Metode Si Tehnici de Control al Riscului Bancar

Economie

Metode Si Tehnici de Control al Riscului Bancar

Byadmin ianuarie 1, 2024

Metode si tehnici de control al riscului bancar

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I.RISCURI BANCARE, PREZENTARE GENERALĂ

1.1.Notiunea de risc

1 .2. Factori de risc

1.3.Clasificarea riscurilor bancare

1.4.Managementul riscurilor

1.5.Evaluarea riscurilor bancare

CAPITOLUL II.TEHNICI SI INSTRUMENTE DE CONTROL AL RISCULUI

2.1.Instrumente directe de supraveghere

2.2.Instrumente indirecte de consolidare a supravegherii bancare

2.2.1.Centrala Incidentelor de Plăți

2.2.2. Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar

2.2.3. Centrala Riscurilor Bancare

2.2.4.Biroul de Credit

2.3.Studiu comparativ al eficienței procesului de adecvare a capitalului. Prevederile Basel I și II

CAPITOLUL III. STUDIUL DE CAZ PRIVIND CALCULUL DE STRESS TESTING LA SUCURSALA LIBRABANK

3.1. Simularea de criză pentru riscul de credit

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Problemele de risc și incertitudine au existat ȋntotdeauna pentru societӑtile comerciale,bӑnci,instituții financiare ,oentru persoane fizice sau juridice.Astfel,din cele mai vechi timpuri ,problema riscurilor,a incertitudinii și a asigurӑrii ȋn fața riscului a preocupat lume aspecialiștilor din diverse domenii de activitate.Noțiunea de risc poate fi definitӑ ca un angajament care poartӑ o incertitudine,datoritӑ probabilitӑții de cȃștig sau pierdere.

Ȋn cadrul unei societӑți bancare,obiectivul esențial ȋl constituie obținerea profitului și determinarea cӑilor care conduc la creșterea performanțelor bancare.Una dintre cӑile care pot conduce la ȋndeplinirea obiectivului stabilit vizeazӑ cunoașterea ,gestionarea,controlul și asigurarea riscurilor financiar-bancare,riscuri care sunt multiple și multidimensionale.Desfӑșurarea relațiilor dinte bӑnci și clienți,persoane fizice și/sau juridice,ȋn toate operațiunile pe care bӑncile le efectueazӑ și ȋn serviciile pe care le presteazӑ sunt supuse unor reguli de comportament care relevӑ obligații de ambele pӑrți.Factorul esențial ȋn luarea deciziilor privind efectuarea de operațiuni bancare este reprezentat de riscul bancar.Perioada actualӑ este denumitӑ „era managementului de risc” ȋn domeniul bancar,iar managementul riscului constituie o sarcinӑ extrem de complexӑ și importantӑ a managementului bancar.

Deținȃnd un rol esențial ȋn strategia bӑncii gestiunea riscurilor reprezintӑ ansamblul instrumetelor,tehnicilor și dispozitivelor organizatorice necesare unei bӑnci pentru a-și atinge obiectivele.Acestea se aflӑ ȋntr-o evoluție progresivӑ;se diversificӑ,capӑtӑ noi dimensiuni,devin mai precise și continuӑ sӑ evolueze odatӑ cu evoluția mediului.

Ȋn ansamblul tehnicilor și modalitӑților de gestionare a riscurilor,gestiunea activelor și pasivelor ocupӑ un loc central.Gestiunea riscurilorși gestionarea activelor și pasivelor se adreseazӑ mai ȋntȃi riscurilor cuantificabile,de exemplu riscurilor financiare,riscurilor legate de asigurarea lichiditӑții,variației ratei dobȃnzilor sau riscului de credit.

CAPITOLUL I.RISCURI BANCARE, PREZENTARE GENERALĂ

1.1.Notiunea de risc

Riscul de credit poate fi definit ca probabilitatea că creditul, dobânda sau ambele să nu fio rambursate la scadență integral sau parțial. De asemenea riscul de credit poate fi redat ca probabilitatea faptului că costul unei părți a activelor băncii ce este reprezentată de suma creditelor acordate se micșorează sau va fi adusă la zero.

Riscul de credit este riscul neîncasării valorilor scontate, determinat de incapacitatea debitorului de a acționa în termenii și condițiile contractului încheiat cu banca.

Riscurile financiare sunt generate de operațiuni care se reflectă în bilanțul băncii și reprezintă principala categorie de riscuri bancare pentru că producerea lor este cauza principală a falimentelor bancare.

Riscurile financiare reprezintă de fapt riscurile probabile în procesul creditării, iar acestea sunt:

riscul de nerambursare;

riscul lipsei de lichiditate;

riscul variației ratei dobânzii pe piață;

riscul de capital.

Riscurile de prestare sunt determinate de prestarea de servicii de către bancă.

O bancă realizează venituri din dobânzi și alte venituri din taxe și comisioane. Dacă ultimele venituri, cele realizate din taxe și comisioane și alte venituri cresc în totalul veniturilor, crește și grija băncii față de riscul de prestare. Ponderea acestora este în general mică, și deci marja este suficient de mare pentru ca băncile să nu caute alte surse de venit prin diversificarea gamei de servicii prestate de bancă.

Principalele categorii de riscuri de prestare sunt:

a) Riscul operațional – se referă la probabilitatea că banca nu va satisface în condiții optime cererile clienților;

b) Riscul tehnologic – acest risc ține de structura ofertei de servicii bancare care trebuie să fie optim echilibrată sau de modul în care își eșalonează în timp serviciile bancare;

c) Riscul produselor noi – apare în momentul în care se hotărăște lansarea produselor noi pe baza unui plan de marketing. Riscul survine în momentul în care cererea pentru aceste produse nu este la nivelul estimat sau când cheltuielile pentru aceste produse sunt mai mari decât cele estimate;

d) Riscul strategic – reprezintă probabilitatea ca decizia strategică privind dezvoltarea anumitor piețe (aceste piețe pot fi produse bancare, sectoare de activitate, sau piețe ca zonă geografică) să se dovedească slabă.

3. Riscul ambiental reprezintă probabilitatea ca în mediul de activitate al băncii să se producă fenomene cu o potențială influență negativă asupra profitului bancar. Principalele forme ale riscului ambiental sunt:

a) Riscul de fraudă – apare atunci când banca își face obiectul unei tentative de fraudă;

b) Riscul economic – este legat de conjunctura economică;

c) Riscul concurențial – banca va câștiga o poziție bună prin măsuri de concurență sau neloială, de aceea banca va trebui să urmărească ce fac competitorii;

d) Riscul legal – domeniul de activitate bancară este controlat, reglementat pe baza unor legi și acte normative.

1 .2. Factori de risc

Înainte de luarea unei decizii de creditare, inspectorul de credite va lua în considerare o mulțime de criterii, iar obiectivul principal urmărit de acesta este descoperirea și evaluarea riscului în vederea diminuării gradului de incertitudine, inerent rambursării împrumutului.

Deci, primul pas în orice relație de creditare este strângerea sistematică a informațiilor de ordin financiar, economic, de piață, industrial, de producție referitoare la solicitantul creditului, toate având o natură specifică sau generală, în scopul determinării tipului de risc implicat și a cuantificării acestuia.

Sarcina inspectorului de credite este de a cântări diverși factori și de ajunge la o concluzie privitoare la gradul de siguranță al solicitării de credit.

Acest proces va folosi la determinarea următoarelor elemente:

limita maximă a expunerii la risc în funcție de politica băncii;

produsele bancare necesare;

structura creditului;

condițiile de creditare;

necesarul de garanții;

cerințe de control;

comisionul și structura dobânzii.

Un factor cheie în evitarea pierderilor este înțelegerea faptului că gestionarea riscului este un proces continuu și că, pe măsură ce mediul în care orice agent economic își desfășoară activitatea, se schimbă riscurile și semnificația lor relativă ce se modifică de asemenea. În consecință controlul periodic al mediului în care funcționează agentul economic, constituie o parte vitală a procesului de creditare; o bancă prudentă trebuie să obțină o confirmare periodică a faptului că evaluarea pe care s-a bazat acordarea împrumutului este încă validă.

Detectarea din vreme a unei evoluții nefavorabile și a zonelor în care riscul a crescut, furnizează în cazul cel mai rău băncii o marfă neprețuită – timpul, timpul necesar identificării cauzelor care stau la baza acestor evoluții și adoptării măsurilor corective, dându-i în acest fel posibilitatea de a lua inițiativa în loc de a fi depășit de evenimente, cum este cazul foarte frecvent și de a fi forțat să ia o hotărâre pripită într-un ritm și la un moment pe care nu și le poate alege.

În afară de evaluarea numerică sau cantitativă, trebuie să se aprecieze și riscurile calitative.

Acestea reprezintă mediul în care afacerile comerciale și alți factori nu pot fi controlați și influențați prin decizii administrative.

În continuare sunt prezentați câțiva factori de risc calitativi:

a) Economici – dobânda și fluctuațiile de curs valutar, situația pieței interne sau a piețelor internaționale;

b) Sociali – probleme de mediu;

c) Juridici – modificările legislației;

d) Politici – tarife, cote specifice prin legislație;

e) Tehnologici – riscul apariției unor noi produse, dezvoltare care nu poate fi copiată, dar care poate să afecteze negativ o piață;

f) De personal – afacerile sunt dependente de personal (fluctuațiile forței de muncă);

g) Concurența – un actor al pieței poate decide să domine piața, indiferent de costurile pe termen scurt, pe care trebuie să le suporte.

Adevăratul risc de creditare constă în aprecierea angajamentului de plată.

Gradul de certitudine și sursele de acoperire ale angajamentului de plată trebuie identificate chiar de la început. Această capacitate de plată a serviciului datoriei în termenii dobânzii și a valorii creditului trebuie corelată cu termenii contractului de credit.

În general băncile consideră că riscul financiar depinde de mărimea întreprinderii debitoare. Cu cât o întreprindere are cifra de afaceri mai mare, cu atât riscul este mai mic la creditele pe termen scurt și invers. De aceea, băncile clasifică întreprinderile după mărimea cifrei de afaceri, clasificarea diferă de la o bancă la alta, ultima categorie constituind-o debitorii ocazionali la care băncile aplică cota cea mai mare de risc. În limbaj bancar această cotă de risc se numește majorarea dreptului comun.

Pentru stabilirea cotei de risc intervine și cunoașterea întreprinderii de către bănci din relațiile anterioare, estimarea riscului depinzând de aprecierile proprii ale băncii, ceea ce face ca întreprinderile să beneficieze de condiții mai mult sau mai puțin favorabile în raport cu cota normală de risc aplicată întreprinderilor din categoria respectivă, de mărime (după cifra de afaceri).

Cota de risc mai depinde și de calitatea garanțiilor oferite de debitori: efecte comerciale acceptate sau neacceptate, garanții personale ale acționarilor sau conducătorilor întreprinderii.

1.3.Clasificarea riscurilor bancare

Literatura de specialitate prezintă o gamă largă de clasificări, care au la bază diferite criterii. Deși diferite, aceste clasificări țin cont de variabilele generatoare de risc, care printr-o abordare globală permit o delimitare sistematică a riscului bancar și provin din:

schimbări macroeconomice: dinamica P.I.B., în ansamblu, precum și cele ce ține de elementele structurale ale acestuia; evoluția ratei inflației, politica monetară etc.;

schimbările ce sunt legate de reglementările financiar-bancare, precum și de cele economice ce au influență asupra eficienței și siguranței activității bancare;

perturbările ce pot fi provocate de o organizare greșită a băncii, de o pregătire necorespunzătoare a personalului sau de efectuarea unor operațiuni neeficiente sau nesupravegheate, care pot genera pierderi;

luarea acelor decizii financiare, ce afectează în mod indirect și implicit creditul, rata dobânzii, lichiditatea și capitalul propriu al băncii;

condițiile politice și economice existente și de perspectivă ale țării, cu implicații asupra activității băncii.

Dr. N. Dardac delimitează două tipuri de riscuri:

1. riscul de întreprindere sau de prestație caracteristic oricărei întreprinderi. Din acest tip de risc imitare sistematică a riscului bancar și provin din:

schimbări macroeconomice: dinamica P.I.B., în ansamblu, precum și cele ce ține de elementele structurale ale acestuia; evoluția ratei inflației, politica monetară etc.;

schimbările ce sunt legate de reglementările financiar-bancare, precum și de cele economice ce au influență asupra eficienței și siguranței activității bancare;

perturbările ce pot fi provocate de o organizare greșită a băncii, de o pregătire necorespunzătoare a personalului sau de efectuarea unor operațiuni neeficiente sau nesupravegheate, care pot genera pierderi;

luarea acelor decizii financiare, ce afectează în mod indirect și implicit creditul, rata dobânzii, lichiditatea și capitalul propriu al băncii;

condițiile politice și economice existente și de perspectivă ale țării, cu implicații asupra activității băncii.

Dr. N. Dardac delimitează două tipuri de riscuri:

1. riscul de întreprindere sau de prestație caracteristic oricărei întreprinderi. Din acest tip de risc fac parte:

riscul de organizare (angajarea la serviciu, pregătirea profesională, sisteme de alarmă, pază, etc.) ;

riscul de nefuncționare sau de pană (echipamente suplimentare);

riscul mediului ambiental (prevederi juridice, fiscale, etc.).

riscul de contrapartidă sau de parteneriat include următoarele tipuri de riscuri:

riscul de credit;

riscul de lichiditate;

riscul dobânzii;

riscul de piață;

riscul de schimb (valutar)

riscul de solvabilitate;

riscuri operaționale.

