Metode Pastorale, Teologice Si Liturgice In Vederea Realizarii Participarii Credincioslor la Sfanta Liturghie

Originea și evoluția Sfintei Liturghii

1.1 Fondul iudaic și Nou-Testamentar al sfintei Liturghii

Indiferent ce dezacord există între istoricii cultului creștin, cu toții sunt de acord în acceptarea unei înlănțuiri genetice între acest cult și tradiția liturgică a iudaismului, așa cum a existat în perioadă respectivă. Astfel, pentru o justă înțelegere a vieții liturgice a Bisericii primare, trebuie să ținem seama în primul rând moștenirea pe care creștinismul a preluat-o din iudaism. Prin această moștenire nu se înțelege numai Vechiul Testament. Un mare specialist în ce privește relațiile dintre creștinismul primar și iudaism afirmă hotărât că Biserica a moștenit de la iudei nu numai Vechiul Testament, ci „întregul complex al iudaismului” În forma ei actuală Liturghia Bisericii Ortodoxe se prezintă în forma ei definitivă de închegare, la care s-a ajuns în urma unui proces istoric de dezvoltare pe de o parte și de simplificare pe de alta. De evoluție se poate vorbi în istoria Liturghiei doar referitor la anumite elemente secundare ce intră în constituția ei, nu însă și privitor la ceea ce a constituit faptul și esența Liturghiei creștine. Sfânta Liturghie – expresia deplină a iubirii dumnezeiești, sinteza întregii tensiuni a creației spre Creator, dar și a revărsării milostivirii Lui spre noi – reprezintă în esență nu altceva decât spațiul privilegiat al parusiei liturgic-sacramentale a Domnului. Sfânta Liturghie este unica teofanie, este cerul pe pământ, bucuria creației față de Creator, transfigurarea întregului cosmos prin om, arvuna vieții viitoare, icoană împărăției cerurilor. Rugăciune a comunității, actualizare a Jertfei Mântuitorului, reprezentare simbolică a întregii iconomii a mântuirii, celebrarea liturgică juxtapune într-o singură imagine prezentul și trecutul și viitorul, vizibilul cu invizibilul, reliefând într-un mod unic diversitatea armonică a planului divin de îndumnezeire. Majoritatea cercetătorilor liturgiști (pr. prof. Dr Petre Vintilescu, pr. prof. Dr. Ene Braniște, Î.P.S.prof. Univ. Dr. Laurențiu Streza, prof. Univ. Dr Ciprian Streza) demonstrează și arată, că rădăcinile Liturghiei creștine trebuie căutate în universul biblic al iudaismului secolelor I î. Hr – I d. Hr. Sfânta Liturghie nu a luat naștere spontan, fără nici un precedent în trecut nefiind total cu totul ceva nou. Foarte explicit Prof. Univ dr. Ciprian Streza arată în ceea ce privește ideile principale al Sfintei Liturghii, care alcătuiesc sâmburele original sau nucleul Liturghiei, precum și formele externe de manifestare a ei, acestea provin din vechime, continuând un ritual și o tradiție în strânsă legătură cu Vechiul Testament și legându-se de revelația primordială și de începutul mântuirii noastre. Schematic se poate spune că, cele două părți ale Liturghiei creștine sunt ambele de origine iudaică. „Liturghia Cuvântului” este o preluare și prelucrare vizibilă a cultului public iudaic sinagogal în care se citesc lecturi biblice, se cântă psalmi, iar „Liturghia credincioșilor” este o continuare a ospățului ritual familial iudaic, convertit și investit cu alte funcții sacramentale inedite și neîntrebuințate până atunci în iudaism.

Lipsa manuscriselor cu texte euhologice iudaice din primele secole creștine au pus în dificultate identificarea cât mai precisă a conținutului Liturghiei creștine. Astfel, o primă problemă pusă este de ordin strict „documentar”. „Problema se pune în felul următor: cum se poate face o comparație științifică valabilă între textele iudaice tardive din sec. IX și textele euharistice creștine primare fixate în scris, în mare parte în epoca patristică?”

Teologii ortodocși sunt de părere că Cina de Taină nu a fost un Paști iudaic iar teologii romano-catolici susțin că Cina a fost un Paști iudaic și astfel la Liturghie trebuie săvârșită cu pâine nedospită, iar la ortodocși Liturghia trebuie săvârșită cu pâine dospită.

Pe baza analizei referatelor biblice (cel mai vechi, databil cca. 53 d. Hr – I.Corinteni 11,23-25; și referatele evanghelice – Marcu 14,22-25; Matei 26,15-20; Luca 22,15-20) și a cercetărilor liturgice din ultimele decenii, s-a demonstrat că la Cina de Taină, Hristos instituind Euharistia, a îndeplinit un ritual iudaic preexistent, oferind sacramentalitate unui obicei iudaic al meselor festive comunitare dar totodată oferindu-i o realitate și semnificație simbolică complect nouă.

Această dispută e generată de faptul că nu există o concordanță între cele patru evanghelii. Fără a avea în intenție o expunere detaliată iată, pe scurt, datele problemei: Autorii Sinoptici prezintă ultima cină a Mântuitorului, ca fiind de fapt și prima, la autorii sinoptici există o singură cină, o singură urcare la Ierusalim și un singur Paști, având caracter de Cină pascală. Existând astfel în acest sens două datări, cea sinoptică descrie cina ca fiind pascală și având loc joi seara între 14 și 15 Nisan, iar răstignirea ar fi avut loc vineri 15 Nisan, chiar în ziua de Paști. Între evangheliști sinoptici există un consens în ceea ce privește ziua Cinei: „În cea dintâi zi a Azimelor, au venit ucenicii la Iisus și L-au întrebat: Unde voiești să-Ți pregătim să mănânci Paștile? Iar El a zis: Mergeți în cetate, la cutare și spuneți-i: Învățătorul zice: Timpul Meu este aproape; la tine vreau să fac Paștile cu ucenicii Mei. Și ucenicii au făcut precum le-a poruncit Iisus și au pregătit Paștile. Iar când s-a făcut seară, a șezut la masă cu cei doisprezece ucenici.” (Matei 26,17-20).

„Iar în ziua întâi a Azimelor, când jertfeau Paștile, ucenicii săi L-au întrebat: Unde vrei să merge să-ți gătim, ca să mănânci Paștile? Și a trimis doi dintre ucenicii Săi și le-a zis: Mergeți în cetate și vă va întâmpina un om ducând un ulcior cu apă; mergeți după el; și acolo unde va intra el, spuneți-i stăpânului casei că Învățătorul zice: Unde este odaia în care să mănânc Paștile împreună cu ucenicii Mei? Iar el vă va arăta acolo un foișor mare, gata așternut. Acolo s-a pregătit pentru noi. Și au ieșit ucenicii și au venit în cetate și au găsit așa cum le spusese El și au pregătit Paștile. Iar făcându-se seară, a venit cu cei doisprezece.” (Marcu 14,12-17).

