Metode Si Strategii Utilizate In Predarea, Invatarea Si Evaluarea Conversiunii

Introducere

Bogăția și varietatea vocabularului reprezintă indici în aprecierea bogăției unei limbi întrucât acesta înregistrează schimbările petrecute în societate, gradul de emancipare socio-culturală a acesteia și progresele tehnico-științifice pe care le face.

Theodor Hristea (1984: 6) aprecia că fără studierea temeinică a vocabularului nu pot fi înțelese: „relația existentă între limbă, cultură și societate, contactele poporului nostru cu alte comunități etnice, dinamica limbii române contemporane, foarte multe greșeli care se fac mai ales în folosirea neologismelor, precum și procesele de modernizare, internaționalizare și relativizare a lexicului românesc”.

Astfel vocabularul este considerat compartimentul cel mai sensibil și deschis influențelor din afară, motiv pentru care acesta se află într-o continuă evoluție și reînnoire pentru a putea răspunde nevoilor de comunicare si exprimare variată ale omului modern. Legătura dintre vocabular și evoluția unei societăți a fost studiată și subliniată de mulți lingviști. Antoine de Meillet (citat de Th. Hristea, 1984:8) afirma că „orice vocabular exprimă, de fapt, o civilizație”.

Influențată de factorii amintiți mai sus, limba are un caracter dinamic, în general, iar vocabularul în mod special.

Vocabularul mai este numit și lexic și a fost definit ca un ansamblu care cuprinde totalitatea cuvintelor dintr-o limbă. Unii cercetători se referă la vocabular folosind termenul „mulțime”, în timp ce alții îl consideră „sistem". Liviu Groza însă, propune folosirea conceptului de „domeniu” și definește vocabularul ca fiind „domeniul relativ organizat al limbii în care sunt reunite toate elementele de expresie cărora li se atribuie calitatea de a fi cuvinte sau unități lexicale și care pot fi întrebuințate ca atare în procesul comunicării”.

În funcție de diferite criterii (dintre care amintim frecvența, importanța, originea etc.) se disting mai multe tipuri de vocabulare:

– vocabulare speciale (caracteristice unor colective) și vocabular general (cunoscut și folosit de întreaga masă a vorbitorilor);

– vocabular colectiv (folosit în mod general într-o anumită epocă) și vocabular individual (bagajul și achizițiile realizate de un individ pe parcursul existenței sale);

-vocabular național și vocabularul general al unei epoci;

– vocabular activ (grupul mai restrâns de cuvinte pe care vorbitorul le folosește în mod obișnuit, frecvent) și vocabular pasiv (elementele lexicale pe care vorbitorul nu le folosește decât foarte rar, dar pe care le receptează, le înțelege și le poate citi);

– vocabular de masă (sau fondul principal lexical – compartimentul vocabularului care include cuvintele cunoscute și folosite de către toți vorbitorii unei limbi) și masa vocabularului (conține cuvinte ieșite din uz, cunoscute doar de un număr restrâns de vorbitori sau folosite doar în anumite regiuni ale țării).

Capitolul I

Procedee de formare a cuvintelor în limba română

Din punct de vedere formativ, vocabularul limbii române conține:

a). Cuvinte primare sau „cuvinte bază” (cf. Coteanu, Bidu-Vrănceanu, 1985: 136 și Stoichițoiu-Ichim, 2001: 8) – sunt acele cuvinte considerate neanalizabile din punct de vedere lexical deoarece nu pot fi descompuse în componente lexicale. Acestea sunt fie cuvinte moștenite, fie cuvinte împrumutate;

b). Cuvinte formate.

Îmbogățirea vocabularului

Spre deosebire de celelalte domenii ale limbii (morfologia și sintaxa) vocabularul este sectorul predispus celor mai rapide schimbări. Inovațiile lexicale pot consta, după cum observa Liviu Groza, „în folosirea unei noi unități lexicale precum și în modificarea formei de bază și/ sau a structurii semantice a unui cuvânt deja existent”. Cele mai importante schimbări în vocabular impun creștere cantitativă a acestuia.

Modificările lexicale pot avea la origine cuvinte și variante deja existente în limbă sau adoptarea și adaptarea unor cuvinte, forme sau sensuri din alte limbi. În acest context se disting mijloace (sau căi) interne și mijloace externe de îmbogățire a vocabularului.

Mijloacele interne au la bază formarea de cuvinte noi pornind de la cuvintele deja existente în limbă, spre deosebire de cele externe, care presupun împrumutarea unor elemente lexicale din alte limbi determinată de contactul dintre acestea.

Îmbogățirea pe cale internă a vocabularului re realizează prin trei tipuri de procedee

Procedee principale;

Procedee secundare;

Procedee mixte.

Procedee principale

În limba română procedeele principale prin care se formează cuvintele noi sunt derivarea, compunerea și conversiunea.

Totalitatea cuvintelor obținute prin derivare compunere sau conversiune de la același cuvânt de bază formează o familie lexicală. Spre exemplu, familia lexicală a verbului a ști, include o serie de elemente dintre care amintim: știință, știutor, neștiutor (obținute prin derivare), atotștiutor (compunere), știut, neștiut (conversiune)

DERIVAREA

Procedeul intern de îmbogățire a vocabularului care constă în formarea de noi cuvinte prin adăugarea sau suprimarea unor grupuri de litere, care poartă denumirea generală de afixe, înainte sau după rădăcina unui element lexical se numește derivare.

Menționăm aici și definiția propusă de I. Coteanu și A. Bidu-Vrănceanu în LRCV 1985: „Asocierea formativelor (lexiformelor) cu cuvintele-bază poartă numele de derivare”. Lucrarea amintită consideră numele de „formativ” mai potrivit pentru denumirea de morfem lexical (afix) și chiar propune un nume nou: „lexiform”. Afixele sunt de două tipuri: sufixe (așezate după rădăcina cuvântului de bază) și prefixe (poziționate înaintea rădăcinii).

Cuvântul de bază este elementul care stă la baza obținerii termenilor derivați. Acesta mai poartă denumirea de „cuvânt-bază” sau „primitiv” (Hristea, 1984: 69).

Rădăcina unui cuvânt este grupul de sunete pe care-l au în comun toți termenii unei familii lexicale. Uneori cuvântul de bază coincide cu rădăcina cum este și cazul verbului a ști exemplificat mai sus. De cele mai multe ori, însă, rădăcina diferă de cuvântul de bază în sensul că doar un segment din acesta se regăsește în fiecare derivat dintr-o familie de cuvinte. De exemplu, rădăcina familiei lexicale rezultate din adjectivul bătrân este „bătr-”: bătrânel, bătrânică, bătrânețe, bătrânicios, bătrânește, a îmbătrâni, îmbătrânit, neîmbătrânit.

Derivarea cunoaște trei forme:

Derivarea progresivă;

Derivarea regresivă;

Derivarea prin substituție de afixe.

Ion Coteanu (1985: 137) menționează doar două tipuri de derivare: derivare proprie (echivalentă derivării progresive) și derivarea improprie (care include și derivarea regresivă, dar și situații de formare a cuvintelor pe care un număr mare de cercetători le consideră cazuri de conversiune).

a). Derivarea progresivă constă în formarea de cuvinte noi prin adăugarea prefixelor sau/și sufixelor și cunoaște, după unii cercetători, (Coteanu și Bidu-Vrănceanu, 1985: 208-209, Hristea, 1984: 71) trei tipuri: derivarea cu sufixe, derivarea cu prefixe și derivarea parasintetică (sau „formație parasintetică” cum o numește Esveev). Aceasta din urmă este considerată de anumiți cercetători (V. Șerban și I. Evseev 1978: 280, L. Groza, 2004: 117) procedeu mixt.

Derivarea cu sufixe (sau sufixarea) este cel mai productiv procedeu intern de îmbogățire a vocabularului și presupune adăugarea unor sufixe după rădăcina cuvântului-bază.

Sufixele imprimă cuvintelor nou-formate o anumită valoare semantică și morfologică și, în funcție de tipul de sufix utilizat, se pot distinge diverse categorii de derivate.

Criterii de clasificare a sufixelor lexicale:

După vechimea și originea lor:

Sufixe vechi care provin din latină (casnic), slavă (tocmeală), turcă (macaragiu, hazliu), maghiară (prieteșug) și din alte limbi;

Sufixe neologice (noi): indiscutabil, poporanism, ambiguiza, totalmente etc.;

Din punct de vedere semantic:

Sufixe augmentative: ajută la formarea derivatelor care exprimă ideea de mai mare prin raportată la sensul cuvântului de bază: căsoaie, băiețoi, grăsan. Se poate observa că, de foarte multe ori, augmentativele primesc o nuanță peiorativă cum este cazul lui fătoi, băboi, buboi;

Sufixe diminutivale: sugerează faptul că obiectele, ființele, însușirile și caracteristicile exprimate prin aceste derivate sunt mai mici decât de obicei: ciobănaș, mescioară, frumușel, bălăioară, cuibușor, încetișor, râuleț, ineluș. De foarte multe ori derivatele diminutivale exprimă afecțiunea sau simpatia vorbitorului (copilaș, bunicuță, curățel), dar există și situații când, asemenea augmentativelor, au valoare peiorativă sugerând disprețul și lipsa de apreciere a vorbitorului (pictoraș – un pictor mai puțin talentat, scriitoraș);

Sufixe colective: ajută la formarea unor substantive colective: fierăraie, muncitorime, tineret, stufăriș, păpuriș, porumbiște;

Sufixe de agent: indică numele celui care efectuează o lucrare sau practică o meserie: macaragiu, miner, fierar, luntraș, tractorist etc.;

Sufixe instrumentale: răzătoare, arătător, ascuțitoare etc.;

Sufixe abstracte: bunătate, omenie, istețime, suferință etc.;

Sufixe pentru indicarea provenienței locale: nemțean, vasluian, moldovean etc.;

Sufixe care implică ideea de loc sugerând unde se află, se produce sau se vinde un lucru: tutungerie, blănărie, benzinărie etc.;

Sufixe pentru numele proprii de familie: Călinescu, Georgescu, Manoliu, Negroiu, Movileanu etc.;

False sufixe sau sufixoide – sunt adaptări ale părților finale din diverse cuvinte de circulație internațională: rusofil (iubitor de…), germanofob (care urăște), insecticid (care ucide), organigramă (schemă) etc.

Din punct de vedere morfologic:

Sufixe substantivale: zidar, croitor, bunătate, învățătură;

Sufixe adjectivale: bătăuș, burenos, pământiu, englezesc, supărăcios, locuibil, sesizabil;

Sufixe verbale: a scârțâi, a prețui, a mârâi, a brăzda etc.;

Sufixe adverbiale: englezește, mișelește, pieptiș, chiorâș etc.;

Sufixe de numeral: doime, zecime etc.;

Sufixe interjecționale: aolică.

Derivarea cu prefixe (sau prefixarea) are ca rezultat obținerea de cuvinte noi prin adăugarea unui grup de sunete în fața rădăcinii unui cuvânt. Prefixele sunt „dotate”, de regulă, cu sens care este evidențiat doar atunci când intră în combinație cu un cuvânt de bază.

Deși prefixele vechi moștenite sau împrumutate (a desprinde, a înnoda, a străluci) sunt foarte productive și în prezent, prefixele neologice (noi) (ultramodern, interdisciplinar, antevorbitor, conlocuire, impersonal etc.) se bucură de o foarte mare popularitate și primesc deseori și încărcătură stilistică.

Clasificarea semantică a prefixelor:

Prefixe privative – cu sensul „fără”, „lipsit de”: dezumaniza, destabiliza, debloca, apolitic etc.;

Prefixe negative – neagă sensul cuvântului de bază: ireal, nepotrivit, inegal, ilogic etc.;

Prefixe iterative – exprimă ideea de repetiție: regăsit, rescrie, răscumpăra, răzgândi etc.;

Prefixe cu sens de superlativ: ultramodern, arhiplin, suprasolicitat, hipercorectitudine, supraapreciat, extrafin etc.;

Falsele prefixe sau prefixoidele – sunt elemente savante împrumutate din latină și greacă (aerodinamic, microunivers, macrosistem, hidrobicicletă, telecomunicații, autodepășire, multinațional etc.).

Trebuie menționat faptul ca atât prefixoidele cât și sufixoidele sunt considerate cel mai adesea elemente de compunere, ele situându-se la granița dintre derivare și compunere. Prefixele și sufixele sunt mai des întâlnite și au caracter mai productiv decât prefixoidele și sufixoidele.

Derivarea parasintetică se realizează concomitent cu sufixe și prefixe: dulce – îndulcitor, prieten – neprietenos.

b). Derivarea regresivă sau inversă este procedeul care constă în obținerea de noi cuvinte prin suprimarea unor afixe sau segmente considerate ca afixe: alint (< a alinta), cânt (< a cânta), câștig (< a câștiga), îngheț (< a îngheța), plac (<a plăcea). Deși este un procedeu mai vechi, el este destul de productiv și în prezent. Astfel, au luat naștere derivate noi precum: a furniza (< furnizor), a regiza (< regizor), a edita (<editor), a șofa(<șofer).

După cum observa și Th. Hristea, derivarea regresivă se bazează pe un proces de analogie. Pornind de la perechi de derivate deja existente în limbă, de tipul filolog – filologie, lexicolog – lexicologie, prin analogie, s-a obținut derivatul regresiv etimolog format din substantivul etimologie.

Derivarea regresivă se clasifică în funcție de clasa lexico-gramaticală a cuvântului de bază de la care se suprimă afixe, aceasta putând fi: postsubstantivală, postadjectivală și postverbală, iar derivatele astfel obținute sunt de regulă substantive și verbe. (Th. Hristea, 1984: 80-95, L. Groza, 2004: 109)

Dintre situațiile de derivare regresivă care manifestă o oarecare frecvență amintim:

– suprimarea sufixului –ă de la numele fructului autohton sau exotic: alun (< alună), banan (<banană), căpșun (<căpșună), zarzăr (<zarzără), mandarin (<mandarină), smochin (<smochină), nuc (<nucă), portocal (<portocală);

– suprimarea sufixului –ie de la denumirea unei științe sau îndeletniciri: zoolog (<zoologie), geolog (<geologie), ecolog(<ecologie) etc.