Comitetul de la Basel format la mijlocul anilor '70 pe lângă Banca Reglementărilor Internaționale definește următoarele categorii de risc bancar: riscul operațional, riscul de credit, și riscul de piață.

Așa cum nu există o definiție general-acceptată a riscurilor bancare, nu există nici criterii unice de clasificare a acestora. Cercetătorii, care s-au pronunțat asupra acestei probleme, au aplicat diferite metode și procedee de analiză a riscurilor bancare, și, în funcție de acestea, au formulat criteriile de clasificare.

Banca Comercială Română și-a propus structurarea categoriilor de risc existente conform următoarelor criterii:

I. Din punct de vedere al dependenței factorilor generatori de risc:

banca are rol determinant în formarea și controlul categoriei respective de risc: riscul de credit; riscul ratei dobânzii; riscul solvabilității; riscul lichidității.

banca este influențată de categoriile respective de risc, pe care doar le monitorizează: riscul valutar; riscul de țară și de bancă.

II. Din punct de vedere al importanței, principalele categorii ale riscului bancar sunt: riscul de credit; riscul ratei dobânzii; riscul lichidității; riscul de capital sau al solvabilității; riscul valutar; riscul de țară; riscul de bancă/partener; riscul de strategie; riscul de decontare; riscul de operare; riscul resurselor umane; riscul datorat reglementărilor bancare.

III. Din punct de vedere al încadrării în bilanț:

bilanțier: riscul ratei dobânzii; riscul lichidității; riscul solvabilității; riscul valutar; riscul de țară; riscul de bancă/partener; riscul de decontare;

extrabilanțier: contracte la termen; acreditive; F.R.A. (Forward Rate Agreement); Futures; Options; Swap.

IV. Alte categorii de risc: Riscul de strategie; Riscul de investiție; Riscul concurenței.

O altă clasificare este cea dată de Banca Reglementelor Internaționale, astfel:

I. Riscuri financiare:

riscul ratei dobânzii (sensibilitatea rezultatelor financiare la variația nivelului ratelor dobânzii);

riscul cursului de schimb (diminuarea profitului net bancar și/sau modificarea marjei dobânzii bancare, datorită variației cursului valutar pe piață);

riscul de lichiditate (incapacitatea societății bancare de a-și finanța operațiunile curente, datorită necorelării scadențelor operațiunilor de pasiv cu plasamentele sub forma creditelor);

riscul titlurilor cu venit variabil (apărut în urma tranzacționării titlurilor pe piețele financiar-bancare).

II. Riscuri legate de parteneri:

riscul clientelei (probabilitatea ca, în timp, clientul să devină insolvabil sau să nu-și poată onora obligațiile către bancă);

riscul apărut pe piața interbancară (în operațiunile pe piața monetară, ca urmare a variației ratelor dobânzilor);

riscul de țară (posibilitatea că un stat să nu dorească sau să nu-și poată onora obligațiile financiare față de un alt stat sau față de instituțiile financiar-bancare internaționale);

riscul de credit (furnizor, piață).

III. Riscuri comerciale:

riscul de produse (care poate apărea atât din cauza producției, transportului, livrării, cît și din cea a prețului);

riscul serviciilor (atât ca urmare a prestării serviciului în cauză sau/și a tarifelor);

riscul de plată (riscul ratelor dobânzilor, al prețurilor, al cursului de schimb);

riscul de imagine (care pare atunci când o societate bancară este implicată fie într-un scandal mass-media, fie se află în criză de lichiditate sau este insolvabilă).

IV. Riscuri legate de forța de munca (ca număr, structură ori ca pregătire profesională, eficiență, imagine).

V. Riscuri operaționale și tehnice (legate de calitatea operațiilor, de nivelul de informatizare etc.).

VI. Riscuri ale gestiunii interne:

riscul de reglementare (asemănător celui legal, dar cu incidență numai asupra reglementărilor interne proprii societăților bancare în cauză);

riscul de deontologie (al personalului);

riscul de strategie (alegerea unei strategii inadecvate momentului);

riscul de insuficiență funcțională;

riscul resurselor umane (număr, componență, pregătire profesională, educație etc.);

riscul de comunicare (comunicarea internă a societății bancare și comunicarea externă);

riscul controlului intern total și financiar.

Diversitatea riscurilor cu care se confruntă o bancă comercială, precum și diversitatea factorilor care influențează aceste riscuri, demonstrează că o clasificare completă a riscurilor bancare este posibilă doar în baza mai multor principii, expune în cele ce urmează.

Clasificarea riscurilor în funcție de tipul băncii

Totalitatea riscurilor bancare pentru o bancă specializată, ramurală sau universală este diferită. Băncile specializate suportă riscul acelor operații specifice pentru care ele sunt fondate. Pentru băncile de ramură este justificată elaborarea unei totalități de riscuri, caracteristice activității concrete a băncii. Cel mai mic grad de risc îl au băncile universale, deoarece ele au posibilitatea acoperirii pierderilor de la un tip de risc prin activitatea profitabilă la altul.

Clasificarea riscurilor în funcție de expunerea băncii la risc

Poate fi deosebită expunerea inerentă a băncii și expunerea subiectivă. În acest context, riscurile pure se caracterizează prin aceea că expunerea este generată de activitățile și procesele bancare cu potențial de a produce evenimente care să se soldeze cu pierderi. La rândul lor, riscurile pure se pot împărți în: riscuri fizice, riscuri financiare, riscuri criminale și frauduloase, riscuri de răspundere. Riscurile speculative sunt generate de încercarea de a obține un profit mai mare.

Clasificarea riscurilor în funcție de serviciile acordate

Riscurile financiare conțin mai multe riscuri specifice activității financiare efectuate de bancă, care apar în condițiile unei economii de tranziție, purtătoare, prin esența acesteia, de riscuri. Printre principalele categorii de riscuri financiare menționăm: riscul de credit, riscul ratei dobânzii, riscul de lichiditate, riscul de schimb valutar și riscul insolvabilității. în continuare vom face o prezentare mai detaliată a acestora.

Riscurile funcționale – se referă la posibilitatea variației semnificative a cheltuielilor legate de activitatea de funcționare a băncii, ducând la diminuarea venitului net și a valorii acțiunilor băncii.

Riscul strategic – reprezintă riscul care apare la producerea erorilor în gestiunea strategică și anume: formularea incorectă a scopurilor instituției, realizarea greșită a acestor scopuri și utilizarea irațională a resurselor, gestionarea ineficientă a riscurilor în activitatea bancară.

Riscul tehnologic – riscul care apare la utilizarea de către banca a diverselor tehnologii informaționale și operaționale.

Riscul inefectivității – riscul care apare la necorespunderea dintre cheltuielile efectuate de bancă la realizarea operațiunilor și rentabilitatea acestora.

Riscul elaborării noilor produse și tehnologii – acest risc este legat de riscul adaptării economice a produselor noi, adică a riscului că noile produse (servicii, operațiuni, tehnologii) nu vor acoperi cheltuielile privind elaborarea și funcționarea acestora.

Alte riscuri externe – acestei categorii i se atribuie riscurile care au o puternică influență asupra băncii, însă asupra lor banca are un control limitat (riscul din reglementări, riscul de fraudă, riscul concurențial etc.).

Riscul din reglementări – riscul necorespunderii condițiilor impuse de reglementarea de stat, condiționat de modificarea neprevăzută a condițiilor reglementării de stat, precum și de problemele ce pot să apară în cadrul sistemului bancar:

Pierderi condiționate de sancțiunile impuse în urma nerespectării reglementării de stat;

Deteriorarea imaginii băncii (riscul pierderii imaginii băncii);

Apariția pierderilor datorită nefolosirii șanselor profitabile.

Clasificarea în funcție de cadrul riscurilor bancare

Conform acestui principiu deosebim riscuri externe (pierderile, generate de schimbarea situației politice și social-economice în țară, de schimbarea legislației etc.) și interne, dependente de activitatea însăși a băncii.

Clasificarea în funcție de structura clienților bănicii

Acest criteriu este determinant la stabilirea metodei de evaluare a riscului băncii și gradului de risc la care este supusă banca. Cu cât este mai mic debitorul, cu atât este mai mică stabilitatea lui pe piață, și cu atât mai mare este probabilitatea neplății creditului, în același timp, cauza falimentului multor bănci au fost creditele mari, acordate conglomeratelor la prima vedere prospere. Din această cauză, o metodă de reglementare cotă-parte din capitalul băncii.

Clasificarea în funcție de posibilitatea diversificării

Aici deosebim riscuri diversificabile, impactul cărora poate fi minimizat prin diversificare (de exemplu, riscul valutar poate fi minimizat prin diversificarea operațiunilor și valutelor) și riscuri nediversificabile, impactul cărora nu este influențat prin diversificare (de exemplu, riscul nerambursării creditului).

Clasificarea în funcție de structura organizatorică a băncii

Fiecare din tipurile de structură organizatorică a băncii, presupune o modalitate sau alta de organizare a deservirii clienților, a circulației informației, a responsabilităților angajaților, a organizării controlului intern etc. Adică fiecare din structurile organizatorice cunoscute presupune anumite tipuri de riscuri caracteristice acestei structuri. De exemplu, structura funcțională presupune creșterea calității serviciilor acordate și în același timp mărirea numărului de angajați, în acest caz, probabil, se micșorează posibilitatea apariției riscurilor ce țin de calitatea serviciilor șl crește probabilitatea riscului de fraudă (este mult mai greu de urmărit activitatea unui număr mare de angajați).

Clasificarea în funcție de metoda de evaluare a riscului

În practica bancară contemporană sunt cunoscute mai multe metode de evaluare a riscului, care, la modul general, pot fi clasificate astfel:

I. Metoda modelării statistice, adică prin simularea evenimentelor cu ajutorul modelelor matematice și urmărirea acestora prin utilizarea unor sisteme-suport de decizie. Această metoda este cea mai sigură, însă și cea mai complicată.

II. Metoda aprecierii riscurilor în baza anumitor criterii și indicatori, este aplicată de majoritatea băncilor, cu toate că în cazul Republicii Moldova, evaluarea prin această metodă se reduce mai des la menținerea normativelor obligatorii impuse de Banca Națională a Moldovei, însă cerințele Băncii Naționale sunt elaborate pentru riscuri specifice și urmează scopul general al supravegherii bancare, care, de altfel, este diferit de scopul gestiunii riscurilor efectuate de o bancă comercială. Cu alte cuvinte, în viziunea noastră, băncile comerciale ar trebui să folosească un șir de indicatori suplimentari celor propuși de Banca Națională. Sunt cunoscute mai multe grupe de indicatori, de exemplu, în baza datelor din bilanț și din raportul despre profit și pierderi adăugător putem calcula un șir de indicatori, ca de exemplu: indicatori care caracterizează suficiența capitalului; indicatori ce caracterizează lichiditatea bilanțului; indicatori ai rentabilității; indicatori financiari; indicatorii care caracterizează factorii ce influențează eficiența activității băncii.

III. Metoda-analitică, ce presupune analiza riscurilor pentru fiecare operațiune în parte, cât și a totalității riscurilor la care este supusă banca. Analiza se face pe tipuri de risc, ele fiind grupate în funcție de anumite criterii. De obicei, în acest scop, riscurile bancare sunt divizate în riscuri interne și riscuri externe. Riscurile interne depind de activitatea băncii concrete, la ele se referă riscul de bilanț (de credit, valutar, de formare a resurselor, strategic etc.), riscul serviciilor financiare (tehnologic, operațional, de inovația) și riscurile extrabilanțiere. La riscurile externe se referă riscurile care nu depind de managementul unei bănci concrete, de exemplu, riscul politic, macroeconomic, legislativ, social, de asigurare etc. Evident, această metodă este cea mai simplă, fapt care, probabil, și explică răspândirea mai largă.

Clasificarea în funcție de distribuirea riscului în timp

Această clasificare este deosebit de importantă, din punct de vedere al prognozei pierderilor posibile. Este important de evitat repetarea de către bancă a riscurilor și pierderilor anterioare.

Clasificarea în funcție de caracterul evidenței riscurilor

În procesul activității băncii, pot apărea riscuri aferente activității de bilanț și activității extrabilanțiere. Anume această clasificare se va lua în considerație la evaluarea gradului de risc pentru o operație sau alta.

Clasificarea în funcție de posibilitatea gestiunii riscurilor

După posibilitatea de gestiune, riscurile pot fi "deschise", care nu pot fi reglementate, și "închise" – care pot fi reglementate.

