Metode Si Tehnici de Evaluare a Unei S.a

Cuprins

Introducere………………………………………………………………………………………………….

Lista tabelelor și a figurilor……………………………………………………………………

Capitolul 1-SOCIETATEA COMERCIALĂ PE ACȚIUNI…………………………
1.1-Conceptul de societate comercială……………………………………………………………..
1.2-Trăsăturile societății pe acțiuni…………………………………………………………………
1.3-Managementul unei societăți pe acțiuni………………………………………………………
Capitolul 2-EVALUAREA ECONOMICĂ A UNEI SOCIETĂȚI PE ACȚIUNI………………………………………………………………………………………………..
2.1-Conceptul de evaluare ………………………………………………………………………..
2.2-Conceptul de evaluare economică………………………………………………………….
2.3-Trăsăturile și tipurile de evaluare economică………………………………………….
2.4-Etapele de evaluare economică……………………………………………………………
2.5-Metode și tehnici de evaluare………………………………………………………………..
Capitolul 3-METODE ȘI TEHNICI DE EVALUARE A S.C.OTELINOX S.A.
3.1-Prezentarea generală a societății………………………………………………………………..
3.2-Evoluția indicatorilor economico-financiari pe ultimii 3 ani……………………..
3.3-Evaluarea S.C. OȚELINOX S.A. prin prisma metodei(metodelor)…………….
Concluzii……………………… ………………………………………………………………………..
Anexe………………………………………………………………………..
Bibliografie………………………………………………………………………..

CAPITOLUL 1

SOCIETATEA COMERCIALĂ PE ACȚIUNI
1.1. CONCEPTUL DE SOCIETATE COMERCIALĂ

Societățile comerciale au fost de la nașterea lor și se păstreză și în prezent ca fiind cel mai adecvat intrument juridic de îndreptare a energiilor umane și rezervelor financiare spre crearea unor obiective sociale dar și pentru satisfacerea intereselor economice sau personale ale investitorului.

Societățile comerciale au fost familiare din perioada dreptului roman sub mai multe ipostaze, fie ca societatea care avea un singur lucru ca obiect, fie ca societatea tuturor bunurilor viitoare și prezente ale asociaților.

Societatea din acea perioadă nu avea personalitate judică, bunurile care constituiau fondul comercial, se considera că aparțineau asociațiilor în proprietate individuală și nu ca patrimoniu distinct al societății.

Societatea comercială poate fi privită din cel puțin două sensuri:

ca o instituție juridică în sine, considerată a fi un organism constituit de regulă pe baze asociative, având scopul obținerii unui anumit profit de către cei care s-au asociat și în vederea realizării unei activități comerciale;

ca un contract, cu caracteristici proprii determinate de specificul scopului pentru care s-a realizat acordul de voință.

Codul lui Hamurabi legaliza activitatea comercială în mai multe dispoziții privind contractul de locațiune, de comision, precum și cel de împrumut.

Principalel trăsături ale societății comerciale și-au făcut apariția în evul mediu, în republicile italiene Florența, Veneția și Genova , atunci comerțul terestru și maritim cunoscând o puternică înflorire pe la începutul secolului al XII – lea. Dezvoltarea colectivităților urbane a dus la nașterea unor corporații ale negustorilor care erau conduse de consuli, având atribuții judecătorești și apărători ai comerțului și corporației.

Sistemul corporațiilor avut un merit deosebit deoarece prin el a fost remarcat constituirea unei reglementări unitare a normelor care se referă la comerț. Când schimburile comerciale s-au dezvoltat, a luat naștere societate în comandită.

Ea fiind legalizată pentru prima dată în Ordonanța lui Ludovic al XlV-lea, privind comerțul terestru din anul 1673.

Datorită marilor cuceriri coloniale care au avut loc între secolele al XVI-lea și al XVII-lea a fost nevoie de solicitarea unor capitaluri importante , care au fost dobândite în Franța, Olanda, Anglia, prin constituirea societăților anonime pe acțiuni.

Prin legea din anul 1892, în Germania a fost implementată o nouă formă de societate care s-a răspândit rapid sub numele de societatea cu răspundere limitată.

Dacă ne referim la perioada modernă, este de evidențiat faptul că prima reglementare cuprinzătoare și sistematică a societății comerciale este reprezentată de Codul Comercial francez din anul 1807.

O altă formă de societate este cunoscută sub numele de societe general, care a fost consacrată sub numele de societate în nume colectiv, pe baza contractului de command, se reglementează societatea în comandită.

Preluând normele marilor companii coloniale, a fost legalizată și societatea anonimă, având două categorii ale sale: societatea pe acțiuni și societatea în comandită pe acțiuni. În țara nostră, în ceea ce priveștereglementarea societăților comerciale, este de observat că primele hotărâri referitoare la activitatea comercială au fost incluse în Codul Caragea al Munteniei și Codul Calimachi al Moldovei, amândouă din anul 1817. În art. 241 al Regulamentului din Muntenia se prevedea ca ʺîn principatul Valahiei pricinile de cornerciu se vor judeca după condica de comerciu a Franței, care se va traduce în limba românească, luându-se dintr-însa toate câte se vor potrivi cu starea tării". Tradus în românește, Codul Comercial francez avea să se transforme, în anul 1840, primul cod comercial al Munteniei, iar din anul 1863 a fost dezvoltat și în Moldova. Societățile comerciale dobândesc o reglementare cuprinzătoare, diferită de cea a societăților civile specificate de Codul civil, prin Codul Comercial din anul 1887, în vigoare, cu modificările produse ulterior și astăzi. Legiuitorul nostru s-a inspirat, într-o mare măsură din Codul de comerț italian din anul 1882, care era considerat actul cel mai modern din acele timpuri.

