.metode Si Mijloace de Detectare a Comportamentului Simulat

CAPITOLUL I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Secțiunea I – Aportul criminalisticii la soluționarea cauzelor penale

Criminalistica este o știință cu o structură complexă, dar unitară, în ciuda evenimentului său caracter interdisciplinar și, prin toate compartimentele sale joacă un rol decisiv în realizarea actului de justiție.

Activitatea de aplicare a legii penale este subordonară scopului procesului penal adică constatării la timp în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinonată să nu fie trasă la răspundere penală. Această activitate este progresivă, pe etape, activitatea de justiție desfășurată de către instanțele de judecată fiind precedată de o activitate absolut necesară șio deosebit de complexă efectuată de organele de urmărire penală care trebuie să asigure punerea unei cauze penale în stare de judecată.

Întregul proces penal se desfășoară pe baza și în limitele prevăzute de lege el fiind reglementat amănunțit de normele de drept procesual penal, însă simpla aplicare a acestor reguli de drept procesual penal este insuficientă fiind necesar să se recurgă la diverse metode și mijloace tehnico-științifice specializate de investigare a realității, la reguli și procedee tactice destinate efectuării actelor procedurale precum și la o metodologie de cercetare criminalistică particularizată fiecărui tip de infracțiune.

Pentru a confirma învinuirea unei persoane instanța trebuie să dovedească existența tuturor elementelor constitutive ale infracțiunii cum ar fi elementul material al infracțiunii, consecințele sale imediate, legătura de cauzalitate dintre fapta comisă și urmările ei socialmente periculoase, împrejurările de loc, de timp, de mod de operare, să identifice autorul faptei, ceilalți participanți la săvârșirea infracțiunii, uneori chiar și victima. Toate aceste informații, elemente și date sunt descoperite, determinate, clarificate și verificate cu ajutorul unor instrumente științifice oferite de către Criminalistică.

Chiar și procesul civil beneficiază de mijloacele criminalisticii în stabilirea unor elemente de fapt cu privire la autenticitatea scrierii și subscrierii, la cererea înscrisului sau valorilor presupuse a fi falsificate sau contrafăcute, la stabilirea filiației și altele.

Contribuția criminalisticii la aflarea adevărului trebuie privită în sens larg, adică nu trebuie limitată numai la aspecte tehnice, ea trebuie extinsă și asupra aspectelor tactice de efectuare a unor acte de urmărire penală precum și asupra metodologiei cercetării faptelor prevăzute de legea penală.

Din punct de vedere tactic criminalistica asigură mijloacele și metodele științifice necesare descoperirii, fixării, interpretării și examinării urmelor infracțiunii, a mijloacelor materiale de probă, identificării persoanelor implicate într-un act infracțional (autor, complice, victimă), a armelor, instrumentelor, a oricărui obiect folosit sau produs al actului ilicit, stabilirea împrejurărilor în care au acționat participanții și a circumstanțelor care au favorizat activitatea infracțională.

Procedee tehnice moderne au permis perfecționarea metodelor de identificare după semnalmente exterioare prin recurgerea la serviciile calculatorului. Tehnicile biocriminalistice servesc la examinarea urmelor biologice (de sânge, de spermă, de salivă, fire de păr).

Alte metode sunt cele fizico-chimice de analiză cantitativă și calitativă (în expertiza urmelor formate din diverse resturi de materii organice și anorganice) precum și cele de examinare optică (pentru examinarea urmelor instrumentelor de spargere, a armelor de foc, în expertiza falsurilor în înscrisuri, de bancnote, de monede, de opere de artă sau de alte valori).

Din punct de vedere tactic criminalistica este știința care pune la îndemâna organelor judiciare un ansamblu de procedee și reguli specifice necesare efectuării de acte de procedură sau activități procedurale cu privire atât la momentul cercetării locului faptei cât și ala ascultării învinuitului sau inculpatului, al ascultării martorilor, a persoanelor vătămate, al efectuării perchezițiilor, confruntărilor, reconstituirilor.

Cu cât o cauză penală este mai complexă cu atât este mai necesară aplicarea procedeelor tactice criminalistice.

Metodologia cercetării unui caz concret este determinată de natura faptei și de împrejurările în care a fost săvârșită, trebuind să se recurgă la cele mai adecvate reguli de cercetare, la mijloacele tehnice și procedeele tactice criminalistice capabile să contribuie la rezolvarea problemelor esențiale referitoare la elementele constitutive ale infracțiunii pentru dovedirea existenței sau inexistenței acesteia.

Secțiunea II – Noțiuni de anchetă penală

Procesul penal constituie o activitate complexă care se desfășoară progresiv și coordonat străbătând trei faze procesuale: urmărire penală, judecată și executarea hotărârilor penale. Parcurgerea tuturor celor trei faze procesuale este caracteristică numai procesului penal constituind forma tipică a acestuia.

Urmărirea penală, prima fază a procesului penal este reglementată în Titlul 1 Partea Specială a Codului de procedură penală având rolul să pună la dispoziția instanței judecătorești materialul probator necesar pentru stabilirea vinovăției infractorilor și sancționarea lor. Codul de procedură penală prevede obligativitatea acesteia în fiecare cauză penală excepție reprezentând cauzele penale în care instanța este sesizată direct de persoana vătămată și cauzele de extindere a procesului penal.

Prin urmărire penală se înțelege activitatea desfășurată de organele de urmărire penală și care are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor și la elucidarea acestora sub toate aspectele și-n mod complet, la identificarea făptuitorilor și dovedirea vinovăției lor precum și efectuarea tuturor activităților procesuale prevăzute de lege în legătură cu învinuirile aduse învinuitului sau inculpatului. Astfel spus, unicul scop al urmăririi penale îl constituie aflarea adevărului indiferent în favoarea cui este stabilit.

Pentru aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările unei cauze precum și la persoana făptuitorului este necesar ca organele de urmărire penală să apeleze la mijloacele tehnico-științifice și tactice pe care le pune la îndemână Criminalisticii. Folosirea acestor instrumente nu poate fi concepută decât într-un cadrul legal și în mod organizat printr-o planificare judicioasă pentru a asigura un fundament științific urmăririi penale.

Noțiunea de plurificare a urmăririi penale trebuie privită în sens larg conținutul acesteia reprezentând un proces de trecere de la gândirea practică la acțiunea concretă de anchetă de la început și până la sfârșitul acesteia. Ea reprezintă de asemenea elementul de legătură dintre scopul și sarcinile urmăririi penale, pe de o parte și modul lor de realizare prin acțiuni concrete pe de altă parte.

Conținutul său este dat de determinarea obiectivelor sau direcțiilor cercetării pe baza datelor existente în cauză la un moment dat, de elaborarea versiunilor posibile privind fapta constatată, determinarea probelor ce se cer a fi rezolvate în legătură cu fiecare versiune și metodele și mijloacele criminalistice la care se va recurge.

Pentru a fi fundamentată științific planificarea urmăririi penale este supusă unor anumite principii: principiul legalității, cel al identității și cel al operativității, ultimele două fiind specifice Criminalisticii. Există însă și principii proprii planificării urmăririi penale cum ar fi principiul individualității dat de particularitățile fiecărei cauze penale și principiul dinamismului dat, în primul rând de efectuarea promptă și dinamică a cercetărilor penale, și în al II-lea rând, de adaptarea permanentă a planului de urmărire penală șa situațiile nou apărute, la datele noi din timpul anchetei.

Secțiunea III – Detectarea comportamentului simulat – o activitate extrajudiciară

În literatura de specialitate din străinătate, ca de altfel și în cea din țara noastră s-a scris foarte mult despre valoarea probată a concluziilor desprinse în urma testării cu ajutorul tehnicilor de tip poligraf. Aceste lucrări vizează în cea mai mare parte numai metodele tehnice de detectare a nesincerității nu și alte mijloace de obținere a recunoașterii, experimentate în țările occidentale, care reprezintă o încălcare flagrantă a regulilor deontologice ale profesiunii de jurist din partea celor chemați să stabilească adevărul.

Astfel, sunt considerate inadmisibile din punct de vedere juridic și etic mijloace de genul hipnozei, electroșocului sau narco-analizei. În cazul narco-analizei se folosesc substanțe psiho-farmaceutice cum ar fi preparatele barbiurice (amestec de bromhidrat se scomplamină cu clorhidrat de morfină). Preparatele barbiurice cunoscute și sub denumirea de «serul verității» au ca efect eliminarea cenzurii conștiente a voinței, provocând o stare de semiconștiență (automatism oniric).

Rezervele exprimate în legătură cu acceptarea ca mijloc de probă a metodelor tehnice de detectare a tensiunii psihice, care au de altfel o bază științifică, se îndreaptă în două direcții principale: din punct de vedere psihologic și din punct de vedere legal. Din punct de vedere legal, raportându-se strict la prevederile Codului de procedură penală al României, trebuie subliniat faptul că mijloacele de probă admise în legislația noastră sunt prevăzute limitativ în dispozițiile art. 64 CPP: declarațiile învinuitului sau ale inculpatului, părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor, înscrisurile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-științifice, constatările medico-legale și expertizele.

Prin urmare, în absența prevederii exprese a examinării cu tehnica poligraf printre mijloacele de probă admise de lege în mod direct, în literatura criminalistică din România acest mod de investigare a comportamentului simulat este inclus, în mod nejustificat, în cadrul constatărilor tehnico-științifice.

Potrivit art. 112 din Codul de procedură penală constatarea tehnico-științifică poate fi dispusă atunci „când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt și este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei”, iar potrivit art. 113 alin. 2 Cod procedură penală obiectul constatării tehnico-științifice îl constituie materialele și datele puse la dispoziție sau indicate de către organul de urmărire penală.

Deși, ipotetic, s-ar putea admite că pericolul dispariției unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt, unit cu necesitatea lămuririi urgente a unor fapte sau împrejurări ale cauzei (starea precară a sănătății care pune în primejdie viața celui presupus a fi autorul faptei) ar putea justifica tehnica poligraf, o atare examinare ar fi irelevantă deoarece aceasta presupune normalitatea psihofiziologică a subiectului.

Obiectul examinării cu tehnica poligraf nu îl constituie mijloacele materiale de probă, materialele și datele puse la dispoziție sau indicate de către organul de urmările penală (art. 113 CPP) ci persoana, mai exact un fapt de conștiință (sinceritatea sau necesinceritatea subiectului) o categorie specială de urme, de natură imaterială.

Ar mai putea fi invocat ca argument faptul că detectarea presiunii psihice nu este strict interzisă de lege dar această interpretare a prevederilor legale echivalează cu o încălcare a principiului prezumției de nevinovăție (art. 66 CPP) ajungându-se la obligarea învinuitului sau inculpatului de a-și proba vinovăția. Ori, în condițiile unui sistem judiciar tipic statului de drept în care drepturile și libertățile învinuitului ocupă poziția centrală, este inacceptabil ca, printr-o ficțiune juridică, să includem această formă de investigare în categoria mijloacelor de probă.

Este pozitiv că suspectul are dreptul să accepte sau nu testaectul are dreptul să accepte sau nu testarea la poligraf, însă, în cazul în care refuză, aceasta poate echivala, cel puțin, cu un indiciu de vinovăție care poate fi exploatat în cursul anchetei, aspect care echivalează cu un evident factor de constrângere, de obligație la probarea nevinovăției.

Faptul că testarea sincerității cu poligraful, P.S.E.-ul sau detectorul de stres psihologic în scris nu este prevăzută de lege printre mijloacele de probă nu constituie un impediment în a fi considerată o metodă de investigare extrajudiciară foarte valoroasă care se integrează organic în activitatea de anchetă judiciară, oferind indicii serioase în conturarea elementelor constitutive ale infracțiunii. Această metodă trebuie aplicată în strictă conformitate cu normele eticii noastre juridice.

CAPITOLUL II

COMPORTAMENT NORMAL VERSUS COMPORTAMENT SIMULAT

Secțiunea I – Despre comportament

În sens larg, comportamentul reprezintă maniera specifică prin care organismul uman este determinat să răspundă printr-un ansamblu de reacții la solicitările de ordin fizic sau social care vin din ambianță, căutând ca prin aceasta să se adapteze la necesitățile nou intervenite.

Comportamentul reprezintă expresia globală (glandulară, motorie, verbală, afectivă, etc.) a unei persoane într-o îmărejurare dată. Prin această reacție totală organismul uman răspunde la o situație trăită în funcție de stimulările mediului și de tensiunile sale interne.

Comportamentul nu este numai un șir de reacții provocate de stimuli, ci o activitate complexă, dinamică, determinată bio-psiho-social prin care persoana își adaptează reacțiile sale la mediu.

Sistemul de referință al unui comportament îl reprezintă situația sau contextul social în care persoana devine parte activă, relaționându-se cu particularitățile situației în funcție de trăsăturile personalității sale.

În viața unei persoane apar adesea situații care o solicită contradictoriu. Anumite conveniente sociale pot intra în contradicție cu starea de moment sau chiar cu convingerile intime ale persoanei, cu sistemul propriu de valori. Apar în acest caz dilemele de comportament, depășirea lor presupunând din partea persoanei maturitate socială, psihică și suplețe comportamentală.

La nivelul persoanei, comportamentul apare ca traducător de atitudini, fiind de fapt rezultanta configurației totale a altitudinilor. Atitudinile nefiind egale ca intensitate și valoare, în interiorul sistemului atitudinal are loc o selecție, în urma căreia este desemnată și promovată atitudinea cu implicațiile cele mai profunde în forma de comportament dată.

Înțelegerea conduitei unei persoane într-o împrejurare sau alta presupune în mod necesar cunoașterea motivelor care o animă, precum și a scopurilor sale care prefigurează și orientează anticipat comportamentul. Prin mijlocirea motivelor și scopurilor comportamentul uman se află în conexiune directă cu conștiința.

