Metode Si Procedee de Dezvoltare a Capacitatii de Comunicare Orala In Ciclul Primar

CUPRINS

ARGUMENT……………………………………………………………………………………..

CAPITOLUL 1. LIMBAJUL LA VÂRSTA ȘCOLARULUI MIC

1.1. Legătura dintre comunicare și limbaj……………………………….

1.2. Stilurile și formele comunicării…………………………………………

1.3. Funcțiile limbajului………………………………………………………..

1.4. Progresia limbajului la clasele mici…………………………………..

1.5. Tulburări de limbaj………………………………………………………..

CAPITOLUL 2. REPERE TEORETICE PRIVIND EDUCAREA LIMBAJULUI LA CICLUL PRIMAR.

2.1.Rolul și importanța limbajului în formarea personalității umane………

2.2. Câteva caracteristici psiho-fizice ale dezvoltării limbajului la vârsta copiilor din ciclul primar……………………………………………………………………..

2.3. Etapele dezvoltării limbajului la clasele I-IV……………………….

CAPITOLUL 3. STRUCTURA LIMBAJULUI LA COPILUL DIN CLASELE PRIMARE………………………..

3.1. Structura fonetică a limbajului celor mici………………………

3.2. Aspectul lexical al limbajului……………………………

3.3. Aspectul gramatical al limbajului………………………

CAPITOLUL 4. METODE ȘI PROCEDEE DE DEZVOLTARE A LIMBAJULUI LA COPIII DIN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR.

4.1. Lectura după imagini………………

4.2. Jocurile didactice și aportul lor la dezvoltarea limbajului …..

4.3. Convorbirea – modalitate fundamentală de dezvoltare a limbajului……………………………………………………………………………………

4.4.Povestiri, repovestiri, povestiri create de copii.

4.5. Memorizarea…………………………..

4.6. Jocul exercițiu ca mijloc de dezvoltare a limbajului…………..

CAPITOLUL 5. FORMAREA DEPRINDERILOR DE EXPRIMARE CORECTĂ ÎN ȘCOALĂ

5.1. Activități didactice specifice care contribuie la formarea deprinderilor de exprimare corectă ………………………….

5.2. Mijloace, metode și procedee folosite pentru realizarea aspectului fonematic al vorbirii copiilor………………………

5.3. Mijloace, metode și procedee folosite pentru dezvoltarea vorbirii sub aspect gramatical…………………………………………..

5.4. Metode și procedee folosite pentru realizarea expresivități vorbirii copiilor…………………………………………………………

CONCLUZII………………………………………………………………….

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………….

ANEXE………………………………………………………………………….

CAPITOLUL 1. LIMBAJUL LA VÂRSTA ȘCOLARULUI MIC

Legătura dintre comunicare și limbaj

În educație, comunicarea înseamnă, în primul rând, un transfer perpetuu de valori ale umanității către generațiile în continuă devenire.

Orice societate își formulează un ideal educațional în virtutea căruia structurează valorile de cultură și civilizație la care să aibă acces cetățenii ei, tineri și copii, viitori partiipanți la viața socială, creatori, la rândul lor, de noi valori și de patrimoniu cultural.

În educație, comunicarea este neapărat funcțională. Aceasta presupune că vehiculează limbaje specializate, socialmente acceptate, pe care elevii le vor învăța, la rândul lor, le vor aprofunda treptat, devenind ei înșiși specialiști într-un domeniu sau altul de activitate.

Apoi, în educație, comunicarea înseamnă transmiterea de informații dinspe profesor ca mediator spre elevii beneficiari.

Comunicarea a fost definită cel mai adesea ca o formă particulară a relației de schimb între două sau mai multe persoane, două sau mai multe grupuri. O astfel de înțelegere își are rădăcinile în concepția lui Claude Levi-Strauss, care interpreta societatea de pe pozițiile unei teorii a comunicării.

În mod curent, aceasta se pretrece în chiar procesul de intruire, unde informația anterior prescrisă în planuri și programe de învățământ prinde viață în drumul său de la profesor spre elev prin actul viu al comunicării didactice.

Mesajul științific dobăndește și calitatea de a fi didactic, adică accesibilizat, esențializat și măsurabil în efecte formative și informative observabile la elevi.

Ceea ce iese în evidență în comunicarea didactică este caracterul ei interactiv. Între profesor, ca deținător al informației științifice și cel ce învață se stabilesc trasee active de intercomunicare.

Deși cunoaște mai multe accepțiuni, comunicarea didactică, poate fi definită ca proces de interacțiune prin care profesorul transmite elevilor materia de învățământ.

Limbajul este definit cel mai adesea ca fiind activitatea psihică de comunicare între oameni prin intermediul limbii. „Limbajul este activitatea verbală, comunicare prin intermediul limbii una dintre formel activității comunicative ale omului” (Silamy, 1965, p. 162).

Expresivitatea limbajului este dovada concludentă a învățării raționale și imaginativ-creative pe parcursul anilor de studiu sub impactul actelor de instruire. Cel ce învață reușește să redea cu claritate ceea ce și-a însușit și să transmită, la rândul său, cunoștințe, informații în împrejurări diverse – școlare sau de viață -, să convingă că stăpânește bine ceea ce se spune, să formuleze meesaje inteligibile în actul comunicării, să utilizeze limbajul în exprimarea artistică etc.

Expresivitatea limbajului presupune un nivel superior de utilzare a limbii și a resurselor ei. Elevul redă în cuvinte puține sensuri profunde; intonația se modulează armonios pe conținuturile transmise; se imprimă accente, se nuanțează idei; mesajul se colorează stilitic și devine mai convingător, mai aproape de ceea ce vrea elevul să transmită ca senificație; se imprimă originalitate, persoana se poate exprima ca individualitate, se poate prezenta semenilor așa cum este și ce ar putea deveni; se poate accede la arta exprimării prin cuvânt.

În termenii comunicării, profesorul este într-adevăr emitentul mesajelor către destinatarii acestora. Specific comunicării didactice este faptul că profesorul transmite elevilor mesaje care formal nu îi aparțin, ci sunt preluate din câmpul științei, anterior codate și concentrate în documente de învățământ.