Preluând principiile marilor companii coloniale, codul comercial reglementează și societatea anonimă cu cele două forme ale sale și anume societatea pe acțiuni care lucra doar pe baza autorizării guvernului și societatea în comandită pe acțiuni care s-a dezvoltat până în zilele noastre.

1.2. Trăsăturile societății pe acțiuni

Din epoca expansiunii comerțului colonial când s-a ajuns la acumularea de capitaluri considerabile au luat naștere și primele societăți pe acțiuni, adevărata creațiune a timpurilor moderne.

Se caracterizează prin existența unei singure categorii de asociați numiți acționari și prin divizarea capitalului societății în părți numite acțiuni.

Răspunderea acționarilor privind patrimoniul pentru obligațiile societății este limitată la valoarea acțiunilor pe care le dețin. Acțiunile societății sunt negociabile și liber transmisibile. Conducerea societății pe acțiuni se face de unul sau mai mulți administratori. În ultimul caz se constituie un consiliu de administrație în frunte cu un președinte.

Din punct de vedere juridic, societatea pe acțiuni prezintă un avantaj – faptul că responsabilitatea este limitată de aportul fiecăruia și aceea că permite reunirea unor capitaluri considerabile, putându-se face apel la economiile populației prin emiterea de acțiuni.

Societatea pe acțiuni este forma cea mai cuprinzătoare dar, totodată și cea mai dezvoltată a societății comerciale.

În acest tip de societate aportul de capital contează mai mult decât calitățile personale ale asociaților. O astfel de societate este destinată realizării afacerilor mari, care trebuie să dispună de un capital foarte cuprinzător. Societatea pe acțiuni este făcută pentru atragerea contribuțiilor bănești modeste pentru realizarea unor capitaluri mari, care sunt necesare în realizarea unor investiții de anvergură.

Societatea pe acțiuni funcționează și este organizată pe principii democratice. Ea este reprezentată de organe cu competențe bine determinate, care se bazează pe principiul separației puterilor: organe de administrare și reprezentare, organe de deliberare si de decizie, organe de supraveghere și de control.

Datorită importanței aporturilor la constituirea capitalului social și a estompării calităților personale ale asociaților, societatea pe actiuni mai este cunoscută și sub numele de societate anonimă.

Datorită rolului importat pe care îl are acest tip de societate în viața economică, Legea nr.31/1990 republicată, asigură o reglementare corespunzătoare societății pe acțiuni. Conform art.3 din lege, societatea pe acțiuni reprezintă societatea ale cărei obligații sunt garantate cu patrimoniu social, acționarii fiind obligați numai până la concurența capitalului subscris.

Acțiunile sunt fracțiuni ale capitalului social dar și titluri reprezentative ale contribuțiilor asociaților la formarea capitalului social.

În doctrină, societatea pe acțiuni a fost definită ca fiind acea societate constituită prin asocierea mai multor persoane care contribuie la formarea capitalului social prin anumite cote de participare reprezentate prin titluri, anumite acțiuni, pentru desfășurarea unei activități comerciale, în scopul împărțirii beneficiilor, și care răspund pentru obligațiile sociale numai în limita aporturilor lor.

Din această definiție reies caracteristicile societății pe acțiuni: societatea se formează dintr-un număr minim de asociați, numiți și acționari; capitalul social este divizat în acțiuni, care reprezintă titluri negociabile și transmisibile; răspunderea asociaților pentru obligațiile sociale fiind limitată, răspunzând numai până la concurența capitalului social subscris.

Capitalul social al societății pe acțiuni este reprezentat prin acțiuni emise de societate, care pot fi norminative sau la putător.

Valoarea nominală și numărul acțiunilor sunt stabilite prin contractul de societate și prin statut. Valoarea nominală reprezintă suma de bani pe care asociatul trebuie să o depună pentru o acțiune subscrisă, dar fiind negociabile, diferit de valoarea nominală, acțiunile au o valoare de piață și o valoare de bilanț, care pot fi inferioare sau superioare valorii nominale.

Acțiunile pot fi emise numai după înregistrarea societății, acțiunile noi nu vor putea fi emise înainte de achitarea completă a celor din emisiunea precedentă.

Asupra acțiunilor nominative materializate, dreptul de proprietate se transmite prin declarația făcută în registrul de acțiuni al emitentului, potrivit art.98 din Legea nr.31/1990 republicată.

Acțiunile elaborate în formă dematerializată sunt evidențiate prin înscriere în cont, ele putând fi tranzacționate prin sistemele electronice de înregistrare și tranzacționare existente pe piața de capital autorizată în baza deciziei acționarului, exprimată prin ordinul de vânzare-cumpărare adresat unei societăți de valori mobiliare, porivit art.3 din indicațiile CNMV nr.2/1996.

Pe baza definiției generale a societății comerciale și a dispozițiilor legale menționate, societatea pe acțiuni poate fi definită ca acea societate creată prin asocierea mai multor persoane, care contribuie cu anumite cote de participare la formarea capitalului social, aceste cote fiind reprezentate prin titluri numite acțiuni, pentru desfășurarea unei activități comerciale, cu scopul împărțirii beneficiilor și care răspund pentru obligațiile sociale numai în limita aporturilor lor.

Din această definiție rezultă caracterele societății pe acțiuni:

societatea se constituie dintr-un număr mediu de asociați, numiți acționari;

capitalul social este segmentat in acțiuni care sunt titluri negociabile și transmisibile;

responsabilitatea asociaților pentru obligațiile sociale este limitată; ei răspunzând numai până la concurența capitalului social subscris.