O particularitate a comportamentului o constituie caracterul învățat, dobândit al acestuia. Procesul de învățare reprezintă un fenomen care se extinde la nivelul întregii vieți umane, prin aceasta înțelegându-se orice achiziție pe care subiectul uman este capabil să o facă și care la rândul ei îi va influența comportamentul. Persoana se cunoaște pe sine din încercările vieții prin intermediul comportamentelor pe care le dezvoltă, reușita sau nereușita în aceste comportamente reprezentând aspecte ale învățării, răsfrângându-se și asupra lui. Un rol important în învățarea unor comportamente îl au recompensa și sancțiunea, care contribuie fie la facilitarea noilor achiziții, fie la eliminarea celor necorespunzătoare.

Dacă la început se folosea termenul de comportament pentru a se face referire la reacțiile exteriorizate ale organismului, la ceea ce putea fi observat, înregistrat și măsurat direct, odată cu dezvoltarea procedeelor și tehnicilor de înregistrare a reacțiilor organismului au putut fi descoperite și urmărite noi modificări interne ce țin de procedeele gândirii, emoției, limbajului etc., mai fine decât cele observate anterior. Astfel s-au distins două modalități de răspuns comportamental:

Comportamentul aparent („overt behavior”) care include reacțiile exteriorizate ale persoanei, observabile direct, cum ar fi limbajul vorbit sau gestual, mimica, activitatea de mișcare a membrelor sau corpului.

Comportamentul inaparent („covert behavior”) include modificările interne, indirect decelabile, ce însoțesc procesele gândirii, emoției, limbajului etc., dintre care amintim: modificarea ritmului cardiac, modificarea ritmului respirator, modificarea compoziției chimice și hormonale a sângelui, creșterea conductanței electrice a pielii etc.

Există o continuă interșantajabilitate între cele două modalități comportamentale, în sensul că unui comportament aparent îi corespund obligatoriu forme de comportament inaparent, însă nu oricăror manifestări inaparente le corespund manifestări de comportament aparent. Atât moda – litățile aparente cât și cele inaparente sunt aspecte ale unui comportament larg cu o caracteristică de unicitate pentru momentul respectiv.

Se știe că orice comportament are concomitențe cognitive și/sau biochimice, după cum orice modificare biochimică este resimțită în modul de procesare a informației sau în comportamentul. Luând în calcul finalitatea acțiunii, este important de sesizat cauza principală care optimizează interacțiunea persoanei cu mediul, putându-se astfel interveni asupra factorilor blocați atât la nivel intern, cât și la nivel extern.

Noțiunea de comportament deviant include abaterile de la normele sociale, iar cel infracțional se referă la abaterile și încălcările normelor juridice penale.

Comportamentul deviant, în cea mai mare parte se învață prin imitație. Primele «succese» ale unui astfel de comportament constituie nu numai gratificații, dar și incitații pentru învățare din partea celui care imită.

Imitația este selectivă și ierarhică, nu imităm orice și oricum, imităm doar ceea ce ne atrage, impresionează și fascinează, de multe ori chiar în pofida nonvalorii sociale evidente pe care respectivul model o reprezintă. Observația este valabilă îndeosebi pentru cei de vârste tinere la care imitarea ierarhică negativă este adesea hotărâtoare în procesul genezei comportamentului deviant–infracțional.

Prin intermediul procesului de socializare, societatea transmite membrilor săi modelul normativ și cultural alcătuit din ansamblul normelor și valorilor sociale. Acestea permit existența normală a vieții sociale, asigurând atât raționalitatea comportamentului, cât și stabilitatea sistemului social. Orice societate are o serie de norme scrise sau nescrise prin intermediul cărora poate aprecia dacă o anumită conduită sau un anumit act este adecvat sau nu, se în scrie sau nu în modelul cultural prescris pentru toți membrii săi. Aceste norme stabilesc modalitățile de sancțiune pentru toate conduitele sau actele care nu corespund așteptărilor societății.

În dezvoltarea unui comportament deviant o contribuție importantă o are cultura sau subcultura căreia îi aparține individul. Din momentul în care s-a stabilit o subcultură care aprobă devianța învățarea socială devine principalul factor de propagare a ei. Diverse forme de comportament deviant se învață fie prin observație, fie prin experiența personală. Învățarea indirectă (observațională) și cea directă (experiența personală) se îmbină în diferite «proporții» în modelarea comportamentelor deviante. Apariția unei manifestări deviante este cu atât mai probabilă cu cât în experiența anterioară a individului au existat modele de comportament deviant.

Secțiunea II – Stimularea comportamentului

Una din problemele frecvent întâlnite în activitatea judiciară este cea a comportamentului simulat al persoanelor implicate în diferite cauze penale.

Conduita sau comportamentul simulat este o încercare de a ascunde sau falsifica sensul unei realități. Persoana în cauză dă intenționat un răspuns verbal străin aceluia pe care îl gândește, exteriorizând sau mascând o expresie ce nu se potrivește cu aprecierea, atitudinea sau cu sentimentul autentic încercat.

Simularea nu este o simplă eroare, ea se caracterizează prin intenționalitate, este o greșeală intenționată, învăluită și susținută pragmatic. Simularea este o entitate contradictorie între aspectul aparent și cel imparent al comportamentului, expresia unei dedublări psihologice în raport cu sine.

Simularea are o prezență cotidiană, uneori se dovedește a fi necesară, stimulând sensul vieții. Omul are nevoie de unele pârghii compensatorii, de autoiluzionare, de autoamăgire. Pentru a depăși momentele critice din viață, persoana, conștient sau inconștient, își protejează eul prin cultivarea sentimentelor speranței, încrederii, optimismului. În aceste situații simularea reprezintă o formă ocolită de acceptare a condiției umane, un loc de refugiu imaginar.

Condiția succesului unei simulări este dată de consistența sa internă, de abilitatea cu care subiectul menține coerența demersului său fictiv. Ea presupune inteligență, conduită „civilizată”. Contrafacerile sunt mijloace elegante de eludare a normativelor sociale. Sub masca unor conduite conformiste, inventând mereu tactici derutante, simulantul se complace într-un fals relațional, structurându-și un spațiu simulat. Spațiul simulat este anume construit pentru a manipula. Cadrul fictiv nu numai că ia locul realității, dar o și preface.

Simularea este întotdeauna motivată, determinată de dorințe, de interese. Ea este o modalitate de realizare facilă a scopului. Simularea apare în cele mai diferite situații: pentru disculpare, pentru a apăra pe cineva, din nevoia de protecție, din dorința de răzbunare, pentru a rezista presiunilor și normelor coercitive ale comunității etc.

Simularea se realizează prin diferite strategii: inventare, exagerare, diminuare, adiție, omisiune, substituie, transformare, tăcere etc.

Simularea, minciuna fiind o construcție fictivă, are un impact deosebit asupra realului. Ea se poate prezenta în diverse ipostaze:

simularea totală, în care falsitatea este prezentă pe întreg parcursul manifestării comportamentale;

simularea intercalată cu anumite frânturi de adevăr;

simularea prin omisiunea voită a informației veridice;

prezentarea unei variante sau ipostaze greu verificabile ca fiind adevărul însuși;

recurgerea la demonstrații incongruente din punct de vedere formal (substituirea unei gândiri logice cu una pasională);

utilizarea abuzivă a unor demonstrații care nu concordă sau nu sunt relevante pentru situația concretă prezentată;

persiflarea adevărului prin mimică, gestualitate, dând de înțeles că ceea ce se spune este fals;

exagerarea sau absolutizarea unor aspecte neimportante în defavoarea esențialului;

adăugarea la mesajul transmis a unor conotații negative ce țin de profilul caracterial al emitentului;

prezentarea unui adevăr ca și cum acesta ar fi o minciună și a unei minciuni ca și cum ar fi adevăr;

crearea deliberată a unei derute interpretative prin joncționea dintre adevăr și falsitate, inducându-se prin aceasta dezinteresul interlocutorului pentru a mai cunoaște ceva.

Nu există granițe fixe între adevăr și falsitate, existând o permanentă interșanjabilitate,

Simultan operează după o logică elastică, pentru a ajunge cât mai repede la țintă, fiind facilitat de limbaj și cunoscând foarte bine realitatea pe care își propune să o ascundă.

Într-un anumit context aproape orice tip de comportament poate dobândi funcție adaptivă, profilactică.

Simularea reprezintă o metodă de coping comportamental având funcția de a preveni sau reduce reacția de stres provocată de ancheta judiciară. Prin simulare, persoana este convinsă că poate controla agentul stresant, obținându-se astfel o reducere a reacției de stres. Acest efect pozitiv nu se înregistrează automat.

În urma unor studii experimentale (Averil, 1973) s-a constatat că prin controlul stresului nu se determină doar reducerea acestuia, ci în unele cazuri se ajunge la intensificarea fenomenului.

Copingul comportamentului antrenat în cazul simulării, reduce stresul doar atunci când:

este urmat de un feed-bach asupra eficienței intervenției comportamentale;

costul realizării lui nu depășește beneficiile;

reduce ambiguitatea și/sau incertitudinea legate de situația stresantă.

În cazul testării la poligraf copingul comportamental antrenat în simulare este ineficient, deoarece cele trei condiții prezentate mai sus nu sunt îndeplinite în totalitate. Cu toate că beneficiile obținute de subiectul simulant sunt net superioare costurilor angajate în vederea realizării simulării (inducerii în eroare a organelor judiciare), este puțin probabil să-și reducă stresul, deoarece:

acesta nu primește nici un feed-bach asupra eficienței intervenției sale comportamentale;

neavând nici o informație asupra situației stresante (feed-bach), incertitudinea legată de acest fapt nu are cum să se reducă.

La acestea se adaugă reactivarea la nivelul sistemului cognitiv al subiectului a aspectelor particulare ce țin de comiterea faptei, menite să amplifice tensiunea psihică.

Unitatea psiho-somatică a simulării oferă posibilitatea certă de investigare și depistare a oricărui comportament simulat.

Secțiunea III – Indicatori psiho-fiziologici ai comportamentului simulat

Procesele afective sunt fenomene psihice complexe caracterizate prin modificări fiziologice mai mult sau mai puțin extinse, printr-o conduită marcată de expresii emoționale (gesturi, mimică, etc.) și printr-o trăire subiectivă.

Emoția nu se reduce numai la aspectul de trăire subiectivă, internă, ci formează o configurație complexă de relații, un răspuns psihofiziologic multidimensional vis-a-vis de evenimente. Printre dimensiunile procesului afectiv distingem:

modificări cognitive (procesarea informației stimul venită din mediu, care, în funcție de semnificație are rol activator sau nu);

modificări organice, vegetative (creșterea arousalului fizic, activarea cardiacă și a sistemului circulator, modificări la nivelul motilității gastrointestinale, tensiunii musculare, conductanței electrice a pielii etc.);

modificări comportamentale (gesturi, reacții, mimică, expresii vocale etc.).

Cele trei dimensiuni ale procesului afectiv nu pot fi luate separat, între ele existând o permanentă interacțiune sincronă, emoția fiind rezultatul conlucrării a trei tipuri de factori: cognitivi, organici și comportamentali. Rezultanta interacțiunii acestor factori se răsfrânge asupra trăirii subiective a persoanei, respectiv a modului cum acesta resimte situația și se adaptează față de ea.

În domeniul psihologiei judiciare emoția este considerată ca fenomen tipic sferei afective, deoarece aceasta, prin modificările psihologice pe care le implică, poate fi supusă unei analize științifice sistematice.

Comportamentul emoțional global reprezintă obiectivarea trăirii emoționale, întâlnită atât în aspectul inaparent, dar cel mai evident și ușor observabil în cel aparent. Aspectul aparent al modificărilor emoționale include motilitatea corporală, tremurul muscular, expresivitatea facială, mișcările oculare, coloritul epidermic, tonalitatea vocală, intensificarea activității sudoripare etc.

Dintre toate categoriile de răspuns emoțional aparent, cea mai elocventă pentru observator o constituie expresia facială, fiind considerată ca un barometru al emoției. Expresia „alb ca varul”, referitoare la starea emoțională dezvoltată de către subiect în cazul unei situații ce implică trăirea unei stări emoționale intense este asociată cu starea de vasoconstricție periferică (determinată de teamă). La subiectul supus unei anchete judiciare, în cazul săvârșirii unei infracțiuni această expresie este deseori prezentă, dar cu un caracter mai difuz datorită tendinței subiectului de a simula o altă stare decât cea pe care o trăiește într-o astfel de situație.

Expresia vocală în emoție reprezintă un indice care ne poate spune multe despre trăirea subiectivă pe care o încearcă persoana. Ea se poate traduce prin modificări în timbru, tonalitate, intensitate, inflexiuni, accent etc. Aceste modificări sunt determinate de nivelul ridicat al tensiunii musculaturii scheletice generale, inclusiv a mușchilor laringelui care influențează tensiunea corzilor vocale, ducând la noi efecte de intensitate și tonalitate.

Elementul cel mai evident în cazul trăirii unor emoții, pe fond stresant (în cazul anchetei judiciare, a încercării de a simula etc.) este tremurul fiziologic (microtremurătura musculară) existent la nivelul tuturor mușchilor care acționează aparatul fonorespirator. În cazul unei persoane care nu este stresată tremurul fiziologic are o intensitate maximă. În momentul instalării stresului acesta scade în intensitate sau este eliminat. Creșterile sau scăderile intensității, frecvenței, timbrului vocii, ca urmare a reducerii tremurului fiziologic, reprezintă un indice al gradului de stres pe care-l încearcă persoana, frecvent utilizat în practicile criminalistice în vederea detectării comportamentului simulat.