– suprimarea sufixului –(a)t/ -(i)t de la adjective cu formă de participiu: catifela(<catifelat), timora(<timorat), utiliza (<utilizat) etc.

c). Derivarea prin substituție de afixe este procedeul care presupune înlocuirea, în cuvântul de bază, a unui afix derivativ lexical cu un altul echivalent ca valoare. Acest procedeu este preferat pentru obținerea verbelor antonime prin înlocuirea prefixului în-/ îm- cu de(s)-: despleti(<împleti), deshăma (<înhăma), desfrunzi (<înfrunzi), dezhuma (<înhuma) etc. De asemenea, o situație destul de des întâlnită este și obținerea unor substantive prin substituția sufixului -ent cu -ență: corigent > corigență, elocvent > elocvență, frecvent > frecvență, consecvent > consecvență, insistent > insistență, absent > absență etc.

COMPUNEREA

Compunerea este mijlocul de îmbogățire a vocabularului care constă în unirea sau alăturarea a două sau mai multe cuvinte de același fel sau diferite din punct de vedere morfologic pentru a crea o unitate lexicală nouă.

Pe teritoriul limbii noastre compunerea este un procedeu cu o productivitate mai redusă față de celelalte limbi moderne (germană, engleză). Totuși, în limba română actuală, după cum observa Adriana Stoichițoiu-Ichim, acest procedeu tinde să câștige teren ca urmare a abordării unor modele străine.

Există patru criterii semnificative de clasificare a cuvintelor compuse: criteriul semantic, cel al elementelor componente, cel relațional și cel al provenienței.

Din punct de vedere semantic distingem cuvinte compuse care reprezintă: nume de persoane (Făt-Frumos, Ana-Maria, Aplugăriței), nume de plante și animale (câine-lup, coada-șoricelului, floarea-soarelui), nume de lucruri (pistol-mitralieră), de boli (vărsat de vânt), de dansuri populare și jocuri (baba-oarba, de-a v-ați-ascunselea, polka pe furate), denumiri ale unităților de măsură (cal-putere, ani-lumină), ale unor noțiuni temporale și puncte cardinale (după-amiază, nord-est), toponime (Cluj-Napoca, Câmpulung), nume de sentimente, stări, atitudini (bunăvoință), nume ale unor acțiuni (binefacere), evenimente și sărbători (Anul Nou), însușiri fizice și morale (alb-gălbui, pursânge, cumsecade), circumstanțe (oriunde, câteodată, astfel), însușiri legate de origine (anglo-saxon, est-european)etc.

Criteriul elementelor componente are în vedere identitatea morfologică a elementelor din structura compuselor. De exemplu cuvântul val-vârtej a rezultat din alăturarea a două substantive, în timp ce adjectivul linge-blide s-a creat prin compunerea unui verb cu un substantiv, iar verbul a binecuvânta s-a format prin sudarea unui adverb cu un verb.

După criteriul provenienței, compusele românești pot fi: moștenite (miazănoapte), împrumutate (portmoneu, week-end, playback etc.), sau create (Ștefan cel Mare, Piatra Neamț, câine-lup, cuminte etc.).

Din punctul de vedere al relației dintre elementele componente ale cuvintelor compuse, se pot identifica unități lexicale realizate prin:

Compunere prin alăturare (cu sau fără cratimă) – se realizează între cuvinte întregi existente și independent în vorbire, scrise cu cratimă sau în cuvinte separate. Aceste compuse nu sunt încă sudate din punct de vedere formal, motiv pentru care, în cazul părților de vorbire flexibile, primește articol sau își schimbă forma în vorbire doar primul termen (câine-lup > câinelui-lup, câini-lup; Marea Neagră > Mării Negre; rea-credință > reaua-credință). Reprezintă o excepție de la acest tip de flexiune cuvintele care au ca prim element component un adverb (nou-născut > nou-născutul, nou-născutului, nou-născuți).

Compunere prin sudare (alipire/ unire/contopire/aglutinare) – se realizează între cuvinte întregi existente și independent în vorbire care se scriu împreună și se comportă formal ca o singură unitate lexicală. În cazul acestor compuse este articulată și supusă flexiunii ultima parte componentă (fărădelege >fărădelegii, fărădelegile; untdelemn >untdelemnul). Fac excepție de la această regulă cuvintele al căror ultim element este reprezentat printr-o particulă variabilă (câteva > câțiva).

Compunere prin abreviere (prescurtare) – presupune extragerea și combinarea părților mai semnificative ale denumirilor de instituții, organizații, asociații și organisme sociale, culturale, politice economice etc. (CFR, BNR, TAROM, ONU, UE, Centrofarm, UNICEF). Folosirea abrevierilor ilustrează tendința modernă de economie în limbaj, însă, uneori, este inclusă și în limbajele codate (de tip argotic) – (bani Fsb – bani fără știrea bărbatului).

Elemente de compunere – se concretizează prin compunerea unor cuvinte întregi cu o existență independentă în vorbire și elementele de compunere savantă care au fost prezentate anterior în partea 1.1.a. Am menționat deja că prefixoidele și sufixoidele se situează la granița dintre derivare și compunere, motiv pentru care unii cercetători le iau în discuție în cadrul derivării, în timp ce alții le consideră elemente ale procedeului de compunere cu toate că nu pot exista independent în vorbire. Includerea lor în sfera cuvintelor compuse se bazează pe o relativă autonomie semantică pe care acestea o posedă (auto = singur: autosuficient, autodidact, autodistrugere; tele = la distanță: telecomunicații, telecomandă etc.), dar și pe capacitatea acestora de a se combina între ele (filolog, bibliofil etc.).

CONVERSIUNEA

Conversiunea este un procedeu prin excelență gramatical și constă în formarea unui cuvânt nou prin trecerea de la o parte de vorbire la alta.

Deoarece acest fenomen constituie obiectul de cercetare al lucrării de față va fi dezvoltat în capitolele următoare.

Procedee secundare

În afara celor trei mari procedee de îmbogățire a vocabularului amintite, limba română mai cunoaște și alte procedee care, datorită productivității și frecvenței reduse, sunt considerate secundare în raport cu derivarea, compunerea și conversiunea. Menționăm că productivitatea lor poate crește atunci când sunt asociate cu un procedeu principal.

Procedeele secundare sunt:

Trunchierea;

Reduplicarea;

Contaminarea (sau contaminația);

Condensarea lexicală.

Trunchierea (scurtarea sau fragmentarea)

Este un procedeu care presupune folosirea unor frânturi de cuvinte în locul cuvintelor întregi (profa < profesoara, diriga < diriginta, peda < pedagogie, foto < fotografie, moto < motocicletă, zoo < zoologie, mate < matematică, buni < bunica, dermato < dermatologie, cardio < cardiologie etc.). Ca și abrevierea, trunchierea se justifică prin tendința de economie în limbaj a vorbitorilor, foarte populari fiind termeni precum bac (< bacalaureat), (salon/service) auto (< atomobil), (aparat) foto (< fotografie), disco (< discotecă), vice (< vicepreședinte/ viceprimar), vet (< veterinar) etc.

Unele trunchieri precum profa, diriga, info (< informatică), nașpa (< nașparliu) sunt mărci ale limbajului codat de tip argotic în timp ce cuvinte precum cardio, dermato gastro (< gastroenterologie), kineto (< kinetoterapie), neuro (< neurologie) etc. sunt elemente de jargon medical. Se remarcă în ultimul timp și tendința vorbitorilor de a apela la trunchieri pentru a exprima o oarecare doză de simpatie ( frumi ( < frumos), drăgu (< drăguț), buni(< bunica).

Un fenomen și mai popular îl reprezintă trunchierea numelor (Dia (< Diana), Ștef (< Ștefan), Alex/Ale ( < Alexandru), Vasi (< Vasile), Flori (< Florentina), Cătă (< Cătălin), Mari (< Maria), Oli (< Olivia), Nati (< Natalia) etc) cu scopul de a exprima familiaritatea si o oarecare relație de tip afectiv. Mai puțin comună este trunchierea numelor de familie (Pruti < Pruteanu, Nebo < Neboisă) și, după cum observa Rodica Zafiu în Diversitate stilistică în româna actuală, „procedeul e la modă în limbajul jurnalistic, aplicându-se personalităților zilei și mai ales, în mod ironic, oamenilor politici” (Stolo < Stolojan, Băse < Băsescu etc.)

Reduplicarea

Procedeul care constă în formarea unu cuvânt prin dublarea unei silabe se numește reduplicare. De multe ori termenii reduplicați sunt preluați de către adulți din limbajul infantil (papa pentru mâncare, bobo pentru bomboane). Procedeul este întâlnit și în formarea unor onomatopee de tipul pic-pic, hi-hi, fâl-fâl, gâl-gâl, lipa-lipa, pâș-pâș, dar și în formarea unor nume (Mimi, Titi, Lili, Fifi, Didi, Bobo, Cici etc.)

Contaminarea (Contaminația sau încrucișarea)

Contaminarea reprezintă un procedeu prin care se obține un cuvânt nou prin împletirea formelor a două cuvinte între care există o înrudire semantică (imbold < impuls+bold; rotocol < roată+ocol; milog< milă+olog; gheboșat < ghebos+cocoșat; furlua< fura+lua).

Condensarea lexicală

Este procedeul care se referă la înlocuirea sau eliminarea determinatului de către determinant: roșii < pătlăgele roșii, vinete < pătlăgele vinete, rapid < trenul rapid, accelerat < trenul accelerat, personal < trenul personal, murg < cal murg, sugativă < hârtie sugativă.

Fenomenul se bucură în prezent de o revigorare în limbajul publicistic: compensate < medicamente compensate, mondiale < campionate mondiale, europene < campionate europene, anticipate < alegeri anticipate, europarlamentare < alegeri europarlamentare. Acești termeni însă au caracter temporar, nu au fost încă introduși în DEX, în aceeași situație aflându-se și consumabile < materiale consumabile, cotidian < ziar cotidian, fixativ < lac fixativ.

Procedee mixte

Procedeele mixte presupun folosirea în același timp a două modalități principale sau secundare de formare a cuvintelor.

În acest sens, derivarea parasintetică este privită de unii cercetători(Groza, 2004: 117; Șerban și Evseev, 1978: 280-281) ca procedeu mixt deoarece implică două tipuri de derivare: cu sufix și cu prefix (înflori, replia, dezumaniza, dezaprobator, nerăbdător etc.).

Un alt procedeu mixt îl reprezintă formațiile prin derivare și compunere numite și „compuse parasintetice”: antonpannesc < Anton Pann + suf. –esc, multiculturalitate < multi+ cultural + suf. –itate, mărinimie < mare + inimă + suf. –ie.

Formațiile obținute din derivare regresivă și afixe sunt tot de tip mixt: cântuleț < cânt+ suf. –uleț, zboruleț < zbor+ suf.-uleț, crezământ < crez+ suf. –ământ.

O altă modalitate mixtă se concretizează în compunere și derivare pornind de la abrevieri sau trunchieri: ceferist, Oltchim, Petrochim, Romgaz, Tarom, utecist etc.

O varietate mare de cuvinte se poate obține și din formațiuni care combină compunerea și schimbarea valorii gramaticale: mai-marele nostru, un coate-goale, un linge-blide, un pierde-vară, un zgârie-brânză, Prea Înaltul (formulă de reverență folosită pentru mitropolit).

Deși nu sunt foarte productive întâlnim totuși și structuri rezultate din reduplicare si afixare de tipul a tutui, a bubui, a sâsâi, a gâlgâi etc.

Capitolul II

Conversiunea

Definiții

Termenul de conversiune provine din latinescul conversio,-onis și înseamnă rostire, schimbare, răsturnare, transformare, fiind preluat în limba română pe cale neologică din fr., engl. conversion.

Conversiunea este, alături de compunere și derivare, unul dintre cele trei procedee principale de îmbogățire a vocabularului și este cel mai adesea definită ca fiind mijlocul intern care constă în formarea de cuvinte noi prin trecerea de la o parte de vorbire la alta.

Această trecere se face fără a modifica forma cuvântului, fără adăugarea vreunui element derivativ sau component ca în cazul celorlalte două mijloace amintite. Cuvintele pot primi însă articol hotărât, nehotărât sau demonstrativ.

Procedeul este denumit în gramatici și studii de specialitate sub diverse forme: conversiune (N. Forăscu, 1989: 17, C. Dimitriu, 1994: 194), schimbarea valorii gramaticale (Hristea, 1981: 62), schimbarea clasei morfologice, transpoziție lexico-gramaticală (I. Iordan, Vl. Robu, 1978: 306), derivare improprie sau schimbarea funcției gramaticale (I.Coteanu, A. Bidu-Vrănceanu, 1985: 137), conversiune lexicală (P. Zugun, 2000: 137).

Procedeul este foarte complex și însăși încadrarea lui în contextul gramaticii a stârnit o serie de controverse. În timp ce majoritatea gramaticilor îl încadrează în sectorul vocabularului (pornind de la ideea că se recurge la conversiune pentru a spori bogăția lexical-semantică a limbii), unii specialiști (Th. Hristea, 1984: 97) îl asociază cu morfologia deoarece „noul procedeu de îmbogățire a vocabularului este prin excelență gramatical” căci „în acest caz, formarea unui nou cuvânt se face prin simpla trecere de la o parte de vorbire la alta, sau, altfel spus, prin schimbarea categoriei lexico-gramaticale”. Aceste încadrări sunt respinse de alți cercetători care iau în discuție și aspectul sintactic.

Astfel, Mihaela Secrieru în Nivelul sintactic al limbii române combate definiția propusă de Corneliu Dimitriu conform căruia conversiunea este procedeul prin care „păstrându-și neschimbat corpul fonetic (adică fără nici un ‹‹adaos›› și nici o ‹‹pierdere››), diferite părți de vorbire capătă în anumite contexte, o altă valoare”. Cercetătoarea consideră că „prin însuși termenul de conversiune se sugerează că unitatea lexico-gramaticală care se convertește ‹‹pierde›› ceva: clasa morfologică de origine, cu specificitatea sa morfo-sintactică și câștigă contextual un nou statut morfo-sintactic și lexical care poate interesa și nivelul stilistic și care uneori se poate adăuga statutului inițial”. În acest scop, lucrarea mai sus menționată exemplifică cazul de conversiune în adjectiv pronominal al pronumelui relativ ce pe care, ca urmare a conversionării îl consideră „un cumul morfologic” întrucât acest fenomen impune anumite repercusiuni în plan sintactic: îndeplinește funcția de atribut adjectival și nu pronominal („El cugetă ce țepi ți se cuvin” – T. Arghezi). La toate acestea se mai adaugă și rolul de element de relație subordonator pe care adjectivul pronominal obținut îl îndeplinește la nivelul frazei. Mihaela Secrieru încearcă să ofere o definiție cât mai completă concluzionând că „procedeul numit conversiune este transformarea lexical-semantică, morfologică și sintactică, care afectează o unitate lexico-gramaticală în trecerea ei contextuală de la o clasă morfologică la alta, în scopuri cel mai adesea lexical semantice, dar și sintactice, stilistice sau relaționale”

La rândul său, Petru Zugun observa că o caracteristică esențială a conversiunii este „păstrarea neschimbată sub raport structural, a unităților lingvistice originare – radicali, forme flexionare, frazeologisme, părți de cuvinte și înlocuirea gramemelor lor prin alte grameme, acele specifice părții de vorbire, sau categoriei lexico-gramaticale în care este încadrată unitatea conversionată”. Este accentuată în continuare și ideea că noul cuvânt se adaptează la specificul sintactic specific valorii gramaticale proaspăt căpătate.

