Metode ȘI Tehnici DE Analiza A Trezoreriei

CAPITOLUL 3. METODE ȘI TEHNICI DE ANALIZA A TREZORERIEI

3.1. Metodele și tehnicile analizei financiare

Cunoașterea realitǎții necesitǎ utilizarea unor metode fǎcând parte din diverse domenii, printre acestea regǎsindu-se și analiza. Analiza este o metodǎ științificǎ de cercetare a realitǎții bazatǎ pe descompunerea unui fenomen, proces, obiect, în pǎrțile lor constitutive în scopul cunoașterii, examinǎrii amǎnunțite a respectivului obiect de studiu.

Figura 3.1.1. Perspectiva analizei financiare

Sursa: http://lentreprise.lexpress.fr/gestion-fiscalite/budget-financement/gestion-d-entreprise-logiciel-indicateurs_1501697.html

În acest context, «analiza financiară constitue un ansamblu de concepte, metode și instrumente care permit formularea unei aprecieri referitoare la situația financiară a unei întreprinderi, la riscurile care o afectează, la nivelul și la calitatea performanțelor sale».

În cercetarea fenomenelor economico- financiare, analiza economico- financiarǎ permite identificarea factorilor, cauzelor și condițiilor ce au determinat rezultatele obținute, cât și modul și mǎsura în care au acționat asupra acestor rezultate, facilitând stabilirea direcțiilor de acțiune în vederea ameliorǎrii situației. Analiza financiară a cunoscut o dezvoltare remarcabilă, răspunzand nevoilor de control și de guvernanță in întreprindere.

Analiza economico- financiarǎ este disciplina științificǎ care se ocupǎ cu studierea metodologiei cunoașterii rezultatelor activitǎții economico- financiare a unitǎților economice, a cauzelor care le-au determinat, conform cerințelor și exigențelor mediului concurențial și al economiei de piațǎ.

În practicǎ, se pot distinge mai multe tipuri de analizǎ economico- financiarǎ, în funcție de orientarea cercetǎrii, direcționarea și fundamentarea deciziilor: dacǎ se are în vedere perioada de timp în care au avut loc fenomenele supuse cercetǎrii, se poate realiza: analizǎ retrospectivǎ; analizǎ curentǎ; analizǎ previzionalǎ sau prospectivǎ; iar dacǎ se ține seama de laturile fundamentale ale cunoașterii, se disting douǎ tipuri de analizǎ: analizǎ calitativǎ; analizǎ cantitativǎ. În funcție de nivelul structural la care au loc fenomenele analizate, se pot realiza douǎ tipuri de analizǎ: analizǎ microeconomicǎ; analizǎ macroeconomicǎ. Dupǎ modul de efectuare a cercetǎrii, analiza poate fi: analizǎ staticǎ; analizǎ dinamicǎ.

Având un dublu rol de diagnosticare și de reglare, analiza economico- financiarǎ reprezintǎ un instrument absolut indispensabil al managementului unitǎților economice. Rezultatele economico- financiare și eficiența activitǎții dintr-o unitate economicǎ sunt determinate de calitatea deciziilor luate și puse în practicǎ, respectiv de modul de fundamentare a acestora. Deci, analiza economico – financiarǎ are un rol foarte important atât în procesul decizional, de la debutul și pânǎ la finalizarea acestuia.

În practica managerialǎ a întreprinderilor, analiza economico- financiarǎ este primordialǎ în exercitarea atribuțiunilor de previziune și control, fiind un instrument operativ de cunoaștere și reglare în procesul îndeplinirii obiectivelor, facilitând: urmǎrirea respectǎrii executǎrii planului pe diferite perioade de timp; sesizarea eventualelor disproporții ce pot apǎrea pe parcursul îndeplinirii planului; preîntâmpinarea unor situații nefavorabile.

Analiza economico- financiarǎ are rolul și de a contribui la asigurarea unui echilibru atât patrimonial, cât și financiar al întreprinderii pe tot parcursul exercițiului financiar, prin: urmǎrirea cheltuielilor pe total activitate și pe tipuri de activitǎți, precum și pe structuri organizatorice și pe fiecare produs sau serviciu obținut, respectiv prestat; cunoașterea situației veniturilor și mai ales a cifrei de afaceri în vederea sesizǎrii variațiilor nivelului acestora și eventual a identificǎrii și mobilizǎrii de noi resurse.

Analiza economico – financiarǎ permite o informare permanentǎ asupra corelației existente dintre mijloacele existente și sursele de finanțare, precum și dintre creanțe și datorii, pe aceasta bazǎ fiind posibilǎ fundamentarea ansamblului deciziilor necesare pentru îmbunǎtǎțirea situației financiare și patrimoniale a întreprinderii, pentru asigurarea echilibrului financiar, pentru creșterea eficienței economice a întregului patrimoniu.

În cadrul unitǎților economice, sistemul de informații constituie premisa efectuǎrii analizei economico- financiare; de volumul și calitatea informațiilor disponibile depinde în cea mai mare mǎsurǎ calitatea investigǎrii economico- financiare, respectiv: gradul de aprofundare a cunoașterii, pertinența concluziilor, diagnosticarea și soluționarea corectǎ și competentǎ a fenomenelor economico- financiare care au fǎcut obiectul cercetǎrii.

Orice demers în cadrul analizei economico – financiare, necesarǎ în procesul decizional la nivel managerial, trebuie sǎ parcurga urmoarele etape:

1. În prima etapǎ, se stabilește tematica, respectiv cadrul structural al analizei economico- financiare, practic aspectele activitǎții economico- financiare care vor face obiectul investigǎrii;

2. În cea de-a doua etapǎ, se procedeazǎ la culegerea și sistematizarea materialului informațional necesar efectuǎrii analizei economico- financiare;

3. În cea de-a treia etapǎ, se face verificarea de fond și de formǎ a întregului ansamblu de date supuse analizei;

4. În cea de-a patra etapǎ, se procedeazǎ la prelucrarea și studierea datelor culese, sistematizate și verificate cu ajutorul metodelor și procedeelor analizei economico- financiare;

5. În cea de-a cincea etapǎ, se formuleazǎ concluziile desprinse din analiza efectuatǎ, pe baza cǎrora se vor stabili mǎsurile de întreprins menite sǎ ducǎ la îmbunǎtǎțirea radicalǎ a rezultatelor activitǎții economico- financiare.

Analiza are menirea sǎ faciliteze înțelegerea realitǎții întreprinderii spre o mai bunǎ gestionare a resurselor de care dispune aceasta. Pentru optimizarea funcționǎrii întreprinderii în ansamblul sǎu, analiza trateazǎ toate aspectele activitǎții acesteia- financiare, economice, sociale, pe fiecare separat dar și în interrelaționarea lor. Însǎ, în cele din urmǎ, fundamentarea și mai apoi punerea în practicǎ a oricǎrei decizii, va fi urmatǎ de fluxuri materiale care vor genera fluxuri financiare.

Analiza financiarǎ prezintǎ starea și potențialul unei întreprinderi, având la bazǎ informațiile contabile, pe care le colecteazǎ, prelucreazǎ, sintetizeazǎ și interpreteazǎ în scopul obținerii unor informații pertinente pentru utilizatorii de informații financiare. Scopul în sine al analizei financiare este de a întreprinde acțiuni ale cǎror rezultate sǎ îi permitǎ a formula aprecieri în ceea ce privește performanțele și posibilitǎțile de evoluție ale întreprinderii.

„Analiza financiarǎ furnizeazǎ un ansamblu de concepte, tehnici și metode care permit tratarea informațiilor interne și externe, interpretarea acestora, emiterea unor judecǎți de valoare și aprecieri asupra activitǎții întreprinderii, în vederea formulǎrii unor recomandǎri pertinente privind evoluția acesteia, nivelul și calitatea performanțelor, gradul de risc într-un mediu concurențial extrem de dinamic”.

Obiectivele principale ale analizei financiare sunt:

stabilirea patrimoniului net, respectiv a valorii contabile a averii acționarilor;

determinarea sǎnǎtǎții financiare, respectiv detectarea unor eventuale situații de dezechilibru financiar care ar putea periclita continuitatea activitǎții de exploatare;

stabilirea lichiditǎții și solvabilitǎții firmei;

determinarea flexibilitǎții financiare a acesteia pe baza tabloului fluxurilor de trezorerie;

caracterizarea eficienței elementelor patrimoniale;

întocmirea planurilor de finanțare;

evaluarea performanțelor firmei.

