Metode Si Tehnici de Adaptare la Stresul Social

METODE ȘI TEHNICI DE ADAPTARE LA STRESUL SOCIAL

-suport de curs-

CUPRINS

Unitatea 1 STRESUL- PREZENTARE GENERALĂ

1.1. Istoricul si definirea stresului

1.2. Nivelurile stresului

1.3. Teme de verificare

Unitatea 2 ABORDĂRI EXPLICATIVE ALE STRESULUI

2.1. Abordarea stresului centrată pe răspuns

2.2.1.Sindromul General de Adaptare

2.2. Abordarea stresului centrată pe procesele cognitive

2.3. Abordarea stresului centrată pe stimuli

2.3.1. Stresorii-definire

2.3.2. Clasificarea generală a stresorilor

2.4. Teme de verificare

Unitatea 3 MANIFESTĂRILE ȘI MODERATORII STRESULUI

4.1. Manifestările stresului

4.2. Resurse personale de adaptare la stres

4.3. Resurse sociale de adaptare la stres: suportul social

4.4. Teme de verificare

Unitatea 4 STRESORII DIN MEDIUL FAMILIAL SI CEL PROFESIONAL

3.1. Stresul în familie

3.2. Evaluarea stresorilor și a resurselor familiei

3.3. Abilitățile de coping ale familiei

3.4. Divorțul-stresor al familiei

3.5. Boala cronică sau nașterea unui copil cu deficiențe-stresor al familiei

3.6. Tema de verificare

Unitatea 5 TEHNICI DE MANAGEMENT AL STRESULUI

5.1. Identificarea, evitarea sau eliminarea stresorilor

5.2. Recunoașterea și minimizarea emoțiilor negative

5.3. Relaxarea la nivelul corpului

5.4. Schimbarea stilului de viață/ Construirea rezervelor organismului

5.5. Tema de verificare

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

Unitatea 1 STRESUL – PREZENTARE GENERALĂ

CE ESTE STRESUL?

Stresul apare atunci când :

suntem îngrijorați că ne putem pierde slujba

că nu avem suficienți bani pentru a ne plăti datoriile

când ne îngrijorăm pentru mama noastră atunci când doctorul spune că are nevoie de o operație

Stresul este sinonim cu schimbarea; orice poate determina o schimbare în viața unei persoane cauzează stres (în rutina zilnică; starea de sănătate).

Nu are importanță dacă schimbarea este “bună” sau “rea”, ambele reprezintă stres.

Chiar și o schimbare imaginară reprezintă stres; schimbările imaginare reprezintă ceea ce numim îngrijorare.

Exp. de îngrijorări ce determină stres:

Dacă ți-e teamă că nu vei avea suficienți bani pentru a-ți plăti rata

Dacă te temi că poți fi concediat

Dacă vei crede că vei fi promovat la locul de muncă

Schimbarile imaginare sunt la fel de stresante ca și schimbările reale !

Caracteristicile stresului

Fenomen universal

Aspect normal al vieții

Are implicații pozitive și negative

Oferă stimulare pentru creștere și schimbare

Afectează toate dimensiunile vieții

Este o experiență individuală

Răspuns la stimuli din mediu (extern sau intern)

Nivelurile stresului

Stresul poate fi bun/pozitiv (eustres)

Apare atunci când nivelul de stres al unei persoane este suficient de înalt pentru a o motiva să acționeze pentru a obține ceea ce-și propune.

Stimulează motivația și oferă stimularea necesară adaptării la situații solicitante.

În confruntările cu situații amenințătoare provoacă un sentiment al urgenței și alarmei necesar supraviețuirii.

Uneori stresul este util !

Stresul e o reacție naturală care poate:

să ne protejeze

să ne motiveze

să ne păstrăm siguranța

să atingem țeluri

să facem lucruri bune

să ne simțim bine în pielea noastră

Stresul poate fi dăunător/negativ (distres)

Apare atunci când nivelul de stres al unei persoane este fie prea ridicat, fie prea scăzut pentru a permite corpului și/sau minții să răspundă optim la stresori.

Stresul poate fi dăunător/negativ, în special, atunci când devine cronic/în exces

Este un factor contributor la anumite stări minore cum ar fi dureri de cap, probleme digestive, probleme de piele, insomnie și ulcere.

Stresul excesiv, prelungit și netratat poate avea efecte dăunătoare asupra sănătății mentale, fizice și spirituale.

Prea mult stres este dăunător !

• sunt afectate abilitățile de a gândi critic/analitic

• apar indecizia, uitarea, confuzia, tensiunea emoțională

• apar probleme legate de somn și alte simptome

• schimbări ale dietei și ale obiceiurilor alimentare

• pierderea energiei și a entuziasmului

• perspectivă negativă permanentă

• deziluzie, sentimentul de constrângere

Distresul apare atunci când încerci să faci prea mult, pentru prea mulți oameni, într-un timp prea scurt, într-un mediu la care este prea greu să te adaptezi.

Istoricul conceptului de stres

Stresul este un termen utilizat de mulți oameni de știință, dar și de publicul larg, fiind, deseori, relaționat cu starea de sănătate fizică sau psihologică. În ultimele decenii ale secolului al XX-lea, în științele medicale și sociale termenul de stres s-a bucurat de o popularitate în creștere, numărul articolelor cu privire la stres și la tulburările mentale crescând rapid.

Provenit din limba latină, termenul de stres a fost utilizat în limba engleză, încă de la începutul secolului al XIV-lea, în scopul de a descrie experiența umană, în sensul de nedreptate, nenorocire, încurcătură sau durere (Lazarus și Folkman, 1984). Mai târziu, în sec. XVIII-XIX, această utilizare generală a fost înlocuită de alte utilizări, mai specifice, ale termenului ce se refereau la forță, presiune, efort susținut sau tensiune exercitată asupra unui obiect material sau asupra resurselor organice sau mentale ale unei persoane (Hinkle, 1977 apud Hobfoll S.E., 1998).

Ulterior, la mijlocul anilor 20 ai secolului XX, Walter Cannon, un recunoscut fiziolog, în experimentele sale de laborator, a început să utilizeze termenul de stres, într-un sens cvasiștiințific, cu referire la reacția luptă sau fugi. Cannon propunea, în 1935, o primă definiție a termenului de stres, focalizându-se pe ideea conform căreia trecerea peste un anumit nivel critic de stres, sub influența unor stimuli fizici și emoționali, poate pune în pericol homeostazia unui organism.

La sfârșitul anilor 30 și începutul anilor 40, Hans Selye, considerat părintele termenului de stres, a început să publice activitatea sa referitoare la modalitățile de răspuns ale animalelor de laborator la acțiunea unor stimuli solicitanți sau „alarmiști” (Hinkle, 1977 apud Hobfoll S.E., 1998). Interesant este faptul că, deși a publicat mult în această perioadă, termenul de stres nu a apărut în scrierile inițiale ale lui Selye, din cauza faptului că acest termen nu avea o percepție favorabilă în rândul opiniei publice din acea vreme. Selye folosește pentru prima dată termenul de stres în anul 1946, într-o lucrare în care a elaborat și descris teoria sa cu privire la sindromul general de adaptare (S.G.A.) ca reacție la stres. Ulterior, Selye publică Stress (1950) și The stress of Life (1956), considerate pietre de temelie ale dezvoltării conceptelor sale. În aceste lucrări, Selye propune ca termenul de stres să fie folosit într-un sens nou, acela al stresului sistemic, definit de el ca fiind situația în care se află un organism ca răspuns la stimulii exteriori, ulterior acestei situații stresul devenind suma tuturor efectelor nespecifice produse de factorii ce acționează asupra corpului (Selye,1956, p.42). Făcând apel la proprietatea acestor factori exteriori de a induce stresul, Selye i-a numit pe aceștia stresori.

Cei mai mulți cercetători contemporani ai stresului recunosc rolul însemnat pe care Hans Selye l-a avut în popularizarea cercetărilor cu privire la stres. Așa cum a sugerat sociologul Peggy Thoits (1983), generalizările teoretice ale lui Selye au dat legitimitate și impetuozitate atât studiilor cu privire la reacțiile la stimulii fizici exteriori, cât și studiilor ce priveau stimulii psihosociali ca potențiali stresori. Dincolo de influența semnificativă a lui Selye asupra cercetării stresului, multe aspecte ale conceptualizării sale despre stres au rămas nelămurite. De exemplu, a fost criticată centrarea lui Selye pe răspunsurile fiziologice nespecifice ce apar sub acțiunea stresorilor (Thoits, 1983). S-a pus, astfel, la îndoială compatibilitatea dintre conceptul lui Selye și conceptele stresului care au fost dezvoltate ulterior în științele sociale (Monat și Lazarus, 1985). Conform acestor studii recente, „caracteristica esențială și unică a răspunsului organismului viu la mediul său înconjurător nu este lipsa sa de specificitate, ci gradul său înalt de specificitate” (Lazarus, 1977).

În anii 40 și începutul anilor 50, în timp ce Selye își promova noile sale idei cu privire la stres, Harold G. Wolff, alături de alți medici, au concluzionat că o varietate de boli sunt influențate de stresul vieții (Hinkle, 1977 apud Hobfoll S.E., 1998). La fel ca la Selye, conceptul de stres al lui Wolff a evoluat în timp. Wolff a văzut stresul ca pe o stare dinamică a organismului uman, ca pe un răspuns la o situație ce solicită adaptare, sugerând că, atâta timp cât viața însăși presupune adaptare constantă, ființele vii se află, în mod continuu, într-o stare mai mult sau mai puțin stresantă. Deși abordarea lui Wolff a avut o perspectivă fiziologică, biomedicală clară, ea s-a centrat pe importanța percepției în cadrul fenomenului stresului, o noțiune care va fi dezvoltată ulterior în multe cercetări psihologice și sociologice cu privire la stres (Cohen, 1992). Conform acestei viziuni, s-a stabilit că stresul ce apare într-o anumită situație se bazează, în mare parte, pe modul în care individul afectat percepe acea situație, percepția depinzând de o multitudine de factori precum moștenirea genetică, nevoile și dorințele individului, influențele din copilărie, influențe culturale, precum și numeroasele experiențe de viață. În plus, așa cum subliniază cercetările sociologice recente cu privire la stres, Wolff afirma încă din 1953, că atât timp cât oamenii nu pot fi analizați și înțeleși decât în contextul lor de viață, al scopurilor individuale și în cadrul culturii lor, o orientare holistică este esențială pentru studiul adecvat privind efectele stresului asupra oamenilor (Wolff, 1953, p.36).

Așadar, începând cu anii 50, cercetarea stresului a cunoscut progrese remarcabile. Dezvoltarea rapidă a studiului stresului a început, în mod special, în anul 1967, când Holmes și Rahe au publicat o scală de evaluare a readaptării sociale (Social Readjustment Rating Scale), o listă a schimbărilor majore de viață și a numărului unităților de readaptare socială asociate acestor schimbări (Thoits, 1995).

La sfârșitul anilor 70, încep să se dezvolte și alte metode de măsurare a stresului și a impactului stresorilor asupra individului. Mai mult, în această perioadă, teoria stresului centrată pe stresori și pe efectele stresului asupra individului, elaborată inițial, ajunge în etapa luării în discuție a factorilor ce mediază sau moderează efectele stresului asupra sănătății fizice și mentale, factori precum suportul social sau strategiile de coping la stres (Thoits, 1995). Cu toate acestea, în ciuda numeroaselor cercetări cu privire la acest subiect, imaginea generală cu privire la încercările de a defini stresul a fost deseori descrisă ca fiind una care cuprinde unele confuzii și controverse (Pearlin, 1982). Până în acest moment nimeni nu formulase, încă, o definiție care să satisfacă majoritatea cercetătorilor stresului. De aceea, mult timp termenul de stres a continuat să fie utilizat nu doar pentru a face referiri la condițiile solicitante ambientale sau psihosociale, ci și ca un substitut pentru ceea ce era etichetat drept anxietate, conflict, distres emoțional, tensiune, frustrare sau solicitare.

Așadar, stresul este un proces prin care solicitările ambientale sau interne afectează sau depășesc capacitatea de adaptare a unui organism rezultând, în urma percepeției evenimentelor evaluate ca fiind amenințătoare sau provocatoare, diverse schimbări biologice, psihologice și sociale ce pot pune o persoană la risc de a se îmbolnăvi. Așadar, prin stres se înțelege orice eveniment care solicită adaptare fizică, psihologică sau socială, dar și ansamblul situațiilor externe care determină emoții de disconfort și torilor ce mediază sau moderează efectele stresului asupra sănătății fizice și mentale, factori precum suportul social sau strategiile de coping la stres (Thoits, 1995). Cu toate acestea, în ciuda numeroaselor cercetări cu privire la acest subiect, imaginea generală cu privire la încercările de a defini stresul a fost deseori descrisă ca fiind una care cuprinde unele confuzii și controverse (Pearlin, 1982). Până în acest moment nimeni nu formulase, încă, o definiție care să satisfacă majoritatea cercetătorilor stresului. De aceea, mult timp termenul de stres a continuat să fie utilizat nu doar pentru a face referiri la condițiile solicitante ambientale sau psihosociale, ci și ca un substitut pentru ceea ce era etichetat drept anxietate, conflict, distres emoțional, tensiune, frustrare sau solicitare.

Așadar, stresul este un proces prin care solicitările ambientale sau interne afectează sau depășesc capacitatea de adaptare a unui organism rezultând, în urma percepeției evenimentelor evaluate ca fiind amenințătoare sau provocatoare, diverse schimbări biologice, psihologice și sociale ce pot pune o persoană la risc de a se îmbolnăvi. Așadar, prin stres se înțelege orice eveniment care solicită adaptare fizică, psihologică sau socială, dar și ansamblul situațiilor externe care determină emoții de disconfort și tensiune, în condițiile în care aceste situații sunt percepute ca fiind amenințătoare sau frustrante sau ca depășind capacitățile individului de a le face față acestora (Argyle, 1992). Se constată, astfel, că stresul nu este doar o stare obiectivă, ci și o stare care depinde de percepția și interpretarea acestor condiții externe sau interne de către individ, interpretare ce se referă atât la gravitatea percepută în legătură cu aceste condiții, cât și la măsura în care este individul este capabil să facă față acestor condiții.

Teme de verificare

Definirea și caracteristicile stresului. Relația schimbare-performanță-stres.

Descrieți eustresul și distresul.

Evoluția conceptului de stres și principalii reprezentanți.

Unitatea 2 ABORDĂRI EXPLICATIVE ALE STRESULUI

Principalele teorii explicative cu privire la stres, teorii ce se focalizează pe relația specifică stabilită între solicitările externe (stresori) și procesele organismului pot fi grupate în trei categorii de abordări:

abordarea sistemică a stresului bazată pe fiziologie și psiho-biologie, avându-l ca fondator, printre alții, pe Selye, în 1946;

abordarea psihologică a stresului dezvoltată în aria psihologiei cognitive (Lazarus și Folkman, 1984)

abordarea sociologică a stresului social (Pearlin, 1989; Thoits, 1995).

“Mă simt stresată de situația prin care trec”- RĂSPUNS

“Situația aceasta mă stresează”- STIMUL

“ Simt că situația aceasta mă depășește”- RESURSE/PROCESE COGNITIVE

Aceste categorii au fost înlocuite mai târziu cu viziunea conform căreia există trei perspective de abordare a stresului:

perspectiva bazată pe răspunsul la stres (abordarea medicală),

perspectiva bazată pe procesele cognitive, de evaluare și interpretare a stresorilor (abordarea psihologică)

perspectiva bazată pe stimulii, stresorii sau cauzele din mediul social (abordarea sociologică) (Nezu et al., 2003).

2.1. Abordarea medicală a stresului sau abordarea centrată pe răspuns

În științele biomedicale, prin stres se înțelege, în general, răspunsul organismului la o stimulare adversă. Astfel, dacă o persoană spune că se simte stresată, ea se referă la răspunsul apărut în contextul anumitor situații adverse de viață, focalizarea fiind pe modul în care organismul său reacționează la respectivele situații.

În medicină și biologie, de-a lungul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, stresul a fost analizat (într-un sens neștiințific) ca fiind o cauză a îmbolnăvirii prin boli fizice și mentale (Hinkle,1977 apud Hobfoll S.E., 1998), popularitatea conceptului de stres în științe și în mass-media avându-și rădăcina în munca endocrinologului Hans Selye.

În activitatea sa, Selye făcea distincție între stresor (stimul) și stres (răspunsul), el nefiind interesat de natura stresorului, ci, mai curând, de răspunsul fiziologic și de apariția îmbolnăvirii ca răspuns la stresor. Selye a observat că o varietate de evenimente (de exemplu, căldura, răceala, agenții toxici) sunt stimuli care, aplicați intens și suficient de mult timp pot fi capabili să producă efecte nespecifice asupra organismului. Așadar, definiția inițială a lui Selye (1960) privind stresul s-a centrat pe reacția fiziologică, de “luptă sau evitare”, ca răspuns la o amenințare sau schimbare din mediu.

În 1946, Selye definea stresul ca fiind o stare manifestată printr-un sindrom ce cuprinde toate schimbările nespecifice induse în sistemul biologic de stimulările adverse, denumind această stare Sindromul General de Adaptare (S.G.A), un model al răspunsului stereotipizat.

Sindromul General de Adaptare- 3 faze de adaptare la stres:

Sindromul General de Adaptare (S.G.A)

S.G.A a fost identificat ca fiind un set fiziologic, universal, de reacții și procese nespecifice, apărute în urma acțiunii unui stresor și care evoluează în timp, traversând trei etape: reacția de alarmă, etapa rezistenței și etapa epuizării (Selye, 1956, p.32).

Faza 1: Alarma

organismul identifică o solicitare din mediu ca fiind amenințătoare

cuprinde o fază a șocului inițial și o fază ulterioară acestui șoc.

faza șocului exteriorizează în mod automat excitabilitatea, produce o creștere a cantității de adrenalină și, de asemenea, poate produce ulcerații gastro-intestinale.

reacția de alarmă mobilizează corpul pentru un răspuns de fugă sau luptă, care poate fi văzută ca o reacție adaptativă de scurtă durată, apărută în situații de urgență.

în această etapă organismul se mobilizează pentru o acțiune imediată.

faza ulterioară șocului marchează inițierea unor procese de apărare.

apar reacții imediate la stres ce se manifestă în plan fiziologic, înregistrându-se o creștere a tensiunii arteriale, a ritmului bătăilor inimii și a frecvenței respiratorii.

există, de asemenea și reacții emoționale, mergând de la frică la fugă, de la furie la confruntare sau depresie etc.

în multe situații, episodul de stres este rezolvat în timpul etapei reacției de alarmă.

Faza 2: Rezistența

în condițiile în care stimularea dăunătoare continuă, organismul intră în etapa de rezistență, fază în care organismul încearcă să-și adune toate resursele pentru a obține o adaptare satisfăcătoare.

organismul se stabilizează (nivelurile hormonale se întorc la normal; ritmul cardiac, TA și activitatea cardiacă se reîntorc la normal)

Pot apărea 2 lucruri:

-fie persoana se adaptează cu succes la stresori și se reîntoarce la normal, rezolvând astfel și înlăturând afectarea organismului

-fie stresorul rămâne prezent și adaptarea eșuează (de exemplu, apar bolile terminale și cronice, boala psihică etc. )

În această etapă simptomele reacției de alarmă dispar, ceea ce poate sugera o aparentă adaptare a organismului la stresor.

Astfel, deși persoana nu dă impresia că s-ar afla sub stres, organismul său începe să nu mai funcționeze bine și apar semnele unor afecțiuni.

În același timp, pe măsură ce rezistența la stimularea dăunătoare crește, scade rezistența la alte tipuri de stresori.

În condițiile în care stimularea amenințătoare sau solicitantă a schimbării persistă, etapa rezistenței lasă loc fazei de epuizare.

Conform teoriei lui Selye, în această etapă, sistemul imunitar este compromis și, sub stresul persistent, se dezvoltă anumite boli specifice de adaptare, cum ar fi ulcerele sau bolile cardiovasculare (Nezu et al. ,2003).

Faza 3: Epuizarea

organismul nu mai poate face față solicitării

capacitatea organismului de a se adapta la stresori este epuizată

resursele sunt epuizate-poate să apară o afectare serioasă

simptomele etapei fazei de alarmă reapar, dar rezistența nu mai este posibilă

Efecte:

-Fiziologic: dureri de cap, viroze

-Psihologic: depresie severă

-Interpersonal: disoluția relațiilor

-Inabilitatea de se apăra împotriva stresorilor

capacitatea de rezistență a organismului scade până la îmbolnăvire, când apar distrugeri iremediabile ale țesuturilor și, când, în condițiile în care stimularea aversivă persistă, organismul poate muri.

Deși teoria lui Selye a influențat o întreagă generație de cercetători ai stresului, astăzi devin din ce în ce mai evidente anumite limite privind teoria sa:

În primul rând, concepția lui Selye despre stres ca fiind considerat o reacție la o multitudine de evenimente a avut drept consecință faptul că acest concept a devenit sinonim unor termeni precum anxietate, amenințare, conflict etc. În astfel de condiții, conceptul de stres este pus în pericolul de a-și pierde valoarea științifică.

O altă critică a fost asociată presupunerii existenței unei determinări nespecifice a S.G.A. Ideea lui Selye, aceea a apariției unui răspuns nespecific la toate tipurile de stimuli a fost schimbată mai târziu, în 1975, de Mason. Acesta a subliniat că nu toți stimulii, ci anumite caracteristici situaționale specifice ale acestora, precum noutatea, lipsa de control, incertitudinea, ambiguitatea, anticiparea unor consecințe negative pot conduce la anumite reacții emoționale și la răspunsuri specifice în fața stresorilor. Mason argumentează că stresorii observați de Selye ca având o influență asupra individului aveau o semnificație emoțională comună: erau noi, ciudați și nefamiliari animalului. Astfel, starea animalului putea fi descrisă în termeni de neputință, nesiguranță și lipsă de control.

