Metode si tehnici de cercetare in psihologie [626895]

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

Metode si tehnici de cercetare in psihologie
Anul I, Semestrul al II lea
Sinteza de curs

Lect. Univ. Drd. Lucian Tra șă

Notă: Evaluarea se va face doar pe baza sintezei de curs

2Cuprins
Metoda, tehnica, instrument, procedeu de cercetare
Metoda Clasificarea metodelor Tehnica Procedeul si instrumentul de cercetare Etapele procesului de cercetare Chestionarul (Metoda anchetei)

Structura chestionarului Formatul chestionarului Dimensiunea chestionarului Conținutul și tipul întreb ărilor
Clasificarea chestionarelor Interviul (Metoda anchetei)

Avantajele si dezavantajele interv iului ca tehnica de cercetare
Tipuri de interviuri Interviul clinic Interviul de grup
Focus-grupul
Interviul cu copii Interviul telefonic Desfășurarea si dinamica interviurilor
Metoda observatiei

Tipurile de observa ție
Observa ția nestructurat ă versus observa ția structurat ă
Observa ția extern ă versus observa ția participativ ă
Observa ția continu ă versus observa ția eșantionată
Reguli de observare Experimentul

Conceptele de baz ă ale experimentului

3Metoda, tehnica, instrument, procedeu de cercetare

Metoda este legata de explicatie si reprezinta un mijloc de descoperire a unui aspect
al adevarului si cauta sa raspunda la intrebari de tipul “cum?”. Ambiguitatea
termenului este data atat de diferentele de nivel la care se situeaza metodele in
cercetare, de amploarea explicatiilor pe care acestea le comporta, cat si de diversele
momente ale procesului de cerc etare carora li se aplica.
In general, prin metoda de cercetare se în țelege calea, itinerariul, sau programul dup ă
care se regleaz ă acțiunile individuale și practice în vederea atingerii unui scop.
Metodele au un in principal un caracter instrumental și de actiune, dar si de informare
si interpretare, fiind ghidate atat de concep ția general ă a cercet ătorului, cat si de
principiile teoretic e de la care porne ște si pe care-si fundamenteaza demersul de
cercetare. Metoda (grec. methodos = cale, mijloc, mod de expunere) reprezint ă sistemul de
reguli și principii de cunoa ștere și de transformare a realit ății obiective. În științele
socio-umane, termenul de metoda se folose ște în accep țiuni foarte variate, asociindu-
i-se când un sens prea larg (metoda statistic ă, metoda experimental ă), când unul prea
îngust ( Chelcea, 2001 ). M.Grawitz ( 1972, apud Chelcea ) remarca faptul c ă în științele
umane no țiunea de metoda este ambigu ă utilizându-se fie la singular (metoda
comparativ ă, etc.), fie la plural (metode de culegere a datelor, etc.).
Metoda este utilizata în func ție de o metodologie și presupune ,,înl ănțuirea ordonat ă a
mai multor tehnici” ( Friedman, 1961, apud Chelcea ) care, la rândul lor, vor fi
operaționalizate în moduri de utilizare sau pr ocedee aplicate instrumentelor concrete
de investigare. Spre exp licitare, drumul de la t eoretic la empiric sau traseul
operționalizării este lămurit de S. Chelcea în urm ătorul exemplu: ,,dac ă ancheta
reprezint ă o metod ă, chestionarul apare ca tehnic ă, modul de aplicare… prin
autoadministrare, ca un procedeu, iar lista propriu-zis ă de întreb ări (chestionarul
tipărit) ca instrument de investig are’’. La fel am putea detalia și în ceea ce prive ște
metoda observa ției în cazul unei anchete de explorare: ca tehnic ă ar putea figura în
acest caz ,,observa ția participativ ă’’, un procedeu pentru acest tip de observa ție ar fi

4modalitatea de înregistrare a datelor iar ca instrument de in vestigare – ghidul de
observație.
Clasificarea metodelor
Exista foarte multe criterii dupa care metodele in stiintele umane au fost
clasificate.
Un prim criteriu ar fi cel temporal , J.C.Plano ( 1993, apud Chelcea ) vorbește de
metode longitudinale sau ,,viziunea în lungime’’ (biografia, studiul de caz, studiile
panel etc.) și metode transversale sau ,,viziunea în l ățime’’ (observa ția, ancheta,
testele etc). Dac ă se cerceteaz ă, exemplific ă autorul, performan țele academice ale unui
grup de studen ți se poate recurge la metoda longitudinal ă, ceea ce presupune
cercetarea aceluia și grup pe toat ă durata colegiului sau facult ății ori se poate folosi
metoda transversal ă ceea ce înseamn ă cercetarea simultan ă a mai multor grupuri –
câte unul pentru fiecare an de studiu. Prin metoda longitudinal ă studiul se va termina
în câțiva ani în timp ce, prin metoda transversal ă, studiul se încheie într-un singur an.
Dup ă criteriul func ției îndeplinite (I.Coanda, 1987) în procesul cercet ării putem
vorbi de: a) metode de proiectare a cercet ării (eșantionarea, opera ționalizarea
conceptelor etc.);
b) metode de recoltare a datelor (int erviul, chestionarul, documentarea etc.);
c) metode de analiz ă și interpretare (scalarea, analiza factorial ă, compara ția,
analiza de con ținut etc.).
Un alt criteriu ar fi cel al credibilit ății datelor obținute în cercetare (V.Miftode,
1982). Din aceasta perspectiva se poate face distinc ția între metode principale și
metode secundare . Primele (observa ția, experimentul, documentarea) ofer ă informații
cu valoare de fapte și înlesnesc o cunoa ștere predominant sociologic ă iar secundele
(interviul, chestionarul, sondajul, tehnica scalelor, tehnica testelor, tehnica
sociometric ă) oferă informații cu valoare de opinie și permit o cunoa ștere predominant
psihosociologic ă.
Metodele socioumane (si in special cele din sociologie) ar putea fi clasificate și după
alte criterii: num ărul unităților sociale luate în studiu (metode statistice și metode

5cazuistice), dup ă gradul de corelare și asociere în cercetare, dup ă gradul de implicare
a cercetătorului în provocarea manifest ărilor socialului etc.
Conform lui J.Plano, indiferent de varietatea tipurilor de metode si de
clasificarile utilizate, metoda științifică presupune urm ătoarele momente :
a) identificarea clar ă a problemei ce trebuie cercetat ă;
b) formularea unei ipoteze ce exprim ă o relație între variabile;
c) ra ționare deductiv ă atentă în ceea ce prive ște ipoteza pentru a investiga
implicațiile problemei: stabilirea tehnicilor și procedeelor aferente;
d) culegerea de date pentru testarea empiric ă a ipotezei;
e) analiza cantitativ ă și calitativ ă a datelor;
f) acceptarea, respingerea sau reformularea ipotezei” ( J.Plano, 1993 ).
Septimiu Chelcea (2001) clasific ă metodele în func ție de patru criterii:
a) după criteriul temporal distingem între metodele transversale (care urm ăresc
descoperirea rela țiilor între laturilor, aspectele, fenomenele și procesele
social-umane la un moment dat, cu m ar fi, de exemplu, observa ția, ancheta
sociologic ă, etc.) și metode longitudinale (care studiaz ă evoluția fenomenelor
în timp: biografia, studiul de caz, anchete Panel).
b) după criteriul reactivit ății (respectiv al gradului de implicare al cercet ătorului
asupra obiectului de studiu), distingem între metodele experimentale (precum
experimentul sociologic, exper imentul psihologic), metode
cvasiexperimentale (ce includ ancheta, sondajul de opinie, biografia social ă
provocat ă, etc.) și metode de observa ție (studiul documentelor sociale).
c) după numărul unităților sociale luate în studiu, di stingem între metodele
statistice ce presupun investigarea unui num ăr mare de unit ăți sociale (ca de
exemplu, sondajul de opi nie, ancheta sociologic ă, etc.) și metodele cazuistice
ce se refer ă la studiul integral al câtorva unit ăți sau fenomene socio-umane
(biografia, monografia, etc.).
d) in sfâr șit, după locul ocupat în procesul investiga ției empirice distingem între
metodele de culegere a informa țiilor (cum sunt cele de înregistrare statistic ă,
studiul de teren, anchete), metodele de prelucrare a informa țiilor (metode

6calitative și metode cantitative) și metodele de interpretare a datelor cercetării
(ne referim la metodele comparativ e, metodele interpretative, etc.)
Totodata, dup ă scopul lor, cercet ările socioumane concrete pot fi de mai multe
tipuri si, in primul rând, putem vorbi de cercet ări descriptive și cercetari explicative.
In ceea ce priveste cercet ări descriptive, se stie ca orice știință începe prin a fi
descriptiv ă, pentru ca mai apoi sa se incerce o explicare teoretic ă a faptelor de
observație. Unele științe rămân preponderent descriptive – de exemplu, etnografia –
pe cand altele se apropie mai degraba de nive lul explicativ, asa cum se presupune ca
face sociologia. Cercet ările descriptive și explicative nu sunt dec ât tipuri extreme ale
cercetării socioumane. Exist ă forme intermediare și cercetări deopotriv ă descriptive și
explicative si orice cercetare explicativ ă conține și o descriere a situa ției și în orice
cercetare descriptiv ă, prin clasific ările introduse, se întrevede și începutul unei
explicații teoretice. R ămâne valabil ă insa urmatoarea distinc ție: cercet ările explicative
își propun testarea ipotezelor, în timp ce cercet ările descriptive ofer ă informații pentru
formularea ipotezelor. Majoritatea clasificarilor descrise mai sus sunt deja operabile in campul cercetarilor
socioumane si au devenit aproape clasice in ac easta arie a cunoasterii stiintifice. Din
pacate insa, marea lor majoritate se bazeaz a pe criterii venite dinspre abordarile de tip
sociologic.
Pentru a putea opera insa distinctii mai cl are si mai specifice in planul ariei
cunoasterii psihologice, am propus o clasificare a metodelor și tehnicilor de cercetare
în functie de nivelul de acces la instantele sistemului psihic .
Astfel, din aceast ă perspectiv ă, putem vorbi de:
– metode care vizeaz ă planul con știent și care se adreseaz ă cu precădere
instanței Egoului (metoda anchetei pe baz ă de chestionar sau interviu structurat;
metoda observa ției directe etc.);
– metode care vizeaz ă nivelul incon știentului (personal și colectiv) și care se
adreseaz ă cu precădere instan ței Sinelui personal si colectiv și care au ca obiectiv
obținerea de informa ții la care subiectul nu are acces direct, nemijlocit și conștient
(metoda anchetei pe baz ă de interviu clinic de profunzime sau interviu de tip analitic,

7metoda experimentului asociativ-verbal, observa ția participativ ă și analiza actelor
ratate etc.); – metode care vizeaz ă planul transpersonal și care urm ărește obținerea de
informații de la nivelul Sinelui integral (metoda experimental ă de tip transanalitic,
metoda experimental ă a calătoriei șamanice, a respira ției holotropice etc.).
Trebuie precizat faptul c ă acest tip de clasificare se face în principal din
rațiuni de ordin didactic și că – în practica de cerectare – metodele și tehnicile
sunt folosite nu într-un mod “clivat”. Totodat ă, trebuie remarcat faptul
că accesul la o anumit ă instanță a sistemului psihic presupune invarabil și
accesarea celorlalte instan țe și aceasta datorit ă faptului c ă psihicul uman este un
tot integral sistemic si holis tic, fiecare nivel comunicând și reacționând cu celelalte
nivele în permanen ță. Spre exemplu, de și interviul de tip analitic î și propune s ă
acceseze și să releveze informa ții de la nivelul incon știent al persoanei, calea de
acces este cu prec ădere una con știentă, relația – ca schimb direct de informa ții –
dintre intervievat și intervievator, dintre analizat și analist fiind una con știentă.

Tehnica (grec. tekne = procedeu) este definit ă drept “ansamblu de prescrip ții
metodologice (reguli, procedee) pentru o ac țiune eficient ă, atât în sfera produc ției
materiale, cât și în sfera produc ției spirituale (tehnici de cunoa ștere, de calcul, de
creație), precum și în cadrul altor ac țiuni umane (tehnici de lupt ă, sportive, etc.)”
(Dicționar de filosofie , 1978).
Si-n acest caz, defini ția dată termenului de “tehnica” în științele sociale și
comportamentale este destul de ambigua si aceasta pentru c ă in principal nu se fac
distincțiile cuvenite între metode și tehnici sau tehnici și procedee. În majoritatea
cazurilor, pentru dep ășirea dificult ății de identificare a metodelor si, respectiv, a
tehnicilor de cercetare, lucr ările apar sub titlul ” Metode și tehnici ” (Chelcea, 2001).
Transand destul de clar probl ema, Chelcea (2001) define ște tehnicile de
cercetare ca fiind subsumate metodelor si referindu-se strict la demersul opera țional al
abordării fenomenelor de studi u. Astfel, se poate spune ca aceleia și metode îi sunt
subordonate mai multe tehnici, iar fiecare tehnic ă poate fi aplicat ă în modalit ăți
diferite.

8Procedeul este definit drept “maniera de ac țiune”, de utilizare a instrumentelor
de investigare, iar instrumentele de cercetare sunt unelte materiale de care se
folosește cercetatorul pentru cunoa șterea științifică a fenomenelor (fi șa de
înregistrare, aparat, etc.) “Metodele, tehnicile, procedeele și chiar instrumentele de investigare, se subsumeaz ă
perspectivei teoretico-metodol ogice, astfel încât autonomia lo r nu este decât relativ ă”
(Chelcea, 2001 ). Recurgerea la o modalitate sau alta de cercetare ține, de adecvarea
ei la specificul domeniului și la obiectivele urm ărite. Respectarea cerin ței adecvării
privește toate elementele, fie acestea metode, tehnici și procedee de lucru, fie forme
de instrumente de cercetare.
Etapele procesului de cercetare
Procesul de cercetare cuprinde mai mult e trepte distincte. Acest subiect a mai
fost prezentat si de-a lungul expunerilor referitoare la metodologia cercetarii
psihologice.
Dar inainte de a merge mai departe voi ream inti – pe scurt – modalitatea in care
A.Giddens schematizeaz ă etapele procesului de cercetare:
1. Definirea problemei : alegerea temei de cercetare.
2. Revizuirea dovezilor sau trecerea în revist ă a bibliografiei.
3. Clarificarea problemei prin formularea ipotezei. 4. Selectarea planului de cerc etare prin alegerea uneia s au a mai multor metode de
cercetare (experiment, studiu, observa ție, folosirea izvoarelor existente).
5. Efectuarea cercet ării: strângerea datelor și înregistrarea informa țiilor.
6. Interpretarea rezultatelor: prelucrarea implica țiilor datelor adunate.
7. Raportarea descoperirilor prin r edactarea raportului de cercetare.
Abordand acelasi subiect al etapelor pr ocesului de cercetare si citându-l pe
R.Mucchieli, S.Chelcea consider ă că într-o investiga ție de tip sociouman trebuie
urmate urm ătoarele etape:
I) Determinarea obiectului investiga ției.