Analiza economico – financiarǎ se aflǎ în strânsǎ legǎturǎ cu celelalte discipline economice și chiar și cu unele discipline non- economice ca logica, ecologia, sociologia, tehnologia. Capacitatea de diagnosticare și soluționare a fenomenelor economico- financiare necesitǎ cunoștințe și din alte domenii, cum ar fi: economia de ramurǎ, economia mediului, finanțe, credit, bǎnci. Este o activitate complexǎ, datǎ fiind multitudinea relațiilor structural- funcționale și complexitatea relațiilor cauzǎ- efect ce pot apǎrea în economie.

Utilitatea analizei financiare este apreciatǎ de toți partenerii întreprinderii, interni sau externi, ale cǎror interese asupra întreprinderii sunt manifestate astfel: acționarii sunt interesați sǎ evalueze capacitatea întreprinderii de a plǎti dividende; angajații vor sǎ se asigura asupra siguranței primirii salariilor, la nivel bun, cât și stabilitatea locurilor de muncǎ; creditorii financiari urmǎresc lichiditatea, solvabilitatea și riscul afacerii; furnizorii sunt interesați sǎ-și încaseze drepturile la scadențǎ, iar clienții de continuitatea activitǎții; instituțiile statului solicitǎ informații pentru stabilirea politicii fiscale, pentru a putea calcula venitul național; conducerea întreprinderii este interesatǎ și urmǎrește performanțele financiare.

În cadrul analizei economico- financiare, se utilizeazǎ mai multe metode ce pot fi grupate în douǎ categorii:

1. Metode ale analizei calitative;

2. Metode ale analizei cantitative.

1. Metodele și tehnicile de analizǎ calitativǎ sunt:

1.1.Diviziunea și descompunerea rezultatelor, care poate fi:

diviziunea dupǎ timpul de formare a rezultatelor;

diviziunea dupǎ locul de formare a acestora;

descompunerea pe pǎrți, elemente, factori și cauze;

1.2.Comparația constǎ în aprecierea rezultatelor activitǎții întreprinderii în raport cu un criteriu- bazǎ de comparație (nivelul rezultatelor previzionate, rezultatele perioadelor precedente, nivelul rezultatelor firmelor concurente etc.) și poate fi de mai multe tipuri:

comparații în timp;

comparații în spațiu;

comparații în funcție de un criteriu prestabilit (norme, standarde, etaloane etc.);

comparații cu caracter special.

Comparabilitatea datelor este obligatorie, acestea trebuind sǎ aibe un caracter omogen, sǎ fie exprimate într-un etalon unic și sǎ fie determinate dupǎ o metodologie unitarǎ.

1.3. Stabilirea sistemului factorial – cauzal al explicǎrii fenomenului;

1.4.Modelarea fenomenelor economice constǎ în exprimarea sub formǎ matematicǎ ca ecuații, inegalitǎți, corelații între indicatori.

Tipologia modelelor:

Modele imitative sau iconice;

Modele analogice precum grafice: cronograma, diagrama, histograma;

Modele simbolice.

1.5. Interpretarea rezultatelor;

1.6. Generalizarea sau evaluarea rezultatelor.

2. Metodele de analizǎ cantitativǎ permit mǎsurarea influenței fiecǎrui element sau factor asupra rezultatului analizat. Metodele utilizate sunt:

2.1. Indicatorii economico- financiari;

2.2. Indicii- metodǎ de exprimare a dinamicii fenomenului economico- financiar;

2.3. Coeficienții de structurǎ, echilibru, eficiențǎ.

Coeficienții de structurǎ se calculeazǎ prin raportarea unei componente la ansamblul fenomenului analizat.

Coeficienții de eficiențǎ rezultǎ din compararea eforturilor depuse cu rezultatele obținute sau invers.

Coeficienții de echilibru se determinǎ ca raport între douǎ mǎrimi comparabile, cu semnificație în termeni de echilibru economic sau financiar.

2.4. Ratele reprezintǎ un raport între douǎ mǎrimi comparabile logico- economic. Acestea sunt larg rǎspândite în teoria și practica din domeniul analizei economico- financiare și pot fi grupate în:

Rate de structurǎ;

Rate de gestiune;

Rate de echilibru;

Rate de rentabilitate;

2.5. Tehnicile scorurilor- metoda scoring reprezintǎ o metodǎ de analizǎ folositǎ îndeosebi în mediul extern al întreprinderii, de regulǎ în bǎnci;

Metoda substituirilor în lanț;

Metoda calculului matricial;

Metoda ABC;

Metodele cercetǎrii operaționale;

Metodele analizei regresionale;

Metodele sociologice.

Analiza situației financiare a întreprinderilor se realizeazǎ pe baza: bilanțului contabil și a anexelor sale, a contului de profit și pierdere, a bugetului de venituri și cheltuieli, a bugetului de trezorerie. Aspectele ce privesc volumul și structura activelor și pasivelor sau asigurarea surselor de finanțare a activitǎții pot fi investigate pe baza bilanțului contabil, existând douǎ metode:

A. Metoda bilanțului patrimonial (financiar) are la bazǎ analiza lichiditate- exigibilitate și pune în evidențǎ riscul de insolvabilitate al întreprinderii (incapacitatea de onorare a angajamentelor fațǎ de terți);

B. Metoda bilanțului funcțional, conform cǎreia întreprinderea reprezintǎ o entitate economicǎ și financiarǎ în cadrul cǎreia sunt exercitate mai multe funcții: de producție, de investire/dezinvestire, de finanțare.

Evoluția cadrului contabil concomitent cu dezvoltarea piețelor financiare determinǎ importante modificǎri în cadrul surselor de finanțare ale întreprinderilor, creditele bancare devenind principala sursǎ de finanțare, astfel obiectivele analizei financiare fiind axate în special pe probleme de trezorerie ale întreprinderilor: lichiditate, solvabilitate, echilibru financiar, risc de faliment.

În concluzie, o parte dintre metodele de analizǎ enumerate mai sus se pot folosi și în analiza trezoreriei pri calcularea indicatorilor financiari, metoda ratelor, așa cum vom arǎta în cele ce urmeazǎ.

3.2. Analiza trezoreriei în evaluarea situației financiare a întreprinderii

Trezoreria este un indicator deosebit de important pentru analiza financiară, deoarece o întreprindere capabilă să genereze constant o trezorerie semnificativă este o întreprindere solvabilă, iar utilizatorii pot să aprecieze schimbările în structura financiară a întreprinderii si să anticipeze capacitatea acesteia de a se adapta la schimbările mediului.

Analiza trezoreriei în termeni de echilibru financiar al întreprinderii se realizeazǎ cu ajutorul urmǎtorilor indicatori:

Fondul de rulment net global (FRNG);

Necesarul de fond de rulment (NFR);

Trezoreria netǎ (TN).

Relația de calcul ce implicǎ acești trei indicatori reprezintǎ relația fundamentalǎ de trezorerie și este:

ΔT= ΔFRNG – ΔNFR

3.2.1.Fondul de rulment

„Fondul de rulment reprezintǎ un indicator clasic, frecvent utilizat în analiza financiarǎ”. Fondul de rulment net global (FRNG) este definit ca fiind acea parte a resurselor aciclice (stabile) alocatǎ pentru finanțarea activelor ciclice și poate fi calculat astfel:

Pornind de la pasiv

FRNG= resurse stabile (RS)- active stabile (AS)

Aceasta formulǎ de calcul pune în evidențǎ partea pasivelor stabile care depǎșește valoarea alocǎrilor stabile și poate fi alocatǎ finanțǎrii activelor ciclice.

Pornind de la activ

FRNG= active ciclice (AC) – datorii de funcționare (DF)

Variațiile posturilor de activ, respectiv de pasiv, implicate în calculul FRNG, sunt atent analizate, fiind în mǎsurǎ sǎ furnizeze informații despre politica financiarǎ adoptatǎ de întreprindere.

Fondul de rulment permite compararea lichiditǎții activelor cu exigibilitatea pasivelor, existând urmǎtoarele situații:

AC = DTS => FR = 0 ;

O egalitate între activele circulante și datoriile pe termen scurt asigurǎ solvabilitatea pe termen scurt a întreprinderii, însǎ aceastǎ situație poate fi ușor compromisǎ prin întâmpinarea unor probleme neprevǎzute în încasarea creanțelor la scadențǎ;

AC > DTS => FR > 0;

În acastǎ situație, excedentul de lichiditǎți fațǎ de exigibilitatea pe termen scurt face ca solvabilitatea întreprinderii sǎ fie asiguratǎ și, chiar mai mult, aceasta sǎ dispunǎ de o rezerva de lichiditǎți, premisǎ a consolidǎrii capacitǎților de platǎ;

AC < DTS => FR < 0;

Atunci când lichiditǎțile nu acoperǎ exigibilitǎțile imediate, întreprinderea are probleme în termeni de solvabilitate, fiindu-i afectat echilibrul financiar.