Profesorul decodifică la rându-i informația științifică prevăzută în programele școlare și o retransmite elevilor în rigori didactice și finalităție ducative, adică:

esențializat;

accesibil (după criteriul vârstei celor cărora li se adresează);

sistematizat (după reguli metodice);

atractiv (umanizat);

apreciativ (cu posibilități de a fi evaluat);

Principalul cadru de desfășurare a comunicării didactice este lecția cu toate detaliile ce-o privesc, bine cunoscute și pe larg tratate în literatura de specialitate.

Faptul că limbajul și comunicarea constituie mecanisme psihice aflat cel mai des la îndemâna individului pentru a-și regla propria conduită, dar și conduita altora este prea evident pentru a insista asupra lui. Dacă sistemul imaginilor, conceptelor și ideilor, format prin intermediuul mecanismelor infirmațional-operaționale ar fi ținut ascuns, secret, dacă el n-ar fi folosit, vehiculat, atunci nu ar putea fi prelucrat și reintrodus în circuitul cunoașterii, nu ar avea nici un impact asupra activității umane.

„Comunicarea și limbajul reglează procesul devenirii personale a individului comunicarea este factorul exogen care intervine în evoluția personalității, ea produce modificări durabile în conduita persoanelor.” (Wackenheim, 1969).

Stilurile și formele comunicării

„Stilul este omul însuși” (Buffon), ceea ce înseamnă că fiecărui individ îi este caracteristic un anumit mod de a gândi, de a se exprima sau de a se adresa. Citind un text, putem să identificăm câte ceva despre personalitatea autorului, nivelul său de instruire, talent, înclinație spre romantism sau pragmatism, temperament și caracter, sau chiar despre mediul social în care trăiește. La fel, ascultând un discurs, putem sesiza și conduita de comunicare cu multe detalii semnificative pentru un stil personal.

În literatura de specialitate se vorbește despre estetică a cmunicării cu trimitere la calitățile individuale de eleganță și rafinament, la frumusețea relațiilor interpersonale sau armonia comunicării între oameni.

Totodată, stilul de comunicare poate avea implicaâii de natură etică prin efectul benefic sau răuvoitor al vorbelor scrise sau rostite.

În fine, stilul de comunicare incubă, în unele cazuri, adevărate resurse terapeutice.

De asemenea, în stilul de exprimare se imprimă naturalețea, firescul, armonia sau, într-un cuvânt, eleganța comunicării.

Stilul personal este observabil atât în conjuncturi profesioniste, cât și în viața obișnuită a fiecăruia dintre noi.

Reversul stilului de exprimare și a calităților lui ne apare ca agramatism, incoerență, confuzie, sau vulgaritate și indecență. În unele grupări restrânse se propagă un mod de exprimare adoptat de către membrii acestora și care se constituie în argou.

Literatura lingvistică a consacrat studii didactice în abordarea stilurilor după criteriul conținutului și al unității lui funcționale.

Literatura psihopedagogică a descris nuanțat stilurile literar (beletristic), științific, administrativ, publicistic, jurnalistic, denumite și stiluri funcționale. ( V. Teodorescu, 1995).

Stilul literar

În stilul literar se scriu opere epice (romane, nuvele, schițe, povestiri, eseuri), lirice (ode, elegii, sonete) sau dramaturgie (drame, tragedii, comedii). Orice lucrare literară „vorbește” de la bun început prin titlul ei, apoi se dezvăluie treptat ca modalitate proprie autorului ei de a vedea lumea și de a interpreta mari dileme ale destinului uman.

Stilul literar ne îndepărtează de limbajul uzual și încearcă prin orice formă – uneori chiar aba lui, atunciteri deliberate de la exprimarea curentă – obținerea efectului estetic, emoțional sau ideatic. Important nu este „ce” se transmite de către autor ci „cum” se transmite.

A scrie într-un stil literar înseamnă a crea literatura ca artă. Cel ce face din literatură o profesie este scriitor, critic, editor, profesor de literatură. Ce care are acces la textul literar este cititorul avizat, cult și elevat, rafinat, disponibil prin inteligență și fantezie pentru receptarea, estetică, în general, și a literaturii, în special. Aprecierea valorică a operei literare aparține criticului literar, competent în motivarea opiniilor, iar expertul (cercetătorul) interpretează obiectiv opera literară, detașat, ca om de știință.

Stilul literar – tăinuit între coperți de care – nu ființează ca atare decât odată cu lectura textului lui, atunci când cititorul descoperă, ajutat de autor, dimensiunile estetice ale mesajului literar. Caracteristica esențială a stilului literar este originalitatea.

Pe parcursul anilor de școală se pătrunde treptat în subtilitățile stilului literar prin intermediul studiului limbii și literaturii române și al liteala ăraturii universale.

Școala își propune să-i învețe pe elevi elaborarea de lucrări ăn stil literar, recunoașterea acestuia ăn opera autorilor de literartură și dezvoltarea capacităților de receptare ca pasionați cititori de carte, sursă de îmbogățire spirituală de neînlocuit pentru orice copil, tânăr sau adult. Școala prin profesorul ei de literature și colaboratori ai acestuia, valorifică resursa de talent ce sălășluiește virtual în scriitorii, criticii sau expertii de mai târziu.

Stilul științific

Stilul științific respectă adevărul și corectitudinea datelor izvorâte din cercetări avizate și recunoscute în lumea științei.

Limbajul este standardizat, sensuri denotative, topica normală. Matematica utilizează limbajul cifrelor și abstracții ale abstracțiilor exprimabile prin semne, formule, figuri geometrice a căror corectitudine rebuie să fie perfectă și să incite la rezolvări pe bază de demonstrații și calcule riguros conduse spre aflarea rezultatului. Fizica presupune un continuu raționament în legătura cauză-efect. Chimia uzează de formulele care explică reacțiildispune de convenții propiiie și fenomele ce se petrec în sfera organică și anorganică. Biologia clasifică, ordonează, sistematizează și pune în relație componenetele lumii vii.

Geografia dispune de convenții proprii (harta, globul, planșa, etc.), istoria nu se abate de la adevărul furnizat de documente și dovezi, sociologia descrie și explică viața omului implicat în societate ș.a.m.d.