9A) Determinarea obiectului se va face în raport cu ideea și scopul declarat al
inițiatorilor investiga ției și cu metodologia cercet ării, ținând cont totodat ă și de factorii
tehnici (nivelul de calificare al personalului de cercetare și al personalului auxiliar,
precum și de termenul calendaristic al investiga ției – acord ăm o treime din timp muncii
de teren, iar dou ă treimi muncii de prelucrare).
B) Definirea opera țională a conceptelor sociologice , cu alte cuvinte, traducerea
conceptelor în “evenimente observabile”.
C) Operaționalizarea propriu-zis ă a conceptelor sociologice care presupune g ăsirea
indicatorilor și gruparea lor în dimensiuni. Definim i ndicatorul ca fiind semnul exterior,
observabil, m ăsurabil, care se afl ă față de indicat fie într-un raport de coresponden ță.
Prin utilizarea corect ă a indicatorilor se asigur ă traduceriea conceptelor socioumane în
concepte opera ționale cu un grad înalt de validitate.
D) Articularea indicatorilor într-un sistem printr-o selec ție atenta. Sunt re ținuți doar
indicatorii necesari și suficien ți, stabilindu-se puterea lor de respingere, puterea lor de
conținere și, respectiv, puterea lor de discriminare.
E) Construc ția indicilor reprezint ă ultimul pas în determinarea obiectului investiga ției.

II) Preancheta.
Este a doua etap ă majoră din investiga ția socioumana. Are ca scop fixarea
obiectivelor și constă în analiza logic ă amănunțită a ipotezelor posibile, selectându-se
ipotezele verificabile. În cadrul preanchetei se estimeaz ă costul întregii investiga ții; se
stabilește termenul calendaristic de încheiere a cercet ării; se prev ăd dificultățile din
teren legate de desf ășurarea investiga ției și, nu în ultimul rând, se studiaz ă bibliografia
aferentă problemei de cercetat.

III) Stabilirea obiectivelor și formularea explicit ă a ipotezelor cercet ării.
În aceast ă fază a cercet ării trebuie explicat scopul cercet ării precum și rezultatele ce
se prevăd a fi obținute. Așa cum s-a mai aratat, ipoteza reprezint ă enunțul relației
cauzale într-o form ă ce permite verificarea empiric ă (Th. Caplow ). Altfel spus, ipoteza
este explica ția plauzibil ă ce urmeaz ă a fi verificat ă de materialul faptic, putând fi
confirmate sau infirmate par țial sau total.

10 IV) Stabilirea universului anchetei, respectiv stabilirea popula ției de referin ță sau a
persoanelor care vor fi investigate și asupra c ărora vor fi extinse rezultatele
investiga ției socioumane.
V) Alc ătuirea eșantionului sau a lotului . In cazul esantioanelor se va porni de la
unitatea de e șantionare cea mai adecvat ă (individ, grup, etc.) precum și de la cadrele
de eșantionare disponibile (liste nominale, etc). Trebuie studiat ă aici atât problema
mărimii eșantionului, cât și cea a probabilit ăților de eroare (se admit erori de 4-6%,
ceea ce permite cercet ătorului să lucreze cu e șantioane de la 500 la 2000 de
persoane).
VI) Alegerea tehnic ilor de cercetare în func ție de metodologia cercet ării.
Metoda de investigare este determinat ă atât de adecvarea tehnicilor la scopul propus
(tehnicile trebuie corelate pentru ca fiecare dintre ele are limite), cât și de accesibilitate
și costuri. De exemplu, alegând chestionarul ca tehnic ă de cercetare, este important
să știm că acesta trebuie ”dublat ” prin tehnica observa ției directe și prin tehnica
observației indirecte (respectiv de cercetare a documentelor).

VII) Pretestarea instrument elor de cercetare (ancheta-pilot) , este etapa
standardiz ării instrumentelor de investigare (stab ilirea lor exacta). Adecvarea tehnicilor
de cercetare la obiectul de cercetat și la metodologia cercet ării reprezint ă garanția
validității concluziilor.
VIII) Definitivarea in strumentelor de cercetare , reprezint ă etapa de finalizare a
instrumentelor de cercetare (f inalizarea elementelor de con ținut, punerea în pagin ă,
multiplicarea lor etc).
IX) Aplicarea în teren a instrumentelor de cercetare.
X) Prelucrarea datelor și a informa țiilor obținute.

11Informațiile obținute din aplicarea instrumentelor de cercetare sunt clasificate,
înseriate și pregătite pentru prelucrarea matematic ă. Prelucrarea presupune codificare
și tabulare.
Codificarea datelor este opera ția de atribuire fiec ărei categorii de informa ții a unui
număr sau liter ă. În cadrul codific ării, informa țiile se condenseaz ă, se sistematizeaz ă
și se normalizeaz ă. Codificatorul face analiza și interpretarea informa țiilor cu scopul
încadrării lor în categorii exclusive. Se ridic ă aici mai multe probleme legate de
codificare, și anume cele referitoare la validitatea, fidelitatea și sensibilitatea codurilor.
Tabularea (manual ă, mecanic ă, electronic ă sau informatica) se refer ă la prezentarea
datelor codificate sub forma tabelelor în vederea totaliz ării frecven ței lor de apari ție.
XI) Analiza rezultatelor ob ținute din etapele anterioare ale investiga ției socioumane.
În aceast ă etapă se urmărește ca în raport cu datele codificate ob ținute din
investiga ție, să se confirme sau s ă se infirme ipotezele avansate.

XII) Redactarea raportului de cercetare.
Un raport de cercetare, corect întocmit, trebuie s ă cuprindă: o introducere în problema
studiată; un scurt istoric al proiectului de cercetare; un rezumat al cercet ărilor
anterioare; o reformulare clar ă a problemei; redarea complet ă a procedeelor utilizate
pentru culegerea și prelucrarea informa țiilor; prezentarea detaliat ă a rezultatelor și un
rezumat al interpret ării rezultatelor. (S.Chelcea, Note de curs , Univ.Buc., 1991)

Chestionarul (Metoda anchetei)

Chestionarul este probabil cea mai folosit ă metodă în cercet ările psihosociologice de
nivel cantitativ și instrumentul preferat al sociolog ilor. Din acest motiv ar trebui s ă se
facă deosebirea între inventar sau chestionar de personalitate , scale de m ăsurare a
atitudinilor , teste etc.
Vom aminti – cu titlu de ex emplificare – câteva defini ții ale chestionarului.
P. Pichot spune despre chestionare ca "sunt teste compuse dintr-un num ăr mai mare
sau mai mic de întreb ări prezentate în scris subiec ților și se refer ă la opiniile,

12preferințele, sentimentele, interesele și comportamentele lor în circumstan țe precise“
Roger Mucchielli, spunea despre chestionar c ă „nu poate fi considerat decât o list ă de
întrebări“. Earl Babbie, spune c ă prin chestionar se în țelege „o metod ă de colectare a
datelor prin (1) întreb ările puse persoanelor sau (2) prin întrebarea acestora dac ă sunt
de acord sau în dezacord cu enun țurile care reprezint ă diferite puncte de vedere“
Chelcea define ște chestionarul ca fiind “o tehnic ă și, corespunz ător, un instrument de
investigare constând di ntr-un ansamblu de întreb ări scrise și, eventual, imagini
grafice, ordonate logic și psihologic, care, prin administrarea de c ătre operatorii de
anchetă sau prin autoadministrare, determin ă din partea persoanelor anchetate
răspunsuri ce urmeaz ă a fi înregistrate în scris.”
Prin aceast ă definiție Chelcea relev ă faptul că itemii din intrument sunt reprezenta ți
atât de o succesiune de întreb ări sau imagini (desene, fotograf ii) fixate în scris, grafic,
dar și de imagini, fotografii sau desene. Chelcea sus ține că într-un chestionar
“combinarea și succesiunea stimulilor trebuie s ă fie logică, dar și psihologic ă”.
Trebuie subliniat îns ă faptul că – spre deosebire de testele de personalitate –
chestionarul vizeaz ă cu precădere nivelul con științei.

Structura chestionarului
Partea introductiva
Denumita si scrisoare de explicatie, aceas ta prima parte ar e rolul de a oferi
explicatii cu privire la rolul anc hetei, la scopurile si obiectivele sale, la ce vor fi folosite
rezultatele studiului, care sunt valentele sale pragmatice si se subliniaza faptul ca
raspunsurile persoanei in cauza sunt foarte importante pentru reusit a anchetei. Pentru
ca aproape orice chestionar contine si intrebar i de identificare sau itemi referitori la
datele personale, date care vor fi stocate si folosite ulte rior, este bine de stiut ca
legislatia actuala reglementeaza aceasta acti vitate printr-o serie de legi. Exista o
institutie guvernamentala care verifica si asigura folosirea corespunzatoare a acestor
date si, pentru a nu intra in conflict cu l egea, orice operator de astfel de date trebuie
sa obtina un aviz din partea Autoritatii Na ționale de Supraveghere a Prelucr ării Datelor
cu Caracter Personal. In urma acestui aviz se primeste un cod de operator care va
trebui precizat pe toate documentele care solicita date personale. In acelasi timp

13trebuei facuta precizarea ca – la cererea expresa – orice persoana are dreptul si
poate sa solicite eliminarea sau modificarea datelor sale personale din baza de date a
operatorului.
Tot in aceasta sectiune trebuie sa se precizeze datele de contact ale
operatorului de ancheta, ale institutiei care a comandat sau care realizeaza studiul,
precum si ale coordonatorului proiectului, fie pentru detalii suplimentare, fie pentru
solicitarea modificarii datelor personale din bazele de date.
Eventualele multumiri adus e colaboratorilor sau s ponsorilor, garantarea
confidentialitatii datelor sunt element e care isi gasesc tot aici locul.

Instructiunile de aplicare
In aceasta sectiune se vor face precizarile conc rete referitoare la ti mp si la modalitatile
concrete de raspuns la intrebarile din ches tionar. Pe langa regulile generale (nu exista
raspunsuri bune sau rele, ci ca interesante sunt atitudinile si opiniile persoanei iar
raspunsurile trebuie sa vizeze exact aceste opi nii etc.), se vor pr eciza si chestiuni de
amanunt in cazul in care dorim ca atentia persoanelor chestionate sa fie indreptata
catre anumite elemente specifice din cuprinsul chetsionarului.
Chestionarul propriu-zis
Contine intrebarile sau itemii propriu-zisi. Aceste intrebari trebuie sa indeplineasca o
serie de criterii legate de formatul, cont inutul si formularea lor specifica.

Formatul chestionarului
Intr-un chestionar întreb ările urmeaz ă de cele mai multe ori o logic ă internă stabilită
de cercet ător. Exist ă – în general vorbind – chestionare care pornesc cu întreb ări
simple a c ăror complexitate cre ște pe măsură ce se avanseaz ă în derularea lor
(chestionare tip „pâlnie”), altele care încep cu întreb ări neutre avansând c ătre întreb ări
personale sau întreb ări nespecifice mergând c ătre unele foarte specifice. Evident, în
funcție de logica intern ă a cercet ării și în funcție de obiectivele particulare se pot folosi
și chestionare de tip „pâlnie întoars ă” (pornind cu întreb ări complexe c ătre întreb ări
simple).

14În stabilirea succesiunii întreb ărilor e nevoie s ă se țină seama de o serie de
aspecte care favorizeaz ă comunicarea și stimuleaz ă cooperarea subiectului. De pild ă,
în debutul chestionarului se recomand ă folosirea uneia sau mai multor întreb ări
“ușoare”, la care oamenii r ăspund cu pl ăcere, cu scopul de a antrena subiectul în
dialog.
Ordinea în care sunt întreb ările așezate într-un chestionar cap ătă o importan ță
deosebit ă în ancheta oral ă. Răspunsul la fiecare întrebare a chestionarului depinde nu
numai de faptele sau gândurile subiectului î nainte de a intra în contact cu cercet ătorul,
ci și de modul în care se stabile ște relația subiect-cercet ător, de felul cum subiectul o
percepe și îi evalueaz ă consecin țele pentru propria via ță. Locul pe care îl are o
întrebarea într-un chestionar s au plasarea ei într-o anumit ă succesiune de întreb ări
este în m ăsură să modifice dramatic cantitatea și calitatea r ăspunsurilor.

Dimensiunea chestionarului se referă la numărul de întreb ări.
Se consider ă că un chestionar trebuie s ă aibă un număr cât mai mic de
întrebări. Dar în acela și timp aceast ă așa numită „regulă de aur” nu trebuie s ă
impieteze asupra calita ții cercetării sau asupra capacit ății de acoperire a temei
cercetate. Exist ă riscul ca, din dorin ța de a fi foarte clari și eficienți în construirea și
aplicarea chestionarului, s ă nu putem ob ține informa ții relevante sau – și mai grav –
să nu reușim să acoperim tema propus ă.
De cele mai multe ori îns ă, din dorin ța de a “acoperi” cât mai bine con ținutul
conceptelor prin indicatori, tendința cercetătorului este de a formula mai multe
întrebări decât ar recomanda-o condi țiile concrete de desf ășurare a anchetei.
Factorii principali care fac s ă întâlnim, în practic ă, chestionare de dimensiuni
foarte diverse, de la cele compuse doar din câteva întreb ări până la altele ce cuprind
sute de întreb ări sunt urm ătorii:
– specificul temei studiate și obiectivele cercet ării (există studii “explorative” și
studii “explicative” – primele vizeaz ă aspectele descriptive ale fenomenului și
deci nu pretind introducerea prea multor factori suplimentari în cercetare,
efectându-se, prin urmare, de obicei, cu chestionare mai simple ) ;

15- finalitatea acesteia si beneficiarul rezultatelor ( există anchete f ăcute în scop pur
științific în urma c ărora rezult ă articole științifice sau c ărți și anchete foarte
aplicative și pragmatice comandate de o institu ție, un partid, un ziar etc. );
– tehnica de anchet ă si felul întreb ărilor ( utilizarea întreb ărilor închise cu un
număr mai mic de variante de r ăspuns influen țează în sens cresc ător numărul de
întrebări);
– timpul de care se dispune ( la stabilirea num ărului de întreb ări din chestionar
este necesar s ă se evalueze timpul mediu re clamat de completarea efectiv ă a lui; spre
exemplu, un chestionar aplicat “în picioare” pe strad ă nu poate s ă răpească
subiectului mai mult de 5-10 ma xim 15 minute ; o ancheta desf ășurată la domiciliu
poate dura, f ără probleme deosebite, chiar și o jumătate de or ă, dar nu se recomand ă
depășirea unei durate de 45 de minute decât în anumite circumstan țe speciale, când
subiecții sunt stimula ți să coopereze folosindu-se diferite recompense ; ancheta prin
telefon nu se poate extinde peste durata câtorva minute, decât dac ă subiectul a fost
contactat în prealabil și s-a fixat un moment de timp la care s ă poată fi sunat pentru a
susține o discu ție telefonic ă mai lung ă) ;
– resursele materiale de care dispune cercet ătorul;
– calitatea și numărul operatorilor avu ți la dispozi ție;
– tipul de popula ție căreia i se adreseaz ă chestionarul.