1.3. Managementul unei societăți pe acțiuni

Pentru realizarea unui management eficient într-o societate comercială, încă din stadiul inițial, înainte de înființare, trebuie să se realizeze un studiu amănunțit asupra caracteristicilor fiecărui tip de societate pentru a alege forma optimă de societate comercială, care să corespundă posibilităților pe care le avem din punct de vedere al numărului de persoane asociate, al mărimii capitalului social și, nu în ultimul rând, al scopului pe care urmărim să-l realizăm cu această persoană juridică. În acest studiu trebuie să avem în vedere unele elemente mai importante, și anume:

câte persoane se asociază, care este gradul de încredere între ele;

nivelul de răspundere pe care și-l asumă asociații: limitat, nelimitat;

cât de implicați doresc să fie asociații în administrarea societății;

care sunt mărimea și structura capitalului social inițial, cum se dorește dezvoltarea capitalului;

ce fel de activitate se dorește a se efectua cu acea societate comercială și pe ce perioadă;

modul cum dorim să asigurăm administrarea afacerii, cine vor fi administratorii și limitele de competentă ale acestora;

ce clauze preferențiale doresc asociații fondatori;

cum se face cesiunea de părți sociale și de părti de interese, cum se face vânzarea acțiunilor; asociații doresc poate să-și protejeze patrimoniul societății în cercul lor restrâns prin clauza dreptului de preemțiune;

care sunt procentele de împărțire a profitului și a pierderilor etc.

În funcție de aceste elemente se aleg natura juridică și forma de societate care urmează a fi constituită și care să asigure prin caracteristicile ei realizarea cât mai eficientă a scopului dorit printr-un management adecvat activității economice a acesteia.

Societatea pe acțiuni se constituie în baza unui act constitutiv, care trebuie să cuprindă obligatoriu atât elemente specifice ale contractului de societate, cât si cele ale statutului de funcționare.

Conducerea societății se face pe principiul majorității voturilor acționarilor, si nu al unanimității.

Conducerea societății se efectuează de către Adunarea Generală a Acționarilor și de către unul sau mai mulți administratori.

 Adunarea Generală a Acționarilor este de două feluri: ordinară sau extraordinară.

Managementul societății pe acțiuni poate fi format din:

Adunarea generală a Acționarilor care trebuie să aibă loc măcar o dată pe an, în maxim cinci luni de la închiderea exercițiului financiar. În cadrul acestei întâlniri, Adunarea Generală are obligația de a adopta decizii în privința activității societății pe acțiuni, cum ar fi: luarea deciziilor în privința modificării capitalului social, selectarea persoanelor pentru consiliului societății, acceptarea reglementărilor consiliului de conducere, să se accepte raportul comisiei de cenzori, admiterea normativelor în privința repartizării profitului, restructurarea societății și lichidarea ei.

Consiliul societății prin intermediul acestuia sunt exprimate prevederile acționarilor, consiliul este cel care deține controlul privind activitatea societății în perioada ce are loc între adunările generale. Consiliul societății este supus adunării generale a acționarilor și din această cauză el trebuie să prezinte acesteia raportul anual privind activitatea sa și activitatea societății în general. Numărul persoanelor care fac parte din consiliul societății pe acțiuni este stabilit în cadrul adunării generale a acționarilor, acest număr nu trebuie să aibă mai puțin de trei persoane.

Comitetul de directori sau de  conducere reprezintă organul executiv al societății pe acțiuni, care trebuie să asigure ca deciziile adunării generale a acționarilor să fie realizate dar și a deciziilor luate de consiliul societății. Organul executiv poate să fie unul colegial sau unipersonal. În cazul în care există ambele organe executive precizate, directorul general va trebuie să îndeplinească rolul de conducător al acestui comitet.

Comisia de cenzori reprezintă organul care efectuează controlul privind activitatea financiar-economică a firmei. Comisia de cenzori este subordonată doar adunării generale a acționarilor și se selectează pe un termen de la doi la cinci ani. Membrii care pot face parte din această comisie pot fi acționarii societății, dar și alte persoane, condiția fiind ca numărul lor să fie impar. O caracteristică importantă a societății pe acțiuni fiind că aceasta are dreptul de a emite valori imobiliare: obligațiuni și acțiuni.

Acțiunea reprezintă un intrument financiar care oferă un drept celui care o deține prin a asista la conducerea unei societăți, la primirea de dividende, dar și a unei părți din bunurile pe care le deține societatea în cazul în care se ajunge la lichidarea acesteia.

Obligațiunea reprezintă un titlu financiar emis de o întreprindere care are nevoie de finanțare, pe baza căruia aceasta obține un împrumut, care dă dreptul celui care deține obligațiuni de a obține de la emitent valoarea ei nominală și dobânda respectivă în termenele și mărimea care au fost stabilite prin decizia de emiterii obligațiunilor. Valoarea nominală privind toate obligațiunile nu trebuie să devanseze mărimea capitalului social.

CAPITOLUL 2

EVALUAREA ECONOMICĂ A UNEI SOCIETĂȚI PE ACȚIUNI

2.1. CONCEPTUL DE EVALUARE

Secolul al XVII-lea și secolul al XIX-lea au marcat dezvoltarea teoriei valorii. Școala clasică fiind cea care identifică pentru prima oară cei patru factori ai producției care sunt pămîntul, munca, capitalul și coordonarea și s-a pus în discuție corelația pe baza căreia se crează valorea și respectiv, raportul cerere-ofertă pe piață.

O contribuție importantă în ceea ce privește școala clasică au avut-o fiziocrații, deoarece datorită lor a fost identificată importanța rarității și a utilității în stabilirea valorii, dar și al rolului competiției în stabilirea prețului.

Școala clasică a înaintat dezvoltarea lucrărilor fiziocraților recomandând o teorie a valorii care se bazează pe costul pe costul de producție. Anne-Robert-Jacques Turgot (1727-1781) a demonstrat că valoarea este influențată în mod direct de elementele subiective, acestea în înțelesul autorului însemnând satisfacerea unei dorințe, obținerea unui bun cu ușurință. Adam Smith (1721-1790) credea că valoarea reprezintă un fenomen obiectiv, ea fiind realizată prin combinarea factorului muncă, capital și pământ. Dacă prețul natural al bunului înseamnă cât costă el în general pentru a putea fi produs, raritatea fiind cea care atribuie valoarea de schimb a bunului.