Redactarea nui text în stilul științific presupune rigoare absolută. Ăn stilul științific se formulează definiții (genul proxim și diferența specifică), explicații, demonstrații, atrăgând judecata, raționamentul, reflecția și deloc sensibilitatea.

În stilul științific este implicată gândirea convergentă, mai mult decât cea divergentă. În stilul științific se scriu comunicări, studii, monografii, tratate, manuale, traduceri, comentarii, ș.a.

Caracteristica esențială a stilului științific este autenticitatea. Nimic nu trebuie să abată înțelesurile de la sensurile lor inițiale stabilite infailibil de limbajul științei.

Stilul știintific se respectă cu strictețe în manualele școlare și cursurile universitare. De asemenea, stilul știinșific este obligatoriu în actul predării/învățării, în expunerile academice sau în elaborarea de lucrări metodico-științifice, teze de doctorat, invenții și inovații.

Stilul științific se deprinde la vârstele școlare prin studiul disciplinelor de speciallitate și antrenarea sistematică în utilizarea limbajelor funcționale. Pe măsură ce se avansează în studiul aprofundat al domeniilor științifice, specialistul se apropie tot mai mult de formulele socialmente acceptate, dobândind treptat rigoare, stil cognitiv și competență.

Limbajul utilizat de către membrii une șii categorii de specialiști se numește jargon și are circuit restrâns, fiind inaccesibil celor neavizați.

Stilul administrativ

În stilul administrativ se întocmesc: cereri, memorii, rapoarte, note (adrese), acte normative ș.a.

Cererea formulează cât se poate de sccint solicitarea autorului, în cuvinte puține, simple și un scris lizibil. Cererea se redactează după reguli precise, care trebuie cunoscute și respectate de către cel ce o întocmește.

Memoriul permite autorului prezentarea unor detalii, atâtea câte sunt necesare, pentru susținerea și argumentarea unor nevoi personale adresate unei instituții cu posibilități de rezolvare.

Memoriul nu este limitat ca întindere, dar necesită relatarea datelor semnificative, expuse coerent și cât mai precis în jurul problemei avansate.verbal

Procesul verbal consemnează în scris cele discutate într-o ședință de lucru. Raportul prezintă fapte, analizează activitatea, formulând, în final, concluzii și propuneri.

Notele sau adresele dunt documente de corespondență oficială cu informații scurte sau răspunsuri la solicitări. Prin conținutul lor, reflectă normele interne după care se conduce instituția.

Actul normativ (legi, ordine, dispoziții, statute, regulamente, ș.a) imprimă ordine și rigoare ăntr-un anumit domeniu de activitate. Se elaborează de către grupuri de specialiști, în puncte și subpuncte care să normeze orice detaliu de organizare și funcționare. Actul normativ exclude ehivocul, formulările ambigu, cuvintele și proporțiile inutile. În schimb, corectitudinea textelor trebuie să fie impecabilă (curriculum vatae, scrisoarea de intenție).

Stilul administrativ este „rece”, „distant”, „sec”, dar „la obiect”. Exprimarea este lapidară, precisă, lipsită de intenții stilistice.

Caracteristica principală a stilului administrativ este neutralitatea.

Stilul publicistic

În stilul publicistic se elaborează reportaje, editoriale, anchete, articole, interviuri, știri, etc.

Reportajul este cel mai apropiat de stilul literar, deoarece permite implicarea autorului în reluarea faptelor decupate din realitatea imediată, văzută și auzită cu propiriile-i simțuri. Autorul de reportaj face apel la imagini sugestive pentru a pune în evidență ceea ce l-a impresionat mai mult, transmițând cititorului parte din emoțiile și atitudinile pe care ei însuși le-a încercat.

Editorialul ocupă prima pagină de ziar în spațiul cel mai favorabil impactului cu cititorul. Editorialul marchează un eveniment „cald” la zi și este altfel alcătuit încât să exprime atitudinea autorului față de eveniment. Editorialul este unul dintre cele mai dificile materiale de presă și de aceea este rezervat, de regulă, jurnaliștilor experimentați. Un editorial bine făcut influențează cititorul, schimbă opinii, trezește conștiințe. De aici, importanța lui în stilul publicistic, cu forța de pennetrare în publicul cititorți putere de convingere și persuasiune.

Ancheta este destinată, „dezvăluitor” prin intermediul presei a unor fapte care, altfel, ar fi rămas necunoscute și chiar tăinuite. Stilul anchetei este incisiv, dur, neiertător și vizează atenționarea organelor în drept în rezolvări de cazuri și situații cu implicații asupra populației. Realizatorul de anchetă dovedește curaj, responsabilitate și asumarea riscului, calități fără de care materialul de presă nu ar avea vigoarea necesară pentru a pătrunde acolo unde se impune.

Articolul descrie sau analizează anumite fapte cu scop de informare, opinia fiind imprimată în forma și conținutul materialului.

Interviul adoptă un stil colocvial între publicist și personalitatea intervievată. Calitatea interviului rezidă în iscusința cu care sunt formulate întrebările inteligente dar nu sofisticate, subtile dar nu „scormonitoare” pertinente, dar respectuoase ș.a.m.d.

Interviul urmărește ca persoana să se deschidă către semeni prin ceea ce are mai de preț ca individualitate, pentru a furniza și altora din secretele afirmării și creației de valori. Știrea de presă apare în cotidiene și este supusă unor rigori jurnalistice ce nu trebuie neglijate. Conținutul știrii este obligatoriu „de ultimă oră”, adevărat și interesant pentru mersul evenimentelor. Știrile au rolul de a menține cititorul de presă în actualitate și de aceea sunt cât mai diverse. Pentru a fi parcurse ușor și repede, se redactează scurt, dar incitant.

Stilul publicistic se practică în presa scrisă sau vorbită. Presa se adresează celor mulți, iar stilul adoptat este realist, accesibil, comn, fără a-și pierde caracteristicile de expresivitate, forță de pătrundee a informației și de trezire a conștiințelor. Cel ce practică jurnalismul ca meserie este considerat formator de opinie tocmai datorită faptului că utilizează mijloace prin care mesajul său ajunge mai repede și mai ușor la o mare parte din populație.