Clasificarea în funcție de metoda de gestiune

În funcție de metoda de gestiune deosebim:

riscuri care caracterizează dependența băncii de situația financiară și comportamentul clienților băncii. Gestiunea acestora va consta în determinarea și stabilirea unor limite individuale și de grup, și prin diversificarea operațiunilor active și pasive. La această clasă se referă, de exemplu, riscul de creditare, riscul sustragerii depozitelor înainte de termen ș.a.;

riscuri ce caracterizează pierderile potențiale generate de conjunctura piețelor financiare, de poziția valutară (schimbarea cursurilor valutare) etc. Gestiunea acestei clase de riscuri se va reduce la stabilirea limitelor pentru pozițiile valutare, aplicare diverselor instrumente derivate etc. La aceste riscuri se referă riscul valutar, riscul ratei dobânzii, riscul lichidității ș.a.;

riscuri operaționale. Asemenea riscuri sunt generate de erori la efectuarea activității operaționale, la depășirea împuternicirilor persoanelor cu funcții de răspundere, sau în cazul fraudelor. Gestiunea acestor riscuri se va efectua prin sistemul de control intern și evaluarea lor este aproape imposibilă prin modelare.

Clasificarea în funcție de mijloacele de gestiune

La mijloacele sau modalitățile de bază de gestiune a riscurilor se referă:

aplicarea principiului de chibzuință a riscurilor, luarea în calcul a riscurilor externe (de ramură, regionale, de asigurare), efectuarea sistematică a analizei situației financiare a clientului băncii: posibilității lui de plată, credibilității, rating-ul etc.,

aplicarea principiului delimitării riscurilor, finanțarea creditelor, aplicarea politicii diversificării, acordarea creditelor mari numai pe baze consorțiale, utilizarea dobânzii flotante etc.

Clasificarea din punct de vedere al importanței

Principalele categorii de riscuri sunt: riscul de credit; riscul ratei dobânzii; riscul lichidității; riscul de capital sau al solvabilității; riscul valutar; riscul de țară; riscul de bancă/partener; riscul de strategie; riscul de decontare; riscul de operare; riscul resurselor umane; riscul datorat reglementărilor bancare.

Clasificarea în funcție de piața care determină apariția riscului

În conformitate cu acest criteriu deosebim:

riscuri determinate de piața produsului;

riscuri determinate de piața capitalului, i.

1.4.Managementul riscurilor

Managementul riscurilor, de altfel ca și majoritatea termenilor aferenți riscurilor, are o seric de accepțiuni.Unii cercetători apreciază că managementul riscurilor reprezintă totalitatea concepțiilor, măsurilor și acțiunilor luate (fundamentate și întreprinse) de către conducerea întreprinderii în vederea identificării, captării, monitorizării, analizei și gestiunii expunerilor la risc și incertitudine în legătură cu afacerile desfășurate de către întreprindere.

Alții consideră că managementul riscurilor reprezintă ansamblul activităților de analiză financiară și de utilizare a instrumentelor financiare (primare și derivate) în scopul controlării și, de obicei, al reducerii expunerilor relevante la risc, selectate în procesul de analiză și monitorizare a acestora.

Alte surse de specialitate definesc managementul riscurilor drept ansamblul activităților și proceselor ce au ca scop maximizarea profiturilor în condițiile minimizării expunerilor la diverse riscuri în cadrul constrângerilor de capital ale întreprinderii.

Managementul riscurilor este asociat cu controlul riscurilor. Managementul riscurilor este definit drept ansamblul activităților și acțiunilor de hedging sau neutralizare a expunerilor la risc care rezultă dintr-o tranzacție sau dintr-o serie de tranzacții. Adică este vorba despre imunizarea instituțiilor contra diferitelor expuneri la risc. Scopul acestor acțiuni este de a preveni și de a reduce expunerile la risc pe care le întâmpină instituțiile în desfășurarea activității lor.

Obiectivele gestiunii riscurilor

Managerii instituțiilor financiare sunt conștienți de faptul că maximizarea profitului implică o expunere permanentă la risc. Deoarece riscurile bancare sunt o sursă permanentă de cheltuieli potențiale, gestiunea lor adecvată are menirea de a stabiliza veniturile în timp. Managementul riscurilor bancare presupune asumarea riscurilor în condiții de prudență, având în vedere următorii factori:

respectarea regulilor prudențiale impuse de organele de reglementare bancară și de conducerea băncii (inclusiv de proprietarii băncii);

pierderile posibile în urma asumării unui sau altui risc nu trebuie să depășească limita crititcă, după care se va înrăutăți substanțial fiabilitatea băncii, sau aceste pierderi nu vor putea fi acoperite din profit sau clin provizioane:

riscurile asumate de bancă nu trebuie să influențeze imaginea internă și externă a acestei bănci;

mărimea riscului asumat trebuie să fie comparabilă cu veniturile scontate în urma activității date.

Scopul gestiunii riscurilor constă în elaborarea unor programe și proceduri, care vizează minimizarea probabilității producerii acestor riscuri și expunerii potențiale a băncii la risc. Obiectivul principal este minimizarea pierderilor sau cheltuielilor suplimentare suportate de bancă, fără a uita de faptul că o gestiune eficientă își va lăsa amprenta și asupra imaginii publice a băncii. Nu mai puțin importantă este și determinarea corelației între venitul posibil, lichiditate și riscul pe care poate să și-1 asume banca (volumul riscului). Aici este necesară evidențierea zonei fără risc – spațiul în care nu se prevăd pierderi, zonei riscului admisibil – spațiul în care activitatea dată își păstrează utilitatea economică (pierderile sunt posibile, însă ele sunt mai mici decât venitul prevăzut), zonei riscului critic – spațiul caracterizat prin posibilitatea pierderilor care vor depăși-veniturile posibile din activitatea dată, însă aceste pierderi pot fi acoperite prin veniturile din alte activități și zonei riscului catastrofal – adică spațiul în care suma pierderilor posibile este mai mare decât venitul din toate activitățile efectuate.

Pot fi evidențiate următoarele etape de gestiune a riscurilor bancare:

Identificarea și evaluarea riscurilor, care constă în: identificarea tipurilor de risc la care este supusă banca și clasificarea acestor riscuri; determinarea specificului și evaluarea fiecărui tip de risc; determinarea și aprecierea zonei de risc; identificarea costurilor și implicațiilor financiare posibile în gestiunea acestor riscuri pentru fiecare subdiviziune a băncii.

Analiza și elaborarea tacticii băncii, ceea ce presupune: elaborarea unor modalități de analiză a riscurilor aferente; descrierea unei politici clare referitor la modalitatea de gestiune a fiecărui tip de risc; determinarea principiilor și scopurilor ce trebuiesc urmate în procesul de gestiune a riscurilor; elaborarea direcțiilor și modalităților principale de minimizare a riscurilor; determinarea direcțiilor prioritare de diversificare a riscurilor.

Finanțarea riscurilor, care va consta în: formarea unor subdiviziuni responsabile de executarea procedurilor referitor la identificarea și minimizarea riscurilor; modalitatea de coordonare între subdiviziunile băncii responsabile de acoperirea, minimizarea și transferul riscurilor; stabilirea modalității de informare a managerilor de vârf a băncii referitor la rezultatele obținute; examinarea posibilităților de evitare a riscurilor și elaborarea unor recomandări referitor la eliminarea anumitor tipuri de risc (inclusiv prin eliminarea unor activități care ar fi putut aduce în timp venituri favorabile, însă riscurile aferente acestor activități sunt prea mari); elaborarea procedurilor de acoperire a riscurilor prin crearea rezervelor generale sau specifice (inclusiv perfectarea unor instrucțiuni clare, în acest sens, pentru fiecare subdiviziune a băncii); elaborarea procedurilor și examinarea posibilităților de transferare a riscurilor.

Controlul riscurilor, care va presupune: determinarea limitelor pentru diferite tipuri de risc și controlul respectării acestor limite; analiza evoluției pieței financiare și identificarea tendințelor nefavorabile; analiza pierderilor suportate de bancă și a cauzelor apariției lor; analiza rezultatelor pozitive vis-a-vis de minimizarea riscurilor; elaborarea metodologiei de diagnostic a managementului riscurilor bancare.

În teorie, se cunosc mai multe concepții de gestiune a riscurilor și de organizare a structurilor responsabile. Unii consideră că riscurile ar trebui gestionate de o manieră separată, independentă, iar compartimentele aferente ar trebui organizate și ele în mod independent.

Alții, dimpotrivă, apreciază că riscurile ar trebui gestionate în mod integrat, consistent și coerent.

Putem evidenția mai multe metode de gestiune a riscurilor, în continuare vor fi expuse principalele modele utilizate în practica contemporană a afacerilor.

Întregul proces de management al riscurilor este delimitat în patru mari etape:

stabilirea contextului. Este etapa fundamentală a oricărui proces de gestiune eficientă a riscurilor unei întreprinderi, etapa teoretică și conceptuală a procesului de management al riscurilor.

identificarea, analiza și investigarea riscurilor. Scopul acesteia este elaborarea unui profil al riscului organizației care să poată fi testat la diferite scenarii. Inițial, sunt identificate expunerile concrete la risc, sursele de risc, factorii de influență. Riscurile identificate sunt evaluate conform metodologiilor stabilite în etapa anterioară. Este stabilit nivelul riscului. Riscurile vor fi grupate în funcție de impactul lor financiar și de probabilitatea de apariție. în final vor fi obținute riscuri cu ranguri diferite de prioritate.

tratarea riscurilor, în baza datelor și a informațiilor de la etapele anterioare, precum și a informațiilor aferente experienței întreprinderii în gestiunea riscurilor, sunt identificate și evaluate strategiile posibile de reducere și de eliminare a riscurilor la care este expusă banca. Sunt elaborate și proiectate planuri și măsuri concrete de atenuare a riscurilor. Aceasta este faza de documentare. Soluții adecvate trebuie să fie dezvoltate pentru a permite realizarea următoarelor obiective: reducerea probabilității de apariție a riscurilor; reducerea impactului financiar al riscurilor; transferul riscului; reținerea și gestiunea riscurilor (sursă de avantaj competitiv); eliminarea riscului.

implementarea și monitorizarea planului de gestiune a riscurilor. În baza planului de gestiune a riscurilor, strategiile selectate sunt implementate în practică. Totodată trebuie de evaluat și performanțele acestor implementări. Rezultatele evaluărilor anterioare sunt procesate, raportate și analizate de către responsabili și de către managerii de nivel ierarhic superior. Activitățile sensibile la risc trebuiesc monitorizate continuu, iar rezultatele necesită a fi transmise la etapa inițială.

Beneficiile reale ale procesului de gestiune a riscurilor derivă din înțelegerea corectă a expunerilor la risc și nu trebuie de trecut cu vederea că beneficiile și riscurile aferente procesului de gestiune a riscurilor nu trebuie niciodată subestimate.

O strategie eficientă de management al riscurilor poate duce la:

îmbunătățirea fundamentării și luării de decizii de investiții;

creșterea profitabilității;

reducerea costurilor de finanțare;

creșterea încrederii și a credibilității întreprinderii;

asistență într-o planificare mai bună.

Procesul de management al riscurilor poate:

identifica problemele potențiale care pot avea consecințe negative asupra eficienței activităților desfășurate și asupra performanțelor de planificare și strategice;

asigura o mai bună înțelegere a profilului de risc al firmei și a impactului deciziilor viitoare asupra acestui profil;

furniza credibilitate proprietarilor și investitorilor privind politica de gestiune a riscurilor, adoptată și promovată de către conducerea întreprinderii;

minimiza și/sau preveni pierderile economice și financiare;

minimiza lipsa de certitudine privind veniturile și profiturile viitoare.

În absența unei politici adecvate de management al riscurilor, firmele:

sunt expuse la imposibilitatea sau dificultatea aprecierii magnitudinii expunerilor la diverse riscuri;

sunt expuse la formarea unui profil ineficient de risc;

nu vor putea valorifica eficient eventualele oportunități, ca urmare a unei percepții eronate sau a unei aversiuni exagerate față de risc;

nu vor putea percepe și, pe această bază, gestiona modificările în profilul de risc al unor active, portofolii de active sau pe ansamblul firmei;

vor induce în eroare proprietarii și investitorii actuali și potențiali că expunerile la risc sunt gestionate adecvat și eficient.

Gestiunea riscurilor bancare este abordată, de regulă, pe tipuri de riscuri datorită complexității și diversității riscurilor. Trebuie avut însă vedere că expunerea băncii se realizează pentru ansamblul riscurilor și mai mult, riscurile sunt interdependente. Această realitate impune abordarea globală a gestiunii riscurilor care trebuie să asigure băncii capacitatea de a identifica și evalua riscurile, de a le controla de a le evita și elimina și de a le finanța.

1.5.Evaluarea riscurilor bancare

Evaluarea riscului de creditare la etapa inițierii afacerii este extrem de importantă. De corectitudinea evaluării depinde volumul de risc pe care banca și-1 asumă și realitatea acestui risc. Fiecare bancă își formulează metodologia proprie de evaluare, care se bazează pe politica de credite a băncii și pe experiența din activitatea de creditate din trecut.

Fig. 3.1.1. – Etapele procesului de evaluarea a riscului de client

Evaluarea riscului de credit presupune doua etape. Prima constă în stabilirea unei limite maxime a activelor cu risc față de fondurile proprii ale băncii, iar a doua în evaluarea riscurilor la care banca este expusă periodic.

Băncile centrale impun băncilor comerciale clasificarea portofoliului de credite și constituirea unor fonduri de risc. În funcție de categoria creditului sunt stabilite careva cote procentuale față de mărimea acestora și se trece la alimentarea acestor fonduri de risc

Evaluarea riscului de credit de către băncile comerciale se realizează prin intermediul a două metode: calitative și cantitative.

