Metode Si Tehnici Aplicate DE Argumentare Si Retorica A Euromanagerilor Contemporani
METODE ȘI TEHNICI APLICATE DE ARGUMENTARE ȘI RETORICĂ A EUROMANAGERILOR CONTEMPORANI
Cuprins:
1. Cultura managerială
1.1. Definirea și conținutul culturii manageriale
1.2. Adaptarea culturii manageriale la cerințele interne/externe ale organizației .
2. Noțiuni teoretice și practice necesare Euromanagerului în cadrul unei . dezbateri
2.1. Noțiuni Teoretice
2.1.1. Originile dezbaterii academice
2.1.2. Dezbatere și democrație în cadrul conducerii
2.1.3. Considerații de natură strategică
2.1.4. Chestiuni disputabile: niveluri de conflict
2.2. Noțiuni Aplicative
2.2.1. Cum trebuie managerul să-și impartășească ideile
2.2.2. Pledoaria constructivă negatoare și respingerea în cadrul . dialogului
2.2.3.Cum se atacă criteriile si argumentele
2.2.4. Alte idei de muncă în echipă
2.3. Rostirea și stilul managerului in cadrul culturii europene
2.3.1. Câteva observații privitoare la limbaj
2.3.2. Stilul oratoric al managerului în dezbateri.
2.3.3. Euromanagerul în formarea propriului său stil oratoric
2.3.4. Cîteva observații concludente asupra deprinderilor oratorice.
3. Metode, tehnici si deprinderide esențiale pentru aflarea adevarului, tehnici europene . moderne.
3.1. Argumentele managerului in cultura europeana.
3.1.1. Argumentele concludente si argumentul “knock-out”.
3.1.2. Argument relativ la ignoranță și relativ la persoană
3.1.3. Argumente circulare și cu o premisă suprimată
3.1.4. Argumentul apelului la autoritate
3.2. Eroarea depistabilă si formele ei.
3.2.1 Erori de categoria I
3.2.1.1. Eroare formală
3.2.1.2. Eroarea genetică
3.2.1.3. Eroare neformală
3.2.1.4. Eroarea temeiurilor nesatisfăcătoare
3.2.2. Erori de categoria II
3.2.2.1. Eroarea democratică
3.2.2.2. Eroarea etimologică
3.2.2.3. Eroarea proastei companii
3.2.2.4. Eroarea Van Gogh
3.2.3. Greșeli subtile
3.2.3.1. Adevăr prin consens
3.2.3.2. Afirmarea antecedentului
3.2.3.3. Jargon professional
3.2.3.4. Liniile de demarcație
3.3. Întrebările profesionale si diversitatea lor.
3.3.1. Întrebări complexe
3.3.2. întrebări compuse
3.3.3. Întrebările retorice
4. Curs de analiză pentru managerul modern.
4.1.Tehnici de urmat sau de evitat în sfera euromanagerului.
4.1.1. Tehnici pozitive de argumentare
4.1.1.1. Folosirea concluziilor.
4.1.1.2. Dovada anecdotică
4.1.1.3. Gandirea Empirică, esențiala pentru o conducere eficientă.
4.1.1.4. Explicații alternative
4.1.2. Tehnici negative in activitatea curenta
4.1.2.1. Competența universală
4.1.2.2. Pedanteria conducerii.
4.1.2.3. Ipocrizia competitorului.
4.1.2.4. Răspunsul “politicianului”
4.1.3. Tehnici neutre
4.1.3.1. „Fără situații ipotetice
4.1.3.2. Avocatul diavolului ne poate ajuta în descoperirea punctelor
slabe.
4.1.3.3. Validitate afirmațiilor managerului.
4.2. Deficiențele pe care le poate întâlni euromanagerul
4.2.1. Deficiențe frecvente
4.2.1.1.Interesele personale si depistarea lor.
4.2.1.2. Lingușirea în cadrul professional.
4.2.1.3. Irelevanță in discutie.
4.2.1.4. Prejudecata
4.2.2. Deficiențe tipice
4.2.2.1. Gândire deziderativă, dezavantajele sale.
4.2.2.2. Gândire în alb-negru, dezavantajele sale.
4.2.2.3. Falsa profunzime in discurs.
4.2.2.4. Generalizarea pripită.
4.3. Metodologiile
4.3.1. Metodologii uzuale:
4.3.1.1. „Newspeak
4.3.1.2. Non Sequitur
4.3.1.3. Inducție
4.3.1.4. Petitio Principii (begging the question)
4.3.2. Tehnici „below the belt” ( sub centura )
4.3.2.1. Minciuna – o necesitate curentă.
4.3.2.2. Ecranul de fum, modalitate de disimulare.
4.3.2.3. Schimbarea subiectului în timpul unei discuții.
4.3.2.4. Limbaj emoțional pentru mase.
4.4. Analogia împreună cu retorica în conceptul European.
BIBLIOGRAFIE:
CULTURA MANAGERIALĂ.
DEFINIREA ȘI CONȚINUTUL CULTURII MANAGERIALE.
Cultura organizatională este considerată din ce în ce mai mult astăzi ca unul dintre factorii cu o influență determinantă asupra performanțelor unei firme. În majoritatea cazurilor, rezultatele bune și foarte bune sunt asociate cu capacitatea proprietarilor, managerilor, liderilor de a crea, menține și dezvolta o cultură organizatională puternică, care să energizeze componenții săi către realizarea obiectivelor propuse.
Într-o cultură organizațională puternică, majoritatea managerilor împartășesc un set comun de credințe, valori, comportamente cu privire la modul în care trebuie directionată afacerea respectivă. Noii angajați intră în contact cu acest set cultural și îl adopta atât ca urmare a manifestării lor formale, cât și informale.
Prin poziția, statutul pe care îl au managerii în ierarhia organizației, modelează semnificativ atitudinile, deciziile și comportamentele subordonaților. Apare astfel o cultură managerială, ca parte integrantă a culturii organizaționale asupra căreia poate exercita o influență pozitivă sau chiar negativă uneori. Firmele ce beneficiază de o cultură managerială puternică, bine conturată, care îi individualizează acțiunile și evoluția în mediul de afaceri, sunt considerate a fi companii cu un anumit stil. (exemplu: Coca Cola, Johnson & Johnson, Philips etc.).
Adesea, valorile manageriale, îndeosebi ale top-managerilor, cu un impact remarcabil asupra evoluției firmei, sunt favorizate, oficializate în misiunea firmei, în diferite comandamente sau declarații care sunt comunicate și afisate în întreaga organizație, pentru a se da un nou imbold, o nouă direcționare a eforturilor tuturor angajaților.
Maniera în care cultura managerială influențează performanțele unei firme poate fi explicată în mai multe moduri:
• asigură direcționarea eforturilor către un obiectiv sau set de obiective precizat(e);
• dezvoltă o motivație puternică pentru salariați în obtinerea rezultatelor așteptate;
• furnizează o structură și un sistem de mecanisme care coordonează eforturile angajaților fără a fi nevoie de un set de proceduri sau sisteme formale. Nicolescu și Verboncu definesc cultura managerială ca fiind: sistemul de valori, credințe, aspirații, asteptări și comportamente ale managerilor dintr-o organizație care se reflectă în tipurile și stilurile de management practicate în cadrul organizației, marcând sensibil conținutul culturii organizaționale a fiecărei firme și performanțele sale..
Prin cultura managerială înțelegem, în această lucrare, totalitatea credințelor, valorilor, simbolurilor, atitudinilor și comportamentelor managerilor dintr-o organizație, care se reflectă în deciziile și actiunile pe care acestia le adoptă și aplică pentru asigurarea unei dezvoltări competitive a firmei.
Cultura managerială este mai bine înteleasă și exercită un rol major în cultura organizațională, în special atunci când managerii conștientizează rolul pe care ei îl au în firmă, nu numai la nivel formal ci și informal și, în consecință, sunt dispuși să afecteze o parte apreciabilă din timpul lor pentru comunicarea și pregatirea salariaților în ceea ce privește filosofia managerială și setul de valori de bază al firmei. O modalitate larg raspândită pentru a promova astfel de concepte este aceea că, în diferitele situatii informaționale (rapoarte, sinteze etc.) să fie publicate pe lângă misiunea firmei (recomandabil p
e coperta interioara sau pe prima pagină din interior) și declarații precum că realizarile sunt datorate și valorilor, atitudinilor și comportamentelor salariaților în consonanță cu cultura organizațională a firmei, comunicarea deschisă și spiritul de echipă au facut posibile rezultatele acestea. etc.
Strâns legată de această modalitate se mai poate apela și la o serie de ritualuri, de ceremonii (precum participarea la anumite excursii sau alte acțiuni de socializare) care să ofere sentimentul apartenenței la un anumit grup.
Una dintre firmele cu o istorie și tradiție recunoscută pe plan internațional este IBM. Aceasta, înca din anii 30 avea reputația de a beneficia de angajați înalt motivați și loiali. Filosofia sa accentua câteva principii larg îmbrățișate în firmă:
• respect pentru demnitatea salariaților și drepturi egale în firmă a acestora;
• oferirea celor mai bune servicii clienților săi, la un nivel superior oricărei alte
companii din lume;
• realizarea tuturor sarcinilor, cu obiectivul permanent în minte de a le realiza la un nivel superior celor precedente.
Filosofia pe care fondatorii și managerii IBM au construit-o a fost transmisă și acceptată de noile generații: astfel, în 1962, Tom Watson Jr. declara, într-un discurs la Columbia University: Filosofia, spiritul și sentimentele unei organizații au mult mai multă influență asupra realizărilor sale decât resursele economice sau tehnologice, structura organizațională, inovațiile sau sincronizarea lor.
Toate acestea au un impact mare asupra succesului unei firme. Dar ele sunt depașite de gradul în care angajații cred în perceptele, în valorile de baza și cât de sinceri și implicați sunt în aplicarea lor..
ADAPTAREA CULTURII MANAGERIALE LA CERINȚELE INTERNE/EXTERNE ALE ORGANIZAȚIEI.
Între cultura managerială și rezultatele unei firme există o influență reciprocă. Există situatii în care o cultură managerială puternică conduce la obținerea unor performanțe notabile, cât și reciproca, în care obținerea unor rezultate economice bune consolidează credibilitatea managerilor și promovează adecvat valorile manifestate ale acestora.
Nu întotdeauna însa cultura organizaționala joacă un rol pozitiv în evoluția unei companii. Exista momente în care cultura organizaționala exercită o presiune foarte mare și o rezistență remarcabilă la schimbare, chiar dacă condițiile externe și interne ale firmei solicită modificarea modului traditional de desfășurare a activităților. O cultură managerială și organizațională puternică, a carei inerție și putere de influențare îți pun amprenta negativ asupra unei orientări mai rapide și profunde către piață, cu focalizare pe climat, în contradicție cu cerințele mediului de afaceri în care evoluează, poate fi considerată una dintre problemele importante cu care se confruntă un numar mare de firme din România, foste de stat și care au fost privatizate.
Produsele/serviciile vis-à-vis de cerințele clienților, incapacitatea de a afla care sunt nevoile prezente și viitoare ale acestora, absența unei strategii și a unor politici economice, relațiile traditionaliste management-sindicat au determinat o erodare continuă a performanțelor firmei, ceea ce necesită un efort deosebit de mare din partea noilor proprietari pentru a le readuce pe linia de plutire. și de a introduce schimbări de esență în filosofia acestora.
În cele mai multe cazuri, atunci când în mediul de afaceri intervin schimbări semnificative la care firma trebuie să raspundă adecvat, dar cultura manageriala nu le percepe sau nu le ia în considerare pentru a acționa în consecință; rezultatul este unul singur: declinul performanțelor obținute.
Culturile manageriale neadaptive sunt culturile ce sunt orientate cu predilecție către interiorul firmei, către stabilirea de proceduri și reguli foarte rigide, fără a acorda decât o mică atenție cerințelor pieței. Culturile manageriale neadaptive sunt considerate a fi birocratice, cu manageri ce au în special o atitudine reactivă, manifestă aversiune față de risc și nu sunt foarte creativi. Informatiile circulă greoi prin organizație, se accentuează elementele formale, controlul este foarte strâns, ceea ce diminuează motivarea și implicarea salariaților. În opoziție cu acestea se manifestă culturile adaptive. Focalizarea în cadrul culturilor adaptive se realizează asupra situatiei prezente și viitoare a mediului de afaceri în care evoluează firma. Plecând de la aceste considerențe, managerii structurează activitațile firmei, care sunt orientate spre realizarea unor obiective bine precizate în strategiile și politicile firmei.
Culturile adaptive sprijină asumarea de riscuri la diferite niveluri ierarhice, favorizează apariția unor relații de încredere între membrii organizației șila un nivel superior celor precedente.
Filosofia pe care fondatorii și managerii IBM au construit-o a fost transmisă și acceptată de noile generații: astfel, în 1962, Tom Watson Jr. declara, într-un discurs la Columbia University: Filosofia, spiritul și sentimentele unei organizații au mult mai multă influență asupra realizărilor sale decât resursele economice sau tehnologice, structura organizațională, inovațiile sau sincronizarea lor.
Toate acestea au un impact mare asupra succesului unei firme. Dar ele sunt depașite de gradul în care angajații cred în perceptele, în valorile de baza și cât de sinceri și implicați sunt în aplicarea lor..
ADAPTAREA CULTURII MANAGERIALE LA CERINȚELE INTERNE/EXTERNE ALE ORGANIZAȚIEI.
Între cultura managerială și rezultatele unei firme există o influență reciprocă. Există situatii în care o cultură managerială puternică conduce la obținerea unor performanțe notabile, cât și reciproca, în care obținerea unor rezultate economice bune consolidează credibilitatea managerilor și promovează adecvat valorile manifestate ale acestora.
Nu întotdeauna însa cultura organizaționala joacă un rol pozitiv în evoluția unei companii. Exista momente în care cultura organizaționala exercită o presiune foarte mare și o rezistență remarcabilă la schimbare, chiar dacă condițiile externe și interne ale firmei solicită modificarea modului traditional de desfășurare a activităților. O cultură managerială și organizațională puternică, a carei inerție și putere de influențare îți pun amprenta negativ asupra unei orientări mai rapide și profunde către piață, cu focalizare pe climat, în contradicție cu cerințele mediului de afaceri în care evoluează, poate fi considerată una dintre problemele importante cu care se confruntă un numar mare de firme din România, foste de stat și care au fost privatizate.
Produsele/serviciile vis-à-vis de cerințele clienților, incapacitatea de a afla care sunt nevoile prezente și viitoare ale acestora, absența unei strategii și a unor politici economice, relațiile traditionaliste management-sindicat au determinat o erodare continuă a performanțelor firmei, ceea ce necesită un efort deosebit de mare din partea noilor proprietari pentru a le readuce pe linia de plutire. și de a introduce schimbări de esență în filosofia acestora.
În cele mai multe cazuri, atunci când în mediul de afaceri intervin schimbări semnificative la care firma trebuie să raspundă adecvat, dar cultura manageriala nu le percepe sau nu le ia în considerare pentru a acționa în consecință; rezultatul este unul singur: declinul performanțelor obținute.
Culturile manageriale neadaptive sunt culturile ce sunt orientate cu predilecție către interiorul firmei, către stabilirea de proceduri și reguli foarte rigide, fără a acorda decât o mică atenție cerințelor pieței. Culturile manageriale neadaptive sunt considerate a fi birocratice, cu manageri ce au în special o atitudine reactivă, manifestă aversiune față de risc și nu sunt foarte creativi. Informatiile circulă greoi prin organizație, se accentuează elementele formale, controlul este foarte strâns, ceea ce diminuează motivarea și implicarea salariaților. În opoziție cu acestea se manifestă culturile adaptive. Focalizarea în cadrul culturilor adaptive se realizează asupra situatiei prezente și viitoare a mediului de afaceri în care evoluează firma. Plecând de la aceste considerențe, managerii structurează activitațile firmei, care sunt orientate spre realizarea unor obiective bine precizate în strategiile și politicile firmei.
Culturile adaptive sprijină asumarea de riscuri la diferite niveluri ierarhice, favorizează apariția unor relații de încredere între membrii organizației și îi stimulează să aiba o atitudine pro-activă. Managerii colaborează bine unii cu altii pentru identificarea problemelor și implementarea unor solutii viabile; ei consideră că împreună pot să depaseasca orice dificultate cu care se poate confrunta organizațiă. Există o deschidere mare către schimbare și inovare, este încurajată manifestarea inițiativei individuale și colective. În multe cazuri, atunci când se încearcă să se descrie modul în care o cultura a influențat obținerea unor rezultate bune, se utilizează expresii precum: leadership, spirit de inițiativă, asumarea riscurilor, discuții deschise, inovare și flexibilitate. Este o conectare a unor procese din firmă la o serie de valori promovate de manageri și lideri în organizație. Când se prezintă o situatie negativă, se utilizează expresii precum: birocrație, conservatorism, orientare pe termen scurt, egoism, rigiditate etc. În firmele ce au culturi adaptive, managerii, prin diferite mecanisme, inițiază schimbări în strategii și politici, ori de câte ori este necesar, pentru a satisface interesul clienților, acționarilor, angajaților si altor stakeholderi reprezentativi.
În schimb, în culturile mai putin adaptive, managerii se comportă foarte prudent, dezvoltă o serie de politici organizaționale de natura să-i promoveze, sa le aduca lor avantaje personale sau unor persoane sau grupuri bine individualizate. Practica demonstrează însă, ca nu sunt foarte multe firme care reusesc sa creeze această viziune și să o transmită salariaților conform căreia trebuie acordată o atenție specifică fiecărei categorii de stakeholderi și nu numai uneia anume.
O mare parte dintre manageri nu cred în importanța leadershipului la diferite nivele ierarhice, ei considerând că acesta este apanajul conducatorilor de nivel superior. Ca urmare, se crează o anumita relație de dependență, cu restricționarea inițiativei salariaților, ceea ce conduce la o determinare a performanțelor firmei.
NOȚIUNI TEORETICE ȘI PRACTICE NECESARE EUROMANAGERULUI ÎN CADRUL UNEI DEZBATERI.
2.1. NOȚIUNI TEORETICE
Originile dezbaterii academic
Ce este dezbaterea academică și care este valoarea acestei activități ? Pentru a răspunde la aceste două întrebări, putem incepe prin a examina natura dezbaterii în lumea din afara sălii de clasă. Mai apoi, putem analiza asemănările și deosebirile existente între dezbaterea academică și alte tipuri de dezbateri.