Stilul publicistic are în vedere faptul că cititorul/ascultătorul trebuie cooptat, informat, îndemnat la opinie și atitudine. Accentul cade pe impactul materialului asupra receptorului. Deformările, substituirile, dezinformarea cu bună ștință sunt inadmisibile în stilul jurnalistitc tocmai datorită forței de convingere pe care o poate imprima artificial prin mijloace lingvistice, imagistice, coloristice, etc.

Deși stilul înclină către obiectivitate, echidistanță și neimplicare subiectivă, totuși personalitatea autorului de presă se impune prin detalii de limbaj, inteligență social, professionalism. Caracteristica esențială a stilului publicistic este obiectivitatea cu care este prezentată realitatea actuală.

Familiarizarea cu stilul journalistic începe de la vârstele când copiii și tinerii parcurg presa ce le este destinată. În unele școli, elevii exersează jurnalismul în cadrul redacțiilor care editează revista școlii și de unde se vor recruta viitori gazetari.

Literatura de specialitate (V. Teodorescu, 1995) cuprinde alte referiri la problematica stilului de comunicare, cum ar fi, de pildă, implicarea afectivă și modul de adresare în împrejurări de familie, profesionale, de serviciu, sau ocazionale de evenimente deosebite. După acest criteriu se descriu stilurile:

Familiar;

Oficial;

Solemn.

Stilul familiar permite o adresare apropiată, caldă, sentimentală și respectuoasă în același timp. Se practică în relațiile de rudenie, în convorbiri libere sau în corespondență, precum și între prieteni sau colegi apropiați.

Stilul oficial este mai rezervat, controlat în fiecare detaliu, neutru cu participare afectivă. Un asemenea stil se adoptă în relațiile de serviciu, oficiale, impersonale, unde să primeze normativitate relației.

Stilul solemn domină în intervențiile încărcate de solemnitate și de importanță majoră, în activități ceremonioase și de înaltă simțire. Mesajul transmis este încărcat de gânduri și sentimente grave, mărețe, profunde.

Comunicarea impersonală nu este dominată doar de stiluri elevate. În relațiile de zi cu zi se utilizează un limbaj obișnuit, cotidian, uzual.

Limbajul cotidian se caracterizează printr-o anumită eterogenitate amestec e cuvinte comune și elemente de argou sau jargon, dialecte și aceente regionale, registre, verbale etc.

Limbajul folosit în mod curent este mai lejer, mai puțin pretențios și la îndemâna oricui. Aceasta nu înseamnă că este „scutit” de corectitudine gramaticală, de armonie și stil civilizat, ci dimpotrivă. În limbajul obișnuit se admit unele cuvinte și expresii aparent „neliterare”, dar dozate corespunzător și bine plasate, fără a se abuza de ele.

Formele comunicării

Limbajul și paralimbajul asociat acestuia sunt puse în circulație în forme scrise, rostite, imagistice, gestuale, simbolice, după cum nevoile de comunicare solicită o variantă sau alta, convenabilă pentru transmisia/recepția de mesaje într-o situație dată.

Omul și-a apropiat cel mai mult scrierea și vorbirea însoțite de imagine și gest, marcându-i-se existența de zi cu zi, implicarea în activitate, accesul la cultură și la actul de creație.

În genere, în clasificarea comunicăii sunt utilizate trei criterii numărul de persoane, instrumentele(mijloacele) comunicării, obietivele ele. După numărul de persoane care participă la procesul comunicațional, despreindem comunicarea interpersonală ( se desfășoară între două persoane, capătă o nuanâă personală atunci când partenerii se află în relații intime, de reciprocitate, sau o nuanță profesională, când partenerii se cunosc mai puțin; poate fi autentică, aspirând la durată și permanență, sau neautentică, ocazională, provizorie), și comunicarea de grup (reglată nu de optica personală a fiecărui participant, ci de optica generală, comună tuturor membrilor grupului, ea fiind deci supraindividuală).

În literatura destinată comunicării interumane se întâlnesc nuanțări ale acestora după tipul de limbaj, utilizat, astfel:

Comunicarea verbală sau comunicarea prin cuvântul scris sau rostit;

Comunicarea nonverbală prin alte mijloace decăt cuvântul;

Comunicarea iconică sau comunicarea prin imagine.

Comunicarea verbală este modalitatea de interacțiune dintre oamenii care se realizează pin intermediul limbii și a resurselor ei.

Limba este principalul mijloc de comunicare între oameni prin convențiile stabilite pentru cei ce o folosesc. Dar limba, nu trăiește decât pentru cei ce o folosesc.

De asemenea, Beauvois și Ghiglione, în 1981, defineau limbajul astfel „un vehicul transportă intenții, atitudini, un simplu mijloc de transmisie a informațiilor, care circulă fără rezistenă de la un sistem cognitic la altul”.

Limbajul este însă mai mult decât un simplu mijloc de transmisie el este un tip aparte de conduit a individului, și anume conduit verbal, ce implică activități diverse (orbire, ascultare, scris, diverse alte coduri). Limbajul, ca facultate inerentă și specific specie umane, constitue tocmai expresia și realizarea conduitei verbale (Bronckart, 1988, pp.6-7).

Limbajul presupune un complex apparat morfofuncțional alcătuit din:

Auzul fonematic (în afara auzului – surditatea – vorbirea și, ulterior, scrierea nu sunt posibile decțt prin intervenții de natură specială; de asemenea, tulburările de auz afectează, într-o formă sau alta);

Mecanismele vorbirii – aparatul respirator și sistemul muscular afferent acestuia; coardele vocale sau aparatul fonator, cavitatea nazală bucală, unde rezonează vocalele și consoanele orice detaliu poate afecta producerea și emisia sunetelor limbii natural, provocând o dicție defectuoasă și chiar tulburări de vorbire;

Neuromecanismele centrale răspunzătoare de coordonarea tuturor acetelor implicare în dezvoltatea limbajului, perfectarea mijloacelor de exprimare și cultivarea expresivității.

Formele limbajului sunt descrise după felul în care aceasta intervine în comunicare:

Extern, ca limbaj oral, prin rostirea cu glas tare, sau scris, prin imprimare grafică;

Intern, în „gând”.