Nu în ultimă instanță, Iorgu Iordan privește consideră transpoziția „o problemă de morfologie, și, mai ales, de sintaxă”, aceasta fiind posibilă „numai dacă cuvântul se folosește într-un context specific, altul decât tipul de context care definește, de obicei, clasa de distribuție respectivă”.

La acest punct de vedere aderă și Viorica Sporis în articolul Valorificări expresive ale conversiunii. Adjectiv(iz)area.

După cum s-a putut observa în definițiile oferite mai sus, este subliniată complexitatea acestui procedeu care cuprinde trei domenii ale limbii (lexico-semantic, morfologic și sintactic), dar în același timp este evidențiată și importanța contextului. Dacă derivarea și compunerea cuvintelor sunt realizabile și observabile și atunci când cuvintele nu sunt incluse într-o comunicare, valoare de cuvânt obținut prin conversiune nu poate fi stabilită decât cu ajutorul contextului.

Așa cum se remarca în volumul Limba română contemporană coordonat de Ion Coteanu, „analiza contextuală relevă identități și diferențe în utilizarea cuvintelor”. Astfel, identificarea termenilor conversionați nu se poate realiza decât în context care în această situație oferă o perspectivă nouă.

Trebuie totuși să menționăm faptul ca lucrarea sus amintită identifică ca mijloace interne de îmbogățire a vocabularului doar derivarea și compunerea. Conversiunea este asimilată derivării de tip impropriu alături de derivarea regresivă. Considerăm că fenomenul are mecanisme total diferite de cele ale derivării și este prea amplu și bine individualizat pentru a fi inclus în aceasta.

Categorii de cuvinte formate prin conversiune

În capitolul dedicat formării cuvintelor prin conversiune din Lexicologia limbii române Petru Zugun identifică strei categorii structurale de cuvinte formate prin conversiune:

Cuvinte obținute prin conversiune intermorfologică;

Cuvinte formate prin conversiune intramorfologică;

Conversiunea în substantiv a oricărei unități, semnificative sau nesemnificative a limbii.

Cuvinte obținute prin conversiune intermorfologică

În cadrul conversiunii intermorfologice cuvântul originar primește o nouă valoare morfologică.

Să luăm spre exemplu adjectivul flecar:

Ferește-te de omul flecar.

Flecarul e ca o oală ce mai mult sună când o lovești goală.

Primul proverb ilustrează valoarea comună a acestui cuvânt, cea de adjectiv care îndeplinește funcția sintactică de atribut adjectival, în timp ce în a doua zicătoare acesta funcționează ca substantiv articulat hotărât ce îndeplinește funcția de subiect. Observăm că din punct de vedere formal substantivul nou obținut s-a aliniat deja la rigorile clasei morfologice din care face parte întrucât îndeplinește funcții specifice substantivului și posedă în mod independent categoriile gramaticale ale acestuia (gen, număr, caz). În același timp, în al doilea exemplu cuvântul a pierdut capacitatea de a exprima grade de comparație. Observăm însă ca din punct de vedere al semnificației substantivul a păstrat de la adjectiv nota proprie acestuia în gradul cel mai înalt. Flecarul este un om foarte vorbăreț, care flecărește, guraliv, limbut, palavragiu.

Un cuvânt poate parcurge, în funcție de contextul în care este așezat, mai multe ipostaze morfologice:

Un om înțelept învață chiar de la cei fără învățătură. (adjectiv)

Un înțelept făgăduiește și un nebun trage nădejde. (substantiv)

Ea vă vorbește mereu înțelept în situații dificile. (adverb)

Cuvinte obținute prin conversiune intramorfologică

Conversiunea intramorfologică este procedeul prin care, în cadrul aceleiași părți de vorbire, un substantiv comun devine substantiv propriu sau invers. Acest procedeu mai este denumit și antonomază. Această situație se regăsește spre exemplu în romanul sadovenian Frații Jder, unde numele unui animal a fost ales de autor pentru a denumi un neam, protagoniștii operei sale.

Se poate observa că procedeul cunoaște o răspândire destul de largă în câmpul lexical al numelor de familie: Popa, Sârbu, Boboc, Neamțu, Cojoc, Șarpe, Dascălu, Lupu, Ursu etc. Des întâlnită este această figură și în obținerea toponimelor: Calu, Iapa (localităti din județul Neamț), Babele, Aluniș, Haimanale (satul natal al lui Caragiale), Lilieci (localitate din județul Bacău) etc.

Alte situații de folosire a antonomazei au la origine o anumită încărcătură culturală, religioasă, afectivă imprimând comunicării o notă expresivă, eufemistică, ironică, sarcastică sau chiar umoristică: o iudă (trădător), un Nero (persoană extrem de crudă), Odiosul/ Tiranul (antonomaze rezultate din substantivizarea unor adjective prin care se face referire la personalitatea lui Nicolae Ceaușescu), Necuratul (eufemism obținut, la fel, prin conversiune unui adjectiv participial în substantiv). Au efect umoristic deosebit anumite formulări întâlnite în presa scrisă care , după părerea Rodicăi Zafiu „uzează și abuzează de antonomază, pe care o produce în modul cel mai spontan”: „De rușine, o să-ti iasă nicușori în obrăjori ” sau „domnul prim-ministru S., cu zâmbetul pe buze și frankensteinul pe față”. Autoarea remarcă faptul că „majoritatea zdrobitoare a exemplelor contemporane ilustrează varianta negativă, transformarea numelui propriu în nume comun funcționând în genere ca o degradare, cu clare conotații peiorative”.

Deși domină nota peiorativă, antonomaza cunoaște și etichetări apreciative de tipul „un Eminescu al zilelor noastre”, „Bardul de la Mircești”.

De asemenea Aceasta mai observă că „figura își rezervă un mic spațiu de variație a expresiei, având de ales între a păstra sau nu majuscula inițială ori prenumele personajului” („adevăratul chip al unui Ceaușescu local”, „cațavenci și tipătești”)

O alta realizare a conversiunii intramorfologice care se bucură de o pupularitate ridicată o reprezintă poreclele: Bursucul, Ursu’, Schelet, Gogoașă, Șefu’, Șerifu’, Sfântu’, Chiștoc, Cosmonautul, Ochelaristul, Puiu’ etc.

Antonomaza stabilește o oarecare relație metaforică între substantivele nume proprii și cele comune.

Conversiunea în substantiv a oricărei unități, semnificative sau nesemnificative a limbii.

Acest fenomen este foarte frecvent în metalimbaj:

Hodoronc-tronc este o interjecție;

Ea a uitat să scrie un ce.

Capitolul III

Tipuri de conversiune

Criterii de clasificare a conversiunii

a). Criteriul morfologic al noii clase:

Substantiv(iz)area;

Adjectiv(iz)area;

Adverbializarea;

Clasa de adopție: verbul;

Clasa de adopție: pronumele;

Interjecționalizarea;

Conjuncționalizarea;

Prepoziționalizarea.;

b). Criteriul morfologic al clasei de origine:

Alte părți de vorbire provenite din substantive;

Alte părți de vorbire provenite din adjective;

Alte părți de vorbire provenite din verbe;

Alte părți de vorbire provenite din numerale;

Alte părți de vorbire provenite din pronume;

Alte părți de vorbire provenite din adverbe;

Alte părți de vorbire provenite din prepoziții;

Alte părți de vorbire provenite din conjuncții;

Alte părți de vorbire provenite din interjecții.

c). Criteriul frecvenței/ importanței/ valorizării:

Treceri consacrate / stabile/ uzuale;

Treceri ocazionale;

Treceri limitate contextual.

După cum menționează și studiile de specialitate, trecerea de la o clasă gramaticală la alta se poate face prin două procedee:

Prin distribuția în contexte „diagnostice” (specifice) pentru noua clasă, fapt ce implică și asumarea funcțiilor acesteia.

În contextul „Acătare poamă nu sunt, dar nici fiecare pasăre nu mă mănâncă”, cuvântul compus subliniat are valoare de adjectiv, însă dacă îi schimbăm determinarea, acesta se adverbializează (Azi s-a îmbrăcat și el mai acătare.). În aceeași situație se află și adjectivul pronominal fiecare din primul exemplu care prin adjectivare determină substativul pasăre. În mod normal însă, acesta funcționează ca pronume nehotărât: „Fiecare știe singur unde îl strânge opinca.”

Prin determinare: determinarea specifică unei anumite părți de vorbire se poate modifica determinând astfel și schimbarea clasei gramaticale (adjectivul care determină un verb devine adverb: apartament scump ~ a plăti scump). Deseori prin determinare orice parte de vorbire poate deveni substantiv.

Un exemplu foarte comun în acest sens este substantivizarea adjectivului:

„Acul este mic, dar scumpe haine coase.” (adjectiv)

„Nu scumpul stăpânește banii, ci banii stăpânește pe scump.” (substantive)

Frecventă este și substantivizarea adverbului:

„Și iute și bine nu se poate.” (adverb)

„Binele pe om îl scapă, cu vremea, de foc și apă.” (substantiv)

Cele două procedee sunt în strânsă legătură deoarece determinarea nu se poate stabili decât în context, iar contextul impune de cele mai multe ori, după cum s-a văzut o anumită determinare.

Dintre cele trei categorii structurale de cuvinte formate prin conversiune care au fost prezentate în capitolul anterior cea mai bine reprezentată varietate este conversiunea intermorfologică (II.2.1).

În acest context se poate observa că, în timp, procedeele principale, care au dovedit o productivitate constantă, sunt substantivizarea, adjectivizarea, si adverbializarea.

Substantivizarea

Substantivizarea presupune trecerea oricărei părți de vorbire în clasa numelui, fapt care implică anumite modificări de tip morfo-sintactic (preluarea comportamentului flexionar al substantivului, implicarea în contexte specifice și asumarea funcțiilor sintactice al acestuia).

Substantivele formate prin conversiune pot origina din:

a). Adjective

„Bătrânul iubește pentru tânăr, iar tânărul pentru bani.”

„Să te bată un sincer, decât să te laude un șiret.”

„Sârguinciosul se face luntre și punte și iese în frunte.”

Capacitatea de substantivizare a adjectivului în limba română este remarcabilă. Fenomenul a fost aprofundat de Adriana Stoichițoiu Ichim în lucrarea Creativitate lexicală în româna actuală unde clasifică adjectivele substantivizate din punctul de vedere al structurii morfematice în: primare (Voinicul s-a luptat cu zmeul.), derivate (Nefericitul a fost victima unui grav accident) și compuse (un clar-văzător, un binevoitor, mai-marele nostru).

Lucrarea mai sus amintită sesizează bogăția lexicală pe care a generat-o substantivizarea adjectivelor în presa actuală, fenomenul justificându-se prin economia lingvistică pe care o generează. Astfel, conversiunea în substantiv a adjectivelor participiale a generat contexte de tipul: „un fost exilat”, „travestiții de la Mamaia”, „însărcinatul cu afaceri al SUA”, „apropiații fostului președinte”, „analizează spusele președintelui”, „arestații nu pot fi dați la televizor”, „trebuia să angajeze la firmă doi disponibilizați ”, „listele admișilor”, „cei 12 nominalizați”, „păziți zi și noapte de jandarmi și mascați”, „aleșii au abrogat hotărârea”, „Aliații au pus de un compromis”, „Fostele lui Ronaldo” etc.

Tot mai frecventă este și obținerea unor substantive abstracte din adjective: „firescul”, „greul”, „imaginarul”, „inefabilul”, „normalul”, „arbitrarul”, „absurdul”, (evadare din) „cotidian”, „subconștientul (colectiv)”, „penibilul”(situației), (a intra în) ridicol etc.

Cea mai complexă formă de conversiune este considerată a fi „substantivizarea adjectivelor determinative care fac parte din sintagme” (Stoichițoiu Ichim, 2006: 278) întrucât are loc în același timp și o conversiune și o condensare lexicală: fixativ < lac/spray fixativ, consumabile < produse consumabile, cosmetice < produse cosmetice, generalul< inspectorul general, adjunctul < director adjunct, anticipate < alegeri anticipate, europarlamentare < alegeri europarlamentare, prezidențiale < alegeri prezidențiale, Legislativul < forul legislativ, Executivul < forul executiv, imobiliare < tranzacții imobiliare, multinațională< societate multinațională, tipizate < formulare tipizate, maximele/ minimele < temperaturi maxime/ minime, mobilul/ fixul < telefonul mobil/ fix, compensate < medicamente compensate, (în) preuniversitar < (în) învățământul preuniversitar, universitarii < profesorii universitari, județeană/ națională < olimpiada județeană / națională, olimpicii < elevii olimpici, finala < etapa finală, decapotabilă < mașină decapotabilă etc.

Situațiile exemplificate mai sus implică un număr de modificări formale, dar, după cum s-a putut vedea, presupune și evoluții semantice specifice. În primul rând, din punct de vedere sintactic, este suprimat determinatul adică „numele – centru de grup”. Din punct de vedere morfologic se poate observa că informația gramaticală este preluată de determinant care va primi, după caz, articol sau flective pentru exprimarea categoriilor de gen, număr și caz specifice substantivului.