Aprecierea corespunzǎtoare a fondului de rulment (FR) pentru echilibrul financiar necesitǎ luarea în considerare a duratei medii de rotație a activelor și pasivelor. Astfel, dacǎ activele circulante au o duratǎ de rotație mai micǎ decât obligațiile scadente, echilibrul financiar al întreprinderii este asigurat. Însǎ, dacǎ activele circulante au o duratǎ de rotație superioarǎ obligațiilor pe termen scurt, situație concretizatǎ în existența unor termene de achitare a obligațiilor mai scurte decât cele de încasare a creanțelor, menținerea echilibrului financiar este condiționatǎ de dispunerea de un FR pozitiv la un nivel ridicat.

În concluzie, analiza echilibrului financiar prin prisma fondului de rulment necesitǎ cunoașterea: valorii fondului de rulment, gradului de lichiditate a activelor și gradului de exigibilitate a pasivelor.

3.2.2. Necesarul de fond de rulment

Nevoia de fond de rulment (NFR) se concretizeazǎ în mǎrimea capitalurilor necesare întreprinderii pentru a- și desfǎșura activitatea curentǎ pe perioada ce curge între momentul efectuǎrii operațiunilor și momentul înregistrii efective a fluxurilor monetare. Întreprinderea trebuie sǎ iși asigure acoperirea diferenței dintre creditele comerciale active (creanțe) și creditele comerciale pasive (datorii).

„Necesarul de fond de rulment reprezintǎ suma necesarǎ finanțǎrii decalajelor în timp dintre fluxurile reale și fluxurile de trezorerie legate de activitatea de exploatare”.

Necesarul de = Nevoile de finanțare – Resursele generate

fond de rulment generate de de operațiunile

operațiunile ciclice ciclice

Necesarul de fond de rulment are doua componente: necesarul de fond de rulment pentru exploatare (NFRE) și necesarul de fond de rulment din afara exploatǎrii (NFRAE):

NFR = NFRE + NFRAE

NFRE este acea parte a activelor ciclice de exploatare care nu este acoperitǎ prin resurse de aceeași naturǎ (ciclice) și care trebuie finanțatǎ din resursele durabile ale întreprinderii.

NFRE = Active ciclice din exploatare – Resurse ciclice din exploatare

NFRAE corespunde activelor utilizate în ciclul din afara exploatǎrii, care nu sunt finanțate cu resurse de aceeași naturǎ și care trebuie finanțate din resursele durabile ale întreprinderii.

NFRAE = Active ciclice din afara exploatǎrii – Pasive ciclice din afara exploatǎrii

3.2.3. Trezoreria netǎ

Trezoreria netǎ (TN) este elementul esențial al gestiunii financiare a întreprinderilor și este reprezentatǎ de surplusul de surse de finanțare degajat din activitatea economicǎ. Formula de calcul este urmǎtoarea:

TN = FRNG – NFR

sau

TN = T activ – T pasiv

3.2.4. Importanța trezoreriei, a fondului de rulment și a necesarului de fond de rulment în realizarea echilibrului financiar

Prin echilibru financiar se înțelege situația în care nivelul resurselor financiare de care dispune întreprinderea acopera nevoile financiare ale acesteia. Se poate vorbi de echilibru financiar atunci când suma creanțelor de încasat depǎșește suma obligațiilor de platǎ ale unei întreprinderi.

Echilibrul financiar este un ansamblu de corelații existente între resursele bǎnești necesare desfașurǎrii activitǎții unei întreprinderi și posibilitǎțile de procurare a acestor resurse. Resursele unei întreprinderi trebuie sǎ-i permitǎ acesteia finanțarea investițiilor, existând în același timp și soluția creditelor de trezorerie.

Lichiditatea reprezintǎ capacitatea întreprinderii de a-și onora toate obligațiile pe termen scurt (mai mici de un an).

Lichiditate =

unde:

lichiditate < 100% necorespunzǎtoare

100 – 120% satisfǎcǎtoare

120 -150% bunǎ

peste 150% foarte bunǎ.

Solvabilitatea reprezintǎ capacitatea întreprinderii de a face fațǎ obligațiilor scadente care rezultǎ fie din angajamente anterioare contractate, fie din operații curente a cǎror realizare condiționeazǎ continuarea activitǎții, fie din prelevǎri obligatorii. În cadrul analizei financiare, analiza solvabilitǎții întreprinderii ocupǎ un loc important, aceasta calculându-se dupǎ formula:

Solvabilitate =

trebuie sǎ fie > 100.

O întreprindere cu un grad redus de lichiditate poate ajunge în stare de insolvabilitate adică imposibilitatea plǎții datoriilor scadente, chiar dacǎ din situațiile financiar- contabile reiese cǎ veniturile realizate corespund veniturilor previzionate situația când facturile emise nu sunt încasate.

Echilibrul financiar trebuie sǎ fie o condiție cu caracter permanent pentru orice agent economic, menținerea solvabilitǎții fiind o prioritate curentǎ. Chiar și o întreprindere care trece printr-o perioadǎ mai dificilǎ nu poate renunța la asigurarea solvabilitǎții- condiție financiarǎ esențialǎ de supraviețuire.

În funcție de situația trezoreriei, echilibrul financiar al întreprinderilor se realizeazǎ astfel:

Dacǎ FRNG > NFR și implicit TN > 0, atunci este o situație de echilibru financiar. FR poate acoperi nu numai NFR, ci poate asigura un nivel al trezoreriei care sǎ permitǎ deținerea de disponibilitǎți și efectuarea de plasamente.

Trezoreria netǎ este pozitivǎ în urmǎtoarele situații în care existǎ și echilibru financiar:

a)când FR acoperǎ NFR, se poate spune cǎ întreprinderea înregistreazǎ un echilibru financiar ideal, care însǎ trebuie menținut pe termen lung pentru o adevǎratǎ sǎnǎtate financiarǎ. În cazul în care trezoreria ajunge la un nivel prea înalt, acest lucru poate însemna o administrare ineficientǎ a resurselor, soluția fiind efectuarea de plasamente pe termen scurt sau investirea în titluri imobilizate;

b)când FR > 0, iar NFR < 0, întreprinderea are un excedent de lichiditǎți, însǎ aceastǎ situație este rar întâlnitǎ în sectorul industrial, mai degrabǎ ea fiind frecvent întâlnitǎ în sectorul comercial;

c)când FR < 0 și NFR < 0, este o situație riscantǎ pentru întreprinderile industriale, întrucât se creazǎ o dependențǎ fațǎ de terți prin asigurarea resurselor în fond de rulment pe baza creditelor de la furnizori și a avansurilor de la clienți, dar este o situație de echilibru sǎnǎtos pentru întreprinderile comerciale, în cadrul cǎrora resursele în fond de rulment au un caracter permanent, ceea ce asigurǎ finanțarea unei pǎrți din activul imobilizat care corespunde fondului de rulment negativ.

Dacǎ FRNG < NFR, atunci și TN < 0, caz în care necesarul de fond de rulment nu poate fi finanțat în întregime din resurse permanente, întreprinderea fiind obligatǎ sǎ apeleze la resursele de trezorerie (credite bancare). În aceastǎ situație, problema echilibrului financiar necesitǎ o atenție sporitǎ, fiind vorba de o trezorerie negativǎ. Apelarea la credite de trezorerie este justificatǎ în condițiile derulǎrii normale a activitǎții de exploatare, însa acest lucru determinǎ o oarecare dependențǎ fațǎ de bǎnci și poate pune întreprinderea în situația în care, nevoitǎ fiind sǎ solicite reînnoirea creditelor curente, sǎ accepte condiții de creditare neavantajoase.

Trezoreria este negativǎ în urmǎtoarele situații de echilibru financiar:

a) când FR > 0 și NFR > 0 ; NFR este finanțat parțial de resursele permanente (FRNG>0) și parțial de excedentul trezoreriei pasive fațǎ de trezoreria activǎ ( TN < 0). Echilibrul financiar al întreprinderii nu este afectat atâta timp cât se ține sub control raportul dintre resursele proprii și resursele strǎine, însǎ amenințarea echilibrului financiar apare când se înregistreaza o creștere semnificativǎ a creditelor;

b) când FR < 0 și NFR > 0; creditele bancare pe termen scurt(TN < 0) acoperǎ atât NFR generat de activitatea de exploatare, cât și o parte a activului imobilizat (FR <0). În aceastǎ situație, întreprinderile își asumǎ riscul de a fi dependente într-un procent foarte ridicat de împrumuturile bancare, ceea ce este justificat însǎ în cazul efectuǎrii unor investiții importante, generatoare de profituri viitoare ce vor da posibilitatea creșterii resurselor proprii și reconstituirea FR;

c) când FR < și NFR < 0; resursele permanente nu acoperǎ decât parțial activul imobilizat (FRNG <0), diferența fiind finanțatǎ de creditele bancare pe termen scurt (TN <0). Întreprinderea devine dependentǎ de terți, atât de bǎnci prin contractarea de credite pe termen scurt, cât și de furnizori și clienți prin primirea de credite comerciale. Soluții în aceastǎ situație ar putea fi: menținerea nivelului imobilizǎrilor la volumul resurselor în fond de rulment prin limitarea creditelor bancare pe termen scurt, creșterea capitalului social, creșterea rentabilitǎții.