Această critică conduce la un argument secundar, mai profund, puțin probabil asociat stresului fiziologic investigat de Selye: stresul experimentat de oameni este aproape întotdeauna rezultatul unei intermedieri cognitive a stimulilor. Alte critici au vizat faptul că Selye nu a specificat acele mecanisme ce explică transformarea evenimentelor adverse “obiective” în experiențe subiective ale condiției de persoană stresată.

De asemenea, Selye a ignorat mecanismele de coping în fața stresului ca mediatori importanți ai relației dintre stres și starea de sănătate. Ambele teme vor deveni centrale, mai târziu, în elaborarea teoriilor psihologice asupra stresului.

În pofida acestor critici, perspectiva de abordare a stresului bazată pe răspuns are unele merite, fiind considerată, încă, perspectiva dominantă de abordare a stresului în științele biomedicale. Nu același lucru se întâmplă în științele psihologice sau sociologice. Motivul central pentru care nu mai este acceptată de psihologi este acela că Selye a neglijat, în teoria sa, rolul emoțiilor și proceselor cognitive în condiții stresante de viață, focalizându-se doar pe reacțiile fiziologice la animale. În același timp, sociologii nu acceptă faptul că teoria lui Selye, conform căreia la toate organismele stimulările adverse determină un răspuns nespecific indiferent de contextul ce determină acel răspuns, neglijează rolul și caracteristicile stimulilor și al condițiilor sociale ce determină reacțiile la stres.

Tema

Descrieți Sindromul General de Adaptare (S.G.A.)

2.1. Abordarea stresului centrată pe procesele cognitive

În contrast cu abordarea medicală centrată pe răspuns, teoriile psihologiei moderne subliniază faptul că un determinant important al reacției în fața unei situații stresante este reprezentat de interpretarea indivizilor cu privire la acea situație.

În psihologie, în mod obișnuit, prin stres se înțelege procesul prin care o persoană interacționează cu mediul său de viață, caracteristica esențială a răspunsului unui organism la mediul său înconjurător, nefiind lipsa sa de specificitate, ci gradul său înalt de specificitate (Lazarus și Folkman, 1984).

În 1966, psihologii stabilesc că stresul este procesul prin care răspundem la anumite evenimente sau situații neprevăzute, tracasante (de exemplu conflictele interne ce obligă individul să aleagă între două alternative incompatibile, schimbările majore din viața individului -boala, moartea cuiva drag, șomajul, încarcerarea, căsătoria, divorțul etc.) (Lazarus și Folkman, 1984).

În anii 70, în gama teoriilor cu privire la stres este introdus conceptul de vulnerabilitate a individului în fața expunerii la stimuli stresogeni. În 1976, Cassel a emis ipoteza conform căreia rezistența organismului este un factor crucial în ceea ce înseamnă impactul stresului asupra sănătății. Conform teoriei sale, Cassel afirmă că există doi factori esențiali în determinarea gradului de rezistență a organismului unui individ: capacitatea de coping și rețelele de suport social.

În 1976, Lazarus elaborează modelul “interacționist” al stresului, ce inițiază ideea conform căreia percepția capacității de a face față solicitărilor se realizează în funcție de evaluarea cognitivă a amenințării și de importanța acordată frustrării și/sau conflictului determinate de aceasta.

O idee asemănătoare a fost introdusă, în 1984, și de Lazarus și Folkman, care au elaborat modelul “cognitiv-tranzacțional”. Conform acestui model, stresul este privit ca fiind un proces care este, inițial, declanșat de solicitări situaționale, și, ulterior, de evaluarea cognitivă a acestor solicitări de către individ.

Caracteristicile solicitării situaționale (evaluarea primară)

de tipul provocării, amenințării, rănirii sau pierderii sunt evaluate cognitiv simultan în relație cu evaluarea existenței capacităților sau resurselor de adaptare (evaluare secundară) ce vizează emoțiile, strategiile de coping și rezultatele de adaptare.

evaluarea primară sau evaluarea solicitării se referă la modul în care o persoană evaluează o situație stresantă, rezultatele acestei evaluări putând fi împărțite în trei tipuri ale stresului psihologic: provocare, amenințare sau vătămare/pierdere.

O situație este apreciată ca fiind provocatoare atunci când ea mobilizează activitatea fizică și mentală. Evaluând o situație ca fiind provocatoare, o persoană o poate percepe ca pe o oportunitate de a-și dovedi ceva sieși, de a obține ceva anticipat sau de a depăși o situație de risc. În acest context, situația este experimentată ca fiind plăcută, excitantă și interesantă și persoana se simte încrezătoare în capacitatea ei de a face față solicitărilor.

Când situația solicitantă este evaluată ca fiind amenințătoare, atunci individul o percepe ca pe un pericol, așteptând ca aceasta să-l afecteze fizic sau emoțional, prin scăderea stimei de sine și anticiparea iminentă a vătămării.

În evaluarea situației experimentată ca fiind o vătămare sau o pierdere, apar vătămarea, cu referire la deteriorarea sau afectarea psihologică a unei persoane sau pierderea ce vizează pierdere recentă a unei persoane dragi, a unor obiecte importante, a încrederii în sine sau a poziției sociale.

Evaluarea secundară sau evaluarea resurselor

se referă la strategiile de coping ce stau la dispoziția unei persoane pentru a face față solicitărilor.

Individul evaluează competența sa, suportul social și alte resurse materiale care îl pot ajuta să se readapteze la circumstanțele noi și la restabilirea echilibrului dintre sine și mediu (Nezu et al., 2003).

Copingul a fost definit ca fiind ansamblul eforturilor cognitive și comportamentale realizate în scopul de a gestiona, tolera sau reduce solicitările externe sau interne și conflictele dintre acestea. Acțiunile de coping pot fi diferite, în funcție de centrarea lor pe diferite elemente ale evenimentului stresant. Astfel, ele se pot focaliza pe realitățile problematice dintre persoană și mediu ascunse în spatele emoțiilor negative sau al stresului (coping focalizat pe problemă) sau pot fi relaționate cu elemente interne, emoționale, încercându-se, în această situație, reducerea stării emoționale negative sau schimbarea evaluării cognitive a situației solicitante (coping centrat pe emoție) (Lazarus și Folkman, 1984).

Experimentarea stresului și a resurselor de coping conduc la efecte imediate, precum reacțiile afective sau fiziologice și la efecte pe termen lung precum bunăstarea psihologică, sănătatea somatică și funcționarea socială (Nezu et al., 2003).

Modelul procesului relației stres/sănătate, bazat pe teoria tranzacțională a stresului a lui Lazarus (1991)

Sursa: Nezu et al. (2003) “Health Psychology “, vol. 9 in Handbook of Psychology, John Wiley & Sons, Inc, NJ. , pag.29.

În 2001, Hobfoll extinde teoria stresului prin analizarea necesității conservării resurselor ca rațiune umană principală în lupta cu situațiile stresante. În opinia lui Hobfoll, resursele pot fi:

* obiectuale (obiecte fizice cum ar fi casa, hainele, accesul la transport, proprietăți, mașina)

* resurse ce țin de statutul sau condiția socială (o prietenie strânsă, căsătoria, a avea un loc de muncă, relații interpersonale, siguranța locului de muncă)

* resurse personale (stima de sine, talentul, deprinderi de autoeficiență)

* resurse energetice (ce facilitează accesul la alte resurse: bani, credit, cunoaștere etc) (Hobfoll, 1998).

Conform teoriei lui Hobfoll stresul apare atunci când oamenii experimentează pierderea resurselor lor (considerată sursa primară a stresului), atunci când resursele lor sunt amenințate cu pierderea sau când oamenii investesc în resursele lor fără a obține ceva în schimb.

Dacă circumstanțele stresante persistă, indivizilor le rămâne o cantitate de resurse în continuă epuizare pentru a combate stresul viitor. Acest deficit de resurse afectează capacitatea indivizilor de coping cu viitorii stresori, astfel rezultând un cerc al pierderilor. În plus, acest principiu arată că este important să investigăm nu doar efectele resurselor asupra impactului stresului, dar și pe acela al impactului stresului asupra resurselor.

În concluzie, cercetătorii tind să considere stresul ca fiind un fenomen psihologic, o parte a motivației acestei credințe stând în faptul că cea mai mare parte a cercetărilor cu privire la stres au fost făcute de psihologi și psihiatri, specialiști care, în mod natural și, adecvat pregătirii lor, tind să se centreze în munca lor de cercetare pe problemele psihologice și/sau fiziologice cu care se confruntă indivizii. Un alt motiv pentru care stresul este privit ca fiind un fenomen psihologic este tendința oamenilor de a “psihologiza” aproape totul. Există societăți puternic orientate pe individ, unde pare “natural” să explici aproape orice aspect al comportamentului făcând referire la variabile psihologice, care țin de persoana individuală. Similar, atunci când ne gândim la consecințele stresului, există tendința de a ne centra exclusiv pe efectele acestuia asupra persoanelor individuale. Desigur, stresul este un fenomen psihologic, în sensul că el este experimentat de persoane individuale, dar există motive pentru care stresul poate fi considerat un fenomen sociologic (Linsky și Straus, 1986).

Teme de verificare

Teoria cognitivă a lui Lazarus cu privire la stres.

Modelul cognitiv-tranzacțional elaborat de Lazarus și Folkman.

Teoria necesității conservării resurselor în adaptarea la stres a lui Hobfoll.

Abordarea stresului centrată pe stimuli

Atunci când o persoană spune am o căsnicie stresantă, ea se referă la stimul, la situația solicitantă și nu la răspunsul ei la situație.

Perspectiva bazată pe stimul sau abordarea sociologică a stresului acordă atenție caracteristicilor particulare ale solicitărilor (stresorilor) și argumentează că aceste solicitări, care pot fi sociale, fizice, psihologice sau intelectuale, taxează în mod specific resursele de coping ale individului, generând răspunsuri specifice (Nezu et al., 2003).

O mare parte a cercetărilor sociologice cu privire la stres a vizat fie situațiile sociale stresante (exemple: spargerea locuințelor, mediul familial sau profesional ostil, migrația, discrepanțe între aspirații și oportunități, conflicte de rol, izolarea socială, boala cronică etc.), fie reacții variate la aceste situații, unele dintre acestea constituindu-se chiar în diverse patologii. Exemple de astfel de cercetări se referă la migrația de lungă durată, migrația urbană (Malzburg și Lee, 1956), disoluția relațiilor intime din mediile urbane și dezmembrarea rețelelor comunitare (Faris și Dunham, 1939), spargerea de locuințe etc. (Nye, 1958) (apud Linsky și Straus, 1986).

Așadar, perspectiva sociologică de explicare a stresului lansează o primă aserțiune conform căreia cauzele stresului se găsesc în natura societății. Se poate afirma, astfel, că modul în care oamenii fac față stresului este determinat atât de personalitatea celui care experimentează un eveniment stresant, cât și de regulile sociale și organizarea socială. De exemplu, o societate caracterizată printr-o rată ridicată a șomajului va fi o societate cu un grad înalt de stres.

Făcând referire la situațiile sociale stresante, sociologii au cercetat numeroase aspecte sociale ce produc reacții la stres. În acest cadru, pot fi descoperite cercetări centrate pe analiza efectelor disruptive la nivel individual sau comunitar produse de dezorganizarea socială. În orice societate, anumite subgrupuri tind să răspundă la stres în modalități diferite. În unele societăți oamenii învață să gestioneze stresul prin pasivitate și retragere , în timp ce în alte societăți (SUA, de exemplu), oamenii tind să răspundă la stres prin agresivitate.

Dezvoltarea activității economice, de exemplu, este probabil una încetinită într-o societate în care oamenii tind să rezolve stresul prin retragere sau pasivitate, comparativ cu o societate în care oamenii tind să devină agresivi sub influența stresului. Rata criminalității este, de asemenea, probabil să fie mai mare decât media în ultimul tip de societate. Rata divorțurilor este probabil să fie mai mare într-o societate în care oamenii nu știu să rezolve problemele interpersonale, răspunzând în fața acestora prin agresivitate sau pasivitate.

Un alt grup de studii sociologice s-a focalizat pe teorii ce clarifică faptul că anumite statusuri sau combinații de statusuri pot fi mai stresante decât altele. Gibbs și Martin (1964) au elaborat un instrument complex de măsurare a gradului în care diferite statusuri ocupate de un individ în același timp (de exemplu, statusul marital, ocupațional, de vârstă, gen, rasă etc.), sunt “integrate” de acesta. S-a constatat astfel că scorurile reduse obținute în urma măsurării integrării statusurilor la indivizii cu puține ocupații au fost puternic asociate cu rate ridicate de suicid sau cu apariția unor boli mentale. Ocuparea acestor poziții poate deveni stresantă pentru că indivizii care ocupă aceste combinații de statusuri pot experimenta conflictul de rol și pot avea impedimente în formarea de relații stabile cu alții.

Conform altei teorii sociologice, teoria lui Merton privind anomia, apărută în 1957, stresul poate fi generat de discrepanța dintre dorințele și așteptările cu care oamenii sunt socializați într-o anumită cultură și nivelurile reduse de atingere a acestora, cauzate de existența unor oportunități limitate. Această discrepanță poate conduce, în final, la încălcarea normelor și, în final, la o adaptare deviantă a indivizilor. Alți cercetători au sugerat că astfel de discrepanțe dintre așteptările promovate de cultură și oportunitățile limitate de satisfacere pot determina rate ridicate ale violenței (Cloward și Ohlin, 1960), ale schizofreniei (Parker și Kleiner, 1966) sau ale depresiei (Linsky și Straus, 1986). Așadar, normele și credințele culturale definesc într-o mare măsură ce este considerat a fi stresant într-o anumită societate. De exemplu, în subculturile anilor 60 și 70, obținerea unui loc de muncă bun era percepută ca fiind stresantă, în timp ce divorțul era perceput ca fiind mai puțin stresant comparativ cu anii din urmă.

În ciuda contribuției importante a studiilor citate mai sus, limitele acestora solicită o nouă abordare a cercetării sociologice asupra stresului:

Una dintre cele mai importante limite vizează faptul că, în general, stresul nu a fost asociat unei variabile care să fi intervenit în relația dintre situațiile de stres social și rezultatele patologice. În cercetările sociologice măsurarea stresului s-a limitat la compararea, relativ simplă, a diferite variabile caracteristice anumitor grupuri sau regiuni din structura socială (de exemplu, statusul din familie, clasa socială, vecinătatea, statusul de mobilitate etc.), presupunându-se că unele dintre ele sunt mai stresante comparativ cu altele (Levine și Scotch, 1970) sau la elaborarea unor măsurători cantitative precum aceea a unui instrument ce măsoară integrarea statusurilor sociale al lui Gibbs și Martin (1964).

În același timp, difuzarea conceptului de stres în literatura sociologică a limitat utilitatea sa, el fiind asemuit, în unele cazuri, sociologiei problemelor sociale (Linsky și Straus, 1986).

Dincolo de direcția teoretică ce a vizat teoriile tradiționale ale sociologiei prezentate mai sus, în cadrul abordării sociologice a stresului, un rol important în analizarea stresului social l-a avut abordarea evenimentelor de viață, care a ocupat cea mai mare parte a atenției cercetătorilor din ultimii 20 de ani.

O contribuție majoră la aceste cercetări a avut-o publicarea, în 1967, de către Holmes și Rahe a scalei Social Readjustment Rating Scale, ei plecând de la ipoteza conform căreia anumite schimbări ce apar în obișnuințele oamenilor și nu doar evenimente percepute ca amenințătoare sau critice pot fi implicate în apariția anumitor boli.

Scala Readaptării La Evenimentele de Viață, Holmes & Rahe, 1967

Evenimentul de viață Valoare

Decesul soției/soțului 100

Divorț 73

Moartea unei rude apropiate 63

Căsătoria 50

Concedierea 47

Sarcina 40

Dificultăți sexuale 39

Schimbări financiare 38

Moartea unui prieten 37

Plecarea fiului/fiicei de acasă 29

Probleme cu legea 29

Debut/absolvire școală 26

Schimbări ale stilului de viață 25

Schimbarea obiceiurilor personale 24

Probleme cu șeful 23

Schimbarea domiciliului 20

Schimbarea școlii 20

Schimbarea metodelor de relaxare 19

Schimbarea obiceiurilor legate de somn 16

Schimbări în alimentație 15

Vacanța 13

Crăciunul 12

Abordarea “evenimentelor de viață”

A ocupat cea mai mare parte a atenției cercetărilor în ultimii 20 de ani.

Ipoteza: anumite schimbări ce apar în obișnuințele oamenilor (și nu doar evenimente percepute ca amenințătoare sau critice) pot fi implicate în apariția anumitor boli.

Cu cât o persoană experimentează mai multe schimbări (pozitive sau negative), cu atât ea trebuie să se adapteze la noi circumstanțe și să utilizeze resurse, din ce în ce mai limitate, cum ar fi energia personală, timpul sau atenția (Weber, 1992).

Nu natura negativă a evenimentelor este factorul important, ci cantitatea de schimbare care este cerută pentru readaptarea la un nivel de funcționare acceptabil.

Au fost incluse și unele evenimente pozitive (vacanța, crăciunul, căsătoria, sarcina), orice schimbare fiind privită ca fiind stresantă.

Rahe și Holmes au presupus că o cantitate medie de efort necesară adaptării la un eveniment cuprins în scală ar putea fi un indicator al severității fiecărui eveniment stresant (Linsky și Straus, 1986).

nu natura negativă a evenimentelor este factorul important, ci cantitatea de schimbare cerută pentru readaptarea la un nivel de funcționare acceptabil. Acesta a fost motivul pentru care autorii scalei au inclus în rândul evenimentelor evaluate și unele evenimente pozitive (vacanța, crăciunul, căsătoria, sarcina etc.), orice schimbare, dezirabilă sau nu, fiind privită ca fiind stresantă.

Cercetările realizate de Rahe și colaboratorii săi, în 1968 au demonstrat, subliniind faptul că fiecare dintre aceste evenimente implică o anumită solicitare adaptativă, că o acumulare a mai multor evenimente de viață într-o perioadă limitată poate impune solicitări ce depășesc abilitatea de coping sau de a face față stresorilor a unui individ, acestea devenind dăunătoare pentru starea sa de sănătate.

O limită a teoriei evenimentelor de viață se referă la faptul că evaluarea cu aceeași măsură a aceluiași eveniment la toți indivizii care au încercuit itemul ignoră emoțiile subiective ce apar ca reacții la stres și care pot să difere enorm de la un individ la altul. De exemplu, unii oameni pot experimenta divorțul ca fiind începutul unei lungi perioade de suferință și depresie, în timp ce pentru alții el marchează sfârșitul conflictelor maritale, devinind o ușurare (Nezu et al., 2003).

O altă critică a acestei abordări este neglijarea faptului că indivizi diferiți pot avea percepții diferite ale unui același eveniment, dar și faptul că studiile s-au centrat, prea des, pe raportări retrospective ale schimbărilor anterioare, putând interveni, astfel, dificultăți ale persoanelor de a-și reaminti bine evenimentele. În plus, au fost insuficient analizate procesele de coping și schimbările la nivelul suportului social în raport cu evenimentele de viață.

O altă limită a abordării evenimentelor de viață vine din perspectiva sociologiei și se referă la faptul că această abordare este focalizată aproape în exclusivitate pe nivelul individual, și mai puțin pe nivelul sistemului social, rădăcinile acestei abordări individualiste avându-și rădăcinile, probabil, în originile clinice ale cercetării psihosomatice. Cu toate acestea, există cercetări care au luat în considerare o varietate mai largă a evenimentelor de viață existente la nivelul unui sistem social. De exemplu, Farrington și Linsky au adaptat itemii scalei lor la specificul statului New Hampshire (Linsky și Straus, 1986).

Studii viitoare vor cerceta, probabil, prin examinarea tipurilor de evenimente stresante specifice anumitor regiuni, modul în care evenimentele stresante sunt distribuite în cadrul structurilor sociale.

O altă direcție de cercetare ar trebui să vizeze alte variabile care pot modifica relația dintre stres, schimbare și apariția îmbolnăvirilor. Printre acestea ar putea fi anumite resurse economice și sociale ce au efecte de tampon asupra impactului stresului, precum integrarea în familie, integrarea politică, sistemele de sprijin ale sănătății mentale, resursele educaționale și serviciile de asistență socială publică.

Pentru a înțelege aspectele sociale ale stresului- o arie majoră de cercetare a sociologilor, voi prezenta în continuare aspecte ale teoriei sociologului Leonard Pearlin cu privire la modelul procesului stresului (1989) și ale teoriei sociologului Peggy A. Thoits cu privire la stres, mai precis teoria resurselor de coping la stres (1995).

Teoria sociologică a stresului în viziunea lui Leonard Pearlin

Teoria procesului stresului subliniază faptul că stresul începe în mod tipic cu o situație socială pe care oamenii o percep ca fiind amenințătoare sau suprasolicitantă. Astfel, Pearlin punctează existența a două tipuri majore de stresori sociali:

evenimentele de viață

tensiunile cronice.

În primul caz, stresul este produs de evenimente de viață precum divorțul, căsătoria sau pierderea locului de muncă. În al doilea caz sunt vizate suprasolicitările cronice, conflictele, problemele și amenințările de durată cu care mulți oameni se întâlnesc zilnic.

În rândul solicitărilor cronice sunt incluse:

suprasolicitarea de rol (precum aceea de a avea și de a-ți îndeplini rolul de părinte, încercarea de a avansa în cariera profesională etc.)

conflictele intraroluri (precum rolul de soț/soție)

conflicte interroluri ( în care o persoană are prea multe roluri)

captivitatea de rol (în care o persoană este, fără să dorească, sclava rolului, un exemplu fiind situația în care o persoană este prinsă în capcana unei căsnicii nefericite sau a unui job neplăcut)

restructurarea de rol (în care o persoană schimbă relațiile din cadrul anumitor roluri).