„Și a sosit ziua Azimelor, în care trebuia să se jertfească Paștile. Și a trimis pe Petru și pe Ioan, zicând: Mergeți și ne pregătiți Paștile, ca să mâncăm. Iar ei I-au zis: Unde voiești să pregătim? Iar El le-a zis: Iată, când veți intra în cetate, vă va întâmpina un om ducând un urcior cu apă; mergeți după el în casa în care va intra. Și spuneți stăpânului casei: Învățătorul îți zice: Unde este încăperea în care să mănânc Paștile cu ucenicii mei? Și acela vă va arăta un foișor mare, așternut; acolo să pregătiți. Iar, ei, ducându-se, au aflat precum le spusese și au pregătit Paștile. Și când a fost ceasul, S-a așezat la masă, și apostolii împreună cu El. Și a zis către ei: Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paști, mai înainte de patima Mea…” (Luca 22,7-15).

În schimb la Evanghelistul Ioan se observă faptul că cina nu a avut caracter de Paști iudaic, ci de masă comunitară obișnuită. Trebuie reținut și faptul că Evanghelistul Ioan arată că Mântuitorul a participat la trei sărbători ale Paștilor, astfel Evanghelistul Ioan este singurul care ne oferă date cronologice exacte. Așadar, această lipsă de potrivire între relatările evanghelice este indicată, după cum am arătat de elementul cronologic al datei exacte a Cinei și Patimilor Mântuitorului Iisus Hristos. În relatarea ioaneică stă altfel situația: Cina cea de taină a avut loc în loc de joi 13-14 Nisan, iar răstignirea în ziua de vineri 14 Nisan în ziua premergătoare sabatului, precizându-se, în același timp că această zi coincidea cu o mare sărbătoare iudaică: „Deci iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor și să-i ridice.” (Ioan 19,31), respectiv cu ziua paștilor iudaice: „Așadar, L-au dus pe Iisus de la caiafa la pretoriu. Și era dimineața. Și ei n-au intrat în pretoriu, ca să nu se spurce, ci să mănânce Paștile.” (Ioan 18,28). Astfel, după Evanghelistul Ioan Cina cea de Taină a fost o masă obișnuită, pe când după Evangheliile sinoptice ea a fost o cină pascală. Încercări de armonizare au fost numeroase dar nu suficient de convingătoare. Cea ce este important de precizat pentru tematica acestui capitol este că ziua la iudei începea seara, odată cu apusul soarelui și aprinderea candelei în casă, temeiul biblic fiind „Și a fost seară și a fost dimineață: ziua întâi.” (Facerea 1,5), astfel expresia „prima zi a azimelor” (Marcu 14,12), sau „ziua în care trebuia înjunghiat mielul” nu trebuie înțeleasă ca ultimele ore ale zilei de 14 nisan, ci toată această zi, care începea din seara precedentă, după apusul soarelui (în jurul orei 18-19). Prin urmare ziua de 14 nisan, înțeleasă de sinoptici ajunul Paștilor, numită de Sf. Ap. Marcu, ziua dinaintea Sâmbetei, adică Vineri, din punct de vedere iudaic, începea din seara zilei de 13 nisan și se încheia cu seara zilei de 14 nisan, fiind dedicată pregătirilor pentru Paște. Trebuie spus și că sinopticii foloseau maniera greacă sau romană în calcularea zilelor. Paștile iudaic era cea mai importantă sărbătoare anuală a evreilor, instituită de Dumnezeu prin Moise ca amintire a eliberării poporului ales din robia egiptenilor și a cruțării întâilor născuți ai istraeliților (Ieșire 12,1-20). Concluzia generală care ar trebui subliniată ar fi următoarea: Cina cea de Taină a a avut loc „înainte de sărbătoarea Paștilor” (Ioan 13,1), idee susținută și de sinoptici, care afirmă că s-a ținut „în ziua cea dintâi a azimelor” (Matei 26,17), adică în ziua de 13-14 nisan. Ziua de Vineri, numită de Sfântul Apostol Marcu „ziua care este înaintea Sâmbetei” (Marcu 15,42) este caracterizată de toți ziua de pregătire (Matei 27,62; Marcu 15,42), cât și „ziua de pregătire a iudeilor” (Luca 23,54). Trebuie amintit și faptul că în ziua răstigniri, Simon Cirineul se întorcea de la țarină „Și au silit pe un trecător, care venea din țarină, pe Simon Cirineul, tatăl lui Alexandru și al lui Ruf, ca să ducă crucea Lui.” (Marcu 15,21). Dacă cina ar fi avut loc în seara de 14-15, seara pascală, era inexplicabil ca Sfântul Ioan Teologul să folosească expresia „înainte de sărbătoarea Paștilor”, iar Simon Cirineul nu se putea întorcea de la țarină. Mai mult asta ar fi însemnat ca Mântuitorul să fie condamnat și răstignit în ziua de Paști ceea ce e cu totul exclus. Apostoli nu au putut serba joi o cină pascală, căci această sărbătoare începea a fi prăznuită doar Vineri seară (14-15 Nisan). În acest sens, Cina de Taină nu poate fi considerată un Paște iudaic, ci doar o cină festivă iudaică, având caracter familiar-comunitar.