Dezbatere și democrație in cadrul conducerii.
Dezbaterea este o activitate de importanță esențială în societățile democratice. Cu mai bine de două mii de ani în urmă, cînd democrația înflorea la Atena pentru prima oară, cetățenii se întruneau cu regularitate în adunări publice. Voturile lor hotărau strategia și acțiunile de întreprins de către statul lor. Ei erau cei care hotărau dacă Atena trebuia să pornească război sau nu și cum trebuia să lupte. Ei stabileau legi după care se conducea viața cotidiană a cetățenilor. Dar hotărîrile lor erau întotdeauna precedate de dezbatere. Cetățenii și conducătorii își disputau ce era bine pentru Atena. Ei își disputau ce anume era bine din punct de vedere moral, ce anume era bine din punct de vedere juridic ; ei își disputau care era cea mai bună cale pentru a obține efectul dorit. Ei își disputau ce anume era posibil și ce anume era prudent.
în zilele noastre, rolul dezbaterii în democrație a rămas la fel de esențial. Procesul democratic s-a modificat și continuă să se dezvolte, fiindcă țările moderne sînt cu mult mai mari ca populație sau mărime geografică decît Atena antică, dar dezbaterile continuă. Unele dezbateri au loc în adunările parlamentare; altele au loc în sălile de curs și în arena publică; unele au loc în școli și universități; altele pot fi citite în coloanele ziarelor și revistelor sau pot fi ascultate la radio și televiziune. Ca și predecesorii lor din secolele anterioare, oamenii își dispută care anume ar fi cea mai bună soluție pentru societățile lor și astfel creează cursul pe care îl vor adopta legea, strategiile și acțiunea.
Poate că această realitate devine mai ușor de înțeles atunci cînd examinăm alte modele de societăți politice. în unele societăți, cursul statului este creat de către putere. Cei care dețin puterea absolută – și nu are importanță dacă aceștia sînt regi, împărați, aristocrați, junte militare sau guverne totalitare – stabilesc ce curs va urma statul după bunul lor plac. Ei dețin puterea absolută; acest fapt înseamnă că ei sînt în măsură să facă exact ceea ce vor să facă. Dezbaterea generală nu are nici un rol semnificativ într-o astfel de societate.
Pe de altă parte, în democrație, puterea aparține poporului. Conform celebrei formulări a lui John Locke, guvernele își capătă putere legitimă din „consimțămîntul celor guvernați". Cetățenii hotărăsc cursul treburilor statului; dar cetățenii nu cad întotdeauna de acord. Se poate ca ei să fie minați de interese care intră în conflict. Se poate ca ei să înțeleagă aceeași problemă în feluri diferite? Se poate ca ei să aibă priorități diferite și idei diferite privitor la ce anume este mai important. Se poate ca ei să nu aibă aceeași noțiune cu privire la ce anume este bine. Pe scurt, există astfel de lucruri pe care le-am putea numi „chestiuni disputabile" – mai exact, chestiuni asupra cărora oameni rezonabili pot să nu fie de acord.
Acesta este contextul în care dezbaterea este esențială și vitală. Dezbaterea nu este doar o formă de exprimare. Ea este, mai degrabă, o formă de persuasiune.
Considerații de natură strategică.
Este un moment de răscruce în desfășurarea dezbateriiș membrii săi trebuie să hotărască asupra celui mai eficace și mai eficient plan de atac asupra poziției afirmatoare. Ei nu pot ataca totul. Un atac global ar fi mult prea lipsit de acuitate, iar chestiunile de finețe ar primi o atenție superficială. Pe de altă parte, ei nu se pot mulțumi să atace o singură țintă. Rareori un caz va fi considerat respins doar pe baza demonstrării existenței unei singure fisuri. în plus, partea negatoare trebuie să nu uite că va fi atacată la rîndul său și cazul ei va fi și el șubrezit în unele puncte. Rareori echipa care cîștigă o dezbatere iese din confruntare complet neatinsă. Se poate spune, maidegrabă, că echipa cîștigătoare a compus un caz ce se dovedește a fi cel mai convingător dintre cele două prezentate, chiar dacă și acesta a fost șubrezit în unele privințe.
Chestiuni disputabile: niveluri de conflict.
Cetățenii pot avea dezacorduri în democrații, dar nu toate dezacordurile sînt la fel. Unele sînt restrînse și au caracter practic ; altele sînt largi și au caracter abstract. în ce constă un dezacord restrîns, cu caracter practic? Să presupunem, de exemplu, că Parlamentul unei țări încearcă să decidă dacă să permită sau nu importul de alimente la care materia primă a fost în prealabil modificată genetic. Există temeri imediate de natură practică privitoare la gradul de siguranță al unor astfel de alimente. Parlamentul trebuie să decidă dacă acestea prezintă vreun risc pentru cetățeni. Dar Parlamentul trebuie să decidă și dacă riscurile sînt sau nu acceptabile. Chiar dacă ajunge la concluzia că există un risc, Parlamentul trebuie să examineze care categorii de cetățeni sînt afectați. Comportă alimentele vreun risc pentru cei care nu le consumă? Prin urmare, ar fi acceptabil să se importe alimente la care materia primă a fost în prealabil modificată genetic dacă li se atașează o etichetă de prevenire, lăsînd la latitudinea consumatorilor dacă să le cumpere sau nu? Dacă importul acestui tip de alimente este permis, înseamnă aceasta o aprobare tacită pentru producerea de recolte modificate genetic și în țara care le importă ? Și care ar fi impactul potențial al unor astfel de recolte asupra ecosistemului din țara respectivă? în același timp, parlamentarii trebuie să ia in discuție și impactul de natură economică pe care îl reprezintă importul unor astfel de alimente. Dacă importul acestor alimente este interzis, sînt alimentele oferite în locul lor mai ieftine sau mai scumpe ? Ar impune interzicerea unor astfel de importuri o serie de costuri din partea cetățenilor? Și care ar fi celelalte consecințe ale unei astfel de interdicții ? Ce s-ar întîmpla dacă țara exportatoare ar începe să impună propriile sale interdicții drept represalii ?
2.2. NOTIUNI APLICATIVE.
2.2.1. Cum trebuie managerul să-și impartășească ideile.
Toate aceste metode nu reprezintă decît pași preliminări: participanții la dezbateri încearcă să genereze idei, nu să producă un caz în formă finală. Aceste metode pot fi folosite de către participanți atunci cînd lucrează individual sau poate în perechi, modalitate utilă mai ales atunci cînd, lucrînd individual, participanții ajung într-un punct mort. Următoarea fază de pregătire este o împărtășire a ideilor într-un cadru mai larg. Participanții își pot comunica descoperirile cu scopul de a beneficia de comentariile colegilor;sau se poate opta să se transfere laolaltă toate ideile într-un tabel de tip „T" cu scopul de a le conferi un plus de soliditate. în această etapă, se recomandă ca discuția să aibă caracter exploratoriu, și nu competitiv. Managerul care moderează discuția trebuie să-i îndemne pe participanți să-și clarifice ideile, să adauge nuanțe sau să ridice obiecții. De asemenea, managerul poate sugera idei noi, pe care subalternii le-au omis. Și subalternii trebuie să se simtă liberi să adauge noi sugestii la această varietate de idei. în cazul cel mai fericit, discuția va genera noi modalități de a gândi cu privire la moțiune.
2.2.2. Pledoaria constructivă negatoare și respingerea în cadrul dialogului.
Așa cum am arătat mai sus, această secțiune a dezbaterii are o dublă menire. Intîi, echipa opozantă trebuie să expună cazul său împotriva moțiunii prin intermediul pledoariei constructive negatoare. Mai apoi, echipa negatoare trebuie să își înceapă atacul asupra cazului afirmator. Partea constructivă a acestei pledoarii nu diferă fundamental de cea de tip afirmator. Menirea sa este să prezinte întregul caz negator împotriva moțiunii. Din cauza duratei de timp limitate, această pledoarie va fi mai scurtă, pentru a se acorda timp pentru respingere. Cu toate acestea, participanții la dezbateri care o scriu trebuie să urmeze aceleași îndrumări ca și cele oferite pentru redactarea pledoariei constructive afirmatoare.
2.2.3. Cum se atacă criteriile și argumentele.
In cazul criteriilor există trei tipuri de conflict care sînt posibile la acest nivel Întîi, ambele părți pot susține criterii complet diferite, care se ciocnesol între ele. În al doilea rînd, ambele părți pot susține același criteriu, dai aceasta doar la nivel de formulare, căci ele nu sînt de acord în ceea ce privește definirea și înțelesul respectivei valori. De exemplu, ambele părd pot declara că sprijină conceptul de „dreptate", dar fiecare parte poate avea o accepțiune diferită pentru acest termen. în al treilea rînd, ambele părți pot să fie de acord asupra criteriului și a înțelesului acestuia, dar ele pot să nu fie de acord privitor la felul în care să se evalueze acea valoare, cît și cum să fie ea promovată la maximum. Iarăși, ambele părți se pot declara in favoarea „dreptății" și pot cădea de acord că ea înseamnă „a da fiecăruia ce i se cuvine", dar ele pot să nu fie de acord privitor la oricare cale de acțiune – cea implicată de afirmarea moțiunii sau cea implicată de negare,și acesteia – servește mai bine pentru a instaura „dreptatea". în această situație, disputa va privi de fapt cantitatea de adevăr conținută de argumentele aduse ca sprijin.
Argumentele sunt combatute prin tehnica următoare: Echipa negatoare poate opta să nu angajeze disputa la nivelul definițiilor, de asemenea, să hotărască și împotriva ideii de a angaja disputa la nivelul criteriului. Ceea ce nu poate însă evita este încleștarea cu echipa Afirmatoare la nivelul argumentelor. într-adevăr, acesta este terenul pe care poartă cele mai multe conflicte într-o rundă și o dezbatere reușită în așa fel încît să scoată în evidență cu claritate aceste conflicte, echipa afirmatoare trebuie să-și numeroteze argumentele pe măsură ce le găsește; partea negatoare trebuie să le respingă punct cu punct.
2.2.4. Alte idei de muncă în echipă.
Faza pregătirilor preliminare se încheie cu stabilirea unor sarcini de lucru. Participanții la dezbateri se despart, avînd o imagine clară asupra direcției pe care trebuie să o urmeze în munca de cercetare necesară înainte de a se putea trece la etapa următoare. Grupul se poate reîntâlni pentru o fază ulterioară a discuțiilor. Beneficiind de roadele cercetării efectuate, participanții la dezbateri sânt acum în măsură să finiseze consensul lor și să înceapă trasarea itinerarului pe care îl vor urma in planul de afaceri.
La acest punct, este important să se înceapă aranjarea celor „o sută de flori" despre care amintea președintele Mao, operațiune care implică și reducerea numărului de flori. Atunci cînd participanții la dezbateri se întîlnesc pentru a-și prezenta rezultatele cercetărilor, ei trebuie să vină, de asemenea, și cu schițe ale cazurilor. Schițele prezentate în scris înlesnesc antrenorului posibilitatea de a vedea cum decurge argumentația. Tot ele oferă membrilor echipei posibilitatea de a-și împărtăși gîndurile și de a-și compara indile.
Dezbaterea în formatul Karl Popper este un efort de echipă. Dacă elementele fundamentale ale cazurilor vor fi prezentate individual și parcursul competiției (vezi discutarea cazului afirmator și a celui negator ui i .ipitolele care urmează), elaborarea cazului trebuie să fie rodul unui munci de echipă. Membrii echipei trebuie să pledeze de pe o poziție coerentă ; iar argumentele lor, așa cum apar în timpul competiției, trebuie să se sprjine între ele. Este, prin urmare, vital ca fiecare membru al echipei să înțeleagă elementele fundamentale ale cazului conceput de echipă și să colaboreze pentru succesul organizației.
ROSTIREA ȘI STILUL MANAGERULUI IN CADRUL CULTURII EUROPENE.
Pînă acum am discutat în amănunțime despre conținutul dezbaterii competiționale. Am abordat natura argumentării, strategii de natură logică și altele. Dar nu am spus prea multe despre felul în care se prezintă argumentele; nu ne-am axat pe stilul de a vorbi. Aplecarea noastră asupra problemelor de conținut a fost Intenționată. Esența competiției este substanța celor spuse și nu stilul în care acestea sînt spuse. Cu toate acestea, stilul este important în orice activitate care implică o luare de cuvint în public, motiv pentru care ne vom dirija atenția asupra sa în partea care urmează.
Câteva observații privitoare la limbaj.
înainte de a discuta chestiunea prezentării, dorim să facem cîteva observații privitoare la limbajul folosit în dezbateri. Deoarece o parte atât de importantă a dezbaterii este spontană și depinde de viteza de reacție a participanților, este imposibil să li se ceară acestora să-și cizeleze discursul pînă la nivelul unei retorici de excepție. în contextul dezbaterilor, putem spune chiar că, adeseori, cu cît exprimarea este mai puțin elaborată, cu atît mai bine. în analiza care urmează, privitoare la stilul oratoric, vom sublinia mai ales importanța pe care o are claritatea pentru o prezentare reușită. Participanții trebuie, de asemenea, să se axeze pe claritate în gîndire, în selecția vocabularului și în organizare.
Selecția unui vocabular ușor de înțeles înseamnă utilizarea unui limbaj care evită termenii specializați. Participanții la dezbateri trebuie să fie atenți să nu folosească doar termenii proprii limbajului de dezbateri. Chiar și termenul „criteriu" nu are prea mult înțeles pentru ascultătorul neinițiat. Pe de altă parte, acest ascultător nu va avea nici o dificultate în a înțelege o propoziție de genul, „în această dezbatere, intenționez să susțin că dreptatea este cea mai importantă valoare a cazului nostru". De asemenea, participanții trebuie să aibă grijă să evite exprimarea telegrafică și prescurtările. Un exemplu de exprimare telegrafică este atunci cînd un participant spune ”Argumentul meu este adevărat în virtutea contractului social” – fără să mai adauge ceva. Un exemplu de prescurtare este atunci cînd un participant spune: „Am susținut acest lucru în prima mea RA" – adică „reconstrucție afirmatoare".
Organizarea clară este acea organizare care, într-o anumită măsură, se bazează pe referirile făcute la ceea ce s-a susținut. Orice scriitor priceput urmează un plan de dezvoltare, dar el ne dezvăluie arareori acest plan în chip explicit. Pe de altă parte, în dezbateri principiile sale de organizare – trebuie să fie clar expuse. O altă manieră de a promova înțelegerea clară este ca participantul să-și expună intențiile sub forma unui plan înainte de a începe, de exemplu, „în primul rînd, voi prezenta propriile argumente înainte de a trece la cazul oponentului meu", „Voi aduce trei contenții în sprijinul acestei moțiuni". Pe măsură ce dezbaterea avansează, este, de asemenea, important ca participanții să exprime pe scurt ceea ce s-a spus pînă la ei și să ofere cu claritate o idee centrală, de exemplu, „Ajunși aici, este limpede că chestiunea principală asupra căreia nu am căzut de acord este înțelesul sintagmei".
Stilul oratoric al managerului în dezbateri.
Un alt aspect al dezbaterii este stilul oratoric. Oratoria poate fi înțeleasă In termeni strict tehnici. Un bun orator este o persoană care își folosește bine vocea, modulînd amplitudinea și volumul acesteia. Oratorii știu să+și ontroleze și ritmul în care vorbesc ; ei folosesc pauzele și tăcerile pentru a obține efect dramatic. Un bun orator își folosește atît corpul, cît și vocea. Expresia feței, gesturile și mișcările sînt folosite concomitent pentru a comunica cu auditoriul.
Reamintim: abilitățile oratorice pot fi privite separat de conținut. In multe competiții de oratorie, de exemplu, participanților li se cere să rostească cuvîntări care au fost scrise de altcineva. Ei nu sînt departajați pe baza calității pe care o are cuvântarea și nici a ideilor conținute de aceasta. Ei sînt departajați exclusiv ca interpreți, pe baza felului în care rostesc textul respectiv.
Cu toate acestea, deprinderile oratorice își au rostul lor în cadrul unei dezbateri. La urma urmei, participantul la dezbateri poate să se prezinte la manager cu un caz excelent instrumentat și poate să domine fiecare schimb pe care îl are de susținut cu oponentul său pe timpul rundei, dar nimeni nu va fi convins atîta vreme cît el nu poate fi auzit în sală mai departde rîndul întîi. Adevărul are puterea sa, dar numai dacă poate fi auzit.
în plus, dezbaterea este o activitate publică. Este un act de comunicare cu publicul, în care sînt incluși și „ arbitrii ” adică ceilalți membrii ai discuției incluzându-l pe manager. Dacă ar fi o competiție de eseuri, arbitrii ar putea cumpăni forța cazului unui competitor într-o atmosferă de calmă reflecție. Cuvintele de pe pagină pot fi citite și recitite de multe ori înainte de a fi evaluate. Dar în dezbaterea competițională, argumentele au o existență efemeră. Ele trebuie să convingă auditoriul chiar în clipa în care sînt rostite și trec de pe buzele participantului în urechea managerului. Dacă participantul la dezbateri are deprinderi oratorice, atunci argumentele sale vor fi auzite și înțelese mai bine. Lucrul cel mai important rămîne tot substanța cazului, dar este de datoria participantului să se asigure că această substanță este transmisă publicului pentru care a fost creată.
Euromanagerul în formarea propriului său stil oratoric.
De la bun început trebuie să spunem că, atunci cînd vine vorba despre stil oratoric, nu există perfecțiune. Altfel spus, nu există vreun model anume pe care participanții la dezbateri trebuie să-l studieze ori să-l imite. Stilul este o reflectare a calităților personale, atît fizice, cît și mentale. Unii vorbitori au voci plăcute în chip natural, alții nu. Unii vorbitori fac gesturi ample cu mîinile în conversația zilnică și se manifestă fără reținere și procedează la fel în sala de competiție ; alți vorbitori sînt mai reținuți. Unii vorbitori sînt de felul lor plini de spirit; alții sînt mai serioși, mai sobri. Un stil de succes este acel stil care pune în evidență calitățile personale, atîtea cîte există. în general, participanții la dezbateri riscă să apară ridicol! dacă tind să adopte un alt stil decît al lor. Atît Luciano Pavarotti, cît și Elvis Presley sînt mari cîntăreți, dar nimeni nu ar vrea să-1 vadă pe Presley cîntînd în Rigoletto, tot așa cum nimeni nu ar da banii pe un CD pe care Pavarotti cîntă Jailhouse Rock. Cu riscul de a suna simplist, participanții la dezbateri trebuie să fie ei înșiși. Ascultătorii vor reacționa mai favorabil la un stil care sună cinstit și adevărat decît la unul care apare forțat și artificial.