În practica evaluării entității, abordarea pe bază de active este constituită plecând de la teoria clasică a valorii pe principiul costului de producție.

Ucenicii lui Adam Smith au manierat teoria valorii, fără a nega bazele sale. Jean-Baptiste Say (1767-1832) nefiind de acord cu legătura dintre valoare și muncă, el a insistat spre utilitate ca factor fundamental al valorii dar și pe rolul investitorului ca factor de producție care furnizează coordonarea.

John Stuart Mill (1806-1873) a revalorificat opiniile lui Adam Smith în studiul Principiile economiei politice (1848). Sâmburele evaluării pe baza profitului reprezintă o idee a lui John Stuart Mill, prin care definește legătura dintre valoarea de folosire și beneficiu, finnd numită valoarea capitalului.

În partea a doua a secolului al XIX-lea este marcată inițierea contestării acestei teorii clasice. Karl Marx (1818-1883) formulând teoria valorii muncă, exprimând că valoarea bunurilor este dată de rezultatul muncii. O recunoaștere importantă în ideile școlii clasice este reprezentată de școala austriacă care a fost inițiatoarea noțiunii de utilitate marginală.

Valoarea este reprezentată în funcție de cerere, utilitatea fiind elementul esențial în a determina cererea. Dacă cererea unui bun crește pe o anumită piață, aceasta va deveni diluată, iar costul de producție devenind irelevant.

Utilitatea marginală reflectă baza teoretică a principiului contribuției în evaluare care este important în evaluarea patrimonială dar și în abordarea pe bază de venit atunci când analizăm activele inutile.

Ideile școlii neoclasice s-au format plecănd și de la contestațiile care au fost create teoriei clasice a valorii. Alfred Marshall (1842-1924) este considerat înaintașul teoriei contemporane a valorii. El înțelegând că cererea și oferta nu vor putea fi despărțite în determinarea valorii, accentuând importanța factorului timp în împăcarea celor două părți. Scriitorul considerând că puterea pieței aspiră spre un echilibru care va egaliza prețul și costul de producție. Aprecierile cerere-utilitate se efectuează într-un spațiu limitat pe o anumită piață. Aprecierile ofertă-cost se întind pe o perioadă mai mare, în timpul căreia fluxul de producție și raportul cerere-ofertă sunt dependente schimbărilor. Marshall crezând că așa va rezulta o piață economică perfectă, costul, prețul și valoarea fiind egale.

Factorii care constituie valorea sunt următorii:

utilitatea – capacitatea bunului de a satisface o dorință sau nevoie;

dorința – este reprezentată de puterea satisfacției pe care un bun o crează celui ce nu îl are, dar care îi este necesar;

raritatea – reprezintă oferta prezentă sau prevestită a bunului economic care se raportează la cererea pentru acel bun;

puterea de cumpărare – este repezentată de capacitatea unei persoane sau unui grup de persone, care sunt participanți pe piață, în a cumpăra bunurile oferite prin plata în bani sau echivalent.

Teoria evaluării în comparație cu teoria valorii a început să se constituie la sfârșitul secolului al XIX-lea când s-a dezvoltat teoria neoclasică a valorii.

Evaluarea reprezintă una din etapele importante ale oricărui proces de dezvoltare socială, alături de recunoașterea problemei, diagnoza acesteia, redactarea obiectivelor de dezvoltare, a strategiei, a planului de acțiune și implementare.

Evaluarea este strâns legată de toate celelalte etape ale unui program: definirea problemei îndrumă întreaga intervenție și, implicit, evaluarea acesteia. Luarea deciziilor cu privire la continuarea, încheierea sau modificarea programului depind de evaluare. Informațiile referitoare la alocarea resurselor se obțin prin intermediul evaluării, ele se pot determina dacă grupul-țintă primește o parte corespunzătoare din resursele respective. De asemenea, prin evaluare se poate observa dacă programele sau proiectele îți ating sau nu scopurile, ceea ce poate îmbunătăți procesele de luare a deciziilor.

2.2. CONCEPTUL DE EVALUARE ECONOMICĂ

Activitatea de evaluare reprezintă un proces complex ce presupune calcularea și stabilirea unui preț ce poate fi folosit într-o tranzacție între un cumpărător și un vânzător. Pentru a se putea stabili acest preț este necesară respectarea unor principii, metode și standarde, prin intermediul cărora să fie posibilă stabilirea unei valori pentru o întreprindere sau pentru diferitele categorii de active evaluate.

Evaluarea reprezintă un complex de metode, procedee și tehnici prin care valoarea unui bun, a unei grupe de bunuri, a unui activ sau a unei întreprinderi este adusă la nivelul valorii de piață, asigurându-i-se comparabilitatea cu aceasta. Evaluarea unei entități sau a unei părți din aceasta constă în determinarea unui interval în care s-ar putea clasa prețul unei tranzacții efectuat în condiții normale de piață.

Evaluarea economică și financiară are drept scop determinarea valorii de piață a bunurilor și a întreprinderilor sau a unor valori derivate din valoarea de piață. Activitatea de evaluare este determinată de o serie de factori cum ar fi: patrimonial firmei, natura și mărimea firmei, posibilitatea de valorificare a acesteia, capacitatea managerială, reflectarea în contabilitate a patrimoniului. Noțiunea de evaluare este utilizată în înțelesul său ca activitate profesionistă, prin care se contribuie la stabilirea valorii de schimb a întreprinderii, ținându-se cont de trăsăturile ei interne și de relațiile ei externe, examinate simultan la data evaluării și în raport cu mediu economic și financiar în care funcționează.