Așa cum a observat Pearlin, suprasolicitările cronice pot avea efecte considerabile asupra indivizilor, din cauza faptului că unele roluri sunt foarte importante, ele vizând locul de muncă, căsătoria sau creșterea și îngrijirea copilului. Unul dintre acești stresori cronici este reprezentat de suprasolicitarea de rol, o condiție ce apare atunci când solicitările de rol taxează resursele energetice și rezistența individului, depășindu-i acestuia capacitățile de adaptare. Supraîncărcarea rolului se întâlnește în cele mai multe roluri obișnuite, precum rolurile ocupaționale și cele din gospodărie ca și în rolurile specializate, precum cele ale îngrijitorilor unor rude cu boli sau dizabilități.

Conflictele interpersonale asociate seturilor de roluri reprezintă tipul de solicitare cronică raportată cel mai des de indivizi. Deși aceste conflicte pot lua o varietate de forme, s-a constatat că toate sunt determinate de probleme și dificultăți ce apar în relațiile celor ce interacționează în cadrul unor seturi de roluri complementare, precum cele de soț-soție, părinte-copil, subordonat-șef.

Un alt tip de solicitare, conflictul inter-rol, se găsește la granița dintre diferite roluri și este determinat de solicitările incompatibile asociate mai multor roluri, solicitările vizând, în special, rolurile profesionale și familiale. De obicei, indivizii nu pot face față solicitărilor și așteptările unuia dintre aceste roluri fără a renunța la celelalte. În aceste condiții devine oportună realizarea unui echilibru între solicitările asociate rolurilor exercitate de o persoană la un moment dat.

O altă suprasolicitare descrisă de Pearlin se referă la captivitatea de rol, ce apare atunci o persoană devine, fără voia sa, deținătoarea unui rol. Persoane care experimentează un astfel de conflict pot fi femeile casnice, pensionarii care preferă să fie implicați în exercitarea anumitor roluri în afara casei sau persoanele care muncesc foarte mult și ar prefera să stea acasă cu copiii săi. Rolurile deținute de aceste persoane pot să nu fie suprasolicitante sau pline de conflicte, dar ele preferă pur și simplu să aibă activități și în afara limitelor rolului deținut deja.

În fine, restructurarea de rol este suprasolicitare care merită atenție din partea cercetătorilor, deoarece ea este inevitabilă în condițiile în care relațiile din cadrul seturilor de rol sunt supuse permanent schimbării. Deșii actorii și seturile de roluri rămân aceleași, atât înaintarea în vârstă, cât și extinderea exigențelor forțează schimbarea modelelor cu privire la așteptările pe termen lung și la interacțiunile inter-roluri. Acest fenomen poate fi observat în situații precum cele în care adolescenții rebeli se plâng că sunt tratați de către părinți ca niște copii, în care ucenicii care pot spori neliniștea mentorului lor atunci când ajung să atingă performanțele acestuia sau copiii adulți care trebuie să-și asume noi responsabilități cu privire la îngrijirea părinților mai în vârstă. Deseori, restructurarea anumitor relații solide nu este ușoară, ea putând determina sentimentul de trădare, de pierdere a poziției sociale sau de dezamăgire, se poate dezvolta insidios și poate persista până când oamenii se readaptează la noile așteptări.

Pearlin, afirmă că cele mai multe experiențe stresante nu apar în van, ci, de obicei, ele pot fi indicii ale efectelor structurilor sociale în care oamenii trăiesc care sunt diferite sisteme de stratificare a societății, precum ar fi cele fundamentate pe clasa socială și economică, rasă și etnie, gen și vârstă. S-a constatat că, în măsura în care aceste sisteme promovează o distribuție inegală a resurselor, a oportunităților sau a manifestărilor eului, deținerea unui status redus în cadrul acestor structuri poate fi o sursă a condițiilor de viață stresante. Astfel, este de înțeles faptul că studiile comunitare realizate în anii 50-60 relevă puternice asocieri între pozițiile sociale ale oamenilor în cadrul sistemelor sociale și indicatorii de bunăstare individuală a acestora (Gurin, Veroff și Feld, 1960 apud Pearlin, 1989). Așadar, stresorii cronici sau răspunsurile inadecvate la stres conduc la apariția îmbolnăvirilor, la scăderea rezistenței organismului și la comportamente nesănătoase (Weber,1992).

Un alt context structural important este cel al instituțiilor sociale și al ansamblurilor de statusuri și roluri din cadrul acestora. Și cum multe din experiențele asociate rolurilor ce persistă în timp tind să devină o caracteristici repetate ale vieții funcționale a individului, atunci când aceste experiențe devin amenințătoare și problematice, ele pot cauza stres. Cercetătorii arată că astfel de experiențe sunt obișnuite printre deținătorii de roluri ocupaționale (Kahn, 1973) și familiale (Pearlin, 1995). De altfel, în anul 1972, Grolnick a stabilit că majoritatea evenimentelor stresante sunt interpersonale, implicând relații semnificative, majoritatea din cadrul familiei (Lask apud Bentovim et al., 1989). Dar, de cele mai multe ori cerințele familiale interacționează cu stresul ocupațional. Multe cercetări ce au analizat relația dintre stresul ocupațional și starea de sănătate au încercat să stabilească care ocupații au cel mai înalt potențial stresogen. Astfel, s-a constatat că anumite condiții de lucru au fost asociate cu riscul de îmbolnăvire, printre acestea fiind cerințele psihologice ale ocupației (precum responsabilitățile de la locul de muncă), autonomia la locul de muncă (cât de mult se implică cel ce lucrează în luarea deciziilor, abilitatea acestuia de a controla viteza, natura și condițiile de lucru) și satisfacția cu munca (ce include satisfacerea nevoilor celui ce lucrează și aspirațiile asociate momentului angajării).

Dincolo de aceste aspecte, este cunoscut faptul că o persoană deținătoare a unui rol nu poate acționa singură, un anumit rol fiind parte a unei constelații mai largi de roluri complementare, în jurul cărora sunt structurate relații interpersonale. Astfel, cineva nu poate avea rolul de soț fără a avea o soție, nu poate fi părinte fără a avea un copil sau nu poate fi coleg fără a avea o altă persoană cu care să lucreze. Relațiile formate de diferite seturi de roluri sunt relativ durabile și stabile și, în mod obișnuit, ele au o importanță considerabilă pentru părțile implicate. În consecință, atunci când relațiile devin problematice și pline de conflicte, ele pot produce un stres considerabil.

S-a stabilit, astfel, că nivelurile interrelaționate ale structurii sociale – stratificarea socială, instituțiile sociale, relațiile interpersonale – hrănesc și structurează experiențele indivizilor, care, la rândul lor, pot cauza stres. Astfel, contextele structurale ale vieții oamenilor nu sunt străine procesului stresului, ci sunt fundamentale pentru analizarea acestui proces. Cu toate acestea, nu toți cercetătorii care au analizat stresul și-au manifestat interesul pentru contextele structurale ale procesului stresului, mulți dintre aceștia începându-și analizele focalizându-se direct pe potențialii stresori ce rezultă din experiența indivizilor, ignorând posibilele origini ale stresorilor. Sociologii, prin adoptarea anchetelor sociologice nu au optat pentru ignorarea acestor origini, ci au subliniat rolul acestora în descoperirea anumitor modele și reguli împărtășite de oameni ale căror caracteristici și circumstanțe sociale sunt similare. Așadar, elementul esențial al studiului sociologic al stresului devine prezența unor tipuri și nivele de stres similare în rândul oamenilor care sunt expuși la condiții sociale și economice identice, a celor care dețin aceleași roluri sau a celor care își au originea în contexte sociale similare.

Printre informațiile despre contextele sociale și legăturile oamenilor cu aceste contexte analizate în cadrul procesului stresului, genul poate fi luat ca exemplu, el fiind un status care a fost cercetat și despre care s-a scris mult. S-a constatat că, atunci când expunerea la stresori este similară atât în rândul femeilor, cât și al bărbaților, efectele acestor stresori asupra reacțiilor ce urmează pot fi condiționate de gen. De exemplu, o nedreptate echivalentă la locul de muncă poate avea impact diferit asupra bărbaților și femeilor din cauza condițiilor diferite cu care bărbații și femeile se confruntă în exercitarea altor roluri (Pearlin, 1995). De asemenea, resursele personale și sociale cu rol în medierea efectelor stresorilor ce pot fi mobilizate pentru a face față acestei nedreptăți pot varia după gen (Pearlin, 1995). În sfârșit, genul este o caracteristică care poate afecta modalitățile în care se manifestă reacțiile la stres. Astfel, simptomatologia depresivă poate fi o expresie mai obișnuită în rândul femeilor, în timp ce consumul de alcool și alte comportamente pot fi mai obișnuite printre bărbați.

Fără a lua în considerare importanța contextelor economice și sociale ale oamenilor atunci când analizăm stresul, se poate neglija explorarea sociologică a legăturilor stabilite între dimensiunile mai largi ale organizării sociale și stresul personal.

Definirea și tipologia stresorilor

Stresorii fac referire la orice evenimente sau stimuli care cauzează experimentarea stresului de către un individ, având efecte pozitive sau negative.

Clasificarea generală a stresorilor

Stresori catastrofici / excepționali

stresori puternici, neașteptați

evenimente ieșite din comun

deloc sau puțin influențabili de subiect

afectează pe oricine în mare măsură

Exemple:

dezastre, calamități naturale

accidente colective (terorism, explozii, incendii etc.)

individuali: violența nesexuală (tâlhării etc.) și sexuală (viol), tortura, pierderi neconcordante cu etapa de viață (decesul părinților pentru un copil)

B. Stresorii vieții

Concordanți cu etapa de viață în care se află individul

Au intensitate moderată, medie sau mare

Tulbură pe oricine, dar într-o măsură variabilă (rolul vulnerabilității individuale)

Fac parte din viața omului

Pot fi evenimente dorite, care, din cauza magnitudinii schimbării de viață și a efortului de readaptare individuală pe care îl presupun, devin patogene în unele cazuri

Subgrupe:

De scurtă durată:

Pierderi reale (rude, cunoștințe) sau simbolice (proiecte, dezamăgiri trecătoare ale vieții)

Legate de o boală tranzitorie (curabilă)

3. Cu efecte prelungite:

Pierderi reale (partener marital, copil, nașterea unui copil cu deficiență, prieten bun etc.), simbolice (idealuri/țeluri majore, valori bazale) sau materiale majore

4. Cu acțiune prelungită

Suprasolicitări de durată (familiale, profesionale, mixte)

Boala cronică (severă, incapacitantă sau cu potențial letal)

Conflicte cronice:

relaționale

intrapsihice (discordanța dintre posibilități și aspirații)

5. Situații stresante

Existența în condiții precare financiare sau de mediu

6. Schimbări majore de statut, mediu sau condiții de viață

– Căsătoria, nașterea unui copil, intrarea în școală sau în muncă, pensionarea, divorțul etc.

C. Solicitările vieții cotidiene

Specifice sau nu grupului de apartenență (vârstă, gen, profesie, nivel socio-economic)

Nu induc prin ele însele tulburări patologice, ci manifestări tranzitorii

Au rol de fond pentru determinarea rezistenței sau lipsei de rezistență la stresori mai mari

Au previzibilitate variată ca moment al survenirii

Deloc sau puțin controlabile

Sunt percepute subiectiv variabil de la om la om (în funcție de informația, cultura, inteligența și interesele sale)

D. Stresori ce decurg din desfășurarea neobișnuită a unor acte de viață obișnuite

Individuali

Se manifestă în mediul familial, profesional sau în domeniul sexual

Evenimente controlabile

Cauze:

deficite educaționale sau etico-morale

structuri dizarmonice ale personalității

influențe ale mediului (părinți, prieteni

b. Abuzuri și discriminări

1. Abuzul asupra copilului

nesexual: violența, lipsa îngrijirii, neglijare, stiluri extreme de educație și disciplină, exploatarea

sexual: incest, exploatarea sexuală: prostituția, pornografia, abuz întâmplător (victimele devianților)

2. Abuz/discriminări pe criterii de sex, vârstă, religie, orientare politică, etnie, rasă, orientare sexuală etc.e

c. Iatrogeniile

Stresori produși de personalul din sistemul de sănătate (abuz, incompetență/eroare)

consecințe remediabile sau iremediabile

E. Stresori speciali

Stresori constituiți prin expuneri sau vulnerabilități particulare (doar pentru grupuri delimitate de oameni)

Stresorii prin expuneri particulare:

– specifici anumitor profesii/ocupații care implică răspundere pentru oameni/bunuri sau asumarea unor riscuri personale importante ( de exemplu, profesia de asistent social implică stresori specifici pe care cei care practică profesia îi cunosc mai bine decât cei din afara ei și tind să le supraevalueze intensitatea)

– sunt anticipabili și controlabili (asumate prin alegerea profesiei respective sau evitate prin renunțarea la ea)

– protecția se face prin preselecție și prin pregătire profesională

Condiționați de vulnerabilități individuale:

– determinați de psihopatologia preexistentă (fobii, schizofrenie, panica, epilepsie, isterie, ipohondrie, tulburări de personalitate etc.)

– resimțiți după anumite comportamente (abuz de alcool, droguri; tentative de suicid)

– amintirile (retrăirea sau evocarea unor situații stresante anterioare ce pot apărea periodic, la “aniversarea” stresorului inițial)

– sărbătorile: evidențiază subiectului singurătatea ori inadecvarea vieții pe care o duce, în comparație cu alții

– determinați de patologii somatice care modifică vulnerabilitatea (hipertiroidie, ateroscleroză cerebrală etc.)

F. Stresori experimentali

strict limitați (ca intensitate și gamă de conținuturi) produși în laborator și induși la voluntari

însoțiți de protocoale de lucru (care prevăd și intervenții explicative pentru anularea post-efectelor negative – frustrare, atitudine negativă față de experiment etc.)

stresorii severi (utilizați în unele experimente) sunt doar simulați de membrii echipei de cercetare/actori profesioniști

G. Situații extreme

Pot fi experimentali sau naturali

Induși în legătură cu pregătirea pentru existența în medii intens nefavorabile omului (spațiu cosmic, regiuni polare, altitudini mari, mari adâncimi etc. )

stresori asumați voluntar (după pregătiri și antrenamente) cu scop de a scădea gradul de noutate și neprevăzut al situațiilor respective

Prin numeroasele schimbări față de existența obișnuită, poate avea consecințe negative (cu tot caracterul protector al motivației pozitive și al înaltei organizări a expunerii la stres)

Tipologia stresorilor după anumite domenii ale vieții- Boenisch și Haney, 2003

Plan relațional

Relații tensionate cu membrii familiei, prietenii sau partenerul romantic

Incompatibilitate cu obiceiurile, programul și stilul de viață al colegului de cameră

Schimbarea relațiilor; pierderea unui partener sau începutul unei relații romantice cu un nou partener

Moartea unui prieten apropiat sau a unui membru al familiei

Divorțul sau separarea părinților și conflictele dintre aceștia.

Adaptarea la părinții noului partener

Conflictul interpersonal; probleme legate de exprimarea nevoilor sau susținerea propriilor drepturi

Ezitare în a cere ajutor

Probleme în a spune “nu”

Plan financiar

Venituri insuficiente

Credite pe termen lung

Comparații frecvente cu situația financiară a celor din jur

Pierderea locului de muncă

Multe facturi de plătit

Nesiguranță din punct de vedere financiar

Dificultăți în gestionarea bugetului

Lipsa unui program de economii/investiții

Multe griji financiare

Plan profesional

Slujbă cu termene-limită zilnice

Probleme în îndeplinirea sarcinilor din cauza deselor întreruperi

Terminarea sarcinilor de serviciu acasă

Greutate în a lucra cu colegii de muncă

Necesitatea de a continua studiile pentru păstrarea slujbei sau pentru promovare

Insatisfacție la locul de muncă

Asumarea de noi răspunderi, fără a renunța la altele

Nu există provocări sau varietate în slujbă

Sentimentul de copleșire datorat cerințelor slujbei

Reacții negative sub presiune

Slujbă obositoare din punct de vedere emoțional

Sentimentul de epuizare

Greutate în a face față problemelor care nu au soluții imediate sau clare

Greutate în a se relaxa în timpul pauzelor

Dificultăți de implicare imediată sau de concentrare

Inexistența weekend-urilor și a serilor libere

Sentimentul de copleșire determinat de răspunderea de a fi angajat, partener și părinte în același timp.

Planul sănătății

Tulburări de somn

Viroze, îmbolnăviri frecvente

Efecte negative din cauza cofeinei, nicotinei, alcoolului etc.

Scaun inconfortabil, poziție nepotrivită, timp exagerat petrecut citind sau la computer.

Tulburări de vedere (ochelari nepotriviți, lumină slabă)

Alimentație inadecvată, mese omise, preferința pentru alimente nesănătoase

Dificultăți de a menține greutatea dorită

Lipsa exercițiilor fizice (min.30 min, de 3 ori pe săptămână)

Mediu înconjurător aversiv (zgomot, poluare etc.)

Lipsa concediilor pentru relaxare fizică

Lipsa tehnicilor de relaxare rapidă (musculară, meditație, proiecție imagistică, bioenergie)

Tensiune musculară și dureri de umeri

Dureri de cap frecvente

Plan cognitiv/spiritual

Vă îngrijorează ceea ce gândesc oamenii?

Mult timp petrecut gândind despre ceea ce ar putea fi greșit/corect

Mult timp petrecut gândind la ceea ce s-a făcut greșit

Nu există timp pentru a gândi, întotdeauna având ceva de făcut

Lipsa bucuriei, împlinirii, satisfacției cu viața personală

Probleme legate de motivație, dificultatea de a începe un lucru

Tendința de a fi preocupat prea mult atunci când se află sub presiune sau într-o situație de criză

Tendința de a ceda, trăind cu impresia că lucrurile merg prost întotdeauna

A simți deseori sentimentul de vinovăție sau tendința de a da vina pe alții

Dificultate în a râde de sine sau de a vedea umorul unor situații

Planul relaxării

Foarte puțin timp pentru hobby-uri/relaxare

Amânarea de a învăța ceva amuzant sau ceva care duce la împlinirea personală

Puțin timp acordat activităților comunității sau proiectelor de voluntariat

Interese puțin variate în materie de relaxare

Dificultăți de relaxare mentală sau fizică în timpul pauzelor

Lipsa relaxării și a plăcerii în timpul vacanțelor, week-end-urilor sau ieșirilor cotidiene

Teme de verificare

Stresorii vieții. Abordarea „evenimentelor de viață” în viziunea lui Holmes și Rahe.

Definirea și clasificarea stresorilor.

Stresorii din domeniul relațiilor interumane și din domeniul financiar.

Stresorii din domeniul profesional și din domeniul personal.

Stresorii speciali. Stresori specifici profesiei de asistent social.

Unitatea 3 MANIFESTĂRILE ȘI MODERATORII STRESULUI

Factori ce influențează răspunsul la stres:

Natura stresorilor

Evaluarea cognitivă

Funcționarea fiziologică

Caracteristici comportamentale

Vârsta, genul

Personalitatea

Sentimentul competenței

Nivelul personal de control

Disponibilitatea unui sistem de sprijin

3.1. Manifestările stresului

Efectele și manifestările stresului pot fi fizice, emoționale, cognitive sau comportamentale.

Manifestări și efecte fizice ale stresului

Tulburări la nivelul sistemului muscular ( tensiune musculară, dureri de cap, dureri de spate)

Somnolență

Dilatarea pupilelor, uscăciunea gurii, transpirații, creșterea coagulării sangelui, creșterea fluxului de sange în mușchi, paloarea pielii

Disfuncții sexuale

Dereglări menstruale

Rezistență fizică redusă

Oboseala nemotivată de eforturi

Tulburări de piele (eczeme, prurit, urticarie, psoriazis)

Cancer

Tulburări metabolice (hiper sau hipotiroidism, hiperglicemie, diabet)

Boli cardiovasculare (tahicardie , hipertensiune arterială, boli coronariene etc)

Tulburări respiratorii (tahipnee, astm, febră, tbc etc.)

Tulburări digestive (constipație, diaree, ulcer duodenal, anorexie nervoasă, obezitate, colită ulceroasă)

Dilatarea pupilelor crește percepția vizuală atunci când apar amenințări serioase la adresa corpului

Transpirațiile cresc pentru a controla producția de căldură din organism datorată creșterii metabolismului

Ritmul inimii/pulsul crește pentru a transporta mai eficient substanțe nutritive sau alte substanțe produse de metabolism

Pielea devine palidă (paloare) din cauza constricției vaselor de sânge periferice realizată cu scopul de dirija sângele către organele vitale (inimă, creier)

Rata și profunzimea respirației crește pentru dilatarea bronhiolelor, promovarea hiperventilării și creșterii aprovizionării cu oxigen

Creșterea tensiunii musculare pentru a pregati o activitate motorie rapidă

Creșterea glicemiei pentru a suplimenta sursa de energie a organismului

Manifestări și efecte emoționale ale stresului

Nivel crescut de anxietate, frică, furie, depresie

Rigiditate

Seriozitate excesivă

Deteriorarea interesului pentru igiena personală și aparența fizică

Izolare emoțională

Frica (frica de eșec, de respingere, de necunoscut, de moarte, de singurătate)

Emoție manifestată ca răspuns la stres

Emoție care variază de la un grad redus la unul sever de îngrijorare cu privire la anumiți stimuli percepuți ca amenințători

Obiectul fricii poate fi sau poate să nu fie bazat pe realitate

Frica determină urgența de a fugi și de a ascunde.