Dacǎ FRNG = NFR, atunci TN = 0, însǎ aceastǎ situație de egalitate este numai temporarǎ. O politicǎ de gestiune financiarǎ în sensul menținerii unei trezorerii care sǎ tindǎ spre zero apǎrǎ întreprinderea împotriva riscurilor atât a deținerii de supralichiditǎți, care se traduce prin o folosire ineficientǎ a resurselor, cât și a unei trezorerii negative, situație ce creazǎ dependențǎ fațǎ de bǎnci.

Menținerea unei „trezorerii zero” urmǎrește reducerea costurilor de gestiune a unei trezorerii deficitare, respectiv excedentare, prin: conservarea cel mai puțin posibil a lichiditǎților neutilizate; utilizarea formelor de credit cel mai puțin costisitoare, în sume cât mai reduse și pe o duratǎ cât mai scurtǎ.

Întreprinderile se pot regǎsi în stare de dificultate, trecând printr-o situație prelungitǎ de crizǎ financiarǎ, care se poate manifesta prin restrângerea activitǎții, dacǎ: sunt în situație de insolvabilitate, adicǎ activul nu acoperǎ datoriile; se înregistreazǎ un grad mare de îndatorare sau supraîndatorare; sunt în imposibilitate de reînnoire a creditelor; își finanțeazǎ investițiile cu sursele aferente exploatǎrii; se înregistreazǎ o pondere mare a cheltuielilor financiare; sunt nevoite sǎ procedeze la prelungirea duratei creditului- clienți și diminuarea duratei creditului- furnizori.

Exemplu:

Tabelul 3.1. Bilanțul unei societăți comerciale la 31/12/2015

Sursa autor lucrare –cifre fictive la o societate fictivă

Indicatorii de echilibru financiar:

1. Activul net contabil = Total activ- Datorii Totale = 1,380,000-( 240,000+110,000+60,000) = 970,000 lei = Capitaluri proprii

ANC = 970,000 Lei

2. FR Brut = Active circulante( stocuri+creanțe + disponibilități ) = 420,000+100,000+180,000 = 700,000 lei

FRB = 700,000 lei

3. FR Net = Capitaluri permanente – Active imobilizate = ( 970,000 + 240,000) -680,000 = 530,000 lei

FRN = 530,000 lei

Un excedent al capitalurilor de 530,00 lei asupra sctivelor imobilizate poate finanța activele circulante nete

4. FR Propriu = Capitaluri proprii – Active imobilizate nete = 970,000 – 680,000 = 290,000 lei

FRP = 290,000 lei

Acest fapt influențează finanțarea activelor circulante, conducând la o autonomie financiară.

5. FR Străin = FR Net –FR Propriu = 530,000-290,000 = 240,000 lei

FRS = 240,000 lei

6. NFR = Active circulante – Disponibilități- Datorii de exploatare = (420,000+100,000) -110,000 = 410,000 lei

NFR = 410,000 lei

7. TN = Disponibilități – Datorii financiare pe termen scurt = 180,000 – 60,000 = 120, 000 lei

TN = 120,000 lei

3.3. Analiza trezoreriei prin metoda ratelor

3.3.1. Analiza ratelor de rentabilitate

În analiza ratelor de rentabilitate trebuiesc luate în considerare urmǎtoarele aspecte: asigurarea comparabilitǎții în timp a ratelor, pentru a putea urmǎri evoluția întreprinderii; stabilirea cauzelor care duc la modificarea valorii ratelor; efectuarea unei analize corelate a tuturor ratelor calculate.

Ratele de rentabilitate trebuiesc urmǎrite periodic de cǎtre managementul financiar al întreprinderii. O prezentare și o analizǎ a acestor rate trebuie sǎ se gǎseascǎ în raportul de gestiune, întocmit anual de cǎtre administratorul entitǎții.

3.3.1.1. Rata profitului net

Rata profitului net (Rpn) exprima capacitatea activelor investite de a degaja profit net. Acest profit trebuie sǎ asigure atât resursele necesare continuǎrii activitǎții de cǎtre întreprindere, cât și remunerarea acționarilor.

Rpn =

3.3.1.2. Rata excedentului brut de exploatare

Rata excedentului brut de exploatare (REBE) exprimǎ rentabilitatea capitalului investit.

REBE =

Aceastǎ ratǎ oferǎ o imagine asupra activitǎții de exploatare a întreprinderii. Însǎ, pentru o imagine completǎ a întregii activitǎți a întreprinderii, REBE trebuie corelatǎ cu activitatea financiarǎ și cu cea excepționalǎ.

3.3.1.3. Rata rentabilitǎții economice

Rata rentabilitǎții economice (Rec) exprimǎ capacitatea firmei de a degaja profit prin exploatarea activului economic. Se poate calcula în douǎ moduri:

Rec =

EBIT = profit înainte de impozitare și dobânzi. Reprezintǎ diferența dintre veniturile și cheltuielile totale, la care se adaugǎ cheltuielile cu dobânzile la capitalul împrumutat și impozitul pe profit.

Rata rentabilitǎții economice poate fi interpretatǎ în corelație cu rata excedentului brut de exploatare, stabilindu-se astfel care este influența activitǎții financiare și a celei excepționale asupra întregii activitǎți a firmei.

Rec =

Aceastǎ ratǎ evalueazǎ întreaga activitate desfǎșuratǎ de întreprindere: de exploatare, financiarǎ și excepționalǎ.

Rec astfel calculatǎ reduce analiza doar la factorii controlabili de cǎtre întreprindere și asupra cǎrora se poate interveni (de ex: ameliorarea structurii capitalului în cazul unei disproporții între capitalul propriu și cel împrumutat, cu influențe negative asupra indicatorilor).

3.3.1.4. Rata rentabilitǎții financiare

Rata rentabilitǎții financiare (Rf) permite deținǎtorilor de capital sǎ aprecieze eficiența investițiilor lor și eventual oportunitatea menținerii acestora. Rata rentabilitǎții financiare se determina pe baza relației urmǎtoare:

RF =

3.3.2. Analiza ratelor financiare

Analiza ratelor financiare este primul pas în analiza financiarǎ a unei entitǎți economice. Pe tot parcursul activitǎții unei întreprinderi trebuie întreținutǎ sǎnǎtatea financiarǎ a acesteia, care se reflectǎ prin ratele financiare.

În analiza financiarǎ pe termen scurt se recomandǎ a se utiliza urmǎtoarele douǎ rate:

Rata curentǎ (Rc) – indicǎ mǎsura în care drepturile creditorilor pe termen scurt sunt acoperite de valoarea activelor care pot fi transformate la nevoie în bani lichizi. Formula de calcul a ratei curente este:

Rc =

Active curente: banii lichizi disponibili în casierie și/sau în bancǎ; valorile mobiliare foarte lichide, acțiuni, obligațiuni; efectele comerciale de primit; stocurile.

Pasive curente: efecte comerciale de platǎ; împrumuturi bancare pe termen scurt; impozitele de platǎ; alte cheltuieli, salarii.

Dacǎ pasivele curente cresc mai repede decât activele curente, rata curentǎ scade, ceea ce semnificǎ unele disfuncționalitǎți ca întârzierea plǎții furnizorilor, întârzierea plǎții drepturilor salariale, acumularea de credite bancare, situație în care se impune o analizǎ amǎnunțitǎ a factorilor care au determinat scǎderea lichiditǎții și luarea unor mǎsuri din timp (recuperarea datoriilor de la debitori) pentru a evita orice viitoare problemǎ.

Rata rapidǎ (Rr) – mai este numitǎ și „testul acid”; aceastǎ ratǎ ia în calcul faptul cǎ stocurile sunt cel mai puțin lichide dintre toate activele circulante (se vând cel mai greu și, în cele mai multe cazuri, sub valoarea realǎ). Formula de calcul este urmǎtoarea:

Rr =

Pentru îmbunǎtǎțirea lichiditǎții întreprinderii trebuie sǎ se aplice urmǎtoarele mǎsuri: creșterea și diversificarea portofoliului de clienți; scǎderea datoriilor fațǎ de furnizori, recomandabil prin operațiuni de compensare; plata la timp a datoriilor cǎtre stat, pentru evitarea calculǎrii și obligǎrii la platǎ de penalitǎți; reducerea împrumuturilor bancare, cel puțin pânǎ la ameliorarea situației.