Limbajul oral presupune vorbirea/ascultarea, iar limbajul scris, scrierea/citirea. Înainte a fi limbaj extern este gând, idee, trăire în plan intern, exteriorizare prin cuvânt, ca meditator.

Prin limbaj omul se deschide către semenii lui. Limbajul face posibilă comunicarea între oameni, viața social și implicarea profesională.

Implicarea limbajului în aceastî formă de comunicare presupune scrierea/citirea.

citit (actul citirii);

lectura mesajului.

Scrierea și citirea sunt mecanisme complexe care antrenează trasee senzorio-perceptive-motrice și intelectuale deosebit de complexe. Din acest motiv scrisul/cititul se învață la vârsele mci, ulterior învățarea acestora devenind greoaie, aproape imposibil de realizat la vârstele adulte. Pe măsura însușirii deprindelor de scris/citit, cel ce învață respect, concomitent, cerințele și regulile privitoarea la grafie, conținut și formă, pentru ca textul scris să poată fi citit cu plăcere estetică și să fie înțeles de către cel căruia i se adresează.

Scrierea și citirea devin condiții ale comunicării interumane atunci când nivelul lor de utilizare permite furnizarea în scris a unui conținut inteligibil și receptarea acestuia corespunzător intenției prin actul citirii.

Scrisul trebuie să fie, în primul rând, descifrabil pentru cel care parcurge lucrarea de concurs, apoi, inteligibil în privința conținutului pe care autorul intenționează să îl redea și, evident, correct grammatical. În unele situații, calitățile scrisului pot impresiona favorabil pec el ce apreciază, după cum scrisul urât, dezordonat, neîngrijit îl poate defavoriza pe autor. În unele domenii, scrisul poate conta decisiv, în altele accentual cae pe rigoarea de rezolvare și în mai mica măsură pe estetica lucrării(matematică, de exemplu).

În comunicarea scrisă, mesajul redactat i se asociază și elemente de paralimbaj – hârtia, configurația tipografică, formatul, culorile, ilustrațiile, punerea în pagină – tpate acestea întărind sau diminuând inteligibilitatea mesajului.

Textul scris trebuie și citit. Psihologic, citirea este procesul de decodare a semnalelor grafice în conținuturi de gândire. Prin actul de citire ajungem la intenția autorului atunci când a elaborate un mesaj spre a fi citit de către altcineva.

Citirea este mult mai ușoară decât scrierea, dar mai grea decăt scrierea, dar mai grea decât vorbirea/ascultarea. Motivele citirii sunt diverse învățarea școlară, nevoia de informație, îndeplinirea sarcinilor profesionale, trebuințe culturale, plăcerea de a citi ș.a.

“A citi” este doar un prim nivel de implicare în parcurgerea unui text. În fapt, citirea presupune o complexă activare intelectuală:

înțelegerea mesajului (textului literar, științific, publicistic, legislative, educativ, religios, politic);

interpretarea mesajului în context;

conduit de opunere acestuia și privirea critică asupra semnificațiilor;

asimilarea de idei în propriul sistem de convingeri;

implicarea emoțională.

Vorbirea/ascultarea se învață în mediul social prin imitație și exercițiu, dar simțul cultivat al limbii se dezvoltă numai sub incidența proceselor de instruire.

Vorbirea este mecanismul de emisie a sunetelor limbii natural, rostite în cuvinte cu înțeles, organizate în propoziții și fraze purtătoare de mesaj. Se spune că cel mai frumos instrument muzical este vocea umană sau ceea ce se aude când cineva vorbește.

Psihologia se preocupă de fenomenul dezvoltării vorbirii în primii ani de viață și furnizează date importante domeniului educațional. De asemenea, psihologia este interesată de înzestrările cu calități native ale vocii umane și manifestarea lor aptitudinală, precum și de temporare tulburări de vorbire, corectate prin exercițiu și terapie specială. Afectarea gravă a vorbirii intră sub incidența psihopatologiei.

Vorbirea este un dintre manifestările prin care persoana se dezvăluie psihocomportamental celor din jur. Vorbirea poate decurge lent sau precipitat, cursiv sau sincopat, stinsă, abia auzită sau rezonând puternic ș.a.m.d.

Exprimarea presupune vorbirea , dar adaugă acesteia rigoarea gramaticală, logică în conținut și o anumită estetică a comunicării. Exprimarea se învață prin instruire școlară, cu deosebire la cursurile de limba și literatură română, dar nu numai.

Orice ocazie se instrire aduce plus de siguranță în obișnuința de a ne exprima din ce în ce mai ușor, mai corect și cu multă naturalețe.

În literatura de specialitate(Teodorescu V., 1995) sunt formulate calitățile exprimării, obligatorii pentru orice persoană instruită și civilizată.

Acestea sunt:

Claritatea exprimării, sitematizată, concisă și ușor de înțeles;

Corectitudinea în respectarea regulilor gramaticale exprimarea agramată.(mai ales dezacordul dintre predicat) inadmisibilă și, din păcate, persistă în vorbirea curentă la unele categorii de persoane cu nivel scăzut de instruire;

Proprietatea sau folosirea cuvintelor celor mai potrivite pentru a exprima exact intențiile; această calitate se dobândește prin acumulări continue de vocabular, lecturi variate și ocazii de comunicare;

Puritatea face ca exprimarea să fie plăcută auzului, deoarece folosește numai cuvinte admise de simțul cultivat al limbii;

Precizia obligă pe cel ce vorbește la utiliarea acelor cuvinte și expresii necesare pentru înțelegerea comunicării fără abateri de la subiect;

Concizia presupune exprimare concentrată, scurtă, atât cât este necesară.

Asemenea calități se dobândesc în timp prin numereoase exerciții de exprimare atât în situațiile școlare, cât și în cele pe care fiecare persoană – copil, tânăr sau adult – le provoacă ocazional în mediul de viață. De un real folos în formarea unui stil cultivat de exprimare sunt prestațiile publice, de la conversația obișnuită cu persoane abia cunoscute până la intervenții și luări de cuvânt sau toasturi spontan improvizate.