Cea mai eficientă cale de a dizolva frica este aceea de a o confrunta.

Desensibilizarea sistematică- o strategie de depășire a fricii

Anxietatea este o stare mentală de jenă, îngrijorare, teamă sau neputință relaționată cu stresul anticipat, neidentificat ce apare la nivel conștient, subconștient sau inconștient.

– există 4 niveluri ale anxietății:

1. Redus: crește alerta, motivația și grija

2. Moderat: percepții înguste, atenție selectivă și disconfort fizic

3. Sever: comportamentele devin automate, nu sunt văzute detaliile, sensurile sunt drastic reduse, focus limitat pe detalii specifice, afectarea abilității de învățare

4. Panica: suprasolicitare, incapacitatea de a funcționa sau de a comunica, cu posibilitatea rănirii organice a sinelui și a altora, nemulțumire puternică

Furia este emoție subiectivă produsă de o supărare puternică, determinând urgența de a lupta.

Depresia care se manifestă prin simptome emoționale (oboseală, goliciune sufletească, amorțeală), semne fizice (pierderea apetitului, pierderea în greutate, constipație, durere de cap, amețeală), semne comportamentale ( iritabilitate, dificultăți de concentrare, dificultate în luarea deciziei, pierderea dorinței sexuale, plâns, tulburări de somn, izolare socială).

Manifestări și efecte mentale ale stresului

Reducerea concentrării

Goluri de memorie

Dificultate în luarea deciziilor

Confuzie

Dezorientare

Atacuri de panică

Manifestări verbale și motorii

Plânsul

Abuzul verbal

Râsul-răspuns de reducere a anxietății ce conduce la rezolvarea constructivă a problemei

Țipete: răspuns la frică, frustrare sau furie intensă

Lovire: răspuns spontan la amenințări sau frustrări fizice

Atingere, îmbrățișare: răspunsuri la evenimente plăcute, dureroase sau triste

Manifestări și efecte comportamentale

Schimbări de apetit

Tulburări de alimentare

Creșterea consumului de alcool sau alte droguri

Creșterea fumatului

Lipsa odihnei

Agitație

Ruperea unghiilor

Ipohondrie

Efecte interpersonale ale stresului:

Comunicare dificilă

Conflicte inutile

Izolare

Dificultăți conjugale

Violența verbală/emoțională/fizică

Nivel de performanță scăzut

Teme de verificare

Enumerați manifestări fizice, emoționale și comportamentale ale stresului.

3.2. Moderatorii stresului

A. Resurse personale de adaptare la stres

Diferențele individuale (oamenii experimentează diferit stresul și acționează în diferite modalități în situații solicitante )

Stima de sine și eficiența sinelui (dacă este ridicată există o susceptibilitate redusă în fața evenimentelor externe, în timp ce experiențele trecute nu afectează stima de sine; dacă este scăzută apar anxietăți internalizate, autoînvinovățire și o afectare puternică în situații de eșec sau critică )

Emoționalitate negativă ( este paharul pe jumătate plin sau pe jumătate gol?); dacă există o emoționalitate înaltă (paharul pe jumătate gol) atunci identificăm: pesimism ridicat, persoana simte că are puține resurse , are mai multe dispoziții negative, identifică mai mulți stresori în mediu și creează mai mult stres pentru ea și pentru ceilalți)

Comportament de Tip A sau de Tip B; Tip A (atingerea obiectivelor , competiție , dorință de recunoaștere și promovare, sarcini numeroase, face lucrurile repede, stare ridicată de alertă ) sau Tip B ( relaxat, calm, non-agresiv)

Tipul de personalitate (complexitatea unei personalități este determinată de factori genetici , de dinamici familiale , de influențe sociale sau de experiențe personale); tipuri de personalități (Tip A = ultracompetitiv, care controlează, neliniștit, agresiv, ostil, ușor de iritat; reacționează exploziv la stresori, Tip B = relaxat, contemplativ, tolerant cu alții , Reacționează cu mai mult calm la stresori, Tip C = dificultate de a exprima emoțiile, suprimarea furiei, sentimente de neputință și disperare , avand un răspuns exagerat la stres; Personalitatea centrată pe neputință și lipsa speranței versus personalitatea rezistentă= orientată spre activități, are un sens al vieții, localizare internă a controlului, care vede stresorii ca provocări și ca oportunități pentru creștere.

Localizarea controlului . Cei care au o localizare internă a controlului se simt responsabili pentru acțiunile lor, au resurse interne, au încredere în sine, credință, intuiție, în timp ce, cei care au o localizare externă a controlului au încredere în ceilalți oameni, noroc, destin, șansă etc.

Resurse personale de adaptare la stres.

Suportul social

Suportul social reprezintă o resursă centrală pentru dezvoltarea și bunăstarea umană, o dimensiune majoră a comportamentului social situată la interfața dintre individ și sistemul social din care acesta face parte (Orford, 1998).

Din punct de vedere sociologic, suportul social vizează integrarea socială a individului în cadrul comunității. Perspectiva psihologică de abordare a suportului social se centrează pe studiul rolurilor sociale și al comportamentelor de rol, pe modul în care nevoia de suport social și disponibilitatea acestuia se modifică de-a lungul existenței, precum și pe aspecte ce țin de rolul suportului social în conturarea identității personale. Atunci când studiază suportul social, psihosociologii anlizează satisfacția individului cu viața, cu relațiile sale sociale ce au rol determinant în conturarea sentimentelor de satisfacție cu viața.

Suportul social este important în menținerea sănătății fizice și psihice a individului. Acesta intervine în special în situațiile de criză și în perioadele de stres psihosocial. Rolul suportului social este acela de a integra social individul, de a-i crește stima de sine, de a-l ajuta să aibă încredere în oameni și de a se simți în siguranță. Unii teoreticieni leagă suportul social de modul de percepere a lumii sociale proprii individului sau de deprinderile și competența socială a individului, în timp ce alții îl consideră o caracteristică mai curând a unor rețele sau comunități decât a indivizilor.

Definirea, istoricul și măsurarea suportului social în raport cu starea de sănătate

Încă din anul 1897, odată cu publicarea de către Durkheim a studiului său ce relaționa ratele sinuciderilor de deficitul integrării individului în rețeaua relațiilor sociale, a fost supusă atenției asocierea dintre integritatea socială și starea de sănătate și bunăstare. Apoi, ca rezultat al urbanizării și industrializării din anii 20, atenția s-a recentrat pe efectele negative ale disoluției rețelelor sociale și pe sentimentul dezintegrării sociale (McKenzie, 1926 apud Rice, 2000).

Conceptul de suport social a început să rețină cu adevărat atenția în anii 70, în special datorită activității lui Antonovsky (1974), Cassel (1974), Caplan (1974), Weiss (1974) și Cobb (1976), care au analizat factorii ce pot ameliora efectele negative ale evenimentelor de viață negative (Rice, 2000). Cobb a analizat suportul social, definindu-l ca fiind, atât sentimentul unei persoane de a fi îngrijită, iubită, stimată și valorizată, cât și acela de apartenență la rețele de comunicare cu rol de sprijin (Cobb, 1976 apud Cockerham et al., 1998).

În anii 80, din ce în ce mai mulți cercetători încep să-și focalizeze atenția asupra conceptualizării suportului social. Kahn și Antonucci (1980) au fost în mod special interesați de rolul rețelelor sociale, în timp ce House (1981) a analizat atât rolul suportului social în adaptarea la stresul profesional, cât și importanța anumitor forme de suport. Wortman (1984) a fost, de asemenea, interesat de componentele suportului social, și, în mod special, de adaptarea la stresori de tipul cancerului (Dunkel-Schetter și Wortman, 1982 apud Rice, 2000).

În viziunea a doi autori (Dolbier și Steinhardt, 2000) suportul social este „un proces prin care se oferă sau se schimbă sprijin cu alte persoane în scopul de a facilita unul sau mai multe obiective ale adaptării”.

În anul 2000, Cohen definește suportul social ca fiind existența posibilității de a avea o varietate de contacte sociale ce reprezintă resurse ce stau la dispoziția unei persoane în beneficiul acesteia (Kratz, 2002).

De asemenea, Septimiu Chelcea (2003, p.350) definește suportul social ca fiind “susținerea psihologică a persoanelor: confortul, asistența și informațiile primite din partea indivizilor și grupurilor în cadrul relațiilor formale și informale”, adăugînd și că „în psihosociologie, termenul de suport social se utilizează și pentru a desemna resursele care provin de la alte persoane”.

O altă preocupare a cercetătorilor ce au analizat suportul social vizează măsurarea acestuia. Datorită complexității sale, măsurarea conceptului de suport social ține cont de aspecte precum cantitatea/calitatea suportului social, specificitatea/globalitatea în măsurarea suportului social sau de modul în care suportul social este primit/ perceput.

Măsurarea suportului social se realizează prin evaluarea structurii și funcționării relațiilor sociale. Astfel, în timp ce suportul structural reflectă interacțiunile sociale, rețelele și legăturile sociale, suportul funcțional se centrează pe funcționarea specifică a sprijinului, luându-se în considerare diferențele în funcționarea suportului care oferă sprijin instrumental sau material și sprijin ce oferă confort și îngrijire emoțională.

Unii cercetători consideră că măsurarea suportului structural este o analiză cantitativă a rețelelor sociale (numărul sau frecvența persoanelor suport), în timp ce măsurarea suportului funcțional se realizează prin analiză calitativă (valoarea sau importanța acestui suport) (Antonucci și Johnson, 1994). Mărimea suportului social face referire la numărul de persoane incluse de o persoană în rețeaua sa socială, ținând seama de criterii precum: să se cunoască după nume, să aibă o relație personală curentă sau să intre în contact cel puțin o dată pe an. Suportul social funcțional se referă la sprijinul instrumental (material), informațional și emoțional obținut de o persoană din relațiile sale sociale și comunitare (Cohen și Wills, 1985).

Dacă un cercetător ar fi interesat să examineze efectul percepției diferitelor funcții ale suportului social în adaptarea la un dezastru natural, cel mai eficient ar fi să utilizeze o măsurare calitativă, specifică a suportului social perceput. În măsurarea suportului social o distincție necesară apare atunci când trebuie să luăm în considerare percepția persoanei cu privire la resursele de suport social de care dispune, ca și primirea efectivă a acestor resurse.

Formele suportului social

Cercetătorii disting mai multe funcții principale ale caracteristicilor specifice pe care trebuie să le aibă relațiile sociale pentru a fi considerate suportive și pentru a putea influența pozitiv starea de bunăstare a unei persoane (Orford, 1998). De-a lungul timpului, au fost elaborate numeroase conceptualizări cu privire la formele suportului social, cele mai multe dintre acestea incluzând componente ce implică atât sprijinul fizic, cât și sprijinul emoțional. În 1974, Weiss, focalizându-se exclusiv pe aspectele emoționale ale relațiilor semnificative, stabilește ca dimensiuni caracteristice suportului social atașamentul, integrarea socială și aprecierea (Rice, 2000).

Kahn și Antonucci (1980) au diferențiat trei forme de suport social:

1.material (sprijin direct, instrumental sub forma bunurilor, banilor și informațiilor),

2.emoțional (exprimarea grijii, respectului și iubirii)

3.apreciativ (conștientizarea oportunității sau justeții anumitor acțiuni).

Funcțiile suportului social stabilite de Jim Orford în 1998, așa cum sunt prezentate în tabelul 1 sunt cea emoțională, de apreciere, informațională sau cognitivă și cea materială sau instrumentală.

Tabelul 1. Funcțiile suportului social

Sursa: Psihologia comunității, Jim Orford, 1998, p. 118

1.Funcția emoțională a suportului social este funcția care oferă confort și stimă de sine, suportul social emoțional ocupând un loc central în cadrul conceptului suportului social. Suportul emoțional pare a fi cel mai important tip de sprijin în toate fazele unei situații problematice: criza, tranziția și faza finală, cronică. Activitățile realizate de cei ce oferă un astfel de suport pot include:

asistență sub formă de încurajare,

exprimarea căldurii personale și a empatiei,

identificarea, denumirea și reflectarea emoțiilor,

manifestarea dragostei și afecțiunii pentru celălalt,

comunicarea empatică,

manifestarea încrederii și a susținerii necondiționate,

manifestarea unei conduite cu rol în declanșarea unui sentiment de siguranță

formarea credinței că un individ este admirat, respectat,

exprimarea plăcerii, admirației, a disponibilității unei persoane de a discuta problemele cele mai delicate.

2.Funcția de apreciere a suportului social este concretizată în sprijinul axat pe stima și prețuirea unei persoane, indiferent de ceea ce i se întâmplă sau de condițiile în care trăiește, ce constă în:

exprimarea prețuirii, admirației și respectului pentru celălalt, contribuind la amplificarea prețuirii de sine a persoanei (Zani, 2003).

3.Funcția cognitivă sau informațională a suportului social este funcția prin care se oferă informații și sfaturi necesare rezolvării unor probleme sau se învață anumite deprinderi ce pot fi necesare unei persoane pentru rezolvarea unei probleme cu care se confruntă. Acest suport include și un sprijin centrat pe analiză, pe evaluare, acesta referinduse la oferirea de informații cu rol în a ajuta o persoană să-și evalueze propriile performanțe, dar și sfătuirea, îndrumarea și consilierea în diverse domenii a unei persoane. Printre activitățile ce au această funcție de sprijin pot fi amintite:

* a oferi informații sau a învăța pe cineva o deprindere care poate oferi o soluție pentru o problemă

*suport evaluativ, care implică o informație care să ajute persoana să-și evalueze performanța proprie

*oferirea de informație, sfat și îndrumare

4.Funcția material-instrumentală a suportului social se referă la acea formă de ajutor direct și material adresat unei persoane aflată într-o situație de dificultate ce presupune incapacitatea de a-și satisface o nevoie și constă în furnizarea de bani, bunuri și servicii ce pot ajuta o persoană să rezolve unele probleme practice. Printre activitățile ce au această funcție de sprijin pot fi amintite:

* asistența unei persoane pentru munca din gospodărie,

* îngrijirea copiilor,

* acordarea unor împrumuturi sau donații în bani,

* transportul,

* îngrijirea unei gospodării în lipsa proprietarului,

*oferirea de bunuri materiale (mobilă, cărți, mașină de spălat, haine etc.),

* oferirea de ajutor în perioade critice precum îmbolnăvirea sau decesul unui membru al familiei.

Importanța sincronizării dintre suportul social si evenimentul stresant

Funcții particulare ale suportului social în diferite momente:

1. Criză:

– suport emoțional

– membrii familiei pot fi cei mai importanți în momentele de criză

2. Tranziție:

– suport emoțional

– suport informațional sau cognitiv de-a lungul perioadei de tranziție

– suportul informațional : în convalescență și recuperarea după boli fizice, este mai important decât celelalte, imediat după stabilirea diagnosticului

3. Starea deficitară:

suport instrumental, material pt stările deficitare (situații de solicitări cronice excesive)

suportul material:dacă simptomele persistă și devin cronice

suport emoțional din partea familiei ;

un cerc mai larg de susținători poate fi mai important odată cu trecerea timpului

Sursele suportului social

Rețelele sociale au fost descrise ca fiind convoaie ce însoțesc o persoană de-a lungul vieții și care apare într-un context specific unei situații percepută sau identificată ca fiind stresantă (Rice, 2000). Un exemplu de convoi este cel prezentat în fig 1, unde se poate observa că persoana centrală (P) poate fi înconjurată de mai mulți indivizi, în decursul vieții sale. Unii membri o părăsesc, în timp ce alții i se alătură. În primul cerc sunt relațiile cu cea mai mare importanță pentru persoană, acestea reprezentând și cel mai mare sprijin la care poate apela P. De aceea, disoluția acestor relații determină, în general, un puternic sentiment de pierdere. În ultimul cerc întâlnim relații de care P se poate lipsi mai ușor, dar, cu toate acestea, de multe ori, pe termen scurt, aceste relații pot reprezenta un adevărat sprijin. Mărimea suportului social perceput de P cuprinde numărul de persoane pe care P le include în rețeaua sa socială după mai multe criterii cum ar fi : să se cunoască după nume, să aibă o relație personală curentă sau să intre în contact cel puțin o dată pe an. Densitatea adiacentă reprezintă numărul de relații diadice care există între indivizii din rețeaua socială a unei persoane în timp ce conținutul rețelei sociale vizează natura relației dintre persoana centrală (P) și un membru al rețelei acesteia. Densitatea adiacentă poate fi calculată cu ajutorul formulei : 2x / n (n-1), unde: n este numărul de persoane din rețea și x este numărul relațiilor existente între aceste persoane (Orford, 1998).

Figura 1. “Convoiul de suport social”

Sursa : Kahn și Antonucci, 1980 apud Orford, J. Psihologia comunității. Teorie și practică “ , București, Ed. Oscar Print, 1998, p.115.

Sursele suportului social pot fi surse :

informale (familia, prietenii, colegii, vecinii, cunoștințele)

formale (specialiști – asistenți sociali, consilieri, psihologi, medici etc. sau instituții și servicii sociale, grupuri comunitare de suport).

S-a constatat că oamenii care au legături sociale puternice (familiale, de prietenie, de vecinătate sau colegiale) tind să facă față stresului mai bine. Ei tind, de asemenea, să fie mai fericiți, mai sănătoși și să trăiască mai mult. Așadar, atunci când cineva nu reușește să-și rezolve problemele și apelează la alte persoane în care are încredere, când are nevoie de ajutor material sau când are nevoie de o persoană căreia să-i poată împărtăși temerile și fricile, ea apelează la una dintre sursele de suport social ce-i stau la dispoziție: familie, prieteni, colegi, vecini, specialiști (asistenți sociali, consilieri, psihologi etc) sau grupuri de suport comunitare.

Alte studii au arătat că există diferențe în ceea ce privește beneficiile suportului social în funcție de percepția cu privire la cel ce oferă suportul (Underwood, 1986 apud Rice, 2000). Astfel, sursele de suport pot fi percepute diferit în funcție de forma de suport pe care sunt capabile să le ofere. De exemplu, s-a demonstrat că sprijinul din partea familiei și prietenilor poate fi valoros, dar ei pot să nu dețină cele mai bune resurse informaționale necesare facilitării adaptării eficiente într-o anumită situație. În aceste condiții, sursele profesionale pot juca un rol mai important. Alte conceptualizări ale suportului social s-au focalizat pe analizarea calității relațiilor dintre furnizorii de suport și cei ce primesc sprijinul (Brown și Harris, 1978; Qureshi și Walker, 1989).

Familia ca sursă de suport social

Într-un studiu realizat în SUA, în 2003, arată că americanii plasează importanța vieții de familie pe primul loc în rândul celor mai importante aspecte ale vieții, înaintea sănătății, carierei, prietenilor, banilor, religiei, timpului liber, hobby-urilor și activităților comunitare (Benokraitis, 2005) (vezi figura 2).

În 1987, McClelland afirma că există date conform cărora sistemul imunitar este mai puternic pentru oamenii cu nevoi de afiliere puternice, care sunt mai predispuși să se îndrăgostească sau să formeze relații apropiate.

Figura 2. Aprecierea importanței rolului familiei în rândul aspectelor vieții

Sursa: David W. Moore, 2003, Poll Analysis (conducted ), apud Benokraitis N., 2005

Este cunoscut faptul că persoanele care au legături sociale puternice (familiale, de prietenie, de vecinătate sau colegiale) tind să facă față stresului mai bine. Ele tind, de asemenea, să fie mai fericite, mai sănătoase și să trăiască mai mult. Ele pot oferi, de asemenea, o fundație puternică a iubirii și acceptării care pot face o persoană să facă față stresorilor vieții de zi cu zi. Și aceasta, deoarece, familiile pot oferi un suport emoțional imens, în special în momentele de criză. Schimbări majore în dinamica familiei cum ar fi boala, moartea, divorțul sau schimbarea domiciliului pot slăbi fundația unei familii.

Pare că există avantaje biologice directe provenite din relațiile apropiate (Argyle, 1992). A avea copii conduce, de asemenea, la scăderea ratei mortalității, în special a părinților cu vârste mai mici de 45 de ani. Williamson și Clark au descoperit, în 1989, că în cadrul relațiilor apropiate sau a celor obișnuite, persoanele implicate sunt mai concentrate pe nevoile și bunăstarea celorlalți și fac lucruri care-i ajută pe ceilalți, aceasta fiind pentru ei o sursă de bucurie (Argyle, 1992).

Suportul social oferit de familie este în general conceptualizat ca suport instrumental, emoțional și informațional. Îndeplinirea unor sarcini, precum cele asociate traiului zilnic este conceptualizată ca fiind suport material, suportul emoțional oferă unei persoane sentimentul că este iubită și îngrijită, în timp ce suportul informațional implică de obicei oferirea de informații și sfaturi cu privire la starea de sănătate (Campbell și McDaniel, 2001 apud Crane și Marshal, 2006).

În ultimii ani au a crescut numărul studiilor care arată numeroase modalități prin care relațiile sociale influențează starea de sănătate. Pentru cei mai mulți pacienți, cele mai influente relații sunt cele avute cu membrii familiei lor. De aceea, boala unui membru al familiei devine boala familiei, adaptarea la boală fiind necesară atât pentru individul bolnav, cât și pentru familia care, de cele mai multe ori, suferă la fel de mult ca și bolnavul însăși.