Rata imobilizǎrilor financiare (Rif) reflectǎ nivelul relațiilor financiare pe care întreprinderea le are cu alte entitǎți patrimoniale, participații, investiții de portofoliu.

Rif =

Aceastǎ ratǎ are valori mari în cazul societǎților de investiții financiare, societǎți de valori mobiliare, fonduri mutuale ș.a., și valori scǎzute în cazul societǎților mici care nu pot efectua investiții financiare.

Rata disponibilitǎților bǎnești și a plasamentelor (Rdbp) necesitǎ o atenție sporitǎ datoritǎ instabilitǎții disponibilitǎților pe perioade scurte de timp.

Rdbp =

Rata datoriilor pe termen scurt (Rdts) semnificǎ ponderea datoriilor exigibile într-o perioadǎ de timp mai micǎ de un an în totalul surselor întreprinderii.

Rdts =

Rata distribuirii dividendelor (Rd) semnaleazǎ orientarea politicii de distribuire a dividendelor și este invers proporționalǎ cu gradul de capitalizare, de reinvestire a profitului. Se calculeazǎ pe baza formulei:

Rd =

3.3.3. Analiza ratelor aferente determinǎrii riscului de faliment

Riscul de faliment apare atunci când întreprinderea nu mai dispune de resursele necesare plǎții obligațiilor scadente. În previzionarea riscului de faliment trebuie determinatǎ capacitatea fluxurilor financiare și calcularea, respectiv interpretarea indicatorilor pe baza tabloului fluxurilor de trezorerie.

Analiza explicativă a falimentelor de întreprinderi pune în evidență rolul factorilor de erori interne și de fragilitate ale întreprinderii, a factorilor de mediu.

Tabelul 3.3.1. Cauzele cele mai frecvente ale falimentelor

Sursa :CNME, J. Conan și M Holder

Tabelul 3.3.2. Frecvența numărului de apariții ale cauzelor ce determină falimentele întreprinderilor

Sursa :CNME, J. Conan și M Holder

Tabelul 3.3.3. Principalele cauze ale falimentelor

Sursa :CNME, J. Conan și M Holder

În aprecierea riscului de faliment, alǎturi de fondul de rulment trebuiesc luate în considerare și alte aspecte financiare și economice ale întreprinderii, dat fiind cǎ fondul de rulment nu are suficientǎ relevențǎ de unul singur, așa cum am arǎtat mai sus (un FR negativ poate permite realizarea echilibrului financiar, în timp ce un FR pozitiv nu poate asigura solvabilitatea).

Pentru analiza riscului de faliment se utilizeazǎ urmǎtoarele rate:

Rate de lichiditate;

Rate de solvabilitate;

Rate de structurǎ financiarǎ.

Tabelul 3.3.4. Indicatorii financiari utilizați la calculul ratelor

Sursa: Brezeanu P,-Analiza financiară,- Editura Meteor Press, București-2007-pg 61

3.3.3.1. Ratele de lichiditate

Pentru detrminarea lichiditǎții unei întreprinderi se comparǎ pasivele pe termen scurt cu resursele disponibile pentru aceeași perioadǎ.

Cele mai utilizate rate de lichiditate sunt:

1. Rata lichiditǎții generale (Rlg)

Rlg =

2. Rata lichiditǎții curente (intermediare)- Rlc

Rlc =

Valoarea acestei rate este de obicei subunitarǎ. Intervalul considerat satisfǎcǎtor pentru aceastǎ ratǎ este între 0,65 – 1.

3.3.3.2. Ratele de solvabilitate

Menținerea solvabilității constituie pentru orice organizație economică un imperativ permanent, insolvabilitatea manifestată conduce la dispariția întreprinderii în cauză. Ea poate fii definită ca aptitudinea organizației economice de a asigura reglementarea datoriilor sale atunci când acestea ajung la scadență și care vizează: rambursarea și reglementarea dobânzilor referitoare la creditele anterioare subscrise și ajunse la scadență, reglementarea cheltuielilor care condiționează continuitatea activității, care acționează ca o obligație juridică precedent contractată, fie ca o consecință a unui imperativ economic, reglementarea prelevărilor obligatorii cu caracter fiscal și social. ,, Într-o economie monetară constrângerea de solvabilitate afectează ansamblul de unități economice; se poate vorbi astfel de o veritabilă universalitate a constrângerii de solvabilitate,,

Tinând cont de definiția solvabilității aprecierea unei societăți comerciale din punct de vedere al echilibrului financiar face necesară confruntarea unui scadențar de încasări și plăți referitor la o periodă din viitor.

Tabelul 3.3.5. Mizele solvabilității

Sursa: Brezeanu P,-Analiza financiară,- Editura Meteor Press, București-2007-pg 51

Ratele de solvabilitate, fac raportul dintre activele realizabile și datoriile exigibile

1. Rata solvabilitǎții generale (Rsg), prin care se comparǎ lichiditǎțile potențiale asociate activelor circulante cu ansamblul obligațiilor scadente pe termen scurt, dupǎ urmǎtoarea formulǎ de calcul:

Rsg =

Rata solvabilitǎții generale permite aprecierea gradului de acoperire a datoriilor pe termen scurt de cǎtre activul circulant și se interpreteazǎ astfel: o ratǎ unitarǎ dovedește corelarea activelor circulante cu sursele corespunzǎtoare; o ratǎ supraunitarǎ exprimǎ existența unor active circulante mai mari decât obligațiile pe termen scurt, ceea ce necesitǎ folosirea capitalurilor permanente pentru finanțarea exploatǎrii.

Rata solvabilitǎții generale este echivalentǎ cu o altǎ ratǎ numitǎ rata fondului de rulment (RFR):

RFR =

Rata solvabilitǎții generale nu furnizeazǎ informații complete asupra solvabilitǎții pe termen scurt, fiind implicate și unele variabile, cum ar fi: structura activelor circulante, rata de rotație a activelor etc.

2. Rata solvabilitǎții parțiale (RSP), în calculul cǎreia se exclud stocurile din activele circulante, fiind considerare elementul cel mai incert din punctul de vedere al valorii și lichiditǎții sale. Formula de calcul este urmǎtoarea:

RSP =

sau

RSP =

RSP exprimǎ capacitatea întreprinderii de a- și onora obligațiile de platǎ pe termen scurt din creanțe și disponibilitǎți. O valoare a ratei situatǎ în intervalul 0,8 – 1 reprezintǎ o situație optimǎ în ceea ce privește solvabilitatea, însǎ o valoare subunitarǎ a ratei trebuie analizatǎ luând în calcul și structura creanțelor.

3. Rata solvabilitǎții imediate (RSI) pune în corespondențǎ elementele cele mai lichide ale activului cu obligațiile pe termen scurt, dupǎ formula:

RSI =

În teoria economicǎ, se apreciazǎ cǎ RSI > 0,3. Însǎ o valoare mare a ratei nu indicǎ neapǎrat asigurarea solvabilitǎții, dacǎ celelalte active au un grad resus de lichiditate; iar o valoare micǎ a ratei solvabilitǎții imediate poate fi expresia echilibrului financiar, dacǎ întreprinderea minimizeazǎ valoarea încasǎrilor sale, deținând în schimb valori de plasament, creanțe, stocuri ușor convertibile pentru onorarea obligațiilor exigibile.

3.3.3.3. Ratele de structurǎ financiarǎ

Ratele de structurǎ financiarǎ sunt alte rate care se poate recurge în scopul evaluǎrii riscului financiar:

1.Rata autonomiei financiare (RAF)

a.Rata autonomiei financiare globale:

RAFG =

b.Rata autonomiei financiare la termen:

RAFT =

2.Rata de îndatorare RÎ poate fi calculatǎ în mai multe variante, cum ar fi:

RÎT =

Rata de îndatorare pe termen scurt (RÎTS)

RÎTS =

3. Rata cheltuielilor financiare (RCF)

RAFT = ≤ 3%

sau

RAFT = < 50%

Exemplu:

Tabelul 3.3.6. Indicatori utilizați la calculul ratelor- lei

Sursă autor lucrare (cifre fictive, societate fictivă)

1. Lichiditatea globală (Lg). În perioada de analiză 2011-2015 această rată are valori foarte bune aproape de 200% și chiar de 2012 în 2013 ceea ce înseamnă ca întreprinderea a avut posibilitatea acoperiri datoriilor curente din activele circulante.