A asculta este mai mult decât a auzi. A asculta presupune intenția de a înțelege rostul celor spuse de către interlocutor, sensul frazelor și semnificația mesajului. Aceasta înseamnă că o stare activă de atenție, bunăvoință și interes, atitudine.

Cei mai buni ascultători trebuie să fie părinții atunci când copiii lor întreabă și așteaptă răspunsuri, relatează cele întâmplate la joacă sau la școală, solicită sprijin sau ajutor moral.

Audierea, mai mult decât ascultarea incită la opunere, contraargument, atitudine critică. Auditorul(cel cărora le este destinată comunicarea și sunt dispuși să o asculte) este format, în mod obișnuit, din elevi în sala de clasă, studenți în amfiteatru, angajați în sala de întruniri, specialiști la întâlniri de lucru, public(spectator, participant), ceea ce înseamnă că și în ceea ce-l privește, în această postură li se pretinde anumite conduite:

Ordine, disciplină, liniște;

Atenție (receptare activă), interes, notițe(note în agendă);

Nivel de instruire favorabil înțelegerii rapide și corecte a ideilor ce se transmit;

Respect, stăpânire de sine, autocontrol;

Dorința de a învăța câte ceva din cele audiate.

Pentru un auditoriu civizilat sunt excluse manifestările zgomotoase, pasivismul intelectual, comentaliile neloiale la adresa vorbitorului și altele de acest fel.

Comunicarea verbală își asociază inevitabil și o suită de semnale – altele decât cuvântul – care îi sporesc efectele, o fac mai expresivă și uneori, mai simplă, dar mai sugestivă.

Comunicarea nonverbală

Comunicarea nonverbală este modalitatea prin care sporim intensitatea exprimării verbale și diversificăm posibilitățile de intercomunicare.

Mijloacele nonverbale de comunicare pot fi enumerate, sistematizate și descrise în linii mari, dar nicio prezentare în formă scrisă nu poate să cuprindă totalitatea nuanțelor posibile, subtilitatea și finețea lor cu efectele perceptive și sociocognitive ce se pot resimți asupra relaționărilor interumane.

Limbajul persoanei este cât se poate de grăitor pentru cei din imediata apropiere. Persoana vorbește prin simpla ei prezență, iar pe măsură ce o cunoaștem, ni se relevă treptat alte și alte detalii ce-o privesc.

Iată câteva elemente de limbaj nonverbal:

Înfățișarea (cum arată), alura, vestimentația, poziția în comunicare când vorbește/ascultă atitudinea pe care o adoptă gesturile pe care le face, cum primește mesajul/cum răspunde; distanța pe care o ia față de interlocutor apropiere, contact corporal(o bătaie pe umeri) sau distanțare, depărtare, ș.a.m.d.;

Expresiile feței; cum zâmbește (surâde sau ironizează), cum râde, cum privește, cum folosește pleopele, sprâncenele, fruntea pe parcursul dialogului, etc.;

Mișcările care însoțesc cuvintele rostite sau auzite mișcările capului, gâtului, umerilor și ce vor ele să exprime ticurile;

Gesturile mâinilor care “vorbesc” și pot spune atât de multe; semnul discret atingerea de alinare sau lovitura brutală, ș.a.m.d.;

Alte forme de expresie personală, cum ar fi, de pildă, elementele de rol-status(uniforma, accesoriile vestimentare, tabieturile, etc.).

Limbajul persoanei este în mare parte învățat, dobândit prin preluarea moelului comportamental adoptat în mediul apropiat, dar păstrează o notă personală, inconfundabilă, pentru fiecare individualitate. În același timp, de la zonele de intimitate la anonimatul străzii sau împreujurări protocolare.

Codurile nonverbale ce aparțin unor categorii de vârstă, sociale sau profesionale, s-au transmis urmașiloor ca obiceiuri, tradiții, simboluri etc. În spațiul geografic și socio-cultural de unde au izvorât în timp. Astfel, există moduri de a saluta, de a felicita sau de a compătimi se practică de asemenea, obiceiuri de sărbătoare, ritualuri, ceremonii, ale căror semnificații sunt înțelese și interpretate specific zonei și oamenilor ce-o populează.

Aici cuvântul este înlocuit de gest, imagine, simol, dar reînvie prin formule, la rândul lor, cu valoare de simbol.

Semnalele nonverbale cu ajutorul unor mijloace materiale care povoacă sunete, lumini, culori, arome, gesturi etc. Pot fi și ele folosite în comunicarea nonverbală. Acestea se bazează pe interpreatarea mesajului rezultat din modul anume în care mijlocul material este utilizat pentru a furniza o semnificație.

Semnalele nonverbale au fost conpute pentru a spori efectul unui mesaj atunci când vocea umană și cuvântul rostit nu o pot face la intensitatea pretinsă de semnificația mesajuli și importanța lui în viața socială.

Există și un limbaj al timpului și al spațiului. Limbajul timpului ne spune dacă este devreme sau târziu, dacă trebuie să ne grăbim sau nu, dacă evenimentele sunt deja consumate sau urmează să se întâmple în viitor,

În activitate, utilizarea timpului ca mijloc nonverbal induce rtmuri de lucru, dimensionări temprale și încadrări în timp pentru orice acțiune întrprinsă în zi, săptămână, lună. În domeniul învățământului, de exemplu, secvențele temporale sunt unități de măsură pentru întreg parcursul școlar, implicații în organizarea „desfășurată” în timp a secvențelor de educație și autoeducație.

Utilizarea timpului obiectiv și subiectiv se resimte acut în comunicarea interumană, de la propriile neliniști și frământări la blocaje interpersonale(o persoană corectă, punctuală nu poate accepta sub niciun motiv lipsa de punctualitate a celeilalte care, la rândul ei, crede că acest lucru nu este foarte important) sau la perturbarea activității unui grup unde membrii acestuia nu se pot armoniza după indicatorul „factorul de timp”.

Limbajul spațiului intervine în comunicarea nonverbală în multiple accepțiuni. Perceperea spațiului se devoltă treptat ca o capacitate de orientare obligatorie pentru buna desfășurare a activității de orice tip a vieții, în general.