Cîteva observații concludente asupra deprinderilor oratorice.
Cei mai buni vorbitori în dezbateri sînt aceia care lasă o impresie de autenticitate, de calm și de firesc; ei sînt credibili deoarece par că așa sunt ei de felul lor. Culmea ironiei este că trebuie mult exercițiu pentru a da o asemenea impresie. Dar exersarea îi ajută pe vorbitori să scape de temerile inutile. Situația este asemănătoare cu cea din teatru : actorul care își pierde vremea pe scenă făcîndu-și griji dacă o să își amintească replica următoaie sau unde anume trebuie să stea nu va ajunge niciodată să dea o interpretare convingătoare ca personaj. Totuși, după săptămîni de muncă, aceste griji ai trebui să dispară, lăsînd locul unei interpretări convingătoare deoarece actorul ajunge să-și poată concentra atenția cum se cuvine. După un număr de exerciții, participanții încetează să-și mai facă griji cu privire la toate procedeele implicate de perspectiva oratorică și devin capabili să se concentreze asupra publicului și a mesajului pe care îl au de transmis. Naturalețea se instalează atunci cînd dispar grijile inutile.
Desigur, participarea regulată la competiții reprezintă una dintre ocaziile de a exersa. Dar participanții pot să tragă multe foloase și din repetițiile care au loc în viața privată. Metoda dă roade mai ales cînd vine vorba de a scăpa de obiceiuri deranjante, care se manifestă adeseori involuntare.
METODE, TEHNICI ȘI DEPRINDERIDE ESENȚIALE PENTRU AFLAREA ADEVĂRULUI, TEHNICI EUROPENE MODERNE.
3.1. ARGUMENTELE MANAGERULUI ÎN CULTURA EUROPEANĂ.
Temeiuri aduse în sprijinul unei concluzii. Nu trebuie confundat cu folosirea termenului „argument" (engl.) în sensul de ceartă, în care aserțiunile pro și contra sunt mult mai uzuale decât argumentarea. Un argument produce temeiuri pentru susținerea unei concluzii, defapt o aserțiune doar prezintă o concluzie, fară a avea vreun temei deosebit pentru a o susține, desigur în afară de cazul în care concluzia provine dintr-o sursă cunoscută ca o autoritate sigură în domeniu. Autoritățile demne de încredere sunt de obicei capabile să-și susțină concluziile prin argumente.
în cărțile de logică, argumentele, în special cele deductive, sunt foarte simple, cu premisele disținse clar de concluzie și cu concluzia indicată prin cuvântul „deci". în viața de zi cu zi, structura argumentelor nu este așa de ușor de identificat. De obicei, cel puțin o premisă este asumată, și nu enunțată explicit concluziile nu urmează întotdeauna premiselor, deseori le preced pe acestea si sunt rareori indicate de cuvinte ca „deci" și „prin urmare". De aceea este necesar ca înainte de a încerca să evaluăm argumentul, să clarificăm relația exactă dintre premise și concluzie.
De exemplu, putem întâlni următorul argument:
N-ar trebui să-i îngădui copilului să vadă filmul „Portocala mecanică". Este foarte violent.
întrebările suplimentare ar putea scoate la iveală că argumentul sugerat era:
Vizionarea filmelor violente îi face pe copii să fie violenți. Ar trebui să le interzici copiilor orice îi poate determina să devină violenți.
Poți să-i interzici copilului tău să vadă un film. „Portocala mecanică" este un film violent. Prin urmare, ar trebui să-i interzici copilului tău să vadă filmul „Portocala mecanică".
Astfel am întemeiat convingător punctul de vedere exprimat. Evident, de cele mai multe ori ar fi extrem de plicticos să expunem în această manieră orice argument condcnsat.Totuși, adesea nu este clar modul exact în care premisele susțin concluzia; în asemenea cazuri, merită să prezentăm explicit argumentul de bază.
Observăm că în argumentul de mai sus, dacă premisele sunt adevărate, atunci și concluzia trebuie să fie adevărată: este im- n posibil ca toate premisele să fie adevărate, iar concluzia falsă. Asta datorită faptului că structura argumentului este validă. Altfel spus, forma unui argument valid conservă adevărul: într-o asemenea structură,(dacă pornim_ premise adevărate, vom obține cu siguranță o concluzie adevărată. Mai mult, dacă un argument este valid, trebuie ori să acceptăm concluzia sa ca fiind adevărată, ori, în caz contrar, să negăm adevărul unei premise cel puțin.
3.1.1. Argumentele concludente și argumentul “knock-out”
Argumentele concludente: unele argumente sunt inductive, de exemplu următorul: Prin restaurare s-au distrus adesea tablouri importante; toate galeriile naționale ale lumii conțin exemple de distrugeri cauzate de restaurare. Așadar, politica restaurării tablourilor trebuie abordată cu mare atenție, de vreme ce există riscul serios de a strica, mai degrabă decât de a preveni stricăciunile.
Acesta nu este un argument deductiv: nu conservă adevărul. Concluzia sa, că politica restaurării trebuie abordată cu mare atenție, se sprijină pe dovada că în trecut unii restauratori de tablouri au produs stricăciuni serioase lucrărilor. Temeiurile pentru susținerea concluziei se bazează pe observație și pe asumpția că viitorul va semăna cu trecutul, în unele aspecte relevante. Argumentele inductive nu dovedesc niciodată nimic în mod convingător; totuși, ele arată ceea ce este probabil sau aproape sigur adevărat. Ele pot furniza temeiuri foarte puternice pentru concluzii, deși nu conservă adevărul, precum argumentele deductive.
Argumentele sunt mai valoroase decât simplele aserțiuni, căci oferă argumentarea pe care oricine o poate aprecia pentru a vedea dacă ea susține sau nu concluzia dată. Evaluarea argumentelor sub toate aspectele lor este una din cele mai bune metode pe care le avem pentru a decide între puncte de vedere concurente în orice problemă. Dacă cineva prezintă un argument, putem judeca dacă concluzia sa este susținută sau nu de temeiurile oferite; dacă se recurge la prejudecăți, retorică și simple aserțiuni, chiar dacă concluziile se pot dovedi adevărate, nu suntem în măsură să stabilim de ce sunt adevărate sau cum s-a ajuns la ele.
Toți oamenii sunt membri ai societății. Eu sunt un om. Deci eu sunt un membru al societății.
Argumentul knock-out: Argument care respinge în totalitate un punct de vedere echivalentul pentru argumente al knock-out-ului din sportul box.
De exemplu, unii oameni argumentează că toate adevărurile sunt relative la cultura în care sunt exprimate; din acest punct de vedere, era adevărat acum 700 de ani că soarele se învârte în jurul pământului (căci aceasta era concepția oficială), dar nu este adevărat astăzi. Totuși, există un argument knock-out împotriva acestuia, care demonstrează că este un punct de vedere care se autorespinge: dacă toate adevărurile sunt relative, atunci teoria că toate adevărurile sunt relative trebuie să fie ea însăși relativă, adică adevărată doar pentru unele culturi. Acest argument knock-out respinge dintr-o lovitură relativismul, cel puțin în cea mai simplă formă a sa. Relativiștii l-ar putea trata totuși ca pe un atac asupra unui om de paie.
3.1.2. Argument relativ la ignoranță și relativ la persoană
Argument relativ la ignoranță: înseamnă că punctul de vedere nu demonstrează că nu ar putea exista dovezi contra lui; în cel mai bun caz, este un sprijin indirect pentru acesta.
De exemplu, nu s-au oferit dovezi convingătoare că scenele violente urmărite la televizor îi fac pe copii să fie mai violenți decât ar fi fost altfel. Nu este surprinzător, căci există foarte multe variabile care trebuie controlate pentru a stabili această legătură cauzală. A conchide, din această lipsă de dovezi, că prin urmare emisiunile violente nu-i fac pe copii mai violenți decât ar fi altfel este o greșeală. Este ușor de văzut de ce nu este așa, de vreme ce exact aceeași lipsă de probe ar putea fi folosită pentru a „dovedi" situația opusă: că prin urmare emisiunile violente îi fac pe copii mai violenți decât ar fi fost ei altfel. Ambele concluzii sunt non sequitur.
Deși nimeni nu a adus dovezi convingătoare că huexistă viață după moarte, ar fi foarte pripit să tratăm acest fapt ca o dovadă convingătoare că există. Prin aceeași tehnică am putea dovedi că toți vom fi condamnați la tortură eternă după moarte sau că toți ne vom reîncarna în insecte.
Tentația de a crede că argumentul relativ la ignoranță este o dovadă reală provine în parte din faptul că în unele instanțe de judecată acuzatul beneficiază de prezumția de nevinovăție până când este dovedit vinovat. Cu alte cuvinte, lipsa probelor împotriva cuiva este luată, pentru scopurile instanței, drept dovadă că acuzatul n-a comis nici o infracțiune. Totuși, după cum arată multe cazuri în care oameni vinovați au fost eliberați din lipsă de probe, aceasta nu este o dovadă reală a nevinovăției, ci numai un mod practic de a proteja persoanele nevinovate de o condamnare nedreaptă.
Argument relativ la persoană: inseamnă atacarea caracterului unei persoane cu care suntem în dispută, în loc de a găsi o greșeală în argumentația sa. Tradițional, este cunoscut ca argumentare ad hominem (expresia latină pentru „referitor la persoană"). Argumentul relativ la persoană este de cele mai multe ori o tehnică retorică, deoarece discreditarea sursei unui argument lasă de obicei argumentul în nine intact.
De exemplu, dacă un politician argumentează că micșorarea limitei de viteză în localități ar reduce accidentele în care sunt implicați copiii și un jurnalist îl atacă pe temeiul că politicianul a fost amendat de câteva ori pentru exces de viteză și consum de alcool la volan, acesta ar fi un exemplu de argument relativ la persoană. întrebarea dacă politicianul este sau nu un șofer prudent este nerelevantă pentru problema dacă micșorarea limitei de viteză în localități va reduce accidentele. Pretenția politicianului este cel mai bine evaluată prin examinarea dovezilor ce sprijină concluzia. Jurnalistul a deturnat atenția de la argument pe motivul presupusei ipocrizii a persoanei care susține argumentul. Dar este clar că ipocriții pot oferi argumente excelente: mulți dintre ei chiar o fac.
Să luăm un alt exemplu. Dacă un membru al unei comisii de numire susține puternic acordarea unei slujbe unui anumit apli- cant, iar ulterior se află că aceștia doi avuseseră o legătură la un moment dat, acest fapt poate submina susținerea în fața comisiei. Membrul din comisia de numire avea un interes personal să-1 vadă reușind pe respectivul candidat. Totuși, natura relației personale nu distruge în nici un caz forța acestei situații. Dacă există bune temeiuri pentru angajarea acelei persoane, preferând-o altora, ele rămân valabile. Ceea ce ar fi probabil incorect într-o asemenea situație este ca ceilalți candidați să nu aibă un asemenea avocat motivat în sprijinul lor. Dacă este vorba de o prejudecată în favoarea acestui candidat, argumentul relativ la persoană în legătură cu implicarea membrului comisiei ar fi potrivit.
Evident că, dacă am lua premisele unui argument pe încredere, atunci ar fi potrivit să arătăm că cel ce argumentează este un mincinos notoriu, dacă așa stau lucrurile. în acest tip de situație, argumentul relativ la persoană este concentrat asupra unui aspect relevant al caracterului celui care argumentează și astfel este o strategie acceptabilă. Totuși, în cele mai multe cazuri argumentul relativ la persoană se centrează asupra aspectelor nerelevante ale caracterului, distrăgând astfel atenția de la argumentele oferite.
3.1.3. Argumente circulare și cu premisă suprimată.
Un argument circular ia forma: A pentru că B și B pentru că A
Când nu există temeiuri independente pentru a susține pe A sau B, acest lucru este descris ca cerc vicios și ar trebui respins ca formă extrem de needificatoare a erorii petitio principii. Dacă nu există temeiuri suplimentare pentru A sau B, atunci asta este echivalent cu distracția imposibilă de a te ridica de jos trăgând de ambele șireturi ale pantofilor.
De exemplu, dacă cineva spune că trebuie să existe un Dumnezeu pentru că Biblia sau altă carte sfântă afirmă că Dumnezeu există, iar apoi, când este întrebat de unde știm dacă ceea ce este scris în cartea sfântă este adevărat, răspunde că trebuie să fie adevărat pentru că este cuvântul lui Dumnezeu, acesta ar fi un mod de argumentare de tip cerc vicios. Dacă ar exista o dovadă independentă că orice este scris în cartea sfântă este adevărat, sau poate vreo altă dovadă independentă pentru existența lui Dumnezeu, atunci am avea temeiuri care susțin concluzia, dar care nu sunt presupuse în mod evident în concluzie. Așa cum ne apare argumentul, totuși el ar fi total neconvingător pentru un agnostic sau un ateu, de vreme ce se asumă că Dumnezeu
există sau că ceea ce este scris în cartea sfântă este adevărat, ambele fiind puncte majore de discuție în acest caz.
Un exemplu filosofic mai complex și controversat este dat » de unele încercări de a justifica inducția. Inducția este metoda de raționare care trece de la un nuifetr-de observații empirice particulare la o concluzie generală. De exemplu, dacă după ce am mușcat din mai multe lămâi, conchid că toate lămâile sunt amare, am raționat inductiv. Totuși, această formă de raționare este greu de justificat, deoarece din oricât de multe lămâi aș mușca (fiind departe de a reuși să mușc din fiecare lămâie care există sau care va exista vreodată), este încă posibil ca nu toate lămâile să fie amare: cum pot să fiu sigur că următoarea lămâie din care voi mușca nu va fi dulce? O încercare de a justifica inducția este a sugera că noi știm că este o formă sigură de argumentare pentru că ne-a fost de folos în trecut: cu toții am făcut până acum un număr mare de generalizări inductive reușite, deci putem conchide că este un mod de raționare sigur. Dar, examinându-1 mai îndeaproape, acesta se dovedește a fi un argument circular. A face apel la observații trecute asupra cazurilor in care a funcționat inducția înseamnă a ne sprijini pe inducție pentru a dovedi succesul trecut al inducției; am putea face asta numai dacă am ști că inducția este o metodă de raționare sigură.
Argumentele circulare nu sunt nevalide; cu alte cuvinte, din punct de vedere logic nu este, în sine, nimic greșit în ele. Cu toate astea, atunci când sunt cercuri vicioase, aceste argumente au un caracter informativ extrem de scăzut.
Argument cu o premisă suprimată este un argument cu o asumpție tacită, fară de care concluzia ar fi non sequitur. Să luăm următorul exemplu:
Acest ziar publică minciuni în mod fățiș, deci ar trebui interzisă apariția sa.
Cel ce enunță această propoziție poate la fel de bine să înfățișeze un argument implicit, în loc să aserteze pur și simplu o opinie există o premisă neanunțată, care, dacă este adăugată, transformă exemplul nostru într-o deducție. Structura argumentului complet ar fi:
Oricărui ziar care publică minciuni în mod fățiș ar trebui să i se interzică apariția. Acest ziar publică minciuni în mod fățiș. Deci acestui ziar ar trebui să i se interzică apariția.
Evident, ar fi fost plictisitor și nenecesar să înfățișăm întregul argument și, în cele mai multe situații, premisa suprimată ar fi fost destul de ușor de înțeles. Totuși, în multe cazuri în care asumpțiile nu sunt făcute explicite, scopul este ambiguitatea. De exemplu, dacă cineva ar declara: „Fumatul în restaurante este neplăcut pentru nefumători, deci ar trebui să fie interzis", n-ar fi clar care este premisa implicită. Ar putea fi „Toate activitățile publice care sunt neplăcute pentru unii oameni ar trebui să fie interzise" (ceea ce, dacă ar fi luat în serios, ar duce la o limitare serioasă a libertății individuale, vezi argumentul complicității la vinovăție); sau poate „Toate activitățile publice care sunt neplăcute pentru un număr foarte mare de oameni ar trebui să fie interzise" (și acest lucru, dacă ar fi aplicat unei serii de cazuri, ar duce la limitarea serioasă a libertății individuale). Poate aici este vorba de o asumare implicită a cunoscutelor efecte periculoase ale fumatului pasiv, care face un caz special din interzicerea fumatului în restaurante ; sau poate principiul asumat este că orice activitate publică sau privată care este supărătoare pentru alții ar trebui declarată ilegală (un principiu extrem și inaplicabil). în acest tip de cazuri, este important să fie clarificată premisa neenunțată. Deseori, vorbitorii sunt oarecum neclari în privința premiselor implicite; în asemenea cazuri, folosirea lui „deci" sau „prin urmare" poate fi greșită.
3.1.4. Argumentul apelului la autoritate.
Considerarea unor enunțuri ca fiind adevărate doar pentru că o pretinsă autoritate în acea problemă spune că sunt adevărate. Există foarte bune temeiuri pentru a ține cont de părerea experților într-o serie largă de probleme. Viața este prea scurtă, iar
capacitățile intelectuale prea diferite pentru ca fiecare să fie un expert în toate. Există o diviziune a muncii intelectuale care face rațională căutarea punctelor de vedere ale experților atunci când intrăm într-un domeniu în care nu avem temeiuri să ne în- credem în cunoștințele și opiniile noastre.
De exemplu, dacă îmi rup piciorul, deși am niște noțiuni vagi despre felul în care l-aș putea trata cel mai bine, aș face cu siguranță mai bine să cer sfatul unui medic care are experiență în diferite tipuri de fracturi și are privilegiul unor ani de studiu al medicinei, decât să mă încred în puținele mele intuiții despre natura bolii. Doctorul va putea spune dacă mi-am rupt într-adevăr piciorul sau dacă doar m-am lovit rău; dacă este cel mai probabil să se vindece corespunzător în ghips sau dacă îmi trebuie doar odihnă ș.a.m.d. Oricum, nu este vorba doar de faptul că medicul pretinde să fie o autoritate în domeniul fracturilor, ci și de acela că ajunge la o concluzie pe baza unor raționamente concludente și a unor cunoștințe medicale pe care alți doctori ar putea să le evalueze și eventual să le conteste. Pentru că eu nu am cunoștințe medicale relevante, trebuie să mă încred în autoritatea diagnozei doctorului, așa cum atunci când am nevoie de un sfat juridic mă bazez pe aprecierea situației făcută de un avocat, pentru că eu nu am cunoștințe juridice suficiente pentru a mă încrede în propriile mele păreri în acea problemă.