Larry Fisher și asociații săi au sugerat 4 motive pentru care familia unui pacient ar avea un rol important în îmbunătățirea sănătății acestuia. În primul rând, cea mai mare parte a procesului de adaptare la boală are loc acasă, în familie. În al doilea rând, familia este sursa relațiilor intime cele mai influențabile ale unei persoane. În al treilea rând membrii familiei sunt nevoiți ca simultan cu pacientul să adopte sau noi obiceiuri sau să le schimbe pe cele vechi (alimentație, exerciții fizice, supravegherea sănătății) alături de pacientul diagnosticat sau membrii familiei au responsabilitate parțială pentru comportamentul pacientului (de exemplu cumpărarea și pregătirea alimentelor sunt instrumente în schimbarea pe termen lung a obiceiurilor). În al patrulea rând familia poate influența comportamentul pacientului prin influențarea atitudinilor și practicilor culturale ale acestuia (Fisher et al., 1998). În primul rând cel mai bine documentat este efectul suportului social oferit de familie asupra comportamentului sănătos. Oamenii căsătoriți și cei care au copii beau mai puțin, conduc autovehicule mai puțin, nu consumă droguri și se implică mai puțin în comportamente de risc. Cei ce locuiesc cu alte persoane au grijă mai mare de aceștia, fie datorită faptului că ceilalți îi țin departe de a se abate de la comportamente sănătoase, fie pentru că se simt responsabili pentru ceilalți.

Calitatea relației maritale, o dimensiune specială a suportului social, a primit o atenție considerabilă în ultimul deceniu. În timp ce adulții căsătoriți au o rată a morbidității și mortalității mai redusă comparativ cu adulții singuri (Burman și Margolin, 1992), beneficiile de a fi căsătorit pot fi mai mari pentru bărbați , în timp ce calitatea relației maritale apare ca fiind predictivă pentru sănătatea femeilor (Berkman et al., 1992; Coyne et al., 2001; Martikainen și Valkonen, 1996; Orth-Gomer et al., 2000). În anul 1987, Glaser și colaboratorii săi afirmau că femeile căsătorite care sunt puternic atașate de soții lor au un sistem imunitar mai activ. Aceasta poate explica de ce oamenii căsătoriți și cei care au copii trăiesc mai mult. Suportul familiei are cel mai puternic efect asupra sănătății, în special pentru femei (Argyle, 1992).

Fiecare familie are o istorie și un ciclu de viață ce descrie modul în care familia se schimbă, trecând prin anumite etape predictibile de viață (vezi figura 3) și a modului în care face față acestor schimbări predictibile.

Figura 3. Etapele ciclului de viață al familiei

Așadar, familiile se dezvoltă precum individul. Ele traversează anumite etape previzibile și trebuie să răspundă la anumite cerințe și așteptări pe care le are din mediu social.

Stresul apare atunci când resursele și abilitățile de coping ale familiei sunt inadecvate pentru a răspunde așteptărilor din mediul social. Făcând referire la interfața bolii cu dezvoltarea individuală și cea a familiei pot fi investigate stilurile centrifuge sau centripete în ciclul vieții de familie. În momentul diagnosticării unei boli cronice este important să cunoaștem faza ciclului vieții de familie și etapa dezvoltării individuale a fiecărui membru al familiei, nu doar a membrului bolnav pentru că boala cronica a unui membru al familiei poate afecta profund obiectivele de dezvoltare ale altui membru, pentru că membrii familiei, în mod frecvent, nu se adaptează uniform la boala cronică; abilitatea fiecărui membru de a se adapta la boală este direct relaționată cu dezvoltarea individuală a fiecărui membru și cu rolul său în familie. Adaptarea la boala cronică și la moarte sunt considerate sarcini de adaptare anticipate în perioada de adult târzie. Pe de altă parte, bolile și pierderile ce apar mai devreme sunt în afara fazei și tind să fie mai disruptive din punct de vedere al dezvoltării. De asemenea, bolile pot fi mai distructive pentru familii într-o perioadă centrifugală a dezvoltării, în timp ce debutul bolii cronice tinde să creeze o perioadă de tranziție, a cărei lungime și intensitate depinde de tipul psihosocial și faza îmbolnăvirii. Mediul familial afectează nivelul de distres al unui pacient sau al membrilor familiei. Un mediul familial coeziv cu puține conflicte include membrii puțin stresați și cu abilități mai bune de coping decât familiile în care pacienții, partenerii și copiii nu au relații puternice și au relații conflictuale.

Într-un alt studio, Reddinhough și colegii săi au intervievat, în 1977, 43 de copii astmatici și pe părinții acestora și au descoperit că existau concepții de bază greșite asociate bolii și tratamentului acesteia. S-a constatat, de asemenea, că participanții la studiu au exprimat temeri și anxietăți legate de moarte, de afectarea serioasă a inimii și plămânilor, boala cauzând epuizarea tuturor membrilor familiei, și, în special, a mamei. Autorii studiului au recomandat, în final, ca tratamentul să includă mai mult timp petrecut de specialiști împreună cu pacientul și cu familia acestuia în scopul atenuării anxietăților ce însoțesc apariția bolii într-o familie (Lask B. apud Bentovim A. et al., 1989). Cercetările despre boală și interacțiunile interpersonale s-au focalizat pe interacțiunile din familie (Grolnick,1972 apud Bentovim A. et al., 1989). Un rezultat important al acestor cercetări este acela că relația maritală este un factor determinant major în adaptarea familiei la boala cardiacă, iar divorțurile și problemele maritale ce apar în contextul apariției bolii sunt mai puțin frecvente atunci când există intervenții terapeutice timpurii.

Prietenii, colegii și suportul social

Un al doilea tip de suport social este cel oferit de grupurile și rețelele de prieteni și colegi. Aceste relații sunt de obicei mai puțin intense sau apropiate comparativ cu relațiile din familie. Prietenii se implică în activitățile comune de timp liber, discută mult, în timp ce colegii cooperează și se ajută unul pe altul la locul de muncă. Studiile arată că relațiile de prietenie și cele de colegialitate au beneficii pentru sănătate, indiferent dacă stresul este prezent sau nu. Aceasta este relevant, atât pentru adulții vârstnici, a căror sănătate este, deseori, afectată de pierderea relațiilor de prietenie sau colegialitate, cât și pentru tinerii care valorizează foarte mult aceste relații, în special dacă relațiile cu prietenii sunt apropiate, agreabile și facilitează autodezvăluirile (Reis et al.,1984). A avea o rețea de siguranță formată din prieteni sau colegi, la care să poți apela în caz de nevoie, poate îmbunătăți capacitatea unei persoane de a se adapta la stres și la provocările vieții. De asemenea, independent de situațiile solicitante în care e nevoie de sprijin, a te bucura de compania altor persoane poate face viața unei persoane mai plăcută.

Unul dintre beneficiile unei relații de prietenie este faptul că petrecerea timpului liber cu prietenii se constituie într-una dintre principalele surse de bucurie trăite de o persoană. În același timp relația de prietenie poate reduce emoțiile negative ca depresia și anxietatea, facilitează activitatea de cooperare, de relaxare, satisfăcând nevoia de integrare socială, de acceptare din partea altora, ceea ce conduce la autoacceptare.

În 1992, Argyle afirma că stresorii de la locul de muncă reprezintă o sursă semnificativă de îmbolnăvire, aceste efecte putând fi serios reduse sau eliminate în condițiile în care ar exista un suport social perceput din partea colegilor sau șefilor, considerându-se, în anumite studii, că acest tip de suport social necesar adaptării la dificultățile de la locul de muncă este mai util, uneori, chiar decât suportul familiei.

În general, munca are efecte benefice asupra stării de sănătate, cei ce lucrează având o sănătate mai bună decât cei ce nu lucrează. S-a constatat, de exemplu, că șomerii sunt mai puțin sănătoși, aceștia înregistrând, deseori, o creștere a nivelului colesterolului și a ratei mortalității (Argyle, 1992). Cu toate acestea locul de muncă și rolul profesional pot genera solicitări ce pot afecta starea de bunăstare fizică, psihică și socială a unei persoane. În astfel de condiții, intervine rolul de suport pe care relațiile de colegialitate îl au în adaptarea la anumite situații solicitante.

Persoanele care lucrează în echipe sunt mai puțin stresate decât cele care muncesc pe cont propriu sau în grupuri mai puțin coezive (Carter și West, 1999). West afirmă că înclinația umană fundamentală și motivația puternică de a forma și menține relații semnificative, pozitive și durabile ajută o persoană să înțeleagă cum funcționează echipa de lucru și, mai ales, sentimentele trăite de membri. În același timp, există diferențe în privința asocierii sănătății mentale de anumite ocupații ce implică sarcini solicitante și monotone și posibilitatea de a avea contacte sociale cu colegii de lucru pe parcursul zilei. S-a constatat că persoanele care glumesc și discută amical cu alți colegi prezintă mai puține probleme psihice comparativ cu cei care nu se pot bucura de conversația celor din jur, din cauza zgomotului sau naturii sarcinii lor (Cohen și Wills,1985 apud West, 2005). În condițiile în care sprijinul echipei este foarte important în adaptarea la stresul profesional, cu cât grupul funcționează mai bine, cu atât membrii grupului sunt mai puțin stresați.

Efectele suportului social asupra stării de sănătate

Cum influențează suportul social starea de sănătate? Pentru a răspunde la această întrebare cercetătorii au constatat că starea de sănătate a oamenilor care experimentează niveluri ridicate de stres variază în funcție de nivelul de suport primit sau de acces la suportul social.

Cohen (1992) a oferit date teoretice și empirice ce relevă faptul că măsurarea specifică, calitativă a suportului social demonstrează efectul său de tampon asupra stresului, în timp ce măsurarea globală, cantitativă a suportului social demonstrează un efect principal al suportului asupra stării de sănătate. Cohen și McKay afirmau în 1984 că, în special studiile centrate pe analiza rețelelor de prieteni au găsit un efect principal al suportului social care operează indiferent dacă există sau nu stres (Argyle, 1992). Conform acestui model, suportul social acționează pozitiv asupra stării de sănătate a unei persoane, producând un „efect primar” ce presupune că principiile active ale suportului, inerente diferitelor funcții și surse din care provine suportul social au o funcție de protecție asupra sănătății, indiferent dacă există sau nu evenimente stresante. Thoits, în 1985 afirma că lipsa de suport reprezintă o situație de risc potențial patogenă chiar și în condiții de lipsă a stresului (Zani și Palmonari, 2003).

În literatura de specialitate au fost propuse două modele explicative ale efectelor suportului social asupra stării de bunăstare biopsihosocială .

Efectul suportului social de amortizare a stresului apare prin diminuarea influenței potențial nocivă a stresului, acolo unde nu există stres, suportul social neavând niciun efect. Acesta este efectul „tampon” (buffer effect) (Zani, 2003). Acest lucru este argumentat, plecându-se de la faptul că suportul social este un beneficiu capabil să reducă sau să elimine stresul, să intervină în redefinirea suferinței sau a altor reacții la stres și să crească abilitatea unei persoane de a face față situației solicitante. Membrii rețelei sociale pot ajuta individul să recunoască și să evalueze mai bine stresorii și îl pot ajuta să identifice soluții de depășire a acestora. În același timp, membrii rețelei sale sociale pot să-i ofere acestuia suport emoțional cu rol în a contracara sentimentele de singurătate și neputință ale individului și să îl ajute pe acesta să facă față problemelor mai eficient, prin atenuarea efectelor stresului prin reducerea tensiunii, anxietății și reacțiilor depresive. Așadar datele favorabile modelului tampon sunt găsite atunci când măsurările specifice, calitative ale suportului social evaluează disponibilitățile funcțiilor specifice ale suportului și răspund nevoilor declanșate de evenimentele stresante.

Așa cum se observă în figura 4, Cohen și Wills, în 1985 consideră că două sunt etapele în care suportul poate exercita o funcție de moderator. În primul rând, între evenimentul stresant și reacția la acesta, deoarece gândul că alții pot oferi resurse ajută la atenuarea sau redefinirea cognitivă a situației, care e considerată mai puțin amenințătoare și/sau la sădirea convingerii că noi înșine suntem mai capabili să-i facem față; în al doilea rând, între experiența stresului și apariția unor efecte patologice, în măsura în care suportul poate atenua impactul subiectiv al stresului, oferind o soluție pentru problema în cauză, reducându-i importanța percepută, activând emoții pozitive sau reducându-le pe cele negative, stimulând așadar răspunsurile active și adecvate (Zani, 2003).

Figura 4. Suportul social ca moderator al stresului

Sursa: Cohen S. și Willis, T.A. 198 Stress , Social Support and the Buffering Hypothesis, in Psychological Bulletin, nr.98-310-357, 1985 apud Zani B, 2003, p..77.

În contrast, ipoteza cu privire la efectul principal al suportului social asupra stării de sănătate atestă faptul că nevoia de suport social și de contacte sociale se află printre nevoile umane de bază. Efectul direct al suportului social asupra stării de sănătate a fost pus evidență, în 1979, de un studiu prospectiv realizat de Berkman și Syme care au observat, timp de 9 ani, un eșantion de 4725 persoane (bărbați și femei), cu vârste cuprinse între 30 și 69 de ani, din California. S-a constatat astfel, după măsurarea statusului marital și a contactelor sociale formale în rândul subiecților, o asociere între raportarea unui număr mai mare sau mai mic de contacte sociale și mortalitatea prin boli cardiace. Absența suportului social sau suportul social redus conduce la izolare socială ce poate afecta starea de sănătate, similar cu efectele stresului. Așadar, ambele ipoteze sunt aplicabile: suportul social poate acționa atât ca un tampon pentru stres, în scopul prevenirii efectelor distructive ale acestuia asupra sănătății, cât și ca factor ce menține starea de sănătate și bunăstarea socială. Așadar, datele favorabile modelului efectului principal apar atunci când măsurarea suportului social este cantitativă și globală, datorită faptului că în această situație pot fi combinate informații despre relațiile sociale, gradul de integrare a unei persoane într-o rețea socială (Cohen și Wills, 1985 apud Dolbier și Steinhardt, 2000).

În studii ce au examinat atât percepția, cât și disponibilitatea suportului, percepția acestuia pare a fi un predictor mai bun pentru efecte pozitive asupra sănătății comparativ cu primirea efectivă de suport (Cohen și Wills, 1985 apud Dolbier și Steinhardt, 2000). Explicațiile pentru care suportul social perceput ar avea un impact mai puternic asupra bunăstării individuale s-au centrat pe aserțiunea conform căreia asocierea dintre suportul social și bunăstarea individuală este mediată cognitiv, percepția existenței disponibilității suportului reducând evaluarea unei situații solicitante ca fiind amenințătoare. De asemenea, s-a demonstrat asocierea dintre suportul social primit și efectele negative ale acestuia asupra sănătății. S-a constatat că suportul social primit poate fi dăunător pentru că poate implica dependență care, în anumite grade, determină distres psihologic și conduce la creșterea utilizării suportului (Helgeson, 1993 apud Dolbier și Steinhardt, 2000).

Suportul social îmbunătățește sănătatea prin mecanisme psihologice și comportamentale. El scade depresia, anxietatea și alte probleme psihologice (Kessler și McLeod, 1985). De asemenea, suportul social poate crește probabilitatea de a adopta comportamente protective pentru sănătate.

Toate aceste forme de suport au un rol important în anumite etape ale evoluției unei boli. Există, de altfel, unele date conform cărora aceste tipuri de suport trebuie oferite, pe parcursul evoluției unei boli, în această ordine (1-emoțional, 2-informațional și 3-material) corespunzător celor trei faze ale unei situații solicitante (1-criza, 2-tranziția, 3-deficitul) (Orford, 1998). Dată fiind importanța sincronizării dintre suportul social și etapa evenimentului stresant (criza, tranziția sau faza cronică/finală), iată câteva asocieri între funcțiile particulare ale suportului social și importanța acordării lor în diferite momente ale situației stresante: suport emoțional în faza de criză sau faza acută de apariție a unei boli, membrii familiei fiind sursa de suport cea mai importantă; suport emoțional și suport cognitiv-informațional în timpul perioadei de tranziție (în convalescență și recuperarea după boli fizice, după stabilirea diagnosticului etc.) și suport material-instrumental, pentru stările deficitare (situații de solicitări cronice excesive, simptome persistente și cronice etc.), oferit alături de suport emoțional din partea familiei.

Teme

Sursele și funcțiile suportul social ca resursă de adaptare la stres.

Unitatea 4 STRESORII DIN MEDIUL FAMILIAL ȘI CEL PROFESIONAL

FAMILIA ȘI STRESUL

De obicei, când discutăm despre stres ne referim la o singură persoană (cum afectează stresul acea persoană și cum se adaptează acea persoană la stres)

Când luăm în considerare stresul din familie, avem nevoie să ne focalizăm pe întreaga familie și pe abilitatea acesteia de a face față stresului

Exemplu:

– Stresul unui tânăr care consumă abuziv alcool îl afectează doar pe el?

Nu, acest stres afectează toți membrii familiei, rudele și poate comunitatea

Dacă ne focalizăm doar pe tânăr, pierdem cam 80% din potențialii stresori care pot fi implicați

Stresul din familie implică schimbarea (copiii se schimbă, părinții se schimbă)

uneori suntem nevoiți să îndurăm evenimente de viață negative (moartea, boala etc.) ce produc sentimente de frustrare, rănire, furie sau depresie

în familie, ca răspuns la stres, se poate experimenta: conflictul marital, conflictul dintre frați, conflictele părinți-copii

Definirea stresului din familie

Dezechilibru(real sau imaginar) dintre solicitările cu care se confruntă o familie și abilitatea familiei de a se adapta la acele solicitări (McCubbin,1981).

Solicitările din familie sunt evenimente de viață sau schimbări necesare adaptării familiei la etapele de tranziție a ciclului său de viață

Pot fi pozitive sau negative și pot cauza o schimbare în pattern-ul de adaptare al familiei

Exp: nașterea unui copil cu deficiențe, moartea, divorțul, creșterea cheltuielilor medicale datorată unui copil bolnav etc.

Presiunea sau tensiunea din sistemul familial, o tulburare în starea de echilibru a familiei (Boss, 2002)

Stresul în cupluri și familii este normal, și, uneori, chiar de dorit

El este inevitabil deoarece oamenii/familiile se dezvoltă, cresc și se schimbă în timp

Obiceiurile familiei se schimbă, modelele de interacțiune se schimbă și oamenii intră și ies din sistemul familial

Modelul ABC-X- Hill, 1958

Variabile :

A- evenimentul provocator sau stresorul

B- resusele sau punctele tari ale familiei în timpul evenimentului

C-semnificația dată de familie evenimentului

X-stresul/criza

Evenimentul stresant

Eveniment ce are magnitudinea de a provoca o schimbare în sistemul familial

Tipuri de stresori din familie (interni/externi, predictibili/neașteptați, neclari/clari, voluntari/involuntari, cronici/acuți, cumulativi/izolați

Percepțiile familiei

Modul în care familia percepe stresorul va avea un efect puternic asupra gravității stresului din familie.

Percepția familiei reflectă valorile sale și experiențele sale anterioare în confruntarea cu schimbarea și cu rezolvarea crizelor și variază de la a vedea evenimentele ca provocări la a vedea stresorii ca fiind incontrolabili și ca generând ruinarea familiei.

Resursele familiei

Familiile au resurse pentru adaptarea la solicitările stresorilor

Aceste resurse sunt o parte a abilității familiei de a gestiona stresul și pot scădea efectele situațiilor stresante

Includ modele comunicaționale din familie, abilitatea familiei de a rezolva probleme, obiectivele familiei, banii ca resursă, rudele și prietenii ca resurse sociale, serviciile comunitare

Abilitățile de coping ale familiei sunt abilități ce se dezvoltă pentru a răspunde la crizele ce apar de-a lungul timpului și reprezintă ceea ce face o familie atât cu resursele din familie cât și cu cele din rețeaua comunitară; acțiunea familiei realizată pentru a înlătura un stresor, a trăi cu o situație grea sau a dezvolta noi resurse la răspuns la o criză.

Exemple de abilități de coping pentru familii:

Fac lucrurile împreună, ca o familie (doar pentru că locuiesc sub același acoperiș nu înseamnă că fac lucrurile împreună; familiile care au această abilitate, atunci când sunt sub stres este foarte ușor pentru membrii familiei să apeleze unul la celălalt și lucrează din greu pentru a menține funcționarea familiei).

Întăresc stima de sine a fiecărui membru și a lor înșiși (este normal ca stima de sine a unui membru al familiei să fie afectată atunci când apare un stresor; familiile care au această abilitate construiesc propria lor stimă de sine, membrii familiei arată apreciere unul pentru celălalt și îi lasă pe ceilalți membrii să afle ceea ce ei înțeleg; în familiile care gestionează bine stresul, membrii lor au grijă unii de ceilalți (fizic și psihic).

Dezvoltă suportul social cu rețele din comunitate (familiile sunt mai capabile să depășească situațiile grele dacă mențin legătura cu rețelele comunitare decât să se izoleze de acestea; exemple de utilizare a suportului comunitar: a întâlni noi prieteni, a merge în cluburi, a folosi serviciile și facilitățile comunitare (inclusiv serviciile de asistență socială).

Se bucură de stilul de viață ales și pot îndura obstacolele stilului de viață mai bine decât cei care nu sunt satisfăcuți cu modul lor actual de viață ( de exemplu, o persoană care este casnica, se bucură de acest stil de viață și este sprijinită de familie și prieteni; aceasta va simți mai puțin stres decât o persoană care ar prefera să fie departe de casă dar, din diferite motive, nu reușește.