Conținutul și tipul întreb ărilor
În construc ția întrebărilor trebuie s ă se țină cont de o serie de criterii (Becker):
– relevan ța – conținutul întreb ărilor trebuie s ă fie corelat cu tema și să aibă
relevanță pentru obiectivele cercet ării;
– simetria – fiecare întrebare trebuie s ă se refere la un anumit aspect particular și
unic al cercet ării;
– claritatea și simplitatea – întreb ările trebuie s ă fie clare, simple, precise și sa
reflecte într-o manier ă consistent ă sensul itemului la ca re se face referire;
– adaptarea limbajului – care trebuie s ă fie înțeles de c ătre persoanele supuse
anchetei

16După funcția lor întreb ările pot fi (Chelcea, 2004):
a. Introductive
Sunt cele care permit „introducerea” per soanei chestionate in subiectul anchetei.
Aceste intrebari nu trebuie sa fie nici foarte di ficile si nici prea specifice. Scopul este
de „a sparge gheata” si de a da increder e repondentului. Evident, trebuie evitate
intrebarile extrem de genrale si banale care pot pune operat orul de ancheta intr-o
lumina nefavorabila.
b. De trecere sau de tampon
Marcheaza trecerea sau saltul de la o cat egorie de intrebari la alta sau de la o
dimensiune a chestionarului la alta. Scopul lor este atat de a „semnaliza”, cat si de a
facilita aceasta schimbare.
c. Filtru
Menite sa permita trecerea anumitor catego rii de repondenti si sa blocheze accesul
altora la itemii chestionarului, intrebarile filtru alaturi de ce le bifurcate au un rol extrem
de important in economia instrumentului. In trebarile filtru au cele mai uzuale variante
de raspuns de tip Da/Nu urmate de precizarea actiunii pe care o are de urmat repondentul ( Pentru varianta Da se merge mai departe).
d. Bifurcate
Intrebarile bifurcate sunt asemanatoare celo r filtru doar ca nu blocheaza accesul
niciunei persoane sau categorii de repondenti, ci le redirectioneaza catre sectiuni
diferite ale instrumentului (Exp.: Pentru va rianta Da se merge l aurmatoarea intrebare,
pentru varianta Nu se trece direct la intrebarea X).
e. Tip „de ce”
Au rolul de a provoca explicatii. De obicei au fie multe variante de raspuns prestabilite,
fie sunt intrebari deschise cu raspunsuri li bere. Din pacate, pentru studiile care se
incadreaza in paradigma cantitativista si care urmeaza aceasta linie, intrebarile
deshcise pun probleme de centraliz are, prelucrare si cotare destul de mari. Din acest
motiv, in acest caz, se recomanda folosirea cat mai redusa a intrebarilor cu variante
de raspuns libere.

17f. De control
Sunt menite de a „verifica” atentia si co rectitudinea raspunsuril or date de persoanele
chestionate. Cu scopul de a creste gradul de incredere in raspunsurile obtinute,
intrebarile de control sunt prac tic intrebari anterioare care se regasesc in alta forma
sau intr-o alta formulare. In cazul testelor de personalitate, spre exemplu, exista multe
astfel d eintrebari incluse in ceea ce se denumeste ca „scala de minciuna”
g. De indentificare
Sunt reprezentate de itemii cu valoare statistica sau de dat ele personale. Sex, varsta,
nivel de venituri, nivel de scolarizare, stare civila, numar de copii etc. sunt astfel de
intrebari. Ele sunt introduse in functie de obiectivele si de i potezele care trebuie
testate prin respectivul studiu.
Formularea intrebarilor
Exista o serie de reguli generale si specific e dupa care trebuie constr uite si formulate
intrebarile dintr-un chestionar.
Inainte de toate, intrebarile trebuie sa fie formulate intr-o maniera clara, simpla,
fara inflorituri stilistice, respectand regu lile gramaticale si topica frazei sau a
propozitiei. Pe baza studiil or efectuate pe populatii vo rbitoare de limba engleza s-a
ajuns la concluzia ca o intrebare “buna” es te cea care nu are mai mult de 20 de
cuvinte. Dar o astfel de cerere de simplitat e nu trebuie sa impieteze asupra intelegerii
si receptarii sensului propriu al intrebarii. Se recomanda apoi sa nu fie folosite negati ile si sunt complet interzise dublele
negatii. Intrebarile trebuie sa nu sufere de sugestibilitate si nici sa “serveasca”
raspunsul gata pregatit. Trebuie sa tinem cont in formularea intr ebarilor de evitarea reactiei de prestigiu
si de protejarea stimei de sine. Stereotipurile sociale, im aginea considerata acceptata
social, valorile apreciate ca dezirabile, dorinta de a se prezenta intr-o lumina
favorabila sunt elemente la care trebuie sa fim atenti. De multe or i, pentru protejarea
stimei de sine se folosesc intrebari indirecte sau se folosesc eufemisme sau termeni cu incarcatura emotionala mai redusa (a lua in loc de a fura, a aplica pedepse corporale in los de a bate etc.).

18 In acelasi timp, trebuie sa nu supraes timam memoria celor anchetati. “Cate
masini de ras de unica folosinta cumpar ati dumneavoastra intr-un an?” este o
intrebare care nu doar ca solicita un efort de memorie serios si il pune de cel in cauza
sa efectueze adevarate calucl e si aproximari, dar are s nase mari sa nu primeasca
raspuns sau raspunsul sa nu fie unul real. Gradul de abstractizare si continutul in termeni de specialitate, nelologisme,
regionalisme, termeni argotici trebuie sa fie adaptat categoriei de public sau
persoanelor anchetate. Tinand cont de toate aceste reguli este de preferat ca, inainte de a trece la
administrarea de scala larga a chestionarului , sa se realizeze un scurt pretest al
acestuia in conditii reale, pentru a veri fica gradul de adecvare al intrebarilor.

Clasificarea chestionarelor
Clasificarea chestionarelor dup ă conținutul informa țiilor adunate vizeaz ă calitatea
informațiilor. Din acest punct de vedere, se disting dou ă tipuri de chestionare.
Chestionarele de date factuale, de tip admin istrativ, referitoare la fapte obiective,
susceptibile de a fi observate direct și verificate și de alte persoane. Astfel de
chestionare, lansate în scopuri administr ative, nu sunt totdeauna foarte laborios
concepute. Orice formular tip reprezint ă, în fond, un chestionar, dar formularele tip din
administra ție corespund prea pu țin unor necesit ăți mai îndep ărtate: de centralizare a
datelor, de prelucrare secundar ă a lor.
După forma întreb ărilor si a stimulilor se pot distinge chestionare cu întreb ări închise,
chestionare cu întreb ări deschise și chestionare cu întreb ări mixte.
Intrebarile inchise implica o alegere obli gatorie din partea persoanei chestionate
pentru una sau mai multe din variantele de raspuns, iar intrebarile deschise accepta
orice raspuns. Trebuie stiut insa ca, oric e intrebare inchisa implica o varianta de
raspuns de tipul Nu stiu, nu raspund , pentru a pastra dreptul repondentului de a nu
raspunde. Exceptie fac o parte din testele de personalitate care forteaza subiectul sa
aleaga o varianta de raspuns dorita sau care se apropie cel mai mult ca sens de
raspunsul pe care l-ar da.

19Interviul (Metoda anchetei)

În limba român ă, termenul de „interviu“ reprezint ă un neologism provenit din limba
engleză (interview – întrevedere, întâlnire ), fiind utilizat deopotriv ă în jurnalistic ă și în
științele socioumane. El are ca echiva lent termenii din limba francez ă “entretien”
(conversa ție, convorbire ) și „entrevue“ (întâlnire între dou ă sau mai multe persoane ).
Cel de-al doilea termen, de și reprezint ă traducerea literal ă a celui anglosaxon,
comportă totuși un sens diferit: are o nuan ță utilitară, de aranjament sau de surpriz ă
(Grawitz, 1972). In cercetarea socioumana romaneasca s-a facu t de-a lungul timpului distinctia intre
interviu si convorbire, dar in prezent cei doi termeni se considera ca au acelasi inteles
fiind folositi ca referinta pent ru aceeasi tehnica de cercetare.
Puem spune, asadar, ca interviul este o conversa ție față în față, în care o persoan ă
obține informa ții de la alt ă persoan ă (Denzin, 1970).
În Tratatul de psihologie social ă, Roger Daval și colaboratorii ( 1967, apud Chelcea )
fac o serie de distinc ții între situa ția de interviu și alte fenomenele psihosociologice:
• Interviul presupune întrevederea, dar nu se confund ă cu aceasta. Oamenii se
întâlnesc chiar f ără scopul de a ob ține informa ții unii de la al ții, ci pur și simplu pentru
a se vedea, pentru pl ăcerea de a fi împreun ă. Chiar dac ă își vorbesc, nu înseamn ă
neapărat că schimbă informații. Evident, interviul poate constitui un scop al
intrevederii, dar întâlnirea dintre dou ă sau mai multe persoane adesea are cu totul alte
scopuri. • Nu exist ă interviu f ără convorbire, dar nu orice conversa ție constituie un interviu.
Convorbirea presupune schimbul de informa ții în legătură cu o tem ă sau alta.
Persoanele care converseaz ă schimbă frecvent rolurile de emi țător și de receptor.
Informația nu este direc ționată într-un singur sens, nu exist ă un conduc ător al
discuției, așa cum stau lucrurile în cazul interviului.
• Interviul reprezint ă mai mult decât un dialog – apreciaz ă Roger Daval –, pentru c ă nu
totdeauna dialogul are drept scop ob ținerea de informa ții. În filme, de exemplu,
dialogul permite exprimarea st ărilor suflete ști; în filosofie pr in dialog permite

20exprimarea st ărilor suflete ști; în filosofie prin dialog se exprim ă ideile, gândirea,
concepția autorilor. Dialogurile socr atice sunt veritabile reflec ții filosofice, nu c ăutarea
obținerii unor informa ții. Nici Socrate și nici Platon nu „intervievau“, ci î și expuneau în
dialogurile lor concep țiile filosofice.
• Interviul nu poate fi confundat cu interogatoriul, de și și într-un caz și în celălalt există
o persoan ă care pune întreb ări, care dirijeaz ă discuția. Obținerea informa țiilor prin
interogatoriu evoc ă obligația de a răspunde, constrângerea exterioar ă. Din contr ă,
interviul presupune libertat ea de expresie a personalit ății, chiar bucuria oamenilor de
a-și spune cuvântul, de a- și face publice opiniile.
Septimiu Chelcea defineste interviul ca o tehnic ă de obținere, prin întreb ări și
răspunsuri, a informa țiilor verbale de la indivizi și grupuri umane în vederea verific ării
ipotezelor sau pentru descrierea științifică a fenomenelor socioumane. Interviul are la
baza comunicarea verbal ă și presupune întreb ări și răspunsuri ca și chestionarul.
Spre deosebire îns ă de acesta, unde întreb ările și răspunsurile sunt scrise, interviul
implică totdeauna ob ținerea unor informa ții pe cale verbala/orala. Asadar, convorbirea
reprezint ă elementul fundamental în tehnica inte rviului, în timp ce întrevederea nu
constituie decât o condi ție care faciliteaz ă transmiterea informa țiilor unidirec ționale: de
la persoana intervievat ă spre operatorul de interviu.
Margaret Stacey (1970, apud Chelcea) considera ca un interviu este necesar sa fie
folosit atunci „când trebuie studiate com portamente dificil de observat pentru c ă se
desfășoară în locuri private, când se cerceteaz ă credințele și atitudinile, neexistând
documente scrise despre acestea. În astfel de cazuri cea mai bun ă soluție o
reprezint ă utilizarea interviului“.
Fred Kerlinger (1973) cons idera ca utilizarea interviului în cercetarea științifică are mai
multe scopuri:
– in primul rând, un scop explorat or, de identificare a variabilelor și relației dintre
variabile; cu ajutorul interviurilor se poate ajunge la formularea unor ipoteze
interesante și valide. Informa țiile obținute pot ghida în continuare cercetarea
fenomenelor psihosociologice;

21- în al doilea rând, poate constitui in strumentul principa l de recoltare a
informațiilor în vederea test ării ipotezelor; in acest caz, fiecare întrebare
reprezint ă un item în structur a instrumentului de m ăsurare;
– cel de-al treilea scop al utiliz ării interviului este cel de recoltare a unor informa ții
suplimentare celor ob ținute prin alte metode.

Avantajele si dezavantajele in terviului ca tehnica de cercetare
Kenneth D. Bailey ( 1978/1982, apud Chelcea ) prezintă atât avantajele, cât și
dezavantajele interviului.
Avantaje:
• flexibilitatea, posibilitatea de a ob ține răspunsuri specifice la fiecare întrebare;
• rata mai ridicat ă a răspunsurilor, asigurat ă de obținerea răspunsurilor și de la
persoanele care nu știu să citească și să scrie, ca și de la persoanele care se simt mai
protejate când vorbesc decât când scriu; • observarea comportamentelor nonverbale, fapt ce spore ște cantitatea și calitatea
informațiilor;
• asigurarea standardiz ării condițiilor de răspuns, lucru imposibil de realizat în cazul
chestionarelor po ștale;
• asigurarea controlului asupra succesiunii întreb ărilor, fapt ce are consecin țe pozitive
asupra acurate ței răspunsurilor;
• colectarea unor r ăspunsuri spontane, știut fiind c ă primele reac ții sunt mai
semnificative decât cele rea lizate sub control normativ;
• asigurarea unor r ăspunsuri personale, f ără interven ția altora;
• asigurarea r ăspunsului la toate întreb ările și prin aceasta furnizarea informa țiilor
pentru testarea tuturor ipotezelor cercet ării;
• precizarea datei și locului convorbirii, fapt ce asigur ă comparabilitatea informa țiilor;
• studierea unor probleme mai complexe pr in utilizarea unor formulare, chestionare
sau ghiduri de interviu mai am ănunțite, cu mai multe întreb ări, de o mai mare
subtilitate. Dezavantaje:

22• costul ridicat, nu numai al orelor de intervievare, dar și al celorlalte etape și momente
ale proiect ării și realizării cercet ărilor pe baz ă de interviu;
• timpul îndelungat necesar pentru i dentificarea persoanelor incluse în e șantion,
pentru ob ținerea acordului și desfășurarea convorbirii, uneori f iind necesare mai multe
vizite la aceea și adresă;
• erorile datorate operatorilor de interviu în ceea ce prive ște punerea întreb ărilor și
înregistrarea r ăspunsurilor, asa-numitul „efect de operator“;
• imposibilitatea consult ării unor documente în vederea formul ării unor răspunsuri
precise; • inconveniente legate de faptul c ă se cere indivizilor s ă răspundă, indiferent de
dispoziția lor psihic ă, de starea de oboseal ă etc.;
• neasigurarea anonimatului, fiind cunoscute adresa și numărul de telefon ale
persoanelor care urmeaz ă să fie intervievate;
• lipsa de standardizare în formularea întreb ărilor, ceea ce limiteaz ă comparabilitatea
informațiilor;
• dificultăți în accesul la cei care sunt inclu și în eșantion.

Tipuri de interviuri
Din punctul de vedere al con ținutului comunic ării se poate face distinc ție între interviul
de opinie și interviul documentar, iar din punctul de vedere al duratei putem vorbi de
interviu extensiv care, chiar dac ă se aplică unui num ăr mare de persoane, nu va reu și
să pună în eviden ță structurile de profunzime, a șa cum se întâmpl ă în cazul interviului
intensiv. Dupa gradul de libertate a cercet ătorului în alegerea temelor de investigare și în ceea
ce privește formularea, num ărul și succesiunea întreb ărilor, interviurile se inscriu pe
un continuum intre interviul directiv si cel nondirectiv. Interviurile nondirective se caracterizeaz ă prin:
– număr redus de întreb ări
– formularea lor spontan ă
– durata (teoretic) nelimitat ă
– volum mare de informa ții

23- răspunsuri complexe
– centrare pe persoana intervievat ă cu posibilit ăți de repetare a întrevederii
Interviurile directive se considera ca: – au întreb ări prestabilite, structur ate într-o ordine rigid ă,
– se desf ășoară într-un interval de timp limitat,
– dispun de o singur ă întrevedere
– se centreaz ă pe problema de studiu.
Grawitz propune in 1972 urmatoarea cl asificare dupa gradul de libertate al
crecetatorului si ni velul de profunzime:
1. Interviul clinic 2. Interviul in profunzime 3. Interviul cu raspunsuri libere sau ghidat 4. Interviul centrat sau focalizat 5. Interviul cu intrebari deschise 6. Interviul cu intrebari inchise
Totodata, R. Ghiglione și B. Matalon (1991, apud Chelcea) pun în rela ție interviurile
directive/nondirective cu tipurile de cercet ări, tabelul de mai jos reprezentand aceasta
relatie:

Acest tabel exprim ă ideea că utilizarea tipurilor de interviuri, dup ă gradul de libertate,
depinde de nivelul cuno ștințelor anterioare des pre problema studiat ă. Când abord ăm
o problem ă nouă, prea pu țin cunoscut ă, se recomand ă utilizarea interviurilor
nondirective, cu un grad sporit de libertate pentru a explora fenomenul intr-o maniera
cat mai completa. Daca insa problema este bine determinat ă și se cere doar
măsurarea, aflarea intensit ății ei de manifestare (de exemplu, intensitatea opiniilor pro
sau contra) atunci putem apela la interv iurile directive, pe baza de întreb ări închise.