Figura 3.3.1. Lichiditatea globală

Sursa: Realizat de autor pe baza tabelului de indicatori utilizați la calculul ratelor

2. Solvabilitatea patrimonială (Sp). Se consideră ca întreprinderea are o activitate foarte bună dacă valoarea indicatorului este mai mare de 30 %. O scădere a ratei scoate în evidență faptul că societatea nu este capabilă să își controleze costurile de producție sau să obțină prețul de vânzare optim. După cum se observă pe toată perioada analizată 2011-2015, această rată are valori nesatisfăcătoare.

Figura 3.3.2. Solvabilitatea patrimonială

Sursa: Realizat de autor pe baza tabelului de indicatori utilizați la calculul ratelor

3. Rata profitului brut ( Rpb). Se consideră ca întreprinderea are o activitate bună în anii 2011, 2012, 2013, valoarea indicatorului este mai mare de 30 % în 2014 și 2015 deci a avut o activitate economică foarte bună .

Figura 3.3.3. Rata profitului brut

Sursa: Realizat de autor pe baza tabelului de indicatori utilizați la calculul ratelor

4.Rata rentabilității financiare(Rrf). Se consideră ca întreprinderea are o activitate bună în anii 2011, 2012, 2013, valoarea indicatorului este mai mare de repectiv 9%,8%,7% în 2014 și 2015 a ajuns la 6%,respectiv 4%

Figura 3.3.4.Rata rentabilității financiare(Rrf).

Sursa: Realizat de autor pe baza tabelului de indicatori utilizați la calculul ratelor

5.Rata datoriilor (Rd). Valoarea indicatorului Rd este mai mică de 100%, deci nu se înregistrează un deficit de capital de lucru sau de numerar.

Figura 3.3.5. Rata datoriilor

Sursa: Realizat de autor pe baza tabelului de indicatori utilizați la calculul ratelor

Valoarea acestui indicator este mai mică de 50%, valoare normală, dar pe toată perioada analizată după cum se observă are o valoare mică, ceea ce indica faptul că întreprinderea dispune de active imobilizate cu valoare mare și nu au investit excesul de numerar.

3.4. Analiza trezoreriei prin metoda fluxurilor

3.4.1. Conceptul de flux, delimitare și implicații

În practica contabilǎ se înregistreazǎ un ansamblu de fluxuri de drepturi și obligații, care reprezintǎ de fapt fluxuri patrimoniale. În funcție de impactul lor asupra trezoreriei întreprinderii, aceste fluxuri sunt:

Fluxuri monetare, și anume pot fii: fluxuri patrimoniale cu impact imediat asupra disponibilitǎților încasǎrile și plǎțile în numerar; fluxuri patrimoniale cu impact la termen asupra disponibilitǎților -cumpǎrǎri și vânzǎri pe credit.

Non- fluxuri, și anume fluxuri care nu au nici un impact asupra disponibilitǎților cheltuielile cu amortizarea, veniturile din provizioane.

În contabilitǎțile anglo- saxone este folosit termenul de „cash flow” pentru fluxurile de trezorerie, reprezentând „creșterea sau descreșterea mǎrimii cash- ului sau echivalentelor cash- ului care rezultǎ în urma tranzacțiilor”.

Cash flow- ul semnificǎ surplusul monetar generat din activitatea curentǎ a întreprinderii, fiind considerat un indicator de rezultate. Cash flow- ul este un rezultat obținut din calculul elementelor monetare ale veniturilor și cheltuielilor, astfel neavând decât un caracter tranzitoriu.

Previzionarea cash flow- ului și urmǎrirea realizǎrii efective a acestuia sunt douǎ activitǎți diferite, însǎ aflate în strânsǎ legǎturǎ. O previzionare a cash flow- ului stǎ la baza procesului financiar al oricǎrei întreprinderi și este un aspect esențial pentru supraviețuirea acesteia, asigurând: realizarea controlului financiar necesar pentru ghidarea activitǎților; câștigarea încrederii bǎncilor; menținerea sub control a impulsului de a cheltui sau de a investi mai mult decât își poate permite întreprinderea. Pentru o bunǎ estimare a cash flow- ului este nevoie de previzionarea lunarǎ a contului de rezultate, profit/pierdere, și de rezultatele contabile ale anului anterior, parcurgându-se urmǎtorii pași: revizuirea condițiilor economice actuale, analizarea posibilitǎtilor în care acestea pot afecta activitatea curentǎ; previzionarea vânzǎrilor pentru perioada vizatǎ; previzionarea cheltuielilor pentru perioada vizatǎ; previzionarea rezultatului, profit sau pierdere; verificarea atentǎ a veridicitǎții cifrelor; anticiparea încasǎrilor pentru perioada vizatǎ: evidențierea încasǎrilor estimate din facturile emise lunar; dacǎ termenul de încasare practicat de întreprindere este mai mic decât termenul efectiv de încasare a creanțelor, situație întâlnitǎ în mod uzual, atunci trebuie ținut cont de acest detaliu în efectuarea estimǎrilor; pentru primele luni ale anului se menționeazǎ când trebuie încasate creanțele ce provin din anul precedent; identificarea oricǎror încasǎri potențiale; anticiparea plǎților pentru perioada vizatǎ; acordarea atenției cuvenite cheltuielilor și distribuției lor; trebuie sǎ se ținǎ cont aici de achizițiile de mijloace fixe sau plǎțile împrumuturilor ce vor fi fǎcute în timpul anului; revenirea asupra soldurilor conturilor de credite plǎtibile la sfârșitul lunii decembrie, pentru a identifica momentul în care aceste împrumuturi vor trebui sǎ fie plǎtite; nu se includ decât plǎțile și încasǎrile efectiv realizate; ajustarea elementelor care permit în scopul asigurǎrii celui mai bun flux de cash pozitiv posibil; pregǎtirea cash flow- ului adică previziunea finalǎ a fluxului de numerar, discutarea cash flow- ului și cu responsabilii altor departamente din întreprindere; rezultatele obținute trebuiesc comparate cu cele previzionate în fiecare lunǎ, reținând orice variație semnificativǎ pentru a o analiza; revizuirea previziunilor ori de câte ori este nevoie în funcție de diverse situații neprevǎzute.

Cash flow- ul se clasificǎ dupǎ urmǎtoarele criterii:

1.Dupǎ modul de reglementare a impozitului: cash flow brut; cash flow net;

2:Dupǎ domeniul de activitate: cash flow din explotare; cash flow global; dupǎ caracterul sǎu: cash flow potențial; cash flow efectiv.

3.4.1.1. Tabel- Tipuri de cash flow

3.4.2. Tablouri de fluxuri

În vederea fundamentǎrii deciziilor ce privesc o întreprindere, un loc important îl ocupǎ capacitatea întreprinderii de a degaja fluxuri financiare și de a crea valoare. Alocarea de fonduri pentru formarea, refacerea, restructurarea sau dezvoltarea structurii economice a întreprinderii influențeazǎ direct performanțele economice și financiare viitoare ale firmei.

Utilizatorii informațiilor rezultate din situațiile financiar- contabile iși manifestǎ interesul în special asupra fluxurilor monetare, fiind interesați de capitatea întreprinderii de a genera aceste fluxuri. Pentru a rǎspunde cât mai bine acestor cerințe, au fost create tablourile de fluxuri sau de finanțare, respectiv de trezorerie, cum mai sunt denumite în literatura de specialitate.

Aprecierea poziției financiare a unei întreprinderi, a echilibrului financiar sau a riscurilor la care aceasta poate fi expusǎ, dintre care cel mai important este riscul de faliment, presupune mult mai mult decât a avea acces la informațiile contabile, astfel prezentarea și interpretarea fluxurilor vine în completarea acestora.

Utilizarea la o scarǎ din ce în ce mai mare a banilor electronici va determina apariția unui nou tip de flux de trezorerie ce va putea fi numit „e- flux de trezorerie”, ce va provoca importante modificǎri în întocmirea, gestionarea și analiza tablourilor de fluxuri.

Oricare ar fi denumirea utilizatǎ pentru tablourile de fluxuri, scopul întocmirii lor este prezentarea fluxurilor financiare, într-adevǎr, sub diverse forme, in funcție de necesitǎțile utilizatorilor de informații interni precum conducerea întreprinderii sau cei externi ca investitorii, creditorii . Întocmirea tablourilor de fluxuri permite o flexibilitate a formei acestora, întrucat nu existǎ o normalizare în acest sens, nu este stabilit un model care trebuie folosit unanim.