în asemenea cazuri, căutăm experți care au o pregătire relevantă și a căror activitate este observată de un corp de profesioniști; de aceea avem încredere în judecățile lor. Totuși, chiar în aceste cazuri, se cuvine să păstrăm un anumit grad de scepticism. Medicii și avocații nu sunt totdeauna în acord, iar atunci când bănuim că opinia expertului se poate baza pe premise false, raționamente greșite sau interese personale, este bine să cerem și a doua părere.
în alte cazuri, respectul față de experți poate fi total nepotrivit. O tendință psihologică foarte periculoasă pc care o au mulți oameni este de a se încrede în punctele de vedere ale autorităților chiar și atunci când acestea vorbesc despre subiecte în afara ariei lor de specializare. De exemplu, un fizician care a obținut premiul Nobel ar putea fi luat în serios de unii oameni atunci când vorbește despre declinul moralității. Respectul față de experți este de asemenea nepotrivit atunci când se caută adevărul în probleme controversate, în care nu există un consens al experților. De e- xemplu, în multe asemenea probleme politice sau filosofice ar fi ridicol să cităm autoritatea unui politolog celebru sau a unui filosof care a susținut concepția pe care noi o sprijinim, dacă scopul nostru este să aducem dovezi pentru adevărul acelei concepții. în asemenea controverse ar putea fi citate numeroase autorități care să demonstreze netemeinicia unei anumite poziții. Unii filosofi par să creadă că este suficient să arate că Ludwig Wittgenstein (filosof celebru din secolul XX) susținea o anumită concepție pentru a dovedi că ea este adevărată. Dar din faptul că Wittgenstein credea că ceva este adevărat nu putem conchide, pur și simplu, că trebuie deci să fie adevărat. Pentru a aprecia adevărul a ceea ce afirma el este necesar să examinăm temeiurile afirmației sale și să examinăm punctele de vedere contrare ale altor filosofi. Citarea autorității unui filosof este diferită de citarea unui expert în medicină, deoarece în filosofic, spre deosebire de medicină, cele mai multe concepții sunt puternic contestate.
3.2 EROAREA DEPISTABILA SI FORMELE EI.
Erorile trebuie identificate imediat, deoarece pot genera valuri de greșeli viitoare. Pot fi de mai multe feluri, printre care amintim.
3.2.1 Erori de categoria I
3.2.1.1 Eroarea formală
Orice formă nevalidă de argument, adică în care premisele pot fi adevărate fară ca și concluzia să fie în mod necesar adevărată. Spre deosebire de argumentele valide erorile formale nu conservă adevărul: structura lor nu garantează o concluzie adevărată din premise adevărate. Chiar dacă se dovedește adevărată concluzia, ea tot nu a fost derivată printr-o metodă sigură.
Un exemplu de eroare formală este oferit de argumentul familiar al vânătorii de vrăjitoare. De exemplu, o persoană îngrijorată de răspândirea vrăjitoarelor ar putea argumenta în felul următor:
3.2.1.2. Eroarea genetică
Toți oamenii foarte bogați joacă golf.
Vecinul meu joacă golf.
Deci și vecinul meu trebuie să fie foarte bogat.
Acesta este un raționament incorect, căci structura sa este nevalidă. Din faptul că oamenii foarte bogați joacă golf nu decurge că și vecinul meu trebuie să fie foarte bogat doar pentru că și el joacă golf, chiar dacă prima premisă este adevărată. Prima premisă nu ne spune că toți jucătorii de golf sunt oameni foarte bogați; ci doar că toți oamenii foarte bogați joacă golf, ceea ce nu este deloc același lucru. Pentru ca această concluzie săde- curgă din premise, prima premisă ar trebui să enunțe că toți oamenii foarte bogați și numai ei joacă golf. Deși atunci când este enunțat în acest fel este relativ ușor de stabilit ce este greșit în acest mod de argumentare, la prima vedere raționamentul poate fi totuși ispititor. Termenul „eroare" este folosit, într-un sens mai slab, pentru orice raționament greșit.
Filosoful Friedrich Nietzsche este uneori acuzat de a fi comis această eroare în cartea sa Genealogia moralei. Intenția sa era să arate că originile unor concepte morale cheie se află în resentiment și ura de sine. Ideea era că, indicând originea istorică a unor sentimente altruiste, subminează locul primordial acordat acestora în morala creștină. Totuși, chiar dacă a avut dreptate în legătură cu originile acestor concepte, cu siguranță nu urmează de aici că ele sunt mai puțin importante astăzi, din cauza sursei lor originare.
Episcopul Wilberforce a folosit eroarea genetică în scopuri retorice, atunci când a argumentat împotriva teoriei evoluționiste a lui Charles Darwin. într-o dezbatere publică cu Thomas Huxley, un apărător al concepției lui Darwin, el a întrebat din partea cui este Huxley descendent din maimuțe, a bunicului sau a bunicii. Sugestia era că dacă Huxley descindea din maimuțe, atunci unul sau ambii bunici ai săi trebuie să fi avut evidente trăsături asemănătoare maimuțelor. Este de presupus că aceasta trebuia să fie o respingere cu mijloacele strategiei consecințelor absurde. Totuși, era greșită în cel puțin două privințe. în primul rând, era o caricatură a concepției lui Darwin. deoarece Darwin a susținut că oamenii au ca strămoși imediați creaturi asemănătoare maimuțelor, nu maimuțe; el a susținut, de asemenea, că procesul evoluției a fost gradual, având loc pe parcursul a mii de ani, nu în câteva generații. Dar cealaltă greșeală, mai importantă, a fost supoziția lui Wilberforce că ceea ce provine din maimuțe trebuie să fie asemănător maimuțelor. Dacă este așa sau nu, depinde în întregime de natura provenienței.
O formă obișnuită a erorii genetice apare atunci când se e- xaminează originile unui cuvânt cu scopul de a determina sensul său actual. Aici, și în toate cazurile de erori genetice, poate fi adevărat că există o legătură importantă între origine și descendenții ei, dar simpla relație genetică nu garantează acest lucru.
3.2.1.3. Eroare neformală
Orice tip de argument greșit sau nesigur, diferit de eroarea formală. Erorile neformale pot fi forme de argument perfect valide din punctul de vedere al structurii lor logice. Cartea de față cuprinde multe articole despre erorile neformale. De exemplu, eroarea etimologică nu este o formă de argument nevalidă, ci mai degrabă este un mod de argumentare bazat | pe premisa falsă că sensul unui cuvânt este întotdeauna fixat de sensul său originar sau de sensul originar al părților sale constitutive. Ori de câte ori am catalogat un tip de argument drept o eroare, am indicat dacă este o eroare formală sau neformală. Ar fi putut părea mai practic să fi evitat ambiguitatea lexicală, inventând un termen alternativ pentru „eroare neformală"; totuși, deoarece multe moduri de argumentare descrise în această carte au nume bine stabilite, acest lucru ar I fi necesitat redenumiri substanțiale, care ar fi putut crea o mai mare confuzie decât menținerea termenului „eroare".
Mai există o întrebuințare a cuvântului „eroare", care ar fi mai bine să fie evitată: ca sinonim pentru „ceva fals". Astfel, în propoziția „E o eroare să credem că putem face să dispară șomajul", vorbitorul folosește cuvântul în acest sens: asertează pur și simplu că nu este adevărat că toată lumea poate avea | o slujbă. Nu este vorba de vreo structură particulară, o tehnică sau un mod de raționare prezentate ca o presupusă eroare; mai degrabă vorbitorul folosește termenul pentru a-și exprima un puternic dezacord cu punctul de vedere opus. Acest sens colocvial al „erorii" este uneori întrebuințat ca o formă de retorică: folosind conotațiile cuvântului, un polemist poate încerca deliberat să-i convingă pe cititori sau ascultători că punctul de vedere opus implică un raționament greșit, în timp ce, de fapt, nu este vorba decât de exprimarea dezacordului (vezi și echivocație și „asta este o eroare").
3.2.1.4. Eroarea temeiurilor nesatisfăcătoare
Eroarea de a presupune că dacă temeiurile oferite pentru o concluzie sunt false, atunci concluzia trebuie să fie și ea falsă. Aceasta este o eroare formală. Doar din faptul că temeiurile pentru care cineva crede un anumit lucru sunt temeiuri proaste nu rezultă că ceea ce crede acea persoană este neadevăratrSe pot deriva concluzii adevărate din premise false; este de asemenea posibil să le derivăm din premise adevărate, dar prin intermediul unui raționament incorect. Chiar și așa, poate fi tentant să credem că argumentele incorecte sau premisele false nu produc niciodată adevăr. De fapt, ele produc câteodată adevăr; doar că nu-1 produc în mod sigur.
De exemplu, să considerăm următorul argument: Toți peștii depun ouă. Ornitorincul este un pește. Deci ornitorincul face ouă.
Acesta este un argument valid cu două premise false și o concluzie adevărată. Prima premisă este falsă pentru că unii pești dau naștere unor pui vii; a doua premisă pentru că ornitorincul nu este cu siguranță un pește; concluzia, totuși, este adevărată pentru că ornitorincii fac ouă.
Să mai luăm un exemplu, de această dată exemplu de argument cu o concluzie adevărată derivată din premise adevărate, dar în care s-a raționat incorect:
Unele galerii de artă nu percep taxă de intrare. London's National Gallery este o galerie de artă. Deci London's National Gallery nu percepe taxă de intrare.
Premisele acestui argument sunt adevărate; și este adevărat că London's National Gallery nu percepe taxă de intrare. Totuși, această concluzie nu decurge în mod sigur din premise, deoarece ele lasă deschisă posibilitatea ca London's National Gallery să perceapă o taxă de intrare. Cu alte cuvinte, acesta este un exemplu de „deci" greșit. Tot ce ne spune prima premisă este că unele galerii au intrarea gratuită; nu ne dă nici un indiciu dacă London's National Gallery intră sau nu în categoria galeriilor cu intrare gratuită. Modul în care a fost derivată concluzia este șubred și nu arată dacă concluzia este sau nu adevărată (cum este cazul aici). Am comite eroarea temeiurilor nesatisfacătoare dacă am crede că, subminând modul în care s-a ajuns la o concluzie, am demonstrat că ea este falsă: se poate ajunge la concluzii adevărate din întâmplare sau ele pot fi asertate fară dovezi potrivite care să le susțină.
încă două exemple. O cercetare sociologică prost dirijată, care urmărește să aprecieze cauzele comportamentului criminal, s-ar putea să ajungă la niște concluzii adevărate, în ciuda faptului că s-a bazat pe eșantioane nereprezentative și pe teste statistice necorespunzâtoare. Cineva care nu știe aproape nimic despre computere ar putea identifica în mod corect că unitatea de disc este defectă, chiar dacă modul în care a ajuns la această concluzie a conținut tot felul de erori de raționament. Raționamentul greșit nu garantează în nici un caz concluzii false. Deci, pentru a respinge o concluzie nu este suficient doar să arătăm că ea a foșt derivată prin mijloace nesigure; trebuie să producem urBargument suplimentar care să demonstreze că ea este falsă.
3.2.2 Erori de categoria II
3.2.2.1. Eroarea democratică
Metodă de raționare nesigură ce tratează opiniile exprimate prin vot ale majorității ca pe o sursă de adevăr și ca pe un ghid sigur de acțiune în orice problemă. Aceasta este o eroare neformală. Democrația politică este de dorit pentru că permite participarea politică la scară largă și poate asigura un control prețios asupra posibililor tirani. Totuși, există multe domenii ale vieții în care votul ar fi o modalitate foarte nesigură de a descoperi care este cel mai potrivit mod de acțiune. Oamenii care cedează erorii democratice simt nevoia să supună la vot o hotărâre ori de câte ori este posibil, presupunând în mod naiv că acesta este cel mai bun mod de a descoperi adevărul în toate împrejurăril£§au că este cea mai bună strategie de a lua decizii raționale. Dar, în mod evident, dacă majoritatea votanților sunt în mare măsură ignoranți în problema pentru care votează, acest lucru este probabil să se reflecte în felul în care votează.
De exemplu, un pilot care trebuie să hotărască dacă aterizea- ^ ză de urgență sau nu, din cauza condițiilor atmosferice proaste, ar fi rău sfătuit dacă le-ar permite pasagerilor să voteze în această problemă; nici o decizie a majorității nu s-ar baza probabil pe o cunoaștere completă a consecințelor posibile și pe o apreciere a pericolelor ce s-ar putea ivi. Ar fi de asemenea o renunțare la îndeplinirea responsabilităților dacă pilotul s-ar eschiva de la luarea deciziei. Deseori, cei ce vor să supună la vot decizii importante folosesc procedura democratică pentru a nu- și asuma responsabilitatea pentru deciziile pe care le iau: cu alte cuvinte, încrederea lor în procedura democratică implică un fel de gândire deziderativă, de vreme ce le convine să nu fie puși
în situația de a-și asuma responsabilitatea finală. Adevărul este că democrația este prețioasă numai în unele împrejurări; în altele este complet nepotrivită. în general este nevoie de o majoritate informată, nu doar de o majoritate
3.2.2.2. Eroarea etimologică
Trecerea nesigură și deseori greșită de la sensul originar al unui cuvânt la sensul său actual.
Formă de eroare genetică, eroarea etimologică este o eroare neformală. Etimologia este studiul originii cuvintelor. Acest tip de trecere este uneori informativ, dar nu este deloc demn de încredere: datorită faptului că un cuvânț_sau o expresie a avut, la origine, un anumit înțeles, supoziția este că va păstra întotdeauna acel înțeles, chiar dacă este doar o parte a unui cuvânt și este folosit într-un context diferit, poate cu mii de ani mai târziu, deseori fară a cunoaște sensul originar. Dar analiza etimologică este doar uneori valoroasă pentru înțelegerea sensului contemporan: nu rezultă că un cuvânt va continua să aibă întotdeauna un anumit sens pentru că acela a fost sensul pe care 1-a avut la origine. Pentru cei care și-au petrecut mulți ani perfecționându-și cunoașterea limbilor clasice eroarea etimologică este foarte tentantă și îi cad pradă frecvent. Cu toate astea, etimologia ar trebui folosită numai atunci când este într-adevăr edificatoare. Problema este că sensurile cuvintelor nu sunt fixate în întregime de originile lor, deși cuvintele păstrează adesea urme ale sensurilor originare. Cel mai sigur indicator al sensului unui cuvânt este folosirea sa curentă, mai degrabă decât etimologia lui.
De exemplu, cuvântul „postum" este compus din două cuvinte latinești, „post", care înseamnă „după" și „humus", care înseamnă „pământ", cu sensul implicit de îngropare în pământ. „Postum" este în prezent folosit cu referire la un copil născut după moartea tatălui său, sau, mai comun, cu referire la o carte publicată după moartea autorului său. Deci sensul esențial este „după moarte". Totuși, cineva care comite eroarea etimologică ar putea insista că „postum" n-ar putea fi folosit în mod corect cu referire la copilul sau la opera unei persoane al cărui corp s-a pierdut în mare, sau a fost incinerat, pentru că nu a fost îngropat în pământ. Aceasta ar fi pedanterie. Și ar trăda, de asemenea, necunoașterea naturii limbajului.
Cuvântul englezesc „drab" (cârpă) însemna la origine „prostituată". Totuși, dacă cineva descrie astăzi hainele unei femei drept „cârpă", asta se referă numai la felul în care se îmbracă, și nu la profesia ei. Cuvântul „horror" provine din- tr-un cuvânt latinesc care sugerează zbârlirea părului de groază: acest fapt etimologic este interesant și coincide în mare măsură cu folosirea sa în prezent așa încât, de exemplu, un film horror este tipul de film care face să ți se ridice părul de groază. Dar faptul etimologic nu fixează în nici un caz sensul pentru totdeauna.
Eroarea etimologică este comisă uneori în discursurile politice, ca o formă de retorică. Cei care scriu discursurile încep adesea prin a căuta originile unui cuvânt-cheie în discurs. Apoi dezvoltă această temă pentru a demonstra punctul de vedere cerut, susținând că dezvăluie sensuri interesante ce există latent în cuvântul respectiv. Așa de exemplu, cineva care sprijină discuțiile contradictorii pe probleme politice în Parlamentul Britanic ar putea atrage atenția asupra faptului că termenul „Parlament" are ca origine cuvântul franțuzesc parle- ment, care înseamnă „vorbire" și l-ar putea folosi apoi pentru a argumenta că, prin urmare, (exemplu de „prin urmare" greșit) ar trebui ca problemele să fie discutate mai mult în Parlament .Totuși, sensul prezent al „Parlamentului" nu poate fi redus la asta; chiar dacă mai conține urme ale sensului originar, sensul central este de corp legislativ suprem al Marii Britanii.
3.2.2.3. Eroarea proastei companii
A ataca punctul de vedere al unei persoane doar pe temeiul că acesta a mai fost susținut de o persoană care este în mod evident rea sau stupidă. Aceasta este o eroare neformală. Se sugerează că dacă o persoană care este în mod evident rea sau stupidă a susținut acel punct de vedere, trebuie să fii tu însuți rău sau stupid pentru a-1 susține. Se vede clar că aceasta nu este o formă sigură de argumentare dacă luăm în considerare exemple particulare.
De exemplu, un savant care, după ce a condus multe experimente ajunge la concluzia că există o formă limitată de telepatie, nu trebuie să renunțe la aceste descoperiri pentru simplul fapt că mulți oameni cred în telepatie doar din cauza gândirii deziderative. Savantul are dovezi pentru opiniile sale; ceilalți oameni nu au decât dorința ca aceste lucruri să se petreacă. Dar faptul că ei sunt o companie intelectuală proastă nu subminează în nici un fel concluzia savantului.