Dezvoltă și apelează la activități de reducere a tensiunii (exemple: exerciții fizice, relaxare, gândire pozitivă, implicarea în activități de timp liber), acestea ajutând la gestionarea tensiunii și conflictelor din viața de familie

Evaluarea sistemului familial

Indicatori: coeziunea, flexibilitatea și comunicarea în familie

În funcție de acești indicatori putem avea un mediu familial echilibrat, unul mediu sau unul dezechilibrat

Coeziunea familiei face referire la:

Legătura afectivă (separare/apropiere afectivă, loialitatea în familie)

Implicarea familiei (implicare și interacțiune afectivă, distanța personală/fuziune, reacții afective/control )

Relația conjugală ( separare/apropiere afectivă)

Relația părinte-copil (limite între generații, apropiere afectivă)

Delimitări interne (separare/a fi împreună)

Timp (fizic si afectiv: timp împreună, timp separat)

Spațiu (fizic si afectiv: spațiu privat (intimitate) /spațiu separat)

Luarea deciziilor (individuală/împreună)

Delimitări externe (accent pe interiorul/exteriorul familiei)

Prieteni (individuali/ împărtășiți cu familia/de familie)

Interese (compatibile/separate/comune)

Activități (separate/în comun)

Flexibilitatea familiei se referă la:

Conducere/control (autoritară/egalitară/control ridicat/lipsa controlului)

Disciplina (autocratic/democratic/permisiv/toleranța/abordarea consecințelor)

Negocierea (limitate/structurate/flexibile/îndelungi, decizii impuse/luate de alții/aprobate/impulsive)

Roluri (repertoriu/definire/stabilitate/rutina/împărțire/ îndeplinire/schimbări/claritate)

Reguli (schimbări/aplicare)

Comunicarea în familie se referă la:

Abilitatea de a asculta (empatie/cu atenție)

Abilitatea de a vorbi (pentru el/pentru alții)

Dezvăluiri proprii (discuții despre sine, sentimente, relații)

Claritate (mesaje verbale discordante/clare/disonanțe mesaje verbale/nonverbale)

Continuitate/ verificare (digresiuni/continuitate/schimbări de subiect)

Respect și prețuire (respect/consecvent față de sentimentele/mesajul celuilalt )

Stresul/Criza în familie

Există 3 condiții (evenimentul stresor, percepția familiei cu privire la stres și resursele familiei de adaptare la eveniment ) care influențează apariția stresului/crizelor în familie

percepțiile și resursele familiei ajută la determinarea vulnerabilității unei familii și a abilității sale de a preveni ca stresorul să provoace o criză

Familiile în care stresorii nu provoacă o criză sunt capabile să folosească resursele existente și văd astfel situația încât previn apariția unei crize

Familiile care experimentează crizele trec prin situații în care modelele comportamentale obișnuite sunt ineficiente, în timp ce se impun imediat altele noi)

O criză poate fi pentru o familiei atât un pericol, cât și o oportunitate

DIVORȚUL ȘI STRESUL DIN FAMILIE

Percepțiile membrilor familiei cu privire la divorț pot fi diverse (de exemplu, Sunt un ratat/ o ratată, Copilul meu va rămâne fără tată/mamă, Nimeni n-o să se uite la o persoană divorțată, Nu va fi o problemă să-mi găsesc pe altcineva, Este o opțiune nici mai bună, nici mai rea decât aceea de a rămâne căsătorit/ă, O persoană divorțată este la fel de valoroasă ca și o persoană căsătorită, Nu o să am cu ce să-mi cresc copiii, Decât să mă schimb pe mine, mai bine schimb partenerul etc).

Zig Ziglar (1990) a stabilit ca principale cauze ale divorțului cei 3 A:

Adulterul

Absența

Abuzul

Adulterul poate fi cauzat de mânia nesoluționată și de alte conflicte conjugale, de nevoi personale excesive, de râvnirea la libertatea absolută, de preocuparea pentru viața sexuală etc. Problema apare când persoana adulteră petrece timpul mai mult cu colegii decât cu partenerul, când împărtășește prea multe “secrete” prietenilor sau colegilor, când participă la mese prelungite cu aceeași persoană de sex opus, când observă mult prea des femei sau bărbați atrăgători.

Absența poate fi cauzată de “agitația” din societatea modernă, de dependența de muncă, de concentrarea întregii existențe asupra carierei, de instalarea sentimentului de izolare și indiferență, de lipsa ascultării, de desprinderea din punct de vedere emoțional de partener, de filosofia “eu sunt pe primul loc”. Problema apare atunci când o persoană petrece un timp mai îndelungat la birou decât acasă, când vede partenerul că vorbește, dar nu aude ce spune, când recunoaște că “trece printr-o etapă” în care nu are chef de activități familiale, când corpul e acasă, dar mintea e în altă parte.

Abuzul este o cauză frecvent întânită în situații de divorț. 60% dintre cei care au comportament violent au fost agresați la rândul lor sau și-au văzut părinții agresându-și partenerii; abuzul începe cu intimidări verbale; pentru 90% dintre abuzatori, agresiunea este un comportament dobândit. Problema este evidentă atunci când se observă descărcarea necontrolată a furiei, când se aruncă vorbe înaintea reflectării asupra lor, când se trântesc uși, cărți, dulapuri etc., când există dorința de a lovi ceva în momentele de dezorientare sau furie. El poate fi agravat de consumul de substanțe.

Fazele divorțului

Divorțul este un proces complex ce implică următoarele faze:

Emoțională (se centrează în jurul problemei ruperii relației maritale; are impact asupra relației cu copiii)

Legală (documentare legală conform căreia cei doi nu mai sunt împreună)

Economică (împărțirea banilor și bunurilor; are impact asupra condițiilor materiale ale părintelui custodial și ale copiilor)

Co-parentală (custodia copilului, plata pensiei alimentare și programul de vizite; are impact asupra relației cu copiii)

Relațiile comunitare (schimbarea prietenilor și a comunității)

Psihică (recâștigarea autonomiei individuale)

Faza emoțională a divorțului este extrem de importantă pentru cei doi parteneri, de modul în care ei reușesc să se adapteze la acesta depinzând adaptarea lor la următoarele faze. Din punct de vedere emoțional, divorțul este tratat ca întrerupere în cadrul ciclului tradițional al vieții de familie care produce un dezechilibru profund, schimbări, câștiguri și pierderi, schimbări în statusul relațiilor. Pentru a fi depașită această etapă trebuie îndeplinite sarcini emoționale importante de către membrii familiei care divorțează, așa încât aceștia să poată merge mai departe în planul dezvoltării.

În cadrul procesului de divorț, există câteva vârfuri de tensiune emoțională, care solicit resursele celor implicați:

Când se ia decizia de separare sau divorț

Când decizia e prezentată familiei și prietenilor

Când sunt discutate aranjamentele cu privire la bani, vizite și îngrijirea copiilor

Când are loc separarea fizică

Când se pronunță divorțul legal

Când ex-soții se întâlnesc pentru a discuta despre bani sau despre copii

Absolvirea, căsătoria, nașterea nepoților, îmbolnăvirea copiilor

Când fiecare soț se recăsătorește, se mută, se îmbolnăvește sau moare.

Ca sarcini de adaptare în timpul divorțului a celor implicați ar fi:

Acceptarea propriei contribuții la eșecul căsătoriei

Lucrul cooperant asupra problemelor de custodie, vizite și finanțe

Consultarea familiei extinse în legătură cu divorțul

Doliul/deplângerea faptului de a fi pierdut familia intactă

Restructurarea relațiilor dintre părinți și copii, a finanțării lor

Adaptarea și obișnuirea cu traiul separat

Realinierea relațiilor cu familia extinsă; menținerea legăturii cu familia extinsă a partenerului

Renunțarea la fanteziile și visurile de reunire

Retragerea speranțelor, visurilor, așteptărilor investite în căsătorie

Stabilirea unor aranjamente flexibile pentru vizitarea fostului partener și a familiei acestuia

Reconstruirea propriilor resurse financiare

Reconstruirea propriilor resurse sociale

Găsirea unor modalități de a continua o relație parentală eficientă cu copiii

Menținerea responsabilităților financiare față de fostul partener și copii

Nașterea unui copil cu deficiențe și stresul din familie

Nașterea unui copil cu deficiențe afectează atât echilibrul interior al familiei, cât și pe cel care vizează relațiile familiei cu societatea. Printre efectele asupra familiei pot fi amintite cele psihologice, relaționale sau cele materiale.

Adaptarea la acest eveniment din familie reprezintă un fenomen complex, dinamic, multidimensional în care sunt angrenați în grade diferite toți membrii familiei, fiecare membru al familiei având dinamica sa proprie de adaptare emoțională și comportamentală.

Hornby a propus în 1982 un model de adaptare a familiei la stresori precum nașterea unui copil cu dizabilități descries prin parcurgerea unor etape precum:

Șocul

Negarea

Mânia

Tristețea

Detașarea

Reorganizarea

Adaptarea propriu-zisă

În realitate, procesul de adaptare nu este atât de net delimitat și nici succesiunea etapelor nu este fixă.

Șocul este prima reacție a părinților la vestea că suspiciunea de deficiență planează asupra copilului lor. În această etapă, care durează de la câteva ore la câteva zile (în funcție de personalitatea părinților), apar stări de confuzie, uimire, dezechilibru interior, neajutorare. Cel care dă vestea părinților nu trebuie să insiste asupra detaliilor de ordin medical și e bine să știe că șocul poate fi agravat dacă vestea este dată unui singur părinte. În această etapă trebuie înțeles orice tip reacție a părinților, chiar și unul violent (e un răspuns firesc la un stimul atât de stresant).

Negarea se manifestă prin neîncredere în autenticitatea informației. Părinții doresc să cunoască și părerea altor specialiști (sistentul social sau alt specialist le poate asigura accesul la alte opinii). Specialiștii trebuie să dea informații cât mai exacte, să nu dea speranțe nerealiste părinților, să aibă capacitatea de a admite limitele impuse obiectiv și subiectiv. Este de subliniat și faptul că un diagnostic controversat este dăunător.

Mânia este etapa în care părinții încep să accepte realitatea situației, să caute cauza deficienței copilului. Ei caută un vinovat (personalul medical, rude, părinți), aceasta fiind o reacție normală la frustrare necesară pentru detensionarea intrapsihică. Părinții trebuie ajutați să-și exprime, să exploreze și să explice mânia, care, de cele mai multe ori, îi orientează pe părinți spre acțiune. Tot acum poate să apară complexul de autoînvinovățire (mai distructivă decât mânia îndreptată către exterior) și depresia severă. Părinții trebuie ajutați să înțeleagă ireversibilitatea evenimentului.

Tristețea este o etapă firească în care părinții trec prin aceleași stări emoționale negative ca și când ar fi pierdut un copil sănătos (nașterea unui copil cu deficiențe este interpretată de părinți ca moartea unui copil sănătos). Un copil cu nevoi speciale este văzut ca recipient de grijă și producător de griji. Părinții nu înțeleg ceea ce li se întâmplă (“ De ce a trebuit să ni se întâmple nouă una ca asta?”), fiind afectați în plan emoțional, acțional, relațional (din cauze obiective și subiective). Familia se poate izola de restul comunității.

Detașarea ar putea fi interpretată ca indiferență de cei din jur. În această etapă, părinții se simt la capătul puterilor și intră în automatism comportamental și emoțional, încep să accepte situația, să învețe să trăiască cu ideea că au un copil cu nevoi speciale (cea mai specială e nevoia de părinți). Părinții trec de la centrarea pe sine la centrarea pe sarcina de a crește și educa copilul.

Reorganizarea este etapa în care dispar confuzia, mânia, pasivitatea și se transformă în activism mental, relațional, emoțional și acțional. Părinții încep să-și privească situația cu realism, viitorul începe să fie considerat cu optimism. Părinții se concentrează asupra a ceea ce copilul va putea realiza decât asupra a ceea ce ar fi vrut ei să realizeze prin copilul lor. Părinții vor să învețe cât mai multe despre deficiența copilului, despre metode de educare și recuperare. Este etapa cea mai favorabilă intervenției directe a specialiștilor (acum părinții manifestă cea mai mare receptivitate și dorința de a colabora). Părinții își recâștigă stima de sine și se atenuează conflictele intrapsihice. Ei trebuie încurajați în efortul lor și să li se recunoască meritele.

Adaptarea propriu-zisă este etapa în care se manifestă capacitatea părinților de a accepta situația, în care aceștia vin în întâmpinarea nevoilor copilului. Copilul începe să fie tratat ca membru al familiei, părintele își explorează universul interior. Se restabilesc echilibrele interior și cel cu mediul intrafamilial și societal. Dinamica, durata și intensitatea adaptării au particularități personale, intervalul de adaptare fiind cuprins între 0-2 ani.

Teme

Stresorii din domeniul familial. Definirea stresului din familie.

Adaptarea familiei la o situație de criză.

Divorțul ca stresor al familiei. Cauze și soluții.

Fazele procesului divorțului și abordarea divorțului emoțional de către familie.

Etapele adaptării familiei la stresul produs de nașterea unui copil cu deficiențe.

STRESUL PROFESIONAL

Institutul Național pentru Siguranță și Sănătate Ocupațională al SUA (1999) afirmă că:

45% dintre angajații cu familii afirmă că slujba le afectează viața de familie

70% dintre tații și mamele cu un loc de muncă au afirmat că nu au suficient timp liber pe care sa-l dedice copiilor lor

33% dintre angajații din SUA afirmăcă se simte suprasolicitat în mod cronic

56% dintre angajați afirmă că se întâmplă des să aibă prea multe probleme de rezolvat în același timp și să fie întrerupți în timpul zilei de lucru

Ești suprasolicitat dacă…

Lucrezi mereu mai mult de 40 de ore pe săptămână

Nu ți-ai luat concediu în ultimul an

Ai sentimentul că șeful/colegii/clienții nu-ți apreciază eforturile

Din cauza serviciului, ai ratat mai multe evenimente importante ale familiei tale

Te-ai gândit să-ți dai demisia măcar o dată în ultima lună

Graficul unei persoane epuizate (Barajas Louis, 2008)

Stresul în domeniul asistenței sociale

Brown și Bourne (2008) afirmă că asistenții sociali care se confruntă cu stresul profesional pot deveni copleșiți de situațiile de criză, pot deveni reactivi și pot să nu mai poată privi situațiile obiectiv.

Surse de stres la asistenții sociali:

1. Stresori personali

2. Practica profesională cu clienții

3. Echipa de lucru

4. Stresori organizaționali

1.Stresorii personali sunt stresori cu care asistentul social se confruntă în viața sa personală (de exemplu, dificultăți relaționale, separare, divorț, probleme cu copiii, boala sau îmbolnăvirea cuiva apropiat, pierdere sau doliu, dificultăți financiare, abuz fizic, emoțional, discriminare etc.)

2.Stresorii din practica profesională sunt stresori din munca practică a asistentului social (de exemplu, a fi victima unei agresiuni fizice/amenințări din partea unui client sau a unui membru al familiei acestuia, discriminarea, situații care produc emoții puternice precum dezvăluirea abuzului, bolile terminale, pierderea și doliul etc.)

3.Stresorii asociați muncii în echipă pot fi conflicte cu alți membri ai echipei, procese de grup disfuncționale ,izolare și subapreciere în echipă, implicare în stresul altor colegi.

4.Stresorii organizaționali sunt evenimente și situații ce apar specifice organizației în care asistentul social își desfășoară activitatea (de exemplu, schimbări și reorganizări în organizații, competiție pentru promovare, închiderea unor departamente etc.).

Costurile stresului pentru o organizație

Fluctuație de personal

Creșterea absențelor pe caz de boală

Reducerea performanțelor în muncă

Creșterea numărului de plângeri ale clienților

Starea de stres a unui singur individ poate duce și la stresul personalului care trebuie să-l înlocuiască.

Revendicări compensatorii ale angajaților care suferă de tulburări ale stării de sănătate datorate stresului în muncă

Alți stresori

Atitudinea publicului față de asistența socială

Consens profesional redus privind rolul asistentului social

Ambiguitate și conflict de rol

Lipsa de recunoaștere din partea liderilor

Acumularea stresorilor pot produce epuizarea nervoasă

Fazele procesului de asistență socială în cazurile în care clienții se confruntă cu stresul:

Evaluarea situației stresante

Diagnoza problemelor asociate stresului (individuală, familială)

Planificarea obiectivelor și activităților de gestionare a stresului

Implementarea activităților, metodelor și tehnicilor de gestionare a stresului

Evaluarea rezultatelor

Rolul angajatorului

să evalueze riscul de stres, ca pe oricare alt risc profesional:

– să caute și să identifice presiunile profesionale care pot cauza niveluri ridicate și de lungă durată ale stresului

să stabilească cine ar putea fi afectat de acestea

să decidă dacă intervenția sa este suficientă pentru a preveni riscul stresul.

problemele extraprofesionale ( financiare sau casnice ) pot afecta indivizii:

adaptare deficitară în raport cu presiunile profesionale

performanța lor în muncă poate fi afectată.

STRESUL PROFESIONAL-consecință a demotivării angajaților

pierderea treptată a oricărui interes legat de slujba sau de profesie sa.

consecință a lipsei de interes a managerilor față de nevoile angajaților

rezultatul direct al expunerii prelungite la condiții stresante de muncă.

cei mai vulnerabili sunt cei care au de a face cu oameni în fiecare zi (profesii din cadrul sistemului medical, asistenței sociale, poliției, învățământ etc.)

Managementul motivării

responsabilitatea tuturor managerilor eficienți

abilitatea de a influența comportamentul de muncă al angajatului în direcția obținerii unor performanțe înalte.

dificultatea managerilor : abilitatea de a menține echilibrul între nevoile clienților și cele ale angajaților

Strategii și mijloace de motivare

Oamenii reprezintă cea mai importantă resursă de care se poate folosi o organizație, dar și singura ce poate acționa împotriva scopurilor organizației.

Un manager eficient urmărește cunoașterea motivelor reale ale angajaților bazată pe un întreg instrumentar motivațional, consideră vitală legatura dintre teoria motivării și practica managerială și aplică strategii de motivare care să crească performanțele și să reducă stresul profesional.

Teme

Rolul asistentului social în gestionarea stresului.

Unitatea 5 TEHNICI DE MANAGEMENT AL STRESULUI

Obiectivele tehnicilor de gestionare a astresului vizează:

Identificarea, evitarea sau eliminarea stresorilor

Recunoașterea și minimizarea emoțiilor negative; reducerea intensității emoțiilor și construirea unor rezerve emoționale

Producerea unui răspuns de relaxare la nivelul corpului și reducerea expunerii la stresori

Sugerarea unor schimbări la nivelul stilului de viață și construirea unor rezerve la nivelul corpului

Identificarea, evitarea sau eliminarea stresorilor

Identificarea și evaluarea stresorului ca fiind (ne)important/(ne)controlabil:

Coping-ul la stres

Coping-ul este:

un proces de gestionare a solicitărilor care sunt evaluate ca taxând sau depășind resursele individului.” (Lazarus, 1984)

strategie sau un proces de rezolvare a problemelor de care se folosește o persoană pentru a gestiona evenimentele sau situațiile neobișnuite cu care se întâlnește.

a rezolva cu succes problemele.

Modalități de coping

Coping-ul adaptativ ajută persoana să se confrunte eficient cu stresul, presupunând dezvoltarea unui plan de rezolvare a stresului, comunicarea cu prietenii și familia, adoptarea unui stil de viață sănătos, participarea la activități relaxante, plăcute, distractive etc.

Coping-ul maladaptativ apare ca urmare a distresului încercat de o persoană și de evenimentele stresante cu care se confruntă, iar comportamentele adoptate sunt supraalimentarea, fumatul, consumul de alcool, consumul de droguri, violența, suicidul etc.

Strategii de coping

Coping-ul centrat pe problemă implică un răspuns cerut pentru reducerea, modificarea sau eliminarea unei surse de stres (de exemplu, dacă performanța e scăzută, se reduc numărul orelor de lucru, se schimbă strategia de a lucra etc.).

Coping-ul centrat pe emoție vizează un răspuns cerut pentru a reduce impactul emoțional al unui stresor (exemple: negarea, credința religioasă, gândirea pozitivă, umorul, consumul de alcool/droguri, promiscuitatea sexuală etc.).

Așadar, coping-ul este un proces ce presupune creșterea conștientizării cu privire la cauzele stresului, căutarea/procesarea informațiilor cu privire la stresori, adaptarea atitudinii și comportamentului pentru o soluționare eficientă: reglare emoțională, schimbări comportamentale, căutarea/procesarea informațiilor (informația insuficientă și frica de necunoscut pot conduce la stres).

Etapele rezolvării unei probleme

definirea stresorului cu care se confruntă o persoană (și notarea acestuia)

identificarea răspunsului inițial (ce simte fizic, emoțional și ce reacții comportamentale a avut)

generarea alternativelor (notarea câtorva sau a tuturor soluțiilor)

selectarea celei mai bune alternative (se alege cea mai potrivită situației persoanei)

evaluarea rezultatului alegerii (analizarea eficienței alternativei)

Organizarea și managementul timpului implică:

planificarea obiectivelor SMART pe termen scurt (zi), mediu sau lung

stabilirea activităților (liste)

stabilirea priorităților

diferențierea lucrurilor urgente/importante

stabilirea granițelor și abilitatea de a respinge solicitările (a spune „nu”)

delegarea responsabilităților

organizarea spațiului de locuit/spațiului de lucru

eliminarea stresului din mediu (zgomot, poluare, lumină insuficientă)

realizarea unui buget

recompensarea reușitelor

Planificarea și prioritizarea

Notarea obiectivelor pe termen scurt și pe termen lung

Realizarea unei liste cu ce e de făcut pentru a atinge obiectivele

Notarea activităților care sunt dependente de altele și care trebuie realizate

Stabilirea termenelor limită și a priorităților

Păstrarea realismului, evitarea schimbărilor dramatice

Discutarea planului cu un prieten obiectiv

Identificarea activităților importante/urgente

Începerea activității cu schimbări mici, fezabile, ușor de îndeplinit

Delegarea activităților neimportante și care nu sunt urgente

Reevaluarea și revizuirea planurilor (dacă e nevoie)

Păstrarea calmului, perseverenței și flexibilității

A spune “nu” sau stabilirea/menținerea granițelor

Granițele sunt linii invizibile care îi separă pe oamenii unii de alții. Scopul granițelor este acela de a ne ajuta să fim în siguranță. Granițele iau mai multe forme și ne protejează din punct de vedere fizic, emoțional, spiritual, financiar și relațional. Pentru a păstra granițe adecvate avem la dispoziție mai multe instrumente: cuvintele, acțiunile, expresiile faciale, abilitatea de a merge mai departe sau de a pleca de lângă o persoană etc. Eficiența interpersonală, o abilitate asociată puternic cu adaptarea la stres, implică, printer altele, abilitatea de a face solicitări și abilitatea de a refuza solicitările altora. Intensitatea cu care o persoană poate spune nu unei solicitări este subliniată de nuanțe ale refuzului, nuanțe ce merg de la refuzul ferm, exprimarea nemulțumirii, sau ezitare la acceptarea tuturor solicitărilor celorlalți. Intensitatea refuzului unei solicitări depinde de o serie de factori (prioritățile, tipul de relație interpersonală, respectul de sine, capacitatea de a rezolva solicitarea, momentul ales pentru solicitare, autoritatea, respectarea unor drepturi, reciprocitatea, respectul etc). În stabilirea granițelor în raport cu ceilalți trebuie sa ținem cont de eficiența obiectivelor (a obține ceea ce vrei), de eficiența relației (păstrarea relației) și eficiența respectului de sine (păstrarea respectului de sine).