Din experiența teoreticǎ, dar mai ales practicǎ, rezultǎ o diversitate de tablouri, care pot fi clasificate într-o oarecare mǎsurǎ, dupa criterii cum ar fi:

Tablouri de fluxuri bazate pe o anumitǎ variabilǎ: variația disponibilitǎților, a trezoreriei, variația fondului de rulment și a elementelor circulante, variația relației dintre fondul de rulment (FR), necesarul de fond de rulment (NFR) și trezorerie (T);

Tablouri de fluxuri rezultate din „conceptia obișnuitǎ/ abordarea normativǎ/ teoria financiarǎ”;

Tablouri de fluxuri bazate pe echilibrul financiar: relatiile crestere- risc de insolvabilitate, crestere- rentabilitate, rentabilitate- risc, crestere- autonomie financiara.

Tabloul de finanțare este principalul instrument folosit pentru prezentarea diferitelor fluxuri monetare ale unei întreprinderi într-o anumitǎ perioadǎ. Acesta faciliteazǎ înțelegerea variațiilor lichiditǎții întreprinderii și a structurii resurselor financiare ale acesteia, fiind „un adevǎrat instrument de pilotaj al întreprinderii, el permite o analizǎ dinamicǎ a finanțǎrii și a echilibrului financiar ale întreprinderii”.

Prin intocmirea „tabloului fluxurilor de trezorerie este pusǎ în evidențǎ trezoreria, a cǎrei dimensiune valoricǎ și structuralǎ reprezintǎ o informație- cheie, deoarece prin ea întreprinderea își finanțeazǎ activitatea, asigurǎ perenitatea, continuitatea și elaboreazǎ deciziile de viitor strategiile specifice”.

3.4.2.1. Tabloul de finanțare

Prin tabloul de finanțare este prezentat modul de utilizare a resurselor întreprinderii în scopul satisfacerii nevoilor sale în cursul unui exercițiu financiar. Astfel, utilitatea acestuia constǎ în evidențierea: variației elementelor patrimoniale; originii resurselor financiare ale întreprinderii; fluctuațiilor trezoreriei; capacitǎții de autofinanțare a întreprinderii; aspectelor ce stau la baza fundamentǎrii strategiei întreprinderii.

Relaționarea tabloului de finanțare cu situațiile financiare de sintezǎ se datoreaza fluxurilor de intrare/ieșire ale perioadei, în cazul bilanțului, și capacitǎții de autofinanțare (CAF) în cazul contului de profit și pierdere.

3.4.2.1.1. Etapele elaborǎrii tabloului de finanțare

Etapele elaborǎrii tabloului de finanțare sunt urmǎtoarele:

Se stabilește „bilanțul mutațiilor” ca diferențǎ între douǎ bilanțuri succesive pentru exercițiile N si N-1;

Se identificǎ modificǎrile patrimoniale și se stabilește semnificația lor financiarǎ. Pe baza bilanțului mutațiilor se pot identifica patru tipuri de modificǎri ale elementelor patrimoniale: unele posturi de pasiv au suportat creșteri, iar aceste creșteri sunt considerate resurse; unele posturi de activ au suportat o creștere precum creșterea valorii bunurilor, angajarea unor drepturi; alte posturi de pasiv au suportat scǎderi: stingerea unor angajamente pe care întreprinderea le-a contractat anterior, ceea ce consta într-o utilizare de fonduri; alte posturi de activ au suportat scǎderi precum vânzarea de bunuri, însǎ cu degajare de fonduri ce reprezintǎ resurse pentru întreprindere.

Se claseazǎ utilizǎrile de resurse, respectiv degajǎrile de resurse.

Resursele pe termen lung și scurt.

Resursele pe termen lung sau stabile cuprind: Capacitatea de autofinanțare (CAF);

Resursele obținute din vânzarea de active imobilizate ; Creșterea capitalurilor proprii; Creșterea datoriilor financiare.

Resursele pe termen scurt cuprind reducerea activului circulant, creșterea datoriilor pe termen scurt.

Utilizǎrile pe termen lung sau stabile și cele pe termen scurt.

Utilizǎrile pe termen lung sau stabile sunt: Dividendele distribuite pe parcursul exercițiului, și anume dividendele aferente exercițiului financiar precedent; Participarea salariaților la profit aferentǎ exercițiului financiar precedent; Achiziționarea de active imobilizate; Rambursarea datoriilor financiare; Reducerea capitalurilor proprii, care antreneazǎ diminuarea trezoreriei: rambursarea unei cote- pǎrți din nominalul fiecǎrei acțiuni, rǎscumpǎrarea de acțiuni proprii în scopul anulǎrii, retragerile întreprinzǎtorului individual. Reconstituirea tabloului de finanțare.

Utilizǎrile pe termen scurt sunt reprezentate de creșterea activului circulant, reducerea datoriilor ciclice.

3.4.2.1.2. Structura tabloului de finanțare

Tabloul de finanțare este constituit din douǎ pǎrți:

Prima parte analizeazǎ echilibrul între elementele stabile ale bilanțului funcțional, și anume între utilizǎri și resurse, ceea ce reprezintǎ de fapt variația fondului de rulment net global (ΔFRNG).

ΔFRNG= ΔResurse stabile – ΔUtilizǎri stabile

Când resursele stabile sunt mai mari decât utilizǎrile, întreprinderea dispune de o resursǎ netǎ reprezentatǎ de o creștere a fondului de rulment, iar când utilizǎrile stabile sunt mai mari decât resursele, se înregistreazǎ o reducere a fondului de rulment.

Creșterea fondului de rulment net global semnificǎ ameliorarea structurii financiare a întreprinderii, determinatǎ de creșterea resurselor stabile în raport cu nevoile stabile. În aceastǎ situație, întreprinderea este în masurǎ de a-și îmbunǎtǎți situația trezoreriei si are capacitatea de a degaja un excedent monetar net din operațiile de investiții, finanțare și exploatare.

Reducerea fondului de rulment net global poate fi consecința unor investiții semnificative facute de întreprindere (creșterea activelor imobilizate), investiții ale cǎror rezultate viitoare trebuie sǎ reconstituie fondul de rulment. În acest caz, întreprinderea înregistreazǎ un dezechilibru financiar, implicit si in cazul trezoreriei.

A doua parte a tabloului de finanțare prezintǎ cauzele situației structurii financiare a întreprinderii. Rezulta urmatoarele relații de calcul:

ΔFRNG = ΔNFR + ΔT

ΔFRNG = (ΔNFRE + ΔNFRAE) + ΔT,

unde:

ΔFRNG= variația fondului de rulment net global;

ΔNFR= variația necesarului de fond de rulment ;

ΔT= variația trezoreriei ;

ΔNFRE= variația necesarului de fond de rulment din exploatare ;

ΔNFRAE= variația necesarului de fond de rulment din afara exploatǎrii;

3.4.2.1.3. Utilitatea și limitele tabloului de finanțare

În consecințǎ, putem afirma cǎ utilitatea tabloului de finanțare se dovedește în diverse momente ale evoluției întreprinderii, cum ar fi: stabilirea strategiei financiare, în prim- plan fiind trezoreria, ca indicator esențial; necesitatea analizǎrii structurii financiare a întreprinderii; dispunerea de informații complete și sintetizate asupra fondului de rulment, necesarului de fond de rulment si a trezoreriei; cunoașterea nevoii de finanțare a activitǎții de exploatare; previzionarea si planificarea finanțǎrii.

Totodatǎ, informațiile furnizate de tabloul de finanțare nu satisfac pe deplin necesitǎțile de informare în toate cazurile, dovedind unele limite, din motive cum ar fi: unele elemente de trezorerie (ex: valorile mobiliare de plasament) sunt considerate în afara activitǎții de exploatare; în cadrul tabloului, fondul de rulment este prezentat cu prioritate fațǎ de necesarul de fond de rulment, care de asemenea este un indicator foarte important; necesarul de fond de rulment este calculat pe baza bilanțului funcțional care se întocmește la sfârșitul exercițiului, deci în determinarea valorii acestui indicator nu se ține seama de scadențele datoriilor si creanțelor, ceea ce îl face irelevant pentru necesarul de finanțare al întreprinderii; indicatorii FRNG și NFR exclud deținerea de active de trezorerie în scopul rentabilitǎții și flexibilitǎții financiare; capacitatea de autofinanțare (CAF) este un surplus monetar potențial, deoarece nu ia în considerare decalajele de încasare/ platǎ. CAF nu devine un flux disponibil de trezorerie decât dupǎ încasarea veniturilor și plata cheltuielilor; CAF nu este o resursǎ în totalitate disponibilǎ pentru finanțarea întreprinderii, o parte din aceasta fiind distribuitǎ acționarilor, managerilor, salariaților.

Tabelul 3.4.2.1.3.1. Structura tabloului de finanțare

Sursa : Gestiunea financiară a întreprinderii – note de curs ( Univ. Dimitrie Cantemir)- Nastase G

3.4.2.2. Tabloul de trezorerie

Tabloul fluxurilor de trezorerie este situația ce permite urmǎrirea și interpretarea evoluției poziției financiare a întreprinderilor.