Însă nu trebuie separate aspecte externe, explicite, de cele implicite, trebuind abordată atât problema expresiei extreme a emoției cât și a indicatorilor psiho-fiziologici de care este legată.

Pe baza indicatorilor fiziologici utilizați atunci când studiem emoția putem obține o informație obiectivă asupra gradului de intensitate pe care aceasta îl implică. Indicatorii fiziologici utilizați pentru a evidenția gradul de trăire subiectivă a unei emoții sunt: electroencefalograma (E.E.G.), activitatea cardiacă și a sistemului sirculator (E.C.G.), rata respiratorie, tensiunea musculară, modificările conductanței electrice ale pielii (G.S.R.) etc.

Electroencefalograma reprezintă o mărusă a emoției fiziologic central. Modalitatea de manifestare este a unei activări (arousal) cu aspectul unui ritm de voltaj redus și frecvență ridicată, având ca aspect unui ritm de voltaj redus și frecvență ridicată, având ca efect blocarea ritmului alfa sincronizat. El apare în stările de emoție, depresie, anxietate, agitație etc. oferind indicații cu privire la intensitatea acestora. Măsurile pe care le oferă sunt nespecifice, referindu-se la starea, respectiv la nivelul de activare determinat de o emoție, însă foarte puțin la tipul emoției.

Activitatea cardiacă și a sistemului circular, prin ritmul cardiac, tensiunea sanguină și vasomotricitate, reprezintă una dintre prezențele cele mai frecvente și mai elocvente ale tabloului indicatorilor prihofiziologici ai emoției.

Ritmul cardiac oferă o dinamică marcată atât de caracterul stimulării emoției, cât și de faptul că acea stimulare este prezentă sau doar expectată. Astfel, emoția legată de prezența concretă a unor stimuli puternic stresanți determină o modificare în sensul accelerării ritmului cardiac, în timp ce doar anticiparea prezenței unor astfel de stimuli are ca efect decelerarea ritmului cardiac.

Foarte uzitată în evidențierea emoției, tensiunea sanguină reflectă atât ritmul bătăilor inimii (volumul de sânge circulant), cât și tonusul vasomotor local pe unitatea de timp. Gradientele de presiune sanguină pot interesa faza sistolică sau cea diastolică, precum și diferențele dintre acestea, la un ciclu sistolă-diastolă. Ca răspuns la stimulii cu caracter negativ pentru persoană, care provoacă emoția (în condiții de anxietate, stres etc.) are loc o creștere temporară a tensiunii relaționată cu modificări ale ritmicității cardiace și a vasomotricității.

Efectul modificărilor vasomotorii reflectă creșteri sau scăderi de volum sanguin la nivelul diferitelor părți din corp (deget, mână, braț etc.), rezultat al vasoconstricției sau vasodilatației din regiunea respectivă. Nu se poate vorbi despre o modificare pletismografică unică în emoție, vasodilatația sau vasoconstricția putând apărea în funcție de calitatea diferită a emoției (frică-vasoconstricție periferică, rușine-vasodilatație). Uneori ambele reacții pot fi surprinse concomitent prin înregistrări în puncte multiple, deoarece dislocarea unei cantități de sânge dintr-o regiune a organismului poate determina afluxul crescut de sânge într-o altă regiune.

Modificările cardiovasculare sunt indicatori ai activității fizice existente în emoții, ai specificului calitativ al acestora.

Unul dintre cei mai vechi indici ai emoției este rata respiratorie. Aceasta poate fi înregistrată pneumatic (la nivelul toracelui și abdomenului pentru poligraf) sau termoelectric (la nivelul nazal). Reglarea respirației este complexă, fiind supusă atât controlului involuntar reflex (excitarea centrului respirator bulbar), cât și controlului voluntar.

Respirația este sensibilă la o varietate de variabile psihologice și modificări organice care însoțesc emoția. Astfel ritmul și amplitudinea undelor respiratorii, durata lor, raportul inspirație/expirație, blocarea lor etc. sunt afectate de tipul emoției (agresivitate, frică, neliniște, groază etc.), precum și de starea conflictuală care le însoțește.

Cu toate că nu există stricte valori parametrice sau modele respiratorii care să poată fi atribuite unor tipuri specifice de emoții, indicatorul de față face obiectul unor sofisticate investigații asupra comportamentului simulat în domeniul judiciar.

Tensiunea musculară poate fi înregistrată local sau generalizat prin intermediul înregistrărilor mecanici sau prin potențialele electrice musculare (E.M.G.). Acest tonus este considerat a fi strâns legat de starea emotivă, astfel există o corelație pozitivă între EMG din regiunea frontală și prezența anxietății, între înregistrările poligraf prin micșorările musculare și comportamentul simulat.

Balanța mușchilor scheletici este în general echilibrată și scăzută în relaxare. În actul motor și în stările emoționale crescute balanța nivelului tensiunii devine nu numai ridicată, ci și discontinuă, cauzând tremurul. Emoțiile de intensitate crescută se pot exterioriza în tremur, acesta putând chiar dezorganiza răspunsul motor din momentul respectiv.

Modificările rezistenței electrice a pielii reprezintă unul dintre cei mai sensibili indicatori ai activității fiziologice vegetative din emoție. Când activitatea corticală este reducă, iar componenta simpatică predomină, conductanța electrică a pielii este scăzută, curba reacției crescând.

În cazul confruntării repetate cu stimuli nocivi, anciogeni, conductanța electrică a pielii scade condiționat înaintea impactului cu stimuli, crește în timpul primei faze de acțiune a acestuia după care scade treptat. Folosindu-se o metodă de tip poligraf au fost obținute schimbări de potențial în raport cu încărcătura emoțională a cuvântului stimul. Paralele cu reacția electrodermică are loc o intensificare a activității glandelor sudoripare, indicatori ai stresului emoțional.

Toți acești indicatori psihofizilogici și comportamentali ai emoției pot fi întâlniți în cadrul practicii judiciare, mai ales în domeniul detectării comportamentului simulat, având rolul de indici indirecți ai aspectului afectiv care acompaniază persoana în tot ceea ce face.

CAPITOLUL II

COMPORTAMENT NORMAL VERSUS COMPORTAMENT SIMULAT

Secțiunea I – Despre comportament

Din perspectivă procesual penală, învinuitul este persoana stabilită, deseori, dintr-un cerc de suspecți, față de care se efectuează cercetarea penală, cât timp nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală contra sa.(art. 229 C. pr. Pen.).

Odată pusă în mișcare acțiunea penală, învinuitul capătă calitatea de inculpat. Fiind o persoană care a săvârșit o faptă penală, organele de urmărire penală sau instanța de judecată au obligația să stabilească împrejurările comiterii infracțiunii, cât și gradul de vinovăție al făptuitorului.

Ancheta penală presupune un contact direct, nemijlocit între două părți, determinat de apariția unui raport juridic procesual penal specific, ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni. Față de obiectul său, stabilirea existenței sau inexistenței raportului juridic penal substanțial, raportul juridic procesual penal conduce la o confruntare între principalii subiecți : autoritatea legală, reprezentată de organele competente chemate să stabilească adevărul, și persoana celui care a încălcat legea, ce încearcă pe diverse căi, să se apere sau să evite tragerea la răspundere penală

Confruntarea, în cazul de față, se desfășoară pe tărâm psihologic. Cu toate că ne aflăm în fața unui raport juridic prin excelență de putere, în care subiectul dominant (magistratul) deține o poziție net avantajoasă față de poziția inferioară a învinuitului, procurorul sau judecătorul au de întâmpinat serioase dificultăți, au de clarificat multe împrejurări, o bună parte dintre ele pe calea luptei, a unui duel psihologic. A câștiga acest duel în favoarea adevărului înseamnă stăpânirea de către magistrat a unor cunoștințe de psihologie judiciară aflate la baza aplicării regulilor criminalistice. Ar fi de neconceput să se realizeze scopul procesului penal fără o cunoaștere exactă a omului, în calitatea sa de autor al unei fapte penale, a mecanismelor psihice pe care se bazează formarea declarației și, în general, a poziției învinuitului sau inculpatului în fața organelor de urmărire penală sau a instanței de judecată.

Procesele psihice ale făptuitorului au un caracter foarte complex, această complexitate rezultând din specificitatea etapelor infracționale pe care făptuitorul le traversează, mai mult sau mai puțin conștient. în linii mari se apreciază că mecanismele psihologice ale făptuitorului trebuie raportate la 3 etape:

în prima etapă se conturează latura subiectivă a infracțiunii prin mecanisme psihologice specifice conceperii activității infracționale (reprezentarea actului și tendința de săvârșire sau de nesăvârșire a faptei) și rezoluției infracționale. Acest aspect este propriu infracțiunilor săvârșite cu intenție.

în etapa a doua are loc desfășurarea activității infracționale, de regulă în trei faze succesive: faza actelor pregătitoare, faza actelor de executare și faza urmărilor.

În momentul săvârșirii faptei au loc procese psihice puternice care dezorganizează forța inhibitoare a scoarței cerebrale și, deci, percepția senzorială. Dezorganizarea percepției intervine și datorită unui puternic factor de bruiaj: concentrarea atenției, aproape în exclusivitate, asupra obiectului infracțiunii, deși infractorul ar vrea să nu-i scape nimic din ceea ce se întâmplă în jurul său. în această etapă intervin și ceilalți factori de dezorganizare precum și experiența infracțională a individului.

— în etapa a treia, post-infracțională, își fac apariția procese psihice determinate de teamă, de lupta dusă de făptuitor pentru evitarea răspunderii penale.

După săvârșirea unui act ilicit se poate instala, la majoritatea infracțiunilor, o stare de tensiune psihică, alta decât cea de tensiune preinfractională, mai mult sau mai puțin evidentă, determinată de teama de a nu fi descoperiți și care motivează dominanta depresivă a individului. Procesele psihice caracteristice acestui moment generează neliniște, nesiguranță și un comportament nefiresc.

Astfel se explică o serie de acțiuni întreprinse de făptuitori după săvârșirea infracțiunii, cum ar fi, de exemplu, plecarea precipitată de la locul faptei, distrugerea sau ascunderea unor mijloace materiale de probă, dispariția de la domiciliu, încercarea de creare a unor alibiuri prin deplasarea imediată într-un alt loc în care încearcă să se facă "remarcați".

Unii infractori mai versați încearcă să-și ascundă fapta prin simularea altor infracțiuni. De pildă în cazul omorului se înscenează o sinucidere sau un accident, după cum în cazul delapidării se simulează un furt, o tâlhărie. Alți infractori, după ce constată că fapta a fost descoperită, încearcă să obțină date despre evoluția cercetărilor revenind la fața locului sau căutând să intre în contact cu persoanele ascultate. La infractorii ocazionali pot fi întâlnite situații în care declarațiile sunt contradictorii, vagi, deși teoretic, de la această categorie de făptuitori se așteaptă cele mai clare și precise relatări referitoare la fapta pe care a comis-o.

Nu trebuie uitați nici factorii obiectivi și subiectivi care pot influența procesul de percepție al individului și nici condițiile de memorare și de redare, diferite de la individ la individ, mai ales în momente de anchetă penală.

Secțiunea II — Psihologia învinuitului sau inculpatului în momentul ascultării

Mecanismele psihologice ale celui anchetat prezintă câteva caracteristici care trebuie cunoscute mai ales pentru contracararea încercărilor de inducere în eroare a organului judiciar prin simulare, disimulare, minciună, sau prin folosirea altor mijloace prin care acesta consideră că poate evita răspunderea penală. Acestor mijloace le corespund anumite manifestări determinate de mecanisme psihologice pe care magistratul trebuie să le sesizeze și să le interpreteze.

Depistarea prezenței stării de emoție care poate dezvălui dezacordul dintre cele afirmate și cele petrecute în realitate, dintre adevăr și minciună, reprezintă o problemă majoră a tacticii de anchetă.

Este firesc ca majoritatea persoanelor invitate în fața organelor de anchetă să prezinte o anumită stare de emoție, mai mult sau mai puțin intensă, potrivit structurii lor psihice și, îndeosebi, posturii procesuale în care se află: învinuit, inculpat, martor sau parte vătămată.

Tensiunea psihică a învinuitului sau inculpatului este, de regată, mult mai mare decât a celorlalte persoane. Practica a scos în evidență faptul că un anumit gen de infractori, de tipul recidiviștilor sau al "profesioniștilor" prezintă o stare emoțională aparent mai redusă, pentru magistrații neavizați sau fără experiență aceasta fiind mai greu de depistat.

Datorită cauzelor diverse, care fac mai dificil de sesizat emoția tipică dezacordului dintre afirmațiile sincere și nesincere, specialiștii consideră că prezența emoțiilor poate fi stabilită, dar niciodată în chip total. Pentru evitarea acestui neajuns este important de știut că stărilor emoționale, de tensiune psihică, le sunt specifice o serie de manifestări viscerale și somatice, mai importante fiind:

accelerarea și dereglarea ritmului respirației, paralel cu dereglarea emisiei vocale (răgușirea), scăderea salivației senzația de uscare a buzelor și a gurii);

creșterea tensiunii sanguine și accelerarea bătăilor inimii, însoțită de fenomene vasodilatatorii (congestionare) și vasoconstrictorii (paloare);

contractarea mușchilor scheletici, manifestată prin crispare sau prin blocarea funcțiilor motorii (aspectul de "înlemnit de frică");

d) schimbarea mimicii și pantomimicii, pe un fond de agitație,
transpusă frecvent în mișcări și gesturi, într-o conduită ce nu mai corespunde comportamentului normal al individului. Orice fenomen sufletesc își are corespondent într-o stare psihică;

e) Modificarea timpului de reacție sau de latență, caracterizat prin întârzierea răspunsului la întrebări care conțin cuvinte critice, afectogene, întârzieri ce pot ajunge la circa 4 secunde față de timpul în care se răspunde la întrebările necritice. Timpul de reacție se apreciază din momentul aplicării stimulului (întrebarea) până în cel al declanșării răspunsului.