Metoda calitativă presupune o exprimare verbală a descrierii nivelului riscului și, de obicei, se realizează prin elaborarea rating-ului creditar. Scopul elaborării rating-ului creditar este primirea deciziei în ce privește posibilitatea creditării și în continuare determinarea unor parametri calitativi. Pe baza acestora se poate aprecia indicatorul riscului întregului portofoliului creditar.

Rating-urile creditare, de regulă, se determină în modul următor:

se elaborează o scară a riscului pentru debitor (sau grupe de credite, sau grupe de gaj), de exemplu, „risc minim", „risc moderat", „risc limită", „risc inadmisibil" sau grupe cărora li se atribuie numere în creștere sau descreștere;

se evidențiază coeficienții esențiali ai activității debitorului ce determină nivelul riscului, cota parte a lor la formarea indicatorului total;

se determină limitele indicatorilor ce exprimă calitatea lor;

Se calculă un indicator sumar al indicatorului riscului (rating-ul creditar) prin intermediul sumării evaluării indicatorilor separați, în corespundere cu cota-parte.

În practica internațională, de regulă, se utilizează patru indicatori pentru calculul riscului de credit, și anume:

Stabilitatea fluxurilor financiare:

„risc minim" – afacerea are mai mult de 2 ani, fluxurile financiare suni stabile;

„risc moderai" – afacerea are mai puțin de 2 ani, fluxurile financiaro oscilează sau afacerea mai puțin de 1 an, fluxurile financiare sunt stabile;

„risc limită" – afacerea are mai puțin de 1 an, fluxurile financiare suni instabile;

„risc inadmisibil" – afacerea are mai puțin de 6 luni sau fluxurile financiare sunt în scădere.

Asigurarea cu mijloace circulante proprii și pasive:

„risc minim" – mijloace proprii și pasivele sigure acoperă nu mai pulul de 70% din necesarul de mijloace circulante;

„risc moderat" – mijloace proprii și pasivele sigure acoperă nu mai puțin de 50% din necesarul de mijloace circulante;

„risc limită" – mijloace proprii și pasivele sigure acoperă nu mai puțin de 30% din necesarul de mijloace circulante;

„risc inadmisibil" – mijloace proprii și pasivele sigure acoperă mai puțin de 30% din necesarul de mijloace circulante.

Lichiditatea asigurării:

„risc minim " – gajul poate fi vândut la licitații organizate sau este o marfă cu o cerere masivă;

„risc moderat” – există doi cumpărători potențiali ai gajului;

„risc limită” – gajul este greu de vândut;

„risc inadmisibil" – lichiditatea gajului nu este determinată.

Suficiența asigurării:

„risc minim" – asigurarea este suficientă pentru acoperirea datoriei și a cheltuielilor legate de vânzarea gajului

„risc moderat” – asigurarea este suficientă pentru acoperirea datoriei;

„risc limită" – asigurarea acoperă 50% de la valoarea datoriei;

„risc inadmisibil" – asigurarea acoperă mai puțin de 50% de la valoarea datoriei.

Coeficienții care corespund nivelului riscului de credit

Nivelului riscului de credit general va li media ponderată a acestor indicatori.

Metodele cantitative de evaluare sunt diferite atât pentru diverse tipuri de credite cât și pe grupe de clienți. Însă sunt sisteme de evaluare unice pentru clienții corporativi și pentru persoane fizice Aceste sisteme sunt diferite datorită tipului de informație cu care operează banca în proces de cuantificare a riscului.

A. Evaluarea solvabilității clienților corporativi:

Evaluarea situației financiare a clienților corporativi poate fi efectuată prin mai multe metode:

metoda analizei bilanțiere în baza coeficienților de lichiditate, solvabilitate, profitabilitate și a celor de rulaj;

metoda punctajului;

metode de prevenire a falimentului: metoda Z a lui Altman,

1. Analiza performanțelor economico-financiare presupune că o firmă nu poate contracta un credit decât dacă prezintă o situație performantă economică și financiară pentru perioada precedentă, precum și estimările pentru perioada de angajare a creditului. În analiza solvabilității clientului este nevoie de făcut un studiu a cinci factori de bază:

caracterul – analiza calităților manageriale ale conducătorilor firmei;

credibilitatea și solvabilitatea debitorului;

activitatea economică a firmei solicitante de credit să nu prezinte riscuri majore în perioada de utilizare a creditului;

metode ale marketing-lui aplicate de manageri, competitivitatea produselor și stabilitatea segmentelor de piață cucerite;

condițiile de muncă, asigurarea cu forță de muncă calificată, cu materii prime și materiale, energie.

Solvabilitatea clienților bancari – este o stare financiar-economică care dă încredere în capacitatea debitorului de a rambursa creditul bancar în condițiile menționate în contract.

Pentru aprecierea solvabilității clientului în condițiile actuale, băncile folosesc următorii indici economici :

coeficienții lichidității bilanțului organizației economice;

coeficientul acoperirii creanțelor cu active pe termen scurt;

coeficientul atragerii mijloacelor împrumutate;

coeficientul asigurării debitorului cu mijloace proprii.

Tabelul 3.1.2.

Modul de calcul și semnificația indicatorilor de standing financiar

2. Modelul punctajului se bazează pe coeficienții bonității debitorului, însă acești coeficienți nu sunt analizați individual pentru fiecare client, ci își au o ponderare în cifra rezultatului final în conformitate cu importanța lor. Însumându-se coeficienții ponderați se obține un indicator cumulativ care se compară cu schema de acordare a creditelor, adoptată de bancă și transcrisă în politica de creditare. Dacă indicatorul respectiv a depășit limita minimă stabilită de bancă, creditul va fi acordat, dacă nu – nu va fi acordat. Pentru creditele aprobate în funcție de același indicator cumulativ se vor forma și condițiile contractului. Pentru un indicator performant dobânda va fi mai mică, pentru unul mediu – mai mare.

Tabelul 3.1.3

Metoda punctajului

Notațiile utilizate au următoarea semnificație:

Tabelul 3.1.4

Aprecierea criteriilor necuantificabile

În urma analizei criteriilor necuantificabile prezentate mai sus, se vor face aprecieri și se vor aduce corecții de punctaj categoriilor de evaluare A – E:

Tabelul 3.1.5

Categorii de agenți economici

3. Termenul de Z-analiză a fost introdus de Altman, Haldeman, Narayanan în anul 1977. Ei au constatat că următorii șapte parametri fac deosebirea dintre firmele profitabile și cele mai puțin profitabile:

venitul de pe urma acordării creditelor;

stabilitatea profitului;

deservirea datoriilor;

cumularea profitului;

lichiditatea;

capitalizarea;

mărimea portofoliului de credite.

Acești parametri sunt utili și la determinarea profitului scontat; a riscului sau a variației profitului; posibilității debitorului de a-și onora obligația de plată; profitului pe termen lung; a lichidității și a legăturii dintre capitalul acționar și credite; a mărimii portofoliului creditar.

Acest model conține cinci ecuații, soluționarea cărora ajută la gestionarea eficientă a portofoliului creditar:

X1 = capitalul circulant/ active totale;

X2= profit nerepartizat/ total credite;

X3= profit brut/ total credite;

X4= prețul de piață a capitalului/ datorii totale;

X5= credite totale/ active totale.

Modelul Z-analiză folosește metode statistice sau analiza multilaterală. Forma liniară a acestui model este:

Z= 1.2X1+1.4X2+3.3X3+0.6X4+1.5X5

Dacă Z<2.675 rezultă că debitorul va fi capabil să ramburseze creditul. Dacă Z≥2.675 – gestiunea portofoliului creditar este ineficientă.

Pentru intervalele Z<1.81; Z>2.99 modelul nu funcționează, Altman denumește aceste intervale ca „zone de necunoaștere".

Pentru evaluarea riscului de nerambursare a creditului acordat clienților corporativi în cazul unor proiecte investiționale se mai determină riscul de sensibilitate.

B. Evaluarea performanțelor persoanelor fizice.

Analiza riscului de credit se efectuează asemănător cu cea pentru agenții economici, cu următoarele precizări.

Riscul financiar – este legat de posibilitatea apariției unor dificultăți ale solicitantului privind realizarea veniturilor care să-i asigure acoperirea consumului propriu, inclusiv plata impozitelor și a taxelor, precum și a excedentului necesar rambursării creditelor și plății dobânzilor bancare.

Determinarea veniturilor posibile de realizat se va face pe baza:

adeverinței de avere (stare materială) eliberată de primărie;

adeverinței de venituri de la locul permanent de muncă al solicitantului sau ale membrilor de familie;

declarațiile de impunere;

extrasele conturilor de disponibilități (depozite) deschise la bancă.

Cheltuielile persoanelor fizice se vor determina pe baza:

consumurilor necesare producției (materii prime, materiale, semințe, furaje, energie, etc.)

stabilite pe baza normelor generale de consum și a dimensiunilor activității;

înștiințărilor de plată a impozitelor și a taxelor.

Evaluarea riscului financiar se face în funcție de volumul veniturilor și cheltuielilor și a diferenței dintre acestea (V – C), riscul fiind apreciat prin compararea acestei diferențe cu creditul solicitat, astfel:

a. V – C > suma solicitată – risc redus;

b. V – C = suma solicitată – risc mediu;

c. V – C < suma solicitată – risc mare.

Riscul managerial – este dat de calitățile profesionale și morale ale persoanei fizice și va fi apreciat în funcție de:

vârstă, pregătirea profesională și experiența în domeniu;

modul în care este cunoscută persoana respectivă în localitate (aprecierea vecinilor etc.).;

relațiile persoanei fizice cu banca, cu organele locale (administrația financiară etc.) și cu ceilalți cetățeni.

Riscul de garanție – este dat de apariția unor incertitudini la valorificarea bunurilor aduse în garanție în cazul când împrumutatul nu achită la termen obligațiile asumate prin contractul de credite, fiind apreciat astfel:

garanții cu siguranță maximă: scrisori de garanție emise de bănci necondiționate, bilete la ordin avalizate de bănci, cambii acceptate de tras și avalizate de bănci, gaj cu deposedare, depozite bancare în valută și în lei;

garanții cu siguranță medie: ipoteci asupra clădirilor cu destinație de spații industriale (fabrici, ateliere, firme), spații comerciale (magazine, sedii), precum și asupra terenurilor din intravilan situate în orașe mari și localități turistice, bunuri mobile cumpărate din credite;

garanții nesigure: ipoteci asupra clădirilor cu destinație de locuință.

Riscul total de credit (RT) se va determina pe baza punctajelor acordate pe clasele de risc prevăzute în tabelul 3.1.2.

Tabelul 3.1.6

Evaluarea riscului total de credit – persoane fizice

RT = RF + RM + RG (3.1.1)

Tabelul 3.1.7

Clase de persoane fizice în funcție de risc

Riscul este un însoțitor permanent al activității bancare, strategia și organizarea băncii fiind afectate dacă riscurile actuale și de perspectivă nu sunt luate în considerare.

Integrarea identificării și evaluării riscurilor bancare în strategia băncii impune în prealabil identificarea principalelor produse și piețe consacrate, precum și a procedurilor de livrare a produselor bancare.

Gestiunea riscului demarează cu descifrarea profilului de risc al diferitelor produse bancare, pentru principalele activități bancare, compararea acestora cu profilul de risc al băncii. Dacă suma profilurilor de risc identificate depășește profilul de risc al bănci, banca are o valoare pozitivă, în ansamblul ei pentru acționari. Sunt elaborate scenarii de pierderi financiare pentru activitățile, tranzacțiile și interfețele bancare, alocând expunerile la risc diferitelor componente ale riscurilor și identificând frecvența și mărimea pierderilor care pot fi generate de expuneri. Deoarece o anumită expunere poate genera riscuri de mai multe feluri, nivelul de risc trebuie agregat pentru fiecare expunere și pentru fiecare categorie de risc, pentru a identifica profilul de risc al unei bănci.

CAPITOLUL II.TEHNICI SI INSTRUMENTE DE CONTROL AL RISCULUI

2.1.Instrumente directe de supraveghere

Un sistem eficient de supraveghere bancarǎ cuprinde atât o supraveghere pe teren, cât și o examinare la birou.În cadrul acestor douǎ procese, supravegherea off – site reprezintǎ un mecanism de avertizare din timp, care se bazeazǎ pe analiza datelor financiare furnizate de bǎnci. Examinarea on – site se realizeazǎ pe baza informațiilor și a fenomenelor constatate cu ocazia supravegherii pe teren, completând aceastǎ fazǎ și permițând autoritǎților de supraveghere sǎ examineze și sǎ aprofundeze în detaliu, concluzionând astfel asupra viabilitǎții viitoare în cazul unei bǎnci.

Rolul major al autorității competente este acela de a preveni riscul sistemic prin promovarea unei supravegheri bancare eficiente, care să asigure realizarea stabilității și viabilității întregului sistem bancar, dar cu o condiție esențială: respectarea autonomiei fiecărei bănci în organizarea și desfășurarea activității sale pe baze concurențiale. Supravegherea bancară este adesea direcționată pe verificarea conformității cu legile și reglementările ce guvernează instituțiile de credit și activitățile acestora.Supravegherea prudențială a activității instituțiilor de credit – persoane juridice române și sucursale ale băncilor străine – este realizată de Banca Națională a României pe baza raportărilor de prudență bancară (supraveghere „off-site”) transmise de acestea băncii centrale, precum și prin inspecții la sediul instituțiilor de credit (examinare „on-site”).