Organizarea spațiului

Un spațiu de locuit prost organizat poate fi o sursă majoră de stres.

Dacă mediul este plăcut și bine organizat, atunci poate ajuta la reducerea stresului și la creșterea performanței.

Unii oameni aflați sub stres au nevoie de un mediu calm, în timp ce alții se pot bucura de nivelurile ridicate ale stimulării unui mediu aglomerat.

Un spațiu de viață sau de muncă haotic și dezordonat contribuie la stres.

Decorează spațiul cu obiecte ce exprimă calm și bucurie.

Realizarea bugetului

Stabilirea unui buget lunar de venituri (salarii, chirii, dobânzi, burse etc.) și cheltuieli, care pot fi fixe (rate bancare, facturi pentru intretinere, lumina, telefon, transport, alimente etc.) și variabile (medicamente, activități de timp liber etc.)

Păstrarea limitelor stabilite

Identificarea și planificarea cheltuielilor periodice

Identificarea și înlocuirea pierderilor

Stabilirea unui plan de economisire

Teme

Organizarea și managementul timpului ca tehnică de adaptare la stres.

Definirea coping-ului. Tipuri și strategii de coping la stres.

Recunoașterea și minimizarea emoțiilor negative. Reducerea intensității emoțiilor și construirea unor rezerve emoționale

Abilitățile de reglare emoțională sunt foarte importante în procesul de adaptare la stres. Toți oamenii sunt predispuși la reactivitate emoțională atunci când se află în situații de stres. Tolerarea emoțiilor negative fără a recurge la acțiuni impulsive, care pot agrava situațiile, este, desigur, un mod de a modula intensitatea și durata emoțiilor negative. Obiectivele tehnicilor de reglare emoțională vizează înțelegerea propriilor emoții (identificarea emoțiilor, analizarea funcțiilor emoțiilor), reducerea vulnerabilității emoționale (prevenirea stărilor emoționale negative, creșterea rezistenței emoționale, creșterea emoțiilor pozitive), descreșterea suferinței emoționale (eliberarea emoțiilor dureroase prin conștientizarea lor, modularea sau schimbarea emoțiilor negative), descrierea experiențelor emoționale (ca reacții la gândurile, acțiunile și emoțiilor unei persoane) și descrierea rolului emoțiilor în viața oamenilor.

Restructurarea cognitivă implică:

schimbarea percepțiilor

stabilirea unor scopuri/așteptări realiste

înlocuirea gândurilor negative/toxice

promovarea gândurilor pozitive (focalizare pe calități)

anticiparea emoțiilor negative

Gândirea pozitivă se referă la:

minimalizarea temerilor, fricilor, anxietății, disperării, eșecului

focalizarea pe punctele tari

învățarea din experiențele stresante

identificarea oportunităților

Eliberarea suferinței emoționale-etape

conștientizarea emoției prezente

observarea emoției (notarea prezenței ei, distanțarea de emoție)

experimentarea emoției (ca un val care vine și pleacă, nu trebuie blocată, reprimată, înlăturată, nu trebuie menținută în preajma, amplificată)

o persoană nu este emoția ei (amintirea unor momente când s-a simțit diferit)

practicarea iubirii emoției (care nu trebuie judecată, ci acceptată)

Observarea și descrierea emoțiilor

Numele emoției………………

Intensitatea emoției……………

Evenimentul care a determinat emoția (cine, ce, când, unde)………….

Interpretările situației (credințe, presupuneri)…………..

Schimbări și efecte fiziologice (ce simt în corpul meu?)…………..

Limbajul corpului (expresia facială, postura, gesturile)

Acțiuni imediate (ce simt nevoia să fac? ce vreau să spun?)

Ce am spus sau am făcut în situația respectivă.

Jurnalul scris al emoțiilor

reprezintă o succesiune de pasaje scrise, care documentează observații și descrieri ale unor evenimente personale, gânduri, emoții, amintiri, percepții din călătoria unei persoane prin viață

scopul acestuia este de a promova un catharsis emoțional atunci când gândurile, percepțiile, atitudinile, valorile, credințele și tensiunile create de acestea sunt eliberate prin notarea lor pe hârtie.

practicarea scrisului în jurnal se dovedește a fi o tehnică formidabilă de coping în adaptarea la stres.

Beneficiile pe termen scurt includ exprimarea emoțiilor de furie și anxietate, în timp ce beneficiile pe termen-lung includ evaluarea modelelor și obiceiurile de a gândi, percepe și comporta care nu sunt sesizabile.

Exemple: Situația X… Cum te face să te simți fizic? Cum te simți la nivel psihologic? Cum ai reacționat în situația respectivă? Ce ți-ai spus ție despre situație?

Terapia prin umor

Pleacă de la premisa că, dacă gândurile negative pot determina boala, gândurile pozitive pot crește bunăstarea și sănătatea unei persoane

Este un factor de reducere a stresului care are ca efecte, printre altele: relaxarea tensiunii musculare, creșterea ritmului respirator, reducerea presiunii sângelui, realizarea unui masaj al organelor interne, eliberarea în sânge a endorfinelor (ucigașii naturali ai durerii).

Inițierea terapiei prin umor implică diverse activități: găsirea unui lucru amuzant pe zi, îmbunătățirea imaginației și creativității etc.

Terapia prin artă

Face referire la utilizarea creativă a artei în scopul comunicării și exprimării nonverbale prin care se menține conștientizarea și dezvoltarea personală

Obiectivele terapiei prin artă vizează efecte terapeutice asupra bunăstării mentale, fizice, spirituale și emoționale și se utilizează în situații ca: stres posttraumatic, anorexie, delincvența, copii abuzați, pacienți cu cancer, durere cronică etc.

Terapia prin muzică

reprezintă “aplicarea sistematică a muzicii de către meloterapeut pentru a produce schimbări în starea de sănătate fizică sau emoțională a clientului”

este implicată abilitatea de a experimenta o stare modificată a stimulării fizice și a dispoziției ce o însoțește prin procesarea unui ansamblu de note muzicale prin variația tonului, a ritmului și instrumentației pentru a obține un efect plăcut

pentru ca terapia prin muzică să fie pe deplin eficientă ca tehnică de relaxare cel mai bine este ca muzica să fie instrumentală

Strategii de tolerare a situațiilor de criză (evenimente și emoții dureroase)

Distragerea cu activități cognitive (activități distractive, activități de voluntariat, comparații cu oameni care au reușit sau cu oameni care sunt în situații mult mai grave, activități care produc efecte inverse –cărți, filme, muzică), detașarea de situație, activități de schimbare a gândurilor, activități senzoriale intense)

Relaxare prin provocarea celor 5 simțuri (văz, auz, miros, gust, atingere)

Îmbunătățirea stării prezente (imaginarea unor scene relaxante, înțelegere, rugăciuni, relaxarea musculară, focalizarea pe un singur lucru, vacanța, auto-încurajare)

Activități relaxante

Odihna

Hobby-uri, sporturi, exerciții fizice, yoga

Filme, piese de teatru

Citit, ascultarea muzicii

Rugăciunea și meditația

Notarea în jurnal etc. (vezi anexa 1)

Așadar, reducerea vulnerabilității la emoțiile negative face referire la tratarea afecțiunilor fizice, la echilibrarea comportamentului alimentar, evitarea substanțelor ce afectează dispoziția, echilibrarea somnului, exercițiile fizice, construirea competențelor și abilităților personale.

Teme

Jurnalul scris ca tehnică de adaptare la stres.

Terapia prin artă ca tehnică de adaptare la stres.

3. Producerea unui răspuns de relaxare la nivelul corpului. Reducerea expunerii la stresori

Tensiunea musculară este cel mai întâlnit simptom al stresului și poate conduce la rigiditate, durere, disconfort, postură afectată și afectarea stabilității articulațiilor. La gândurile produse de amenințările percepute, mușchii răspund cu tensiune sau contractare. Relaxarea este o o stare fiziologică caracterizată printr-o emoție de căldură și liniștire la nivel mental, se folosește pentru a contracara efectele dăunătoare ale stresului. Utilizarea minții pentru a schimba fiziologia. Răspunsurile fiziologice sunt reduceri ale ratei respirației, ratei ritmului cardiac și a tensiunii musculare.

Tehnici care produc relaxarea corporală:

Relaxarea

Exerciții de respirație

Imagerie creativă/ghidată (vizual, auditiv, olfactiv, gustativ, tactil)

Interacțiune cu natura

Atingerea terapeutică: masajul

Biofeedback

Meditația

Yoga

Relaxarea musculară este o tehnică simplă utilizată pentru a promova relaxarea și odihna prin tensionarea și relaxarea sistematică a musculaturii corpului, de la picioare la cap. Se încearcă relaxarea muscular prin tensionarea și relaxarea fiecărei grupe mari de mușchi, începând cu mâinile și brațele, mergând în sus, spre vârful capului și apoi în joss pre picioare. În timpul relaxării poate fi ascultată muzică de relaxare, poate fi făcută o baie fierbinte, se poate bea lapte fierbinte, se pot masa gatul, ceafa, picioarele, umerii etc.

Pași pentru inițierea relaxării musculare progresive

Poziție confortabilă

Monitorizați-vă respirația

Inspirați atunci când contractați fiecare grupă musculară

Expirați atunci când relaxați fiecare grupă musculară

Focalizați concentrarea dvs pe fiecare grup muscular și lucrați pe regiuni ale corpului vostru

Practicarea respirației diafragmatice

Așezați-vă într-o poziție confortabilă.

Alegerea unui cuvânt, fraze, imagini pe care să vă focalizați; sau focalizare pe respirație.

Închideți ochii și relaxați mușchii.

Respirați încet și natural– repetați cuvântul sau fraza aleasă și repetați-o ca și când ați expira-o.

Când alte gânduri îți vin în minte , doar întoarce-te la repetarea cuvântului sau la respirație.

Faceți asta 5-10 minute.

Meditația este un proces de eliberare sau de golire a minții ce presupune concentrarea focalizată și creșterea conștientizării a existenței cuiva. Efectele fiziologice ale meditației pot fi reducerea consumului de oxigen, creșterea rezistenței pielii, reducerea ritmului inimii, reducerea presiunii sângelui, reducerea tensiunii musculare. Așadar, meditația reprezintă liniștirea minții prin focalizarea activă asupra unui cuvânt, obiect sau proces particular, corpul menținându-se relaxat. Trebuie făcută într-o poziție pe care o poți susține pentru o perioadă de timp (ideal 20-30 minute).

Yoga este o altă tehnică de relaxare corporală ce presupune o serie de posturi fizice ce accentuează echilibrarea și controlul respirației. Biofeedback-ul este o tehnică ce folosește echipamente de monitorizare pentru a ajuta o persoană să devină conștientă cu privire la procesele inconștiente din organism, cum ar fi temperatura sau presiunea sângelui, în scopul de a avea un anume control asupra lor.

Masajul reprezintă una dintre cele mai vechi și cunoscute tehnici de reducere a stresului, tehnică de manipulare a pielii, mușchilor, ligamentelor și a țesuturilor din jurul acestora. Societatea înalt tehnologizată poate crește nevoia de atingere umană. Scopul masajului este reducerea tensiunii musculare, creșterea confortului fizic al musculaturii și al articulațiilor din jurul lor și promovarea unui sens profund al relaxării. Ajută la reducerea tensiunii musculare, satisface o nevoie esențială umană- atingerea, fiind eficient în promovarea relaxării.

Exerciții de observare a respirației

Observarea respirației proprii este una dintre cele mai ușoare și mai eficiente metode de relaxare ce presupune focalizarea atenției pe inspirație și expirație.

Pași:

Focalizați-vă atenția asupra respirației voastre

Concentrați-vă asupra inspirațiilor și expirațiilor. Numărați-vă respirațiile folosind numărătoarea de la 0 la 9.

Vizualizați imaginile numerelor care se schimbă cu fiecare respirație.

Alternativ, vizualizați cum sănătatea și relaxarea intră în corpul vostru când inspirați și cum stresul și durerea ies din corpul vostru când expirați.

Cele 4 faze ale respirației diafragmatice:

Faza I: inspirați

Faza II : faceți o scurtă pauză înainte de a expira

Faza III: expirați

Faza IV: faceți o altă scurtă pauză după expirare și înainte de a iniția o nouă inspirație

Teme

Relaxarea ca tehnică de adaptare la stres.

Practicarea observației respirației ca tehnică de adaptare la stres.

Meditația ca tehnică de adaptare la stres.

Sugerarea unor schimbări la nivelul stilului de viață.Construirea unor rezerve la nivelul corpului

Alimentație adecvată și menținerea greutății ideale

Exerciții regulate, activitate fizică

Eliminarea comportamentelor deficitare de coping la stres (fumat,alcool, droguri)

Odihna suficientă

Activitățile relaxante/plăcute (realizarea unui echilibru între muncă și relaxare)

Mobilizarea suportului social

Pași în modificarea comportamentului

Selectați un comportament indezirabil

Întrebați-vă cât sunteți de motivat pentru a schimba acest comportament

Gândiți-vă la schimbările de percepție și atitudinale care vor acompania schimbarea comportamentală

Specificați care este noul comportament pe care-l veți adopta

Evaluați rezultatele

Alimentația adecvată

A mânca o dietă echilibrată

A evita excesul de cafea

Mențineți-vă greutatea ideală

Evitați nicotina, cafeina în exces și alte stimulante

Evitați consumul de sare în exces

Ghidul piramidei alimentelor

Exerciții fizice

Reduc anxietatea și cresc sentimentul de bunăstare

Mobilizează resursele de energie pentru a completa ciclul energiei

Faceți exerciții cardiovasculare de 3 – 4 ori pe săptămână

Folosesc energia în exces eliminată prin reacția “fugi sau luptă”.

Îmbunătățesc circulația sângelui

Scad presiunea sângelui

Eliberează mintea de gânduri ce produc îngrijorare

Îmbunătățesc imaginea de sine

Sporesc contactele sociale

Recunoașteți ce puteți schimba

Puteți să schimbați stresorii prin evitarea sau eliminarea lor?

Puteți reduce intensitatea lor (gestionați-le în timp și nu imediat)

Puteți reduce expunerea dvs la stres (luați o pauză, plecați)

Puteți să dedicați timpul necesar pentru a face o schimbare?

Teme

Alimentația adecvată ca tehnică de adaptare la stres.

Practicarea exercițiilor fizice ca tehnică de adaptare la stres.

BIBLIOGRAFIE

Alder Beth, Porter Mike, Abraham Charles, Van Teijlingen Edwin (2004, 2ed) “Psychology and sociology applied to medicine “, : Churchill Livingstone

Allen Jennifer, Markovitz Jerome, Jacobs R.David, Knox S. Sarah (2001 ) Social Support and Health Behavior in Hostile Black and White Men and Women in CARDIA, Psyhosomatic Medicine 63:609-618

Argyle, Michael. (1992). Social Psychology of everyday life. : Routledge.

Barajas L. (2009) Suprasolicitat, copleșit și prost plătit, București: Ed.House of Guides

Barrera M.J. și Ainlay S, L (1983). The structure of social support: A conceptual and empirical analysis. Journal of Community Psychology, 11:133-143

Băban Adriana (coord) (2003) Consiliere educațională. Ghid metodologic pentru orele de dirigenție și consiliere. Cluj-Napoca: S.C. PSINET SRL.

Birkenbihl Vera (1999) “Stresul-un prieten prețios?”, București: GemmaPres

Boenisch Ed, Haney Michele C. (2004) “Manualul suferindului de stres. Sens, echilibru și sănătate în viață”, București: Vremea XXI

Boss, P. (2002), Family Stress Management. A contextual approach, Sage Publications, .

Brehm S.S., Kassin M.S., Fein S. (2002, 5ed), “Social psychology”, NY: Houghton Mifflin Company.

Bunker J.Stephen, Colquhoun M. David, Esler D.Murray et al (2003) Stress and coronary heart disease: psychosocial risk factors, The Medical Journal of Australia, 178 (6):272-276

Capotescu R. (2006), Stresul ocupațional. Teorii, modele, aplicații, Iași: Ed. Lumen

Charlesworth, Edward A. ; Nathan, Ronald G. Stress management : a comprehensive guide to wellness New York ; Ballantine Books, 1989

Cheevers, P. (2008), Cum să faci față stresului în familie, Editura Antet, București.

Cockerham C. William, Glasser Michael si Heuser S. Linda (1998) „ in Medical Sociology”, : Prentice Hall.

Cohen, Sheldon. (2001). Social relationships and health. Berkman & Syme(1979), Advances in Mind-Body Medicine,17,2-59.

Cohen, Sheldon. (1992). Stress, Social Support, and Disorder. In F.Veiel ;I U.Baumann (eds) (1992), The meaning and measurement of social support. NY: Hemisphere Press.

Cohen, Sheldon. Mermerstein, R at al (1985). Measuring The Functional Components of Social Support. In Sarason G.I., Sarason B.R. (ed) (1985), Social Support: Theory, Research and Applications, 73-94.

Cohen, Sheldon, Brissette, Ian, Skoner, David P. și Doyle, William J. (2000).Social integration and Health: the Case of the Common Cold. Journal of Social Structure, vol.1, no 3.

Committee on Future Directions for Behavioral and Social Sciences Research (2001). New Horizons in Health: An Integrative Approach. : National Academies Press.

Cooper C.L. și Dewe P. (2005), Stress. A brief History, Oxford: Blackwell Publishing

COX, Tom Stress

Covey S. (2000), Managementul timpului sau cum ne stabilim prioritățile, București: Ed. Allfa

Crane Russel D. și Marshal S.E., (2006). Handbook of FAMILIES & HEALTH. Interdisaplinary Perspective. : SAGE Publications, Inc.

Cungi Charley (2000) ”Cum putem scăpa de stres”,  :Polirom

Deater-Deckard, K. (2004), Parenting stress, Yale University Press,

Dodge și Martin (1970) Social Stress and Chronic Illness: Mortality Patterns in Industrial Society

Ene, Sorin (2005) Cum reactionam la stres : tulburari psihice somatoforme si disociative Iasi Polirom

Fair M.Joan și Froelicher Sivarajan Erika (2000) Psychosocial Interventions in Susan L.Woods, Froelicher Sivarajan Erika și Sandra Underhill Motzer, Cardiac Nursing , Lippincott Williams & Wilkins.

Falvo Donna (2005, 3ed) “Medical and Psychosocial Aspects of Chronic Illness and Disability “, , Jones and Publishers

Feldman, R.S. (1985) “Social Psychology”, New York, McGraw Hill

Fink George ed. Encyclopedia of stress Vol. 1-4 Amsterdam ; Elsevier, 2007

Fink G. (ed) (2010), Stress consequences: mental, neuropsychological and socioeconomic, Oxford: Academic Press.

Flach, Frederic F. Resilience : discovering a new strength at times of stress New York ; Faucett Columbine, 1988

Goliszek Andrew (1998) “Învingeți stresul ”, Teora, București

Glynn M. Laura, Christenfeld Nicholas, Gerin William (1999) “Gender, Social Support and Cardiovascular Responses to Stress “, Psyhosomatic Medicine 61:234-242

Haddou M. (2003), Cum să spui NU acasă, la serviciu, prietenilor, în viața de zi cu zi, București: Ed. Trei

Hahn B. Dale și Payne A. Wayne, (1997, 3 ed ), Focus on health , : WCB McGraw-Hill.

Hobfoll S.E. (2001) Social Support and Stress in Smelser J. Neil si Baltes B. Paul “International Encyclopedia of the Social & Behavioral Sciences”, Palo Alto and Berlin , Elsevier Science Ltd.

Hobfoll S.E. (1998) Stress, Culture, and Community: The Psychology and Philosophy of Stress, NY: Springer.

Iamandescu, Ioan-Bradu (2002) “Stresul psihic din perspectivă psihologică și psihosomatică”, București, Editura Infomedica

Iamandescu, Ioan-Bradu Stresul psihic si bolile interne Bucuresti ; All, 1993

, Committee on Health and Behavior: Research, Practice and Policy. (2001). Health and behavior. The interplay of biological, behavioral and societal influences. : Press.

Johnson Spencer (2002), Da sau nu. Ghidul deciziilor eficiente, București: Ed. Curtea Veche

LaRoche L. (2009), Viața nu este un stres continuu, București: Ed. Amaltea

Lazarus, R. S., și Folkman, S. (1984). Stress, Appraisal, and Coping. : Springer

Legeron Patrick (2003) “Cum să te aperi de stres”, București: EdTrei

Lelord, F. și Andre, C. (2003) Cum să ne exprimăm emoțiile și sentimentele, București: Ed.TREI

Linsky S. Arnold și Straus A. Murray (1986). Social stress in the . Links to Regional Patterns in Crime and Illness, Auburn House Publishing Company

Looker T. și Gregson O. (2009) Manual antistres, București: Ed.Niculescu

Luban-Plozza Boris, Pozzi Ugo, Carlevaro Tazio (2000). Conviețuirea cu stresul. Strategii de înfrânare a anxietății. București:Ed. Medicală.