24Interviul clinic reprezint ă forma extrem ă a interviului nestructurat și exemplifica cel mai
bine specificul interviului nondirectiv. Interviul clinic a fost propus, îns ă, ca tehnic ă de
de psihologul american Carl Rogers , înlocuind astfel „modalitatea clasic ă“ de
desfășurare a ședințelor de psihanaliz ă descrise de Sigmund Freud.
Metoda nondirectiv ă pe care o propune Rogers presupune comunicarea autentic ă,
bazată pe încredere și înțelegere între pacient și terapeut. Este o „rela ție de ajutorare“
în vederea dezvolt ării și maturiz ării persoanei, pentru o mai bun ă înțelegere a
experien ței subiective proprii și pentru sporirea capacit ății de confruntare cu via ța. În
cadrul acestei rela ții, în care pacientul este tratat ca persoan ă, nu ca „entitate clinic ă“,
opiniile și atitudinile fa ță de sine ale pacientului devin predominant pozitive, stima de
sine spore ște, personalitatea se integreaz ă, structurile sale de baz ă se unific ă,
nervozitatea scade, șocurile emo ționale devin acceptabile, personalitatea se
adapteaz ă mai bine situa țiilor sociale. In principla, interviul clinic urm ărește să sprijine
efortul pacientului de con știentizare a sentimentelor sale confuze, care îi provoac ă
teamă, anxietate si sentimente afecti ve negative. Terapeutul nu direc ționează
relatările pacientului, ci doar creeaz ă un cadru de manifestare în care acesta „s ă fie el
însuși“. Pacientul ia loc la birou, fata in fata cu terapeutul, fiind într-o situa ție de
egalitate cu acesta. Interviul clinic propus de Carl Rogers se fondeaz ă pe o concep ție
psihodinamica despre personal itate, dar se departeaza de imaginea pacientului din
psihanaliza, cel intins pe pat, s upsu unei situatii “dezumanizante”.
Interviul clinic nu se utilizeaz ă numai în scop terapeutic, ci și pentru psihodiagnoz ă,
pentru orientarea profesional ă sau în activitatea de asisten ță socială în vederea
cunoașterii personalit ății, Carl Rogers sus ținand extinderea metodei sale în domeniul
educației adulților, a înv ățământului, industriei și politicii. În cercetarea sociouman ă,
interviul clinic este utilizat de multe ori cu scop explorator, în faza ini țială a
investiga țiilor, pentru g ăsirea acelor informa ții care să orienteze demersul de
cercetare, acest ti p de abordare nondirectiv ă extinzandu-se dincolo de sfera
terapeutic ă.
Interviul în profunzime, ca și interviul cu r ăspunsuri libere, se utilizeaz ă atât în
psihoterapie, cât și în cercetarea sociouman ă. Spre deosebire, îns ă, de interviul clinic,
interviul în profunzime, cent rat tot asupra persoanei, vizeaz ă doar un aspect, un

25fenomen sau element, nu persoana în întregul ei . La fel stau lucrurile și în cazul
interviului cu r ăspunsuri libere sau ghidat. Între cele dou ă tipuri de interviuri
diferențele sunt mai mult de nuan ță decât de fond: variaz ă nivelul de profunzime,
amploarea fenomenelor abordate, gradul de libertate men ținându-se ridicat, chiar
dacă tema convorbirii este prestabilit ă.
Interviul clinic, în profunzime și cu răspunsuri libere sunt mai mult sau mai pu țin
nestructurate. Interviurile nestructurate pot avea un grad de validitate mai înalt decât
cele structurate, sunt nestr esante, permit exprimarea spontan ă a personalit ății,
dezvăluirea pulsiunilor incon știentului, las ă liberă asociația de idei, eliminând astfel
bias-urile (erorile sistematice) interv iului structurat (G ordon,1969, apud Chelcea).
Interviul centrat (ghidat sau focalizat), ca tehnic ă de cercetare în științele socioumane,
a fost prezentat de Robert K. Merton, M. Fiske și P. Kendall (1956). Este un interviu
semistructurat, în sensul c ă abordeaz ă teme și ipoteze dinainte stabilite – ca și
interviurile struct urate –, dar întreb ările și succesiunea lor nu sunt prestabilite – ca și
în cazul interviurilor nestructurate. Tehnica propus ă de Robert K. Merton impune centra rea convorbirii pe o experien ță
comună tuturor subiec ților (de exemplu, implicarea într-o anumit ă acțiune, vizionarea
aceluiași spectacol de teatru sau film etc.). Respectiva experien ță trăită de toți cei
care urmeaz ă a fi intervieva ți este analizat ă anterior de c ătre cercet ător care
evidențiază elementele semnificative și structura situa ției, modelele de
acțiune etc. Sunt formulate ipoteze privind consecin țele implic ării persoanelor în
situația dată. Cercetătorul elaboreaz ă pe aceast ă bază un ghid de interviu, în care
sunt fixate problemele ce vor fi abordate în convorbirea focalizat ă pe experien ța
subiectiv ă a implicării în situa ția analizat ă.
Kenneth D. Bailey apreciaz ă că în cazul interviului centrat important este faptul c ă
cercetătorul a studiat anterior experien ța trăită de subiec ți, selectând aspectele ce vor
fi puse în discu ție.
Interviurile cu întreb ări deschise și cu întreb ări închise fac parte din categoria
interviurilor structurate. Astfel de interviuri s unt larg utilizate în cercetare si, in cadrul
lor, cercet ătorul (sau operatorul de interviu) nu beneficiaz ă de libertatea alegerii
temelor sau de posibilitatea reformul ării întrebărilor și schimbării succesiunii lor.

26
Dupa numarul aplicarilor vorbim de interviuri unice si repetate , iar dupa numarul
intervievatilor de interviuri personale si de grup .
Totodata, dupa nivelul de varsta al participantilor, ne putem referi la interviuri cu adulti
sau cu copii , iar dupa modalitatea de comunicare surprindem interviuri fata in fata
(personale, directe) si interviuri la dist anta (telefonice sau on line, prin internet) .
Dupa functia pe care o au in cadrul cercetarii se vorbeste de interviu de explorare, de
interviu folosit ca modalitate principala de obt inere a datelor de cercetare si de interviu
practicat cu scopul completarii sau verificarii informatiilor obtinute prin alte metode sau
tehnici de cercetare .

Interviul clinic
Intr-un interviu clinic pe primul loc ca obiectiv il reprezinta stabilirea unui raport
interuman si o intelegere reciproca intre par ticipanti. Clientul, pacientul , intervievatul
va fi acceptat, valorizat, validat prin unicitatea sa, iar caracteristicile sale individuale ca
si trasaturile sale de personalitate devin ad evarate valori de care trebuie sa se tina
cont inca de la bun inceput. Pentru a intelege mai bine aceasta tehnica ar fi bine ca ea sa fie comparata cu un alt tip de interviu medi cal – cel clasic care constituie baza unei
anamneze medicale.
Astfel, in primul rand, intr-o anamneza medica la exista o directie clara, atat pentru
pacient cat si pentru medic, catre etiologi e si patogenie. Se stie ca in urma unui
interviu de acest tip, se va afla care sunt cauzele bolii si astfel se porneste pe drumul
vindecarii. Acesta etse de altfel si scopul anamnezei, iar pacientul – prin prisma
educatiei sale – devine foarte co operant in acest sens. Intr-un interviu clinic psihologic
pacientii de cele mai multe ori nu stiu sa ajunga la problema lor sau la subiectul unei
eventuale cauze. In acelasi timp, daca intr-uninterviu medi cal clasic, diagnosticu l preceda tratamentul,
in interviul clinic acesta este parte din tratament. In cazul unui demers de stabilire a unui diagnos tic medical pacientii sunt activi si
cooperanti si din aceasta perspectiva rolurile sunt clare: de o parte se afla medicul
care intreaba si investigheaza, de partea cealal ta se afla paientul care raspunde si se

27supune investigatiei. Intr-un interviu clinic, rolu rile isi pierd rigiditatea, pozitiile celor doi
sunt foarte fluide si de mult e ori psihologul nu cauta sa elimine elemente de tipul
anxietatii care pot interveni in calea obtinerii de informat ii in scopul stabilirii
diagnosticului. Chiar si mai mult, uneori se intampla ca unei astfel de stari de anxietate
sa i se dea curs si chiar sa fie incurajata pent ru ca cei doi participanti la interviu sa o
poata explora mai bine. O alta diferenta consta in selectia datelor relevante: daca intr-un interviu anamnestic
medical aceste date sunt filt rate pe baza unor criterii clar e de diagnostic, in interviul
clinic psihologic viata intrapsihica, trairile si manifestarile persoanei reprezinta o parte
esentiala din aceste date. Tot ceea ce este in vestigat si “luminat” prin interviu devine
important chiar in decursul interviului, pe masura ce acesta se deruleaza.
In fine, un medic de-a lungul anamnezei pe care o efectueaza isi va suprima
sentimentele si emotiile care il incearca. Ele sunt vazute ca elemente parazitare, care
ii pot sta in calea efectuarii ac tului medical: iubirea, ura, frustrarea, teama, mila sunt
bazute ca elemente care nu-si af la locul intr-un act terapeutic.
Dimpotriva, pentru un psiholog clin ician toate aceste trairi si reactii devin extrem de
importante. Ele – ca elemente ale relatiilor transferetiale – ofera informatii extrem de
importante cu privire la situatia intervievatului, la react iile pe care le trezeste el in cei
din jur, la felul in care este vazut, simtit, valorizat de personale din viata sa.

Interviul de grup
Interviul de grup a fost folosit ca tehnica de cercetare de catre J. A. Banks in studiul
grupului mic., fiind amintit si de scris într-o lucrare despre Discu ția de grup ca tehnic ă
de intervievare (1957), unde se formuleaz ă ipoteza c ă în situația de grup indivizii ofer ă
răspunsuri care cred ei c ă sunt așteptate de grupul lor de apartenen ță, în timp ce în
interviurile personale ei dezv ăluie reac țiile proprii. Din aceast ă cauză în interviurile de
grup opiniile sunt ex primate cu mai mult ă intensitate, în timp ce opiniile minoritare sau
individuale disparate risc ă să rămână neexprimate. Mergand pe aceeasi idee Giami
(1985) sustinea urmatoarele: „cercet ătorii care studiaz ă aceeași problem ă utilizând
tehnici diferite risc ă să obțină rezultate dificil de compar at, chiar contradictorii.

28Roger Mucchielli ( 1968, apud Chelcea ) consacr ă interviului de grup unul din volumele
dedicate form ării permanente în științele umane, prezentând regulile de desf ășurare și
propunând o serie de exerci ții de utilizare a interviului de grup în cunoa șterea
psihosociologic ă și în acțiunea de schimbare a opiniilor.
Specificul acestei tehnici de cercetare il reprezinta existen ța reală a unui grup de
persoane, care s ă elaboreze în interac țiune un r ăspuns colectiv la problemele puse în
discuție. Nu este vorba d eo simpla alaturare sau suma de r ăspunsuri individuale, ci
de crearea si formularea unui r ăspuns care s ă exprime opinia de grup. De foarte multe
ori, in acest scop, cercet ătorul este nevoit s ă se facă acceptat de grup. Astfel, se
recomand ă introducerea prin intermediul membrilor influen ți a cercet ătorului în grupul
pe care-l studiaz ă, in acest fel cercet ătorul dobandind respect din partea membrilor
grupului. Asta nu inseamna ca interviul de grup nu necesit ă si o preg ătire psihologic ă
atentă (stabilirea unor rela ții de încredere reciproc ă, deblocarea psihic ă a
participan ților la interviu etc.), precum și anumite m ăsuri de organizare a discu ției
colective (convocarea din timp a participan ților, limitarea duratei intervalului la
cel mult trei ore, asigurarea condi țiilor de confort, eliminarea surselor de distragere a
atenției, plasarea participan ților în jurul unei mese rotunde etc.).
Henri H. Stahl ( 1974, apud Chelcea ), vorbind despre ob ținerea de r ăspunsuri colective
la o chestionare verbal ă, arată că „procedeul interog ării în grup“ se recomand ă în faza
de prospectare, când se pot ob ține de la persoanele convocate informa ții utile pentru
adâncirea problematicii de studiu. Trebuie st iut faptul ca r ăspunsurile investite cu
adeziunea mai multora sunt la fe l de interesante pentru cercet ător, ca și informa țiile
divergente furnizate de „opozan ți“. Și în cazul convorbirilor colective – sustine H. H.
Stahl – „Regula de aur a oric ărui anchetator social este t ăcerea. E bun anchetatorul
care vorbe ște puțin, dar știe să facă pe alții să vorbeasc ă “.

Focus-grupul
Se afla la intersectia interviului focalizat cu interviul de grup, fiind denumit si interviu
de grup in profunzime. Morgan defineste fo cus grupul ca o tehnica de colectare a
datelor prin interactiunea dint re membrii grupului, referitoar e la o problema stabilita de
catre cercetator.