Supravegherea off-site

Examinările off-site permit supraveghetorilor băncii centrale să valideze informațiile furnizate de o instituție de credit în timpul procesului de raportare prudențială, să stabilească, în detaliu, un diagnostic și cauza exactă a problemelor acesteia, și să evalueze viabilitatea viitoare a unei instituții de credit sau posibilele probleme ce pot să apară în domeniile de activitate ale acesteia. Prin aceste examinări off site, se evaluează precizia rapoartelor unei instituții de credit, condiția și operațiunile globale, calitatea și competența conducerii, adecvarea sistemelor de management al riscului și a procedurilor de control intern, calitatea portofoliului de credite, gradul de adecvare a provizioanelor pentru credite, respectarea termenilor stipulați în autorizația de funcționare a instituției de credit, conformitatea cu prevederile legale, aspecte identificate în cadrul proceselor de supraveghere pe teren, dar și cele cuprinse în examinările anterioare la birou.

Verificarea raportărilor transmise de instituțiile de credit (referitoare la informația de risc bancar, incidente de plăți etc.) va fi efectuată în două etape, la momentul transmiterii respectivelor raportări și, respectiv, în cadrul acțiunilor de supraveghere efectuate de echipele de inspecție ale BNR la sediul instituțiilor de credit.În România s-a impus necesitatea implementării, în cadrul Direcției Supraveghere – Serviciul Sinteză, a Sistemului Uniform de Rating Bancar CAAMPL, un instrument eficient de lucru pentru evaluarea instituțiilor bancare. Scopul acestuia constă în identificarea, într-o fază incipientă, a acelor bănci care sunt ineficiente sub aspect financiar și operațional, sau manifestă trenduri adverse solicitând, din partea autorității de supraveghere, o atenție sporită.

Sistemul de rating bancar și de avertizare timpurie CAAMPL se bazează pe evaluarea a șase componente care reflectă într-o manieră uniformă și cuprinzătoare performanțele unei bănci, în conformitate cu legislația și reglementările bancare în vigoare. Componentele specifice procesului de examinare a siguranței și solidității instituțiilor de credit sunt următoarele:

adecvarea capitalului – C;

calitatea acționariatului – A;

calitatea activelor – A;

management – M;

profitabilitate – P;

lichiditate – L.

Fiecare din cele șase componente sunt evaluate pe o scară de valori cuprinsă între 1 și 5, astfel încât 1 reprezintă cel mai performant nivel și 5 cel mai scăzut, marcând nivelul maxim de preocupare a autorității bancare. Patru din aceste componente (C- adecvarea capitalului, A – calitatea activelor, P – profitabilitate, L–lichiditate) sunt evaluate pe baza unor indicatori. Intervalele valorice au fost stabilite pornind de la standardele internaționale în materie și de la condițiile specifice sistemului bancar românesc. În timpul acțiunilor de inspecție on site, analiza se completează cu celelalte două componente, calitatea acționariatului – A și managementul – M, care contribuie în mod direct la stabilirea profilului de risc al băncilor, a politicilor și strategiilor de dezvoltare, precum și la aprecierea conformității cu cerințele prudențiale.

Fiecare bancă primește câte un rating pentru fiecare indicator de analiză, pentru fiecare componentă CAAMPL (actualizate periodic în urma acțiunilor de inspecție la sediul băncilor) și în final un rating compus și un scor final ce reprezintă punctajul total acordat indicatorilor ce definesc elementele CAAMPL. Pe baza datelor agregate ale indicatorilor economico-financiari și de prudență bancară se stabilește un rating compus pentru întregul sistem bancar.

Registrele de credit sunt printre cele mai des întâlnite funcționalități ale registrelor publice de credit și sunt utilizate pentru a se număra determinarea expunerilor agregate pe fiecare debitor fata de sistemul bancar, aprecierea profilului de risc a instituțiilor de credit, monitorizarea activității de provizionare si analizarea tendințelor sistemice in activitatea de creditare. Multe dintre registrele publice de credit au fost înființate ca răspuns la apariția unei crize bancare cauzată de falimentul unor mari debitori. Monitorizarea nivelului de concentrare a creditelor și informarea băncilor din sistem asupra acestor riscuri rămâne un obiectiv de bază pentru majoritatea registrelor de credit. O funcție importantă în cadrul operațiunilor off-site o reprezintă determinarea calității activelor instituțiilor de credit. Registrele publice de credit contribuie și la evaluarea modului în care băncile își provizionează creditele acordate. În acest sens, pot fi identificate acele instituții de credit care conduc o politică de provizionare necorespunzătoare prin monitorizarea diferențelor sistematice de clasificare a creditelor acordate de bănci diferite aceluiași debitor. În procesul de monitorizare a riscului sistemic, analizarea tendințelor în activitatea de creditare favorizează identificarea factorilor care pot impieta asupra stabilității financiare si chiar cuantificarea efectelor sistemice folosind modele rating si de avertizare timpurie.

Registrul privind incidentele de plăți este un centru de intermediere care gestionează informația specifică incidentelor de plăți, pentru interesul public. Datele specifice incidentelor de plăți sunt transmise, difuzate și valorificate pe baza informațiilor conținute în evidențe și ocazionate de acte și fapte cu potențial fraudulos, litigios care pot produce riscuri de neplată.

Supravegherea off-site urmărește mai multe obiective strâns legate între ele. În primul rând, ea servește ca un dispozitiv de avertizare timpurie (“early warning system”) care are menirea de a detecta, în intervalele între inspecțiile la fața locului, eventualele tendințe nefavorabile în activitatea unei bănci, ce ar putea conduce la probleme serioase în viitor (Bichi 2003). In mod tradițional, aceste tendințe includ următoarele aspecte: modificări adverse ale unor variabile cum ar fi profitul sau marjele de dobândă; schimbări semnificative în compoziția activelor, pasivelor și operațiunilor băncii; deteriorarea indicatorilor financiari calculați pentru bancă față de nivelurile lor anterioare sau în comparație cu cei stabiliți pentru grupul martor de bănci (“peer group”). Dezvoltările recente pun accentul pe sisteme sofisticate care utilizează tehnici econometrice pentru estimarea probabilității de faliment sau a deteriorării ratingului. În al doilea rând, permite să se verifice dacă băncile respectă reglementările prudențiale și recomandările supraveghetorilor. În al treilea rând, sistemele de monitorizare off-site permit îmbunătățirea eficienței supravegherii la fața locului și o mai bună gestionare a resurselor umane ale autorităților de control prudențial.

Pe baza informațiilor oferite de aceste sisteme, se declanșează, atunci când este nevoie, acțiuni de inspecție on-site ce vizează aspecte specifice sau se stabilesc prioritățile în cazul examinărilor generale ce se desfășoară pe o bază regulată

Calificativele CAAMPL sunt secrete deoarece autoritatea bancară nu le publică, chiar și membrii consiliilor de administrație ale instituțiilor de credit fiind încurajați să nu le facă publice sau să le comenteze. Se consideră că avantajele evidente pentru informarea piețelor nu sunt suficiente pentru a justifica creșterea riscului sistemic și chiar de panică bancară.

Supravegherea on-site

Activitatea de supraveghere prin inspecții la fața locului este esențială pentru asigurarea unei supravegheri bancare eficiente și are drept scop validarea acurateții raportărilor prudențiale, analiza situației financiare generale a instituției de credit verificată, precum și a calității portofoliului său de credite, sistemul de control intern și de gestiune a riscurilor, dar și alte aspecte ce nu pot fi determinate prin tehnici de supraveghere „off-site”, cum ar fi calitatea conducerii și a acționariatului, pregătirea profesională a personalului instituției de credit.

Acțiunile de inspecție la fața locului vizează, în principal, obiectivele specifice supravegherii prudențiale bancare, respectiv adecvarea capitalului în funcție de natura și mărimea riscurilor; natura, evoluția și volumul activelor problemă și adecvarea alocărilor pentru pierderi din credite; adecvarea politicilor, procedurilor și practicilor de împrumuturi și investiții; gradul de concentrare a riscului; tendința și evoluția activelor clasificate în categorii necorespunzătoare; împrumuturile acordate persoanelor aflate în relații speciale cu instituția de credit; sistemele informatice de administrare; capacitatea managementului de a identifica, măsura, monitoriza și controla riscurile activităților desfășurate de bancă; acuratețea, operativitatea și eficiența informației managementului și ale sistemelor de monitorizare a riscului; adecvarea sistemelor de audit intern; receptivitatea la recomandările auditorilor și autorităților de supraveghere; respectarea reglementărilor și legislației în vigoare; performanța generală a instituției și profilul său de risc.

Activitatea de supraveghere prin inspecție la fața locului se desfășoară atât la nivelul centralei instituției de credit verificate, cât și la nivelul unităților teritoriale ale acesteia, prin intermediul sucursalelor Băncii Naționale a României. Înaintea declanșării acțiunii de supraveghere în teritoriu, în cadrul Serviciului Inspecție din centrala Băncii Naționale a României se colectează, centralizează și prelucrează toate datele și materialele necesare, furnizate de responsabilul de bancă însărcinat cu activitatea off-site în cadrul serviciului, dar și de reprezentanții instituției de credit ce urmează a fi verificată (raportări, informații comunicate BNR de către instituțiile de credit, informațiile solicitate de BNR instituțiilor de credit, documente rezultate din schimbul de informații cu autorități sau organisme de supraveghere interne sau internaționale, plan de măsuri de remediere a deficiențelor și de diminuare a riscurilor consemnate în ultimul Raport de supraveghere, ordine ale conducerii BNR privind măsurile stabilite ca urmare a supravegherii on/off site).

În vederea desfășurării în condiții optime a acțiunii de inspecție la unitățile teritoriale ale instituției de credit verificate, personalul din centrala BNR pregătește materialele, tabelele și anexele necesare și le transmite sucursalelor BNR, împreună cu tematica și obiectivele acțiunii de supraveghere prin inspecție la fața locului, ce urmează a se desfășura la instituția de credit, conform „Programului anual de control”, aprobat de Consiliul de Administrație al băncii centrale. În cadrul analizei documentației depuse se acordǎ o atenție deosebitǎ analizǎrii bilanțului contabil de fuziune sau, dupǎ caz, de divizare și studiului de fezabilitate pentru banca/bǎncile rezultate, care trebuie sǎ includǎ și estimǎri ale bilanțului și contului de profit și pierderi pentru urmǎtorii 3 ani, întocmite potrivit normelor metodologice specifice emise de Banca Naționalǎ a României.

Analiza modalitǎților legale în care se desfǎșoarǎ procedura fuziunii sau divizǎrii la nivelul unei instituții de credit oferǎ încǎ o fațetǎ a modului de desfǎșurare a activitǎții de supraveghere prudențialǎ de cǎtre autoritatea în domeniu în concordanțǎ cu rolul sǎu consacrat de lege. În condițiile dezvoltării, pe scară largă, de către bănci, a unor metodologii sofisticate de măsurare și gestionare a riscurilor, regulile simple și statice ale primului accord Basel au devenit în ultimii ani din ce în ce mai puțin relevante. S-a simțit, astfel, nevoia creării unui cadru de adecvare a fondurilor proprii mult mai sensibil față de riscurile bancare și care să ofere stimulente băncilor în ceea ce privește îmbunătățirea sistemelor de măsurare și management al riscurilor. Revizuirea acordului s-a axat, în principal, pe creșterea gradului de analiză și măsurare internă a riscurilor, schimbările intervenite în estimarea acestora permițând băncilor să-și creeze propriul profil de risc (ținând cont și de apetitul pentru risc al fiecărei instituții de credit).

Noul dispozitiv de adecvare a fondurilor proprii (BASEL II), denumit oficial „Convergența Internațională a Măsurilor Capitalului și a Standardelor de Capital”, reprezintă cel mai important cadru referențial în supravegherea micro-prudențială la ora actuală. Publicarea în iunie 2004 a textului final, la cinci ani de la deschiderea discuțiilor,este rezultatul a multiple analize și comentarii furnizate de toate părțile interesate, autorități de supraveghere bancară, mediul academic și instituții de credit.Pe lângă cerințele minime de capital, s-au introdus doi piloni suplimentari: un proces sporit de supraveghere și o utilizare eficientă a disciplinei de piață, a căror implementare are ca obiect promovarea siguranței și solidității sistemului financiar și sporirea egalității competitive a băncilor. O componentă esențială a cadrului de adecvare a capitalului este analiza de supraveghere, strict legată de cerințele minime de capital și de disciplina de piață. Se anticipează că băncile să opereze la un nivel situat peste indicatorii minimi de adecvare a capitalului și, de asemenea, se așteaptă ca băncile să dispună de politici și de un proces intern de evaluare a adecvării capitalului care să fie comensurate în funcție de profilul de risc, operațiunile și strategia de afaceri a respectivelor bănci. Rolul supraveghetorilor, în momentul în care evaluează poziția unei bănci, este de a revizui evaluările interne ale băncii cu privire la adecvarea capitalului, de a garanta că poziția băncii este consecventă cu profilul și strategia sa de risc, și de a solicita ajustări în cazul în care capitalul băncii nu oferă o protecție suficientă în fața riscului. Supraveghetorii trebuie să dispună, de asemenea, de instrumente robuste pentru identificarea și implicarea în situațiile în care nivelurile de capital în scădere ridică întrebări cu privire la capacitatea unei bănci de a face față șocurilor activităților (ex. testele de rezistență bancară și testele de contaminare interbancară).