1.2 Originea și sensul divin al Sfintei Liturghii

Omul, își manifestă dragostea față de Dumnezeu, Creatorul și Binefăcătorul său, ca ființă religioasă și tinde mereu spre realizarea comuniunii cu El prin actele de cult. Totalitatea formelor, a actelor religioase și a ceremoniilor fixate, consfințite și stabilite de Biserică, menite să pună pe om în legătură cu Dumnezeu, formează, cultul divin. Cinstirea lui Dumnezeu prin acte de cult care e înscrisă ontologic în inima omului, „legea scrisă în inimile lor” (Rm. 2,14) mai întâi de toate este o consecință firească și necesară sentimentului religios. În însăși ființa omului se naște o pornire lăuntrică, în raport cu Dumnezeu, menită a-I aduce cinste, laudă și mulțumire și de a cere ajutorul Său. Sentimentul religios se manifestă prin recunoașterea perfecțiunii infinite a lui Dumnezeu, în raport cu slăbiciunea noastră, din care rezultă dependența noastră de Izvorul vieții, Ființa Supremă, manifestată prin diferite forme de cinstire. „Dumnezeu este iubire” (1 În 4,8,16). Pe temeiul acestui text revelat spunea părintele Stăniloae că „Sfânta Treime este o iubire fără de început și urmărește o extindere a iubirii”. Credinciosul, devine fiul al lui Dumnezeu, prin nașterea din nou, nașterea de la Dumnezeu, prin baia Botezului. Înrudirea cu Dumnezeu, nu este doar o metaforă, este o realitate profundă care se datorează Întrupării Fiului lui Dumnezeu, Arhetipul omului, care a devenit frate cu noi, iar noi devenim frate cu El prin botez, astfel devenim fii ai lui Dumnezeu, primind veșmântul luminos al lui Hristos, Dumnezeu Tatăl își regăsește în noi chipul Său pe care l-am pierdut, căci Dumnezeu neregăsindu-se în chipul omului, nerecunoscând pe om, omul nemaiavând „Chip al Chipului” Dumnezeu a prefigurat botezul prin potop. Îmbrăcămintea de lumină, pe care ne-o conferă Duhul Sfânt, are ca urmare firească înfierea, dobândirea intimități cu Tatăl, care spune la Botezul fiecărui om: „Acesta este fiul Meu cel iubit” (Matei 3,17). La baza cultului creștin stă raportul de filiație stabilit între cei doi factori ai cultului, Dumnezeu și omul, fiind înlocuită frică cu iubirea (cf. 1 În, 4,18-19). Credinciosul, devenit fiu al lui Dumnezeu după har prin baia Botezului, răspunde cu dragoste filială iubirii lui Tatălui, după cuvintele Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan: „Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi” (1 În, 4,19). „Cultul Bisericii Ortodoxe, în mijlocul căreia se află Sfânta Liturghie, poate fi numit cult divin, pentru că își are originea în viața, activitatea și învățătura Mântuitorului Iisus Hristos”. Principiul noului cult, instaurat de Însuși Mântuitorului Iisus Hristos este „închinarea în duh și în adevăr” (cf, În 4,23-24). Mântuitorul a pus temelia noului cult la Cina cea de Taină (Mt 26,6-29; Mc 14, 22-25; Lc 22, 14-21), când, după ce a spălat picioarele ucenicilor, El slujind la masă a servit pe ucenicii Săi, prefigurând în chip nesângeros, jertfa sângeroasă pe care o va aduce pentru mântuirea lumii. Instituind, astfel, aici, Sfânta Euharistie, dă spre împărtășire tuturor trupul și sângele Său, sub forma vinului și al pâinii, ca o permanentizare și prelungire a jertfei Sale pe Cruce. Mântuitorul stabilește la Cina cea de Taină, materia acestei Taine, pâinea și vinul, care nu constituie doar hrana de bază a omului, spre întreținerea vieții omului, după cum spunea părintele Stăniloae că „rațiunea pâinii este să devină trup”, ci simbolul acestei existențe. Pâinea simbolul cel mai adecvat al trupului omenesc „prin legea firii din noi, trupul nostru preface în substanța să pâinea și vinul”, iar vinul simbolul sângelui. Ambele materii de jertfă sunt foarte puternic simbolizate. Atât pâinea cât și vinul sunt obținute dintr-o mulțime de boabe de grâu și struguri care simbolizează comuniunea spirituală care unește pe toți credincioșii în Trupul tainic al Domnului, Sfânta Biserică. Mântuitorul practică și recomandă sau instituie și alte forme de cult, dintre care unele noi, ce vor alcătui nucleul originar al cultului nou, iar altele moștenite din cultul iudaic, dar primind o nouă semnificație. Toate Tainele au fost instituite de Mântuitorul, chiar dacă nu avem la toate mărturii biblice directe, ci la unele indirecte, dar suficiente. Instituie Taina Botezului (Mt 28,19), instituie Taina Preoției și a Pocăinței (Mt 18,18; În 20, 20-23), le făgăduiește Duhul Sfânt, Mirungerea, (Lc 20,40), consfințește căsătoria (În 2,1-11), Taina Sfântului Maslu „peste bolnavi mâinile vor pune” (Mc 16,17-18).

1.3 Caracterul unic al Cinei celei de Tană

Deosebirea dintre Cina de Taină săvârșită de Mântuitorul și Cina pascală prescrisă de Lege și Tradiție, constă, mai întâi, în faptul că El nu a folosit azimă, ci pâine obișnuită (dospită), deoarece s-a văzut Cină a avut loc cu o zi înainte de începerea serbării Paștelor, adică în seara zilei de joi, 13 Nisan, când azimele nu erau încă puse în folosință. În al doilea rând, la formulele binecuvântării rituale a pâinii și a vinului, Mântuitorul a adăugat propriile Sale cuvinte: „Luați, mâncați acesta este Trupul Meu” (Mt 26,26) și „Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor.” (Mt 26,27-28) prin care se arată sensul nou și unic al săvârșite. În momentul în care Mântuitorul adaugă la rugăciunea finală și solemnă cuvintele „Beți dintru acesta toți acesta este sângele Meu…” (Mt 26,27-28), ia naștere Liturghia creștină, prin anunțare, prefigurarea Paștelui celui nou, al Noului Legământ veșnic, care ia ființă în prejma morții și învierii Domnului ca prefigurarea lor și țintește eshatologic la a doua sa venire și la prezența Sa reală și vie în Euharistie. Foarte frumos arată părintele Stăniloae într-o notă la Sfântul Eutihie, Despre Paște și Euharistie: „Căci cele ale legii au luat sfârșit. De la a șaisprezecea zi începea numărătoarea celor șapte săptămâni care încheiau Cincizecimea. La începutul acestei a șaisprezece zile, care insica întâia zi a săptămânii următoare, Domnul nostru înviind din morți S-a adus pe Sine în loc de snop lui Dumnezeu și Tatăl, pentru mântuirea frământăturii omenești… Deci precum sculându-Se din morți a împlinit chipul snopului (Lev.25,10,15), așa în loc de miel jertfindu-se tainic și anticipat, introducându-se în chipul (pâinii). Deci acest Paște tainic (jertfă tainică la Cina ce de Taină) e pârga și arvuna jertfei reale; iar cea reală este desăvârșitul (Paște) după cuvântul: „Nu voi mânca (acest Paște) până ce nu se va împlini Împărăția lui Dumnezeu” (Lc 22,16), care este sfânta Lui Înviere. Pentru că nu mai poate muri, odată ce a înviat” Diferența primei Cine euharistice față de ritul iudaic în uz până astăzi s-a concretizat în trei aspecte:

Evidențierea sau reliefarea de către Iisus a gesturilor asupra pâinii și vinului față de restul mesei (evidențiere care a stat la baza separării și detașării Euharistiei de masă sau ospățul potrivit încă din primele comunități apostolice, care va deveni agapă);

În aceea că paharul prezentat de Iisus la Cină a fost un pahar unic (Luca 2,17; Matei 26,7; Marcu 14,23) contrar uzului iudaic, în care cel mai mare pronunțând binecuvântările rituale asupra cupei sale, bea cupă să, invitând astfel pe comeseni să-și bea fiecare paharul său; dar Hristos nu a băut și nu a mâncat la Cină, ci a slujit, dând ucenicilor să mănânce și să bea Trupul și Sângele Său;

Gesturile de prezentare a pâinii și vinului Iisus le-a însoțit de cuvinte explicative, străine complet de ritualul iudaic.