Un al doilea exemplu: dacă dumneavoastră susțineți legalizarea unor forme de eutanasie, iar cineva încearcă să respingă argumentul arătând că Adolf Hitler era adept al acesteia și că a introdus un program de eutanasie care a dus la moartea a 70 000 de pacienți spitalizați, acesta se face vinovat de folosirea erorii proastei companii. în paranteză fie spus, s-ar face vinovat și de echivocație, deoarece nu este deloc clar că vreuna din așa numitele politici de „eutanasie" duse de Hitler merită acest nume. Ar putea de asemenea folosi un argument implicit al pantei alunecoase, sugerând că dacă se legalizează anumite forme de omor, aceasta va conduce inexorabil la genocid. Totuși, eroarea proastei companii folosită aici sugerează că, datorită faptului că Hitler a fost de acord cu ceva, trebuie ca acest lucru să fie nedrept sau să se bazeze pe o opinie falsă. Ceea ce nu înseamnă că nu ar putea exista rațiuni independente, potrivit cărora legalizarea eutanasiei ar putea fi o greșeală, ci doar că faptul că Hitler a pus în practică o politică a eutanasiei nu este în sine un bun temei pentru a evita acest lucru. Este necesară o analiză a asemănărilor relevante dintre cele două situații.
De obicei, oamenii care folosesc eroarea proastei companii o întrebuințează ca pe o formă de retorică, astfel încât să vă convingă că punctul dumneavoastră de vedere nu poate fi susținut. Este tentant să cedezi în fața acestei retorici, în special fiindcă este tipic pentru persoanele rele sau stupide să aibă numeroase opinii false; de asemenea, poate fi foarte deconcertant să constați că ești de acord cu oameni pe care îi disprețuiești total. Totuși, asta nu este suficient pentru a demonstra că, dacă Hitler a avut o anumită opinie, decurge de aici că ea trebuie să fie falsă: avem nevoie de temeiuri suplimentare pentru a susține că pretenția este falsă. Până la urmă, Hitler credea că 2+3=5 și că Berlinul se află în Germania. Această formă de argumentare ignoră faptul că persoanele rele și stupide au nu numai numeroase opinii false, dar și multe altele adevărate.
Eroarea proastei companii este uneori o formă de entimemă, adică un argument care are ca premisă importantă o asumpție neenunțată. în exemplul de mai sus, asumpția neenunțată este „Tot ceea ce susține Hitler trebuie să fie nedrept pentru simplul fapt că este susținut de el". Chiar dacă Hitler a susținut multe
acțiuni reprobabile și a fost responsabil pentru unele dintre cele mai grave crime împotriva umanității, nu rezultă că tot ceea ce a susținut sau a crezut el a fost nedrept sau fals.
Eroarea proastei companii poate fi privită în contrast cu ceea ce s-ar putea numi eroarea bunei companii: eroarea de a crede orice lucru susținut de o persoană pe care o aprobăm. În ambele cazuri, trebuie examinate dovezile și argumentele, ținând cont de faptul că, chiar dacă temeiurile oferite sunt slabe, concluziile se pot dovedi totuși adevărate
3.2.2.4. Eroarea Van Gogh.
Formă de argument nesigură ce își trage numele de la următorul exemplu:
Van Gogh a fost sărac și neînțeles în timpul vieții, și totuși acum este recunoscut ca un mare artist; eu sunt sărac și neînțeles, deci și eu voi fi până la urmă recunoscut ca un mare artist.
Deși evident nevalid, acest tip de raționament poate fi atrăgător în special pentru artiștii care se luptă cu greutățile și este o formă mult prea răspândită de gândire deziderativă. De obicei, argumentul nu este enunțat explicit; este mai degrabă implicit în felul în care trăiesc oamenii. Aceeași formă de argument apare în alte contexte; de exemplu „Mick Jagger și cu mine am fost colegi în școala generală; Mick Jagger s-a dovedit a avea mare succes, deci voi avea și eu".
Ceea ce este greșit în eroarea Van Gogh este că clasa oamenilor săraci, neînțeleși și neapreciați este mult mai mare decât clasa marilor artiști sau a vedetelor rock. Faptul că niște însușiri obișnuite le am atât eu, cât și o personalitate nu garantează în nici un fel faptul că și eu sunt o personalitate. Acest lucru ar fi relevant doar dacă acea însușire este cauza pentru care a devenit o personalitate sau dacă există o corelație reciprocă între ele și chiar și a poate fi tipul de cauză care duce foarte rar la celebritate. Tot ceea ce putem conchide în mod legitim din premisele argumentului este că a fi sărac și neînțeles (sau a merge la o anumită școală generală) nu exclude posibilitatea de a deveni o personalitate.
Este ușor de demonstrat absurditatea erorii Van Gogh cu ajutorul unei parodii: „Beethoven avea inimă și coloană vertebrală și era un mare compozitor. Eu am inimă și coloană vertebrală, deci se va dovedi probabil că sunt un mare compozitor." In această formă, este clar că eroarea Van Gogh se bazează în mod caracteristic pe o analogie slabă: doar din faptul că, în u- nele aspecte neimportante, semăn cu o personalitate nu decurge că îi semăn și în altele.
3.2.3. Greseli subtile
3.2.3.1. Adevăr prin consens
Considerarea unor enunțuri ca fiind adevărate numai pentru că există un acord general asupra lor. Nu este o modalitate sigură de descoperire a adevărului, în cele mai multe probleme; din simplul fapt că există un acord general asupra unei afirmații nu decurge că acea afirmație este adevărată
De exemplu, în secolul XIV exista un consens general că pământul este plat, dar din faptul că cei mai mulți oameni credeau că este plat nu decurge că el este într-adevăr plat. Numai o persoană care crede cu tărie în relativitatea adevărului ar putea susține acest lucru. Dacă experții vremii au opinii cu privire la ceva, e probabil ca ceea ce cred ei să fie adevărat sau să se apropie de adevăr. Totuși, nu faptul că ei au o opinie cu privire la acel lucru îl face pe acesta să fie adevărat, ci adevărul opiniei lor depinde de concordanța ei cu realitatea. Chiar dacă experții într-un domeniu se întâmplă să fie de acord în legătură cu o problemă, nu decurge că punctul de vedere asupra căruia sunt de acord trebuie să fie adevărat, deși, dacă nu ești specialist, ar fi potrivit să tratezi foarte serios concepția asupra căreia experții au realizat un consens. Dar atunci când oameni care nu sunt specialiști sunt de acord într-o problemă, nu există un bun temei pentru a trata consensul lor ca pe un indicator al adevărului.
Un motiv pentru care consensul nu este un indicator sigur al adevărului este că oamenii sunt deseori foarte creduli: sunt ușor de indus în eroare în legătură cu multe lucruri, după cum știe orice șarlatan. în plus, cei mai mulți dintre noi suntem înclinați spre gândirea deziderativă. Credem ceea ce am vrea să fie adevărat, chiar dacă nu concordă cu faptele, iar uneori chiar în pofida dovezilor copleșitoare ce contrazic opiniile la care ținem.
Acolo unde nu există consens, o metodă chiar mai puțin sigură de determinare a adevărului este să ne bazăm numai pe opinia majorității. în cele mai importante probleme, majoritatea oamenilor sunt prost informați; este cu siguranță mai bine să ne încredem în minoritatea experților care au avut timp să studieze datele existente, decât în concepțiile formate în grabă ale majorității. De exemplu, se poate ca majoritatea populației globului să creadă astăzi că destinul nostru este determinat în totalitate de astre. Dar cei mai mulți oameni care cred asta au o cunoaștere atât de incompletă a astronomiei, încât opiniile lor au puțină însemnătate pentru a stabili dacă poziția stelelor ne hotărăște sau nu comportamentul. Prin urmare, atunci când cineva începe o propoziție cu „Există un acord general asupra faptului că" sau „Majoritatea oamenilor cred că", ar trebui să stabilim clar ce intenții se ascund în spatele acestor expresii. De ce are importanță consensul general? Suntem
obligați să conchidem despre ceva că trebuie să fie adevărat pentru că majoritatea oamenilor cred asta? (Desigur, ar putea fi ade- varat, dar dacă temeiul pentru care credem acest lucru este că majoritatea oamenilor cred că este adevărat, aceasta este o justificare nesatisfâcătoare)
Este important să nu fie confundată critica încrederii în adevărul prin consens sau în adevărul opiniei majorității, a luării deciziilor democratice. Temeiul pentru care procedurile de luare a deciziilor democratice sunt adesea preferabile ailor variante nu este faptul că ele oferă cu certitudine răspunsuri adevărate la întrebări, ci acela că permit participarea egală a diferitelor grupuri de interese și asigură, de obicei, modalități dc a minimaliza puterea posibililor tirani.
3.2.3.2. Afirmarea antecedentului
Un motiv pentru care această eroare poate părea tentantă este că ea seamănă aparent cu o formă validă de raționament, cunoscută sub numele de afirmarea antecedentului (modus po- nens):
Prin urmare q. Un argument de această formă este următorul:
Dacă faci copilul să râgâie după masă, va dormi buștean.
Ai făcut copilul să râgâie după masă.
Deci va dormi buștean- Aici, dacă premisele sunt adevărate, concluzia trebuie să fie adevărată. Forma greșită a acestui argument ar fi:
Dacă faci copilul să râgâie după masă, va dormi buștean.
Copilul doarme buștean.
Deci l-ai făcut să râgâie => Dar, așa cum au demonstrat exemplele anterioare, afirmarea consecventului nu garantează în nici un caz o concluzie adevărată, chiar dacă premisele sunt adevărate.
Deși în multe situații aceste erori de raționament sunt ușor de recunoscut, ele pot fi mai greu de identificat atunci când unele premise nu sunt enunțate explicit.
3.2.3.3. Jargon professional
Unii filosofi folosesc jargonul filosofic ca pe o modalitate de a le face opera să pară mai dificilă și mai importantă decât este în realitate ,căci o asemenea scriere necesită inițiere în sensul în care este întrebuințat jargonul.
în grupurile închise de persoane ce comunică între ele, cum este mediul universitar, jargonul prinde rădăcini foarte repede. Din nefericire, această tendință face ca unele subiecte să fie de neînțeles pentru cineva care nu a fost inițiat în jargon.
3.2.3.4. Liniile de demarcație
A face o distincție între două categorii care diferă doar în grad. Când există un continuum, ca acela între bogăție și sărăcie, pentru unele scopuri, cum ar fi cel de a hotărî cine ar trebui să fie scutit de taxe, este necesar să fie trasată o linie de demarcație între ceea ce înseamnă bogat și ceea ce înseamnă sărac. Linia de demarcație poate fi într-o anumită măsură arbitrară, dar asta nu înseamnă că n-ar trebui de fapt trasată. Uneori, faptul că linia ar fi putut fi trasată în altă parte este luat ca dovadă că nu ar trebui trasată deloc sau că nu are nici o forță; în cele mai multe împrejurări, acest punct de vedere este greșit.
Multe situații în care se trasează o linie de demarcație apar în legătură cu dreptul. De exemplu, în Marea Britanie vârsta consimțământului este fixată la 16 ani, deși ar fi putut fi fixată cu câteva săptămâni sau luni mai devreme sau mai târziu, fară să existe vreo diferență semnificativă. Dar asta nu înseamnă că n-ar trebui să tragem deloc o linie de demarcație; este important să fie fixată o vârstă înainte de care relațiile sexuale sunt interzise de lege, cu scopul de a proteja copiii de exploatarea sexuală. în mod asemănător, în Marea Britanie limita de viteză în localități este de 30 de mile pe oră; ar fi putut fi fixată la 25 sau la 35 de mile pe oră. Totuși, nu decurge în nici un caz de aici că ar trebui să nesocotim limita de viteză o dată ce a fost stabilită linia de demarcație dintre viteza excesivă și cea care ne permite să conducem în siguranță, și nici faptul că linia de demarcație trasată la această viteză este arbitrară nu înseamnă că ar fi putut fi trasată la fel de bine la 90 de mile pe oră.
3.3 ÎNTREBĂRILE PROFESIONALE SI DIVERSITATEA LOR
Întrebări complexe.
întrebări formate din mai multe părți care au aparența unor întrebări simple. Folosirea întrebărilor complexe este uneori cunoscută drept eroarea întrebărilor multiple (eroare nefor- "mală). întrebările complexe implică deseori eroarea petitio principii, deoarece în mod caracteristic ele asumă un punct de vedere care este chiar problema în discuție. Este extrem de dificil a le răspunde în mod direct fară să pară că se acceptă asumpțiile celui care pune întrebarea. Asemenea întrebări sunt des folosite în mod deliberat pentru a-i păcăli pe naivi să facă unele confesiuni sau aparente confesiuni.
De exemplu, dacă cineva te întreabă „Când ai încetat să iei droguri?", acesta poate fi un truc deliberat pentru a te face să admiți, prin implicație, că ai obișnuit să iei droguri. Dacă nu este stabilit faptul că ai luat vreodată droguri, atunci ar fi mai corect să-ți pună trei întrebări mai simple, care sunt conținute implicit în această întrebare complexă: Ai luat vreodată droguri? Dacă da, ai încetat să mai iei? Dacă da, când ai încetat să le iei? Până când răspunsurile la prima și a doua întrebare nu au fost stabilite, ar fi, în cele mai multe cazuri, o eroare petitio principii să întrebi „Când ai încetat să iei droguri?".
Jurnalistul care întreabă un scriitor celebru „Când ați hotărât că vreți să fiți romancier?" poate pune o întrebare complexă pentru a economisi timp. Dar este clar o eroare petitio principii prin faptul că se asumă că scriitorul într-adevăr a decis cândva să devină romancier, ceea ce nu era deloc necesar; scriitorul poate nu a luat niciodată hotărârea să devină romancier. întrebarea jurnalistului ar putea fi împărțită în întrebări mai simple: Ați hotărât să deveniți romancier? Dacă da, când? în cele două exemple date mai sus există o cale simplă de ieșire pentru persoana căreia i se pune întrebarea: să răspundă
Întrebări compuse
„N-am facut niciodată evaziune fiscală" sau „N-am luat niciodată o hotărâre conștientă de a deveni contabil". Dar la alte forme de întrebări complexe poate fi mai greu de răspuns. De exemplu, dacă cineva întreabă „Ai de gând să continui să te porți ca un copil răsfățat sau vei recunoaște că trebuie să petreci cel puțin o jumătate de oră pe zi ocupându-te de treburile gospodăriei?" este aproape imposibil să dai un răspuns concis fară să sugerezi ori că te-ai purtat ca un copil răsfățat și că vei continua să te porți așa, ori că ești gata să recunoști că trebuie să petreci cel puțin o jumătate de oră pe zi ocupându-te de gospodărie. Dar cel ce pune întrebarea ar fi putut introduce o falsă dihotomie: pot exista opțiuni suplimentare neprecizate în această întrebare complexă. A spune „Nu m-am purtat și deci nu pot să continui să mă port ca un copil răsfațat, și nici nu voi recunoaște că trebuie să petrec cel puțin o jumătate de oră pe zi ocupându-mă dc gospodărie" pare o modalitate foarte plictisitoare de a răspunde la o asemenea întrebare, însă dacă nu răspunzi fiecărei părți constitutive, e probabil să descoperi că ai fost păcălit să fii de acord implicit cu asumpțiile celui ce a pus întrebarea.
întrebările complexe nu trebuie confundate cu întrebările care conduc către răspuns, deși unele dintre acestea din urmă sunt întrebări complexe. întrebările conducătoare sunt întrebări ce sugerează răspunsul pe care ar trebui să-1 dea persoana chestionată. în conversațiile obișnuite nu e nimic rău în aceste întrebări; totuși ele nu sunt totdeauna permise într-o instanță de judecată.
Întrebările retorice
întrebări puse doar pentru efectul lor, nu pentru a primi un [răspuns. Uneori, cel ce pune întrebarea asumă că există un sin- [gur răspuns posibil pentru ea, caz în care întrebarea retorică [funcționează exact în același fel precum cuvintele persuasive, în această formă, întrebările retorice sunt doar substitute pentru enunțuri directe. „Cine s-ar putea îndoi că…?" și „Ar vrea cineva să trăiască într-o lume în care…?" sunt în cele mai multe cazuri echivalente cu „Nimeni nu s-ar putea îndoi că …" și „Nimeni n-ar vrea să trăiască într-o lume în care…". Folosirea acestui tip de întrebări este în mare măsură o chestiune de stil personal de a vorbi sau a scrie.
Totuși, există altă formă a întrebărilor retorice care este folosită uneori pentru a evita prezentarea unui punct de vedere clar asupra problemei în discuție. De exemplu, un scriitor care cercetează tema liberului arbitru ar putea încheia un paragraf cu „Suntem într-adevăr liberi să alegem?". Asemenea înflorire retorică este perfect acceptabilă dacă scriitorul este gata să răspundă întrebării. Dar dacă este lăsată fară răspuns, asta e doar o formă de trândăvie intelectuală.
Este la fel de ușor și, cu siguranță, nefolositor să ridici un mare număr de întrebări aparent profunde pe aproape orice temă; dificilă și importantă este găsirea răspunsurilor.
CURS DE ANALIZĂ PENTRU MANAGERUL MODERN
4.1.TEHNICI DE URMAT SAU DE EVITAT ÎN SFERA EUROMANAGERULUI
4.1.1. Tehnici pozitive de argumentare
4.1.1.1. Folosirea concluziilor
Principala judecată-la care se ajunge într-un argument.în ciuda numelui, concluziile nu încheie în mod necesar un argument, în sensul de a fi ajuns la final; deseori sunt enunțate mai întâi concluziile și apoi temeiurile ce le susțin.
De exemplu, în următorul argument concluzia este prima propoziție:
Familia regală britanică ar trebui abolită. Ea este un simbol al inegalității. Iar problemele lor maritale oferă un exemplu rău pentru restul populației.
Concluzia decurge logic doar dacă se fac anumite supoziții despre condițiile de abolire a monarhiei, ca de exemplu că ar trebui abolit orice este un simbol al inegalității sau orice oferă un exemplu rău pentru restul populației.