Acordul Basel II are în vedere dezvoltarea rolului activ al autorităților de supraveghere, prin intermediul celui de-al doilea pilon, în următoarele aspecte:

Evaluarea procedurilor interne ale băncilor privind adecvarea capitalului la profilul de risc. Acestea includ: metodologii care să acopere toate riscurile importante ale băncii; norme interne care să realizeze adecvarea strategiilor băncii la nivelul capitalului (stabilit în funcție de risc); controale interne, supraveghere și audit care să asigure integritatea sistemului de management global. Responsabilitatea întocmirii acestor proceduri revine totuși managementului băncii.

Verificarea modului în care sunt aplicate procedurile interne referioare la adecvarea capitalului, a strategiilor aferente și a capacității acestora de a monitoriza și de a respecta cerințele stabilirii ratelor de capital reglementate

Identificarea factorilor de risc și, apoi, a pârghiilor necesare pentru a determina instituțiile de credit să mențină un nivel suplimentar al capitalului față de limitele minime rezultate din regulile cantitative ale Pilonului 1.

Implementarea unor mecanisme de intervenție timpurie, capabile să prevină scăderea capitalului sub nivelurile minime solicitate pentru acoperirea caracteristicilor de risc ale unei anumite bănci. În condițiile în care volumul capitalului nu este menținut corespunzător, autoritățile de supraveghere trebuie să solicite acțiuni de remediere rapidă. Printre mijloacele de aplicare ale acestui principiu se numară: intensificarea monitorizării activității băncii; restricționarea plății dividendelor; solicitarea pregătirii și implementării de către bancă a unui plan de îmbunătățire a nivelului capitalului; solicitarea ca banca să-și majoreze imediat capitalul.

Deși prevederile Acordului se referă, în principal, la băncile cu activitate internațională, se urmărește ca principiile acestuia să se aplice și la celelalte bănci, Comitetul de la Basel dorind aderarea la acesta a tuturor băncilor importante din lume.Astfel, începând cu 1 ianuarie 2007, aplicarea acordului Basel II a devenit obligatorie în țările Uniunii Europene. Abordările cele mai sofisticate de măsurare a riscurilor vor fi implementate începând cu 31 decembrie 2007, pentru a le permite băncilor și autorităților de supraveghere să beneficieze de un an adițional, în cursul căruia se vor dezvolta instrumente statistice care sa raspunda exigențelor impuse de acordul Basel II.

Din perspectiva gestiunii riscului sistemic, accentul cade pe construirea sau rafinarea mecanismelor de rating și de avertizare timpurie (alături de instrumentele de stress-test).

2.2.Instrumente indirecte de consolidare a supravegherii bancare

2.2.1.Centrala Incidentelor de Plăți

Centrala Incidentelor de Plăți este un centru de intermediere care gestionează informația specifică incidentelor de plăți, pentru interesul public. Datele specifice incidentelor de plăți sunt transmise, difuzate și valorificate pe baza informațiilor conținute în evidențe și ocazionate de acte și fapte cu potențial fraudulos, litigios care pot produce riscuri de neplată.

CIP organizează și gestionează un fișier de interes general – Fișierul național de incidente de plăți, structurat în alte trei fișiere (de cecuri, de cambii și de bilete la ordin). Acesta alimentează automat Fișierul național al persoanelor cu risc, cu incidentele de plăți majore înregistrate pe numele unei persoane fizice sau juridice, inclusiv al unei bănci. Analiza bazei de date a Centralei Incidentelor de Plăți evidențiază faptul că numărul incidentelor de plată și al titularilor care le-au generat au continuat să crească, însă într-un ritm mult mai redus decât în anii anteriori, ceea ce înseamnă că această entitate începe să-și atingă scopul pentru care a fost înființată, respectiv creșterea disciplinei în domeniul utilizării instrumentelor de plată.

Față de anul 2008, în anul 2009, numărul titularilor de cont înregistrați cu incidente a crescut cu 1,5%, numărul instrumentelor refuzate la plată s-a majorat cu 4%, iar valoarea sumelor refuzate a sporit cu 15%. În cursul anului 2009 au fost înregistrate 1 514 649 interogări (față de 841 925 în anul precedent), efectuate de bănci în nume propriu sau în numele clienților. Prin aceste interogări au fost solicitate informații despre titularii de cont pentru a verifica dacă pe numele acestora s-au înregistrat incidente de plată. Banca Națională a României consideră că o informare corectă și la timp poate stopa infracționalitatea în domeniul plăților și poate elimina din mediul de afaceri persoanele care eludează legile în vigoare și produc prejudicii, uneori majore, partenerilor de afaceri.

2.2.2. Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar

Dacă băncile, pe de altă parte, sunt bine pregătite să rezolve problema selecției adverse și a hazardului moral prin încheierea de tranzacții personalizate, potențialii deponenți, pe de altă parte, nu au informații suficiente despre activitatea băncilor cărora urmează să-și încredințeze economiile. Asigurarea deponenților poate contracara efectul negativ al incertitudinii din sistem. Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar s-a înființat în anul 1996, cu scopul de a garanta rambursarea depozitelor constituite la societățile bancare de către deponenții persoane fizice (Ordonanța nr.39/28.08.1996, republicată în 2002), stabilindu-se atunci un plafon de garantare de 10 milioane lei pe deponent. În 2004 s-au adus modificări cadrului legislativ, vizând armonizarea legislației interne cu prevederile Directivei Comunitare, în principal prin includerea persoanelor juridice și a entităților fără personalitate juridică în schema de garantare și prin majorarea treptată a plafonului de garantare până la nivelul de 20.000 euro/titular de depozit bancar, începând cu ianuarie 2007. In prezent, nivelul maxim al garantării per deponent este echivalentul în lei a 20.000 euro (echivalentul în lei a 10.000 euro, începând cu 1 ianuarie 2005; echivalentul în lei a 15.000 euro, începând cu 1 ianuarie 2006; echivalentul în lei a 20.000 euro, începând cu 1 ianuarie 2007).

Fondul și-a diversificat aria de activitate, în anul 2002 fiind numit în calitate de lichidator la băncile aflate în faliment, respectiv Banca Română de Scont și Banca Turco – Română. Dacă în timpul controalelor efectuate de Fond la instituțiile de credit se va constata nerespectarea prevederilor referitoare la informarea deponenților cu privire la schema de garantare a depozitelor în sistemul bancar, Fondul va notifica Banca Națională a României – Direcția Supraveghere despre această situație, pentru a se lua măsurile necesare în vederea eliminării deficiențelor semnalate.În cadrul procesului de aderare a României la UE, Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar a acordat o atenție deosebită transpunerii integrale a prevederilor Directivei 94/19/CE a Parlamentului European și Consiliului Uniunii Europene privind schemele de garantare a depozitelor, care reglementează problematica structurilor de garantare a depozitelor la instituțiile de credit. Astfel, Ordonanța Guvernului nr. 39/1996 a fost modificată și completată prin Legea nr.178/2004, care a intrat în vigoare la data de 1 iulie 2004. Principalele amendamente aduse prin reglementarea mai sus menționată constau în:

– lărgirea sferei de garantare prin includerea în schema de garantare și a depozitelor unor categorii de persoane juridice;

– majorarea plafonului de garantare pe deponent garantat, persoană fizică ori persoană juridică, de la 6 000 euro în semestrul II 2004 la 20 000 euro începând cu data de 1 ianuarie 2007;

– reducerea cotelor de contribuție anuală datorată Fondului de către instituțiile de credit, de la 0,5% în 2005 la 0,3% în 2007;

– diversificarea formelor de investire a resurselor financiare disponibile ale Fondului prin introducerea instrumentelor „depozite la termen la instituții de credit” și, începând cu data aderării României la Uniunea Europeană, „titluri de stat emise de statele membre ale Uniunii Europene, titluri emise de băncile centrale ale acestora și titluri emise de Trezoreria Statelor Unite ale Americii”. Potrivit legislației, principala resursă financiară a Fondului o reprezintă contribuțiile plătite de bănci și casele centrale ale cooperativelor de credit.

Un alt obiectiv urmărit în activitatea desfășurată de Fond l-a constituit monitorizarea și sprijinirea permanentă a lichidatorilor în aplicarea procedurilor de faliment la băncile la care Fondul deține calitatea de creditor (de regulă, creditor majoritar). ondul a investit contribuțiile inițiale și contribuțiile anuale încasate, precum și sumele recuperate din creanțele la băncile în faliment, în condiții de eficiență și de risc minim, conform cadrului legal existent, acțiune care a contribuit la sporirea resurselor financiare ale acestuia.În ultimii ani, atribuțiile Fondului s-au diversificat și au crescut în complexitate, acesta dobândind prin lege noi calități, respectiv acelea de lichidator judiciar, administrator special, lichidator administrativ și administrator interimar.

2.2.3. Centrala Riscurilor Bancare

Centrala Riscurilor Bancare este un centru de intermediere care gestionează în numele Băncii Naționale a României informația de risc bancar și informația despre fraudele cu carduri pentru scopurile utilizatorilor, în condițiile păstrării secretului bancar. CRB funcționează de la începutul anului 2000 și strânge informații legate de expunerea fiecărei instituții de credit față de debitorii cei mai mari, aceia care au contractat o datorie peste o anumită sumă (în prezent 20.000 RON).Proiectul demarat de Banca Națională a României în anul 2003 pentru modificarea Regulamentului nr. 1/1999 privind organizarea și funcționarea la Banca Națională a României a Centralei Riscurilor Bancare s-a finalizat prin intrarea în vigoare la data de 1 septembrie 2004 a Regulamentului nr. 4/2004.

Principala modificare adusă de regulament constă în dezvoltarea bazei de date a Centralei Riscurilor Bancare prin includerea unor noi informații de risc bancar care se referă la:

– grupurile de debitori evidențiate de instituțiile de credit;

– restanțele mai mari de 30 de zile înregistrate de persoanele fizice în restituirea creditelor în sume mai mici de 20.000 RON;

– fraudele cu carduri produse de către posesorii de carduri;

creditele acordate persoanelor juridice nebancare nerezidente.

Totodată, Regulamentul nr. 4/2004 permite integrarea informațiilor din baza de date a Centralei Incidentelor de Plăți (CIP) în cea a CRB prin completarea cu date referitoare la: numărul de incidente produse pe fiecare instrument de plată (din care, numărul incidentelor majore) și perioada totală de interdicție bancară.

Ca urmare a acestor modificări, gradul de utilizare a Centralei Riscurilor Bancare a crescut semnificativ. Astfel, în cursul anului 2006, instituțiile de credit au efectuat 1.075.799 interogări ale bazei de date a CRB (față de numai 404.875 în anul 2005), în care 1.035.186 (96,2%) cu acordul debitorilor potențiali. Prin aceste interogări au fost solicitate date despre riscul global, creditele și restanțele debitorilor. Ponderea debitorilor noi pentru care s-au efectuat interogări autorizate a ajuns la nivelul de aproximativ 90% în decembrie 2006 față de o pondere de 80% în decembrie 2005. Creșterea numărului de interogări a avut o importanță deosebită în menținerea calității portofoliului de credite al băncilor, în condițiile accelerării activității de creditare.S-a subliniat și faptul că și în anul 2006 s-a înregistrat o creștere semnificativă a numărului debitorilor persoane fizice. Dacă în luna decembrie 2005 erau înregistrate în baza de date a Centralei Riscurilor Bancare 38.672 persoane fizice față de care instituțiile de credit înregistrau expuneri superioare limitei de raportare, în decembrie 2006 numărul acestora a ajuns la 71 090 (o creștere de 84%).

Valoarea creditelor acordate persoanelor fizice mai sus amintite a evoluat de la 17.420,4 miliarde lei, în decembrie 2005, la 37 429,1 miliarde lei în decembrie 2006 (o creștere de 115%). Numărul persoanelor fizice în totalul debitorilor înregistrați în baza de date a Centralei Riscurilor Bancare reprezenta 63% la 31 decembrie 2006, față de 53% la 31 decembrie 2005; valoarea creditelor acordate persoanelor fizice în totalul sumei datorate reprezenta 7,5% în decembrie 2006 față de 4,8% în decembrie 2005. Din totalul creditelor acordate persoanelor fizice, peste 93% au reprezentat credite acordate în dolari SUA și în euro.Totodată, la 31 decembrie 2006, existau în baza de date a Centralei Riscurilor Bancare 41.564 grupuri de debitori și 145.981 persoane fizice cu restanțe mai mari de 30 de zile înregistrate în restituirea creditelor cu o valoare mai mică de 20.000 RON; valoarea acestor restanțe a fost de 68.660.000 RON. În perioada 1 august 2006 – 31 decembrie 2006 au fost raportate de către instituțiile de credit la Centrala Riscurilor Bancare informații despre 12 debitori care au produs fraude cu carduri de debit, cu o valoare totală a sumei fraudate de 48.900 RON.