în esență, pe un fond general de tensiune psihică, specifică anchetei, își fac apariția la cel ascultat, manifestări având un grad înalt de intensitate, ceea ce reprezintă un indiciu, de simulare, disimulare sau minciună (forma de simulare sau disimulare a adevărului, atunci când este comunicată prin limbaj).

Toate aceste modificări pot fi stabilite cu o anumită aproximație de către cel ce efectuează ascultarea, dacă are cunoștiinte de psihologie, fiziologie și, bineînțeles spirit de observație adecvat profesiunii.

Pornind de la manifestările psihocomportamentale ale persoanelor implicate în cauze penale, s-a încercat stabilirea unor regufi după care se poate detecta minciuna, vinovăția sau inocența:

răspunsul vinovatului este mai lent și ezitant, cel al inocentului este spontan, detaliat și deseori indignat;

vinovatul suportă mai greu privirea, spre deosebire de inocent care roșește însă mai ușor;

inocentul face apel la corectitudinea sa și caută să demonstreze că nu ar avea nici un interes pentru faptele care i se impută;

inocentul dă mai greu explicații privind modul în care și-a petrecut timpul, spre deosebire de vinovat care oferă imediat un „excelent" alibi;

inocentul este consecvent în declarațiile pe care le face. Necesitățile practice evidente au condus la o serie de încercări de găsire a unor tehnici prin care să se detecteze cu precizie și obiectivitate principalele modificări cauzate de tensiunea psihică, modificări care nu pot fi depistate printr-o singură observație vizuală, chiar de un anchetator avizat și cu experiență.

CAPITOLUL IV

TEHNICI DE EVIDENȚIERE A COMPORTAMENTULUI

SIMULAT

Secțiunea I — Teorii ce stau la baza detectării comportamentului simulat

Încă din cele mai vechi timpuri ale existenței s-a constatat că atunci când o persoană minte au loc modificări psihofiziologice la nivelul organismului acesteia. Bazându-se pe această supoziție, au fost descoperite și perfecționate diferite tehnici de detectare psihofiziologică a comportamentului simulat.

Orice instrument de măsură, fie el tradițional sau modern are la bază o anumită teorie. Această teorie poate fi explicită, detaliată până în cel mai mic amănunt, sau implicită, rămânând la latitudinea persoanei găsirea relațiilor care stau la baza ei.

Dacă în antichitate se considera că la originea reacțiilor psihofiziologice se află „Puterea Divină, studiile contemporane sugerează că factorul major, determinant al reacțiilor psihofiziologice îl reprezintă variabilele motivațional-emoționale, iar studiile recente susțin că factorul major în acest proces este reprezentat de variabilele cognitive.

Davis (1961) sugera trei teorii (motivațional-emoționale) care ar putea explica fenomenul ce stă la baza reacțiilor psihofiziologice:

Teoria răspunsului condiționat susține că răspunsul fiziologic este consecința unei activări emoționale determinată de către un stimul condiționat. Când un stimul dat este asociat cu o emoție puternică, un răspuns amplu va fi expectat. Această teorie este susținută de corelația pozitivă existentă între răspunsul fiziologic și semnificația itemilor testului pentru persoana respectivă. Teoria nu explică de ce detectarea comportamentului simulat are loc în condiții cu motivație scăzută și mai puțin amenințătoare.

Teoria conflictului – activarea simultană a două tendințe conflictuale, cum ar fi motivația de a minți și dorința de a spune adevărul, se regăsește la nivelul arousalului fiziologic. Cu cât conflictul este mai intens, cu atât mai amplu va fi răspunsul. Această explicație provine din studiile efectuate de Luria între anii 1920-1930. Teoria nu poate explica detecția simulării în cazul „Testului cu cartonașe" (un test de simulare utilizat în investigația cu poligraful).

Teoria pedepsei – susține faptul că arousalul fiziologic în timpul simulării este activat de frica de consecințe (Fear of Consequences) în cazul în care ar fi detectat.

Prezentarea și explicarea celor trei teorii s-a făcut conform unei surse de referință terminologică americană.

O altă teorie care încearcă să explice modificările psihofiziologice determinate de minciună și care accentuează rolul factorului afectiv-motivațional este „teoria motivației". Teoria susține că există o rată semnificativ ridicată a detecției psihofiziologice la subiecții motivați să evite detectarea, comparativ cu un grup de subiecți care nu au fost explicit motivați.

Cercetările cognitive în domeniu au evidențiat un număr de trei teorii menite a explica originea reacțiilor psihofiziologice antrenate în comportamentul simulat:

a) Teoria prezumției de vinovăție – a fost introdusă de către Lykken și susține faptul că reacția psihofiziologică va fi evidentă (indică simularea) la întrebarea relevantă, datorită faptului că subiectul este conștient de vinovăția lui. Unele din asumpțiile stipulate de Lykken au la bază teoria reacției la orientare a lui Berlyne si Sokolov.

b) Teoria focalizării atenției – inițiată de către Waid. Acesta a descoperit că răspunsul psihofiziologic la un stimul reflectă gradul în care stimulul este expectat.

c) Teoria dihotomizării – dezvoltată gradual de către un grup de cercetători din Ierusalim în opinia lor setul de stimuli (itemi ai testului poligraf) se diferențiază în două categorii distincte : relevant și irelevant. Subiecții care posedă informații în legătură cu fapta penală pentru care sunt anchetați se concentrează doar pe un anumit aspect al stimulului prezentat -dacă este relevant sau irelevant – în acest fel ignorându-se alte aspecte ale stimulului, care informează anchetatorul în legătură cu gradul de simulare al subiecților.

Studii mai recente sugerează că in detectarea comportamentului simulat intervin mai multe variabile. Din momentul în care detectarea psihofiziologică a comportamentului simulat a devenit importantă în domeniul cercetării psihofiziologice, există o părere comună a specialiștilor asupra faptului ca reacțiile psihofiziologice apar cu certitudine atunci când o persoană ascunde adevărul.

Secțiunea II — Tehnici si mijloace de investigare a comportamentului simulat

Procesele cognitive sunt însoțite de unele manifestări observabile și neobservabile direct, care pot fi constatate în mod obiectiv prin înregistrarea cu ajutorul unor aparate ( poligraf, fonograf etc.) a modificărilor vasculare , cerebrale, de temperatură a pielii și respiratorii.

La persoanele normale din punct de vedere psihofiziologic, comportamentul simulat (minciuna) este adeseori asociat cu trăirea unor stări emotive intense care se accentuează în momentul investigației criminalistice.

Cele mai frecvente reacții psihofiziologice care au fost puse în evidență la subiecții supuși anchetei judiciare, ca urinare a unor comportamente infracționale săvârșite și care erau motivați pentru dezvoltarea unui comportament simulat, au fost: accelerarea ritmului cardiac, creșterea presiunii sangvine, apariția fenomenelor vasodilatatorii și vasoconstrictorii (hiperemie sau paloare), accelerarea și sacadarea respirației, dereglarea fonației și emisiunii de sunete, hiposalivația și contractarea subită a mușchilor scheletici.

Toate aceste reacții neurovegetative, declanșate intern, sunt slab supuse unui control voluntar fiind determinate de gradul de percepere a riscului de a fi detectat, rezultat al unei evaluări cognitive a situației. Aceste reacții sunt asociate cu un comportament manifest, cu valoare de identificare, pentru specialiștii din domeniul judiciar, a unei disonanțe între declarațiile subiectului și gradul de acord asupra lor. Din comportamentele externe relaționate cu modificările neurofiziologice rezultă schimbări ale mimicii și pantomimicii, blocarea bruscă a funcțiilor motorii, tremurul din voce, modificarea timpului de latență între perceperea întrebării și furnizarea răspunsului

Comportamentele prezentate anterior sunt elemente ale vieții psihice și comportamentale pe care orice persoană le experimentează de-a lungul vieții, fie că a fost sau nu obiect al unei investigații criminalistice. Ele au fost puse în evidență prin diverse încercări practice și experimentale de-a lungul timpului, însă ceea ce s-a obținut sunt doar patternuri de posibile manifestări (comportamentale și fiziologice), care diferă de la o persoană la alta datorită frecvenței, intensității, duratei etc. în funcție de modul în care sunt trăite și exteriorizate aceste „comportamente" s-au creat tehnici de control a sincerității declarațiilor (comportamentului simulat), care presupun atât o bună stăpânire a metodolobgiei lor, cât și o vastă și îndelungată practică în domeniul psihologiei judiciare.

Cele mai cunoscute tehnici de investigare în acest domeniu sunt:

– Metoda asociației libere;

– Metoda experienței motrice;

– Tehnici pentru suprimarea cenzurii conștiente;

– Metoda detectării stresului emoțional în scris;

– Metoda detectării stresului din voce;

– Tehnica poligraf.

1) Metoda asociației libere

Ca tehnică de diagnosticare a comportamentului simulat, pornește de la premisa că o anumită semnificație a cuvintelor-stimul, care se prezintă subiectului investigat, determină o activare la nivelul rețelelor semantice, exercitând o influență specifică asupra stării emoționale a subiectului, respectiv asupra asociațiilor pe care acesta le stabilește ulterior.

Există o serie de criterii care-și fac simțită prezența în orientarea stabilirii asocierilor de idei legate de un cuvânt stimul. Astfel, dacă la cuvântul-stimul „mic" se răspunde prin cuvântul „mare", iar la „alb" cu „negru", se poate concluziona că asocierile făcute au la bază principiul contrastului

Una dintre modalitățile acestei tehnici strâns legate de detectarea comportamentului simulat o reprezintă înregistrarea timpului de latență. Anastasi (1964), în urma utilizării acestei metodologii, concluziona: „dacă viteza de reacție verbală este diferită la cuvintele critice față de cele nesemnificative, dacă subiectul refuză răspunsul la unele cuvinte critice sau repetă, în lipsa altui cuvânt, răspunsuri verbale anterioare, atunci vinovăția subiectului poate fi socotită dovedită".

Prin timpul de latență se înțelege perioada care se scurge de la emiterea unui stimul până la producerea reacției.

În cadrul acestor tehnici intră și proba Abrahamsen-Rassanof-Yving, care utilizează tehnica asocierii de cuvinte însoțită de înregistrarea timpilor de răspuns, ca indicatori ai stărilor afective legate de evenimente pe care persoana, obiect al investigației, vrea să le ascundă. Procedura constă în administrarea unei liste de cuvinte la care subiectul trebuie să asocieze cuvinte, într-un timp cât mai scurt. Lista este elaborată de către un specialist în domeniul detecției comportamentului simulat, după o studiere detaliată a cazului, și cuprinde cuvinte „neutre", respectiv „afectogene", a căror semnificație este legată direct sau indirect de ceea ce subiectul încearcă să ascundă. Comparația între reacțiile la cele două tipuri de cuvinte (neutre sau afectogene) permite decelarea influenței emotivității, determinată de perceperea riscului de a fi detectat, asupra tipului de răspuns oferit și a timpului de reacție, cunoscându-se că la stimulii neutri timpul de latență este constant, iar la cuvintele afectogene crescut.

Indicii care se urmăresc pentru a se putea pune în evidență tendința de simulare a subiectului sunt:

– repetarea cuvântului-stimul -necesară pentru a avea timp să elaboreze un alt tip de răspuns;

– latența răspunsului -variabilă în funcție de subiect și condiționată de natura stimulilor. Latența este mai mare pentru cuvintele abstracte decât pentru cele concrete . Timpii de reacție mai mari de patru secunde indică o încercare de simulare.

– asociația superficială- asociația intrinsecă, presupusă a fi cea cerută de către cuvântul stimul, este derogată uneia superficiale. Se presupune că subiectul, considerând că asociația ar fi prea expresivă, încearcă să o substituie uneia mai puțin incriminante.

– repetarea cuvintelor oferite ca răspuns-un cuvânt repetat de mai multe ori indică existența unei semnificații care trebuie verificată;

– modificarea sensului cuvântului inițial- constă în oferirea unui răspuns pe care apoi încearcă să-l explice privit dintr-o altă perspectivă.

în majoritatea cazurilor indicii prezentați anterior, apar strict legați de anumite cuvinte stimul, chiar și la repetarea probei. La noi în țară cercetările întreprinse de către Al. Roșea au obținut un coeficient de fidelitate de 90%. Această tehnică de detectare a comportamentului simulat este uneori folosită în domeniul judiciar, dar pentru a-i crește eficiența se folosește în combinație cu alte tehnici (metoda experienței motrice, poligraf).

2) Metoda experienței motrice

Primele încercări legate de această metodă presupuneau înregistrarea reacțiilor fiziologice ale unui subiect care era investigat, folosindu-se tehnica asocierilor libere. Astfel, cu cât încărcătura emoțională a cuvântului prezentat era mai mare, cu atât pe inscriptor apăreau reacții vegetative (respirația, EEG ) mai ample, iar fonograma răspunsului verbal prezenta o latență mărită. Bazându-se pe cercetări similare și observând legătura, creată în timp, între un fenomen central, nemăsurabil direct și un fenomen motor-periferic (presiuni digitale ritmate pe o membrană pneumatică), psihologul rus H.R. Luria elaborează metoda „experienței motrice".

Aceasta tehnică a fost modificată și îmbunătățită de către psihologul de origine spaniolă Emilio Mira Y Lopez, care a construit un aparat numit manotometru.

Experimentul consta în faptul că subiectul trebuia să-și dubleze răspunsul verbal, la cuvântul stimul conținut în listă, cu o reacție motorie (apăsarea pe o clapă). în aceste condiții subiectul își concentrează atenția asupra mâinii cu care trebuie să îndeplinească sarcina, modificările care au loc la nivelul celeilalte mâini scăpând controlului conștient, fiind înregistrate, înregistrarea unui tremur asociat cu o latență ridicată a răspunsului verbal reprezintă indiciul unei eventuale tentative de simulare.