Luban-Plozza, Boris ; Pozzi, Ugo Viata alaturi de stress : strategii de înfrângere a anxietatii Iasi ; Contact International, 1997

Lupu, Iustin și Zanc, Ioan. (1999). Sociologie medicală. Teorie și aplicații. Iași:Ed. Polirom.

Madsen, C.W. (2007), Colaborative Therapy with Multi-stressed families, The Guildford Press, London.

Mardare, Elena Iulia (2010) Stresul psihosocial și boala cardiacă. Analize și intervenții, București: Ed.Universității din București.

Mardare, E. I. (2010) Servicii de consiliere si terapie adresate familiilor afectate de stres în “Asistența socială a grupurilor de risc”, coord. Doru Buzducea, : Editura Polirom.

Mardare, E.I. (2010) Managementul stresului în consilierea psihosocială a familiilor, suport de curs, Universitatea din București, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială

Mardare, Elena Iulia (2007) Factori psihosociali asociați infecției cu HIV/SIDA, în “Riscuri la tineri: adolescenții cu HIV/SIDA din România” coord. Buzducea Doru, București: Ed.Universității din București.

Mardare, Elena Iulia (2007) Intervenții psihosociale adresate adolescenților și familiilor acestora în contextul HIV/SIDA, în “Riscuri la tineri: adolescenții cu HIV/SIDA din România” coord. Buzducea Doru, București: Ed.Universității din București.

Mardare, Elena Iulia (2005). Suportul social și relațiile interpersonale », « Rolul comunicării în relația asistent social-client  și Practica interpersonală cu familiile în situație de risc  în « Program de formare în practica asistenței sociale. Cunoștințe și deprinderi de bază pentru referenții sociali din cadrul autorităților publice locale. Manualul formatorului » în cadrul Proiectului Phare « Construcția Instituțională a Serviciilor Sociale în România », București : Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei

Mardare, Elena Iulia (2005). Suportul social și starea de sănătate, Revista de Asistență Socială, : Polirom.

Mardare, Elena Iulia (2003). Serviciile de îngrijire socială destinate persoanelor și grupurilor cu nevoi medico-sociale, Revista de Asistență Socială, nr. 1,  : Ed.Polirom

Mardare, Elena Iulia (2004). Tehnici și strategii terapeutice adresate familiei confruntată cu probleme de sănătate, Revista de Asistență Socială, nr. 3,  : Ed.Polirom

Monat, Alan ; LAZARUS, Richard S. Stress and coping : an anthology New York ; Columbia University Press, 1985

Myers G. David (1990, 3ed), “Social psychology”, NY:McGraw-Hill Publishing

Nezu M. A., Nezu M.C.,Geller A.P. (2003) “Health Psychology “, vol. 9 in Handbook of Psychology, John Wiley & Sons, Inc, NJ.

O Connell, B. (2001), Solution-Focused Stress Counseling, Sage Publications, .

Jane (2004, 3ed), “Health psychology. A textbook”, : Open University Press.

Olinescu R. (2004). Despre emoții și stres, București: Gramar.

Orth-Gomer K. (2001) “Social Support and Health” in Smelser J. Neil si Baltes B. Paul “International Encyclopedia of the Social & Behavioral Sciences”, Palo Alto and Berlin , Elsevier Science Ltd.

Orth-Gomer K., Chesney M., Wenger N.K. (1998) “Women, Stress and Heart Disease”, , Erlbaum Associates, Publishers.

Pearlin Leonard (1998), “The Sociological Study of Stress” in Cockerham C. William, Glasser Michael si Heuser S. Linda „ in Medical Sociology”, New : Prentice Hall.

Pearlin Leonard (1995), “Some Conceptual Perspectives On the Origins and Prevention of Social Stress” in Socioeconomic Conditions, Stress and Mental Disorders:Toward a New Synthesis of Research and Public Policy , National Institute of Mental Health (NIMH) Office of Prevention and Special Projects,

Poantă L. (2007), Medicii și stresul ocupațional, Cluj-Napoca: Ed. Casa Cărții de Știință

Rădulescu, Sorin M. (2002). Sociologia sănătății și a bolii. București: Ed.Nemira.

Rice Hill Virginia (2000) Handbook of STRESS, COPING and HEALTH. Implications for Nursing Research, Theory and Practice, London: Sage Publications, Inc.

Saunier E. (2008), Să muncim fără stres, București: Ed. Curtea Veche

Scambler Graham (1997, 4ed) “Sociology as apllied to medicine”, London: W.B. Saunders Company Ltd .

Schneiderman, Neil, Antoni, Michael H., Saab, Patrice G., Ironson, Gail. (2001) HEALTH PSYCHOLOGY: Psychosocial and Biobehavioral Aspects of Chronic Disease Management. Annual Review of Psychology.

Selye Hans (1983), “Selye,s guide to stress research. Vol 3”, London: Scientific and Academic Editions.

Servan-Schreiber D. (2004), Vindecă stresul, anxietatea și depresia fără medicamente și fără psihanaliză, București: Ed. Elena Francisc Publishing.

Seyle, H. (1956). The Stress of Life. New York: McGraw-Hill

Servan-Schreiber, Jean-Loius Vindeca stresul, anxietatea si depresia fara medicamente si fara psihanaliza Bucuresti: Elena Francisc Publishing, 2007

Sharkey Peter (2000) The essentials of Community Care. A guide for Practitioners. NY: Palgrave

Siegrist J. (2001) Stress and Coping Theories in Smelser J. Neil si Baltes B. Paul “International Encyclopedia of the Social & Behavioral Sciences”, Palo Alto and Berlin , Elsevier Science Ltd.

Smelser J. Neil si Baltes B. Paul (2001) “International Encyclopedia of the Social & Behavioral Sciences”, Palo Alto and Berlin , Elsevier Science Ltd.

Spielberger Charles (ed) (2004) “Encyclopedia of Applied Psychology. Vol3”, Palo Alto , Elsevier Science Ltd.

Stora, Jean-Benjamin ; Cosoveanu, Crina, Stresul Bucuresti ; Meridiane, 1999

Thoits A. Peggy (1998), “Stress, Coping and Social Support Processes: Where are We? What Next? in Cockerham C. William, Glasser Michael si Heuser S. Linda „ in Medical Sociology”, : Prentice Hall.

Thomas K.Richard (2003), “Society and Health. Sociology for Health Professionals”, NY: Kluwer Academic Publishers.

Turner J. si Marino F. (1998), “Social Support and Social Structure: A Descriptive Epidemiology” in Cockerham C. William, Glasser Michael si Heuser S. Linda „Readings in Medical Sociology”, : Prentice Hall.

Tyrer P. (2006), Cum rezistăm la stres, București: Ed. Antet

Ursu A.M. (2007), Stresul organizațional. Modalități de identificare, studiere, prevenire și combatere, Iași: Ed. Lumen

Vaux Alan (1988) “Social Support. Theory, Research and Intervention”, NY: PRAEGER.

Weber, Ann L. (1992). Social Psychology. : HarperCollins Publishers.

Williams P., Barclay L., Schmied V., (2004). Defining Social Support in Context: A Necessary Step in Improving Research Intervention and Practice, Qualitative Health Research, Vol. 14, No7, September, 942-960.

Wilkinson G. (2008), Să înțelegem stresul, București: Ed. Minerva

Wolff H.G., (1953) Stress and Disease, : Charles C. Thomas.

Organizația Mondială a Sănătății (Geneva) (2004). Clasificarea internațională a funcționării, dizabilității și sănătății, Bucuresti, Ed. MarLink

BIBLIOGRAFIE

Alder Beth, Porter Mike, Abraham Charles, Van Teijlingen Edwin (2004, 2ed) “Psychology and sociology applied to medicine “, : Churchill Livingstone

Allen Jennifer, Markovitz Jerome, Jacobs R.David, Knox S. Sarah (2001 ) Social Support and Health Behavior in Hostile Black and White Men and Women in CARDIA, Psyhosomatic Medicine 63:609-618

Argyle, Michael. (1992). Social Psychology of everyday life. : Routledge.

Barajas L. (2009) Suprasolicitat, copleșit și prost plătit, București: Ed.House of Guides

Barrera M.J. și Ainlay S, L (1983). The structure of social support: A conceptual and empirical analysis. Journal of Community Psychology, 11:133-143

Băban Adriana (coord) (2003) Consiliere educațională. Ghid metodologic pentru orele de dirigenție și consiliere. Cluj-Napoca: S.C. PSINET SRL.

Birkenbihl Vera (1999) “Stresul-un prieten prețios?”, București: GemmaPres

Boenisch Ed, Haney Michele C. (2004) “Manualul suferindului de stres. Sens, echilibru și sănătate în viață”, București: Vremea XXI

Boss, P. (2002), Family Stress Management. A contextual approach, Sage Publications, .

Brehm S.S., Kassin M.S., Fein S. (2002, 5ed), “Social psychology”, NY: Houghton Mifflin Company.

Bunker J.Stephen, Colquhoun M. David, Esler D.Murray et al (2003) Stress and coronary heart disease: psychosocial risk factors, The Medical Journal of Australia, 178 (6):272-276

Capotescu R. (2006), Stresul ocupațional. Teorii, modele, aplicații, Iași: Ed. Lumen

Charlesworth, Edward A. ; Nathan, Ronald G. Stress management : a comprehensive guide to wellness New York ; Ballantine Books, 1989

Cheevers, P. (2008), Cum să faci față stresului în familie, Editura Antet, București.

Cockerham C. William, Glasser Michael si Heuser S. Linda (1998) „ in Medical Sociology”, : Prentice Hall.

Cohen, Sheldon. (2001). Social relationships and health. Berkman & Syme(1979), Advances in Mind-Body Medicine,17,2-59.

Cohen, Sheldon. (1992). Stress, Social Support, and Disorder. In F.Veiel ;I U.Baumann (eds) (1992), The meaning and measurement of social support. NY: Hemisphere Press.

Cohen, Sheldon. Mermerstein, R at al (1985). Measuring The Functional Components of Social Support. In Sarason G.I., Sarason B.R. (ed) (1985), Social Support: Theory, Research and Applications, 73-94.

Cohen, Sheldon, Brissette, Ian, Skoner, David P. și Doyle, William J. (2000).Social integration and Health: the Case of the Common Cold. Journal of Social Structure, vol.1, no 3.

Committee on Future Directions for Behavioral and Social Sciences Research (2001). New Horizons in Health: An Integrative Approach. : National Academies Press.

Cooper C.L. și Dewe P. (2005), Stress. A brief History, Oxford: Blackwell Publishing

COX, Tom Stress

Covey S. (2000), Managementul timpului sau cum ne stabilim prioritățile, București: Ed. Allfa

Crane Russel D. și Marshal S.E., (2006). Handbook of FAMILIES & HEALTH. Interdisaplinary Perspective. : SAGE Publications, Inc.

Cungi Charley (2000) ”Cum putem scăpa de stres”,  :Polirom

Deater-Deckard, K. (2004), Parenting stress, Yale University Press,

Dodge și Martin (1970) Social Stress and Chronic Illness: Mortality Patterns in Industrial Society

Ene, Sorin (2005) Cum reactionam la stres : tulburari psihice somatoforme si disociative Iasi Polirom

Fair M.Joan și Froelicher Sivarajan Erika (2000) Psychosocial Interventions in Susan L.Woods, Froelicher Sivarajan Erika și Sandra Underhill Motzer, Cardiac Nursing , Lippincott Williams & Wilkins.

Falvo Donna (2005, 3ed) “Medical and Psychosocial Aspects of Chronic Illness and Disability “, , Jones and Publishers

Feldman, R.S. (1985) “Social Psychology”, New York, McGraw Hill

Fink George ed. Encyclopedia of stress Vol. 1-4 Amsterdam ; Elsevier, 2007

Fink G. (ed) (2010), Stress consequences: mental, neuropsychological and socioeconomic, Oxford: Academic Press.

Flach, Frederic F. Resilience : discovering a new strength at times of stress New York ; Faucett Columbine, 1988

Goliszek Andrew (1998) “Învingeți stresul ”, Teora, București

Glynn M. Laura, Christenfeld Nicholas, Gerin William (1999) “Gender, Social Support and Cardiovascular Responses to Stress “, Psyhosomatic Medicine 61:234-242

Haddou M. (2003), Cum să spui NU acasă, la serviciu, prietenilor, în viața de zi cu zi, București: Ed. Trei

Hahn B. Dale și Payne A. Wayne, (1997, 3 ed ), Focus on health , : WCB McGraw-Hill.

Hobfoll S.E. (2001) Social Support and Stress in Smelser J. Neil si Baltes B. Paul “International Encyclopedia of the Social & Behavioral Sciences”, Palo Alto and Berlin , Elsevier Science Ltd.

Hobfoll S.E. (1998) Stress, Culture, and Community: The Psychology and Philosophy of Stress, NY: Springer.

Iamandescu, Ioan-Bradu (2002) “Stresul psihic din perspectivă psihologică și psihosomatică”, București, Editura Infomedica

Iamandescu, Ioan-Bradu Stresul psihic si bolile interne Bucuresti ; All, 1993

, Committee on Health and Behavior: Research, Practice and Policy. (2001). Health and behavior. The interplay of biological, behavioral and societal influences. : Press.

Johnson Spencer (2002), Da sau nu. Ghidul deciziilor eficiente, București: Ed. Curtea Veche

LaRoche L. (2009), Viața nu este un stres continuu, București: Ed. Amaltea

Lazarus, R. S., și Folkman, S. (1984). Stress, Appraisal, and Coping. : Springer

Legeron Patrick (2003) “Cum să te aperi de stres”, București: EdTrei

Lelord, F. și Andre, C. (2003) Cum să ne exprimăm emoțiile și sentimentele, București: Ed.TREI

Linsky S. Arnold și Straus A. Murray (1986). Social stress in the . Links to Regional Patterns in Crime and Illness, Auburn House Publishing Company

Looker T. și Gregson O. (2009) Manual antistres, București: Ed.Niculescu

Luban-Plozza Boris, Pozzi Ugo, Carlevaro Tazio (2000). Conviețuirea cu stresul. Strategii de înfrânare a anxietății. București:Ed. Medicală.

Luban-Plozza, Boris ; Pozzi, Ugo Viata alaturi de stress : strategii de înfrângere a anxietatii Iasi ; Contact International, 1997

Lupu, Iustin și Zanc, Ioan. (1999). Sociologie medicală. Teorie și aplicații. Iași:Ed. Polirom.

Madsen, C.W. (2007), Colaborative Therapy with Multi-stressed families, The Guildford Press, London.

Mardare, Elena Iulia (2010) Stresul psihosocial și boala cardiacă. Analize și intervenții, București: Ed.Universității din București.

Mardare, E. I. (2010) Servicii de consiliere si terapie adresate familiilor afectate de stres în “Asistența socială a grupurilor de risc”, coord. Doru Buzducea, : Editura Polirom.

Mardare, E.I. (2010) Managementul stresului în consilierea psihosocială a familiilor, suport de curs, Universitatea din București, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială

Mardare, Elena Iulia (2007) Factori psihosociali asociați infecției cu HIV/SIDA, în “Riscuri la tineri: adolescenții cu HIV/SIDA din România” coord. Buzducea Doru, București: Ed.Universității din București.

Mardare, Elena Iulia (2007) Intervenții psihosociale adresate adolescenților și familiilor acestora în contextul HIV/SIDA, în “Riscuri la tineri: adolescenții cu HIV/SIDA din România” coord. Buzducea Doru, București: Ed.Universității din București.

Mardare, Elena Iulia (2005). Suportul social și relațiile interpersonale », « Rolul comunicării în relația asistent social-client  și Practica interpersonală cu familiile în situație de risc  în « Program de formare în practica asistenței sociale. Cunoștințe și deprinderi de bază pentru referenții sociali din cadrul autorităților publice locale. Manualul formatorului » în cadrul Proiectului Phare « Construcția Instituțională a Serviciilor Sociale în România », București : Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei

Mardare, Elena Iulia (2005). Suportul social și starea de sănătate, Revista de Asistență Socială, : Polirom.

Mardare, Elena Iulia (2003). Serviciile de îngrijire socială destinate persoanelor și grupurilor cu nevoi medico-sociale, Revista de Asistență Socială, nr. 1,  : Ed.Polirom

Mardare, Elena Iulia (2004). Tehnici și strategii terapeutice adresate familiei confruntată cu probleme de sănătate, Revista de Asistență Socială, nr. 3,  : Ed.Polirom

Monat, Alan ; LAZARUS, Richard S. Stress and coping : an anthology New York ; Columbia University Press, 1985

Myers G. David (1990, 3ed), “Social psychology”, NY:McGraw-Hill Publishing

Nezu M. A., Nezu M.C.,Geller A.P. (2003) “Health Psychology “, vol. 9 in Handbook of Psychology, John Wiley & Sons, Inc, NJ.

O Connell, B. (2001), Solution-Focused Stress Counseling, Sage Publications, .

Jane (2004, 3ed), “Health psychology. A textbook”, : Open University Press.

Olinescu R. (2004). Despre emoții și stres, București: Gramar.

Orth-Gomer K. (2001) “Social Support and Health” in Smelser J. Neil si Baltes B. Paul “International Encyclopedia of the Social & Behavioral Sciences”, Palo Alto and Berlin , Elsevier Science Ltd.

Orth-Gomer K., Chesney M., Wenger N.K. (1998) “Women, Stress and Heart Disease”, , Erlbaum Associates, Publishers.

Pearlin Leonard (1998), “The Sociological Study of Stress” in Cockerham C. William, Glasser Michael si Heuser S. Linda „ in Medical Sociology”, New : Prentice Hall.

Pearlin Leonard (1995), “Some Conceptual Perspectives On the Origins and Prevention of Social Stress” in Socioeconomic Conditions, Stress and Mental Disorders:Toward a New Synthesis of Research and Public Policy , National Institute of Mental Health (NIMH) Office of Prevention and Special Projects,

Poantă L. (2007), Medicii și stresul ocupațional, Cluj-Napoca: Ed. Casa Cărții de Știință

Rădulescu, Sorin M. (2002). Sociologia sănătății și a bolii. București: Ed.Nemira.

Rice Hill Virginia (2000) Handbook of STRESS, COPING and HEALTH. Implications for Nursing Research, Theory and Practice, London: Sage Publications, Inc.

Saunier E. (2008), Să muncim fără stres, București: Ed. Curtea Veche

Scambler Graham (1997, 4ed) “Sociology as apllied to medicine”, London: W.B. Saunders Company Ltd .

Schneiderman, Neil, Antoni, Michael H., Saab, Patrice G., Ironson, Gail. (2001) HEALTH PSYCHOLOGY: Psychosocial and Biobehavioral Aspects of Chronic Disease Management. Annual Review of Psychology.

Selye Hans (1983), “Selye,s guide to stress research. Vol 3”, London: Scientific and Academic Editions.

Servan-Schreiber D. (2004), Vindecă stresul, anxietatea și depresia fără medicamente și fără psihanaliză, București: Ed. Elena Francisc Publishing.

Seyle, H. (1956). The Stress of Life. New York: McGraw-Hill

Servan-Schreiber, Jean-Loius Vindeca stresul, anxietatea si depresia fara medicamente si fara psihanaliza Bucuresti: Elena Francisc Publishing, 2007

Sharkey Peter (2000) The essentials of Community Care. A guide for Practitioners. NY: Palgrave

Siegrist J. (2001) Stress and Coping Theories in Smelser J. Neil si Baltes B. Paul “International Encyclopedia of the Social & Behavioral Sciences”, Palo Alto and Berlin , Elsevier Science Ltd.

Smelser J. Neil si Baltes B. Paul (2001) “International Encyclopedia of the Social & Behavioral Sciences”, Palo Alto and Berlin , Elsevier Science Ltd.

Spielberger Charles (ed) (2004) “Encyclopedia of Applied Psychology. Vol3”, Palo Alto , Elsevier Science Ltd.

Stora, Jean-Benjamin ; Cosoveanu, Crina, Stresul Bucuresti ; Meridiane, 1999

Thoits A. Peggy (1998), “Stress, Coping and Social Support Processes: Where are We? What Next? in Cockerham C. William, Glasser Michael si Heuser S. Linda „ in Medical Sociology”, : Prentice Hall.

Thomas K.Richard (2003), “Society and Health. Sociology for Health Professionals”, NY: Kluwer Academic Publishers.

Turner J. si Marino F. (1998), “Social Support and Social Structure: A Descriptive Epidemiology” in Cockerham C. William, Glasser Michael si Heuser S. Linda „Readings in Medical Sociology”, : Prentice Hall.

Tyrer P. (2006), Cum rezistăm la stres, București: Ed. Antet

Ursu A.M. (2007), Stresul organizațional. Modalități de identificare, studiere, prevenire și combatere, Iași: Ed. Lumen

Vaux Alan (1988) “Social Support. Theory, Research and Intervention”, NY: PRAEGER.

Weber, Ann L. (1992). Social Psychology. : HarperCollins Publishers.

Williams P., Barclay L., Schmied V., (2004). Defining Social Support in Context: A Necessary Step in Improving Research Intervention and Practice, Qualitative Health Research, Vol. 14, No7, September, 942-960.

Wilkinson G. (2008), Să înțelegem stresul, București: Ed. Minerva

Wolff H.G., (1953) Stress and Disease, : Charles C. Thomas.

Organizația Mondială a Sănătății (Geneva) (2004). Clasificarea internațională a funcționării, dizabilității și sănătății, Bucuresti, Ed. MarLink