1.4 Sfânta Liturghie în epoca primară

Sfântul evanghelist Luca, în relatările nou-testamentare, arată în încheierea primei părți a evangheliei că Apostolii după înălțarea Mantruitorului la cer, stăruiau în rugăciune, fiind „în toată vremea în templu lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu” (Luca 24,53). Din sfintele Evanghelii și cartea „Faptele Apostolilor” se observă în mod clar și concis că Însuși Mântuitorul Hristos împreună cu ucenicii Lui nu au renegat templul său sinagoga, ci au practicat cultul iudaic, încât a putut să împute celor ce l-au prins: „în fiecare zi ședeam în templu și învățam și n-ați pus mâna pe mine” (Matei 26,56) în același timp, El S-a arătat plin de râvnă pentru prestigiul locașului de cult, când a alungat pe vânzători din Templul din Ierusalim și chiar Cina de Taină având caracter de de masă comunitară obișnuită, Mântuitorul spunând foarte concis „Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să plinesc” (Matei 5,15).

Sfântul evanghelist Luca în cartea „Faptele apostolilor” subliniază pregnant devotamentul creștinilor din Ierusalim față de cultul iudaic tradițional, pe care cum spuneam Mântuitorul nu l-a desfintat ci l-a „împlinit”, dar în aceelasi timp și faptul că apostolii, ucenicii Mântuitorului Hristos, au avut și propria regula de rugăciune, propriu cult „în Duh și Adevăr” (Ioan 4,23-24), după modelul dat de Mântuitorul. După relatarea istoriei întemeierii Bisericii, Sfântul Apostol Luca ne arată că primii creștini „stăruiau în învățătura apostolilor și în părtășie, în frângerea pâini și în rugăciuni” (Faptele Apostolilor 2,42), adică în slujirea Sfintei Liturghi care încă de atunci a fost centrul vieții creștine, Taină actualizării lucrării mântuitoare a Mântuitorului Hristos și a unirii depline cu el în Sfânta Euharistie. Mărturisirea învățăturii Apostolilor (te didahia ton Apostolon, doctrina Apostolorum), trăirea plenară a vieții de comuniune (te koinonia, communicatione), cuminecarea cu Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos (te klasei tou artou, fractionis panis) și în rugăciune (tais proseuhais, orationibus) pentru „unirea tuturor” formează o unitate în care se exprimă identitatea și integritatea Bisericii. Liturghia apostolică era simplă, dar cuprindea elemente care s-au păstrat până astăzi. Deși în Noul Testament avem puține referiri în descrierea Liturghiei pe care o săvârșeau Sfinții Apostoli și urmașii lor, putem totuși că în lumina referințelor patristice ulterioare, pornind de la textul din Fapte 2,24 și de la alte texte nou-testamentare, să reconstuim structura liturghiei apostolice. Remarcăm astfel că slujba era mult mai simplă și cuprindea doar elementele esențiale care se păstrează și astăzi și anume:

Adunarea în Biserică – (vezi 1 Corinteni 11,18 „…căci mai întâi aud că atunci când vă adunați în biserică…” și Fapte 2,24)

„Învățătura apostolilor” – lecturi și predici- (vezi și 1 Tesaloniceni 5,27: „Vă îndemn stăruitor pe voi întru Domnul, ca să citiți scrisoarea această tuturor sfinților frați”; Coloseni 4,16: „Și după ce scrisoarea această se va citi de către voi, faceți să se citească și în Biserica laodiceenilor, iar pe cea din Laodiceea să o citiți și voi”; Faptele Apostolilor: „În ziua întâi a săptămâni Duminica adunându-ne să frângem pâinea, Pavel, care avea de gând să plece a doua zi, a început să le vorbească și a prelungit cuvântul lui până la miezul nopții”; 1 Timotei 4,13:” Pân ace voi veni eu, ia aminte la citit, la îndemnat, la învățătură”) având în centru împărtășirea lui Dumnezeu Cuvântul întrupat prin cuvânt. Această parte se va dezvolta după modelul sinagogi în prima parte a Liturghiei și anume Liturghia Cuvântului sau Liturghia Catehumenilor.

Frângerea pâinii și rugăciuni este ceea ce va deveni mai târziu Liturghia credincioșilor sau Liturghia Euharistică. Se făceau rugăciuni pentru diferite categorii de credincioși (1 Timotei 2,1: „Vă îndemn deci, mai întâi de toate, să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri, pentru toți oamenii”). Creștinii primary își dădeau și sărutarea păcii pe care astăzi doar preoții în altar o mai practică (Romani 16,16: „îmbrățișați-vă uni pe alții cu saruatre sfântă. Vă îmbrățișează pe voi toate Bisericile lui Hristos…” și toate locurile paralele 1 corinteni 16,20; 2 corinteni 13,12; 1 Tesaloniceni 5,6).

Cele șapte acte fundamentale săvârșite de Mântuitorul Hristos în cadrul Cinei celei de Taină, când săvârșind o cină frățească obișnuită, a luat pâinea (1). A binecuvântat-o (2), a frânt-o (3) și a dat-o (4); apoi a luat paharul (5) și mulțumind (6), l-a dat ucenicilor (7), s-au restrâns așadar în practica apostolică primară la patru:

Aducerea: pâinea și vinul erau „luate” și aduse la altar;

Rugăciunea: proestosul aducea mulțumire lui Dumnezeu asupra darurilor și prin invocare, darurile, pâinea și vinul, erau transformate în Trupul și Sângele Domnului;

Frângerea: pâinea era frântă și împărțită;

Împărtășirea: toți credincioșii se împărtășeau cu Sfintele Daruri.