29In America de No interviul de grup tipic dureaza doua si reuneste 8-10 participanti, in
Europa dureaza ceva mai mult – pana la trei ore – dar grupul este mai mic – 6-8
participanti. Ca regula generala se considera ca un studiu bazat pe focus-grup trebuie sa contina
4-6 sedinte de interviu. Aceasta tehnica este utilizata in conexiune cu alte metode in special cu ancheta pe baza de chestionar si cu interviurile indi viduale. Din aceasta perspectiva, David
Morgan ( 1993, apud Chelcea ) a subliniat modalitatile de combinare a metodelor:
a. Se efectueaza mai intai un focus grup pentru identificarea problemelor si a
intrebarilor care vor fi apoi incluse intr-un chestionar;
b. Focus grupul este modalitatea principa la de studiu, iar ancheta psihosociala
vine sa stabileasca procedeele de al catuire a grupurilor si sa determine
problemele de detaliu care trebuie analizate prin interviurile d egrup in profunzime;
c. Ancheta reprezinta metoda principala, ea fiind asociata cu focus grupul care
ofera sugestii pentru interpretarea datelor;
d. Focus grupul este utilizat ca met oda principala, iar ancheta devine metoda
ajutatoare care verifica relevanta pr oblemelor stabilite de cercetator pentru
discutiile de grup.
O problema destul de importanat legata de focu s grup este cea a esantionarii. Astfel,
frecvent se apeleaza la segmentar ea populatiei de studiat dupa o serie de
caracteristici in functie de obiectivele si ipotezele cercetarii. Spre exemplu, daca se
studiaza planificare familiala, atunci se vor l ua in considerare ca si criterii urmatoarele
variabile: sex, varsta, status marital, folosirea mijloacel or contracevptive, nivel de
venituri etc. In acest fel sunt consti tuite grupuri omogene pentru fiecare segment de
populatie. O astfel de segmentare are urmatoarele avantaje: – asigura compararea raspunsurilor; – creeaza un climat favorabil pentru discutie in conditiile in care membrii grupului sunt
si se vad ca fiind similari din perspectiva criteriilor de segmentare.
Problema structurarii in cazul focus grupului se refera la doua chestiuni:

30- controlul moderatorului asupra res pectarii topicii cercetarii (urmarirea
problemelor de discutat);
– controlul moderatorului asupra intera ctiunilor dintre membrii grupului.
Factorul important, sustine Sept imiu Chelcea, al structurarii fosuc grupului il constituie
numarul problemelor urmarite: cu cat numarul lor este mai mare cu atat gradul de
structurare a focusului este mai ridicat. In medie, se considera ca un focus grup nu ar
trebui sa cuprinda mai mult de cinci probleme. Exista si discutii in ceea ce priveste volu mul unui focus grup: unii autori considera ca
un grup cu mai multi participanti are mai mult e avantaje pentru ca is i manifesta opiniile
si emotiile mai liber, dezvoltandu-se o dinamic a mai rapida si mai intensa, iar altii
considera ca intr-un grup cu mai putini parti cipanti, moderatorul poate avea un control
mai ridicat asupra stimularii inte ractiunii dintre membrii, aces ta fiind in viziunea lor un
mare avanataj. Krueger ( 1988, apud Chelcea ) prezinta avantajele si dezanatajele utilizarii focus
grupului. Astfel, printre avantaje putem vorbi de:
– cuprinde date din viata reala in mediul concret – este o tehnica flexibila – are o inalta validitate
– produce rezultate destul de rapid
– prezinta costuri reduse
Dezavantajele ar putea fi:
– asigura cercetatorului un control mai redus (prin comparatie cu interviul
individual, spre exemplu)
– uneori, datele sunt dificil de analizat – solicita din partea cercetatorului abilitati si cunostine speciale
– diferentele dintre gr upuri pot fi distorsionate
– organizarea grupurilor poate fi destul de dificila – discutiile trebuie sa fie astfel conduse inca t sa incurajeze interactiunea dintre
membrii grupului.

31Interviul cu copii
Interviurile cu copii ridica unele problem e cel putin dinurmatoarele puncte de vedere
(Bailey, 1982, apud Chelcea ).:
– vocabularul limitat al copiilor; – specificul rela ției adult-copil;
– dificultatea copiilor de a în țelege „situa ția de interviu”.
În perioada antepre școlară (1-3 ani) copilul întâmpin ă dificultăți de înțelegere a
limbajului, de și cerința subiectiv ă a comunic ării verbale este constituit ă la 16 luni. La
vârsta de 1 an copilul poate pronun ța circa 100 de cuvinte, alc ătuind propozi ții de 2-3
cuvinte. In acest momement al dezvolt ării psiologice nu se poate realiza un interviu
propriu-zis si abia în perioada pre școlară (3-6 ani), date fiind progresele în dezvoltarea
comunicării verbale, se pot realiza astfel de interviuri cu copiii (la 3 ani vocabularul
mediu num ără 2000 de cuvinte). La sfâr șitul perioadei școlare mici copiii posed ă un
vocabular de 4000-4500 de cuvinte, vocabular ul activ fiind de aproximativ 1500 de
cuvinte, astfel incat copii sunt capabili sa formuleze r ăspunsuri la unele tipuri de
interviu special proiectate pentru investigarea lor. Dificultatea realiz ării interviurilor cu pre școlarii și cu școlarii mici nu rezid ă numai în
vocabularul limitat al acestora, ci și în specificul rela ției adult-copil. La vârstele mici,
copiii îi percep pe adul ți ca pe propriii lor profesori sau p ărinți de la care înva ță ce este
bine și ce este r ău, cum s ă răspundă la anumite întreb ări ș.a.m.d. În situa ția de
interviu le este greu s ă înțeleagă de ce adul ții, care „le știu pe toate“, îi întreab ă pe ei
„ce și cum “. O alta mare probl ema o reprezinta sugestibilitatea inalta a copiilor in
comparatie cu adul ții: formularea întreb ărilor, intona ția, mimica pot influen ța puternic
răspunsurile. Anumite caracteristici ale stadiului lor de dezvoltare psihic ă, precum
„domnia concretului“ ( Gheorghiu și Ciofu, 1982, apud Chelcea ), asigură insinuarea
elementelor sugestive în procesul cunoa șterii. Pe de alt ă parte, imagina ția copiilor
este necontrolat ă: adesea distinc ția dintre realitate și vis, dintre ceea ce s-a întâmplat
efectiv și ceea ce ar fi dorit s ă se întâmple ridic ă bariere serioase în interpretarea
interviurilor de tip psihosocial. În plus, rela ția adult-copil trebuie s ă ia în considerare
stadiile raporturilor dintre sexe, pentru ca , spre exemplu la vârsta de 7-12 ani b ăieții

32manifest ă o anumit ă aversiune fa ță de fete, astfel incat se recomand ă ca interviurile
cu școlarii mici s ă fie făcute de persoane de acela și sex.
Evident, in interviurile cu copiii trebuie creat ă o situație de interviu care s ă-i ajute s ă
înțeleagă ce se așteaptă de la ei, recomandandu-se utilizarea unor elemente
ajutatoare: papusi, juca rii, desene, personaje din filmel e sau animatiile preferate etc.

Interviul telefonic
Se considera ca deceniul opt al secolului trec ut a reprezentat momentul de explozie al
dezvoltarii acestei tehnici de ce rcetare, cel putin in SUA. Cauzele prezumate sunt pe
de o parte cresterea numarului de posturi te lefonice (in SUA în 1958, aproximativ 72%
din popula ția SUA avea acces la un post telefoni c, în 1976 aproximativ 93%, iar în
1982, ponderea popula ției cu acces la telefon s ă fie de 98%), iar pe de alta parte
datorita punerii la punct a unui sistem de e șantionare adecvat: Random digit dialing
(RDD). In una dintre lucrarile sale, Septimiu Chel cea descrie pe scurt in ce consta aceasta
tehnica de esantionare. Selectarea e șantionului pentru anchetele pr in interviu telefonic
prezintă anumite particularit ăți în compara ție cu eșantionarea popula ției pentru
anchetele „clasice“. Este vorba de o e șantionare a numerelor de telefon și apoi de
selectarea persoanelor care au acces la res pectivele posturi telefonice în vederea
intervievării lor. Ini țial, s-au folosit pentru e șantionare c ărțile de telefon. S-a constatat
însă că acestea nu reprezint ă o bună bază de eșantionare: multe telefoane particulare
nu apar în c ărțile de telefon, numerele de telefon se schimb ă, astfel că se face greu
distincție între numerele de telefon de la serviciu și de la domiciliu. Date fiind aceste
neajunsuri, s-a propus utilizar ea sistemului RDD pentru e șantionarea numerelor de
telefon (Groves și Kahn, 1979). Sunt selectate mai întâi zonele geografice, în urma
stratificării lor dup ă anumite criterii. Fiecare zon ă are un anumit prefix. Se face apoi
selecția aleatoare a num erelor de telefon și a persoanelor pe baza tabelelor de
selecție proiectate de Leslie Kish (1949). Dac ă numărul de telefon selectat aleator (de
exemplu, 123-4567) corespunde unei gospod ării în care locuie ște o familie format ă
din trei persoane, atunci se urm ărește în tabelul de selec ție pe rândul 3 (nr. membrilor
familiei) la intersec ția cu coloana 7 (ultima cifr ă a numărului de telefon) și se

33determin ă persoana cu care va trebui f ăcut interviul (cea de-a treia persoan ă din
familie, în ordinea descresc ătoare a vârstei). Aceast ă modalitate de selec ție
presupune ca operatorul de interviuri telefonice s ă se intereseze: câte persoane
locuiesc la adresa unde este instalat telef onul ? Câte au vârsta de peste 18 ani ? Care
este persoana cea mai în vârst ă din familie ? Apoi urm ătoarea ? ș.a.m.d. Aceste date
vor fi înscrise într-un tabel. Odat ă identificat ă persoana cu care se va face interviul,
aceasta va trebui chemat ă la telefon sau va trebui fixat ă data și ora la care ar putea fi
intervievat ă telefonic.
Fata de interviul direct, fata in fata, interv iul telefonic prezinta unele particularitati,
datorate in primul rand sit uatiei de lipsa a contactului vizual. Din acest punct de
vedere, capata o importanta mai mare caract eristicile vocii operatorului de interviu
(timbru, intensitate, claritat e, lungimea pauzelor dintre cu vinte etc.), in detrimentul
carcateristicilor de natura vizual a (facies placut, zambet etc.)
Avanatajele majore ale acestei tehnici le constituie costurile reduse (aproape la
jumatate fata de interv iul fata in fata) si rapiditatea desfasurarii ei, dar dispune si de o
serie de dezavantaje destul de mari:
– motivatia scazuta a intervievatului inregi streaza o rata mare a nonraspunsurilor
sau a invalidarii protocolului de interviu;
– lipsa controlului situatie de interviu si mai ales a observatiei vizuale determina
neinregistrarea si prin urmare neanaliz area actelor de conduita si a limbajului
nonverbal.

Desfășurarea si dinamica interviurilor
În funcție de tipul de interviu, modul de desf ășurare a convorbirii di ntre operatorul de
anchetă și persoana intervievat ă prezintă anumite particularit ăți: într-un fel va decurge
interviul telefonic și in alt mod interviul fata in fata, iar acesta din urm ă nu se va realiza
identic în cazul unui interviu nondirectiv și în cel al unui interviu pe baz ă de chestionar
cu întreb ări închise.
Alain Blanchet ( 1985, apud Chelcea ) formuleaz ă următoarele principii generale ale
aplicării interviului nondirectiv – care, considerma si noi, pot fi considerate ca principii
generale ale interviului in general din cercetarea socio-umana:

34• tot ce au spus persoanele intervievate tr ebuie tratat ca elemente inseparabile de
contextul discursiv și situațional; trebuie s ă se acorde aten ție atât con ținutului
manifest, cât și celui latent; de asemenea, cercet ătorul nu trebuie s ă considere c ă tot
ceea ce declar ă persoanele intervievate se plaseaz ă la același nivel psihologic;
• cercetătorul va acorda aten ție nu numai la ceea ce persoanele au spus, dar și la
ceea ce nu au spus sau nu pot spune f ără ajutorul lor;
• ceea ce declar ă oamenii într-un interviu nu sunt decât indicatori, pe baza c ărora
cercetătorul va trebui s ă identifice problemele per soanelor intervievate;
• se impunea ca cercet ătorul să situeze problemele persoanelor intervievate în
contextul social al desf ășurării întrevederii.

Metoda observatiei

La nivelul simtului comun se considera ca a observa înseamn ă a cunoa ște, a examina
un obiect sau un proces, a face constat ări și remarci (critice) referi toare la ceea ce ai
privit cu aten ție. Din punct de vedre epistemolgic se considera in acest moment ca a
observa înseamn ă nu numai a înregistra, dar și „a inventa“ și „a construi realitatea“ –
cum spunea Edgar Morin ( 1981, apud Chelcea ). Si aceasta pentru ca percep ția,
procesul psihic pe care se bazeaz ă observa ția, nu actioneaza de una singura ci in
relatie cu celelalte activitati si procese ps ihice. Din acest motiv, in observatie sunt
implicate si memoria, inteligen ța, atenția, imagina ția, receptivitatea emo țională etc.,
adica intreaga personalitate a cercetatorului, alaturi de no rmele si valorile socio-
culturale. Schemele perceptive, limbajul l egat de gândire, valorile sociale, influen ța
grupului, contextul spa țial și istoric intervin în observa ție, astfel c ă pretinsa
obiectivitate, caracterul de cunoa ștere imediat ă, senzorial ă și neutralitatea acesteia nu
este pe deplin justificata. Doar la nivelul cunoa șterii comune observa ția induce
certitudine si se considera ca “este adev arat fiindca am vazut cu ochii mei”.
Putem vorbi de observatie stiintifica si observatie nestiintifica. Astfel, observa ția
științifica se deosebe ște de observa ția neștiințifică prin aceea c ă urmărește să dea o
semnifica ție lucrurilor și proceselor percepute, s ă verifice ipotezele spre a identifica o

35regularitate, o lege de producere a lor. Ea presupune cu necesitate scopul cunoa șterii,
planificarea, desf ășurarea dup ă reguli bine stabilite și îndelung verificate.
Gaston Bachelard spunea ca observa ția științifică este totdeauna o observa ție
Polemică, pentru ca ea confirm ă sau infirm ă o teză anterioar ă.
diferențiază observa ția științifică de cea spontan ă, neștiințifică este – in principal –
testarea ipotezelor, ca scop. James Drever și Werner D. Fröhlich ( 1970, apud Chelcea ) defineau observa ția astfel:
„percepția și înregistrarea atent ă și planificat ă a fenomenelor, obiectelor,
evenimentelor și indivizilor în dependen ță de o situa ție determinat ă“.
În științele socioumane observa ția este înainte de orice observarea omului de c ătre
om, fapt ce o particularizeaz ă față de observa ția din științele naturii, fiind vorba de un
raport între dou ă persoane care „î și dau seama“ și acționează ca atare.
Marie Jahoda subliniaz ă că observarea științifică nu se bazeaz ă pe propriet ățile
observatorului ci pe scopul de cunoa ștere, pe o planificare riguroas ă, pe notarea
sistematic ă, ca și pe controlul datelor, iar Kenneth D. Bailey ( 1978/1982, apud
Chelcea ) consider ă că metoda observa ției constă în „colectarea datelor despre
comportamentul nonverbal“ im plicând sensibilitatea vizual ă, dar și acustică, tactilă,
termică, olfactivă etc.
Este de netagaduit faptul ca principalul analizat or implicat in observatie este cel vizual
si aceasta pentru c ă cea mai mare parte a informa țiilor ce ne parvin din mediul
înconjurător sunt ob ținute cu ajutorul v ăzului. Dar omul perc epe doar anumite lungimi
de unda si, in plus, semnalele din lumea exterioar ă nu sunt numai de natur ă vizuală.
Văzul, auzul dar și mirosul asigur ă observarea oamenilor de c ătre oameni, iar celelalte
modalitati perceptive ne ofera foarte multe informatii despr e mediul inconjurator si
oamenii din el. „Sensibilitatea olfactiv ă a omului, puternic culturalizat ă, deși nu are un
rol la fel de activ pentru orientarea în m ediu ca la animale, atinge uneori praguri
extraordinar de înalte: mirosul de mosc, de exemplu, îl sim țim chiar într-o concentra ție
în aer care nu dep ășește 0,00004 miligrame per litru, ceea ce corespunde dizolv ării
într-un bazin de ap ă cu lungimea de 1 km, l ățimea de 250 m și adâncimea de 10 m a

36unei cantit ăți de numai 100 de grame de mosc“ (Chelcea și Chelcea, 1983). În acela și
sens, sensibilitatea termic ă, tactilă, chiar sensibilitatea dolorific ă participă la
cunoașterea prin observare a vie ții psihosociale.
Kenneth D. Bailey ( 1978/1982, apud Chelcea ) subliniaza avantajele metodei
observației:
– prin comparare cu ancheta sau cu st udiul documentelor atunci când se
studiază comportamentul nonverbal se considera ca in șelarea deliberat ă, ca și erorile
datorate memoriei fac din datele ob ținute prin metodele interogative „informa ții de
mâna a doua“, inregistrându-se co mportamentele individuale și comportamentele
colective chiar în momentul desf ășurării lor;
– față de experiment observatia înregistreaz ă comportamentele în condi țiile
naturale de desf ășurare a lor, in plus observa ția fiind slab reactiv ă, în compara ție cu
experimentul sau cu ancheta pe baz ă de chestionar sau de interviu. Aceasta nu
înseamn ă insa că anumite procedee de observare nu induc modific ări ale
comportamentelor persoanelor st udiate, dar se poate aprecia c ă observa ția elimină în
bună măsură artificializarea studiului vie ții sociale;
– spre deosebire de ancheta sociologic ă sau de experiment, metoda observa ției
are avantajul de a permite analize longitudina le, prin înregistrarea comportamentelor
sau environment-ului un timp mai îndelungat, luni sau ani de zile, dac ă ne
referim cu precadere la observa ția participativ ă.
Asemenea oric ărei alte metode din științele socioumane, observa ția are și
dezavantaje evidentiate tot de catre Kenneth D. Bailey ( 1982, apud Chelcea ):
– un control redus asupra variabilelor ex terne care pot afecta datele cercet ării;
– dificult ăți de cuantificare;
– limitarea la studiul unor e șantioane mici;
– dificultatea de a p ătrunde în anumite medii (agen ții guvernamentale, servicii
secrete, cluburi selecte etc.) și de a studia comportament e intime (de exemplu,
comportamentul sexual poate fi studiat cu ajut orul interviului, chiar telefonic, dar nu
prin metoda observa ției).