Unul din țelurile principale ale gândirii critice este să ajungă la concluzii adevărate pornind de la premise adevărate, pe baza unei raționări corecte
4.1.1.2. Dovada anecdotică
Dovadă bazată pe unele relatări despre ceea ce ni s-a întâmplat nouă sau cunoscuților noștri. în multe situații, aceasta este o dovadă foarte slabă și implică, în mod caracteristic, generalizarea pornind de la un caz particular (vezi generalizare pripită)
De exemplu, dacă dezbateți problema acupuncturii ca alternativă adecvată la medicina convențională, cineva v-ar putea spune că prietenul său a încercat acupunctura și că se pare că aceasta a făcut minuni. Prezentată astfel, aceasta este numai o dovadă anecdotică. în primul rând, există riscul ca detaliile să sufere modificări, de vreme ce sunt repovestite. Mai mult, ar Jfî ^responsabil să se susțină pe baza acestui singur caz că acupunctura este o alternativă la medicina convențională : dovada anecdotică este diferită de investigația științifică a eficacității acupuncturii. De exemplu, un om de știință care cercetează această problemă ar dori să aibă un grup de control pentru a vedea dacă bolnavii se însănătoșesc spontan, fară a urma nici un tratament. Omul de știință ar lua în considerare mai mult decât un singur caz și ar urmări evoluția cazurilor individuale pentru a vedea dacă sănătatea se îmbunătățește rapid. Și, desigur, vor trebui făcute comparații între efectele acupuncturii și mai multe tehnici medicale convenționale, ținând seama de efectul placebo și de posibilitatea unei însănătoșiri spontane. Dovada anecdotică nu poate produce, de obicei, acest tip de informații într-o formă demnă de încredere.
Expresia „dovadă anecdotică" este des folosită pentru a sugera că dovada este numai anecdotică, deci într-un mod peiorativ. Totuși, nu orice dovadă anecdotică este nesigură: dacă avem temeiuri să ne încredem în sursa acestei dovezi, atunci dovada anecdotică poate ajuta la susținerea sau la subminarea unei concluzii. într-adevăr, multe tipuri de cercetări științifice încep prin examinarea dovezilor anecdotice despre fenomenul cc urmează a fi investigat și, pe această bază, dezvoltă o metodă de a testa dacă această dovadă este sau nu în sprijinul problemei în cauză. De exemplu, cercetarea unor posibile tratamente ale crampelor nocturne la pacienții în vârstă ar putea începe de la considerarea dovezii anecdotice că administrarea chininei în apă tonică reduce frecvența acestora. Examinarea în detaliu a pacienților ar putea dezvălui apoi că dovada anecdotică este nesigură și că efectul chininei asupra incidenței crampelor este minim.
Cerința egalității este în general cerința egalității de tratament, egalității de respect, egalității în accesul la putere, egalității de șanse, de a nu se ține cont de trăsături nerelevante ș.a.m.d. Nu este aproape niciodată cerința ca fiecare să fie tratat exact în același fel, în orice privință. Și nici nu-și propune drept scop crearea unei lumi în care toți să tindă pe cât posibil spre identitate. Totuși, unii critici ai egalitarismului oscilează între interpretarea „egalității" în sensurile descrise mai sus și în interpretarea ei ca „uniformitate". Argumentul lor are în general următoarea formă:
Vrei egalitate (în tratament, respect, acces la putere, șanse etc.).
Egalitatea (în sensul de uniformitate totală) este un scop nerealizabil și indezirabil.
Prin urmare ceea ce vrei este nerealizabil și indezirabil.
Enunțat în acest fel, este ușor de văzut că acest tip de critică implică echivocația în legătură cu sensul „egalității". Asemenea echivocații nu sunt necesar deliberate. Când sunt deliberate, sunt de obicei o formă de sofistică sau, poate, de gândire deziderativă.
4.1.1.3. Gandirea Empirică, esențiala pentru o conducere eficientă
Bazat pe experiență sau observație. Cercetarea științifică este empirică: este bazată pe dovezi obținute prin observație, care sunt folosite pentru a susține sau a respinge (vezi respingere) o ipoteză. De exemplu, un cercetător care ar dori să descoperc dacă un anumit somnifer îi ajută într-adevăr să doarmă pe cei care au insomnii ar face un test empiric. Acest lucru ar putea implica o comparație între felul în care doarme un grup mare dc pacienți care au luat somniferul și un grup asemănător, care nu 1-a luat.
4.1.1.4. Explicații alternative
Explicații ignorate ale fenomenului în discuție. în multe situații este tentant să crezi că, datorită faptului că o explicație este consistentă cu faptele cunoscute, trebuie prin urmare să fie și explicația corectă. Este tentant în special atunci când respectiva explicație este aceea pe care am dori-o cel mai mult să fie adevărată. Totuși, aceasta înseamnă gândire îdeziderativă și ignorarea posibilității unor explicații alternative plauzibile pentru exact aceleași observații.
Eroarea formală a afirmării consecventului este tipică pentru ignorarea explicațiilor alternative, ca în următorul exemplu: Dacă din greșeală expui filmul la lumină, nu-ți vor ieși I fotografiile.
Nu ți-au ieșit fotografiile. Prin urmare trebuie să fi expus din greșeală filmul la lumină.
Aici au fost complet ignorate numeroasele explicații alternative pentru eșecul fotografiilor: filmul ar fi putut fi defect, ar fi putut fi developat greșit sau poate ai uitat să deschizi capacul lentilei.
Când, din existența unei corelații tragem o concluzie despre o legătură cauzală (vezi corelație = confundarea cauzei), suntem în mod special înclinați să neglijăm posibilitatea unor explicații alternative. De exemplu, un savant care ar încerca să arate că abilitățile muzicale sunt în mare măsură moștenite ar putea
Argumentul că oamenii ar trebui să-și urmeze propriile interese ar putea spune că, dacă nu pui întotdeauna înainte propriul tău interes, singura variantă este să fii un martir, sacri- ficându-ți constant propriile dorințe de dragul altor oameni. Asta ar fi o falsă dihotomie, pentru că de fapt sunt mult mai multe opțiuni decât cele două extreme oferite aici. De exemplu, ai putea hotărî să-i ajuți pe alții când sunt la nevoie, dar în alte situații să pui înainte propriul interes, evitând astfel neglijarea totală a intereselor proprii, dar arătând totuși o oarecare grijă pentru interesele altora.
Falsele dihotomii pot fi introduse accidental sau deliberat (poate și asta este o falsă dihotomie). Când falsa dihotomie este accidentală, rezultă dintr-o apreciere incorectă a pozițiilor existente; când este deliberată, este o formă de sofistică.
4.1.2. Tehnici negative in activitatea curenta
4.1.2.1. Competența universală
într-adevăr, este improbabil ca persoanele care sunt experte într-un anume domeniu să folosească o expresie atât de vagă precum „cercetările arată că"; vor menționa, mult mai probabil, o anumită cercetare. Deci, această expresie trebuie să ne pună în gardă. Unii oameni care o folosesc pot crede sincer că cercetările au arătat ceea ce cred ei că au arătat. Dar, în cele mai multe cazuri, aceasta este doar gândire deziderativă. Dacă se dovedește că cercetările au arătat într-adevăr ceea ce se pretinde a fi arătat, este de obicei o coincidență norocoasă, mai degrabă decât ceva ce vorbitorul cunoștea de fapt.
Competență într-un domeniu, considerată drept indicator al competenței și în alt domeniu neînrudit. Experții într-un domeniu sunt adesea siguri pe ei când fac comentarii cu privire la alt domeniu despre care cunosc mult mai puțin. Publicul naiv poate face supoziția nesigură că dacă cineva este o autoritate recunoscută într-un anumit domeniu, trebuie să fie capabil să vorbească cu egală autoritate despre orice alt subiect. Dar supoziția că cineva este expert în orice domeniu este cu siguranță falsă; supoziția că un expert într-un domeniu este o autoritate în domenii neînrudite ^ este de asemenea falsă, de obicei. Singurul temei pentru care ne încredem în experți este că ei au cunoștințe în domeniul despre care se pronunță.
De exemplu, fără îndoială că Albert Einstein a fost un mare fizician. Trebuie să luăm foarte în serios orice afirmație făcută de el în legătură cu fizica și alte subiecte înrudite. Dar nu există nici un temei pentru a crede că, datorită faptului că a fost un geniu în fizică, ar trebui să tratăm ca valabile și comentariile sale despre natura societății. Nu există nici o legătură evidentă între studiul fizicii și studiul societății
umane. Cu siguranță că el a fost un om extrem de inteligent; dar faptul că viața omenească este atât de scurtă arată că mulți oameni foarte inteligenți sunt relativ prost informați într-o serie largă de probleme. Acest lucru este relevant în cazul în care este vorba de un domeniu care necesită mai degrabă cunoștințe detaliate, decât aplicarea capacităților intelectuale de transfer. Pur și simplu nu este posibil să fii expert în orice.
4.1.2.2. Pedanteria conducerii.
Grijă supărătoare și nepotrivită pentru detalii, deseori pe socoteala a ceea ce este realmente important într-o discuție. Termenul „pedanterie" este folosit întotdeauna în mod peiorativ.
De exemplu, un pedant care citește această lucrare ar putea obiecta că prima propoziție a acestui articol și a multor altora nu are predicat și deci nu este strict vorbind o propoziție corectă gramatical. Totuși, dacă m-aș fi străduit să reformulez definițiile termenilor astfel încât să fie propoziții corecte gramatical, ar fi trebuit să sacrific claritatea și concizia, ambele mai importante pentru scopurile mele decât corectitudinea gramaticală. Mai mult, decizia de a începe fiecare articol în acest fel a fost una conștientă, nu o încălcare accidentală a unor reguli gramaticale; a te concentra asupra acestui aspect al cărții pe socoteala conținutului ar fi doar pedanterie și ar fi astfel complet nepotrivit. Respectarea obedientă a regulilor, mai ales în domeniul gramaticii și sintaxei, este un semn tipic al pedanteriei: ceea ce nu înseamnă că ar trebui să abandonăm toate regulile, ci doar că cele mai multe reguli gramaticale ar trebui încălcate acolo unde respectarea lor strictă ar submina scopurile scrierii.
Un paznic pedant al unui parc ar putea hotărî să schimbe toate indicatoarele „Vă rugăm nu călcați pe iarbă" în „Vă rugăm nu vă apropiați de iarbă" pe temeiul că primul indicator nu exclude explicit dansul, țopăiala, târârea și fuga pe iarbă. Acest gen de pedanterie în legătură cu ambiguități posibile ale expresiilor (aici presupusa ambiguitate este în legătură cu sensul precis al expresiei „nu călcați") este caracteristic pentru pedant: cei mai mulți pedanți sunt insensibili la contextul apariției expresiei și deci văd confuzii posibile acolo unde sunt chiar improbabile.
Acuzația de pedanterie poate fi folosită ca o formă de retorică. Cei ce sunt concentrați să-i convingă pe alții de punctul lor de vedere pot respinge pur și simplu orice critică pe mo- f tiv că este o pedanterie. Dacă descoperi vreo greșeală de detaliu în argumentul sau dovada cuiva, poți fi acuzat pe nedrept de a fi pedant. Această acuzație este de fapt îndreptată deseori împotriva celor ce sunt riguroși în gândirea critică. Cel mai eficient mod de a o întâmpina este săUemonstrezi ca atenția față de detalii în acel caz particular este potrivită și relevantă. Din păcate, nu există o regulă simplă de a deosebi între pedanterie și atenția potrivită și lăudabilă față de detalii. Contextul este cel ce determină regulile cercetării.
4.1.2.3. Ipocrizia competitorului.
A susține ceva, dar a face altceva. Ipocrizia este acuzația îndreptată spre aceia care nu practică ceea ce propovăduiesc.
Ceea ce este de condamnat în legătură cu ipocrizia este, în parte, faptul că dezvăluie opiniile inconsistente ale ipocritului. Punctele de vedere exprimate de ipocriți sunt în contradicție cu convingerile implicite demonstrate de propriul lor comportament. O persoană care crede într-adevăr ceea ce propovăduiește nu se comportă contrar convingerilor sale. Dar ipocriții sunt insuportabili în special pentru faptul că, spre deosebire de oamenii care susțin păreri inconsistente fară să știe, o caracteristică a lor este să le spună altora cum ar trebui să se poarte, în timp ce ei se sustrag de la principiile generale pe care le colportă.
Totuși, ipocrizia nu dovedește în nici un caz faptul că predica ipocritului este falsă. Acuzația de ipocrizie este o formă de argument ad hominem și poate fi irelevantă atunci când ceea ce ne interesează este adevărul sau importanța unui principiu, mai degrabă decât caracterul ipocritului. Ceea ce nu face, totuși, comunicarea cu ipocriții mai plăcută.
4.1.2.4. Răspunsul “politicianului”
Tip de irelevanță des întâlnit atunci când politicienii sunt intervievați la radio sau televiziune. Este o tehnică retorică prin care ei evită să dea răspunsuri directe la întrebările la care nu doresc de fapt să răspundă în public. în loc să dea un răspuns direct la o întrebare directă, politicianul produce un discurs scurt (sau uneori destul de lung) pe o temă apropiată. Trucul este de a face ca discursul să aibă o coerență intrinsecă; astfel, politicianul pare să aibă o atitudine sigură de sine și plauzibilă ca răspuns la ceea ce ar trebui să fie întrebări scrutătoare. Această tactică diversionistă îi îngăduie să evite un răspuns onest la o întrebare potențial devastatoare și asigură, de asemenea, un oarecare timp de emisie pentru partidul său politic. Este un fel de minciună prin omisiune.
De exemplu, un politician întrebat „Intenționați să măriți taxele când veți fi la putere?" – o întrebare directă care așteaptă un răspuns „da" sau „nu" – ar putea foarte bine să răspundă punând în discuție politicile opuse ale partidelor în privința taxelor, sau virtuțile unui anumit tip de percepere a taxelor, sau poate virtuțile abordării trecute a partidului său în privința taxelor: cu alte cuvinte, evitând problema respectivă. Dacă nu asculți cu atenție, poți uita ușor care a fost întrebarea inițială și poți fi târât de fluxul acestei retorici. Din păcate, această tehnică nu se limitează la politicieni (de la care am învățat să așteptăm tehnici retorice deviante pentru salvarea imaginii), ci este folosită de mulți alți oameni cu funcții de răspundere, care vor să evite recunoașterea responsabilităților.
4.1.3. Tehnici neutre
4.1.3.1. „Fără situații ipotetice"
Tehnică retorică folosită pentru a evita răspunsul la întrebări incomode despre ce se poate întâmpla. O situație ipotetică este o situație care este posibil să se întâmple. Așa de exemplu, ne putem găsi în situația ipotetică în care oceanele și râurile să devină atât de poluate, încât să nu mai putem mânca pești pescuiți din aceste ape. Nu este cazul încă, dar ar putea fi în viitor. Cele mai multe planuri de viitor implică a prevedea niște situații ipotetice și a decide cum le-am putea face față în realitate. Exercițiile militare, de exemplu, sunt bazate pe anticiparea a ceea ce s-ar putea întâmpla; un antrenor sportiv va considera o serie de situații ipotetice, înainte de un meci important, pentru a-i ajuta pe jucători să știe cum ar trebui să reacționeze; inginerii constructori care ridică un baraj își vor baza calculele pe ipotezele despre ploile prevăzute și nivelul probabil al apei ș.a.m.d.
Totuși, unele persoane care dețin funcții cu autoritate au inventat o modalitate oe a evita angajamentul pentru un anumit curs al evenimentelor. Ori de câte ori sunt întrebați ce ar face într-o situție ipotetică, răspund că este nerelevant și că nu trebuie să răspundă unor întrebări despre ceea ce s-ar putea întâmpla: ei trebuie să facă față lumii reale, nu uneia imaginare. Cu alte cuvinte, refuză să răspundă întrebării numai pe temeiul că este vorba de o situație ipotetică. Acesta este numai un truc retoric: „fară situații ipotetice". Evident, unele întrebări despre situații ipotetice forțate nu merită un răspuns.
De exemplu, la întrebarea „Ce ați face dacă ați descoperi că întreaga familie regală britanică este membră a mafiei siciliene?" foarte puține persoane ar considera că merită să-și dea cu părerea; întrebarea este pur și simplu deplasată. Dar întrebarea „Ce implicații ar avea abolirea monarhiei pentru constituția britanică?" este mult mai realistă și cu siguranță merită un răspuns, pentru că se referă la o situație posibilă. Răspunsul la această întrebare este de marc interes și fară îndoială i-ar putea afecta pe cei care sunt în poziția de a pune în mișcare un lanț de evenimente care ar putea culmina cu abolirea monarhiei. Respingerea întrebării doar pentru că este ipotetică ar fi un e- xemplu clar de evitare a unei discuții importante.
Politicienii, care sunt în special înclinați să respingă situațiile ipotetice, ar trebui să aibă în minte că toate declarațiile politice exprimă puncte de vedere despre modul cum ar acționa un partid într-o serie de situații ipotetice (este caracteristică, spre exemplu, începerea declarației cu situația ipotetică în care partidul respectiv s-ar afla la putere). Dacă sunt pregătiți să facă față situațiilor ipotetice în contextul luării deciziilor politice, trebuie să aibă temeiuri suplimentare pentru a respinge ipotezele, dincolo doar de faptul că ipotezele se referă la ceea ce s-ar putea întâmpla, mai degrabă decât la ceea s-a întâmplat de fapt.
4.1.3.2. Avocatul diavolului ne poate ajuta în descoperirea punctelor slabe
Cineva care contrazice cu tărie un punct de vedere de dragul argumentului, mai degrabă decât din dezacord real cu acel punct de vedere. Avocatul diavolului testează în toate modurile posibile argumentul oponentului, în ciuda faptului că deseori este în mare măsură solidar cu el. Aceasta este o tehnică utilă pentru identificarea fisurilor argumentării și pentru evitarea gândirii neglijente. Dacă un argument poate rezista atacurilor susținute ale unei persoane care-i examinează minuțios punctele slabe, este posibil să fie un argument bun; dacă nu le poate , atunci trebuie „cârpit"
Filosoful Rene Descartes, în Meditațiile sale, voia să susțină (. punctul de vedere că există anumite lucruri pe care le putem cunoaște cu certitudine. Totuși, în loc să-și enunțe pur și simplu concluziile, el și-a început întâia meditație jucând rolul avocatului diavolului împotriva propriilor sale idei, aducând cele mai bune argumente pentru scepticismul extrem cu care privește informația pe care o dobândim prin cele cinci simțuri. El a arătat că tot ceea ce aflăm prin intermediul simțurilor este îndoielnic, nu doar pentru că simțurile nu sunt sigure, dar și pentru că nu putem ști cu certitudine, într-un anumit moment, că nu visăm. A mers încă mai departe, imaginându-și că era înșelat sistematic de către un demon viclean și puternic (exemplu de experiment mental), întrebându-se dacă ar putea fi absolut sigur câ nu i se întâmplă asta. Numai după ce și-a construit cele mai bune argumente în sprijinul faptului că nu putem cunoaște nimic cu certitudine, Descartes și-a expus ideea că însuși actul de a ne îndoi dovedește cu certitudine că cel ce se îndoiește există. Astfel, examinând mai întâi cele mai bune argumente împotriva propriului punct de vedere, a prevenit multe din criticile pe care altfel scepticii le-ar fi ridicat împotriva concepției sale și a demonstrat forța argumentului său anti-sceptic.