În teoria și practica evaluării, entitatea este considerată un bun cu caracterictici specifice care se tranzacționează ca orice bun comercial. Evaluarea vede entitatea ca obiect de schimb între un cumpărător dispus să achiziționeze și un vânzător dispus să vândă, ambii parteneri ai tranzacției fiind animați numai de motivații economice. Costul la care se face o asemenea tranzacție nu poate depinde decât de capacitatea întreprinderii de a realiza diverse bunuri și/sau servicii din a căror comercializare se va obține un profit.

O întreprindere are nevoie de evaluare atunci când se află în una din următoarele situații:

la schimbarea mărimii și/sau structurii capitalului;

la schimbarea proprietarului întreprinderii;

în acțiuni juridice de reorganizare;

la schimbarea numărului și componenței asociaților/acționarilor;

în acțiuni juridice de reorganizare, faliment, lichidare.

Evaluarea poate ținti o entitate în oricare dintre perioadele ciclului ei de viață, de la stadiul de proiect și până la lichidare.

Evaluarea intervine în general cu ocazia transferării dreptului de proprietate asupra unei întreprinderi aflate în funcțiune.

Evaluarea nu trebuie să fie considerată calea care duce la fixarea prețului, ci doar activitatea care contribuie la delimitarea domeniului de negociere între vânzător și cumpărător. Prețul obținut din tranzacția respectivă poate să difere de valoarea determinată prin evaluare, întrucât în cursul negocierilor pot fi luați în considerație și alți factori necuantificabili, cum ar fi: climatul negocierilor și abilitățile protagoniștilor negocierii, considerente strategice de concurență, dorința de a cumpăra și/sau de a vinde.

În evaluarea unei entități, obiectul care asigură valoarea este alcătuit dintr-o entitate cate furnizează produse sau servicii specifice profilului de activitate. În mod concret, evaluarea se referă la bunurile și drepturile care aprțin unor persoane sau întreprinderi economice, care sunt exprimate prin termenul de activ (patrimoniu). Valoarea unei organizații este dată de valoarea pe care o au elementele de activ care sunt folosite cu un scop economic precis. Evaluarea organizației se bazează pe determinarea masei de bunuri ce o compun și pe calculul valorii curente a acestora. Bunurile entității care întrunesc toate condițiile de a funcționa și produc rezultate economice pe o perioadă îndelungată de timp constituie obiectul evaluării. Un activ care nu poate fi efectiv folosit de un subiect pentru scopuri economice nu are valoare de piață. Condiția fundamentală pentru formarea valorii patrimoniale la elementele de activ este capacitatea de a genera venituri sau drepturi.

În ceea ce privește prioritatea în contribuția pe care o au elementele la formarea valorii, există două concepții:

o concepție statică, de natură contabilă, conform căreia valoarea unei organizații este dată de valoarea netă a activelor ce o compun , așa cum a fost înregistrată în documentele contabile, din care se scad datoriile;

o concepție dinamică, de natură financiară, porivit căreia entitatea este o investiție și ca urmare valoarea acestuia este determinată de efectele (profit, cash flow, dividende) ce vor fi efctuate într-o perioadă de timp și actualizate la momentul evaluării.

Practica evaluării a dovedit că valoarea unei entități este asigurată atât de activele componente, cât și de randamentul cu care sunt folosite. În studiul de evaluare se ține cont de ambele concepții. Alegerea segmentului de valori sau a valorii finale revine evaluatorului, care va trebui să demonstreze în raportul final corectitudinea orientării și să o demonstreze.

În practica și teoria economică se utilizează alături de evaluare și noțiunea de estimare a evaluării, ambele noțiuni având în esență, același conținut. Estimarea se folosește în practica din Canada și prezintă valoarea aproximativă a bunului studiat, iar noțiunea de evaluare se folosește în teoria și practica europeană și americană, prezentând o părere, o opinie în legătura cu valoarea bunului analizat.

Termeni ca părere, opinie se găsesc în majoritatea definițiilor evaluării și par să sugereze că aceasta nu este o știință exactă. Deoarece un evaluator are păreri personale de apreciere a valorii unui bun, este probabil ca prin evaluare sau reevaluare să nu fie posibilă detreminarea precisă, matemtică a valorii de piață a unui bun. Așa se înțelege faptul că evaluarea este socotită de unii specialiști ca fiind mai de grabă o artă decât o știință. Datorită experienței acumulată în țara noastră, noi considerăm însă că evaluarea, ca disciplină, este atât o artă cât și o știință.

Evaluarea economică este o activitate foarte cuprinzătoare, care presupune cunoașterea și folosirea unor informații din domenii diferite cum sunt tehnic, previziune micro și macroeconomică, juridic, economico-financiar, dar și respectarea unui cadru metodologic și legislativ aprobat și însușit de persoanele fizice și juridice care efectuează activități în acest domeniu.

2.3. TRĂSĂTURILE ȘI TIPURILE DE EVALUARE ECONOMICĂ

În crearea studiilor de evaluare a organizațiilor, specialistul se bazează pe teoria valorii, a cărei esență poate fi redată prin următoarele trăsături:

Organizația nu are o valoare intrinsecă

Valoarea de dovedește în cadrul unui raport, a unei legături ce se stabilește între subiect și obiect. Prezența acestui raport se bazează pe un interes de natură ideală sau de natură materială. Pot exista bunuri care au o valoare intrinsecă cum ar fi bijuteriile și pot fi apreciate prin ele însele, și bunuri care nu au o valoare în sine, dar dețin o valoare economică. În ultima categorie se încadrează și organizațiile. Valoarea acestor bunuri există doar în mintea celor care le doresc și vor să le cumpere, nefiind legată de obiectul fizic, material, ci de serviciile, realizările pe care le pot aduce și pentru care cumpărătorul este dispus să achite un preț. Din analiza conceptului economic al calității, elaborat de filosoful Ioachim von Uexküll, se trage aceeași concluzie care se bazează pe teoria semnificației. În cazul unei analize, conform acestei teorii, imaginea produsului, este reprezentată de caracteristicile acestuia. Caracteristica reprezintă o însușire a produsului care îl diferențiază de alte produse și provine din valoarea de întrebuințare, deci din proprietatea acestuia de a satisface o nevoie socială sau individuală. Caracteristicile calitative exprimă modul în care se realizează utilitatea, nivelul satisfacțiilor pe care le resimte utilizatorul unui bun. De aici rezultă că valoarea unei organizații, care așa cum am spus este o valoare economică, exprimând în sens subiectiv importanța pe care cumpărătorul o atribuie contribuției pe care acesta o poate deține la satisfacerea nevoilor sale, iar în sens obiectiv, aptitudinea organizației de a efectua obiectivul preconizat.

Valoarea este efectul interacțiunii mai multor factori

Acești factori sunt utilitatea, care prezintă capacitatea bunului de a satisface o nevoie socială sau individuală; raritatea, respectiv nivelul ofertei unui bun în raport cu cererea; puterea de cumpărare a celor interați să-și însușească bunul; dorința de a vinde sau de a cumpăra manifestată pe piața bunului (vânzător-cumpărător).

Valoarea se manifestă numai în cazul bunurilor care îmbracă forma de marfă

Darorită manifestării bunurilor numai pe piață, în procesul vânzării-cumpărării, reiese că nu orice produs al muncii omenești are valoare, ci numai cele care sunt mărfuri, adică sunt destinate vânzării-cumpărării pe o piață a cărei fncționare se află sub incidența cererii și ofertei.

Teoria și practica evaluării operează în mod obișnuit, cu următoarele concepte de bază:

Proprietatea reprezintă o noțiune legală care constă în drepturile personale de stăpânire asupra unei proprietăți mobiliare sau imobiliare (terenuri și construcții), denumită proprietate reală, sau asupra obiectelor fizice, altele decât cele care alcătuiesc proprietatea imobiliară, denumită proprietate personală. Dreptul de proprietate nu trebuie să fie confundat cu obiectul proprietății, respectiv terenuri, bunuri intangibile sau tangibile, clădiri. Drepturile de proprietate sunt reprezentate de o serie de reguli ce au ca obiect utilizarea, posesia și dispunerea asupra bunurilor mobile sau imobile.

Prețul reprezintă un indicator general al valorii bunurilor tranzacționate, constând într-o sumă de bani cerută, oferită sau plătită pentru bunuri sau servicii de către un vânzător, respectiv cumpărător. Prețul nu se confundă cu valoarea bunurilor pentru că nivelul acestuia este influențat de o serie de factori subiectivi, cum ar fi experiența si talentul echipei care negociază vânzarea-cumpărarea bunului, dorința de a cumpăra și de a vinde.

Costul reprezintă o noțiune care vizează fie suma necesară pentru a produce sau crea bunul sau serviciul respectiv, fie prețul plătit pentru bunuri sau servicii. În mod curent în evaluare se utilizează noțiunile de cost de reproducție și cost de înlocuire.

Piața este un ansamblu de relații între cumpărători și vânzători, în care sunt schimbate obiecte ale proprietății prin mecanismul prețului. În cazul pieței organizațiilor se cumpără și se vând organizații și componente (active) ale acestora.

Există mai multe principii de clasificare a piețelor. După locul în care se formează, piața poate fi locală, națională și internațională, iar în funcție de cotarea la bursă avem piață a organizațiilor cotate și piață a organizațiilor necotate, care, în țara noastră este dominantă.

Valoarea reprezintă un concept economic care are la bază relația monetară dintre bunurile și serviciile destinate vânzării/cumpărării. Valoarea nu reprezintă un rezultat precis, ci o estimare a unui preț probabil, o opinie.

Din prezentarea valorii, rezultă că:

există mai multe tipuri de valoare, evaluatorul estimând un anumit tip de valoare;

în fiecare evaluare, tipul și definiția evaluării estimate trebuie să se precizeze în mod clar;

utilitatea proprietății reprezintă criteriul de bază pentru estimarea valorii.

Pentru diferitele categorii de proprietăți evaluate și pentru diferite obiective ale evaluării au fost elaborate Standarde ale tipului de valoare adecvat, care se referă la diferite criterii de evaluare. Valoarea de piață (market value) reprezintă tipul de valoare cel mai des aplicabil.

În funcție de scopurile evaluării, se folosesc o multitudine de tipuri de valoare care sunt definite prin standarde larg acceptate. Acestea fiind:

Valoarea de piață

Valoarea de piață reprezintă cel mai întâlnit tip de evaluare folosit în practică. Pentru fuziuni, achiziții, înregistrări în documentele financiar-contabile, privatizare, noțiunea folosită este valoarea de piață (market value). În domeniul Standardelor de evaluare , definiția valorii de piață este următoarea:

ʺValoarea de piață este suma estimată pentru care un activ sau o datorie ar putea fi schimbat(ă), la data evaluării, între un cumpărător hotărât și un vânzător hotărât, într-o tranzacție nepărtinitoare, după un marketing adecvat și în care părțile au acționat fiecare în cunoștință de cauză, prudent și fără constrângere.ʺ

Din exprimările reprezentate în definiția de mai sus, rezultă că sunt întrunite condițiile unei piețe libere, cu concurentă perfectă.