37Observa ția se poate astfel defini ca metoda de cercetare concret ă empirică prin
identificarea, colectarea, analizarea si in terpretarea datelor cu ajutorul sim țurilor (văz,
auz, miros etc.) în vede rea efectuarii de inferen țe psihologice și sociologice pentru a
verifica ipotezele sau pentru a descrie sistematic și obiectiv mediul înconjur ător,
oamenii și relațiile interpersonale, com portamentele individuale și colective, ac țiunile și
activitățile, comportamentul verbal, obiec tele fizice, produsele activit ăților creative ale
persoanelor și grupurilor umane. Descrie rea, în cazul observa ției, „implic ă o activitate
de comparare, o reperare și o ierarhizare a diferen țelor și asemănărilor“ ( Richelle,
1995, apud Chelcea ).

Tipurile de observa ție

Exista foarte multe clasificari a metodei obs ervatiei si a modalitatilor si procedeelor
sale de aplicare realizate in baza a numeroas e criterii. Diversi autori folosesc termeni
si denumiri diferite dar, in principal, ei se refera la aceleasi lucruri.
I ultima perioada cea mai uzitata si considerat a ca cea mai viabila clasificare este cea
a paradigmei cantitative diferen țiata de paradigma calitativ ă. Se face astfel distinc ție
între observa ția cantitativ ă și observa ția calitativ ă. După Pattricia A. Adler și Peter
Adler, ceea ce diferen țiază observa ția calitativ ă de cea tradi țională, cantitativ ă, se
referă la faptul c ă aceasta “în esen ță este fundamental naturalistic ă, se desf ășoară în
context natural, vizeaz ă actorii sociali care în mod natural particip ă în interac țiuni și
urmează cursul vie ții de zi cu zi.
In acelasi timp, William J. Goode și Paul K. Hatt fac distinc ție între observa ția
controlat ă și observa ția necontrolat ă, în cadrul celei din urm ă incluzând observa ția
participativ ă versus observa ția nonparticipativ ă.
René König împarte observa ția în urm ătoarele tipuri: observa ție controlat ă și
observație necontrolat ă, ambele tipuri f ăcând parte din ceea ce în țelege prin
observație științifică; observa ție directă și observa ție indirect ă, conform criteriului
„poziția față de realitate a materialului de observat“; observa ție extern ă
(nonparticipativ ă), care poate fi extensiv ă sau intensiv ă, și observa ție participativ ă,
care la rândul ei poate fi pasiv ă sau activ ă. În ultima clasificare dihotomic ă

38(participativ ă/nonparticipativ ă) se are în vedere „pozi ția față de realitate a
observatorului“. Bernard S. Phillips propune urm ătoarea clasificare: observa ție slab
structurat ă și observa ție puternic structurat ă, prin analogie cu tehnica interviurilor
standardizate și nestandardizate. Tipul de observa ție slab structurat ă include
observația participativ ă și observa ția nonparticipativ ă.

Observa ția nestructurat ă versus observa ția structurat ă
Kenneth D. Bailey considera ca în clasificarea tipurilor de observa ție intervin dou ă
tipuri de criterii:
– structura environmentului, care prin dihotomizare d ă naștere cadrului natural
(studiu de teren) și cadrului artificial (experimentul de laborator)
– gradul de structurare a observa ției, care poate fi la limit ă în observa ție
nestructurat ă, de o parte, și observa ție structurat ă, de cealalt ă parte. Rezult ă prin
luarea în calcul a celor dou ă tipuri de structuri o tipologie a observa ției: observa ția
complet nestructurat ă (întâlnită în studiile de teren), observa ția nestructurat ă (utilizată
în experimentele de laborator), observa ția structurat ă (în studiile de teren) și
observația complet structurat ă (în experimentele de laborator).
G. J. McCall considera ca: “Observa ția este structural ă sau sistematic ă dacă se
utilizează explicit planuri pentru selec ția, înregistrarea și codificarea datelor; ea este
nestructurat ă dacă aceste procese sunt implicite și emergente”.
Observa ția nestructurat ă (sau slab structurat ă) se întâlne ște atât în studiile sociologice
de teren, cât și în cele de laborator (mai ales în cercet ările psihosociologice). Metoda
etnografic ă are drept scop descrierea am ănunțită a unei culturi sau subculturi si este
un tip de observa ție nestructurat ă. De foarte multe ori, observa ția nestructurat ă
constituie adesea primul pas în cercetarea sociologic ă de teren, dar este absolut
necesar si in acest caz ca ea sa se bazeze pe teorie. Dealtfel, fondarea pe teorie diferențiază observa ția științifică (și observa ția nestructurat ă este observa ție științifică)
de observa ția spontan ă. Cercetătorul nu trebuie sa se lase furat de ceea ce iese din
comun, iar observa ția științifică nu trebuie s ă devina calea catre o colec ție de
excentricit ăți. Aceasta nu inseamna insa ca faptele de observa ție neașteptate, dar

39capitale care sunt in m ăsură să inițieze o nou ă teorie sau s ă lărgească teoriile
existente, nu sunt binevenite. Observa ția structurat ă, la rândul ei, poate fi aplicat ă în cercet ările sociologice de
teren, ca și în studiile de laborator, fie cu recunoa șterea deschis ă a rolului de
observator, fie ascunzându-se acest rol. Important pentru acest tip de observa ție este
faptul că se face apel la un „sistem de categor ii“ în raport de care se realizeaza
concret observa ția. Categoriile de observa ție se refera la clase de fapte și fenomene
omogene, în care se regasesc indicatorii relevan ți și care permit, prin codificare, o
analiza statistic ă a proceselor și relațiilor sociale.
Roger W. Heyns și Alvin F. Zander ( 1963, apud Chelcea ) vorbesc despre
caracteristicile sistemelor de categorii de observa ție. Din punctul de vedere al gradului
de cuprindere a realit ății, sistemul de categorii poate fi exhaustiv, când toate actele
comportamentale ale subiec ților vor fi clasificate în categoriile stabilite, sau
nonexhaustive, când sistemul de categor ii nu permite decât selectarea unor
comportamente. Utilizarea unui sistem de categorii nonexaustiv aduce serioase
economii de timp și este de preferat în studiil e-pilot. Dupa gradul de reflec ție impus de
sistemul de categorii la înr egistrarea datelor de observa ție, acesta poate fi înalt sau
mediu, dup ă cum categoriile stabilite sunt mai gener ale sau mai particulare. Sistemul
de categorii poate avea unul sau mai multe cadre de referin ță, încercând s ă cuprindă
fenomene omogene sau eterogene. În primul caz, sistemul de categorii este
unidimensional, în cel de-al doilea caz este multidimensional. În cadrul sistemului,
categoriile pot fi conti nue sau discontinue. Se în țelege că, de regul ă, vor fi continue
categoriile din sistemele unidimensionale și discontinue categoriile din sistemele
multidimensionale. Pentru a exeplifica Septimui Chel cea analizeaza intr-una idn
lucrarile sale sistemul de categorii utilizat de Robert F. Bales în studierea în laborator
a interac țiunii în cadrul discu țiilor de grup. Metoda este cea a analizei de interac țiune,
în fond un tip de analiz ă a conținutului comunic ării în rezolvarea de probleme, care
constă în “clasificarea comportamentelor act dup ă act… și dintr-o serie de analize a
datelor în vederea ob ținerii de indici descriptivi ai proceselor de grup și derivat, a
factorilor care influen țează aceste procese”. Este interesant de ar ătat că, inițial,
Robert F. Bales luase în considerare 85 de categorii pentru a descrie procesele de

40interacțiune în cadrul discu țiilor de grup. În final, în urma laborioaselor sale investiga ții
concrete (1946-1949), nu au fost re ținute decât 12 categorii. Ac estea sunt dispuse în
perechi (pozitive și negative) și ordonate în dou ă dimensiuni referitoare la:
comportamentul afectiv și comportamentul intelectual.
Perechile de categorii surprind: problemele de orientare a discu țiilor (a),
problemele de evaluare (b), problemele de control (c), problemele de decizie (d), problemele de învingere a tensiunii (e), problemele de integrar e în grup a participan ților la discu ție (f)
Toate aceste categorii sunt aplicabile tuturor tipurilor de sisteme de interac țiune.
Chelcea subliniaza faptul ca sistemul de categorii al lui Robert F. Bales este
exhaustiv: orice comportament al perticipan ților la discu ție poate fi încadrat într-un din
categoriile stabilite. P entru a clasifica îns ă comportamentele se cere un înalt grad de
reflexie, întrucât categoriile propuse sunt fo arte generale. Sistemul este bidimensional,
vizând atât comportamentul afectiv, cât și pe cel intelectual, fapt ce împiedic ă
ordonarea pe o singur ă linie a categoriilor, de la cea mai pu țin intensă până la cea mai
intensă participare la discu țiile de grup. Într-adev ăr, dat fiind cadrul de referin ță diferit,
nu poate fi apreciat comportamentul celui ca re contribuie la destinderea atmosferei
mai intens participativ decât com portamentul celui care orienteaz ă discuțiile sau
evalueaz ă informațiile, dar nici invers. Categoriile stabi lite de Robert F. Bales sunt în
acest sens discontinue. Ele permit alc ătuirea profilurilor de discu ții, reconstituirea
desfășurării acestor discu ții, pecum și rolul fiec ărui participant în discu ția de grup.

Observa ția extern ă versus observa ția participativ ă
Observa ția extern ă se refera la situatia in care obser vatorul se afla în afara sistemului
observat, tehnica fiind recomandata în cazurile în care încadrarea cercet ătorului în
sistemul rol-status-urilo r grupului sau colectivit ății țintă este dificil ă sau chiar
imposibil ă (de exemplu, în societ ățile academice, în institu țiile militare, politice,
religioase etc.).

41Observa ția extern ă (sau nonparticipativ ă) este caracteristic ă studiilor de laborator, în
timp ce observa ția participativ ă se întâlne ște în studiile sociologice de teren și cu
deosebire în cercet ările de antropologie cultural ă.
Observa ția participativ ă înseamn ă „a lua parte – pe cât permite situa ția – conștient și
sistematic la via ța activă, ca și la interesele și sentimentele grupului studiat“
(Kluckhohn, 1956, apud Chelcea ). Printr-o astfel de tehnica, cercet ătorul nu numai c ă
este prezent în colectivitatea studiat ă, dar se și integreaz ă în situația observat ă, în
viața de zi cu zi zi a grupului.
Conform lui Danny L. Jorgensen ( 1989, apud Chelcea ) observa ția participativ ă are
urmatoarele caracteristici de baz ă:
• Descrierea vie ții sociale se face prin perspectiva celor din ăuntrul grupului, a
oamenilor afla ți într-o anumit ă situație sau într-un cadru bine determinat.
• Se are în vedere via ța de zi cu zi a oamenilor în mediul în care ace știa își duc
existența, important ă fiind viața cotidian ă aici și acum, nu comportamentele oamenilor
în laboratoarele experimentale, în situa țiile artificial create.
• Conduce la generaliz ări ca teorii interpretative, nu la teorii explanatorii rezultate
în urma test ării cauzale. Cu toat e acestea, generaliz ările și interpret ările inspirate de
observația participativ ă sunt utilizate în luarea deciziilor cotidiene.
• Se înscrie într-un proces de cercetare fl exibil, deschis, atât în ceea ce prive ște
identificarea problemelor de studiu, cât și sub raportul procedeel or de colectare a
datelor și a modalit ăților de teoretizare. Astfel, se porne ște de la experien ța imediat ă a
oamenilor în situa țiile concrete de via ță, pentru a se ajunge la descrierea calitativ ă a
vieții sociale în termenii limbaj ului uzual al nativilor, al membrilor colectivit ăților
studiate. • Observa ția participativa implica – din punc t de vedere metodologic – o abordare
calitativa si un studiul de caz, fa pt care presupune descrierea detaliat ă și analiza de
profunzime a unui fenomen psih ologic sau social. De cele mai multe ori observa ția
participativ ă este folosita pentru a studia holistic o cultur ă sau o societate, o
subcultur ă sau o organiza ție, un grup uman sau practicile, credin țele, interac țiunile
umane. Scopul principale este de a descrie comprehensiv și exhaustiv un aspect
important sau unic al vie ții individului sau comunitatii.

42• Cercetătorul care utilizeaz ă observa ția participativ ă trebuie s ă joace rolul de
participant la via ța de zi cu zi a unit ății sociale investigate. De-a lungul derularii unui
astfel de studiu, observatorul participant poate juca mai multe roluri, de la cele dictate
de recunoa șterea deschis ă a scopului de cunoa ștere științifică până la cel de
“cercetător științific acoperit”.
• Utilizeaz ă strategii specifice în func ție de persoana, grupul sau societatea
investigat ă, iar experien ța de viață a cercet ătorului constituie o surs ă de date foarte
important ă. În diferite momente ale cercet ării se aplica si se deruleaza si o alta serie
de tehnici si instrumente de cercetare: interviuri, analiza de documente, analiza
biografica etc. Totodata, m odul de înregistrare a datelor colectate prin observa ție
participativ ă are o importan ță deosebit ă, in acest moment dezvoltarea tehnologica
permitand un acces facil si pe scara larga a unor dispozitive audio-video din ce in ce mai performante si mai comod de folosit. Raymond L. Gold considera ca rolul cercet ătorului în observa ția participativ ă poate fi:
– totalmente participant (cercet ătorul ascunde rolul s ău de observator și se integreaz ă
în viața colectivit ății studiate cât mai mult posibil, el interac ționează cât mai natural cu
cei pe care îi studiaz ă, își încorporeaz ă rolurile sociale impuse de grup, dar trebuie s ă
rămână, totuși, el însuși, adică observator, acesta fiind rolul s ău primar)
– participant ca observator (î și dezvăluie rolul de cercet ător, dar își consacr ă bună
parte din timp activit ăților comune ale grupului studiat)
– observator ca participant (este utilizat în studiile care implic ă intervievarea
nerepetat ă, iar observarea este mai mult formal ă decât informal ă; din cauza ca
observatorul ca participant are contact cu grupul studiat o perioad ă de timp relativ
scurtă, există riscul unei cunoa șteri superficiale a interac țiunilor sociale din cadrul
acestuia) – totalmente observator (nu se implic ă în viața grupului și nu intervine în desf ășurarea
fenomenelor studiate, din acest motiv se si considera ca rolul de observator total îl
îndepărtează pe cercet ătorul de interac țiunile si realitatile psihosociale ale celor
studiați)

43Herbert J. Gans consider ă că este mai util s ă se vorbeasc ă in acest caz despre
tipurile de observ ție participativ ă în funcție de comportamentul cercet ătorului si din
acest punct de vedere pot fi ident ificate trei tipuri de observa ție participativ ă:
– cercetătorul se comport ă ca observator, adic ă este fizic prezent la
desfășurarea evenimentelor, dar nu particip ă la derularea lor;
– cercet ătorul particip ă, dar ca cercet ător, ceea ce înseamn ă că are rol de
“cercetător-participant”;
– cercet ătorul particip ă, devenind în aceast ă situație “paricipant real”, abdicând
pe moment la rolul s ău de cercet ător, rol pe care îns ă si-l reia dup ă
consumarea evenimentului.
Patricia A. Adler și Peter Adler ( 1994, apud Chelcea ) considera c ă practica
cercetărilor bazate pe observa ția participativ ă pune în eviden ță o accentuare a
implicării cercet ătorului în via ța comunit ății studiate, astfel c ă se poate vorbi de trei
roluri predominante ale observatorului: cercet ător-membru-deplin, cercet ător-membru-
activ și cercetător-membru-periferic. Trebuie subliniat insa faptul c ă, în cursul
desfășurării cercet ării, statusul observatorului se poate schimba: din observator
nedeclarat, cercet ătorul poate deveni cercet ător neutru sau actor social, iar gradul de
implicare în via ța grupului se poate schimba.