Foarte mulți dintre termenii de mai sus prezintă riscul ambiguizării care poate fi însă înlăturat prin raportare la contextul lingvistic sau la cel situațional (Elevul nostru s-a calificat la națională. – olimpiada națională vs. Vlad Chiricheș a fost chemat la națională – echipa națională de fotbal) precum și cu ajutorul unor restricții morfologice de gen, număr sau caz (diplomat = oficial diplomat, demnitar cu pluralul diplomați; diplomat = valiză diplomat, cu pluralul diplomate; diplomat = tort diplomat, cu pluralul diplomaturi ). De asemenea ambiguizarea creată de omonimia acestor creații lexicale poate fi evitată și dacă se face diferențierea prin scrierea cu majusculă inițială (Ziua atacurilor asupra Gemenilor = turnurile gemene de la World Trade Center vs. gemenii vor avea o zi plină de provocări = nativii din zodia gemenilor, sau gemenii erau foarte neastâmpărați = copiii gemeni).

b). Pronume:

Personal: Sentimentele sunt exprimate prin intermediul eului liric.

Nehotărât: „Mai bine un ceva decât nimic.”

Negativ: „Cine e mare, e și tare, cine e mic e un nimic.”

Reflexiv: „Cel rău de multe ori nu-și recunoaște răutatea nici măcar în sinea sa.”

c). Numerale: A luat cu unul și a dat cu pumnul.

d). Verbe la moduri nepersonale:

Infinitiv lung: „Tăcerea e ca mierea.”

Gerunziu: Dacă te vei uita cu atenție acolo vei găsi un intrând.

Supin: „A ajuns la spartul târgului.”

Participiu: „Se zbate ca peștele pe uscat.”

„Tot învățatul își are dezvățul.”

Nu se pot substantiviza decât participiile adjectivizabile. Participiile unor verbe precum a înota, a participa, a tremura, a muri nu pot deveni substantive.

O situație aparte o reprezintă substantivizarea ocazională a formelor de imperativ de tipul du-te-vino (Pe străzile înguste ale orașului în dimineața aceea era un du-te-vino continuu.) sau taci-și-înghite (fel de mâncare preparat din mămăligă brânză și ouă – „Vă poftesc la o porție de taci-și-înghite.”).

În afara situațiilor menționate, substantivizarea verbelor predicative este posibilă de regulă prin metalimbaj și presupune și o oarecare încărcătură stilistică („Decât doi ‹‹ți-oi da››, mai bine un ‹‹na››.”)

e). Adverbe: „Binele de rău te scapă, să-l arunci chiar și în apă.”

Da-ul ei de la starea civilă a fost cam ezitant.

„Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți.”

f). Interjecții: „Fuge de aoleu și dă peste oleleu.”

Criza fusese precedată de un bum economic.

S-a făcut un mare tam-tam pe acest subiect.

Mai avem un hop de trecut până ne atingem obiectivele.

Când a ieșit de la zdup a început să-și reorganizeze afacerile. (conversiune de tip argotic – zdup = închisoare)

g). Substantivizarea prefixoidelor (semnalată de Adriana Stoichițoiu Ichim, 2006: 304-305)

– vizează folosirea unor prefixoide ca unități lexicale independente din punct de vedere semantic și sintactic: De ziua lui va primi un mini roșu (mașină); Dacă constat că sunt în criză de timp voi lua un maxi până acolo (maxi-taxi); Ex-ul o tot agasa cu telefoane și vizite neanunțate (fostul soț sau partener).

Un rol determinant în substantivizarea cuvintelor revine așa-zișilor „clasificatori substantivali” (A.Stoichițoiu Ichim, 2006: 233): articolul hotărât, nehotărât și demonstrativ, desinența –uri de plural și desinența –o de vocativ feminin.

Substantivizarea este considerată cea mai productivă variantă de conversiune, iar un aspect interesant îl reprezintă analiza unor substantive astfel obținute care relevă gradul II sau III de conversiune. Este și cazul substantivului mulțumită din proverbul „Mulțumita seacă nimănui nu-i dragă”. Cuvântul subliniat mai sus provine din participiul verbului a mulțumi care și-a schimbat valoarea morfologică în adjectiv și ulterior a trecut în clasa substantivului. Acest fapt atestă capacitatea productivă a conversiunii despre care se crede de cele mai multe ori că are un aport redus în realizarea familiei de cuvinte.

Adjectivizarea

Adjectivizarea constă în trecerea altor părți de vorbire la clasa adjectivului

Pot fi supuse adjectivizării următoarele categorii de cuvinte:

a). Verbe la moduri nepersonale

Participiu: Fățarnicul e ca un cărbune acoperit ce pe nesimțite te arde.

Făgăduiala dată e datorie curată.

Avocatul nepoftit este bun de pălmuit.

Gerunziu: Frunzele tremurânde se desprindeau din copac.

b). Substantive: „Muierea bărbată mult tort ne arată ”

„Era o zloată nemaipomenită: zăpadă, măzărică și vânt vrăjmaș…” (I.L. Caragiale)

„Și-acum or vrea un neam călău/ S-arunce jug pe gâtul tău. ”

Câteva dintre aspectele mai recente ale adjectivizării substantivului au fost surprinse de Adriana Stoichițoiu Ichim în lucrarea amintită în subcapitolul anterior. Deși aparent procedeul pare foarte puțin productiv, iar plaja de exemple pe care manualele si auxiliarele școlare le oferă pentru acest fenomen este foarte restrânsă („Fii bărbată, Zoe! ”- I. L. Caragiale, „Și câini mai bărbați” – Miorița), autoarea demonstrează frecvența lui destul de ridicată în presa actuală remarcând efectele de oralitate pe care le generează si faptul că se înscrie în parametrii limbajului familiar și argotic.

Astfel, au trecut în clasa adjectivelor substantive precum: „beton”, „marfă”, „crimă”, „(gol) pușcă”, „(beat) criță”, „țiplă”(sinonim cu „beton” – Mi-am luat un telefon țiplă.), „(clasă) model”, „(oraș) pilot”, „(roman) fluviu”, „(vânzări) record”, „(emisiune) maraton”, „(război) fulger”, „(termen) limită”, „(firme) căpușă”, „(cuvânt) cheie”, „(portret) robot”, „(navă) pirat”, „(vizită) surpriză”, „(elev) problemă”, „(firmă) fantomă”, „(declarație) șoc”, „bombă/ tufă= nepregătit” (El e bombă / tufă la matematică.), „(preț) bombă” (foarte mic), „(știre) bombă” (șocantă) etc.

Deși Florica Duimitrescu în Dinamica lexicului românesc – ieri și azi (1994:271) consideră structurile de mai sus cuvinte compuse atribuindu-le procedeului de „compoziție prin apoziție”, apreciem că exemple precum „cuvânt-cheie, emisiune-pirat, sat- model” reprezintă achiziții lexicale pe calea conversiunii deoarece acestea sunt niște îmbinări libere, nu stabile și nu fac trimitere la o nouă realitate, ci mai degrabă la o însușire pe care o posedă cuvântul tematic (cuvânt important, emisiune clandestină/ ilegală, sat harnic/ dezvoltat ). Însușirea exprimată astfel printr-un substantiv este întărită, iar termenul ales pentru a o exprima capătă valoare de substantiv și o oarecare încărcătură stilistică deoarece reprezintă o comparație implicită (cuvânt important ca o cheie).

c). Pronume:

De întărire: „Sfătuiește-te cu cel mic, cu cel mare și pe urmă cu tine însuți.”

Posesiv: „Arde lumânarea noastră pentru socoteala voastră.”

Demonstrativ: „Parcă am uscat cămăși la același soare.”

Nehotărât: „Alți ochi are vulturul și alți ochi are fluturul.”

„Nebun este acela care vrea să știe ce se fierbe în fiecare ulcea.”

Interogativ: „Ce folos că tată-tău a fost domn dacă tu nu ești om?”

Relativ: „Spune-mi cu ce oameni te însoțești ca să-ți spun cine ești.”

Negativ: „Niciun lucru nu e greu când îl faci din cheful tău.”

d). Adverbe: „Așa mamă, așa fată.”

El era un bărbat bine.

e). Adjectivizarea prefixoidelor (remarcată tot de Adriana Stoichițoiu Ichim: 2006, 304-305): este o tendință recentă în limbă și funcționează prin analogie cu modelele străine constând în utilizarea cu valoare de adjectiv a unor prefixoide: „bio”, „eco”, „etno”, „retro”, „homo”, „termo” etc.

Adverbializarea

Adverbializarea se realizează prin trecerea altor părți de vorbire la clasa adverbului. Adverbele nou obținute devin invariabile pierzându-și flexiunea, iar din punct de vedere sintactic preiau funcțiile adverbului.

Dintre părțile de vorbire care se pretează adverbializării amintim:

a). Adjective: „Surda vii, surda te duci, surda spargi niște papuci.”

„Arborele mare cade tare.”

b). Substantive: „Ziua fuge de bivoli și noaptea-i apucă de coarne.”

„Găina care cântă seara, dimineața n-are ou.”

c). Verbe la participiu: merge apăsat; vorbește răstit.

d). Conjuncții: „Ce-a făcut mama și tata o să facă și fiul, și fata.”

„Și moara să ardă și șoarecii să se risipească.”

e). Numeralul întâi: „Întâi ascultă, apoi vorbește!”

„Întâi să se gîndească și apoi să o croiască.”

f). Unele pronume devin adverbe exclamative: Ce minunați sunteți!

e). Adverbializarea unor prefixoide: este un fenomen care se manifestă ocazional: „preferă să gândească macro”, „vor înregistra video sau audio” (Adriana Stoichițoiu Ichim, 2006: 306).

Prepoziționalizarea

Prepoziționalizarea se referă la transformarea în prepoziții a altor părți de vorbire. Acest tip de conversiune și-a pierdut productivitatea în limba română actuală însă produsele lui mai vechi își găsesc utilitatea ca mărci specifice ale unor cazuri substantivale (genitiv, dativ)

Prepoziții provenite din:

a). Substantive: grație – A reușit grație talentului său.

b). Adjective: mulțumită, datorită, conform, contrar.

c). Adverbe: aidoma, asemenea.

Conversiunea prepoziției în conjuncție

Deși incidența cuvintelor care trec în clasa conjuncției este mult mai mică chiar și decât tipului anterior de conversiune, merită totuși amintită aici și schimbarea valorii gramaticale a prepoziției „de” atunci când aceasta devine echivalentul conjuncției dacă.

„De bătăi și lovituri scapă printre picături.” (prepoziție)

„De ești viță de jos, să nu iei neam de sus, ca să nu-ți zică: scoală tu să șed eu.” (conjuncție)

„De faci astăzi cuiva bine, mâine de la altu-ți vine.” (conjuncție)

Conversiunea substantivului în interjecție

Consemnăm aici și existența unor interjecții provenite, după resemantizare din vocativul unor substantive: Doamne!, Dumnezeule!, măiculiță!, cerule!, drace!, pui-pui! Păcat! etc.

„Doamne, cumnățică-hăi, cum se pot învrăjbi oamenii din nimic toată…” (I. Creangă)

Dumnezeule! Cum ai reușit să intri într-o asemenea încurcătură?!

Cerule! Ce vreme cumplită!

Conversiunea substantivului în verb

Obținerea verbelor prin conversiune este un fenomen destul de izolat în limbă și situațiile care-l ilustrează sunt preponderent contexte poetice caracterizate de o deosebită încărcătură artistică. Efectele stilistice ale conversiunii vor fi aprofundate în capitolul V al prezentei lucrări.

„El și-l bate , și-l mângâie,

Merge iar să se tămâie.”

(Folclor)

„În părul meu e-ncă noiembrie, iar înspre glezne se-ndecembrie.”

Suceveanu)

„Îmbujorate Eve rup fructe prin grădini

La sânii lor de mere te lacomi și te-nspini”.

(Ion Vatamanu)

„Piepturi de piepturi se sfărâmă,

Coifuri de coifuri se țandără”

Macedonski)

Alexandra Gherasim remarca în studiul „Valorizare estetică prin conversiune” că trecerea substantivelor „tămâie”, „decembrie”, „spini”, „țandără” precum și a adjectivului „lacomi” la clasa verbului a fost facilitată de categoria verbală a reflexivității care se realizează cu ajutorul morfemului de natură pronominală, „se” și cel prefixal, „în”, prin analogie cu formele paradigmatice autentice „se-nserează”, „se-nnoptează” etc.

Conversiunea împrumuturilor

După cum semnala Adriana Stoichițoiu Ichim (2006: 307), „vigoarea” conversiunii ca procedeu de îmbogățire a vocabularului este demonstrată în limba română actuală și prin capacitatea de a schimba clasa gramaticală a împrumuturilor. Destul de comună în acest sens este substantivizarea unor cuvinte cum ar fi: bestseller (foarte bine vândut), wireless (fără fir), ofsaid/ off-side (în afară), living (de zi), fresh (proaspăt), homeless (lipsit de locuință, vagabond), hands-free (mâini libere, fără mâini), duty-free (scutit de taxe), casual (ocazional, neoficial), workaholic (dependent de muncă), all-inclusive (inclus în totalitate, totul inclus), handmade (confecționat manual)etc.

Aceste neologisme sunt în limba de origine adjective simple sau compuse, însă odată pătrunse în limba română s-au adaptat nevoilor de comunicare ale vorbitorilor prin conversiune și condensare lexicală ( router wireless, băutură fresh, produse handmade, dispozitiv hands-free, servicii/ hotel all-inclusive etc.).

Am primit cadou bestsellerul lui Dan Brown, Codul lui Davinci.

Deși wireless-ul nu este defect, am dificultăți de conectare la internet.

„Arbitrii au indicat off-side deși ar fi trebuit să lase jocul să continue.” (www.prosport.ro)

Se poate constata o îmbogățire lexicală a acestui neologism deoarece a fost preluat și în limbajul familiar pentru a sugera prinderea pe picior greșit a cuiva:

Uneori și cei mai buni elevi pot fi prinși în off-side de către profesor.

Părinții mei intenționează să renoveze livingul.

Îmi plac fresh-urile de portocale.

Homeless-ului i s-a întins o mână de ajutor.

Hands-free-ul acesta nu este compatibil cu telefonul meu.

Prefer să cumpăr cadourile pentru apropiați din duty-free-ul aeroportului, la întoarcerea din călătorie.

Această ținută este o combinație între casual și elegant.

Deși muncesc foarte mult, nu mă consider workaholică.

Anul acesta am fost cazați la all-inclusive.

Mulți dintre cei care apreciază handmade-ul nu sunt totuși dispuși să plătească prețul cerut de artizan pentru produsele pe care acesta le-a creat.