Ele au fost însoțite dintru început de rugăciuni improvizate, bazate în mare măsură din cultul iudaic. Tot în legătură cu Liturghia apostolică, istoria și în primul rând Sfânta scriptură vorbește de încă două elemente: manifestările harismelelor (vorbirea în limbii, proorocia, darul vindecărilor etc.) și agapele. Dacă primul element era o manifestare sporadică și nici pe departe generală în timp și spațiu, al doilea-agapele au fost un fenomen general uneori indinspensabil Liturghiei. Frângerea pâini era înțeleasă ca o actualizare, prin Duhul Sfânt, a Cinei celei de Taină, a actelor principale săvârșite de Mântuitorul Iisus Hristos la această ultimă cină. Liturgistul prof. Univ. Dr Ciprian Ioan Streza, în privința conținutului nucleului rugăciunii liturgice-euharistice, arată și argumentează, foarte pe larg, faptul că, anaforaua euharistică primară s-a comstituit pe structura euhologică: binecuvantare-multumire-cerere a binecuvântării după cină, precum și pe baza altor elemente din cultul sinagogal, însă Biserică creștină nu a fost obligată să preia cu strictețe structura tematică, nici registrele verbale ale formularelor euhologice iudaice, ci a știut să le folosească într-un mod unic, umplându-le de sensuri și simboluri noi. Anforaua euharistică, fiind centrată pe tema „mulțumirii” a transformat binecuvântarea ce introducea și consacra orice rugăciune a cultului iudaic în doxologie, care ajunge astfel să prefațeze mulțumirea adusă lui Dumnezeu pentru întrega iconomie a mântuirii și să încheie cu cererea pentru trasformarea Darurilor. Anaforalele s-au dezvoltat în straturi, ca o ceapă, acesta este stratul cel mai vechi și primar al oricărei anaforale euharistice: o rugăciune de mulțumire și cerere încadrată de doxologie. Pe acest nucleu originar al textului creștin, se vor grafa, fie prin inserție, fie prin adăugare, toate celelalte elemente componente ale anaforalei euharistice de mai târziu.

1.5 Liturghia în perioada postapostolica.

Pentru a putea înțelege dezvoltarea Bisericii primelor veacuri e nevoie să ne concentrăm asupra condiției și evoluției credinței și a cultului Biserici. În această perioadă importantă a istorie creștine, avem destul de puține surse pentru cunoașterea modului, în care a fost celebrată Sfânta Liturghie, centrul cultului creștin, acestea fiind rare și fragmentare, constând în special în descrieiri ale unor celebrări liturgice în cadrul unor opere mai vaste. Comunitatea Bisericii primelor veacuri și teologii ei aveau datoria să le explice atât creștinilor, cât și dușmanilor ei legătura dintre Evanghelie și anticipările ei în sânul neamului din care a răsărit, precum și în sânul neamurilor în care era răspândită. Primii creștini au fost evrei și în nouă lor credință au găsit o continuitate cu cea veche. Și-au amintit că Hristos le-a zis” n-am venit să stric Legea și prorocii, ci să o împlinesc” (Mt, 5,17). Din Faptele Apostolilor avem o imagine cam idealizată a comunității creștine care continuă să urmeze scripturile, cultul și respectarea vieții religioase iudaice. O dovadă importantă a acestei asumări treptate o constituie un gen de literatură creștină închinată comparației dintre creștinism și iudaism și anume, apologetică. În jurul anului 150, filosoful Iustin (cca 100-165), originar din Samaria, convertit la Efes, dar stabilit la Roma, unde ajunge deja convertit la creștinismul Bisericii apostolice, adresa împăraților Antonius Pius și succesorilor săi, împăratul filosof Marc Aureliu și Lucius Verus, o Apologie faimoasă în favoarea creștinilor. Sfântul Iustin Martirul Filosof încerca să ofere autorităților romane un răspuns, despre ceea ce nu este (cap. VI-XII) și despre ceea ce este creștinismul (XIII-LX) și o nouă învățătura religios-morală a noului popor al lui Dumnezeu, căci de pildă una din cele mai răspândite calomnii la adresa creștinilor era acuzația că mâncau „carne de om” sau „pâine înmuiată în sânge”, acuzație ce se baza pe limbajul folosit de creștini cu privire la Euharistie.

Apologia lui Iustin ne oferă prima descriere a Liturghiei primare „După ce acela care a creazut și s-a învoit împreună cu noi a fost spălat astfel, îl ducem la cei care se numesc frați, acolo unde sunt adunați, făcând cu stăruință rugăciuni comune pentru noi înșine și pentru cel luminat… Când încetăm rugăciunile, ne îmbrățișăm unii pe alții cu sărutare. După care aducem intai-statatorului proestoti fraților pâine și un pahar de vin amestecat cu apă; și acesta luându-le înalță laudă și slavă Tatălui a toate prin Numele Fiului și al Duhului Sfânt și face mulțumire… Terminând el rugăciunile și mulțumirea, tot poporul aclamă zicând „Amin”. Iar după ce întâi-stătătorul a mulțumit și tot poporul a aclamat, cei numiți diaconi dau fiecăruia din cei de față să se impartasesca din Pâinea și Vinul și apa euharistizate și le duc și celor nu sunt de față”. Apologia Sfântului Iustin Martirl și Filosoful ne oferă astfel prima descriere sumară a Liturghie dar și totodată și o descriere sumară, dar precisă, a ritului de inițiere în creștinism, defapt aici avem descrierea Euharistie postbaptismale (cap LXV citat mai sus). Faptul principal care se evidențiază din apologia Sfântului Iustin este acela că, în sec. II, Liturghia are aceleași trăsături cu liturghia apostolică, fiind o formă creștină de cult sinagogal, identitatea creștină apărând determinată de învățătura apostolilor și profetilor-care universalizează prin Logosul întrupat în Hristos revelația biblică și scoțând-o din însușirea cultului iudaic, e configurată de cele două rituri fundamentale ale Botezului și Euharistiei. În cap LXVI al relatări Sfântului Iustin se evidențiază un al fapt important, referirea la timpul special pentru Sfânta Liturghie și anume Ziua Duminicii, pe care martirul filosof o numește ziua soarelui, deoarece primii destinatari ai apologiei sale erau împărații romani care aveau în uz calendarul cu zilele săptămânii planetare.