Observa ția continu ă versus observa ția eșantionat ă
Observarea continu ă se referă la perioade limitate din via ța unei colectivit ăți sau la
secvențe comportamentale bine precizate ale unui num ăr mic de indivizi si
personalitati. De regul ă, se procedeaz ă la o eșantionare a comportamentelor sau
actelor ce urmeaz ă a fi observate. Intrucat este practic imposibil s ă observi toate
unitățile de comportament ale unui individ, in func ție de obiectivele cercet ării vor fi
reținute doar comportament ele relevante, adic ă se va face o selec ție a faptelor de
observație. „Observa ția presupune, prin defini ție, o alegere a faptelor de observat.
Este o distingere clar ă a unor detalii semnificative dint r-un tot amorf. Este un rod al
unor idei pe care mai dinainte le ai asupra a ceea ce este și ceea ce nu este
semnificativ“ ( Stahl, 1934, apud Chelcea ).

44Observa ția eșantionată (sau instantanee), descrisa in 1934 de c ătre Tippett, se
bazează pe tehnica sondajului, fiind numit ă uneori „e șantionaj al muncii“ sau
„inspecție instantanee“. În sociologie, de și observa ția instantanee porne ște de la ceea
ce îndeob ște se înțelege prin „privirea maistrului“ nu este deloc o inspec ție și, mai
ales, nu este f ăcută cu scopul de a controla, nefiind aplicabil ă doar în studiul
muncii. Observa ția instantanee prezint ă avantajul de a fi relativ comod ă, putându-se
aplica fără perturbarea comportam entului celor studia ți. Există posibilitatea aplic ării
acestei metode f ără ca cei studia ți să fie avertiza ți; procedeul implic ă anumite riscuri:
observatorul, odat ă deconspirat, pierde total încr ederea celor în mijlocul c ărora
efectueaz ă studiul. Marele avantaj pe care îl confer ă aplicarea acestei metode const ă
în posibilitatea ce se creeaz ă de a studia alternativ mai multe activit ăți într-o perioad ă
de timp scurt ă. Prin intermediul observa ției instantanee se poate stabili, cu un grad
convenabil de precizie ( de exemplu, în studiul muncii), lista opera țiilor ce se
efectueaz ă, ponderea fiec ărei opera ții (ca timp, în procente) și se poate compara ceea
ce efectiv se face cu ceea ce este prev ăzut a se face. Observa ția instantanee este
recomandabil a se aplica numai în studiul unor activit ăți variate. Aplicarea practic ă a
metodei trebuie s ă țină seama de gradul de precizie pe care dorim s ă-l aibă
rezultatele. Prin conven ție, se consider ă că un grad de precizie de 0,05 este
convenabil. Ca momente impor tante în aplicarea observa ției instantanee, în afara
stabilirii prin observa ție a ponderii elementelor în cadrul activit ății studiate, amintim
fixarea intervalelor dintre observa țiile instantanee; aceasta se realizeaz ă în funcție de
timpul total de studiu, de num ărul activit ăților care sunt studiate și de distan ța dintre
locurile de desf ășurare a acestor activit ăți. Se ia în considera ție timpul minim
pentru parcurgerea distan ței între cele mai îndep ărtate locuri ce sunt studiate
alternativ. Determinarea moment elor de efectuare a observa țiilor instantanee se face
prin tragere la sor ți. În final, se completeaz ă o fișă de observa ție în care sunt trecute:
numărul observa țiilor, ziua, orarul de observare, con ținutul observ ării și eventualele
remarci explicative suplimentare.

45Reguli de observare
Citandu-l pe Theodore Caplow (1970), Septimiu Chelcea sintetizeaz ă experien ța de
cercetare și prezinta o serie de reguli de observare, incluzând condi țiile prealabile,
procedura, con ținutul și modul de notare.

Condiții prealabile observ ării
• Înainte de începerea cercet ării, cel ce face observa ția trebuie s ă se familiarizeze cu
obiectivele cercet ării;
• Tehnicile de observare și procedeele de notare a faptelor de observa ție trebuie
precis formulate și suficient de mult r epetate pentru ca observa ția să fie validă;
• Înainte de a observa, cercet ătorul trebuie s ă memoreze lista unit ăților de observare
(secvențele comportamentale).
• Procedura de notare • Observatorul trebuie s ă noteze, pe cât posibil, faptele de observa ție pe teren;
• Răstimpul admisibil între observare și notare este de ordinul minutelor, și în cazuri
excepționale, de ordinul orelor. Henri H. Stahl atrage aten ția în acest sens: „oricât de
bună memorie ai avea,observa ția care nu se noteaz ă de îndat ă, poate fi considerat ă
ca pierdut ă“;
• Răstimpul la care ne-am referit variaz ă în funcție de natura cercet ării;
• Observatorul nu trebuie s ă uite că el însuși este observat și că notarea s-a f ăcut în
perioade de observare.
Conținutul notelor de observa ție
• Notele de observa ție trebuie s ă includă: data, ora, durata observa ției, locul
desfășurării evenimentelor (f ăcându-se apel la hart ă, fotografie, desen etc.);
circumstan țele observ ării, aparatele utilizate în observa ție, factorii de mediu care pot
influența comportamentele (temperatura, ilu minatul, zgomotele etc.), precum și
modificările care au survenit în timpul observ ării;
• În notele de observa ție nu-și au locul opiniile, ipotezele, remarcile cercet ătorului.
Este greșit să notăm că persoana observat ă era, de exemplu, emo ționată. Va trebui
să notăm doar expresia facial ă, paloarea, contrac ția muscular ă etc. fara a face

46interpretari sau fara sa acordam semnif icatii faptelor sau actelor de conduita
observate; • Conversa ția cu persoanele observate, dialogul , trebuie notate în stil direct, a șa cum
s-au desf ășurat. Notarea cuvânt cu cuvânt a declara țiilor persoanelor intervievate se
va închide, spre exemplu, între ghilim ele (“), iar sinteza, prescurtarea conversa ției se
marcheaz ă cu apostrof (’), a șa cum se accept ă prin conven ție în studiile etnografice.
• Opiniile și deducțiile cercet ătorului trebuie notate separat, la intervale prestabilite.

Definitivarea notelor de observa ție
• Notele de observa ție trebuie rev ăzute, adăugite, corectate de îndat ă ce timpul
permite acest lucru; • Notele de observa ție trebuie clasificate provizoriu, ia r când sistemul de categorii este
bine conturat, s ă se treac ă la clasificarea lor definitiv ă.
• Regulile de observa ție pot fi am ănunțite, nuan țate și particularizate în raport de tipul
de observa ție.

Experimentul
Se considera ca la nivelul cunoa șterii științifice, valoarea deosebit ă a experimentului
este dată de faptul ca acesta permite verificarea ipotezelor cauzale, iar el este asociat
cu abordarea analitic ă a fenomenului, spre deosebire de observa ție, care se asociaz ă
cu abordarea descriptiva. Din acest motiv, in epistemoligie uneori se face distinctie
între științele experimentale și științele observa ționale.
Cercetarea experimental ă constituie un proces iterativ, care începe cu verificarea
relațiilor de cauzalitate și sfârșește cu formularea unor noi i poteze. Paradigma naturii
iterative a cercet ării experimentale, propus ă de G. E. P. Box, se fondeaz ă pe supozi ția
că „nici un plan (experimental) nu este suficient de bun pentru a r ăspunde la toate
întrebările deodat ă, oricât ar fi experimentul de important. Este necesar ă o serie de
investigări pentru a r ăspunde la orice întrebare cu adev ărat important ă cu privire la
cauzele comportamentului.

47O mare problema in experimentul psihos ociologic il reprezinta complexitatea
obiectului de studiu – personalitatea si c onduita umana – omul fiind capabil spre
deosebire de alte “obiecte” ale experimentu lui sa-si modifice conduita, trairile,
atitudinile atunci cand cerde sau stie ca se afla in conditii de experiment. În afara
acestui fapt, specific ă experimentului psihosociologic este imposibilitatea controlului
total al variabilelor si izolarea fenom enului studiat. Obiectul de studiu în științele
socioumane îl reprezint ă omul si mediul sau care se afla intr-o serie de determinari
complexe, interne și externe subiectului uman. Altfel spus, subiec ții de experiment
aparțin unei anumite categorii social e, fac parte dintr-o anumit ă societate, na țiune și
grup socioprofesional; au o anumit ă vârstă, un anumit sex, nivel de școlaritate; și-au
interiorizat anumite norme și valori într-o m ăsură mai mare sau mai mic ă.
Dată fiind aceast ă situație, în leg ătură cu experimentele psihosociologice, se pune
problema posibilit ății de generalizare a rezultatelor ob ținute. Este vorba despre
validitatea extern ă a experimentului sau validitatea ecologic ă care se refer ă la
aplicabilitatea rezultatelor în situa ții naturale (ecologice) cât ma i diferite. In general,
validitatea extern ă a experimentelor din științele socioumane este destul de restrâns ă
atât în ceea ce prive ște generalizarea de la grupul experimental la popula ția din care
sunt selec ționați subiecții de experiment (validitatea popula țională), cât și sub raportul
trecerii de la situa ția experimental ă la condițiile vieții sociale reale (validitatea
ecologică). Generalizarea rezultatelor experi mentelor psihosociologice nu este
permisă decât în limitele procedeelor utilizate și numai la popula ția din care au fost
selecționați subiecții de experiment.
Poate si mai importanta este problema validit ății interne. In experimentele
psihosociologice, variabila independent ă reprezint ă o combina ție de stimuli, sarcina
cercetătorului fiind aceea de „purif icare a variabilei independent e“, pentru a stabili cu
exactitate dac ă între X (variabila independent ă) și Y (variabila dependent ă) există o
legătură cauzală. Spre exemplu, in acest scop s unt montate experimente placebo.
Sub numele de placebo sunt grupate substan țele chimice f ără acțiune farmacologic ă
specifică, dar care, datorit ă sugestiei și autosugestiei provoac ă ameliorarea st ării
bolnavului. Astfel de substan țe, cunoscute înc ă din Evul Mediu, au primit, dup ă moda
timpului o denumire latin ă (placebo), ceea ce înseamn ă: voi place. Ast ăzi se știe că

48toate medicamentele – chiar anestezicele și antibioticele – au, în afara ac țiunii
farmacologice specifice, și un element placebo, dat de situa ția psihosocial ă în care se
administreaz ă. Experimentele placebo serve sc tocmai la izolarea ac țiunii
farmacologice specifice și, prin analogie, sunt utilizate în psihosociologie pentru
izolarea variabilei independente din co mplexul de stimuli, pentru a-i m ăsura influen ța
asupra variabilei dependente. D ealtfel, rafinarea continu ă a schemelor experimentale
nu reprezint ă altceva decât efortul de izolare cât mai deplin ă a acțiunii variabilei
independente. Ernest Greenwood, dup ă ce trece în revist ă sensurile în care este folosit ă metoda
experimental ă în sociologie și psihologie, ajunge la concluzia c ă: „Un experiment este
verificarea unei ipoteze încercând de a pune doi factori în rela ție cauzal ă prin
cercetarea situa țiilor contrastante, în care sunt controla ți toți factorii în afara
celui ce intereseaz ă, acesta din urm ă fiind cauza ipotetic ă sau efectul ipotetic”. Dou ă
sunt caracteristicile asupra c ărora Ernest Greenwood insist ă: capacitatea
experimentului de a veri fica ipotezele cauzale și controlul situa ției experimentale.
Astfel, el arata ca experimentul tinde c ătre controlul maxim al factorilor si precizeaz ă
esența metodei: „testarea ipot ezelor cauzale prin în țelegerea unor situa ții contrastante
controlate“ ( Greenwood, 1945, apud Chelcea ). Controlul este, a șadar, elementul
esențial în structura met odei experimentale.
Verificarea ipotezelor cauzal e constituie scopul general al științei, de care cunoa șterea
științifică se apropie utilizând metode adecvate, inclusiv experimentul, dar nu numai
experimentul. Definitiile date de o serie de aut ori (inclusiv cea a lui Ernest Greenwood)
sunt limitate tocmai prin faptul c ă insistă asupra leg ăturii cauzale doar dintre dou ă
fenomene. Totodata, Arnol d M. Rose apreciaz ă că „Un experiment const ă în aplicarea
unui stimul la un anumit obiect, p ăstrând neschimba ți alți stimuli sau condi ții posibile
care pot s ă afecteze obiectul în acela și timp, și notând schimb ările care se produc în
obiect, probabil datorit ă aplicării stimulului“ ( Rose, 1954, apud Chelcea ).
Astazi este un fapt binecunoscut si larg a cceptat acela ca în domeniul socialului
funcționează relații de multicauzalitate, ceea ce im pune luarea în considerare în
ipoteză, și deci în experiment, nu doar a dou ă, ci a mai multor elemente.

49O definiție riguroas ă a experimentului psihosociologic trebuie s ă reflecte stadiul
prezent de dezvoltare a cunoa șterii, dar și posibilit ățile de azi ale tehnicii
experimentale si de aceea o definitie care corespunde într-o mai mare m ăsură acestor
exigențe este cea a lui Leon Festinger: “ experimentul const ă în „observarea și
măsurarea efectelor manipul ării unor variabile indepe ndente asupra variabilelor
dependente într-o situa ție în care ac țiunea altor factori (prezen ți efectiv, dar str ăini
studiului) este redus ă la minimum “ (Festinger și Katz, 1963, apud Chelcea ). Aceasta
definiție subliniaz ă în primul rând faptul c ă experimentul este o observa ție provocat ă si
ca, în al doilea rând, situa ția este controlat ă. Aceste dou ă caracteristici sunt re ținute și
de alți psihosociologi. Astfel, John W. Kinch consider ă că poate fi vorba de experiment
când „cercet ătorul introduce deliberat anumi ți factori în situa ția observat ă sau
controleaz ă comportamentul subiec ților pe care îi observ ă“, iar Marc Richelle
apreciaz ă că: „A experimenta înseamn ă a așeza un fenomen sub un control riguros cu
scopul de a-i determina condi țiile de apari ție (1995, apud Chelcea ). Chelcea reuseste
o definitie cuprinzatoare data experimentului: în științele socioumane experimentul
psihosociologic const ă în analiza efectelor unor variabile independente asupra
variabilelor dependent e într-o situa ție controlat ă, cu scopul verific ării ipotezelor
cauzale.