Un aspect particular îl constituie substantivizarea cuvintelor care la origine erau verbe în limba engleză: like (a place), share (a împărți, a distribui), back-up (a acoperi, a face o copie de rezervă), must-have (trebuie să-l am), glitter (a străluci), up-grade (a îmbunătăți), download (a descărca) etc.

Sperăm că acest caz care a adunat atâtea like-uri și share-uri pe facebook va primi și un sprijin mai consistent de natură financiară.

Te sfătuiesc să-ți faci un back-up al informațiilor din calculator înainte de a-ți reinstala windows-ul..

Genul acesta de rochie e un must-have în acest sezon.

Pentru a înfrumuseța această felicitare vom adăuga puțin glitter.

Acest antivirus are nevoie de un up-grade pentru a-ți putea proteja calculatorul de cei mai noi viruși lansați.

Prea multe download-uri active îți pot îngreuna viteza de rulare a calculatorului.

Din exemplele de mai sus se poate observa că deși majoritatea neologismelor și-au păstrat informația semantică din limba donatoare și, deși majoritatea sunt prea puțin adaptate din punct de vedere fonetic, ele s-au adaptat din punct de vedere morfo-sintactic la nevoile de comunicare ale vorbitorului de limbă română.

Capitolul IV

Mijloace sintactice de recunoaștere a claselor gramaticale

După cum s-a putut vedea pe parcursul acestei lucrări, conținutul semantic și gramatical al unităților lexicale se actualizează în context. E. Coșeriu, aprecia că „tot ce este gramatical în limbă este sintaxă”, deci, componenta morfologică a cuvântului este într-o foarte mare măsură subordonată componentei sintactice. În acest sens se poate afirma că procedeul conversiunii presupune luarea în calcul a anumitor relații sintactice care își au originea în relațiile care se stabilesc între unitățile lexicale în structura enunțului.

Să luăm spre exemplu enunțurile:

„Butoiul sec sună mai tare decât cel plin” și

I-a mulțumit sec pentru cadoul primit.

Putem observa că termenul subliniat se comportă fie ca adjectiv, fie ca adverb în funcție de valoarea morfologică a cuvântului determinat (substantiv, respectiv verb). Deci relațiile sintactice în care este angrenat cuvântul îl plasează într-o clasă morfologică sau în cealaltă.

După cum constata și Mihaela Secrieru în Nivelul sintactic al limbii române, atunci când se vorbește despre conversiune trebuie avute în vedere caracteristicile lexical-semantice și cele morfo-sintactice ale cuvintelor pe care aceasta le consideră „indici de clasă morfologică”. Unitățile lexico-gramaticale obținute prin conversiune pot fi identificate cu ajutorul „indicilor de conversiune” care coincid cu cei de clasă morfologică, doar că se află într-un context nespecific. După cum se arată în aceeași lucrare, indicii de conversiune se află într-o relație de opoziție cu cei ai clasei de origine. Cuvântul „sec” din exemplele citate mai sus, atunci când determină un verb în locul unui substantiv nu își schimbă doar determinatul, ci și funcția sintactică devenind complement circumstanțial de mod în al doilea enunț, funcție cu care nu era compatibil ca adjectiv.

Rezultatul conversiunii pare să fie mereu același (un cuvânt primește altă valoare gramaticală), însă mecanismele prin care se realizează acest lucru diferă de la caz la caz, fapt ce rezultă și din exemplele:

„Omul calic și obraznic merge neinvitat la praznic”

„Calicul împărat s-ajungă,

Cât de mulți bani s-aibă-n pungă

El până nu va cere,

Nu mănâncă cu plăcere.”

„Furi punga-mi, furi un moft, un biet nimic 

E-a mea, e-a lui, fu roaba tuturora, 

Însă atunci când mă vorbești de rău 

Îmi furi ceva ce nu te-mbogățește 

Da-ntr-adevăr mă lași calic. (W. Shakespeare – Othello)

Comparând contextele putem observa că există un set de reguli care acționează atât asupra cuvântului cât și asupra contextului pentru a-l face favorabil conversiunii. Putem vorbi de un context sintactic în sensul că unitatea lexicală ocupă în al doilea exemplu o poziție sintactică specifică subiectului. Se remarcă în continuare absența oricărei determinări („omul calic” vs. „calicul”). De asemenea, încadrarea adjectivului într-o nouă clasă, cea a substantivului, se face și în baza faptului că acesta este marcat cu articolul hotărât „l”, un determinant prin excelență substantival. Totuși putem observa din analiza ultimului exemplu că elementele de topică (ordinea cuvintelor în propoziție) nu sunt definitorii în căpătarea unei identități morfo-sintactice. Absența unui vecinătății unui substantiv determinat nu schimbă calitatea de adjectiv a cuvântului „calic”.

Mihaela Secrieru identifică o relație de „cedare-acceptare” între statutul anterior și cel nou al unui cuvânt convertit. Astfel, substantivului „calicul” din al doilea exemplu i-a fost cedat statutul morfo-sintactic al structurii „omul (calic)”, iar după părăsirea contextuală a clasei sale va accepta alți indici formali compatibili cu noua sa ipostază morfologică.

În stabilirea identității gramaticale a unui cuvânt criteriile sintactice se adaugă celor morfologice oferind mărci suplimentare de recunoaștere. Fiecare clasă morfologică are un număr de funcții sintactice specifice și manifestă anumite disponibilități combinatorii sau prezintă incompatibilități cu anumite funcții.

În cazul substantivizării, pe lângă adoptarea mărcilor flexionare specifice (desinențe de plural sau care indică genul), cuvintele nou formate preiau și inventarul de funcții sintactice al substantivului, pot deveni regenți pentru un adjectiv sau pot fi însoțiți de prepoziții care sunt prin excelență instrumente sintactice ce indică statutul de regent al substantivului precedat.

În structurile de tipul „bietul de tine”, „nebuna de mătușă-mea”, „săracii de ei”, „mincinosul de Radu”, „amărâta asta de pensie”, „invidioasa de Ana” substantivizarea adjectivelor calificative este facilitată de folosirea prepoziției „de”.

Revenind la citatul tradus din Shakespeare, atrage atenția cuvântul „un (biet) nimic” pe care suntem îndreptățiți să-l considerăm substantiv deoarece este articulat nehotărât, este regent pentru adjectivul cu funcție de atribut „biet”, iar el îndeplinește funcția de complement direct pe care însă și pronumele negativ, în calitate de substitut al unui nume, o poate deține. Cuvântul în cauză însă, se caracterizează prin absența contextului negativ specific pronumelui negativ.

Un comportament asemănător din punct de vedere sintactic îl au și participiile substantivizate: „Nemulțumitul trăiește nefericit”, „Nemulțumitului i se ia darul”, „Tot pățitu-i priceput”. Dacă anterior conversiunii participiile erau elemente din structura timpurilor verbale compuse, iar în poziție adjectivală determinau un substantiv, odată trecute în clasa substantivului se comportă independent si funcționează în poziții de subiect sau complement direct.

Un comportament diferit îl au anumite adjective calificative a căror trecere în clasa substantivului este marcată prin pierderea funcției sintactice datorită utilizării lor ca apelative în vocativ („Drăguța!”, „Iubita!”, „Iubito!”, „Dragule!/ Dragilor!”, „Scumpule!”, „Proasto!”etc.).

Substantivele provenite din adverbe au un statut aparte deoarece în urma substantivizării își pierd caracterul invariabil devenind flexibile și concomitent suferă o modificare a sintaxei lor prin adoptarea unor funcții sintactice nespecifice adverbului:

„Binele pe om îl scapă, cu vremea, de foc și apă.”(subiect)

„Cauți binele cu sacul și nu-l găsești nici cu acul.” (complement direct)

„Nu da binelui cu piciorul că pe urmă o să-i duci dorul”.( complement indirect)

Trecerea adverbului la substantiv mai poate fi marcată sintactic cu ajutorul prepozițiilor (i s-a urât cu binele) sau prin atribuirea statutului de termen regent pentru un adjectiv („Din sânul vecinicului ieri/ trăiește azi ce moare „– M. Eminescu)

Interjecțiile substantivizate suferă transformări asemănătoare cu cele enunțate mai sus, însă în cazul lor îmbogățirea statutului sintactic este evidentă întrucât în clasa de origine acestea nu aveau de regulă nicio disponibilitate sintactică.

Of-ul acesta îi mânca sufletul. (subiect)

De of și de vai nu scapă nimeni în viață. (complemente indirecte marcate sintactic și prin folosirea prepoziției „de” între care se stabilește o relație de coordonare marcată prin folosirea conjuncției coordonatoare copulative „și”)

E vai de cine nu ascultă. (nume predicativ)

Toată ziua nu a făcut niciun fâs. (complement direct și regent pentru atributul adjectival exprimat prin adjectiv pronominal)

A respirat adânc înainte de marele țuști în apă.(complement circumstanțial de timp)

„Bate bătrânul fâlf, bate” – Nichita Stănescu (atribut)

De foarte multe ori substantivizarea interjecției marchează și trecerea de la vorbirea directă la planul vorbirii indirecte (Ah-urile și vai-urile voastre se auzeau în toată clasa).

Adjectivizarea aduce la rândul ei modificări de tip sintactic care completează statutul unităților lexicale nou formate. Caracteristicilor semantice (exprimarea unei caracteristici, a unei trăsături) și morfologice (adăugarea categoriei intensității) li se adaugă cele de tip formal și relațional. Asemenea oricărui adjectiv, cuvintele convertite există în relație cu un substantiv sau un înlocuitor al acestuia față de care se află într-un raport de subordonare, iar funcțiile sintactice ce pot fi îndeplinite sunt de atribut adjectival („La pomul lăudat să nu te duci cu sacul”) și nume predicativ („Omul cel bogat e mai lăudat”).

Se poate observa că în urma conversiunii la adjectiv pronumele își pierd inventarul de funcții cu care erau compatibile în calitate de substituți ai substantivului, acestea reducându-se doar la cea de atribut adjectival. („Orice cal ajunge gloabă.”).

Dacă adverbele substantivizate căpătau forme flexionare, cele adjectivizate își păstrează caracterul invariabil și determină un substantiv (un domn bine, așa copil).

„Apa lină face mult noroi iar cea repede și pietrele le spală.”

Adverbele devenite adjectiv au tendința uneori de a determina un substantiv provenit din verb la participiu, păstrând astfel o rămășiță din vechea lor identitate (mersul/ vorbitul repede).

Adverbializarea se manifestă prin aspectul invariabil pe care-l adoptă cuvintele trecute la această clasă și prin faptul că acestea determină un verb iar contextul surprinde diverse circumstanțe în care se petrece acțiunea.

„Omul obraznic merge nepoftit la praznic.” (complement circumstanțial de mod)

„Toată ziua îl porți în brațe și seara tot pe el îl dor picioarele” (complement circumstanțial de timp)

„Cine reazemă umbra se dă-ndată peste cap tumba.” (complement circumstanțial de mod)

Mergi stânga și vei ajunge acolo în scurt timp (complement circumstanțial de loc).

Conversiunea în prepoziție presupune pierderea capacității cuvintelor (care anterior funcționau ca substantive adjective sau adverbe) de a îndeplini vreo funcție sintactică. În noua poziție dobândită acestea au rol sintactic doar de element de relație la nivelul propoziției. Unele prepoziții obținute pe această cale renunță chiar și la conținutul semantic al cuvântului din care originează (prepoziția grație).

Ca urmare a trecerii la clasa interjecției, vocativele amintite în capitolul III.6 (cerule!, doamne!, dumnezeule!, măiculiță! pui-pui!) își păstrează statutul de cuvinte fără funcție sintactică. Ca interjecții aceste cuvinte marchează exclusiv adresarea directă specifică stilului oral.

Există situații de conversiune exclusiv sintactică (fără indici morfologici, numai prin indici sintactici constând în apariția în vecinătăți specifice si cu funcții sintactice caracteristice clasei de adopție) care prezintă riscul nerecunoașterii noilor clase. În exemplul „Cât rău a făcut, acum din urmă i-a venit ” identificarea valorii de adjectiv pronominal relativ a lui „cât” depinde de recunoașterea corectă a calității de substantiv a regentului său, „rău” (obținut la rândul lui prin substantivizarea unui adjectiv).

În cazul conversiunilor rezultate în urma unor condensări lexicale (majoritatea substantivizări) are loc, din punct de vedere morfo-sintactic, o suprimare a centrului de grup (cu rol de regent) iar informația gramaticală este preluată de către determinant (prezidențiale, parlamentare, antiinflamatoare, detoxifiant). A se revedea în acest sens exemplele din capitolul III.1.a.

Concluzii:

Conversiunea morfologică include și un aspect sintactic deoarece cuvântul nou format preia odată cu valoarea morfologică și funcțiile sintactice ale clasei la care a trecut.

Cuvintele substantivizate prezintă capacitatea de a primi un determinant adjectival devenind astfel termeni regenți ai unor atribute.

Cuvintele conversionate sunt implicate în relații de coordonare sau de subordonare la nivelul propoziției și frazei.

La nivelul propoziției din care fac parte termenii substantivizați un indice sintactic de recunoaștere a acestora îl reprezintă folosirea lor împreună cu anumite instrumente gramaticale cum ar fi prepoziția.

Capitolul V

Valori expresive ale conversiunii

Conversiune demonstrează mobilitatea limbii române și corespondențele existente între diferitele clase gramaticale.

Conversiunea nu se justifică doar ca mijloc de îmbogățire a vocabularului care servește la diversificarea formelor existente în limbă sau pentru a veni în sprijinul nevoilor de comunicare ale vorbitorilor. Cuvintele obținute pe această cale au o contribuție majoră și în îmbogățirea expresiei artistice.

Conversiunea deține un potențial stilistic ridicat, fiind un instrument lingvistic generator de expresivitate. Prin cuvânt, eul creator plăsmuiește și proiectează un univers propriu, iar implicarea fenomenului de transpoziție lexicală în acest proces lărgește posibilitățile expresive de care scriitorul se folosește pe parcursul actul artistic.

Schimbarea clasei gramaticale generează un prag ridicat de expresivitate mai ales la nivelul operelor literare, dar este specifică din acest punct de vedere și limbajului popular sau familiar, marcând deseori exprimarea de tip argotic. O tendință mai recentă se concretizează într-o oarecare metaforizare prin intermediul conversiunii la nivelul limbajului publicistic.