Luria constată că în condițiile unei puternice activări emoționale, produsă de efortul de disimulare, curba motrică înregistrată se modifică în așa măsură încât această activare emoționala este decelabilă.

Metoda prezentată și-a avut utilitatea la vremea respectiv (prima parte a secolului XX), azi fiind înlocuită de alte tehnici cu o acuratețe cu mult crescută.

3) Tehnici pentru suprimarea cenzurii conștiente.

Scopul acestor tehnici constă în suprimarea controlului conștient al declarațiilor, astfel încât răspunsurile să fie automate, lipsite de influența controlului rațional voluntar.

Tehnicile de acest gen își au originea în antichitate unde, cunoscându-se efectul alcoolului asupra stării de conștiință și a controlului voluntar, prizonierilor de război li se administra alcool pentru a se putea obține de la aceștia informații care în stare normală nu ar fi fost furnizate.

După studierea efectelor pe care le are hipnoza asupra stării de conștiință, s-a recurs la folosirea ei pentru detectarea comportamentului simulat. în 1905 Sanchez Herrera a utilizat pentru prima dată hipnoza în practica judiciară. în urma experienței acumulate acesta concluzionează că metoda nu poate fi generalizată, deoarece pe lângă un bun hipnotizator este nevoie și de complezența celui care urmează să fie hipnotizat. Afirmațiile lui Herrera se bazează numai pe experiența sa și pe un suport teoretic superficial, la acea vreme.

Cercetările ulterioare au demonstrat existenta a două tipuri de tehnici de hipnotizare care pot fi utilizate în practica judiciară:

– una permisivă (maternă) -care presupune un mod „cald" de abordare a persoanei ce urmează a fi hipnotizată, complezență din partea acesteia, aderență la procedură etc;

– una agresivă (paternă)- care presupune ca individul să nu coopereze și să nu dorească sa fie hipnotizat, bazându-se pe abilitățile hipnotizatorului și având o modalitate specifică de abordare a persoanei.

Nu este greu de înțeles de ce tehnica de hipnotizare folosită de Herrera nu se putea aplica decât în situații rare persoanelor aflate sub investigație judiciară. O persoană vinovată va fi motivată pentru a se împotrivi sau simula starea de transă în vederea eludării informațiilor pe care acesta nu vrea să le mărturisească.

Hipnoza ca tehnică de detectare a comportamentului simulat se aplică în prezent în domeniul criminalistic alături de investigațiile cu ajutorul poligrafului.

O altă metodă subsumată acestei categorii presupunea utilizarea unor substanțe psiho-farmaceutice ca eterul, morfina, preparate barbiturice etc. care aduc subiectul, căruia i se administrează, într-o stare de semiconștiență numită „automatism oniric". în această stare cenzura conștientă este obnubilată, fără a se suprima complet capacitatea de exprimare sau de reacție automată.

În anul 1918, un medic american (House) a lansat un program numit „Serul Adevărului" (Thruth-Serum). în urma administrării substanței respective, autorul pretindea că se obțin declarații foarte sincere în legătură cu infracțiunea pe care un subiect a comis-o. Procedura consta în administrarea serului (1% bromhidrat de scopolamină și 2% clorhidrat de morfină) la fiecare jumătate de oră în doze de 1 sau 2 ml ( în funcție de greutate și vârstă) până la obținerea unei stări de semiconștiență

în prezent o astfel de tehnică este interzisă, considerându-se că ar reprezenta o gravă încălcare a dreptului de apărare a individului în fața organelor judiciare.

4) Metoda detectării stresului emoțional scris

Este o metodă prin care se înregistrează sub formă grafică modificările intervenite în scrisul unei persoane aflată într-o stare de tensiune psihică. Se înregistrează trei caracteristici ale scrisului: timpul de latență, durata scrierii răspunsului, presiunea scrierii.

încăperea în care se desfășoară examinarea trebuie să fie izolată fonic, să asigure confortul necesar acestui gen de examinare, deoarece orice zgomot, orice intervenție din afară influențează negativ desfășurarea, respectiv rezultatele testării.

Se recomandă utilizarea acestei tehnici în paralel cu testarea la poligraf, realizându-se o completare reciprocă a rezultatelor obținute prin cele două metode.

5) Metoda detectării stresului din voce

Datele oferite de literatura de specialitate demonstrează că printre indicatorii cei mai sensibili ai emoției se înscriu și caracteristicile conturului, vitezei, amplitudinii, frecvenței tonului fundamental al vocii de-a lungul unei rostiri, ca urmare a modificărilor de ordin fiziologic în aducția și abducția corzilor vocale.

Schimbările la nivelul frecvenței tonului fundamental se instalează, de regulă, în spectrul neauzibil al vocii, domeniu care nu este în întregime controlat de conștiință.

Detectorul sau evaluatorul de stres psihologic din voce (Psychological Stress Evaluator -PSE), este un dispozitiv care permite evidențierea stresului emoțional din voce, mai exact modulațiile inauzibile și involuntare, de frecvență medie (FM) în registrul 8-12 Hz (8-14 Hz, după alți autori). Aceste modulații de frecvență, a căror intensitate și pattern sunt invers proporționale cu gradul de stres al vorbitorului, se presupun a fi rezultatul tremurului fiziologic care acompaniază contracția voluntară a mușchilor striați implicați în vorbire. în timpul perioadei fără stres modulațiile sunt sub controlul sistemului nervos central (SNC). La apariția stresului sistemul nervos autonom (SNA) devine dominant, având ca efect inhibiția mușchilor fonatori cu repercusiuni la nivelul registrului FM. Această inhibiție, indicator al stresului emoțional, este evidențiată de către detectorul de stres din voce, ca o caracteristică blocantă sau ca o formă de undă rectangulară.

În investigațiile criminalistice, pentru obținerea unor rezultate superioare în analiza emoției manifestate în voce, se folosește un cuplu de aparatură, care cuprinde: -un magnetofon profesional de înaltă performanță, tehnică ce înregistrează răspunsul dat de subiect la poligraf;

un sonograf de tipul 7029 A;

un aparat de detectare a stresului din voce cu ajutorul căruia se transcrie pe vocograme reprezentarea sonoră a răspunsului dat de subiect în timpul testării la poligraf.

Folosirea acestei metodologii pentru detectarea comportamentului simulat prezintă mai multe avantaje

înregistrarea profesională a răspunsului dat de subiect, permițându-se reținerea și transcrierea cu ajutorul sonografului a modificărilor produse în voce și vorbire, rezultate a stării emoționale trăite;

posibilitățile științifice oferite de sonograf în transcrierea pe fonograme a caracteristicilor care pun în evidență modificările produse în voce;

posibilitatea de a corela rezultatele obținute cu ajutorul poligrafului, cu cele provenite din studierea vocogramelor.

Detectorul stresului din voce procesează frecvențele din voce, le păstrează pe bandă magnetică, utilizând filtre electronice și tehnică de discriminare a frecvențelor. Pattemurile de stres apar ca un traseu mișcător pe o hârtie specială pentru înregistrat.

Caracteristicile vocale care pun în evidență emoția determinată de disimularea adevărului, analizate cu ajutorul acestei tehnici sunt:

-valorile (medie și limitele minime sau maxime) frecvenței tonului fundamental al vocii;

-durata emisiei vocale;

-intensitatea consoanelor explozive;

-viteza de articulare;

-timpul de latență.

Acest dispozitiv a fost considerat ca fiind un detector al minciunii mediat vocal, multilateral, dar nu mai eficient decât poligraful. Studiile efectuate de Barland (1975), Kubis (1973) și Hovarth (1979), în ceea ce privește acuratețea detectării comportamentului simulat, cu cele două dispozitive, au pledat în favoarea utilizării poligrafului, acesta având predictibilitate mult crescută.

6) Tehnica poligraf

Tehnica poligraf este una dintre cele mai performante tehnici folosite în domeniul detectării comportamentului simulat.

Poligraful cunoscut empiric sub denumirea de „ detector de minciuni „ este un înregistrator mecanic sau electronic, ce preia pneumatic modificările de tensiune arterială, puls, respirație, suplimentat cu un sistem pentru înregistrarea rezistenței electrodermice (RED) și a micromișcărilor musculare.

Poligraful nu înregistrează în mod direct minciuna, ci modificările fiziologice determinate de emoțiile care însoțesc comportamentul simulat.

Modificările psihofiziologice sunt cauzate de reacțiile emotive ale persoanei examinate (frica de detecție, frica de consecințe, anxietate etc). Ocupându-se de această problemă B.M.Smith menționează că uneori minciuna nu este clar și simultan indicată prin modificări în traseul cardiac sau respirator. Indicațiile cele mai sigure le oferă răspunsul electrodermic (GSR). în aproximativ 70-80% din cazuri se poate stabili, pe baza de GSR, în condiții experimentale, dacă subiectul spune sau nu adevărul. Dacă se interpretează și se iau în calcul și ceilalți indicatori (modificările respiratorii, tensiunea arterială, puls, etc.), atunci acest procent poate crește foarte mult.

CAPITOLUL V

INVESTIGAREA COMPORTAMENTULUI SIMULAT PRIN TEHNICA POLIGRAF

Secțiunea I — Detectarea simulării cu ajutorul poligrafului

Poligraful nu înregistrează minciuna ca atare, ci modificările fiziologice ale organismului în timpul variatelor stări emoționale care însoțesc simularea.

Detecția simulării cu tehnica poligraf este fundamentată științific de următoarele aspecte: în săvârșirea unei fapte penale subiectul participă cu întreaga sa personalitate, mobilizându-și pentru reușita infracțională întregul său potențial cognitiv, motivațional și afectiv. Acest lucru face ca actul infracțional să nu rămână ca o achiziție întâmplătoare, periferică a conștiinței, ci să se integreze în aceasta sub forma unei structuri informaționale stabile, cu conținut afectiv-emoțional specific, cu un rol motivațional bine diferențiat.

Tehnica poligraf acționând în mod indirect asupra planului conștiinței subiectului, caută a evidenția dacă acesta redă cu fidelitate aspecte a ceea ce știe, adică elemente de conținut ale realității subiective pe care o poartă în planul conștiinței sale?

Stările emoționale iau naștere încă din momentul în care subiectul este invitat pentru a da relații legate de faptă. Conștiința vinovăției, mobilizatoare a unei stări emotive care poate fi mascată cu dificultate, îl determină pe subiect să reacționeze emoționat ori de câte ori i se prezintă un obiect sau i se adresează o întrebare în legătură cu infracțiunea comisă. O minciună spusă conștient, pe lângă efortul mintal pe care-l necesită, produce și o anumită stare de tensiune emoțională.

Conform „ Teoriei reacției determinată de infracțiune „, persoana vinovată reacționează când minte, deoarece întrebările relevante provoacă emoții sau trăiri care au existat în momentul comiterii infracțiunii. Poligraful (așa zisul „detector de minciuni„) înregistrează simultan pe o diagramă modificările a cinci parametri psihofiziologici: respirația toracică, respirația abdominală, reacția electrodermică, tensiunea arterială, puls și micromișcările neuromusculare. Fiecare parametru psihofiziologic înregistrat grafic pe diagrama poligraf prezintă anumite caracteristici specifice pe care examinatorul le analizează și le interpretează, formulând concluziile cu privire la sinceritatea sau nesinceritatea subiectului, concluzii consemnate într-un raport psihologic de constatare tehnico-științifică.

Tehnica poligraf nu face altceva decât să depisteze emoția în mod indirect prin surprinderea reacțiilor activatorii generale, care implică mecanisme fiziologice atât centrale cât și periferice.

a) Pregătirea testării, studierea materialuluii si cunoașterea persoanei:

Activitățile de descoperire a infractorilor și de clarificare a stărilor de fapt -în concordanță cu adevărul- reprezintă efortul comun al tuturor celor din sistemul judiciar, precum și al experților din cele mai diferite domenii.

Examinarea cu tehnica poligraf se efectuează pe baza rezoluțiilor motivate sau a ordonanțelor organelor de cercetare penală și la cererea expresă a apărării. Aceasta fiind un mijloc de investigare, trebuie să fie solicitată și să costituie de regulă, un moment inițial al anchetei și nu o ultimă activitate, când reactivitatea psihoemoțională a subiectului în cauză este afectată de foarte mulți factori. Cu câteva zile înainte de investigare, examinatorul va studia în mod detaliat dosarul cauzei pentru a formula împreună cu cel care instrumentează cauza, cele mai eficiente întrebări.

Examinarea se va efectua numai într-o cameră izolată fonic, special mobilată și amenajată. Camera trebuie să fie cât mai sobră, fără ornamente, tablouri sau diferite obiecte care ar putea distrage atenția persoanei examinate, și implicit să denatureze înregistrările psihofiziologice. Temperatura camerei trebuie să fie normală, iar iluminatul corespunzător. De asemenea trebuie să existe și o a doua cameră, anexa celei de examinare, așa-numita „cameră de observație” echipată corespunzător acestui scop.

La efectuarea examinării va fi respectat principiul liberului consimțământ și al prezumției de nevinovăție. Dacă subiectul nu este de acord cu efectuarea testării, examinatorul va încheia un proces-verbal de consemnare a refuzului și a motivului invocat. Subiectul în cauză poate reveni asupra refuzului inițial, urmând a fi ulterior examinat.

Sunt exceptate de la testarea cu tehnica poligraf următoarele categorii de persoane : minorii, femeile gravide, bolnavii psihic, persoanele cu afecțiuni cardio-respiratorii severe, cele cu afecțiuni neurologice grave (hemipareze-paralizii), alcoolicii, persoanele care în momentul testării sunt în suferință fizică (intervenții chirurgicale recente, extracții dentare, leziuni cauzate de unele accidente etc.) și alte persoane în legătură cu care examinatorul apreciază că nu este cazul.