„… Și în ziua numită a soarelui [duminica] se face reuniunea în aceelasi loc a tuturor celor din orașe și din sate și se citesc memoriile apostolilor și scrierile profeților până când se poate. După care, când cel care citește încetează, întâi-stătătorul face prin cuvânt povățuirea și imitarea acestor frumoase lucruri. După care ne ridicăm în picioare și înălțăm toți rugăciuni în comun, precum spuneam mai înainte, când încetăm rugăciunea, se aduce pâine și vin cu apă, iar întâi-stătătorul înaltă în chip asemănător, pe cât îi stă în putință, rugăciuni și mulțumiri, iar poporul aclamă spunând” Amin și se face distribuirea și împărtășirea fiecăruia din [Darurile] cele euharistaziate, iar celor ce nu sunt de față li se trimit prin diaconi. Cei cu dâre de mână și care vor, dau fiecare în mod liber din ale lor cât vor; ceea ce se adună se depune la întâistătător, iar el vine în ajutorul orfanelor și văduvelor…”

Sfântul Iustin ne prezintă ziua săptămânii în care are loc Liturghia, ziua soarelui, Duminică, dar nu precizează și ora la care era săvârșită. Ne prezintă totodată și motivele pentru care această zi a fost destinată slujirii cultice. Ce este relevant însă, este faptul că prezenatarea Sfintei Liturghii, la Sfântul Iustin, nu este înțeleasă doar ca o comemoarare a jertfei pe Cruce a Mântuitorului, ci are și un caracter amenetic al Învierii, Sfântul Iustin sugerând în mod foarte clar caracterul pascal al Sfintei Liturghii oficiată în zi de Duminică, prima zi a săptămâni, zi al începutului creației, care deveniseră în cunostiinta și trăirea creștinilor din vremurile acelea că simbolul unei noi creații. „Este vrednic de remarcat totuși că Sfânta Euharistie este prezentată de Sfântul Iustin ca o comemorare nu numai a patimilor, deci a jertfei Domnului, ci și a 1nvierii (cap. LXVII), fiind pusă într-o strânsă legătură învierea cu misterul instituit la Cina cea de taină (cap. LXVI, 3). Prin urmare, liturghia euharistică celebră, după concepția creștină din veacul al doilea, în toată splendoarea, misterul operei mântuirii săvârșită de Domnul nostru Iisus Hristos. Serviciul divin al Bisericii reprezintă nu numai opera Mântuitorului din lumea aceasta. După trup (II Cor, 5, 16), ci ea îl privește și îl reprezintă și, înălțat întru slavă” (I, Tim. 3, 16) sau înviat. Astfel, Duminică, prin savarairea liturghiei euharistice în cursul acestei zile, ajunge simbolul unei noi creații, Duminica fiind prima zi a săptămânii, prima zi a creației” Structura Liturghiei Bisericii primare, sugerată doar de textele nou-testamentare, este expusă acum de Sfântul Iustin cu claritate și anume:

 Adunarea în Biserică

 Liturghia Cuvântului (catehumenilor):

– 1) lecturi din Vechiul și Noul Testament

– 2) omilia (explicarea textelor citite de către intai-statator)

 Liturghia euharistică (credincioșilor):

– 3) rugăciunea generală (comună) pentru Biserică și lume, rostită stând în picioare

– 4) sărutarea păcii

– 5) aducerea darurilor de pâine și vin („a luat”)

– 6) rugăciunea de sfintire-anaforaua-(„a binecuvântat”) rostită cu voce tare de întâistătător, la care credincioșii răspund cu „Amin”, exprimându-și adeziunea

– 7) frângerea pâinii („a frânt”)

– 8) împărtășirea tuturor („a dat”)

– 9) colecte pentru săraci..

Această formă originară a Liturghiei se va dezvolta treptat, deoarece în cadrrul schemei de mai sus, liturghisitori aveau libertate de improvizație în ceea ce privește formularea rugăciunilor, stabilirea lecturilor etc. Aici nu este vorba de o descriere amănunțită a liturghiei, ci de o înșirare a principalelor momente ale celebrării cultice.”

Sf. Iustin este mai mult preocupat de o apologie a cultului creștin, decât de o descriere în detaliu a ritualului liturgic. Fără îndoială, intenția sa a fost să spulbere legendele create tendențios în jurul cultului creștin, iar în acest sens, trebuie tratată și inserția teologic-dogmatică din capitolul 66, precum și expunerile vădit apologetice, în cadrul acestui gen de literatură creștină „nu există vreun alt dialog… care să atingă un grad mai înalt de curtenie și obiectivitate” în Biserică de la începuturi precum este Dialogul cu Trifon al lui Iustin Filosoful; iar tratatul lui Iustin este doar unul dintre multele de acest fel.

„Dialogul cu iudeul Trifon XLI și CXVII:

XLI. Prescura (prosfora) din făină de grâu, după cum am spus […], care a fost predanisit să fie adusă pentru cei care erau curățiți de lepră, era tipul (typos) pâinii Euharistiei, pe care Domnul nostru Iisus Hristos ne-a lăsat-o nouă să o facem spre amintirea patimii pe care El a suferit-o pentru cei care sunt curățiți în sufletele lor de toată răutatea oamenilor, astfel încât să mulțumim lui Dumnezeu, atât pentru că a zidit lumea pentru om, cu toate cele ce sunt în ea, cât și pentru că ne-a eliberat din stricăciunea în care ne născusem și pentru că a dus la împlinire completă nimicire a stăpâniilor și puterilor (întunericului) prin El, Care a suferit patimă după a Sa bună voire. 2. De aceea, despre jertfele aduse pentru voi atunci, spune Dumnezeu, după cum am mai spus înainte, prin Maleahi, unul din cei doisprezece prooroci: „Nu este voia Mea întru voi, spune Domnul și nu voi primi jertfele din mâinile voastre. Căci, de la răsăritul soarelui până la apusul lui, mare este numele Meu printre neamuri și în orice loc tămâie este adusă pentru numele Meu și jertfă curată, căci mare este Numele Meu între neamuri, spune Domnul, iar voi îl necinstiți. (Mal 1, 10-12). 3. El profețește despre jertfele care sunt aduse în tot locul de către noi, neamurile, care sunt pâinea Euharistiei și, de asemenea, paharul Euharistiei, zicând că noi slăvim Numele Lui, dar voi îl defăimați.”

CXVII Astfel, Dumnezeu mărturisește, luându-o înainte, că bineplăcute Lui îi sunt toate jertfele prin Numele Lui, pe care Iisus a rânduit să fie aduse și anume acestea sunt Euharistia pâinii și a potirului, jertfe care sunt aduse de creștini în orice loc al pământului: iar cele săvârșite de voi și de acei preoți ai voștri le respinge Dumnezeu, zicând: „și nu voi primi jertfele din mâinile voastre: căci, de la răsăritul soarelui până la apusul lui, mare este numele Meu printre neamuri, spune Domnul, iar voi îl necinstiți. (Mal 1, 10-12).

Și până acum, încăpățânându-vă, spuneți că jertfele aduse de cei care erau numiți locuitori ai Ierusalimului nu le primește Dumnezeu, doar cele aduse de cei care erau atunci în diasporă din neamul acela, El a spus că le primește și că rugăciunile lor, jertfe le numește. De asemenea, eu însumi spun că rugăciunile și mulțumirile aduse de către cei vrednici sunt singurele jertfe desăvârșite și bineplăcute lui Dumnezeu.3. Acestea doar creștinii au primit a le face și spre amintirea hranei uscate și lichide, în care fac amintire a patimii pe care a suferit-o Fiul lui Dumnezeu pentru ei.”