O primă realizare expresivă a conversiunii o reprezintă antonomaza care a fost definită în „Dicționarul de științe ale limbii”, ca „o figură semantică (trop) care constă în substituirea unui nume comun (de clasă, de specie) prin numele propriu al unui individ considerat reprezentativ pentru clasa respectivă; mai rar antonomaza permite și substituirea inversă. Numele propriu devine generic, în timp de numele comun se actualizează în context”.

Rodica Zafiu observa că „stilul publicistic actual uzează și abuzează de antonomaza, pe care o produce, în modul cel mai spontan, pornind de la nume proprii de o celebritate adesea efemeră (dar, e drept, foarte puternică la un moment dat). Esența figurii nu suporta multe inovații: e vorba, de obicei, de numele unei persoane care a devenit emblemă pentru o trăsătură morală pozitivă sau negativă.”

„ Multe dintre ele au ajuns o Eba”

„I-a aplicat niște înjurături zavoranice de mamă.“ (Cronica Cârcotașilor)– aici numele propriu metaforizat și-a schimbat valoarea gramaticală și a devenit adjectiv.

Antonomaza este întâlnită și în literatură unde capătă valențe distincte. Dacă în presă procedeul are o bogată încărcătură ironică, în textul literar el prezintă o încărcătură simbolică adâncă:

„Ȋn ungher adânc, un gând

Ȋmi șoptea că melcul blând

Din mormânt de foi, pe-aproape

Cheamă Omul să-l dezgroape…”

Barbu)

La Creangă însă, antonomaza capătă valențe distincte, ironico-metaforice:

„iar la urma urmelor, de fiecare greșeală să-i ardă școlarului câte un Sfânt-Nicolai.” (Amintiri din copilărie)

„Și cum află pricina, începe a ne pofti pe fiecare la Balan și a ne mângâia cu sfântul ierarh Nicolai pentru durerile cuvioaselor muște și ale cuvioșilor bondari, care din pricina noastră au pătimit.”(Amintiri din copilărie)

Antonomaza are aici rolul de a contribui la relatarea umoristică a unor fapte. Prin asocierile ironice de sens imprimate termenilor care construiesc antonomaza este diminuată impresia manifestărilor punitive violente.

În alt loc, antonomaza are o bogată încărcătură eufemistică substituind cu umor un nume a cărui pronunție este evitată:

„- N-oiu mai veni, Ivane, câte zilișoare-oiu ave eu, zicea ucigă-l crucea, cuprins de usturime și se tot ducea împușcat”. (Ivan Turbincă)

În folclor antonomaza face aluzie la un simbol, un anumit tip uman care este reprezentat tot în manieră ironică:

„Daca-i dai nas lui Ivan, ți se urcă pe divan”(Ivan este tipul omului îndrăzneț, obraznic, profitor)

Mai multe aspecte ale antonomazei au fost dezvoltate anterior în capitolul II.2.2

Importanța cuvintelor obținute prin conversiune (atât în identificarea elementelor care alcătuiesc nivelul lexico-semantic cât și în interpretarea elementelor ce aparțin nivelului stilistic care conferă individualitate textului literar) poate fi dedusă din capacitatea acestora de a genera și de a se integra unui număr foarte mare de procedee artistice și retorice.

Antiteză

„De ce-ai cântat? De ce te-am auzit?

Tu te-ai dumicat cu mine vaporos –

Nedespărțit – în bolți.

Eu veneam de sus, tu veneai de jos.

Tu soseai din vieți, eu veneam din morți.”

(T. Arghezi)

2. Enumerații:

„Domneste pe-aici violetul, tacerea,

cleiul tâmplaresc, oh, da,

cu care ne lipim bratele rupte.”

(N. Stănescu)

„zboară bătrânul pe sub pământ

printre viermi și rădăcinile minunate

ale stejarului, ale plopului, ale gutuiului,

ale prunului, arinului,

ale nuștiucuiului”

(N. Stănescu)

3. Repetiții:

„Viii si mortii viilor

unii într-altii si unii peste altii…”

(N. Stănescu)

4. Metafore:

„Tot universul nostru era albastru si gol.

mai aud și-un sunet sus

care nu a fost adus

în timpan de oameni vii,

în a fi și a nu fi”

(N. Stănescu)

5. Epitete:

„Fox frumos

Cu dinți oțele

Și preț mare

La cățele”

(I. Barbu)

„Pomi golași și zori de roșuri!

(E aprilie, nu mai)

Forfotă de fulgi pe coșuri,

În cuib fraged: Cir-li-lai”

(I. Barbu)

„Și ții minte că mi-e dragă,

Miorlăita, care-și bagă (antonomază)

Prin cămări, prin așternuturi,

Ochi-pucioasă, de te scuturi:”

(I. Barbu)

"Melc, melc,

Cotobelc,

Ghem vărgat”

(I. Barbu)

„nebuna de mătușa Mărioara”, „un drăguț de biciușor” (Ion Creangă).

6. Personificări

„Năzdrăvana de pădure

Jumulită de secure,

Scurt, furiș

Ȋnghitea din luminiș.”

(I. Barbu)

„vânt vrăjmaș” (I.L.Caragiale)

7. Inversiuni:

„Carte frumoasă, cinste cui te-a scris

Ȋncet gândită, gingaș cumpănită…”

8. Comparații:

„Atârnat de ploaie ca vântul între nori

Ca negrul de aripa neagră”

(N. Stănescu)

9. Invocația retorică:

„Frumoaso,

Ți-s ochi-așa de negri…”

(L. Blaga)

Substantivizarea poartă o adâncă amprentă expresivă cu un puternic efect de individualizare. Ȋn acest sens, instrumentul cel mai frecvent utilizat este articolul, cel mai adesea atașat unui adjectiv, unui participiu sau unui adverb. Prin acest procedeu este ridicată importanța calității la statutul de obiect independent:

„Și nencetat, ca pietrele de rouă,

Par a renaște-n locu-mi tot virgin,

Cu-o licărire-n fundul meu mai nouă

Pe cât mi-i încăputul de puțin.”

(T. Arghezi)

După cum s-a văzut în capitolul despre conversiunea adjectivelor în substantive, procedeul marchează mai ales limbajul paremiologic („Nu plătește bogatul, ci vinovatul.”). Valerica Sporis remarca în acest sens că deși este frecventă substantivizarea unor adjective care exprimă defecte, acest fapt nu reprezintă neapărat o regulă („Scumpul sau lacomul ascund avuțiile ca un rob, iară darnicul le cheltuiaște ca un domn” – D. Cantemir).

Un statut aparte îl are opera lui Caragiale unde articolul hotărât atașat adjectivelor imprimă o notă de ironie acută și exprimă disprețul vorbitorilor:

„ia să mai ciupim noi ceva de la onorabilul”

„Unde ești, să-ți cer iertare că ți-am preferit pe onestul d. Agamiță, pe admirabilul, pe sublimul, pe neicusorul, pe puicusorul Dandanache!”

Ȋn situațiile citate mai sus intenția personajelor este departe de a fi una apreciativă, așa cum ar putea sugera conținutul semantic al adjectivelor substantivizate, ci dimpotrivă, cuvintele subliniate concentrează disprețul, frustrările și dezaprobarea acestora.

Prin substantivizare posesorul devine întruchiparea însușirii respective, iar efectul individualizator este amplificat în poezia argheziană prin apelarea la construcții de tip apozitiv cu valoare de epitet: „Doar mie, Domnul, veșnicul și bunul,

Nu mi-a trimis, de când mă rog, nici unul”.

Un efect opus substantivizarii prin articulare se obține în urma conversiunii realizate cu ajutorul prepozițiilor sau prin folosirea unei unități lexicale într-un context sintactic specific substantivului. Prin acest procedeu se atinge un grad ridicat al abstractizării, universul poetic alunecă spre ambiguizare, iar cuvintele convertite capătă valoare de metaforă-simbol:

„Și-am zis verde de albastru,

mă doare un cal măiastru”

(N. Stănescu)

„O umbră prin mine trecu

E-atîta de rău că e bine

E-atîta de mult da că e nu

Bacovia-și iese din sine

Și râde în "a" și în "u"…”

Păunescu)

Nu în ultimul rând, se remarcă predilecția artiștilor cuvântului pentru vocativele obținute din baze adjectivale cu valoare de invocații retorice care surprind prin încărcătura afectivă maximă și care exprimă fie admirația, fie tendința de expansiune a eului liric:

„Pe veci pierduto, vecinic adorato!”

(M. Eminescu)

Frumoaso,

ți-s ochi-așa de negri…”

Nu mai puține valențe estetice concentrează procedeul de adjectivizare a substantivelor care pare să se preteze mai degrabă limbajului artistic decât celui comun.

După cum observa Alexandra Gherasim în studiul Valorizare estetică prin conversiune: „cele două părți de vorbire presupun existența concomitentă a lucrului și a calității”; substanțele sau lucrurile nu pot fi imaginate în afara însușirilor, la fel precum acestea din urmă solicită un obiect pe care să-l singularizeze. Acesta și explică ușurința cu care adjectivul se substantivizează, precum și posibilitatea întrebuințării substantivului ca adjectiv”.

Efectele obținute prin adjectivarea substantivelor sunt surprinzătoare. Caragiale reușește prin intermediul epitetului personificator din secvența „Era o zloată nemaipomenită: ploaie, zăpadă, măzărică și vânt vrăjmaș” să construiască atmosfera tensionată pe care o impune acțiunea nuvelei Ȋn vreme de război și, în același timp, să anticipeze conflictul adânc care va marca existența personajelor. Includerea structurii amintite într-o enumerație are ca rezultat gradarea și acumularea tensiunii epice.

Datorită procedeului de adjectivizare în discursul liric de tip contemplativ, expresivitatea limbajului artistic capătă valențe inedite în versurile poeziei Doar femeia scrisă de D. Matcovschi:

Indicele de conversiune la clasa adjectivului al structurilor subliniate este reprezentat prin morfemul „mai” care marchează gradul comparativ de superioritate și care este plasat impropriu înaintea substantivelor. Enumerația amplă care include cei trei termeni conversionați aparținând unor câmpuri lexicale diferite, intercalați printre adjective propriu-zise (pentru a întări sensul lor adjectival) se bazează pe o acumulare gradată de însușiri atribuite ființei descrise. Adjectivele provenite din substantive funcționează în acest context ca intensificatori având valoare stilistică de epitete metaforice. Surprinzătoare și neobișnuite în acest sens sunt cele două asocieri ale comparativului de superioritate cu substantive precedate de prepoziție „mai de șoaptă”, „mai de-april”.

Cu efecte asemănătoare s-au folosit în poezia eminesciană epitete metaforice precum: „zilele-mi copile”, „copila-mi murmurare”, „cugetările regine”, „inimă fecioară” etc.

Deși adjectivele provenite din pronume sunt nelipsite din orice context comunicativ și par să aibă o notă comună, atrag atenția în urma conversiunii unele pronume adjectivizate care se remarcă printr-un plus de lirism și subiectivitate.

Este și cazul adjectivului pronominal posesiv, de exemplu, care este expresia unor frământări interioare ale eului liric surprinse și în poezia argheziană „De-a v-ați ascuns…”: „dragii mei”, „feții mei frumoși”. Intensitatea trăirilor este amplificată spre finalul poeziei în enumerația „Puii mei, bobocii mei, copiii mei!/ Așa e jocul…” prin care eul liric afișează o falsă resemnare și care surprinde dimensiunea afectivă concentrată în monologul liric.

Valerica Sporis constată în studiul său că, spre deosebire de forma de singular care „corespunde unei viziuni individuale asupra realității fiind mai aproape de conștiință, forma de plural sugerează solidarizare, spirit de colectivitate, fiind preferată în literatura cu conținut social, patriotic, mesianic”. Este cazul poeziilor lui Octavian Goga care sunt presărate cu forme de plural ale adjectivelor posesive, materializări lingvistice ale conștiinței solidarității naționale: „sufletul nostru”, „clipele noastre”, „a noastră moșie”, „holdelor noastre”, „cuvântul strigărilor noastre” etc. Pluralul adjectivelor posesive sugerează existența unei ființe colective, iar eul liric în acest context este putătorul mesajului „celor mulți”.

Valențe deosebite îmbracă și adverbializarea substantivelor deși fenomenul are o frecvență redusă în limbajul artistic comparativ cu cel comun.

„Baba Dochia-învălită

Cu opt sarici

Sta covrig”

(I.Barbu)

„Și-n urmă-i corbii croncănind

Aleargă stol”

(G. Coșbuc)

„Dar, înainte de vreme, secerătorii mânau năvală spre bordeiele lor…”

(B.Ștefănescu Delavrancea)

Ȋn capitolul III.7 am adus în discuție un tip special de conversiune care poartă prin excelență o amprentă expresivă: conversiunea substantivului în verb. Acest procedeu este dominat de subiectivism ca urmare a folosirii pronumelui reflexiv în calitate de indicator de conversiune:

„Tu te-ai dumicat cu mine vaporos –

Nedespărțit – in bolti.”

(T. Arghezi)

(I.Vatamanu)

Verbele obținute pe această cale au un nuanțat conținut metaforic și se caracterizează prin lirism de tip reflexiv. Ȋn versurile argheziene verbul „te-ai dumicat” sugerează sacraliatea gestului (echivalează cu „a se împărtăși”), în timp ce selecția de verbe aparținând sferei vegetalului din al doilea exemplu fac aluzie la o contopire/ comuniune a eului liric cu natura.

Nu trebuie neglijat nici aspectul ludic pentru care creatorii de poezie optează uneori. Jocul aparent al cuvintelor este întregit de folosirea unui număr considerabil de cuvinte care și-au schimbat clasa de origine.

„Pomi golași și zori de roșuri!

(E aprilie, nu mai)

Forfotă de fulgi pe coșuri,

În cuib fraged: Cir-li-lai.

– Fox al meu, îți place, hai?”

(I.Barbu)

„Frunză verde de albastru,

mă doare un cal măiastru,

văd în față mov și verde,

coloarea care mă perde,

corcov văd cu veselie,

coloarea ce nu se știe,

mai aud și-un sunet sus

care nu a fost adus

în timpan de oameni vii,

în a fi și a nu fi”

(N. Stănescu)

Exemplele oferite în acest capitol atestă infinitele posibilități combinatorii ale unităților lexicale (nu doar în scop pur comunicativ, ci și artistic) pe care le posedă limba română în general și pe care le generează conversiunea ca mijloc de îmbogățire a vocabularului în particular.