Conceptele de baz ă ale experimentului
Leslie Kish considera ca variabilele întâlnit e într-un experiment po t fi clasificate în
patru categorii: a. Variabile explanatorii (experimen tale, interne), ca re se diferen țiază în variabile
independente și dependente.
Variabilele independente s unt date de factorii introdu și în experiment de cercet ător
sau de alte instan țe (natură, societate) și al căror parametri: valoare, intensitate,
durată, frecven ță etc. se modific ă în timp.
Variabilele dependente iau valori diferite în urma influen ței asupra lor a variabilelor
independente. Atât variabi lele independente, cât și cele dependente se supun legii
conexiunii universale a fenomenelor; ele sunt dependente sau independente doar
raportate la planul experimental.

50Variabilele explanatorii pot fi cantitative, cât și calitative: sunt cant itative acele variabile
ale căror valori, discrete sau continue, pot fi ordonate de-a lungul unei singure
dimensiuni (de exempl u, cooperarea, conflictul etc.), iar variabilele calitative sunt
neordonabile unidimensional (de ex emplu, profesiunile, apartenen ța politică etc.).
b. Variabilele exterioare controlate Într-un experiment, în af ara factorilor care î și modifică parametrii, exist ă o serie de al ți
factori, exteriori rela ției presupuse între variabilele explanatorii, care sunt men ținuți
constanți, sunt controla ți: variabilele exteri oare controlate. Num ărul variabilelor
exterioare care trebuie contro late este totdeauna mare. Dac ă am încerca s ă vedem
cum influen țează coeziunea grupului (variabil ă independent ă) starea de s ănătate
mintală a indivizilor (variabil ă dependent ă), o serie de factori lega ți de
condițiile de via ță și de munc ă ale indivizilor cuprin și în experiment ar trebui s ă
rămână constan ți: programul zilnic, regimul alimentar și de odihn ă, programul de
muncă etc.
c. Variabilele exterioare necontrolate Dată fiind multitudinea fact orilor exteriori, cercet ătorul lasă cu bună știință necontrolate
unele variabile mai greu de men ținut la acela și nivel datorit ă complexit ății lor, a
mijloacelor tehnice, uneori rudimentare, di n considerente materiale sau deontologice
etc. În unele cazuri, cercet ătorul nu face nici un fel de leg ătură între problema studiat ă
și factorii aparent îndep ărtați. Într-adev ăr, ce legătură poate fi între greutatea
corporală și sănătatea mintal ă?! La prima vedere, nici una. Variabila r ămâne
necontrolat ă. Și totuși, dacă privim lucrurile mai atent, nu putem s ă nu remarc ăm,
măcar ipotetic, o anumit ă legătură. Ne îndrept ățesc la aceasta considerentele de ordin
endocrin, dar și social. Variabilele exterioar e necontrolate, care dau erori
randomizante, nu ar trebui s ă-i preocupe prea mult pe cercet ători, datorit ă faptului c ă
influența lor în experiment se anuleaz ă reciproc.
Într-un experiment riguros științific, toate variabilele exter ne necontrolate ar trebui s ă
producă erori randomizante, ca s ă nu mai vorbim de un experime nt ideal, în care toate
variabilele externe sunt controlate.

51d. Grupul experimental
Este constituit din ansamblul persoanelor asupra c ărora acționează variabila
independent ă introdus ă de cercet ător. În metodologia expe rimentului, termenul de
„grup“, cu rare excep ții, are alt ă semnifica ție decât cea psihosociologic ă. Foarte
adesea, subiec ții din grupul de control rezolv ă sarcinile experiment ului individual, nu
interacționează. Pentru termenul de grup experimental ( și de control), mai apropiat
decât sensul psihosociologic este în țelesul statistic, de grupare dup ă anumite
caracteristici a popula ției. Grupul de control serve ște pentru compararea efectelor
introducerii variabilei independen te la grupul experimental; este un grup martor,
asupra c ăruia nu ac ționează variabila independent ă.
e. Momentul experimental Este un alt concept de baz ă în sistemul explicativ al metodei experimentale.
De obicei, sunt luate în considera ție momentele t1 și t2 ale experimentului, adic ă
momentele în care se m ăsoară variabilele dependente, înainte și după introducerea
variabilei independente. f. Situa ția experimental ă
Cuprinde ansamblul persoanelor (cercet ători, personal ajut ător, subiec ți de
experiment), al obiectelor (aparatura de producere a stimulilor, de înregistrare a
reacțiilor etc.), precum și condițiile concrete în care se desf ășoară experimentul.
Situațiile experimentale pot fi naturale sau de laborator, create de cercet ător. Și într-un
caz și în celălalt, trebuie avut în vedere c ă elementele constituente ale situa ției
experimentale interac ționează, facilitând sau, dimpotriv ă, îngreunând ac țiunea
variabilei independente. As tfel de factori, prezen ți la începutul experimentului și
acționând asupra variabilei dependente (în fond, variabile externe necontrolate) sunt
numiți de către W. Siebel ( 1965, apud Chelcea ) „factori paraleli“. Spre deosebire de ei,
unii factori ac ționează numai în momentul introducer ii variabilei independente: sunt
„factori catalitici“. De-a lungul desf ășurării experimentului, situa ția experimental ă se
schimbă. W. Siebel (1965) distinge trei faze în dinamica situa ției experimentale:
situația inițială, situația de dup ă introducerea vari abilei independente și situația finală,
în care se manifest ă efectul. De cele mai multe ori, cercet ătorul este atent la fazele

52inițială și finală, neglijând situa ția intermediar ă. Întrucât situa ția experimental ă, în
dinamica ei reprezint ă un singur tot, este fireasc ă recomandarea de a se urm ări
interacțiunea factorilor și a elementelor pe toat ă perioada desf ășurării experimentului.
De asemenea, în prezentarea ex perimentului este recomandabil s ă se arate, prin
schițe sau fotografii, situa ția experimental ă în diferitele ei faze.
g. Schemele experimentale Oricât de sofisticate s-au dovedit a fi experimentele moderne din științele socioumane,
schemele lor logice sunt reductibile la canoanele cercet ării experimentale stabilite de
John Stuart Mill (1806 – 1873) în A System of Logic (1843). Aceste canoane „descriu
metoda experimentuluicontrolat, care este unul din procedeele indispensabile ale
științei moderne“ ( Kneller, 1973, apud Chelcea ).
Rafinarea procedeelor de test are pe cale experimental ă a ipotezelor cauzale în
științele socioumane a fost impus ă de necesitatea adecv ării metodei la obiectul
investigat, având în vedere complexitatea cauzalit ății, natura factorilor experimentali și
influența situației experimentale.
h. Complexitatea cauzalit ății
La nivelul existentei psihosociale este imposibil de imaginat un fenomen care s ă
epuizeze cauzalitatea producer ii altui fenomen, care s ă fie necesar și în acela și timp
suficient pentru producerea lui. În acest domeniu, un factor devine cauzal în anumite
condiții, în prezen ța altor factori, care m ăresc probabilitatea producerii fenomenului.
Totdeauna cauzalitatea social ă este exprimat ă printr-un „nex complex de fenomene“
(Mihu, 1973, apud Chelcea ), în care condi țiile contributorii, în prezen ța celor
contingente și alternative, determin ă probabilistic apari ția unui fenomen.
Prin canoanele stabilite de c ătre John Stuart Mill nu pot fi descoperite leg ăturile
cauzale, ci pot fi doar testate ipot ezele cauzale, ceea ce presupune observa ția
prealabil ă a condițiilor de producere a fenomenelor.
i. Natura factorilor experimentali
Realizarea experimentelor în sociolog ie, psihologie, pedagogie are în vedere nu
numai multicauzalitatea specific ă fenomenelor sociale, ci și natura factorilor
experimentali, a condi țiilor contributorii și circumstan țiale, cu un cuvânt, a variabilelor
independente. Variabilele i ndependente în experimentele psihosociale au foarte rar

53doar dou ă valori (absen ță și prezență). Același lucru se poate spune și în legătură cu
variabilele dependente. Acest fapt l- a determinat pe Émile Durkheim s ă considere, în
Regulile metodei sociologice, canonul varia ției concomitente car spune ca „orice
fenomen care variaz ă într-un fel sau altul ori de câte ori un alt fenomen variaz ă într-un
același fel particular este fie din cauza, fie efectul celui de-al doilea fenomen, fie c ă
este legat de acesta printr-un fapt de cauza ție“.
j. Influen ța situației experimentale
Situația experimental ă poate, ea îns ăși, interveni ca variabil ă independent ă în
experiment, datorit ă faptului c ă, spre deosebire de științele naturii, în științele sociale
subiectul experimentului este un participant activ, con știent, care intr ă într-o form ă
specială de interac țiune social ă cu experimentatorul.
Tipuri de experimente Criteriile pentru delimitarea tipurilor de experimente în ps ihosociologie sunt foarte
variate: gradul și specificul interven ției cercet ătorului în manipularea variabilelor,
nivelul controlului variabilelor, natura variabilelor modificate, locul și funcția
experimentului în cadrul cercet ării etc.
John Stuart Mill, care aprecia c ă valoarea situa țiilor experimentale depinde de ceea ce
este în ele, iar nu de modul cum au fost ob ținute aceste situa ții, făcea distinc ție totuși
între experimentul natural, în care situa ția experimental ă este oferit ă de natur ă, și
experimentul artifici al, în care situa ția este creat ă de cercet ător. În acela și sens,
Claude Bernard, afirmând c ă „nu se poate admite c ă mâna experimentatorului
trebuie s ă intervină totdeauna activ pentru a provoca apari ția fenomenelor, f ăcea
distincție între experimentele active și experimentele pasive. Pr imele sunt experimente
provocate, cele din urm ă, invocate, mintale.
F. S. Chapin tinand cont de gradul de interven ție a cercet ătorului în manipularea
variabilelor constituie elementul esen țial vorbeste de experiment proiectat și
experiment ex post facto. Dac ă în experimentul proiectat cercet ătorul creeaz ă situația,
în experimentul ex post facto situa ția furnizat ă de natur ă servește cercet ătorului ca
material de analiz ă rațională a legăturii cauzale dintre variabi lele pe care nu el le-a
introdus în experiment, dar pe care le „reconstruie ște“ mintal. Dar expe rimentul mintal

54nu se desf ășoară exclusiv în planul abstrac țiilor și nici nu se contrapune
experimentului proiectat. Ștefan Lan țoș remarca fapul c ă experimentul mintal continu ă
reflexia pronind de la observa ție, „o prelunge ște prin for ța imagina ției și fanteziei
predictive peste limitele de acce sibilitate ale acestei observa ții“
Edgar Sydenstricker împarte experimentele în simultane și succesive, dup ă cum
rezultatul este ob ținut printr-o sec țiune transversal ă, comparând grupul experimental
cu cel de control, sau printr-o sec țiune longitudinal ă, comparând grupul experimental
cu sine însu și, la diferite intervale de timp.
După Ernest Greenwood experim entele sunt de patru tipuri: proiectat simultan,
proiectat succesional, ex post facto cauz ă-efect și ex post facto efect-cauz ă. tare.
Primele doua sunt relativ simple si nu necesita explicatii complexe, ele sunt
experimente active. L arandul lor, xperimentele ex post facto (invocate) au fost
divizate în dou ă categorii, pornind de la observa ția că uneori cercet ătorul cunoa ște
numărul și situația celor care au suferit ac țiunea unui factor (ex post facto cauz ă-
efect), iar alteori nu se cunoa ște acest num ăr, dar se știu numărul și situația celor care
prezintă efectul ac țiunii respectivului factor (ex post facto efect-cauz ă).
Prin experimentele ex pos t facto se precizeaz ă că se cerceteaz ă fie consecin țele unei
variabile cunoscute asupra situa țiilor în care ea este prezent ă sau absent ă, fie factorii
care au influen țat o situa ție cunoscut ă. Trebuie subliniat faptul c ă, în experimentele ex
post facto, cercet ătorul nu manipuleaz ă efectiv variabilele și nici nu este prezent în
momentul ac țiunii lor, procesele sociale desf ășurându-se în mod natural, fapt care
conferă acestui tip de experiment un plus de valoare cognitiv ă.
Allem L. Edward tinand cont de func ția pe care o indeplineste experimentul în
procesul de cunoa ștere științifică face urmatoarea clasific are a experimentului:
a. Experimentul explorativ, cu func ție de sondare a situa țiilor psihosociale mai pu țin
cunoscute, f ără a porni de la ipoteze foarte exacte, are un rol de precizare a
problemelor ce urmeaz ă a fi clarificate în cercet ările științifice ulterioare. În procesul
cunoașterii, experimentul explorat iv, spre deosebire de celela lte tipuri de experimente,
constituie un moment de ini țiere.
b. Experimentul metodic – func ție pregătitoare mai avansat ă în procesul de cunoa ștere
proiectat cu scopul de validare a raportur ilor dintre variabilele experimentale.

55c. Experimentul propriu-zis științific este cel cu ajutorul c ăruia se m ăsoară influența
variabilei independente asupr a variabilei dependente.
d. Experimentul critic, de testare a ipotezelor cauzale, reprezint ă tipul superior de
experiment, cu valoare de cunoa ștere ridicat ă.

56
Bibliografie
Apostol, Pavel, Banu, Ion, Becleanu, Adela, ș. a. Dic ționar de filosofie, Bucure ști,
Editura politic ă, 1978
Bloom, Howard Creierul global, Bucuresti, Ed. Tehnica, 2007
Capra, Fritjof În țelepciune aparte, Bucuresti, Ed. Tehnica, 2004
Chelcea, Septimiu Metodologia cercetarii sociologice. Metode cantitative si calitative,
Bucuresti, Ed. Economica, 2001
Chelcea, Septimiu, M ărginean, Ioan și Cauc, Ion Cercetarea sociologic ă. Metode
și tehnici, Deva, Ed. Destin, 1998
Chelcea, Septimiu Ches tionarul în investiga ția sociologic ă, Bucuresti, Ed. Stiintifica
si Enciclopedica, 1975
Flonta, Mircea Despre r ădăcinile istorice și destinul „Logicii cercet ării”, în Popper,
Karl R., Logica cercet ării, Bucuresti, Ed. Stiintifica si
Enciclopedica, 1981
Gabbard, O. Glenn Tratat de psihiatrie psihodinamica, Bucuresti, Ed. Trei, 2007
Golu, Mihai Fundamentele psihologiei, Bu curesti, Ed. Fundatiei Romania de
maine, 2007
Goswami, Amit Doctorul cuantic, Bucuresti, Ed. Orfeu 2000, 2007
Iluț, Petru Abordarea calitativ ă a socioumanului. Concepte și metode, Iasi,
Ed. Polirom, 1997
Mărginean, Ioan Proiectarea cercet ării sociologice, Ia și, Ed. Polirom, 2000
Mihu, Achim ABC-ul investiga ției sociologice, Cluj, Ed. Dacia, 1973
Novak, Ștefan Concepte și indicatori. În Tama și și Culea, Cunoa șterea faptului
social, Bucuresti, Ed. Politica, 1972
Popper, Karl R. Logica cercet ării, Bucuresti, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, 1981
Zamfir, C ătălin Structurile gândirii sociologic e, Bucuresti, Ed. Politica, 1987
Zamfir, C ătălin Spre o paradigm ă a gândirii sociologic e. Texte alese, Ia și, Ed.
Cantes, 1999