Persoanele ce urmează a fi examinate cu tehnica poligraf trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

-să nu fie supuse unor anchete obositoare ;

-anterior să aibă asigurată o alimentație normală;

– să nu fie amenințate cu tehnica poligraf;

-să nu fie sub influența băuturilor alcoolice;

-să nu fie sub influența medicamentelor cu acțiune asupra funcțiilor sistemului nervos central ;

-să nu fie duse în câmpul infracțional ( nu vor participa la reconstituiri, experimente);

-să nu participe la confruntări ;

-să nu fie prezentate pentru recunoașterea din grup și să nu li se prezinte persoane spre recunoaștere, etc.

Condiția obligatorie la examinarea cu tehnica poligraf este normalitatea psihofiziologică a subiectului.

b) Interviul-test:

Orice examinare cu tehnica poligraf va fi precedată de un interviu pre-test și încheiată cu un interviu post-test. Examinatorul va trebui să obțină date exacte cu privire la faptele și circumstanțele care constituie baza suspectării ori acuzării persoanei ce urmează a fi examinată. Examinatorul va obține date chiar din observarea directă a persoanei încă din momentul în care aceasta intră în laborator și până la terminarea examinării. în timpul interviului pre-test persoanei ce urmează a fi examinată i se aduce la cunoștiință scopul examinării, modul de funcționare al aparatului, accentuând principiile fundamentării științifice ale metodei și rezultatele ce se pot obține. Acest aspect sporește preocuparea persoanei nesincere asupra detectării posibile și de tensionează persoana sinceră.

Întrebările din interviul pre-test au scopul de a provoca răspunsuri verbale și nonverbale, care vor oferi examinatorului indicii asupra sincerității sau nesincerității subiectului, fără a-l face să-și diminueze în mod inutil starea de tensiune și fără ca examinatorul să se angajeze într-un dialog acuzator în dorința de a obține o mărturisire a vinovăției. Un subiect care este învinuit de către examinator că ar fi săvârșit infracțiunea în curs de cercetare sau care este interogat ca și când ar fi deja considerat responsabil de aceasta, nu mai este potrivit pentru un test la poligraf.

Problematica examenului de laborator pune în ecuație starea emoțională a subiectului ce urmează a fi testat la poligraf. Noutatea situației în care se află subiectul, lipsa obișnuinței de a mai fi fost examinat cu asemenea aparatură sau implicarea acestuia în cauza penală supusă investigației, creează o stare de tensiune, de neliniște generală exteriorizată prin manifestări caracteristice unui comportament simulat: hiperemia sau paloarea facială, spasmul glotic, contractarea buzelor, tremurul sau monotonia specială a vocii, clipirea accelerată a ochilor, «râs forțat», sudorația palmară sau facială, fremătatul mâinilor, perioade de latență în răspunsuri, evitarea privirii interlocutorului, culegerea unor scame imaginare, pedalarea picioarelor, contraîntrebările, solicitarea inutilă pentru repetarea întrebărilor, etc. Experiența demonstrează nu greutatea de a surprinde aceste manifestări, ci dificultatea de a le interpreta corect și de a le integra într-un profil psihologic adecvat.

În situația examinării la poligraf este foarte important de a stabili cauza care amplifică starea emoțională a subiectului (labilitatea psihocomportamentală, trecutul său infracțional, starea de sănătate, problematica delicată a unei cauze pentru care este cercetat etc).

Interviul pre-test impune crearea unui sentiment de siguranță și încredere reciprocă, a unui dialog deschis, degajat. Nerealizarea acestei ambianțe poate influența negativ reactivitatea psihoemoțională a subiectului și implicit rezultatul testării la poligraf.

În timpul interviului pre-test un subiect sincer, de obicei, va manifesta im comportament în care se pot observa indicii naturaleței și dezinvolturii în argumentare, subiectul manifestând mai mult curiozitate față de cauza penală decât teamă, exprimându-și păreri, răspunzând prompt și coerent la întrebări, etc.

Subiectul nesincer nu cooperează, nu se angajează în dialog, dă răspunsuri monosilabice, este lipsit de inițiativă și spontaneitate. Când se aduce în discuție problematica critică, se remarcă pe lângă negările stereotipe de genul „ nu știu,,; „ nu-mi pot explica „; „ cine, eu ? „; „ nu-mi amintesc „ și unele manifestări exterioare ale comportamentului simulat.

Subiectul sincer, nefiind implicat în cauza cercetată, dispune de capacitatea psihică de comutare a atenției către problematica interviului pre-test pe care o acceptă cu interes. Dimpotrivă, subiectul nesincer nu dispune de capacitatea de comutare a atenției, evidențierea aspectelor în legătură cu fapta comisă având un efect inhibant asupra lui.

Pe tot timpul testării vocea examinatorului trebuie să fie sub control absolut. Atitudinea acestuia trebuie să fie obiectivă și rezervată, să se manifeste imparțial în privința sincerității sau nesincerității subiectului. O altă atitudine l-ar plasa mai curând în rolul unui anchetator decât al unui examinator.

Examinatorul trebuie să asigure o ambianță confortabilă, înlăturând orice cauze care ar putea afecta investigarea cu tehnica poligraf. Subiectul trebuie să stea relaxat în scaun, să fie atent la întrebările adresate și să răspundă cu „da" sau „nu „. în continuare, subiectul este instalat la poligraf, atașându-i-se tubul pneumograf, manșonul de tensiune arterială și electrozii pentru detectarea rezistenței electrodermice (RED).

c) Chestionarul-test utilizat în examinare.

Un chestionar-test conține în medie 10 întrebări numerotate de la 1 la 10 , ordine care corespunde și pe diagrama poligraf. întrebările formulate se vor referi numai la o singură cauză penală. Examinatorul notează numărul întrebării pe diagrama poligraf adăugând, în funcție de răspunsul afirmativ sau negativ al subiectului, semnul „ + ? „ sau „ -„ . în chestionarul-test sunt incluse următoarele categorii de întrebări:

întrebările relevante (incriminatorii, critice, acuzatoare) sunt propoziții interogative adresate subiectului de psihologul examinator în mod nemijlocit, concis și clar atât în cadrul interviului pre-test, cât și în timpul testării, vizând săvârșirea sau implicarea acestuia în infracțiunea ce face obiectul investigației, apte să producă modificări în reactivitatea psihoemoțională. în funcție de complexitatea cauzei cercetate întrebările relevante pot include și întrebări investigatorii sau de detaliu. Acestea reprezintă propoziții-interogative formulate ipotetic în vederea identificării unei posibile reactivități psihoemotionale la subiectul testat, care să permită indicii cu privire la : existența unor coparticipanți, tăinuitori sau favorizatori, locul unde se află ascunse obiectele materiale ale infracțiunilor, corpurile delicte, instrumentele utilizate la săvârșirea infracțiunii, precum și alte aspecte de acest gen pe care subiectul le ascunde.

întrebările neutre sunt propoziții-interogative simple, care nu au legătură cu incriminarea și permit reechilibrarea psihică a subiectului după efectul întrebărilor relevante. Scopul lor este de a obține în diagrama poligraf un segment etalon pentru reactivitatea psihoemoțională obișnuită a subiectului.

întrebările de control sunt propoziții-interogative la care aprioric, se cunoaște că subiectul va răspunde nesincer. Scopul acestora este de a obține un anumit nivel al reactivității psihoemotionale necesar efectuării comparațiilor cu nivelul reactivității psihoemotionale obținute la întrebările
relevante.

Întrebările sunt aduse la cunoștiința celui examinat, însă nu în ordinea în care vor fi adresate. în acest fel se creează posibilitatea ca ele să fie înțelese foarte exact.

d) Examinarea sau interpretarea pofigraf

Diagrama poligraf se derulează cu o viteză constantă, cele 5 penițe înregistrând simultan modificările parametrilor fiziologici corespunzători care însoțesc răspunsurile subiectului. Diagrama poligraf reprezintă expresia grafică a reacțiilor psihofiziologice concomitente chestionării subiectului.

Sub impactul întrebărilor relevante ale cauzei, întregul organism al subiectului examinat se află într-o stare de alertă, reactivitatea psihoemoțională corespunzătoare răspunsurilor simulate la aceste întrebări fiind în mod evident mai clară, mai amplu exprimată decât cea obținută la întrebările neutre.

Examinatorul stabilește tipul și numărul de teste ce vor fi aplicate unui subiect. De obicei, pentru a formula o concluzie cu privire la sinceritatea sau nesinceritatea subiectului sunt necesare cel puțin trei teste. Formularea concluziilor într-o examinare poligraf constă în activități de analiză, comparare și sinteză, raționamente de tip deductiv, inductiv și analogic, activități de sesizare a celor mai sensibile modificări în traseele diagramei poligraf ca urmare a răspunsurilor obținute la întrebările relevante, neutre și de control. Deci interpretarea rezultatelor testării se efectuează pe baza comparării caracteristicilor de traseu ale răspunsurilor sincere la întrebări neutre (fără încărcătură emotivă ) și la răspunsurile nesincere cu caracter de control, cu răspunsurile nesincere la întrebările relevante (cu încărcătură afectogenă). Cu alte cuvinte, cel care examinează trebuie să dispună de modele de răspunsuri sincere și nesincere, ultimele fiind obținute prin intermediul întrebărilor de control. Aceste modele vor servi drept comparație cu răspunsurile date la întrebările relevante.

În urma interpretării, atât a diagramelor poligraf, cât și a comportamentului subiectului pe tot parcursul examinării cu tehnica poligraf, se poate formula o concluzie pozitivă, negativă sau incertă.

Rezultatul examinării subiectului se consemnează de către psihologul examinator într-un „Raport psihologic de constatare telinico-științifică a comportamentului simulat prin tehnica poligraf. Acest raport cuprinde activitățile întreprinse pentru depistarea comportamentului simulat și concluziile rezultate în urma analizei și interpretării diagramelor poligraf.

Raportul psihologic de constatare tehnico-științifică a comportamentului simulat se înaintează organelor de cercetare penală care au dispus examinarea subiectului la poligraf.

e) Interviu post-test

Orice examinare cu tehnica poligraf se încheie cu un interviu post-test. Abordarea subiectului se individualizează de la caz la caz, cu respectarea regulilor generale privind audierea învinuitului sau inculpatului, metodic, logic, argumentat, calm, ținându-se seama și de nivelul de instruire și cultură al acestuia. Abilitatea examinatorului constă în a-l convinge pe subiect să încerce după propria sa pricepere să explice stările emotive pe care le-a simțit în timpul răspunsurilor date la întrebările adresate. Interviul post-test va fi continuat în biroul de anchetă de către cel care instrumentează cauza respectivă.

Secțiunea II — Factori care pot influența acuratețea testării cu poligraful

Literatura în domeniul poligraf arată că atributele de personalitate și competența examinatorului pot influența într-o anumită măsură rezultatele testării.

Se impune ca examinatorul să fie o persoană inteligentă cu un background educațional superior, să manifeste interes pentru activitatea sa, etc. Antrenamentul și experiența vin să completeze calificarea necesară.

Cercetările referitoare la relația dintre atributele de personalitate, competența examinatorului și rezultatele testării la poligraf, au demonstrat că examinatorii cu o experiența limitată au o rată relativ mai ridicată a erorilor în evaluarea diagramelor și în formularea concluziilor, comparativ cu cei care au o experiență îndelungată în domeniu.

Suzuki & Horvath susțin că există o interacțiune complexă între examinator și subiect în administrarea probei, fiind incorect să se afirme că această interacțiune nu ar avea efect asupra rezultatului testării.

Factorii care pot afecta rezultatele examinării la poligraf sunt:

neconștientizarea posibilității de detectare (subiecții cu nivel de școlarizare și Q.I. foarte scăzut, cu responsabilitate socială scăzută etc.);

tensiunea emotivă sau nervozitatea unui subiect sincer (îndoieli față de : exactitatea aparatului, competența examinatorului, condițiile în care se efectuează examinarea etc);

nemulțumirea sau resentimentul unui subiect sincer față de examinarea la poligraf;

hiperanxietatea (probleme personale ale subiectului, teama pentru a nu fi implicat în fapta cercetată, extinderea investigației asupra altor fapte etc.);

implicarea în alte fapte sau infracțiuni similare (subiectul este sincer cu privire la fapta în curs de cercetare, dar fiind implicat în alte fapte, este dominat de un complex de culpabilitate);

incomoditatea fizică și psihică din timpul examinării (teama subiectului de o posibilă durere fizică produsă de aparat, presiunea exercitată de manșonul tensiune arterială-puls sau de tubul pneumograf etc);

responsabilitatea pe care o trăiește subiectul cu privire la nerespectarea atribuțiilor de serviciu, favorizând comiterea infracțiunii de către altă persoană (de exemplu, neglijența unui paznic face posibilă comiterea infracțiunii de către o altă persoană);

anchetarea excesivă a subiectului anterior examinării (anchete prelungite și obositoare, acuzațiile aduse subiectului, amenințarea cu poligraful etc);

numărul prea mare de întrebări sau prea multe teste administrate subiectului într-o singură examinare (acesta poate deveni areactiv);

frazeologia inadecvată a întrebărilor relevante (întrebări echivoce);

întrebările de control inadecvate (care nu au legătură cu problematica pentru care este cercetat subiectul);

starea de „subșoc" sau „epuizarea de adrenalină"(un subiect nesincer poate fi areactiv dacă este examinat imediat după comiterea infracțiunii, datorită epuizării nervoase a acestuia; o tensiune emotivă provoacă un exces de adrenalină în sânge, iar glandele suprarenale fiind suprasolicitate, devin incapabile să facă față situației- de aici condiția de „subșoc" sau „epuizare a suprarenalelor");

raționarea și autoînșelarea (într-o situație limită, când subiectul este condamnat la moarte sau la detenție pe viață, acesta devine atât de preocupat de situația sa dificilă, încât amintirile sale despre fapta comisă devin foarte estompate, iar o examinare la poligraf poate fi neconcludentă);

anomaliile fiziologice și mintale (hipertensiunea arterială, hipertiroidismul, stările febrile; psihoticii, psihonevroticii etc);

factori diverși (temperatura neadecvată a camerei de examinare, iluminatul necorespunzător, poluarea fonică etc).