Tabloul fluxurilor de trezorerie faciliteazǎ înțelegerea unor informații vitale pentru activitatea întreprinderii, și anume: evaluarea capacitǎții întreprinderii de a degaja lichiditǎți;

determinarea necesitǎților viitoare de lichiditǎți; evaluarea investițiilor; aprecierea flexibilitǎții financiare a întreprinderii; determinarea solvabilitǎții pe termen scurt; mǎsurarea nevoilor de finanțare pe termen lung.

Acest tablou oferǎ o analizǎ pentru acționarea în scopul întâmpinǎrii blocajului financiar printr-o mai buna gestiune a lichiditǎților.

Tabloul fluxurilor de trezorerie este un instrument indispensabil în situația financiar- economicǎ actualǎ, când marea majoritate a întreprinderilor se confruntǎ cu mari dificultǎți în a- și asigura capacitatea de platǎ și menținerea solvabilitǎții.

Condițiile actuale existente pe piațǎ impun un ritm alert al managementului financiar al lichiditǎților, în sensul stimulǎrii capacitǎții întreprinderii de a genera disponibilitǎți bǎnești pentru respectarea obligațiilor de platǎ scadente. În lipsa lichiditǎților, se declanșeazǎ blocajul financiar care duce la falimentul întreprinderii.

Astfel, devine extrem de necesarǎ întocmirea unei situații financiare care sǎ prezinte în mod distinct proveniența fluxurilor de numerar implicate în buna desfǎșurare a activitǎții întreprinderii. Fluxurile de numerar caracterizeazǎ capacitatea efectivǎ a întreprinderii de: a-și menține potențialul de funcționare (producție și distribuție); a-și remunera capitalurile.

Trezoreria întreprinderii interrelaționeazǎ cu toate sectoarele de activitate (aprovizionare, comercial, management, resurse umane), influențându-se reciproc atât în sens constructiv, cât si destructiv.

Obiectivele tabloului fluxurilor de numerar sunt de a: furniza informații relevante privind încasǎrile și plǎțile în cursul unui exercițiu financiar; ajuta utilizatorii informațiilor financiare în evaluarea capacitǎții întreprinderii de a genera numerar și echivalente de numerar, și nevoile de utilizare ale acestora de cǎtre întreprindere; ajuta în aprecierea momentului de apariție și certitudinea fluxurilor de numerar; arata relația între rezultatul net și fluxurile de trezorerie ale întreprinderii.

Prin intermediul tabloului fluxurilor de trezorerie se pot determina:performanțele întreprinderii; solvabilitatea și lichiditatea întreprinderii, respectiv a riscului de faliment; rezultatele cuantificabile în numerar ale deciziilor de investiții și finanțare; efectele politicii financiare adoptate; capacitatea întreprinderii de a-și finanța creșterea.

Prezentarea tabloului de trezorerie oferǎ urmǎtoarele avantaje: explicarea variației trezoreriei de la un exercițiu financiar la altul; informarea asupra capacitǎții întreprinderii de a genera fluxuri de trezorerie din activitatea de exploatare, în vederea fundamentǎrii deciziilor de investiții și finanțare; furnizarea de informații asupra lichiditǎții, solvabilitǎții și flexibilitǎții financiare a întreprinderii; permite atât o analizǎ retrospectivǎ, cât și prospectivǎ.

Tabloul de trezorerie este singurul recomandat și utilizat în practica întreprinderilor din România, întocmirea tabloului de finananțare nefiind specificatǎ în cadrul reglementǎrilor contabile românești.

Exemple:

Situația fluxului de numerar a fost cunoscută ca denumire ca situația provenienței și a utilizării fondurilor sau situația evoluției stării financiare. Noua formulare a situației fluxului de numerar indică unde , ce și cum , de ce, cât numerar a fost generat și apoi cheltuit , modificările de solduri de numerar de la o perioada la alta. Fluxurile de trezorerie trebuie să fie repartizate între operațiile de exploatare de investiții și de finanțare, fluxurile în monedă străină, trebuie să fie convertite la cursul de schimb în vigoare la data fluxurilor. Este reglemetată de IAS 7 și de OMFP 1802/2014.

Există două metode de dezvoltare și evidență a fluxurilor de trezorerie

1.Metoda directă. Se referă la numerar și la fluxul de numerar din componentele intrărilor și ieșirilor de numerar din exploatare, în comparație cu ajustarea sau conversia venitului net prin elemente care un afectează fondurile companiei.

Este o metodă mult mai rapidă, un soft performant de contabilitate generează zilnic acest raport de încasări și plăți, cu condiția ca datele să fie înregistrate zilnic în contabilitate, se poate realiza și manual într-un program contabil mai puțin performant dar păstrând aceeași condiție înregistrarea corectă, în ordine cronologică și zilnică a documentelor în contabilitate

2. Metoda indirectă. Această metodă se referă la numerar și la fluxul de numerar din componentele itrărilor și ieșirilor de numerar din exploatare, prin ajustarea veniturilor și cheltuielilor care nu au rezultat din tranzacțiile în numerar asupra venitului net al întreprinderii.

1.Metoda directă -flux de trezorerie

Tabelul 3.4.2.1.3.2. Flux de trezorerie metoda directă

Sursa: Ghid pentru pregătirea candidaților la exmenul de aptitudini pentru obținerea calității de expert contabil și de contabil autorizat -Ed. Ceccar – Bucurețti-2014

2. Metoda indirectă. -flux de trezorerie

Tabelul 3.4.2.1.3.3. Flux de trezorerie metoda indirectă

Sursa: Ghid pentru pregătirea candidaților la exmenul de aptitudini pentru obținerea calității de expert contabil și de contabil autorizat -Ed. Ceccar – Bucurețti-2014

Prezentarea tabloului fluxurilor de trezorerie se va face amǎnunțit în cap. 4, subcap. 4.2 Prezentarea tabloului de trezorerie conform normei IAS 7 „Situația fluxurilor de trezorerie”.

3.4.3. Analiza cash flow-ului din exploatare

Rezultatul brut al exploatǎrii (RBE) este un sold intermediar de gestiune care implicǎ veniturile și cheltuielile corespunzǎtoare unor încasǎri, respectiv plǎți potențiale, reprezentând de fapt fluxul de încasǎri rezultat din activitatea de exploatare. RBE poate fi calculat prin douǎ metode:

1. Metoda diferențelor:

RBE = Venituri monetare – Cheltuieli monetare

aferente exploatǎrii aferente exploatǎrii

Veniturile monetare sunt acele venituri ce se concretizeazǎ în intrǎri de numerar, imediat sau la termen, cum sunt: vânzǎrile de marfuri; producția exercițiului (vândutǎ, stocatǎ, imobilizatǎ); subvenții pentru exploatare.

Cheltuielile monetare sunt acele cheltuieli care genereazǎ ieșiri de numerar, imediat sau la termen, și anume: costul de achiziție al mǎrfurilor vândute; toate consumurile exercițiului provenind de la terți, generate de ralizarea producției exercițiului: materii prime, materiale, combustibil, energie; servicii externe diverse legate de exploatare; cheltuieli de personal; impozite, taxe și vǎrsǎminte asimilate.

2. Metoda aditivǎ:

RBE = rezultatul exploatǎrii

+ amortizǎri și provizioane

+ alte cheltuieli de exploatare

– venituri din provizioane privind exploatarea

– alte venituri din exploatare

Cash flow din activitatea de exploatare, RBE constituie baza de calcul a capacitǎții de autofinanțare și de detrminare a fluxurilor de trezorerie.

RBE exprimǎ capacitatea întreprinderii de a: remunera capitalurile investite, acționari, bǎnci; menține echipamentul tehnic ca amortizarea; plǎti impozitul pe profit.

Pentru analiza RBE, se pot calcula rate de repartiție a acestui sold pe destinații, cum sunt:

R chel.t financ. = *100

R dividende = *100

Considerat ca fiind surplusul monetar generat din activitatea de exploatare a întreprinderii, RBE mǎsoarǎ contribuția globala pe care exploatarea o aduce autofinanțǎrii întreprinderii.

Rata excedentului brut de exploatare (REBE) exprimǎ rentabilitatea capitalului investit. Excedentul brut din exploatare (EBE) exprimǎ capacitatea firmei de a finanța investițiile proprii și de a plǎti datoriile cǎtre terți din acumularea brutǎ a ciclului de exploatare. EBE se calculeazǎ ca fiind diferența dintre valoarea adǎugatǎ și impozite, taxe, cheltuieli de personal.

REBE= *100