Oamenii care joacă rolul avocatului diavolului sunt uneori acuzați de ipocrizie, în special atunci când aduc critici pe care nu le susțin sincer: nu cred realmente în argumentele pe care le folosesc sau știu că este adevărată concluzia punctului de vedere pe care îl atacă. Totuși, acuzația de ipocrizie își greșește ținta și provine probabil, în parte, din asocierile negative ale cuvântului „diavol" din titlu, în dauna conotațiilor cuvântului „avocat". Ipocriții își ascund adevăratele intenții și opinii; cei ce joacă rolul avocatului diavolului își încurajează oponentul să aducă argumente impecabile pentru concluziile sale și să țină seama de forța celor mai puternice argumente de cealaltă partț Deseori, scopul folosirii acestei strategii este să determine p cineva să ofere bune temeiuri în sprijinul concluziilor cărora avo catul diavolului le este favorabil, încurajându-1 astfel să cercetez întemeierea unor puncte de vedere care s-ar putea dovedi nu mai prejudecăți, sau poate concluzii adevărate, dar susținui de argumente slabe. Aceasta, în ciuda aparențelor, nu este ipocrizie, ci mu degrabă o parte a căutării sincere a adevărului.
4.1.3.3. Validitate afirmațiilor managerului.
Un manager manipulator, întrebat cum anume intenționează să economisească banii intreprinderii ar putea face generalizări vagi despre nevoia de a crește eficiența, ceea ce, deși este adevărat, nu-1 angajează pe nici o cale anume prin care să o realizeze. Un jurnalist bun ar insista să primească informații suplimentare despre cum s-ar putea realiza în mod precis această eficiență, forțându-1 să iasă de după paravanul vaguității. Sau, cineva care a întârziat la o întâlnire, dar nu vrea să admită că motivul a fost că s-a oprit pe drum să bea ceva, ar putea spune „îmi pare rău că am întârziat, a trebuit să rezolv ceva în drum și a durat puțin mai mult decât m-am așteptat", lăsând în mod deliberat vagă cauza întârzierii.
Calitatea de a conserva adevărul a argumentelor deductive bune, argumentele valide garantează concluzii adevărate, cu condiția ca premisele lor să fie adevărate. Argumentele valide cu una sau mai multe premise false nu garantează totuși concluzii adevărate: pot avea concluzii adevărate, dar nu putem fi siguri de asta numai pe baza validității lor. Validitatea nu trebuie confundată cu adevărul. Validitatea este totdeauna o calitate a structurii argumentelor; enunțurile sunt adevărate sau false. Argumentele nu pot fi vreodată adevărate sau false, și nici enunțurile nu pot fi valide sau nevalide (excepție făcând folosirea cuvintelor „valid" și „nevalid" în sensul colocvial în care sunt sinonime cu „adevărat" și „fals", ca în propoziția „Declarația primului ministru că taxele sunt prea ridicate este validă"). Numai argumentele deductive pot fi valide sau nevalide.
4.2. DEFICIENȚELE PE CARE LE POATE ÎNTÂLNI EUROMANAGERUL
4.2.1. Deficiențe frecvente
4.2.1.1.Interesele personale si depistarea lor.
Urmărirea cu interes a rezultatului unei discuții pentru a realiza dacă se ajunge la o anumită concluzie. Oamenii care au interese personale pentru anumite rezultate denaturează deseori dovezile sau mint prin omisiune pentru a-și realiza scopul dorit.
De exemplu, un consilier ipotecar ar putea avea un interes personal în a convinge un cumpărător al unei case să facă un a- numit tip de ipotecă, pentru că urmează să aibă un comision substanțial din această tranzacție. Asta l-ar putea determina să accentueze avantajele acestui tip de ipotecă în comparație cu altele. în acest caz, pericolul este că naivul cumpărător al casei ar putea crede că primește o consiliere imparțială. Consilierul ipotecar poate că nu recurge la minciună, pur și simplu; el nu trebuie decât să mintă prin omisiune pentru a-1 amăgi pe cumpărătorul credul.
Să luăm alt exemplu. Un bibliotecar public care are un interes personal în legătură cu grădinăritul poate fi interesat să lărgească secțiunea bibliotecii referitoare la legumicultură; acest interes personal îl poate face să nu observe faptul că foarte puțini cititori pe care el trebuie să-i servească împărtășesc aceeași fascinație față de acest subiect. Cunoscând acest lucru despre bibliotecar, ne putem schimba atitudinea față de mărirea continuă a secțiunii despre legumicultură a bibliotecii.
Totuși, cum simpla evidențiere a faptului că cineva are un interes personal pentru un anumit rezultat este un argument ad hontinem de tipul argument relativ la persoană, asta nu demonstrează că acea persoană este mai puțin imparțială. Argumentele persoanei trebuie examinate și trebuie evaluate dovezile oferite. Totuși, descoperirea unor interese personale ar trebui să ne facă atenți la posibilitatea de a fi înclinați în sensul în care sunt oferite temeiuri, dovezi și la motivele puternice pentru asemenea preferințe.
4.2.1.2. Lingușirea în cadrul professional
A alege să-i numești „teroriști" sau „luptători pentru pace" pe cei care folosesc violența pentru a atinge scopuri politice depinde în întregime de faptul de a le aproba sau a le dezaproba țelurile și activitățile: de a-i privi ca aliați sau ca dușmani. Mai mult, eticheta nu va exprima doar dezaprobarea sau aprobarea, dar foarte probabil va declanșa sentimente radicale celor care aud sau citesc aceste cuvinte. Nu există un termen în mod evident neutru pentru activitățile celor care folosesc violența pentru a-și realiza scopurile politice. Nu este totalmente surprinzător acest lucru, căci puțini dintre noi ar susține o reacție neutră față de activitățile acelora care sunt gata să mutileze, să ucidă sau să fie uciși pentru o cauză. în unele situații, folosirea unui limbaj care nu dă sentințe ar fi un semn de indiferență morală sau de satisfacție.
Totuși, acolo unde există posibilitatea unei discuții raționale sau a unei negocieri între oameni cu puncte de vedere contradictorii, este bine să fie evitat, pe cât este posibil, limbajul emoțional, deoarece deseori implică eroarea petitio principii și de obicei doar le consolidează viziunile opuse. Adesea sunt încorporate asumpții, care ar fi considerate false dacă ar fi enunțate explicit, dar care pot avea forță persuasivă atunci când sunt neenunțate.
Folosirea limbajului emoțional nu trebuie confundată cu emotivismul, care este o teorie filosofică despre natura judecăților morale.
4.2.1.3. Irelevanță in discutie
Deturnarea discuției de la problemă prin introducerea unor subiecte care nu au legătură directă cu ea. Când este folosită drept truc, poate lua forma răspunsului politicianului: o tehnică de evitare a răspunsurilor sincere la întrebările directe; sau poate fi datorată introducerii de heringi roșii, sau poate argumentului relativ la persoană, sau introducerii dovezii anecdotice într-un context nepotrivit. Cel mai adesea este datorată unei lipse de con- centrare mentală: rezultatul incapacității de a aprecia exact ceea ce este în discuție.
De exemplu, într-o discuție despre faptul că muzica ar trebui să fie o disciplină obligatorie în școală, o participantă ar putea menționa că bunicul ei a fost pianist profesionist. Dacă nu este oferit și un alt argument suplimentar, acest fapt, interesant de altfel, este complet nerelevant pentru problema în discuție. Poate în acest caz scopul pentru care s-a menționat acest lucru era să se arate că pianistul în cauză nu a beneficiat de predarea obligatorie a muzicii în școală, dar cu toate astea a dobândit suficientă îndemânare pentru a deveni un muzician profesionist. Totuși, chiar dacă acest lucru ar fi fost enunțat explicit, el este nerelevant, în afară de situația în care justificarea pentru introducerea obligativității muzicii în școală trebuia să fie aceea că este singurul mod de a produce muzicieni iscusiți, ceea ce evident nu este cazul. Acest exemplu presupune introducerea unei premise nerelevante; în alte situații, concluzia pentru care se argumentează poate fi ea însăși nerelevantă.
De exemplu, într-o dezbatere despre măsurile în caz de incendiu în arenele sportive, ar fi nerelevant să introducem un argument care ar avea drept concluzie afirmația că biletele pentru cele mai multe evenimente sportive sunt de câteva ori mai scumpe decât erau acum zece ani, chiar luând în calcul inflația. Această concluzie își greșește în mod evident ținta. Totuși, într-o conversație sau dezbatere poate trece ceva timp până să ne dăm seama că, pentru subiectul în discuție, concluzia pentru care argumentează cineva nu are nici o relevanță
Întrebările profesionale si diversitatea lor.
4.2.1.4. Prejudecata
Opinie susținută fară bune temeiuri sau fară luarea în considerare a dovezilor pro sau contra adevărului ei. „Prejudecată" este uneori folosit într-un sens mai larg decât acesta, și anume cu sensul de concepție ofensatoare, indiferent dacă cel ce o susține a examinat sau nu dovezile în sprijinul ei; totuși, această folosire a termenului îi diluează sensul.
De exemplu, un judecător care știe că acuzatul a atacat o dată un polițist, s-ar putea să nu fie imparțial dacă aceeași persoană este acuzată acum pentru același tip de atac. El ar putea deja să fi hotărât că persoana este vinovată. Un patron ar putea înclina în favoarea unui candidat la o slujbă doar pentru faptul că amândoi au urmat aceeași școală, chiar dacă acesta nu este un criteriu relevant pentru slujba în cauză. Cu alte cuvinte, patronul ar fi luat deja hotărârea că acel candidat este cel mai potrivit pentru post, înainte să examineze vreo dovadă relevantă. O gazdă ar putea avea idei preconcepute despre toți studenții pe temeiul că un student chiriaș a plecat o dată fară să-și plătească chiria. în acest caz, ca în multe cazuri de prejudecăți rasiale și sexuale, un grup întreg de oameni este tratat ca și cum ar avea caracteristici comune, când este clar că nu e vorba de un grup omogen.
Gândirea critică este opusă prejudecății. Toți suntem puși în încurcătură de prejudecăți într-o serie largă de probleme, dar este posibil să eliminăm o parte din ele făcând un efort de a examina dovezile și argumentele pro și contra fiecărei chestiuni. Rațiunea umană este failibilă, iar mulți dintre noi sunt înclinați
4.2.2. Deficiențe tipice
4.2.2.1. Gândire deziderativă, dezavantajele sale
A crede că ceva trebuie să fie adevărat pentru că ne-ar plăcea să fie așa. Această formă de gândire este foarte comună și tentantă, pentru că ne permite să evităm adevărurile insuportabile, în formele extreme, este o varietate de auto-amăgire; în formele mai blânde, un optimist neîntemeiat. Este surprinzător cât de departe merg oamenii și câte raționalizări fac pentru a evita confruntarea cu dovezile care le-ar submina gândirea deziderativă.
De exemplu, cineva care bea zece halbe de bere pe zi s-ar putea convinge pe sine că nu-i afectează sănătatea în nici un fel. Asta este foarte probabil gândire deziderativă, de vreme ce cantitatea de alcool este semnificativ mai mare decât nivelul de consum aprobat de medici. Pentru a-și menține convingerea că alcoolul nu-i afectează sănătatea, băutorul ar trebui probabil să ignore numeroase simptome sau să le atribuie altor cauze. Când vine acasă de la bodegă după ce a băut zece halbe, ar putea crede că felul în care conduce mașina nu este afectat de alcool, pentru că este mai convenabil să-și conducă propria mașină decât să ia un taxi. Ar fi, încă o dată, un exemplu de gândire dezide- rativă, căci timpul său de reacție, coordonarea și judecata ar fi cu siguranță afectate de cantitatea de alcool din organism. Gândirea deziderativă ar putea fi de fapt sporită de consumul de alcool, procesele mintale fiind afectate de băutură, astfel încât băutorul nu vede urmările posibile ale faptelor sale și își imaginează greșit că legile de circulație nu trebuie să i se aplice și lui. Așa cum arată acest ultim exemplu, gândirea deziderativă poate fi periculoasă deoarece ascunde adevărul în spatele unui văl.
4.2.2.2. Gândire în alb-negru, dezavantajele sale
încadrarea oricărui caz particular ca exemplu al uneia din două poziții extreme, când de fapt există o serie de puncte de vedere posibile, care pot fi susținute între extreme. Este un tip de falsă dihotomie. Gândirea în alb-negru apare atunci când încercăm să încadrăm lumea în categorii foarte simple, preconcepute.
De exemplu, ignorând faptul că există multe grade între a li complet nebun și a fi sănătos la minte, a trata pe oricine ca și cum ar fi, pur și simplu, ori una, ori alta, ar fi un exemplu dc gândire în alb-negru. Cineva care ar trata sănătatea mintală în termeni de tot sau nimic ar denatura serios faptele. Fiecare dintre noi se găsește plasat într-un continuum (deși locul nostru în acest șir nu este în nici un caz fixat pentru toată viața). La fel, a spune că orice om este sau un antialcoolic, sau un alcoolic ar însemna să introducem altă dihotomie în mod evident falsă, bazată pe gândirea în alb-negru.
Ceea ce nu înseamnă că gândirea în alb-negru este întotdeauna nepotrivită: în unele cazuri există realmente doar două poziții care pot fi adoptate. De exemplu, n-ar fi nerezonabil să tratăm răspunsurile date la un test de matematică cu variante multiple drept ori corecte, ori incorecte; nici n-ar fi nepotrivit să împărțim atleții în două categorii: cei care au alergat o milă în mai puțin de patru minute și cei care au alergat în mai mult de patru minute. în ambele exemple, nu există nici o situație intermediară între cele două extreme. Totuși, în cazurile în care
există situații intermediare, gândirea în alb-negru este întot-
deauna o simplificare excesivă. Câteodată este mai mult decât atat: ea poate fi folosită ca o formă de retorică, precum în clișeul „Dacă nu ești cu noi, ești împotriva noastră", care stabilește o falsă dihotomie de tipul alb/negru, ignorând posibilitatea neutralității sau a gradelor de angajare, cu scopul de a convinge auditoriul să se hotărască să susțină cauza respectivă.
4.2.2.3. Falsa profunzime in discurs
Rostirea unor enunțuri care par profunde, dar nu sunt. Una din cele mai simple modalități de a produce enunțuri așa-zis profunde este a vorbi sau a scrie în paradoxuri aparente. De exemplu, dacă rostești vreunul din enunțurile următoare, într-o manieră serioasă, unii oameni vor crede probabil că spui ceva deosebit de important despre condiția umană: Cunoașterea este un alt fel de ignoranță. Mișcându-te, rămâi exact în același loc. Drumul către adevărata virtute trece prin viciu. Superficialitatea este un gen important de profunzime.
Dacă meditația asupra unora din aceste enunțuri poate dezvălui interpretări posibile interesante, iar într-un context potrivit ar putea fi într-adevăr profunde, o dată ce am văzut cât de ușor sunt de produs, vom fi probabil mai greu de păcălit.
Altă modalitate de a realiza falsa profunzime este de a repeta enunțuri banale ca și cum ar fi profunde, o tehnică favorizată de unii psihologi populari:
La naștere toți suntem copii. Adulții nu sunt întotdeauna amabili.
A treia modalitate de a produce falsa profunzime este de a pune șiruri de întrebări retorice și de a le lăsa în aer, tară a încerca să le dăm vreun răspuns:
Sunt oamenii vreodată fericiți? Este viața un joc tară sens? Ne putem cunoaște oare pe noi înșine? Oricine este neîncrezător în sine?
Profunzimea ar însemna să răspunzi la aceste întrebări, nu doar să le pui.
4.2.2.4. Generalizarea pripită
Enunț general bazat pe dovezi insuficiente. De exemplu, dacă pe baza unei conversații cu un șofer de taxi aș trage concluzia că toți șoferii de taxi sunt anti-rasiști, m-aș face vinovat de generalizare pripită. Chiar dacă eșantionul meu de șoferi de taxi ar fi constat din toți șoferii de taxi care lucrează pentru o anumită companie particulară, a conchide că toți șoferii de taxi sunt anti-rasiști ar însemna că depășesc cu mult dovezile. Ar trebui să știu că eșantionul meu este reprezentativ și să am temeiuri pentru a presupune că ceva îi predispune pe taximetriști să fie anti-rasiști. Mai mult, ar trebui să ignor probabil un număr de contraexemple care ar submina cu siguranță concluzia.
METODOLOGIILE
4.3.1. Metodologii uzuale
4.3.1.1. „Newspeak"
Numele dat de George Orwell limbajului creat de conducători în romanul său despre o societate imaginară, O mie nouă sute optzeci și patru. Limbajul trebuia să controleze gândirea, să facă unele idei pur și simplu imposibil de gândit.
De exemplu, expresia „sexcrimă" era folosită pentru a acoperi toate situațiile actului sexual (în afară de procreația soților, care era cunoscută drept „bunsex"). Prin subsumarea tuturor celorlalte forme de activitate sexuală sub numele de „sexcrimă", limbajul trebuia să limiteze sub orice formă posibilitatea gândirii sexului non-procreator. Această abordare a limbajului implică asumpția controversată că limbajul dă formă gândurilor noastre până la punctul în care, dacă nu avem un cuvânt pentru ceva, nici nu-1 putem gândi.
Termenul „newspeak" este uneori folosit ca și cum ar însemna doar jargon, ca în „Nu pot să suport acest newspeak al computerelor". Această folosire induce însă în eroare; newspeak este cu mult mai sinistru decât jargonul, căci se presupune că face unele idei de negândit (nu doar neinteligibile).