În timpul examinărilor la poligraf, subiecții pot adopta diferite conduite. De aceea, examinatorul trebuie să ia măsuri de precauție împotriva tentativelor subiecților care încearcă să eludeze detectarea prin unele manopere cum ar fi : respirația controlată, mișcări musculare, eschivarea psihologică, deteriorarea mecanică a poligrafului etc.

Teoretic nu este exclusă posibilitatea existenței unor subiecți cu structuri psihice care să permită un autocontrol, astfel încât printr-o concentrare mentală să poată interveni asupra funcțiilor vegetative.

Cercetările în domeniu și testarea la poligraf, în scop experimental, a unui număr de 12 yoghini, infirmă cele prezentate mai sus. Deși aceștia, prin tehnici specifice, au încercat să se sustragă detecției, totuși nu au reușit să-și controleze reactivitatea psihoemoțională la nivelul tuturor parametrilor fiziologici înregistrați de poligraf.

Secțiunea III — Considerații asupra celor două paradigme poligraf

Procedurile tradiționale de detectare a comportamentului simulat se bazează pe înregistrarea unor parametrii fiziologici ai sistemului nervos autonomie (SNA): tensiune arterială-puls, respirație la nivel toracic și abdominal, reactivitate electrodermică și micromișcări musculare. Acestea sunt asociate cu observații comportamentale pentru a se putea infera sinceritatea sau nesinceritatea răspunsurilor date de subiectul examinat.

Se stipulează faptul că frica de a fi detectat (Fear of Detection-FOD) și pedepsit produce patternuri ale aroussalului autonomie și modificări comportamentale, asociate cu comportamentul simulat, care pot fi identificate prin examinarea la poligraf.

Cea mai veche metodă utilizată în testarea poligraf este reprezentată de „Testul întrebării relevante sau irelevante"(R/I). Acest test constă în utilizarea a două tipuri de întrebări: relevante și irelevante (neutre), întrebările relevante vizează direct sursa investigației, având un caracter incriminatoriu de forma  «D-ta l-ai împușcat pe X ? » legătură cu incriminarea , permițând un răspuns sincer din partea subiectului: Ai domiciliul stabil în Austria ?"

Majoritatea criticilor la adresa acestei metode susțin că rezultatele nu sunt atât de acurate, permițând un mare număr de falși pozitivi.

În încercarea de a soluționa problemele care apar în metoda prezentată anterior, Reid (1947) introduce o nouă procedură cunoscută sub denumirea de „Testul întrebării de control" (CQT). Pe lângă cele două tipuri de întrebări (relevante sau irelevante) se introduce un nou tip de întrebare- „de control". Sinceritatea sau nesinceritatea unei persoane este determinată printr-o analiză comparativă între răspunsurile la întrebările relevante și cele de control (exemplu de întrebare de control : „Te-ai gândit vreodată să împuști pe cineva?"). în această procedură , întrebările irelevante au rolul de a reechilibra psihoemoțional subiectul. Dacă răspunsul la întrebarea de control este mai amplu decât cel la întrebarea relevantă, se va formula o concluzie de sinceritate, iar în cazul în care răspunsul la întrebarea relevantă este mai amplu decât la întrebarea de control se va formula o concluzie de nesinceritate. Testul este elaborat individual pentru fiecare subiect, iar atât forma cât și conținutul sunt determinate de natura interacțiunii dintre examinator și subiect, de genul infracțiunii etc.

Cu toate ca această procedură este cea mai utilizată în investigarea comportamentului simulat, la adresa ei au fost aduse critici ,care susțin că:

evaluarea examinatorilor nu are rigoare științifică;

printre specialiști sunt prea puțini psihologi sau oameni de știință care studiază comportamentul, iar cei care sunt nu au titluri academice și nu au competența necesară pentru a face cercetări în domeniu;

nu există patternuri de răspuns fiziologic și comportamental care să indice minciuna.

Ei critică modalitatea de cotare și interpretare a răspunsurilor la poligraf, afirmând că acestea sunt larg subiective. Propun utilizarea bazei computerizate a cotării și interpretării rezultatelor.

Adepții paradigmei tradiționale postulează faptul că interpretarea rezultatelor trebuie efectuată de psiholog, deoarece o analiză computerizată , fiind prea sintetică nu ia în calcul toți factorii care influențează testarea.

Succesul procedurilor tradiționale corista într-un set de asumpții, controversate, asupra manifestărilor fiziologice și comportamentale reia donate cu minciuna, abilitatea examinatorului de a infera nesinceritatea în răspunsuri și capacitatea CQT de a scoate în evidență deosebiri fiziologice între răspunsurile sincere și cele nesincere.

Prin studii experimentale a fost demonstrat faptul că examinatorii pot biasa propria lor apreciere pentru a reduce numărul subiecților vinovați, diagnosticați ca inocenți (falși negativi), acest lucru contribuind la creșterea numărului persoanelor inocente diagnosticate ca vinovate (falși pozitivi). Aceste studii de specialitate au scos în evidență o rată a falșilor pozitivi pentru CQT de 50% cu o medie de 30%.

În anul 1959 Lykken a dezvoltat o nouă tehnică de investigații criminalistice (GKT), luând în calcul :

sarcina investigației criminalistice este de a se realiza o diferențiere între nesinceritate (vinovăție) și sinceritate, nu de a se detecta minciuna ca atare;

vinovatul deține informații despre crimă, aspecte pe care persoana neimplicată în cauză nu le cunoaște;

reactualizarea informațiilor specifice crimei vor produce o activare fiziologică relaționată cu răspunsul doar la subiectul vinovat. Testul nu derivă din asumpția că există un răspuns psihofiziologic sau un set de manifestări comportamentale, bine definite, asociate s cu minciuna. Elaborarea sa a fost motivată prin asumpția ca arousalul autonomie va fi indus la nivelul structurilor psihofiziologice ale subiectului vinovat, de către aspectele actului transgresiv și a situației cunoscute doar de către acesta.

În cadrul GKT-ului subiectului îi sunt administrate un set de întrebări relevante cu posibilități multiple de alegere, cerându-i-se un răspuns specific la fiecare item ( simpla identificare a lui). La formularea concluziei de nesinceritate se ia în considerare itemul cu cea mai amplă modificare j psihofiziologică (exemplu: „L-ai împușcat cu o armă de vânătoare?", „L-ai împușcat cu un pistol ?" etc).

Acest test se bazează pe legătura ce există între elementele specifice crimei și persoana vinovată, apreciindu-se că itemii critici vor produce o activare fiziologică doar la persoanele care vor recunoaște în aceștia aspecte specifice crimei.

Totuși aceasta tehnică nu este larg utilizată în domeniul investigării comportamentului simulat datorită condițiilor stringente ale aplicării testului:

a) de a se păstra strict secret detaliile importante ale crimei;

b) investigatorul să detalieze circumstanțele crimei, pentru utilizarea ca detalii specifice ale întrebărilor testului, cunoscute doar de persoana vinovată și uneori de examinator.

De-a lungul anilor cele două paradigme de investigare (detectare) a comportamentului simulat (CQT & GKT) au fost sursa multor dispute în comunitatea științifică. Furedy și Honts, Kircher & Raskin sunt cele mai frecvente exemple a două tabere în permanentă dispută, fiecare susținându-și poziția cu argumente științifice. Furedy atacă paradigma CQT, lansând un îndemn tuturor practicienilor și cercetătorilor din domeniul poligraf să o abandoneze.

Honts & colaboratorii răspund la atacul lui Furedy prin încercări menite a indica logic și factual punctele slabe ale acestei critici. Atacul lui Furedy, argumentează ei, se referă mai degrabă la practicile greșite ale examinatorilor poligraf, decât la principiile de bază ale acestei paradigme (CQT). Honts & colaboratorii nu sunt de acord cu poziția lui Furedy care stipulează faptul că doar GKT-ul este un adevărat test psihologic standardizat.

Cea mai frecventă critică adusă GKT-ului de către adepții CQT-ului se referă la modalitatea de examinare a acestuia, deoarece:

există o cerere investigativă și o provocare metodologică pentru dezvoltarea unui număr adecvat de itemi care să surprindă vinovăția persoanei ;

Există necesitatea ca detaliile crimei să nu fie date publicului, prin aceasta evitându-se transmiterea sentimentului de vinovăție persoanei inocente.

O deosebire între GKT și CQT se referă la forma testului. GKT reprezintă o formă standardizată de test, în timp ce CQT nu poate fi standardizată, deoarece dezvoltarea întrebărilor de control depinde, de interviul pre-test ce diferă de la un caz la altul.

În GKT întrebările sunt dezvoltate pe baza informațiilor investigației, nedepinzând (ca în CQT) de interacțiunea examinator-examinat. Examinatori diferiți pot elabora întrebări diferite din punct de vedere formal, însă asemănătoare din punct de vedere al conținutului.

GKT-ul reprezintă o expresie a proceselor cognitiv-emoționale, în timp ce CQT-ul reprezintă expresia reacțiilor emoționale: frică, teamă etc. Ca și procedurile tradiționale, GKT a fost astfel dezvoltat încât determinarea comportamentului simulat cu ajutorul lui să se bazeze pe utilizarea indicilor fiziologici.

Furedy (1993) în atacul asupra CQT-ului susține că interviul pre-test induce o anumită stare de stres psihic, acest lucru neavând loc la nivelul procedurii GKT (interviul pre-test lipsind). Interviul pre-test asociat CQT-ului nu este o modalitate aversivă așa cum afirma Furedy. Astfel, Leonard Keeler inițiator și practician al tehnicii poligraf, argumenta că acest tip de test nu trebuie să folosească metode care ar putea supraactiva suspectul. Toți factorii supraactivatori trebuie eliminați, astfel încât răspunsul să apară doar la întrebări și nu la modificările fizice și psihice. Cele mai bune rezultate sunt obținute atunci când examinatorul acționează conform principiului prezumției de nevinovăție.

Critica adusă de Furedy și Ben-Shakhar la adresa CQT-ului se referă la faptul că în unele cazuri nu se poate face o distincție clară între întrebarea relevantă și cea de control, aceasta din urmă tinzând să o înlocuiască pe prima.

Susținătorii paradigmei CQT accentuează necesitatea existenței întrebării de control ca modalitate de comparare cu răspunsul la un item relevant. Au existat cazuri în care un subiect care a ignorat detaliile crimei nu a putut fi detectat pe baza paradigmei GKT.

În ambele paradigme (GKT &CQT), întrebările sunt adresate subiecților în timp ce răspunsurile fiziologice sunt înregistrate ( patternurile respiratorii, tensiunea arteriala-puls, conductanța electrică a pielii). Se consideră că declanșarea reacției emoțional-fiziologice însoțește răspunsurile care afectează subiectul și aceste reacții sunt exprimate în înregistrările fiziologice la poligraf.

Diferențele între cele două paradigme se răsfrâng la nivelul:

– întrebărilor utilizate;

informațiilor căutate de investigator (examinator);

sarcinilor pe care examinatorul le implică în dezvoltarea celor doua tipuri de teste (CQT & GKT) adecvate particularităților individuale.

GKT implică o mai mare individualitate față de CQT.

Bashore și Rapp susțin că nu există un pattern al răspunsurilor fiziologice și comportamentale, care sș indice minciuna în pofida celor afirmate de către adepții tehnicilor tradiționale.

Specialiștii din domeniul tehnicii poligraf au demonstrat existența unor corelate psihofiziologice ale minciunii la persoanele testate și implicate în anumite fapte infracționale. Este clar că nu poate exista un răspuns specific ( fiziologic sau comportamental) al minciunii. Există corelate ale sistemului nervos autonomie legate de arousal sau anxietate, iar persoanele vinovate sau inocente pot prezenta răspunsuri diferențiate la întrebarea relevantă și la cea de control. Arousalul evocat la persoana vinovată de către întrebările relevante și la persoana inocentă (sinceră) de către întrebările de control, ambele în CQT, este același arousal autonomie ca și cel evocat la persoana vinovată în cazul utilizării paradigmei GKT.

Se poate spune ca ambele tehnici (CQT si GKT) sunt utile, prevalenta uneia dintre ele fiind dată de particularitățile unor situații concrete.

CAPITOLUL VI

UTILIZAREA HIPNOZEI ÎN DETECTAREA SIMULĂRII

Secțiunea I — Norme deontologice în utilizarea hipnozei pentru detectarea simulării

Simularea sau comportamentul simulat este o încercare de a ascunde sensul unei realități. Altfel spus, simularea este o mistificare intenționată și conștientă a adevărului.