2.2.4.Biroul de Credit

În condițiile în care cunoașterea clientelei a devenit o necesitate stringentă atât pentru minimizarea riscurilor cu care se confruntă instituțiile de credit, cât și pentru diminuarea timpului necesar instrumentării acordării unui credit, Banca Națională a României a sprijinit inițiativa Asociației Române a Băncilor de a înființa în România un Birou de Credit.Urmare a numeroase contacte și consultări cu diverse instituții, inclusiv cu Banca Mondială, în septembrie 2003 a avut loc o primă întâlnire între conducerile băncilor comerciale care au convenit asupra principiilor înființării Biroului Român de Credit. Pentru elaborarea Actului constitutiv al acestuia, s-a format la nivelul Asociației Române a Băncilor un grup de lucru la care au fost invitați să ia parte specialiști din bănci. După finalizarea Actului constitutiv și alegerea conducerii, ARB a predat toate sarcinile către conducerea instituției nou înființate.

Biroul de Credit S.A. s-a înființat la sfârșitul anului 2003, la inițiativa sistemului bancar românesc, obiectul principal de activitate al acestuia fiind colectarea de date și informații privind portofoliul de clienți – persoane fizice – al băncilor participante. Biroul pune la dispoziția băncilor participante informații, date și studii corespunzătoare în vederea cuantificării riscului de credit, al creșterii calității creditelor în sistemul bancar românesc, al diminuării riscului de fraudă și al protejării creditorilor. Participațiile la capitalul Biroului de Credit sunt direct proporționale cu cotele de piață pe care le are fiecare bancă în volumul total de credite acordate populației.

Proiectul de dezvoltare a Biroul Român de Credit a avut în vedere implementarea în trei faze.În prima fază, dată în funcțiune pe 16 august 2004, într-un termen record de aproximativ 3 luni, au fost prelucrate informațiile transmise de bănci referitoare la debitorii – persoane fizice care au înregistrat întârzieri la rambursarea creditelor de peste 30 de zile, la contravenții sau infracțiuni săvârșite de persoane fizice în relația cu instituțiile de credit, conform (stabilită printr-o hotărâre a unei instanțe judecătorești), precum și la persoanele care au dat declarații cu inadvertențe, neconforme cu realitatea.

Pe 4 aprilie 2005 a început faza a doua de dezvoltare a sistemului, prin care se urmărește atingerea a două obiective principale:

gestionarea, pe lângă informațiile negative despre clientul instituției de credit, a informațiilor de natură pozitivă, referitoare la toate creditele acordate de către băncile participante persoanelor fizice;

sursele de proveniență a informației se vor extinde cu sursele non-bancare: societățile financiare, de leasing, de asigurări, societăți de telefonie fixă și mobilă, societăți furnizoare de utilități.

Pentru viitor, pe agenda de lucru a Consiliului de Administrație al Biroului de Credit se găsește participarea în sistem a societăților financiare nebancare si de asigurări. În același timp, se derulează discuții cu reprezentanți ai companiilor de telefonie mobilă și fixă și ai societăților de recuperare de creanțe. Faza a treia este dedicată dezvoltării unui punctaj, produs care va oferi o imagine sintetică și nuanțată, în același timp, a comportamentului debitorului, ușurând astfel creditorului decizia de a intra sau nu într-o relație de natură financiară cu persoana respectivă.

Până în momentul aderării la Uniunea Europeană, fiecare român a primit din partea Biroului de Credit un scoring care reprezintă gradul de risc în rambursarea unui posibil împrumut făcut la o bancă. Directorul Biroului aprecia că în momentul implementării acordului Basel II în sistemul bancar, vom avea o bază de date foarte consistentă, în stare să producă criterii solide pentru determinarea acelui punctaj ce va nuanța posibilitatea clientului unei bănci de a-și plăti la timp ratele.Până în prezent au îndeplinit toate condițiile de natură juridică și tehnică necesare participării în sistem un număr de 18 bănci, care acoperă 95 % din segmentul de retail. La acestea se adaugă și o societate financiară. Acestea transmit informații zilnic la Biroul de Credit, cuprinzând cca. 590.000 de conturi, pentru un număr de 314.000 persoane fizice recenzate, din care active sunt peste 158.000 (din care 125.000 credite de consum, 31.500 credite pe card și 1.500 credite imobiliare), și primesc de la Birou informații on-line, într-un interval de câteva secunde. Suma totală a restanțelor curente la creditele luate de populație este de aproximativ 40 de milioane de euro și 840.000 dolari. Din totalul restanțelor, mai mult de jumătate sunt întârzieri la plata creditelor de consum.Toți clienții băncilor care au un istoric al împrumuturilor și vor să afle ce a primit Biroul de Credit de la bănci, pot avea acces gratuit, o dată pe an, la cerere, la informațiile înregistrate de „poliția creditelor”.

Potrivit Legii Avocatului Poporului, oricine are dreptul, o dată pe an, să primească gratuit aceste informații, orice altă solicitare ulterioară fiind onorată contra unei taxe de 1,2 euro.Pe plan mondial mai funcționează structuri similare Biroului Român de Credit, cele mai importante fiind înființate în Statele Unite, Canada și Australia, iar pe continentul european funcționează birouri de credit private în Germania, Elveția, Austria, Italia, Spania, Belgia, Olanda, Marea Britanie, Danemarca, Norvegia, Suedia și Finlanda. Prin înființarea Biroului de Credit, România a devenit a treia țară din cele foste comuniste care are un birou de credit, după Polonia și Cehia.

2.3.Studiu comparativ al eficienței procesului de adecvare a capitalului. Prevederile Basel I și II

În condițiile unor cantități limitate de capital în economie, acest capital ar trebui să fie alocat doar activităților economice capabile să genereze un nivel adecvat al venitului ajustat cu costul riscului. Noțiunea de „capital economic” respectă această cerință substituindu-se cu succes metodologiei pe care se baza anterior Acordul Basel I, aceea a determinării capitalului pe baza unor reglementări nediferențiate și stricte.

Așadar, capitalul economic reprezintă în același timp și un important instrument de măsură a eficienței activității financiare desfășurate de către bănci. Spre deosebire de nivelul capitalului reglementat prin norme standard de adecvare, capitalul economic și corespondentul său „RAROC” (Risk Adjusted Return on Capital) permit redarea cu o mai mare exactitate a eficienței gradului de utilizare a capitalurilor proprii ale unei bănci prin luarea în calcul a senzitivității la risc a acestor capitaluri.

Prin opoziție, clasicul indicator ROE(Return on Equity) – determinat ca un simplu raport între profitul net înregistrat de către instituția bancară în decursul unei anumite perioade de timp și capitalul pe care această instituție îl alocă activității desfășurate – nu este în măsură să redea cu un grad suficient de acuratețe eficiența instituției bancare respective, dat fiind faptul că la un nivel identic al capitalizării bancare două instituții de credit pot să fie expuse unor nivele diferite de risc, care, evident, presupun și nivele diferite ale profitabilității.

În continuare, prin exemplificarea redată mai jos, ne permitem să punem în evidență valențele noțiunii de capital economic prin compararea nivelului acestuia cu nivelul de capital reglementat, determinat prin respectarea cerințelor Acordului Basel I.

Primul pas îl va reprezenta, în acest sens, stabilirea comparativă a costului capitalului în cadrul scenarului Basel I și respectiv Basel II.

În ceea ce privește stabilirea costului capitalului în conformitate cu reglementările Acordului Basel I, neluarea în calcul a gradului de risc asociat diferiților debitori va conduce, în final, la stabilirea unui nivel identic al costului capitalului pentru orice categorie de debitori, astfel:

BASEL I

Compararea costurilor capitalului determinate sub prevederile Acordului Basel I și, respectiv, ale Acordului Basel II confirmă teoria conform căreia creșterea nivelului riscurilor asociate portofoliului de credite al unei bănci va impune stabilirea cu necesitate a unui nivel mai ridicat al capitalizării acelei instituții, în vederea acoperirii eventualelor pierderi generate de declanșarea riscurilor. Deci potrivit calculelor redate de mai sus:

Gr_creștere_capital_reglem ==20%

Odată stabilit nivelul mediu ponderat al costului capitalului aferent ambelor scenarii (Basel I și Basel II) se va putea determina în acest moment și nivelul capitalului economic necesar acoperirii pierderilor maxime estimate, peste nivelul mediu așteptat. Acesta poate fi apoi pus în balanță cu valoarea indicatorului ROE pentru a stabili, cu cât mai multă acuratețe, eficiența aferentă gradului de utilizare a capitalului propriu.

Vom presupune deci, în continuare, ca fiind cunoscute următoarele date:

r = 5% rata LIBOR a dobânzii la 3 luni;

s = 1.8% – spread-ul de creditare stabilit în funcție de riscul perceput în ceea ce privește debitorul (de bonitatea acestuia);

ROE= 20% (înainte de plata taxelor și impozitelor);

c = 5% – costul autofinanțării pe baza de împrumuturi;

LGD= 25% (Loss Given Default) – pierderea suportată în caz de manifestare a riscului de creditare

R= 8% –rata nivelului minim de adecvare a capitalului stabilită prin Acordul Basel II

Se poate observa că includerea în calculul rezultatelor financiare și a riscurilor bancare (altfel spus, diminuarea veniturilor băncii cu valoarea pierderilor așteptate) poate conduce la scăderi semnificative ale profitabilității societăților respective, mergând-se până la anularea beneficiului inițial și chiar până la obținerea unor venituri reale negative.

Indicatorii „statici” în schimb, de genul ratei ROE(Return on Equity), pot genera o imagine și mai distorsionată a nivelului bonității unei instituții financiare. Așa cum rezultatele cazului prezentat mai sus o demonstrează, ROE s-a situat, atât în urma calculului său prin prisma reglementărilor Acordului Basel I, cât și prin cea a reglementărilor Acordului Basel II , peste nivelul capitalizării minime admise de (8% – Acordul Basel I și 12% – Acordul Basel II). In acest caz, o anumită nuanțare totuși merită a fi făcută. Astfel, sub ipotezele Acordului Basel II (care ia în calcul și nivelul ajustării la riscul debitorului), rata ROE a înregistrat nivele comparativ mai scăzute, apropiindu-se vertiginos de nivelul minim necesar al capitalizării de 12%.

CAPITOLUL III. STUDIUL DE CAZ PRIVIND

CALCULUL DE STRESS TESTING LA

SUCURSALA LIBRABANK

3.1. SIMULAREA DE CRIZĂ PENTRU RISCUL DE CREDIT

În cazul riscului de credit, estimarea impactului deteriorării indicatorilor macroeconomici se face din două puncte de vedere:

􀂃 asupra cerințelor de capital (pierderi neașteptate) calculate conform abordării bazate pe modele interne de rating avansat (IRB advanced); aceasta se bazează pe recalcularea indicatorilor de probabilitate de nerambursare (PD), pierdere în caz de nerambursare (LGD) și a activelor ponderate cu riscul (RWA) și a celorlalți parametri de risc, în cazul scenariului de criză;

􀂃 asupra cheltuielilor cu provizioanele (pierderi așteptate), care au ca efect diminuarea în consecință a rezultatelor financiare ale băncii analizate.

Principiile utilizate în vederea estimării impactului deteriorării indicatorilor macroeconomici asupra cerințelor de capital conform abordării bazate pe modele interne de rating avansat (IRB advanced) sunt următoarele:

􀂃 Pentru agenții economici (Corporate) indicatorii de probabilitate de nerambursare (default) PD au fost stabiliți pe baza senzitivității sectoarelor economice la efectele crizei:

− Sectoare cu senzitivitate ridicată: real-estate, construcții, textilepielărie, producția de materiale de construcții, producția de mobilă, industria chimică și petrochimică, industria auto, leasing, transporturi și altele.

Pentru aceste sectoare, probabilitatea de nerambursare medie – PD = 20%, aceasta variind pentru sectoarele individuale între 15-25%.

− Sectoare cu senzitivitate medie: comerțul cu amănuntul, hoteluri și restaurante, producția de hârtie și produse din hârtie și altele.

Pentru aceste sectoare, probabilitatea de nerambursare medie – PD = 9%, aceasta variind pentru sectoarele individuale între 5-15%.

− Sectoare cu senzitivitate redusă: industria alimentară și tutun, administrația publică, producerea și distribuția de energie, telecomunicații, sănătate etc.

Pentru aceste sectoare, probabilitatea de nerambursare medie – PD = 3%, aceasta variind pentru sectoarele individuale între 0,5-5%.

􀂃 Probabilitatea de nerambursare pentru creditele acordate persoanelor fizice a fost diferențiată în funcție de existența garanțiilor colaterale:

− Credite ipotecare sau credite de consum garantate cu proprietăți – probabilitatea de nerambursare medie – PD = 17%,

− Credite de consum negarantate – probabilitatea de nerambursare medie – PD = 28%.

􀂃 Clienți microîntreprinderi (cu cifră de afaceri de maximum un milion echivalent EUR pe an) – probabilitatea de nerambursare medie – PD = 22%.

Ca urmare, portofoliul de credite acordate agenților economici (Corporate) prezintă următoarea structură în funcție de senzitivitatea la efectele crizei:

Tabelul 1

Portofoliul retail (inclusiv creditele acordate microîntreprinderilor) avut în vedere în simularea de criză analizată se prezintă astfel:

Tabelul 2

Notă: Tabelul se bazează pe o ipoteză de lucru.