4.3.1.2. Non Sequitur
Un enunțare nu decurge logic din premisele care îl preced. Expresia este numele latin pentru „nu decurge", dar este uzuală în limba engleză și nici nu există un echivalent englezesc evident. Concluziile non sequitur sunt cel mai clar sesizate când sunt absurde. De exemplu, din faptul că celor mai multe pisici le plac laptele și că unele pisici au coadă, n-am putea deriva concluzia că David Hume a fost cel mai mare filosof britanic. Ar fi evident o concluzie non sequitur care se învecinează cu fantasticul, indiferent dacă enunțul este sau nu adevărat. Concluziile non sequitur sunt des anunțate de folosirea greșită a lui „deci" și „prin urmare" dar contextul unui enunț poate de asemenea sugera că este vorba de o concluzie derivată din cele spuse înainte, chiar dacă nici un cuvânt nu indică asta.
Orice eroare formală are o concluzie non sequitur, deși multe din aceste concluzii non sequitur sunt mai puțin evidente decât cea de mai sus. Erorile formale sunt prin definiție forme de raționare nevalide, cu alte cuvinte, concluzia lor nu decurge din premise.
Unele enunțuri pot părea la prima vedere non sequitur, dar la o privire mai atentă se dovedesc a fi derivate din niște asumpții neenunțate. Ar putea părea de exemplu că cineva care spune „Acest fel de mâncare conține carne, deci n-ar trebui să-1 mănânci" s-ar face vinovat de faptul că trage o concluzie care nu decuge din premisa dată, căci concluzia „n-ar trebui să-1 mănânci" nu decurge din faptul că el conține carne. Cu toate astea, vorbitorul poate să fi asumat în acest caz premisa neenunțată „ești vegetarian". în acest context subînțeles, concluzia nu este deloc non sequitur, ci este mai degrabă concluzia unei entimeme, un argument cu o premisă suprimată. Discuțiile obișnuite sunt presărate cu asemenea aparente non sequitur. La o examinare mai atentă, multe din ele se vor dovedi concluzii trase pe baza unor asumpții împărtășite. Totuși, sunt obișnuite și concluziile non sequitur autentice; unele din ele provin din neatenție, altele din gândirea deziderativă.
4.3.1.3. Inducție
Metoda de raționare care trece de la un număr de observații empirice la o generalizare. Inducția este de obicei pusă în opoziție cu deducția.
De exemplu, dacă observăm un număr mare de trandafiri care au un miros puternic, am putea fi tentați să conchidem, pe baza experienței, că toți trandafirii au miros puternic. Aceasta ar fi o generalizare inductivă. Totuși, așa cum arată acest exemplu, spre deosebire de deducție, inducția nu este în totalitate sigură, deoarece există unii trandafiri care nu au nici un miros, sau cel puțin au un miros pe care simțurile noastre obișnuite nu-1 pot detecta cu ușurință. Din faptul că un argument inductiv are premisele adevărate nu decurge că trebuie să fie adevărată concluzia.
Cu toate astea, ne bazăm tot timpul pe argumentele inductive: toate așteptările noastre despre viitor se bazează pe generalizările despre ceea ce s-a întâmplat în trecut. Ne așteptăm ca apa să ne stingă setea pentru că așa s-a întâmplat întotdeauna și din același motiv ne așteptăm ca soarele să răsară mâine. Inducția ne poate oferi bune temeiuri pentru a ne încrede în concluzia care se bazează pe ea. Cantitatea dovezilor necesare pentru a sprijini o generalizare inductivă variază totuși de la caz la caz.
4.3.1.4. Petitio Principii (begging the question)
Asumarea problemei care este în discuție. Uneori implică încorporarea concluziei argumentului într-una din premise. Deseori implică. Aceasta este o formă de argument validă, și nu o eroare formală: dacă premisele sunt adevărate, atunci concluzia trebuie să fie adevărată. Totuși, de vreme ce petitio principii implică asumarea chiar a problemei în discuție, este o strategie care nu ar trebui să convingă pe cineva pentru care acea problemă este deocamdată nedecisă.
De exemplu, într-un proces juridic, dacă cineva este judecat fiind acuzat de crimă și pledează pentru nevinovăție, referirea la el ca fiind „criminalul" mai degrabă decât „acuzatul", până când nu i se stabilește vinovăția, ar fi o eroare de tipul petitio principii. Asta pentru că ceea ce este important într-un proces juridic este să stabilească dacă el este sau nu vinovat, iar a-1 numi „criminal" ar însemna să asumăm un punct de vedere chiar în problema care este în discuție. într-un context diferit, folosirea termenului nu ar duce la petitio principii.
Filosoful Rene Descartes a fost uneori acuzat, în mod controversat, de eroarea petitio principii în legătură cu celebrul său argument cogito: „Cuget, deci exist". De vreme ce acesta trebuie să arate că eu exist, a spune „Cuget" presupune deja că eu exist i și deci presupune un răspuns chiar la problema în discuție. Ceea I ce ar fi trebuit să spună Descartes, conform criticilor săi, era „acum există gânduri"; dar dacă el ar fi spus asta, i-ar fi fost greu să conchidă că „exist", dacă nu ar fi presupus că toate gândurile trebuie să aparțină unui gânditor. Totuși, pentru a fi corecți cu Descartes, el a negat explicit că „exist" urma să fie concluzia u- nei deducții. Scopul său era să arate că, psihologic, era imposibil să se îndoiască de adevărul gândului. Deci, probabil 1 critica de petitio principii este îndreptată către un om de paie.
Unele forme de petitio principii se întâlnesc în felul în care sunt puse întrebările. întrebările complexe sunt adesea de | acest fel. De exemplu, întrebarea „Când ai început să-ți bați soțul?" ar putea fi petitio principii dacă faptul că ți-ai bătut soțul nu este încă stabilit. Sau dacă o rudă te întreabă ce intenționezi să studiezi la universitate, dacă este încă de stabilit faptul că in- 1 tenționezi să mergi la universitate, atunci ar fi mai corect să se divizeze întrebarea în părțile sale componente: „Intenționezi să mergi la universitate?" și „Dacă da, ce ai de gând să studiezi acolo?". Punerea unei întrebări complexe ar fi altfel un exemplu de petitio principii.
Toate acestea fac să pară că eroarea petitio principii este ușor de depistat; totuși, în multe cazuri nu este evident ce urmează a fi stabilit. Primul pas în asemenea cazuri este să se elimine orice neclaritate și să se facă explicită problema în discuție. Numai după ce acestea au fost clarificate este posibil să se aprecieze în ce măsură este vorba de eroarea petitio principii.
Există o întrebuințare colocvială în limba engleză pentru „begging the question" cu care petitio principii nu trebuie confundată. Unii jurnaliști folosesc expresia cu sensul aproximativ „necesită întrebarea…", ca în, de exemplu, „Dificultatea înlăturării resturilor radioactive cere întrebarea: «este puterea nucleară într-adevăr atât de sigură și de economică precum ni s-a spus?»" sau „Corupția larg răspândită în serviciile publice cere întrebarea: «de ce nu au fost până acum investigate asemenea infracțiuni?»". Nu este niciodată nevoie să fie folosit „begging the question" în acest sens, deoarece există numeroase alternative neambigue ca „cere întrebarea" sau „sugerează întrebarea".
4.3.2. Tehnici „below the belt” ( sub centura )
4.3.2.1. Minciuna – o necesitate curentă
Scrierea sau rostirea a ceva despre care știm sau credem cănu este adevărat. Minciuna este aproape universal condamnată, ar este foarte răspândită. Unii oameni cred că minciuna este absolut imorală și nu poate fi niciodată justificată, indiferent de consecințele benefice care Jar putea urma. în general, ei derivă această concepție din convingerile religioase. Alți oameni cred că minciuna este imorală pentru că are adesea consecințe dăunătoare. Chiar dacă nu are efecte dăunătoare într-o situație anume, este totuși imorală pentru că, dacă este descoperită, minciuna subminează practica generală a spunerii adevărului, pe care se bazează comunicarea umană. De exemplu, dacă din vanitate aș minți în legătură cu vârsta mea reală și dacă minciuna mea ar fi descoperită, deși în mod direct n-am făcut nici un rău, aș submina la modul gene ral încrederea dumneavoastră, astfel încât ar fi mult mai puțin probabil să credeți ceva din ceea ce voi spune în viitor. Astfel, orice minciună, când este descoperită, are un efect dăunător indirect. Totuși, foarte rar, aceste efecte dăunătoare ar putea fi depășite de beneficiile produse de o minciună. De exemplu, daca cineva este foarte bolnav, a-1 minți în legătură cu speranța sa de viață i-ar putea da o șansă în plus de a trăi mai mult, în timp ce a-i spune adevărul i-ar putea provoca o depresie care i-ar accelera declinul fizic. în asemenea cazuri, minciuna ar putea însemna a alege răul cel mai mic, deși nu ar fi deloc de invidiat cel cc ar trebui să decidă dacă să mintă sau nu.
4.3.2.2. Ecranul de fum, modalitate de disimulare
Truc retoric prin care vorbitorul își ascunde ignoranța sau necinstea printr-un jargon lipsit de sens, printr-o falsă profunzime sau sofistică. La prima vedere, ascultătorul naiv poate fi păcălit de declarațiile care sună inteligent; la o inspecție mai atentă, se dovedește că nu s-a spus nimic important.
4.3.2.3. Schimbarea subiectului în timpul unei discuții
Schimbarea subiectului argumentației în mijlocul discuției. Este o strategie foarte comună pentru evitarea criticilor; de îndată ce punctul tău de vedere devine de nesusținut, schimbi problema în discuție cu una asemănătoare, dar mult mai ușor de apărat.
Așa de exemplu, dacă aș începe prin a susține afimația că toți criminalii, fară excepție, ar trebui să primească automat sentința de închisoare pe viață, s-ar putea arăta că în categoria „criminal" intră o serie largă de oameni, dintre care unii nu pot fi făcuți în întregime responsabili pentru actele lor, din cauza unor boli mintale.
Dacă aș continua apoi de parcă încă de la început am vorbit numai despre criminalii care sunt pe deplin responsabili de actele lor, aș schimba subtil subiectul fară să recunosc că am modificat ceva în argumentare.
Deseori schimbarea subiectului într-o discuție este ușurată de o anumită vaguitate a ceea ce era de argumentat inițial.
4.3.2.4. Limbaj emoțional pentru mase
Limbaj care stârnește emoție, de obicei exprimând acordul sau dezacordul vorbitorului sau scriitorului cu o persoană, un grup de persoane sau o activitate. Emoțiile stârnite, de obicei, de un asemenea limbaj sunt ura sau aprobarea puternică, mai des prima decât ultima.
De exemplu, cineva care este în dezacord cu efectuarea de lichidări de personal venit din mediul rural ( doar din considerentul ca sunt o cheltuiala suplimentara nejustificata ) ar putea s-o descrie drept „discriminare". Aceasta ar fi retorică, în scopul de a-i convinge pe alții de aversiunea pentru moartea judiciară sau cel puțin de a le întări sentimentele puternice împotriva ei. Folosind cuvântul emoțional „crimă", cu toate asociațiile lui de nenorocire și moarte brutală, vorbitorul și-ar încuraja auditoriuLsă aibă despre pedeapsa capitală aceleași sentimente pe care le are și în cazul omorului în afara legii. Stârnind emoții puternice, vorbitorul ar putea face dificilă examinarea critică a argumentelor pro și contra acestei practici.
A-i numi pe cei fară adăpost „victime ale societății" exprimă milă și poate stârni compasiunea auditoriului; a-i numi „cerșetori" exprimă resentiment și probabil ar duce la apariția sau la consolidarea urii față de ei.
4.4.Analogia împreună cu retorica în conceptul European.
Argumente ce se bazează pe compararea a două lucruri pretinse a fi asemănătoare. Argumentele prin analogie se bazează pe principiul potrivit căruia, dacă două lucruri se aseamănă sub anumite aspecte cunoscute, este probabil ca ele să se asemene și în alte privințe, deși acestea nu sunt direct observabile. Acest principiu produce, în cel mai bun caz, doar concluzii probabile; rareori furnizează o dovadă convingătoare, deoarece asemănarea în anumite privințe nu indică întotdeauna cu certitudine și asemănarea sub alte aspecte. O excepție o reprezintă situația în care este vorba de similaritate a formei logice, caz în care, dacă un argument este valid orice alt argument de aceeași formă logică trebuie să fie de asemenea valid.
Argumentarea pe bază de analogie poate părea la prima vedere o formă de raționare absolut sigură. Cum altfel am putea învăța din experiență, dacă nu transferând rezultatele anumitor descoperiri asupra unor situații noi, asemănătoare? Totuși, argumentele prin analogie sunt sigure numai dacă situațiile comparate sunt în mod relevant asemănătoare, dar din păcate nu există un criteriu simplu pentru asemănările relevante.
Una din cele mai celebre întrebuințări ale argumentului prin analogie este încercarea de a dovedi existența lui Dumnezeu cunoscută sub denumirea de argumentul planului divin. în forma sa cea mai simplă este argumentul potrivit căruia, deoarece există numeroase asemănări vizibile între obiectele natura
acelea care au fost proiectate de oameni – între ochiul uman și aparatul de fotografiat de exemplu – putem conchide că ambele trebuie să fi fost produse de către tipuri de inteligență asemănă- – toare. Altfel spus, asemănările perceptibile dintre două feluri de lucruri sunt considerate un indiciu sigur al faptului că ele au origini asemănătoare: în acest caz, un proiectant inteligent. Ochiul fiind mai sofisticat ca „proiect" decât aparatul de fotografiat, folosind acest argument prin analogie, putem conchide că, în mod asemănător, proiectantul ochiului este mai inteligent și mai puternic decât proiectantul aparatului. Concluzia argumentului planului divin este că proiectantul inteligent și puternic trebuie să fi fost Dumnezeu.
Totuși, așa cum au arătat mulți filosofi, analogia între lucruri precum un ochi și un aparat de fotografiat este relativ sj^abă; deși există aspecte sub care ele sunt destul de asemănătoare (amândouă având lentile, spre exemplu), în multe alte privințe ele diferă (ochiul, de exemplu, este parte a unui organism viu; aparatul de fotografiat este un mecanism). Dacă argumentul planului divin are la bază o analogie relativ slabă, atunci concluziile sale referitoare la cauzele aparentului proiect al obiectelor naturale trebuie să fie în mod corespunzător slabe. Mai mult, în acest caz există de asemenea o explicație alternativă foarte plauzibilă pentru exact aceleași observații, anume teoria evoluției prin selecție naturală a lui Charles Darwin. Argumentul planului divin nu produce prin el însuși o dovadă a existenței lui Dumnezeu, pentru că analogia care îl susține este relativ slabă și pentru că există o teorie concurentă, care explică proiectul aparent al organismelor vii prin acțiunca impersonală a eredității și a mediului.
Când susținătorii drepturilor animalelor argumentează că ar trebui să fim mai preocupați de soarta acestora, argumentele lor se bazează de obicei pe o analogie implicită între capacitățile oamenilor și ale animalelor de a simți durere. Știm că oamenii simt durerea și că, în formele sale extreme, durerea este un lucru înspăimântător pentru a cărui evitare am face aproape orice. Mamiferele sunt foarte asemănătoare ființelor umane, în multe privințe. Ele sunt destul de strâns înrudite cu noi din punct de vedere genetic și răspund fiziologic la vătămarea corporală în- tr-un mod asemănător nouă; ca și noi, ele încearcă să evite vătămarea și în anumite împrejurări scot sunete despre care credem că indică durerea pentru că sunt foarte asemănătoare cu sunetele pe care noi le scoatem la durere. Deci pare rezonabil să conchidem, pe baza analogiei dintre oameni și mamifere, că acestea din urmă sunt capabile de a simți anumite tipuri de durere. Este adevărat că există niște diferențe între oameni și alte mamifere. Ele nu au limbaj, spre exemplu.
Retorica mai este denumită și Arta persuasiunii, în loc de a oferi temeiuri și a prezenta argumente în sprijinul concluziilor, cei care folosesc retorica întrebuințează o serie de tehnici precum aserțiunea emfatică, cuvintele persuasive și limbajul emoțional pentru a-1 convinge pe ascultător sau cititor de adevărul a ceea ce ei spun sau sugerează.
De exemplu, o tehnică retorică favorizată în anunțurile de caritate din ziare este introducerea unei false dihotomii: „Puteți trimite 50£ asociației noastre de caritate sau puteți ignora suferința altora". Acest tip de dihotomie sugerează că există doar două variante, dintre care una neatractivă; astfel ar trebui să fii convins să dai bani asociației de caritate. De fapt sunt multe alte lucruri pe care le poți face pentru a demonstra că ești preocupat de suferința altora.
Altă tehnică favorizată de cei ce fac reclamă este folosirea retoricii vizuale pentru a te convinge că produsul lor este cel pe care trebuie să-1 cumperi, făcând o legătură între el și un stil de viață fascinant; sugestia este că, dacă cumperi acel produs, vei avea și tu un stil de viață fascinant. Dacă am avea bune temeiuri să credem că, de exemplu, cumpărarea unui anumit gen de mașină ne-ar catapulta într-o lume a oamenilor admirabili, atunci n-ar mai fi doar retorică; am avea temeiuri să credem acest lucru.
Dacă nu poți exprima o idee clar, inseamna ca nu ai inteles-o.
BIBLIOGRAFIE:
Burduș Eugen “Management Comparat Internațional”,Editia II, Editura Economică, Anul 2004
Comănescu Mircea “Management European”, Editura Economică, Anul 2001
Edward de Bono, “Instrumente Eficiente Pentru a vă Transforma Modul de Gândire” Editura Curtea Veche Publishing, Bucuresti, Anul 2007
Nigel Warburton, “Cum sa Gandesti Correct si Efficient” ( Thinking from A to Z ), Editura Routlege, Anul 1996
INTERNET: http://www.polgrave.com/politics/eu
INTERNET: http://www.europa.eu.int
BIBLIOGRAFIE:
Burduș Eugen “Management Comparat Internațional”,Editia II, Editura Economică, Anul 2004
Comănescu Mircea “Management European”, Editura Economică, Anul 2001
Edward de Bono, “Instrumente Eficiente Pentru a vă Transforma Modul de Gândire” Editura Curtea Veche Publishing, Bucuresti, Anul 2007
Nigel Warburton, “Cum sa Gandesti Correct si Efficient” ( Thinking from A to Z ), Editura Routlege, Anul 1996
INTERNET: http://www.polgrave.com/politics/eu
INTERNET: http://www.europa.eu.int
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Metode Si Tehnici Aplicate DE Argumentare Si Retorica A Euromanagerilor Contemporani (ID: 107357)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.