Spațiul are o semnificație vitală pentru om, constituindu-se ca trebuință de nivel secundar( după hrană, apă, aer, somn ș.a) în ierarhia piramidală a nevoilor omului. Termenul de „spațiu vital” desemnează tocmai condiția umană de a beneficia de un cadru acceptabil în interiorul căruia să-și ducă viața, dar și de a se deplasa în alte spații, teritorii sau zone geografice.

Comunicarea prin imagine

Comunicarea prin imagine este modalitatea de transmitere a mesajelor pe cale vizuală altfel decât prin cuvântul scris.

Imaginea se adresează simțului cel mai antrenat în cunoaștere. De aici și utilizarea formulei „comunicarea vizuală” cu referiri la soluțiile imagistice sau iconice.

Posibilitățile comunicării prin imagine sunt multiple, dar cele mai apropiate cuvântului pot fi considerate imaginea foto, video, ilustrația la text, grafica funcțională, videoclipul, cinematografia, televiziunea ș.a., imaginea publicitară, imaginea artistică (artele vizuale), infografia.

Fotografia înlocuiește descrierea prin cuvânt a unei persoane, a unui perisaj sau a oricărui element social sau de mediu.

Ilustrația este o transpunere a unui text sub o altă formă, mai accesibilă privitorului, mai rapidă, mai atrăgătoare, și mult mai bogată în expresie vizuală.

În comunicarea elevată se utilizează exprimarea unui conținut informațional prin imaginea grafică cu rol funcțional tabelul, graficul, diagrama, schema, schița.

Tabelele reprezintă, în general, raportul dintre doi parametri în mod bidimensional.

Graficul arată tendințele unor informații continue într-o perioadă de timp și este folosit adesea în lucrări cu conținut economic, dar și în multe altele.

Diagramele redau informații disparate sau discontinue cu privire la tipuri diferite de lucruri sau fenomene, la momente de timp diferiteș ele oferă o comparație rapidă a cantităților.

Schema sintetizează într-un mod acceptabil un anumit conținut, reduce spațiul de prezentare și păstrează datele importante și esențiale.

Schița abstractizează un conținut și se sprijină în mare măsură pe semne convenționale.

Imaginea publicitară (spotul) adaugă rolul funcțional de a transmite un mesaj așteptat de o parte a publicului o încărcătură emoțională incitantă și provocatoare pentru receptor.

Imaginea artistică ne este oferită de artele plastice sau vizuale pictura, grafica, modelajul, sculptura, arta monumentală, arta decorativă, designul, imaginea cinematografică, caricatura, arta vestimentară ș.a.

Oricum, imaginea este și rămâne o prezență vie în știința și arta comunicării.

Funcțiile limbajului

Studiul limbajului presupune investigarea unor probleme cum ar fi perceperea limbajului, înțelegerea discursului, memorizarea frazelor și a textelor, achiziția și producerea limbajului.(Cassagne, Marchand, 1992, p. 76). Contribuții remarcabile la studiul limbajului au adus reprezentanții școlii constructiviste (Wallon, Vîgotski, Luria, Piaget) preocupați de investigarea achiziției limbajului, implicit de socializarea copiilor. Deși problemele emisiei, perceperi, înțelegerii limbajului sunt extrem de importante pentru o psihologie a limbajului, noi nu ne putem opri asupra lor.

Contribuția cea mai semnificativă pe direcția ilustrării caracterului dobândit al limbajului, a adus-o, însă, Piaget, adept al modelului autoorganizării psihicului. Fără a intra în amănunte, amintim că trei concepte sunt esențiale pentru întreaga terorie piagetiană:

interacțonismul (care se referă la relațiile de interacțiune reciprocă între organismm și mediu, respinge unilateralitatea teoriior behavioriste car privilegiază mediul dar și teoriile preformiste, ce acordau o prea mare atenție structurilor interne ale organismului;

constructivismul (ce vizează doua aspecte eseențiale pe deo parte, rolul activ al organismului, pe de alt parte, caracterul progresiv al elaborarii structurilor cunoașterii inclusiv a limbajului);

echilibrul (ce cuprinde sistemele reglatoare care permit acțiunea rganiismului împtriva factorilor perturbatori și reecilibrarea structurilor interne).

Ipoteza piagetiană esențială în ceea ce privește natura și originea limbajului ete continuitatea funcțională între sistemele reprezentative și cele de tratare a informațiilor.

Influența reglatoare a limbajului se remarcă cel mai bine în cadrul proceselor persuasive. Esențială în acest caz rămâne argumentarea, amplu tratată în unele lucrări de specialitate.

Cele mai importante funcții ale limbajului sunt:

Funcția de comunicare, prin care are loc transferul de informații de la o persoană la alta;

Funcția de cunoaștere, prin care se realizează sistematizarea, prelucrarea și funcționarea informațiilor rezultate din activitatea de cunoaștere;

Funcția de reglare, care cuprinde întreaga gamă a influențelor și efectelor pe care limbajul le poate declanșa în starea și conduita altei persoane sauu a proprului comportament.

Progresia limbajului la clasele mici

Tulburări de limbaj

Tulburările limbajului reprezintă rezultatul disfuncțiilor intervenite în recepționarea, înțelegerea, elaborarea și realizarea comunicării scrise și orale din cauza unor afecțiuni de natură organică, funcțională, psihologică sau educațională, care acționează asupra copiluli mic în perioada apariției și dezvoltării limbajului. Datorită importanței limbajului în structuarea și desfășurareaproceselor cognitive, orice afectare a acestuia ar putea influența și calitatea operațiilor gândirii, relațiilor cu cei din jur și structurării personalitații copilului.

Din acest motiv, cunoașterea și identificarea tulburărilor de limbaj reprezintă o prioritate a specialiștilor în problem de psihopedagogie, precizia și precocitatea diagnosticului acestor tulburări garantând reușita programului therapeutic și recuperator al copilului cu tulburări de limbaj.

Clasificarea tulburărilor de limbaj:

Pentru clasificarea tulburărilor de limbaj pot fi invocate mai multe criterii. Emil Verza face o clasificare a tulburărilor de limbaj prin raportare simultană la criteriile anatomofiziologic, etiologic, lingvistic și psihologic.