Utilizarea tehnicii hipnotice pentru detectarea subiecților simulanți este un demers complex și poate fi efectuat doar de specialistul psiholog, după o pregătire riguroasă teoretico-metodologică și practică. în acest demers este necesară respectarea cu strictețe a unor norme deontologice care ghidează și constrâng intervenția, justificând în același timp posibilitatea utilizării ei. Acestea reprezintă o combinare a normelor deontologice specifice activității psihologului cu normele deontologice specifice utilizării hipnozei în detectarea simulării:

-Subiectul supus investigației este informat asupra procedurii ce urmează a fi utilizată, iar intervenția se realizează doar în măsura în care acesta consimte;

-Subiectul are posibilitatea de a pune întrebări despre procedură iar psihologul are datoria de a răspunde onest la acestea ;

-În cursul desfășurării investigației pot fi prezente următoarele persoane: psihologul expert care nu face parte din instituția care conduce ancheta și psihologul expert al instituției care investighează cauza. Psihologul expert care nu face parte din instituția care conduce ancheta are sarcina de a executa inducția și anularea inducției hipnotice. Psihologul expert al instituției care investighează cauza are sarcina de a elabora probele la care va fi supus subiectul investigat (în colaborare cu membrii echipei care conduc ancheta) și de a le efectua propriu-zis în cursul investigației;

4) – întreaga procedură este înregistrată video sau audio pentru verificări ulterioare. Aceste materiale sunt confidențiale și la ele nu are acces nici o altă persoană, exceptând persoanele cu aprobări speciale. Aprobările sunt date la cererea justiției. Toate analizele se fac pe baza raportului elaborat și semnat de psihologii participanți.

Secțiunea II — Tehnica interferenței

Utilizarea hipnozei ca tehnică pentru detectarea simulării se bazează pe faptul că hipnoza este o tehnică care reduce drastic prelucrările informaționale conștiente și voluntare, favorizând prelucrările involuntare și inconștiente. Or, simularea prin definiție este un proces ce angajează preponderent prelucrări conștiente și voluntare. Altfel spus, hipnoza detectează și elimină simularea prin efectul negativ pe care îl exercită asupra mecanismelor care stau în spatele simulării -prelucrările conștiente și voluntare de informație. Tehnica cea mai frecvent utilizată și mai riguroasă este tehnica interferenței, care are următorul algoritm:

a) Interviul-preliminar, în această etapă se obține acordul subiectului pentru utilizarea tehnicii și i se prezintă procedura de desfășurare sub toate aspectele, răspunzându-se de asemenea onest întrebărilor acestuia. Un subiect simulant, în urma acestor discuții, foarte rar refuză tehnica, în schimb subiecții sinceri pot refuza explicit utilizarea tehnicii, invocând adesea motive de ordin religios. Aspectele diferențiatoare din această etapă nu pot fi definitive, ele trebuind să fie coroborate cu informațiile finale obținute după utilizarea tehnicii. Mai mult, ele nu trebuie luate ad literam deoarece modalitatea de exprimare diferă de la un subiect la altul în funcție de gradul său de cultură și pregătire . Interesează mai mult ideea care stă în spatele formulărilor.

b) Inducția Hipnotică paternă ți autoritară. Se citește textul CU O voce hipnotică, voce diferită de cea utilizată în comunicarea cotidiană; artificiile gramaticale existente în text sunt, în consecință, justificate și subordonate unui scop unic: inducerea stării de transă hipnotică. Se poate aplica prin adaptări minore (păstrând structura fundamentală) într-o manieră autoritară sau colaborativă în funcție de scopul și domeniul în care este angajată. începe cu încercarea de relaxare, continuă cu concentrarea atenției și relaxarea progresivă ajungându-se la adâncirea transei când subiectul este deja calm și relaxat.

c) Tehnica propriu-zisă. În tehnica interferenței demersul va fi următorul: subiectului i se pun mai multe întrebări la care el va trebui să răspundă simultan în două modalități: l)-verbal prin „da"/7nu știu" sau „nu" si 2)-nonverbal prin ridicarea ușoară a mâinii drepte dacă răspunsul este „da", prin ridicarea mâinii stângi dacă răspunsul este „nu" și prin ridicarea ambelor mâini dacă răspunsul este „nu știu". întrebările sunt astfel concepute încât să admită doar răspunsuri „da/nu/ nu știu". Ele se clasifică în trei categorii.

Prima categorie o formează întrebările relevante pentru cazul țintă. Exemplu: în caz de crimă, „L-ai lovit cu cuțitul pe X?".

A doua categorie o formează întrebările de control. Exemplu: „Te-ai gândit vreodată să furi ceva?"

Aceste întrebări de control sunt concepute astfel încât ele să genereze un proces de simulare „ad hoc" față de faptul cuprins în întrebare în cazul subiectului sincer. Binențeles, subiectul simulant poate și el genera o simulare „ad hoc" (secundară) referitoare la întrebarea de control, dar impactul acesteia asupra comportamentului său va fi mai redus decât în cazul subiectului sincer deoarece simularea țintă are un impact pragmatic mai mare pentru el în comparație cu simularea „ad hoc". întrebările de control nu trebuie să aibă o legătură necesară cu obiectul investigației.

A treia categorie o constituie întrebările neutre, care se presupune că vor genera răspunsuri sincere atât în cazul subiectului simulant cât și în cazul subiectului sincer. Exemplu: „Ai permis de conducere?".

d) Anularea inducției Hipnotice.

e) Evaluarea §i întocmirea raportului. Pe baza tehnicii utilizate și a indicatorilor înregistrați coroborate cu declarațiile anterioare ale subiectului se efectuează raportul asupra cazului aflat în cercetare, subiectul fiind declarat simulant, sincer sau neclasificabil. De asemenea se menționează și informațiile în plus, aflate de la subiect pe baza întrebărilor puse în cursul investigației.

j) Coroborarea informațiilor cu informații obținute prin alte tehnici fi întocmirea unui raport final. Cel mai frecvent, rezultatele obținute cu ajutorul hipnozei sunt coroborate cu rezultatele obținute la tehnica poligraf, ele completându-se și susținându-se reciproc. Raportul final ia în calcul rezultatele obținute la toate probele la care subiectul a fost supus, conținutul său acoperind și aspectele prezentate în raportul încheiat după folosirea tehnicii interferenței.

Secțiunea III — Mecanisme implicate în tehnica interferenței și indicatorii simulării în cadrul acestei tehnici.

În primul rând mecanismul general sau fundalul pe care tehnica își justifică eficiența se bazează pe faptul că hipnoza este o tehnică ce reduce prelucrările informaționale conștiente și voluntare, favorizând prelucrările involuntare și inconștiente. Or, simularea este un proces ce angajează prelucrări conștiente și voluntare și, în consecință, hipnoza reduce capacitatea de simulare a subiectului. Controlul voluntar al simulantului se realizează în special asupra comportamentului verbal. El și-a expus în fața anchetatorului varianta în formă verbală, declarația a fost efectuată verbal, etc. Așadar, prelucrările angajate în simulare au vizat mai puțin comportamentul nonverbal (ex. ridicarea mâinilor ca răspuns la întrebări etc). Altfel spus, controlul subiectului simulant (și așa redus prin hipnoză) vizează mai ales comportamentul verbal și mai puțin pe cel nonverbal. Chiar dacă unii subiecți (puțini la număr) mai pot controla într-o oarecare măsură comportamentul verbal chiar și în cursul hipnozei, controlul lor asupra comportamentului nonverbal este drastic redus atât datorită hipnozei cât și faptului că subiectul nu s-a pregătit anterior pentru o comunicare a conduitei simulate prin modalitatea nonverbală. Aceasta este în fapt cheia detectării simulării prin hipnoză.

Mai mult, controlul exercitat de subiect asupra propriilor răspunsuri verbale și nonverbale este redus datorită interferenței, subiectul fiind nevoit să controleze simultan două canale de comunicare (verbal și nonverbal), ceea ce desigur reduce eficiența acestui control.

Deci mecanismele implicate în această tehnică presupun reducerea capacității de control voluntar pe care subiectul îl exercită asupra propriului comportament verbal și non verbal prin: 1) utilizarea hipnozei; 2) interferența care apare între modalitățile de comunicare a răspunsului.

Premisele acestei tehnici pornesc de la faptul că subiectul are, în mod natural, un mai mic control voluntar asupra comportamentului nonverbal sau, altfel spus, simularea este mai elaborată asupra aspectelor verbale (aceasta datorită modului de desfășurare a anchetei) decât asupra celor nonverbale.

Indicatorii simulării în cadrul tehnicii interferenței sunt:

a) răspunsurile verbale, când acestea sunt opuse declarațiilor anterioare ale subiectului mai ales dacă au o valoare incriminantă pentru subiect (Ex. la întrebarea: „L-ai lovit cu cuțitul pe XI", subiectul răspunde verbal și nonverbal „da" deși inițial negase acest lucru);

b) răspunsurile nonverbale, când sunt opuse declarațiilor anterioare ale subiectului, mai ales dacă au o valoare incriminantă pentru subiect, chiar dacă sunt opuse răspunsurilor verbale ale subiectului (ex. la întrebarea „L-ai lovit cu cuțitul pe X?", subiectul răspunde verbal „nu" iar nonverbal ridică mâna dreaptă care semnifică „da").

c) pe parcursul examinării, prin întrebările puse, pot fi relevate informații noi și aspecte ale cazului investigat care nu au fost prezentate anterior de subiect sau nu au fost luate în calcul de cel care conduce ancheta.

Ele se înregistrează, urmând ca apoi să fie verificate, având un rol orientativ și sugestiv pentru derularea ulterioară a anchetei.

Foarte important este faptul că acești indicatori obținuți și înregistrați prin tehnica interferenței și concluziile derivate pe baza lor trebuie considerate ca informații orientative pentru anchetă și nu probe în instanță.

CAPITOLUL VII

CONCLUZII

Deschiderea de mare anvergură a crrminalisticii spre domeniile conexe acesteia a determinat specialiștii implicați în activitățile umane puse în slujba ideilor de adevăr, dreptate și justiție să adopte pentru această disciplină denumirea de „Investigarea științifică a comportamentului simulat". Astfel s-a ajuns la crearea unui statut propriu acestei discipline, la elaborarea unui sistem conceptual- operațional al metodelor și tehnicilor de investigare.

În mod normal oamenii nu au așteptat constituirea unei științe psihologice juridice sau judiciare pentru a-și pune problema modului în care aspectele psihologice pot penetra practica juridică sau practica judiciară. Astfel „Codul Legilor lui Mânu" elaborat în India antică stabilește un sistem de excludere a acelor martori care nu prezintă garanții de „sinceritate și de credibilitate". Deși nu se bazează pe cercetări psihologice riguroase, condițiile stabilite de aceste coduri antice au meritul că aduc în discuție faptul că nu orice mărturie poate fi considerată infailibilă și că nu orice martor este un martor de bună credință.

Dezvoltarea psihologiei științifice a creat premisa unor aplicații de anvergură în domeniul juridic și judiciar prin descrierea, predicția, explicarea și controlul aspectelor psihologice care influențează practica juridică.

Fenomenul infracțional, prin complexitatea în care se manifestă, nu poate fi explicat și înțeles fără aportul psihologiei judiciare și a științelor adiacente. Factorul determinant al comportamentului infracțional este de natură subiectivă întotdeauna, dar acest aspect nu poate fi izolat de contestul în care se manifestă: social, economic, juridic, cultural, etc.

Din perspectiva psihologiei judiciare, persoana trebuie acceptată ca fiind o ființă care în mod obișnuit acționează rațional, dar uneori automat și chiar irațional. Psihologia judiciară cercetează comportamentul sub toate aspectele, deschide largi perspective explicației științifice a mecanismelor și factorilor cu rol favorizant, permițând o fundamentare realistă manifestărilor acestuia.

în domeniul investigării comportamentului simulat mijlocul secolului XX marchează începutul unor dispute, ce continuă și azi, asupra prevalentei uneia dintre cele două paradigme: Testul întrebării de Control (CQT) și Testul Prezumției de Vinovăție(GKT).

Proba valorii reale a unei tehnici științifice o reprezintă rezultatele concrete pe care le oferă, dar și evidențierea limitelor pe care le presupune.

în ultimul deceniu, datorită rezultatelor excepționale obținute în investigarea comportamentului simulat atât cu tehnica poligraf, cât și cu tehnica hipnotică, numărul țărilor care utilizează aceste tehnici este în continuă creștere. Astfel, sfera de utilizare s-a diversificat, ajungându-se în prezent la utilizarea poligrafului și hipnozei atât în domeniul investigațiilor judiciare, cât și în alte domenii ale vieții sociale (selecție și evaluare de personal, verificarea loialității angajaților). Așa cum susțin adepții tehnicii poligraf și a tehnicii hipnotice, experimentarea continuă și perfecționarea specialiștilor este modalitatea prin care se pot elimina imperfecțiunile ce mai există în folosirea acestor tehnici.

Tot mai mulți specialiști din domeniul judiciar sunt convinși că investigarea comportamentului simulat prin aceste tehnici este de o valoare incontestabilă și apelează din ce în ce mai mult la serviciile acestora, contribuind astfel la generalizarea metodei.

Faptul că tehnica poligraf este considerată o metodă de investigare extrajudiciară, că rezultatele testării nu sunt prevăzute de lege printre mijloacele de probă, nu constituie un impediment pentru folosirea sa în procesul judiciar

Tehnica poligraf se integrează organic în activitatea de anchetă judiciară, dobândindu-și statutul de metodă științifică intensivă, multifuncțională, de mare eficiență împotriva criminalității.

Datorită faptului că testarea la poligraf determină recunoașteri, asigurând mărturisiri de o reală forță probatorie, metoda ca atare ar putea deveni un mijloc de probă, rămânând la latitudinea legiuitorului să prevadă expres această posibilitate, iar practica judiciară să-i consolideze valabilitatea științifică, în prezent recunoscută doar în anumite limite.

Raportul psihologic de constatare tehnico-științifică a comportamentului simulat, elaborat de specialiști în tehnica poligraf din România este supus liberei aprecieri a celor care instrumentează cauza penală, potrivit atât intimei convingeri, cât și conștiinței lor juridice. Același lucru se poate spune și despre indicatorii obținuți și înregistrați prin tehnica hipnozei, aceștia constituind simple informații orientative pentru anchetă și nu probe în instanță.