Impactul simulării de criză asupra indicatorului de probabilitate de nerambursare – PD pentru clienții din segmentele Retail și Corporate se prezintă astfel:

􀂃 pentru retail factorul mediu de stress (multiplicatorul) PD este 4,8 în comparație cu sfârșitul anului 2008;

􀂃 pentru agenții economici (Corporate) factorul mediu de stress (multiplicatorul) PD este 6,5 față de anul 2008, așa cum rezultă din tabelul de mai jos:

Tabelul 3

Impactul crizei asupra indicatorului de probabilitate de nerambursare

Notă: Tabelul se bazează pe o ipoteză de lucru.

Impactul simulării de criză asupra indicatorului de pierdere în caz de nerambursare – LGD are la bază următoarele principii:

􀂃 pentru creditele ipotecare și creditele de consum garantate cu ipoteci rezidențiale din segmentul retail factorul de stress (multiplicatorul) LGD este 2,1 în comparație cu sfârșitul anului 2008. Motivul derivă din reducerea prețurilor proprietăților rezidențiale care vor avea ca efect diminuarea recuperărilor de la 87% la 54%.

􀂃 pentru agenții economici (Corporate) factorul de stress (multiplicatorul) LGD este 2,3, față de anul 2008, așa cum rezultă din tabelul de mai jos.

Tabelul 4

Impactul crizei asupra indicatorului de pierdere în caz de nerambursare

Notă: Tabelul se bazează pe o ipoteză de lucru.

În continuare, pentru a evalua impactul noilor parametri de risc asupra cerinței de capital se calculează valoarea ponderată la risc a expunerii pentru fiecare segment de clienți după formula (BNR, 2014):

Valoarea ponderată la risc = RW (ponderea de risc %) x Valoarea expunerii

􀂃 Calculul ponderii de risc pentru clienții corporate se face în conformitate cu următoarele formule:

Ponderea de risc (RW) = (LGD x N[(1-R)-0,5 x G (PD) + (R/(1-R))0,5 x G (0,999)] – PD x LGD) x (1-1,5 x b)-1 x (1+(M-2,5) x b) x 12,5 x 1,06

Corelația (R) = 0,12x (1-EXP (-50 x PD))/(1-EXP (-50))+0,24 x [1-(1- EXP (-50 x PD))/(1-EXP (-50))]

Ajustarea în funcție de scadență (b) = [0,11852- 0,05478 x In(PD)]2 unde N(x) reprezintă funcția de distribuție cumulativă a unei variabile aleatoare normale standard (care exprimă probabilitatea ca o variabilă aleatoare normal distribuită, cu media zero și varianța 1, să fie mai mică sau egală cu x).

G(z) reprezintă inversa funcției de distribuție cumulative pentru o variabilă aleatoare normală standard [care exprimă valoarea x astfel încât N (x) = z].

􀂃 Calculul ponderii de risc pentru clienții de tip retail se face în conformitate cu următoarele formule:

Ponderea de risc (RW) = (LGD x N[(1-R)-0,5 x G(PD)+(R/(1-R))0,5 x G(0,999)] – PD x LGD) x 12,5 x 1,06

Corelația (R) = 0,03 x (1-EXP(-35 x PD))/(1-EXP(-35)) + 0,16 x [1-(1- EXP(-35 x PD))/(1-EXP(-35))] N(x) reprezintă funcția de distribuție cumulativă a unei variabile aleatoare normale standard (care exprimă probabilitatea ca o variabilă aleatoare normal distribuită, cu media zero și varianța 1, să fie mai mică sau egală cu x). G(z) reprezintă inversa funcției de distribuție cumulative pentru o variabilă aleatoare normală standard [care exprimă valoarea x pentru care N (x) = z].

Ca urmare, valoarea ponderată la risc pe ansamblul portofoliului de expunere din produse tip credit ale băncii, cu detaliere pe segmentele retail și corporate, se prezintă astfel:

Tabelul 5

Valoarea ponderată la risc a portofoliului de credite

Notă: Tabelul se bazează pe o ipoteză de lucru.

Din datele de mai sus se observă majorarea cu 41,5% a valorii ponderate la risc în situația concretizării scenariului de criză prezentat, datorată în principal creșterii accentuate a valorii ponderate la risc a expunerii aferente segmentului retail (+60% față de anul 2013).

Pe lângă cerința de capital suplimentară de capital în situația concretizării scenariului de criză analizat, banca trebuie să ia în calcul și impactul înregistrat asupra contului de profit și pierderi de către cheltuielile cu provizioanele aferente creșterii creditelor neperformante.

Având în vedere următoarele:

􀂃 creșterea ponderii creditelor neperformante în totalul portofoliului de credite de la 3,0% în anul 2013 la 10,9% în scenariul de criză analizat;

􀂃 majoritatea segmentelor sunt afectate de creșterea creditelor neperformante, cum ar fi de exemplu creditele de consum negarantate, cu o creștere a ratei neperformantelor de la 6,3% în 2013 la 18,0% în scenariul de criză, creditele acordate microîntreprinderilor, cu o creștere de la 5,2% la 14,3%, cele acordate IMM-urilor, cu o creștere de la 3,1% la 11,3%;

􀂃 banca și-a stabilit o țintă internă de acoperire a creditelor neperformante cu provizioane de 40%, care este rezultatul țintelor specifice fiecărui segment de clienți (calculate în funcție de gradul de acoperire cu garanții și a pierderii așteptate determinată de neplată- LGD etc.),

􀂃 rezultă că necesarul suplimentar de provizioane care trebuie constituite de banca respectivă este de 678 milioane de EUR, așa cum este prezentat în tabelul de mai jos:

CONCLUZII

În concluzie, lucrarea de față dorește să demonstreze importanța deosebită pe care reglementarea și supravegherea pe baze prudențiale a principalelor componente ale sistemului bancar o prezintă pentru asigurarea sănătăți economico-financiare a unei țări. Pentru aceasta este nevoie însă ca, reglementările internaționale în domeniu, să se plieze pe specificul activităților desfășurate de diferitele instituții financiare precum și pe infrastructura financiară aflată la dispoziția unei țări.

O analiză în acest sens demonstrează faptul că adoptarea prematură a prevederilor Acordului Basel II de către România ) ar putea declanșa efecte economico-financiare nefaste care să anuleze orice eventual beneficiu inițial adus de aplicarea acestor reglementări la nivel național.

Scopul de bază al oricărei reglementări prudențiale constă în asigurarea protecției clienților, acționarilor și creditorilor unei bănci prin definirea unui nivel suficient al capitalizării bancare. Prezenta lucrare caută să demonstreze faptul că un bun indicator al necesarului de fonduri destinate asigurării unui nivel optim de protecție l-ar constitui „capitalul economic”. Această noțiune a fost introdusă relativ recent în practica financiară și definește acel nivel al capitalului necesar acoperirii pierderilor normale, peste cele medii estimate ale unei bănci. Cu alte cuvinte, nivelul optim de protecție se asigură prin absorbirea din timp a oricăror pierderi neprevăzute care pot să apară pe parcursul activității de creditare a unei bănci, ceea ce va permite o diminuare a probabilității de faliment a băncii respective și creșterea implicită a gradului de încredere al populației în sistemul bancar național.

Totuși, pentru a ține cont de modificările care au avut loc în plan economico-financiar și, în principiu, de incertitudinea și gradul ridicat de risc care domină la ora actuală relațiile financiar-bancare, a fost necesară o ajustare a gradului de adecvare a capitalului băncilor cu riscurile la care acestea se expun în calitate de intermediari financiari. Acordul Basel II vine să limiteze în acest sens unul dintre neajunsurile reglementărilor anterioare în domeniu prin instituirea obligației determinării nivelului fondurilor proprii ca o funcție de dubla senzitivitate a acestora la riscul asociat diferitelor tipuri de active avute în vedere (credite, linii de credit, împrumuturi ipotecare, etc.) precum și la diferitele clase de risc în care sunt încadrați inițial debitorii.

Capitalul ajustat cu expunerea la risc a unei bănci reprezintă, așa cum s-a putut demonstra, o măsură cu mult mai bună de determinare a eficienței economice (prin calculul RAROC – Risk Adjusted Return on Capital) a unei bănci decât indicatorii statici folosiți până în prezent (ROE- Return on Equity). In acest scop lucrarea a căutat să determine, sub ipotezele Acordului Basel I și respectiv II, necesarul de capital și,respectiv, venitul ajustat la risc al unei bănci. Practica nu face altceva decât să confirme teoria conform căreia creșterea nivelului riscurilor asociate portofoliului de credite al unei bănci va impune cu necesitate stabilirea unui nivel mai ridicat al capitalizării acelei instituții, în vederea acoperirii eventualelor pierderi generate de declanșarea riscurilor.

De asemenea, așa cum era de așteptat, condițiile mai restrictive impuse băncilor de către Basel II în ceea ce privește nivelul capitalurilor proprii, prin luarea în calcul și a riscurilor asociate debitorilor, se vor repercuta negativ și la nivelul profitabilității lor mergând până la anularea beneficiului inițial și chiar până la obținerea unor venituri reale negative.

Pe de altă parte, indicatorii „statici” de genul ratei ROE, pot genera o imagine și mai distorsionată a nivelului bonității unei instituții financiare, indicând obținerea unor venituri mai mari (neajustate la risc) la același volum al capitalului alocat, comparativ cu calculul ratei RAROC. In plus, sub ipotezele Acordului Basel II (care ia în calcul și nivelul ajustării la riscul debitorului), rata ROE a înregistrat nivele comparativ mai ridicate, față de același ROE calculat prin prisma cerințelor Basel II.

Din câte se poate deduce în urma acestor rezultate, aplicarea Acordului Basel II la nivelul României ar prezenta o serie de avantaje, date de sporirea gradului de confidență în sistemul bancar românesc, ca urmare a creșterii gradului de capitalizare al băncilor, determinarea pe baze de eficiență sporită a situației financiare a firmelor și diminuarea riscurilor de natură financiară la care se expun aceste instituții.

Cu toate acestea, dacă este să luăm în calcul faptul că România nu dispune încă de infrastructura necesară punerii în aplicare a acestor prevederi, constând în existența unor modele interne performante de estimare a nivelului de expunere la pierderi în caz de manifestare a unor riscuri, precum și de baze de date cuprinzătoare vizând probabilitățile de declanșare a acestor riscuri aferente diferitelor clase de debitori, de existența unor sisteme interne de rating bine puse la punct sau, în cele din urmă, de firme cu un important standing financiar, cotate la bursele din România sau din străinătate, rezultă că adoptarea începând cu 2007 a Basel II nu ar genera efectele așteptate.

Prin urmare, România va trebui într-o primă etapă să depună eforturi susținute în vederea dezvoltării cadrului optim care să permită punerea în aplicare a acestor prevederi precum: dezvoltarea unor baze de date statistice și a unor metode econometrice fundamentate, proprii fiecărei instituții financiare, validarea modelelor interne ale instituțiilor de credit de către BNR, preluarea și transpunerea în legislația românească a Directivelor europene, dezvoltarea bazelor de date privind creditele ș.a.m.d.

Numai dezvoltarea unui cadru legislativ solid și coerent în domeniul supravegherii prudențiale, corelat cu cerințele directivelor europene în domeniu, precum și cooperarea strânsă la nivel regional între instituțiile de reglementare în domeniul bancar (de regulă băncile centrale naționale) vor permite României să nu ia startul greșit în acest proces atât de important al supravegherii pe baze prudențiale a propriului sistem bancar.

Bibliografie

Bichi Cristian, Viitorul supravegherii bancare in UE, Piata financiara,ă mai 2006

Dedu Vasile – Gestiune și audit bancar, Editura Național, București, 2004

Diaconescu Mariana – Bănci- Sisteme de plăți, Riscuri , Editura Economica, București, 1999

Dobrescu Emilian – Models of the Romanian Transition Economy, The expert Publishing House, București, 2000

Georgescu Florin – Basel II – o nouă etapă pentru modernizarea sistemului bancar românesc, Sinaia, 2005

Georgescu Florin – Managementul riscului în perspectiva Basel II , Forumul Bancar FINMEDIA, Editia a III , București, 22 februarie 2006

Ianfred Silberstein – Controlul administrativ și supravegherea bancară, Editura Rosseti, București, 2005

Isărescu Mugur – Politici și perspective privind integrarea României în UEM, Conferință- București 2004

Legea nr.58/1998 privind activitatea bancară, republicată

Legea 312/2004 privind statutul Băncii Naționale a României

Norma nr.5/2004 privind adecvarea capitalului instituției de credit

Norma nr.12/2003 privind supravegherea solvabilitatii si expunerilor mari ale instituțiilor de credit

Raport anual BNR 2001- 2006 , Buletine lunare BNR

Revista Tribuna Economică 2004-2006

Regulamentul nr.4/2004 privind organizarea și funcționarea la Banca Națională a României a Centralei Riscurilor Bancare

Regulamentul nr.5/2002 privind clasificarea creditelor, plasamentelor, precum și constituirea provizioanelor specifice de risc de credit, precum și normele metodologice nr.12/2002 pentru aplicarea Regulamentului BNR nr.5/2002, cu modificările și completările ulterioare

Trenca Ioan – Fundamente ale managementului financiar, Casa cărții de stiință, Cluj-Napoca, 2005

Trenca Ioan – Control bancar,Suport de curs, Cluj-Napoca, 2005