Valoarea de investiție

Pentru investitorii care au principii clare asupra investiției plănuite, este aplicat conceptul de valoare de investiție. Valoare de investiție reprezintă prețul pe care un investitor sau un grup de investitori sunt de acord să-l plătească pentru o proprietate. Definiția valorii de investiție este următoarea:

ʺ Valoarea proprietății pentru un anumit investitor, pentru o categorie de investitori sau pentru obiective (scopuri) de investiții identificate. Acest concept subiectiv face legătura între o proprietate anume și un investitor sau grup de investitori care au obiective de investiții sau criterii definite în mod clar pentru efectuarea investiției.ʺ

Valoarea de utilizare

Exprimă valoarea pe care un anumit activ sau parte din firmă o are în condițiile unei utilizări date și se referă la valoarea cu care proprietatea, serviciul sau bunul, contribuie la mersul unei afaceri, fără a se lua în considerare cea mai bună utilizare sau sumă de bani care ar putea fi realizată din vânzarea acesteia.

Valoarea de lichidare sau de vânzare forțată

Este suma care poate fi primită în mod convenabil în urma vânzării unei proprietăți sau afaceri într-un spațiu de timp scurt pentru a realiza condițiile din definiția valorii de piață. Pentru lichidarea entității se folosește și se estimează tipul de valoare, denumit valoare de lichidare sau valoarea de vânzare forțată, definită astfel:

ʺ Suma care poate fi încasată în mod rezonabil în urma vânzării unei

proprietăți într-o perioadă de timp prea scurtă pentru a fi conformă cu perioada de timp specificată în definiția valorii de piață.ʺ

Valoarea vânzarii forțate, în anumite țări implică, de asemenea, un vânzător care este obligat să vândă și un cumpărător sau niște cumpărători care cumpără, fiind conștienți de dezavantajul pe care îl are vânzătorul.

Valoarea pentru garanții bancare

Noțiunea utilizată pentru garantarea creditelor bancare este valoarea ipotecii, definită de Directiva Consiliului Europei 98/32/EC, referitoare la ratele de solvabilitate pentru creditarea proprietății comerciale și pentru leasing-ul fiananciar, astfel:

ʺ Valoarea unei proprietăți determinată de un evaluator care efectuează o evaluare prudentă a vandabilității viitoare a proprietății, pe bază luării în considerare a aspectelor mentenabile pe termen lung ale proprietății, a condițiilor normale și celor locale ale pieței, utilizării curente și utilizărilor alternative adecvate ale proprietății. Elementele speculative nu vor fi luate în vedere în stabilirea valorii ipotecii. Valoarea ipotecii va fi susținută cu documente într-o manieră transparentă și clară.ʺ

Valoarea de asigurare

Exprimă valoarea unei proprietăți care se determină printr-un studiu de evaluare, având ca scop folosirea ca bază de asigurare într-un contrat încheiat cu o firmă de asigurări.

Valoarea de impozitare

Reprezintă valoarea fixată de legislația în vigoare pentru o proprietate în vederea aplicării taxelor pe proprietăți.

Valoarea de recuperare

Este valoarea unei proprietăți care este vândută pentru materialele recuperabile și nu pentru utilizarea în continuare.

Valoarea specială

Pentru investitorul care prezintă interese speciale se calculează valoarea specială. Valoarea specială se referă la un element de valoare cu caracter extraordinar, superior valorii de piață. Valoarea specială apare adesea prin asociere fizică, funcțională sau economică cu o altă proprietate.

2.4. ETAPELE DE EVALUARE ECONOMICĂ

Procesul de evaluare este o procedură sistematică utilizată pentru estimarea într-o manieră credibilă, o anumită valoare a întreprinderii.

Procesul de evaluare reprezintă identificarea de către evaluator a întreprinderii și a bazei de evaluare și se va încheia cu raportarea către client a concluziilor.

Etapele evaluării economice sunt:

Definirea problemei

Formularea clară a scopului și a obiectului raportului reprezintă primul pas pe care-l va realiza evaluatorul sau echipa de evaluare. În acestă etapă vor fi precizate în mod clar, atât pentru evaluator cât și pentru client, limitele și bazele evaluării și vor fi eliminate orice neclarități în legătură cu speța respectivă.

Identificarea întreprinderii evaluate

Aceasta implică stabilirea coordonatelor firmei, care vor face obiectul evaluării: denumirea, sediul social, forma de proprietate, proprietarii, managementul, ramura de activitate.

Identificarea pachetului de acțiuni evaluat

Este stabilită exact proprietatea evaluată și proprietarul pachetului de acțiuni.

Scopul evaluării, clientului și destinatarul raportului

Se face referire la modul în care un client folosește informașiile din raporul de evaluare. Tot aici va fi prezentat clientul și destinatarul raportului de evaluare.

Definirea valorii estimate

Obiectivul procesului de evaluare este de a estima valoarea dreptului de proprietate asupra unei părți din capitalul unei entități sau asupra întregului capital.

Data evaluării și data raportului de evaluare

Trebuie să se specifice data evaluării datorită faptului că factorii care influențează valoarea firmei se modifică permanent. Data raportului de evaluare este întotdeauna o dată prezentă.

Ipoteze și condițiile limitative

Acestea sunt incluse în raporul de evaluare pentru a proteja evaluatorul și pentru a informa și clientul și alți utilizatori ai raportului de evaluare.

Diagnosticul întreprinderii

În vederea evaluării, prin diagnosticarea unei firme se urmarește evidențierea a doi parametrii cheie: riscul și rentabilitatea. Evaluatorul poate fundamenta judecăți asupra valorii entității prin cunoașterea tuturor lanțurilor activității acesteia, respectiv juridică, tehnică, comercială, financiară ; precum și a punctelor tari și a punctelor slabe.

Prin diagnostic sunt furnizate informațiile necesare aprecierii situației trecute și prezente, care alcătuiesc o bază pentru estimarea elementelor și variabilelor cheie, care trebuie să se aibă în vedere în cazul utilizării diferitelor metode de evaluare.