Capitolul VI

Considerații asupra conversiunii în limba română actuală

Conversiunea este, după cum s-a arătat pe parcursul acestei lucrări, un procedeu complex de îmbogățire a vocabularului care implică mai multe niveluri ale limbii: lexical-semantic, morfologic și sintactic.

Deși unii cercetători nu o iau în calcul la îmbogățirea vocabularului (I. Coteanu, N. Forăscu, A. Bidu-Vrănceanu), considerând-o doar o „posibilitate” existentă în limbă de a crea unități lexicale noi sau integrând-o derivării („derivare improprie”) suntem de părere că avem de a face cu un fenomen bine individualizat care dispune de mecanisme specifice în formarea de noi cuvinte. Ȋn timp, conversiunea și-a demonstrat productivitatea, iar în prezent are o pondere destul de ridicată în formarea de unități lexicale noi.

Deși mijlocul intern de îmbogățire a vocabularului dominant este derivarea, conversiunea este un procedeu cu o vechime foarte mare în limbă, fiind extrem de necesară întrucât mijloacele de exprimare în limba română veche foarte sărace. Ȋn timp, anumite elemente sau categorii de elemente convertite s-au lexicalizat. Este și cazul infinitivului lung care a ajuns să fie asimilat derivării (a veni > venire, a supăra > supărare, a pregăti >pregătire etc). Ȋn prezent se poate constata că schimbarea valorii gramaticale intră în concurență cu derivarea procedeul bucurându-se de o oarecare modernizare datorită faptului că reprezentanții presei manifestă o mare predilecție pentru utilizarea ei datorită efectelor surprinzătoare pe care le are acestă în planul expresiei.

Cu toate că de-a lungul timpului mijloacele de expresie în limba română au evoluat și s-au rafinat prin împrumuturi masive din alte limbi, putem spune că conversiunea nu doar a ținut pasul cu aceste tendințe ale limbii, ci a cunoscut o evoluție proprie fiindcă, așa cum am arătat în capitolul III, a devenit posibilă conversiunea neologismelor și chiar a prefixoidelor (fresh, maxi, ex-ul etc.). Chiar și în afara acestor aspecte, putem aprecia că fenomenul conversiunii nu a pierdut teren în fața mijloacelor externe de îmbogățire a vocabularului deoarece ea continuă să fie folosită fie ca modalitate de evitare a repetiției, fie pentru a stabili diferențe semantice între cuvinte, sau pentru a se subordona tendinței actuale a vorbitorilor de economie în limbaj.

Aida Todi face, în studiul Considerații asupra conversiunii în limba română actuală, o inventariere a cuvintelor formate prin conversiune în limba română actuale, pornind de la faptul că termenii semnalați de ea nu apar înregistrați în lucrările lexicografice consacrate (Dicționarul limbii române – DLR sau Dicționarul de cuvinte recente, ediția a II-a al Floricăi Dumitrescu, 1997 – DCR2) din diverse motive: fie reprezintă fapte recente de limbă, fie se află oarecum la periferia vocabularului (elemente de argou, termeni familiari sau vulgari) sau au făcut obiectul cenzurii în decenii anterioare.

Repartiția tipurilor de conversiune diferă foarte mult de la un registru stilistic la altul și chiar de la un câmp semantic la altul.

Printre cele mai interesante și reprezentative cazuri de conversiune ne numără cele care au la bază substantivizarea adjectivului bazată pe principiul „minimului efort” sau pe faptul că adjectivul substantivizat poartă o informație mai complexă decât substantivul pe care l-a substituit. Exemple de acest tip au mai fost oferite anterior în lucrarea de față (în capitolele III și IV), însă completăm inventarul lor și cu următoarele:

Anticipate – de la alegeri anticipate – Ȋn toamnă se vor organiza anticipate;

Audiovizual (Consiliul Audiovizualului);

Celular/mobil – Să-ti închizi mobilul pe durata spectacolului;

Democreștin – „democrat – creștin”;

Divizionară – „echipă care activează într-una dintre divizii”;

Intermediar – „persoană care intermediază ceva” – Intermediarul a transmis mesajul vostru și va reveni cu suma pe care ați solicitat-o.

Flagrant – „punerea la cale a unei situații incriminatoare” – Arestarea a fost precedată de organizarea unui flagrant.

Handicapat – „persoană cu dizabilități” sau „om neputincios, nedescurcăreț și cam sărac cu duhul” – peiorativ;

Homosexual;

Oficial – Comunicatul a fost făcut de către un oficial al Ministerului de interne.

Parabolică – din antenă parabolică – Pentru a putea prinde toată grila de programe a fost nevoie să reorientăm parabolica.

Transcendental – „adept al meditației transcedentale”;

Tricolor – „component al echipei naționale”, dar și cu sensul de „steag”;

Țărănist – „membru al partidului țărănesc”;

Verde – „aparținând mișcării ecologiste”

Anticoncepțional/ contraceptiv – de la pilulă anticoncepțională sau contraceptivă;

Aerobic – de la gimnastică aerobică sau dans aerobic – De luna viitoare merg la aerobic.

Logistică – Această firmă are o logistică foarte bine pusă la punct.

Maidanez/ comunitar – referitor la animale – „fără stăpân”;

Preuniversitar – învățământul preuniversitar – Ȋn ultimii ani s-au redus sute de posturi din preuniversitar.

Dintre conversiunile care marchează limbajul argotic și care se caracterizează printr-o mare expresivitate amintim:

Activ – „cazier bogat” – Are mai multe spargeri la activ.

Buzat, buzați – „țigan”

Dungat, dungați – „deținut, pușcăriaș”

Ecologist – „vagabond, om al străzii”

Ghebos – (în argoul școlar) – „nota 2”

Glumeț – „bolnav psihic, nebun, smintit”

Golaș – „homosexual”

Hepatic, hepatică – „persoană de rasă mongolă”

Mititica – (limbajul deținuților) – „pușcărie”

Mut – „om lipsit de personalitate” – Cu mutul acesta nu ajung nicăieri, nu realizez nimic.

Pârâcios – „informator, securist”

Putred– (limbajul deținuților) – „deținut cu condamnare mare”

Sovietică – (limbajul deținuților) „Lovitură dată pe la spate”

Verzișor, verzișori – „dolari”

Tot aici intră și unele substantive formate după 1989 din adjective depreciative: Odiosul (apelativ folosit pentru Nicolae Ceaușescu) și Sinistra (poreclă atribuită Elenei Ceaușescu)

De formație recentă sunt și unele substantivizări ale infinitivului lung:

Demonizare – „aderare la demonism, la credința în demoni”;

Impozitare – „a pune impozit” – A crescut pragul de impozitare;

Indexare – „acțiunea de a midifica salariile, pensiile etc în funcție de un indice economic sau monetar”;

Jurizare – „acțiunea de a juriza” – Jurizarea lucrărilor se va face până pe 20 noiembrie.

Nominalizare – „propunere (de obicei pentru un premiu)” – Nu s-au făcut încă nominalizările pentru premiile Oscar.

Victimizare – „transformarea în victimă” – Victimizarea la care te supui te va îndepărta de cei dragi.

Disponibilizare – „concediere” – Criza a avut ca efect disponibilizarea unui număr impresionant de angajați din toate domeniile.

Substantivizarea participiului este în strânsă legătură cu procedeul anterior:

Disponibilizat – „concediat” – Disponibilizații vor primi salarii compensatorii.

Colorat – „țigan”;

Întărită – „casă de bani, seif” – în limbajul lumii interlope;

Mascat, mascați – „polițist din trupele antiteroriste care poartă cagulă pe față în timpul intervențiilor” – Coruptul a fost ridicat de mascați.

Sonat, sonați – „nebun, smintit”

Trăsnit – „nebun sau excentric” – Numai un trăsnit ca tine putea face așa ceva.

Șezut – „fese” – Exercițiul presupune atingerea șezutului cu călcâiele.

Definitivat – de la „examen de definitivat” – Ȋnscrierea la definitivat se poate face după primul an de învățământ.

Prin substantivizarea supinului s-au obținut unele cuvinte aparținând limbajului familiar sau argotic precum:

Băută – „chef, beție” – Aveau obiceiul să iasă la o băută vineri seara după muncă.

Produs – termen argotic pentru „prostituție” – „Cumnata lui Pepe a fost scoasă la produs sau s-a prostituat de bunăvoie?” (titlu de articol pe www.spynews.ro)

Chiuită/ tropotită – „dans pe ritmuri tradiționale completat de chiuituri, respectiv de tropăituri” – După aperitiv, nuntașii și-au încins spiritele la o chiuită.

Substantivizarea prepoziției și substantivizarea infinitivului scurt s-au produs, în româna actuală, pe teritoriul limbajului sportiv:

Contră – din prepoziția cu regim de genitiv contra

Pasă – din infinitivul scurt al verbului a pasa (împrumutat din englezescul to pass – ”a trimite mingea de la un jucător la altul”) – „trimitere a mingii” – „Un coechipier nu i-ar fi dat o pasă de gol atât de bună lui Gareth Bale.” (Titlu de articol pe www.digisport.ro)

De formație destul de recentă este și substantivizarea unor interjecții precum: beep (bip), fâs (cu sensul de „eșec” – N-a făcut niciun fâs.) sau zdup („închisoare”).

Adjectivizarea este mult mai puțin productivă comparativ cu substantivizarea și se manifestă în limbajul exclusiv familiar:

Beton – „solid, indestructibil, impenetrabil (în sport) sau foarte frumos (în argou)”;

Brici – „excelent, formidabil”;

Crimă – „formidabil, extraordinar”; este întâlnit destul de des și în sintagma „crimă și pedeapsă” cu sensul „groaznic, îngrozitor, foarte dificil sau obositor”;

Tămâie – „prost, ignorant” (în argou);

Parfum – „Nesemnificativ” – „Romania e parfum! Uite ce ti se poate întâmpla în Belgia dacă-i enervezi pe ceceni!” (titlu de articol pe www.sport.ro)

Drogat – „beat, băut sau care a consumat droguri”; izolat și ocazional termenul poate fi folosit pentru a desemna persoanele care sunt nevoite să ia o cantitate însemnată de medicamente;

Țuț – „bun, frumos, de calitate superioară.”

Ceva mai bine reprezentată decât adjectivizarea, adverbializarea se produce prin pierderea flexiunii și apariția cuvintelor în contextele și cu funcțiile sintactice ale adverbului și domină limbajul colocvial remarcându-se printr-o deosebită expresivitate;

Brici/ ceas – merge brici sau merge ceas;

Chipurile – „ca pretext” – A venit chipurile mai repede.

Lună – A făcut lună în casă.

Trăsnet – „extraordinar, minunat” – merge trăsnet;

Neted – „deschis, franc, pe față, pe șleau, fără ocol”;

Mișto – Se îmbracă mișto.

Solo – „singur, de unul singur” – A acționat solo.

Aida Todi face totuși observația că adverbializarea adjectivului nu este un fenomen izolat și nu se produce doar la periferia lexicului.

De asemenea cercetătoarea semnalează efectul expresiv care se obține în limbajul vorbit prin trecerea unor substantive la clasa interjecției: valea!, roiu’!, sufletu’!, pârtie!, Noroc!, Baftă!, Succes!, Atenție!, Gura!, Liniște! etc. Trebuie menționat că ultimele exemple reprezintă expresii concentrate ale unor propoziții exclamative imperative (Faceți pârtie!, Fă liniște!, Ține-ți gura!, Fii atent! etc ).

După cum se poate observa din cele expuse mai sus, dar și în capitolele precedente, cea mai productivă formă de conversiune este substantivizarea adjectivului, fenomen ce cunoaște o expresivitate deosebită mai ales în limbajul familiar și argotic.

Per ansamblu, întregul procedeu al trecerii unor cuvinte de la o clasă gramaticală la alta s-a dovedit a fi foarte productiv, iar tendința actuală este de a apela la conversiune fie din dorința de a oferi diversitate și nuanța comunicării, fie pentru efectele comice, ironice și surprinzătoare pe care aceasta le poate genera.

Partea a II-a

Noul curriculum educațional

Termenul de curriculum desemnează ansamblul proceselor educative și al experiențelor de învățare prin care trece elevul pe durata parcursului său școlar.

Etimologia cuvântului (lat. curriculum = “alergare, parcurs”) sugerează programul activității educaționale în integralitatea și funcționalitatea sa, care se concretizează în planuri de învățământ, programe școlare, manuale, ghiduri metodice.

Termenul de curriculum are în vedere atât activitatea de cercetare și dezvoltare a educației cât și toate documentele și aspectele subordonate activității educative.

Teoria curriculum-ului a adus mai multă coerență în organizarea și funcționarea învățământului până la cele mai mici nivele.

Ȋn prezent există o preocupare constantă pentru reformarea curriculum-ului care vizează atât restructurări de strategii și de abordări cât și de conținut.

Mihaela Secrieru consideră că premisele reformei educaționale românești se referă la „dezvoltarea economică și socială a umanității, în general, și a unei națiuni, în special”, fiind „dependentă de capitalul uman și cel intelectual, iar educația este cea care manageriază aceste resurse primare”. Autoarea apreciază că idealurile și premisele educației trebuie obiectivate prin acțiuni educative și că sistemul de învățământ românesc trebuie să răspundă necesităților de globalizare sau internaționalizare fapt ce a impus adoptarea unor reforme în domeniu.

Prin promovarea unui curriculum național s-a urmărit „egalizarea oportunităților cognitive școlare”. Noul curriculum este destinat să răspundă actualelor nevoi de dezvoltare a societății și trebuie să aibă caracter „național”, adică să ofere oportunități de școlarizare egale tuturor elevilor din România, indiferent de școala în care se află. Scopul conceperii unui nou curriculum este de a facilita contribuția acestuia „la dezvoltarea personală a elevilor cât și la accelerarea dezvoltării țării în concordanță cu noile opțiuni strategice”.

Conform opiniei specialiștilor, prin abordarea unui nou curriculum au fost avute în vedere aspecte care țin de:

Formarea profesorilor;

Examinare și evaluare;

Crearea unei piețe a manualelor școlare;

Elaborarea standardelor ocupaționale pentru profesori;

Îmbunătățirea mecanismelor de finanțare și de management ale învățământului.

Aspectele prezentate mai sus se concretizează prin:

Elaborarea noilor planuri-cadru de învățâmânt;

Elaborarea programelor școlare pe discipline;

Elaborarea manualelor școlare;

Activitățile efective din clasă desfășurate de cadrul didactic împreună cu elevii.