Astfel, sunt identificate următoarele categorii de tulburări

tulburări de pronunție: dislalia, rinolalia și dazartria;

tulburări de ritm și fluență a vorbii: bâlbâiala, tahilalia, bradilalia, logonevroza, aftongia și tulburări pe bază de coree;

tulburări de voce: afonia, disfonia, fonostenia;

tulburări ale limbajului citit-scris: dislexia-alexia, disgrafia-agrafia;

tulburări poliforme: afazia și alalia;

tulburări de dezvoltare a limbajului: mutism psihogen, electiv sau voluntar și întârzierea în dezvoltarea generală a vorbirii.

Această clasificare cuprinde, majoritar, zona foneticii și folologiei (articulare, ritm, fluență, voce, intonație). Din perspectiva dezvoltării limbajului s-au diferențiat următoarele tulburări:

limbaj întârziat, cu model pathologic (limbaj nedezvoltat);

limbaj întârziat, cu model normal;

întreruperea dezvoltării limbajului;

limbaj calitativ diferit de limbajul normal.

Clasificarea modelelor dezvolării poate fi utilizată în depistarea modului de instalarea a tulburărilor de limbaj, în copilăria mică și mijlocie, prin metoda anamnezei. Astfel se obține un indicator pent(categoria limru evaluarea rezistenței la intervenția de conectare logopedică și se pot stabili metodele de învățare și reeducare a vorbirii și limbajului.

Patru cazuri sunt ilustrative:

Caz 1. Deși avea patru ani, elevul nu a încercat să vorbească la interpelările anturajului, chiar dacă avea un auz normal. Totuși, comunica prin mormăieli și țipete, pe care familia a învățat să le interpreteze (categoria limbaj nedezvoltat).

Caz 2. Bunica a avut dreptate când spunea că va vorbi atunci când va fi pregatită să o facă. La vârsta de patru an, limbajul ei era asemenea cu ce al vărului de doi ani. Mama era îngrijorată, dar toți din casă simțeau că va deveni o bună vorbitoare, deoarece înțelegea propoziții și fraze complicare și reacționa adecvat la ele. (categoria limbaj întârziat pe model normal)

Caz 3. Elevul a fost un sugar vioi, care a început să vorbească la două luni. La vârsta de doi ani, el formula propoziții scurte. La vârsta de patru ani, el a contractat o boală contagioasă în formă gravă, cu febră mare, timp de două săptămâni. Când s-a vindecat nu mai vorbea. Familia interpretează divers acest fapt. (categoria limbaj întrerupt în dezvoltare)

Caz 4. Toată copilăria a vorbit. Părinții erau mândri de el/ea, dar la grădiniță, educatoarea nu a fost încântată de de deprinderile lui/ei de limbaj. Ea spunea că, deși participă frecvent la discuții, judecățile sunt sărace, folosește jargonul și leagă nepotrivit cuvintele. Colegii era iritați că le repetă întrebările în loc să răspundă la ele. (categoria limbaj calitativ diferit de limbajul normal).

Primul caz face referire la corelaâia dintre deficiența mintală și tulburarea de limbaj. La copiii cu deficiență mintală, limbajul este mai afectat decât alte zone ale dezvoltării ( de exemplu, psihomotricitatea). Aceștia au probleme de înțelegere a limbajului (recepție), și de pronunțare a cuvintelor și propozițiilor (expresie). Tulburările de limbaj sunt cu atât mai accentuate cu cât este mai severă deficiența mintală. Acesta manifestări diferențiază o întârziere patologică de limbaj de o întârziere pe model normal.

Copiii cu întârziere pe model normal dau semne de înțelegere a verbalizărilor din anturaj (înțeleg înainte de a vorbi). După ce vorbesc, întțrzierea se manifestă în raport cu nivelul mediu al dezvoltării vorbirii pentru vârsta cronologică respectivă vocabularul este mai sărac, redus la cuvinte uzuale, iar posibilitățile de formulare a propozițiilor sunt limitate.

Cazul patru este apropiat de ceea ce a fost definit drept handicap sociocultural există un decalaj între criteriile familiale de apreciere și standardele impuse e grădiniță, generând o problemă de interpretare, respectiv dacă limbajul copilului prezintă un deficit sau o diferență culturală.

Pentru a reduce acest decalaj, mediul preșcolar și școlar trebuie să ofere un cadru de participare activă a copilului la dezvoltarea și perfecționarea capacităților sale lingvistice.

Alături de stres și eșecuri repetate, greșelile educative pot declanșa mutismul electiv(sau voluntar), care se manifestă prin refuzul de a vorbi cu anumite persoane, în anumite împrejurări sau, mai grav, cu toți din jur și în orice împrejurare.

Dacă, în activitățile desfășurate în școală, personalul didactic va persista în atitudinea de încurajare activă a exprimării copiilor și le vor oferi, în forme neagresive, dar ferme, modele bne de vorbire, atunci ei vor părăsi formele incorecte (fonetice, morfologice, sintactice).

Dintr-o altă perspectivă putem clasifica tulburările de limbaj în cinci categorii:

Tulburări fonologice – persoana nu produce sunetele conform cu regulile lingvistice ale comunicării;

Tulburările morfologice – privesc construcția cuvintelor ca formă, număr, gen, caz, mod, timp, etc.;

Tulburările sintactice – încălcările regulilor de codificare a mesajelor, în ceea ce privește ordinea cuvintelor în propoziții și fraze (structura propoziției sau frazei);

Tulburările semantice – privesc simbolistica, acordarea de semnificații, codificarea și decodificarea cuvintelor și frazelor;

Tulburările pragmatice – combină discordant limbajul verbal cu comunicarea nonverbală.

Această clasificare corespunde criteriului aplicat dificultăților de învățare a limbajului de către L. Bloom:

Dificultățile de învățare a formei limbajului se referă la aspectele fonologice, morfologice și sintactice:

Învățarea fonologică presupune însușirea fonemelor, silabelor și prozodiei(accent, intonație);

Învățarea morologică presupune însușirea de cuvinte(substantive, adjective, verbe, adverbe, conjunții, prepoziții, etc.);

Învățarea sintactică presupune însușirea ordinii, ierarhizării și raporturilor convenționale consacrate de logica lingvistică în limbă.

L