Efectuarea diagnosticului unei firme în scopul evaluării, are în vedere următorii factori:

stabilirea problemelor supuse analizei;

asigurarea informațiilor și analiza documentelor care stau la baza lor;

analiza și prezentarea rezultatelor intr-un raport.

Cu privire la asigurarea informațiilor și analiza acestora, evaluatorul trebuie să se asigure că toate sursele de informații care s-au folosit sunt credibile și adecvate pentru derularea evaluării.

Pentru evaluarea unei entități, diagnosticul este structurat în:

diagnostic juridic;

diagnostic comercial;

diagnostic tehnic;

diagnostic financiar;

diagnostic al resurselor umane.

Diagnosticul juridic

Scopul acestui diagnostic este de a analiza aspectele legale privind activitatea firmei evaluate.

Diagnosticul comercial

În cadrul acestui diagnostic se analizează piața pe care acționează entitatea, scopul fiind estimarea pieței actuale și potențiale a întreprinderii și a poziției sale pe piață.

Diagnosticul tehnic

Acest diagnostic presupune analiza detaliată a factorilor tehnici de producție, a oragnizării producției, a muncii și a tehnologiilor de fabricație a produselor.

Diagnosticul financiar

Așa cum este prezentat și în standardul de evaluare, analiza financiară urmărește:

înțelegerea riscurilor inerente și a performanțelor realizate în activitatea întreprinderii;

compararea cu alte entități similare pentru a se stabili parametrii de risc, de valoare și rentabilitate.

Diagnosticul resurselor umane

Acesta prevede cunoașterea de către evaluator a resurselor umane din punct de vedere al evoluției, structurii, comportamentului și eficienței utilizării lor.

Diagnosticul entității reprezintă interfața necesară pentru aplicarea metodelor de evaluare și judecata valorii finale, el este finalizat printr-o sinteză a concluziilor rezultate din analiza firmei.

2.5. METODE ȘI TEHNICI DE EVALUARE

Evaluarea unei societăți este o misiune dificilă și poate ținti structuri mici sau întreprinderi de anvergură.

Evaluarea este folosită de participanții la piața financiară pentru a hotărî prețul pe care ei doresc să-l plătească sau să-l primescă din vânzarea unei afaceri.

Metodele de evaluare a entităților s-au dezvoltat în decursul timpului în contextul dinamicii mediului economic internațional și au fost orientate în funcție de scopurile, necesitățile și criteriile activității practice de evaluare.

Metodele de evaluare sunt numeroase și în evoluție permanentă, ele sunt orientate în funcție de scop care se bazează pe date istorice, pe date previzionate sau prin îmbinarea acestora și sunt clasificate în mai multe categorii, în funcție de criteriile , principiile și destinația evaluării.

Un pas în procesul de stabiliare al prețului unei afaceri este determinarea valorii reale de piață a acesteia și are la bază concepte conform cărora: valoarea este dependentă de viitoarele cashflow-uri, de capitalul investit în activele corporale și valarea este dependentă de așteptări.

În vederea evaluării pot fi folosite numeroase metode și procedee în funcție de premise, scop și mai ales de mărimea întreprinderii. Cea mai generală categorie a abordărilor valorii unei întreprinderi, are în vedere:

abordarea pe bază de venit, care implică convertirea unor fluxuri de venituri viitoare în valoarea lor prezentă;

abordarea pe bază de active, care implică evaluarea individuală a tuturor activelor și datoriilor firmei pentru a se putea obține activul net;

abordarea prin comparația de piață, în care se prevede comparația societății evaluate cu firme care au fost tranzacționate pe piață, în care se utilizează coeficienți multiplicatori/rate de valoare.

Cea mai utilizată clasificare a metodelor de evaluare, admisă de majoritatea specialiștilor este următoarea:

Metode înscrise pe bază de venit

Metoda capitalizării profitului

Această metodă prevede raportarea unui flux constant și reproductibil de venit (profit net sau dividende) la o rată de capiatalizare, se referă la un singur flux de venit aferent unei singure perioade (un an).

Capitalizarea profitului reprezintă metoda cea mai folosită de către investitori deoarece are avantajul simplității și ușurinței înțelegerii. Această metodă a capitalizării profitului nu se aplică în cazul entităților aflate în stadiul de creștere/descreștere rapidă.

Metoda actualizării fluxurilor de lichidități

Această metodă prevede că toate beneficiile economice ale entității să fie actualizate la valoarea prezentă, utilizându-se o rată de actualizare ce exprimă costul capitalului pentru acea investiție.

Metode înscrise pe bază de active

Metoda activului net corectat

În metoda aceasta se prevede ca activele și datoriile să fie evaluate individual la valorile curente, astefel încât să rezulte un activ net corectat al întreprinderii.

Pentru a se aplica această metodă este nevoie să fie estimat în mod separat fiecare element din averea firmei la valoare proprie.

Metoda activului net de lichidare

Metoda aceasta exprimă varianta activului net corectat, care se aplică în cazul lipsei exploatării entității evaluate. De aici reiese că activele în mare parte sunt evaluate la valoarea de piață.

Metode înscrise prin comparație

Metoda comparării cu tranzacții ale fimelor similare

Această metodă constă în a se alege niște rate de valoare sau niște multiplicatori care au fost proveniți din tranzacțiile obșinute pe piața fianciară. Atunci când există destule probe de piață, ea devine convingătoare.

Metoda comparării cu vânzări de întreprinderi similare

Această metodă se referă la facptul că baza acestei comparații este dată de tranzacțiile cu firme în ansamblul lor, în care se are în vedere piața firmelor necotate.

Metoda comparării cu tranzacțiile anterioare ori cu oferte de tranzacții

Modul în care se exprimă valoarea în această metodă este dat de tranzacțiile ce au avut loc anterior.