Idealul educațional

Reforma din învățământul românesc actual propune, prin toate componentele sale, un nou ideal educațional care definește un anumit profil de personalitate al absolventului sistemului de învățământ din perspectiva evoluției societății actuale. Din această perspectivă, noul plan de învățământ, programele școlare, ariile curriculare, manualele alternative și alte materiale auxiliare oferă cadrelor didactice o abordare fundamental modificată a procesului învățării.

Rolul formator al dascălului devine indiscutabil în măsura în care el este capabil să înțeleagă și să aplice spiritul documentelor reglatoare ale reformei, în așa fel încât la sfârșitul învățământului obligatoriu elevii să răspundă unor obiective ce vizează integrarea individului într-o societate românească dinamică.

Idealul educațional reprezintă finalitatea educațională de maximă generalitate, care angajează toate resursele formative și informative ale societății.

Legea educației naționale definește idealul educațional ca “dezvoltare liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, formare a personalității autonome și asumare unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea și dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetățenească activă în societate, pentru incluziunea socială și pentru angajare pe piața muncii.”

Finalitățile învățământului gimnazial derivă din idealul educațional și se referă la:

asigurarea educației elementare pentru toți copiii;

formarea personalității copilului, respectând nivelul și ritmul său de dezvoltare;

înzestrarea copilului cu acele cunoștințe, capacități și atitudini care să stimuleze raportarea efectivă și creativă la mediul social și natural și să permită continuarea educației în celelalte cicluri de învățământ.

Studierea limbii române ca limbă maternă în școală se înscrie idealului educațional al învățământului românesc:

„Ȋnvățământul românesc urmărește realizarea idealului educațional întemeiat pe tradițiile umaniste, pe valorile democrației și pe aspirațiile societății românești și contribuie la păstrarea identității naționale.

Idealul educațional al școlii românești constă în dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane în formarea personalității umane și creative.”

(Legea învățământului, nr. 85/1995, art.3)

Dacă la obținerea acestor rezultate contribuie toate obiectele de învățământ, aportul cel mai de seamă se datorează cu siguranță studierii limbii (gramaticii). Limba română constituie principalul obiect de studiu în învățământul nostru obligatoriu, conferindu-i-se un loc privilegiat în planurile de învățământ. Fără însușirea corespunzătoare a limbii române nu poate fi concepută evoluția intelectuală viitoare a școlarilor, pregătirea lor corespunzătoare la celelalte obiecte de studiu.

În acest sens, curriculumul de limba și literatura română pentru clasele V-VIII propune o mutație fundamentală la nivelul studierii limbii și literaturii române. În locul compartimentării artificiale a disciplinei în limbă, literatură și comunicare, se propune un nou model, cel comunicativ-funcțional, adecvat nu numai specificului acestui obiect de studiu, ci și modalităților propriu-zise de structurare a competenței de comunicare a elevilor.

Competențele

Competențele sunt, la nivelul curriculumului, o subcategorie a finalităților și trebuie considerate sarcini de dezvoltare, praguri pe care elevul trebuie să le atingă în evoluția sa școlară.

Programa de limba și literatura română face referire la „Recomandarea Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene privind competențele-cheie din perspectiva învățării pe tot parcursul vieții” care „conturează, pentru absolvenții învățământului obligatoriu, un „profil de formare european” care are la bază opt domenii de competență-cheie: Comunicare în limba maternă, Comunicare în limbi străine, Competențe matematice și competențe de bază în științe și tehnologii, Competența digitală, A învăța să înveți, Inițiativă și antreprenoriat, Sensibilizare și exprimare culturală.”

Conform definiției propuse chiar în nota de prezentare a acestei programe, competențele reprezintă „ansambluri de cunoștințe, deprinderi și atitudini care urmează să fie formate până la finele școlarității obligatorii, de care are nevoie fiecare individ pentru împlinirea și dezvoltarea personală, pentru cetățenia activă, pentru incluziune socială și pentru angajare pe piața muncii”. Deci competențele-cheie urmăresc dezvoltarea personală a individului, dar și pe cea social-culturală precum și atingerea unei dimensiuni europene concomitent cu actul de conturare a unei identități naționale. Achiziția acestor competențe este realizabilă prin efortul mai multor arii curriculare.

Modelul comunicativ-funcțional și competențele-cheie specifice disciplinei limba și literatura română impun anumite competențe generale în cadrul programelor școlare pe niveluri de învățământ și o anumită organizare a conținuturilor.

Programa de Limba și literatura română aflată în deplină concordanță cu normele cadrului european, propune atingerea următoarelor competențe generale, sociale și civice:

Obținerea competențelor enunțate mai sus se va face pe tot parcursul ciclului gimnazial.

După cum ni se arată în aceeași notă de prezentare a programei, pe parcursul învățământului obligatoriu elevii trebuie să-și formeze în primul rând competențe de comunicare indispensabile, în lumea contemporană, pentru orice tip de activitate profesională: exprimarea corectă, ascultarea, înțelegerea și producerea de masaje orale și scrise în diverse situații de comunicare.

Deoarece limba română are statut dublu, fiind atât disciplină din curriculumul național cât și limbă de școlarizare, studierea ei este menită să asigure formarea competențelor de comunicare necesare în toate domeniile de cunoaștere și de activitate.

Finalitățile studierii limbii și literaturii române în gimnaziu

Finalitatea sau scopul educațional a fost definit de Mihaela Secrieru (2006: 48) drept „ceea ce se dorește să se obțină la sfârșitul unei acțiuni educative de lungă durată. Este scopul cel mai general.” Ȋn analiza acestui concept autoarea ține cont și de triada finalităților educației luată în discuție de mai mulți specialiști în domeniul educației (M. Secrieru, 2006: 49):

Aceeași lucrare menționează faptul că finalitățile educației, raportate la conținutul programelor școlare au o dublă valoare: de „validare” și de „reglare”.

Finalitățile disciplinei Limba și literatura română se reflectă nemijlocit în competențele generale și în setul de valori și atitudini enunțate în programă, din care derivă întreaga structură curriculară (competențe specifice și conținuturi ale învățării). Scopul studierii limbii și literaturii române în perioada școlarității obligatorii, după cum este enunțat în programă, „este acela de a forma un tânăr cu o cultură comunicațională și literară de bază, capabil să înțeleagă lumea, să comunice și să interacționeze cu semenii, să-și utilizeze în mod eficient și creativ capacitățile proprii pentru rezolvarea unor probleme concrete din viața cotidiană, să poată continua în orice fază a existenței sale procesul de învățare, să fie sensibil la frumosul din natură și la cel creat de om.”

Mihaela Secrieru (2006: 51) prezintă finalitățile studierii limbii și literaturii române în gimnaziu prin raportare la două domenii: teoria limbii și practica limbii.

Teoria limbii

Formarea unui sistem de atitudini, valori și comportamente axate pe:

Consolidarea interesului pentru învățare și autoeducare;

Conștientizarea valorilor spirituale și etice vehiculate prin limbă și literatură;

Înțelegerea semnificației limbii ți a creației spirituale;

Formarea unui temeinic profil civic și moral;

Structurarea unui sistem axiologic deschis;

Interiorizarea valorilor democratice ale toleranței și ale dialogului între culturi umane complexe.

Formarea unui ansamblu de cunoștințe temeinice privind:

Sistemul și subsistemele limbii;

Strategiile și regulile comunicării sociale;

Diversitatea, valoarea estetică și etică a creațiilor beletristice.

Formarea unor deprinderi integratoare de exprimare și receptare orală corectă:

Exprimarea în scris a unor idei, într-o formă ordonată, clară și corectă;

Lectura și interpretarea nuanțată a unor texte.

Formarea unor capacități intelectuale privind:

Optimizarea relațiilor gândirii;

Dezvoltarea creativității specifice;

Formarea reprezentărilor culturale;

Însușirea unor metode și tehnici de muncă individuală.

Practica limbii

Practica rațională a limbii își propune dezvoltarea celor patru deprinderi integratoare, în scopul:

Înțelegerii structurii și funcționalității limbii, ca sistem unitar, în permanentă evoluție;

Stăpânirii unor reguli și modele de bază ale comunicării orale și scrise;

Activării cunoștințelor de bază ale limbii și adaptării acestora la particularitățile situației de comunicare;

Comunicării ideilor și sentimentelor într-un mod original, accesibil și armonios.

Formularea reprezentărilor culturale include:

dezvoltarea disponibilităților de receptare a mesajelor literare/nonliterare scrise;

stăpânirea tehnicilor principale de analiză a textului literar/ nonliterar;

interiorizarea valorilor spirituale ca premisă a propriei dezvoltări intelectuale, afective și morale.

Ȋnsușirea unor metode și tehnici de muncă intelectuală se realizează progresiv prin:

Aprofundarea cunoștințelor acumulate;

Noi informații selectate în urma unor procese de observare, discriminare, selectare, analiză, sinteză etc.

Finalitățile reprezintă baza de derivare a competențelor ce trebuie dezvoltate pe parcursul școlarității la elevi.

Curriculumul de limba și literatura română

După cum am afirmat deja și în concordanță cu ceea ce prevede programa, învățarea limbii și literaturii române în gimnaziu se întemeiază pe modelul comunicativ-funcțional și este reglementată prin programa școlară de limba și literatura română, un document care prezintă eșalonarea conținutului acestei discipline în funcție de ciclurile școlare, de clase, prin respectarea particularităților de vârstă ale educabililor.

Curriculumul de limba și literatura româna are în vedere un model deschis de proiectare curriculară prin care lărgește opțiunile autorilor de manuale alternative, dar și ale profesorilor în ceea ce privește selectarea si modul de abordare al conținuturilor propuse spre învățare. De asemenea, programa își propune să echilibreze relația dintre exprimarea scrisă și cea orală, iar accentul cade pe aspectele concrete ale utilizării limbii literare.

În sensul celor arătate mai sus, dominantele curriculumului de limba și literatura română pentru gimnaziu sunt:

definirea domeniilor disciplinei exclusiv în termeni de capacități: receptarea mesajului oral, receptarea mesajului scris, exprimarea orală și exprimarea scrisă;

prezentarea comunicării în calitatea sa de competență umană fundamentală, acoperind deprinderi de receptare și de exprimare orală și scrisă;

echilibrarea ponderii acordate exprimării orale față de cea scrisă, precum și mutarea accentului pe producerea unor mesaje proprii;

centrarea obiectivelor pe formarea de capacități proprii folosirii limbii în contexte concrete de comunicare;

adaptarea conținuturilor la nivelul de vârstă și la interesele copiilor.

Structura curriculumului școlar are următoarele componente:

nota de prezentare

competențele generale urmărite pe întreg parcursul învățământului gimnazial; având un grad ridicat de generalitate și complexitate, acestea se referă la formarea unor capacități și atitudini generate de specificul disciplinei;

valori și atitudini ce urmează a fi dezvoltate prin studierea limbii și literaturii române;

competențe specifice și conținuturile asociate acestora prin care se formulează rezultatele așteptate ale învățării pentru fiecare an de studiu și urmărind progresia în formarea de capacități și achiziția de cunoștințe ale elevului de la un an de studiu la altul;

exemple de activități de învățare care propun modalități de organizare și de realizare a demersului didactic cu elevii;

conținuturile învățării, pe ani de studiu, ca mijloace prin care se urmărește atingerea competențelor generale și specifice. Acestea sunt organizate în seturi de unități, urmărind domenii specifice precum: lectura, practica rațională și funcțională a limbii și elementele de construcție a comunicării.

standardele curriculare de performanță la sfârșitul ciclului gimnazial, în calitatea lor de standarde naționale, de sistem de referință pentru evaluarea calității procesului de învățare, la sfârșitul gimnaziului.

sugestii metodologice

Proiectarea activității didactice, elaborarea de manuale școlare alternative trebuie să fie precedate de lectura integrală a programei școlare și de urmărirea logicii interne a acesteia. În cadrul programei, fiecărui obiectiv cadru îi sunt asociate obiective de referință; atingerea obiectivelor de referință se realizează cu ajutorul conținuturilor. Cadrul didactic poate opta pentru utilizarea activităților de învățare recomandate prin programă sau poate propune alte activități adecvate colectivului de elevi și condițiilor concrete din

clasă. Strategiile de lucru propuse trebuie să țină seama de experiența elevilor la această vârstă și să permită valorizarea pozitivă a acesteia.

Centrarea pe elev, ca subiect al activității instructiv-educative presupune respectarea unor exigențe ale învățării durabile, așa cum sunt:

– utilizarea unor metode active care pot contribui la dezvoltarea capacității de comunicare, de

manifestare a spiritului critic, tolerant, deschis și creativ;

– exersarea lucrului în echipă, a cooperării și/sau a competiției;

– realizarea unor activități diverse de receptare și producere de mesaje orale și scrise, care să dea posibilitatea tuturor elevilor de a se participa la propria învățare;

– integrarea, în predare-învățare-evaluare, a elementelor de conținut din cele trei domenii ale disciplinei (lectură, practica rațională și funcțională a limbii, elemente de construcție a comunicării), pentru a le oferi elevilor motivații pentru învățare și un demers coerent integrator al formării capacităților de comunicare.

Conținuturile marcate prin asterisc (*) reprezintă elemente facultative ale curriculumului și nu fac obiectul evaluărilor naționale.

OBIECTIVE CADRU

1. Dezvoltarea capacității de receptare a mesajului oral

2. Dezvoltarea capacității de exprimare orală

3. Dezvoltarea capacității de receptare a mesajului scris

4. Dezvoltarea capacității de exprimare scrisă

Conversiunea în curriculum de specialitate și manualele alternative

Conversiunea la clasă nu este studiată doar ca fenomen izolat al limbii ci, prin modul de structurare propus de curriculum și concretizat prin manualele alternative este abordată prin textele literare ce constituie materializări artistice și expresive ale faptelor de limbă. Literatura oferă astfel un back-ground ….

Strategii didactice

Strategii clasice

Strategii moderne

Metode și procedee

Clasificarea metodelor de învățământ

Tehnici moderne de învățare interactivă

Metode interactive – Aplicații

Didactica tradițională și cea modernă

Manualele alternative

Prezentarea conversiunii în manualele alternative

Activitățile extracurriculare și rolul acestora în stimularea receptării limbii și literaturii

Evaluarea – de la teorie la practică educațională

Etapele evaluării

Metode alternative de evaluare

Tehnicile de evaluare tradiționale

Evaluarea sumativă – aplicații

Exerciții lexicale – Conversiunea

Proiecte didactice