Nici unul dintre Părinții Bisericii nu ne oferă un indiciu [clar] cu privire la folosirea Psalmilor sau a altor imne și cântări în Biserica primelor veacuri, dar știm de la Iustin că „mărturiile apostolilor sau scrierile proorocilor” erau citite în timpul slujbei duminicale. Liturghia euharistică propriu-zisă începea prin rugăciunea comună a tuturor credincioșilor. Obiectul ei este precizat de Sfântul Iustin în alte pasaje în care afirmă: „Noi facem rugăciuni fierbinți pentru noi, pentru cel botezat și pentru toți ceilalți de pretutindeni” sau: „Ne rugăm pentru voi și pentru toți ceilalți oameni care ne urăsc” făcând, probabil, aluzie la iudei și păgâni. Cu aducerea elementelor euharistice, a pâinii, a vinului și a apei, începe anaforaua euharistică. Întâistătătorul înalță rugăciuni și mulțumiri, atât cât poate. Tema centrală a rugăciunii euharistice era doxologia și mulțumirea adusă lui Dumnezeu pentru toate darurile revărsate asupra oamenilor și pentru întreaga iconomie a mântuirii.

În Dialogul cu iudeul Trifon, Sfântul Iustin remarcă: „Iisus Hristos ne-a prescris să facem Euharistia, pentru ca să mulțumim în același timp lui Dumnezeu, pentru că a creat lumea cu tot ce se află în ea, pentru trebuințele omului și pentru că, sfărâmând de tot legile și puterile răufăcătoare, ne-a liberat de păcatul în care ne-am născut, prin Acela, Care de bunăvoie a suferit”. Rugăciunea era improvizată. Nu existau formulare euhologice scrise care să fie normative și obligatorii în rostirea anaforalei euharistice. Poporul își împropria doxologia și mulțumirea rostită de proestos prin răspunsul: „Amin” rostit la terminarea rugăciunii. Interesantă este remarca pe care o face autorul că pâinea și vinul sunt aduse atât ca doxologie și ca mulțumire, dar și ca anamneză a Patimilor mântuitoare. Este aici vorba despre o anamneză în sensul unui text euhologic distinct? Cel mai probabil amintirea întregii iconomii a mântuirii, începând cu creația omului și sfârșind cu Patimile și Învierea Domnului, cuprindea în sine motivele pentru care se aducea laudă și mulțumire lui Dumnezeu. Apologia I face subiectul celui mai detaliat text al Bisericii primare privitor la ritualul euharistic. Faptul că a fost nevoit să se apere împotriva reproșurilor absurde, ca și absența unor trăsături care ulterior vor dobândi o pondere ca așa-numta disciplină arkana l-au făcut pe Sfântul Iustin să ofere o prezentare detaliată a desfășurării cultului divin.

II. „Taina adunării”. Participarea credincioșilor la Sfânta Liturghie

2.1 Participarea credincioșilor la Sfânta Liturghie în trecutul Bisericii

Am observat în subcapitolul precedent ce înseamnă participarea la Liturghie și la cultul divin al Bisericii. Noțiunea de participare activă, care în analiza de până acum se pare că a rămas în domeniul abstract al definiției și teoriei, se poate clarifica și ilustra, făcând o incursiune sumară în istoria liturghiei pentru a vedea cum s-a realizat și cum a evoluat patriciparea poporului la liturghie, în trecutul Bisericii creștine.

În studiul său privitor la participarea credincioșilor la sfânta Liturghie în trecutul Bisericii, părintele profesor Ene Braniște arată că aceasta, era una deplină, regulată și permanentă. Adică, în perioada primelor veacuri, credincioșii participau la toate slujbele cultului divin și la celebrarea euharistică. Nu absentau decât cei bolnavi sau cei reținuți mai presus de voința lor. Se cunoaște faptul că Sfânta Liturghie era încă de la începuturile creștinismului, centrul cultului, punctul central al vieții duhovnicești al primilor creștini, cu toate că nu aveau locașuri de cult speciale, fiind nevoiți să slujească în case particulare iar mai târziu, în timpul persecuțiilor se adunau capelele întunecoase și subterane ale catacombelor. Adunările crstinilor în jurul episcopului sau a proetosului lor, oferă cea mai vie și expresivă icoană a unității depline de adorare, de cuget și simțire, care există în Biserica primară.

Cea mai mare și grea pedeapsă pe care o putea primii un creștin din Biserică veche era excomunicarea, excluderea din comunitatea Bisericii sau din adunarea de cult. Clericul sau laicul care lipsea mai mult de trei Duminici consecutive de la Liturghie, fără motiv bine întemeiat sau de forță majoră, cel dintâi era amenințat cu caterisirea iar al doilea cu excluderea din comunitate. „Dacă vreun episcop, presbiter, ori diacon, sau dintre cei numărați în cler (clerul inferior), sau vreun laic, de n-ar avea nici o nevoie prea grea sau vreo treabă anevoiasa, ca să lipsească mai multă vreme de la biserica lui, ci fiind (petrecând în cetate, nu ar merge (la biserică) trei zile de Duminică în trei săptămâni, de ar fi cleric, să se caterisească, iar de ar fi laic, să fie îndepărtat de la împărtășire (de la comuniune, afurisit).”.

În capitolul XXXIX al operei sale” Apologeticum”, Tertulian relatează:

„Ne strângem în comunitate și în adunarea de cult, pentru ca să împresurămpe Dumnezeu, implorându-L prin rugăciuni…Tot aici, în aceste adunări, se fac și îndemnuri, pedepse și judecata dumnezeiască. Căci se judecă cu mare chibzuință, ca unii ce suntem siguri că ne aflăm în fața lui Dumnezeu și este cea mai mare pagubă pentru judecata viitoare dacă cineva s-a făcut vinovat așa fel încât să fie îndepărtat din comunitatea rugăciunii, a adunării și a oricărei legături sfinte.” Participarea la slujirea cultului divin și al Sfintei Liturghii a primilor creștini avea o semnificație fundamental și profundă, deoarece conștiința apartenenței creștinilor la o nouă religie a vieții și credinței în Domnul Iisus Hristos cel ratignit și înviat din morți, era exprimată prin raportarea lor desăvârșită la Taina Sfintei Euharistii. Legatura această profundă cu Taina Euharistiei exprimă comuniunea credincioșilor cu episcopul și restul comunității, în timp ce depărtarea de la Sfânta Euharistie era dovada cea mai concretă a ruperei, excluderii din Biserică. Creștini nu doar se împărtășeau împreună ci participau și după la o masă comună, la o masă frățească, agape. Sfânta Euharistie este taina unirii, a comuniunii, a unirii cu trupul lui Hristos și cu „trupul Său tainic”, cum explică Sfântul ApostolPavel: „Că o pâine, un trup suntem cei mulți; căci toți ne împărtășim dintr-o pâine” (I Cor. 10, 17). Așa înțelege această expresie Sfântul Ioan Hrisostom, ca o „masă în comun, ca o agapă”. Este adevărat că „frângerea pâinii” poate fi luată uneori și ca act liturgic preparator, pentru Sfânta Împărtășire, dar atunci el precede Euharistia, cum este cazul la instituirea Cinei celei de Taină (Matei 6, 26; Marcu 12, 22; Luca 22, 19 sau în I Cor. 10, 16). Lucrul acesta se vede limpede îndeosebi în I Cor. 10, 16: „pâinea pe care o frângem nu este împărtășirea cu Trupul lui Hristos?”. Când însă împărtășirea este așezată în text înaintea „frângerii pâinii” ca în Fapte 2, 42, atunci „frângerea” nu se poate înțelege decât ca un act aparte pentru agapă. Sunt și cazuri în care expresia, „frângerea pâinii” ar putea fi înțeleasă ca act euharistic, dar atunci lipsește Euharistia ca în Fapte 20, 7, 11, probabil și 27, 35. Poate chiar în Fapte 2, 46 unde acest act se făcea prin case, să se înțeleagă totîmpărtășirea, urmată totuși de agapă.

Mărturia Sfântului Ignatie Teoforul al Antiohiei în secolul II, ne arată în acest sens, în Epistola sa către tralieni, capitolul VII, că: „cel ce se află înlăuntrul jertfelnicului este curat; cel ce se află, însă, în afară de jertfelnic nu este curat; adică cel ce se face despărțit de episcop, preoți și diaconi, unul ca acesta are conștiința întinată și e mai rău decât un necredincios [Tim5,8]… Așadar cine nu ascultă de aceștia (episcopi/preoți) ar trebui să fie cu totul fără Dumnezeu și impios, nesocotind pe Hristos și micșorând porunca Lui.” Exprimând în același sens starea duhovnicească și socială a creștinilor din Biserica primelor veacuri creștine, părintele Petre Vintilescu notează în studiul său: „încă de la originea ei, existența și viața socială a Bisericii au fost prezidate de Liturghie. Conștiința de comunitate religioasă nouă și distinctă s-a închegat în mentalitatea primilor creștini numai în atmosfera Liturghiei… Întreaga viața religioasă a primilor creștini se desfășură în cult și în legătură cu el… Într-un cuvânt, conștiința de sine a Bisericii creștine s-a plămădit și a venit la expresiune în Liturghie. De altfel, după propriile mărturisiri ale creștinilor din timpul primelor persecuții creștine, culpa principală o constiuia adunările lor liturgică, unde nu de puține ori au fost surprinși și arestați de organelle de siguranță ale statului român. Cauza Liturghiei era astfel cauza Bisericii; cauza uneia și a celeilalte apar de la început solidare în istorie.”. Primii creștini erau un popor al rugăciuni, participarea lor la cult era reală, constieinta, vie, roditoare, plină de lumină și cunoaștere clară a celor duhovnicești, a sensurilor și simblolurilor și a funcțiilor cultului divin. Această cunoaștere de care beneficiau toți cei care intrau în cultul creștin, prin Botez, avea la bază inițierea lor mystagogică, adică învățătura liturgică ce făcea parte din cateheza creștină, care, în epoca de aur a catehumenatului, se făcea chiar în cadrul adunărilor de cult. Li se tâlcuiau catehumenilor, Sfânta Liturghie și mai ales cele trei Taine de inițiere: Botezul, Mirungerea și Împărtășania. Dar explicarea explicarea Sfintei Liturghii nu era doar obiectul catehezei patristice ci și o preocupare a marilor predicatori creștini. Ea constituia una din temele principale ale omiliei sau predicii ținute în cadrul Liturghiei, atât pentru catehumeni, cât și pentru credincioși, căci în epoca patristică erau mai multe cuvântări, omilii și predici în cadrul unei Liturghii. Este de ajuns să ne gândim la geniul marelui Ioan Hrisostom, în operă căruia găsim atâtea elemente prețioase, în care explică întâmplător diferite momente, acte și texte liturgice. În Epistola către Diognet, cap XI, creștinii sunt îndemnați la cunoaștere; „Nu spun lucruri străine, nu caut paradoxul, ci fiind ucenic al apostolilor mă fac ucenic al păgânilor… Căci câte am fost puși în mișcare să vi le spunem cu osteneală prin voința Cuvântului Care ne-a poruncit v-am făcut părtași și pe voi din iubire de cele ce ne-au fost descoperite nouă. Pe care citindu-le și ascultându-le cu sârguință, veți cunoaște câte le dă Dumnezeu celor ce-L iubesc în chip drept… Căci nu sunt fără de sens cele scrise și anume că Dumnezeu a sădit de la început în mijlocul raiului un Pomu al Cunosteri și un Pom al Vieții, arătând prin cunoaștere viața. Nefolosinduse curat de ea [cunostere], cei de la început au fost dezgoliți prin înșelăciunea șarpelui… Să-ți fie cunoaștere inima, iar viața Cuvântul Adevărului.” În privința modului prin care credincioșii Bisericii primare participau active la Sfânta Liturghie, această se manifestă de fapt prin acte concrete, subliniem trei direcți:

2.2 Pariciparea la Liturghie

S-a văzut până aici, prezentată succint, istoria Sfintei Liturghii din primele veacuri creștine. Vom încerca în continuare să arătăm și sensul și simbolistica Sfintei Litughii, adică prefacerea darurilor în Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos cel răstignit și înviat, dar mai ales teza de față caută să prezinte scopul ultim și final al Sfintei Liturghii și anume, sfințirea credincioșilor prezenți în Biserică, prin unirea cu Hristos în Taina Euharistiei și prin participarea la Liturghie. Este limpede de înțeles sensul ideei, căci nu poți să te unești euharistic cu Hristos, dacă nu participi la Sfânta Liturghie, la comuniunea Bisericii. Liturgia este o dramă care ne privește pe toți, viața spirituală nu numai a fiecărui individ în parte, ci a comunității și a colectivității întregi. Credincioșii prezenți la Sfânta Liturghie nu sunt cum se spune în limbajul curent, doar simpli asistenți, care asistă la un spectacol de teatru cu actori prost plătiți, ci sunt părtași la Sfânta Jertfă, deopotrivă participanți și angajați la ea ca și preotul. Vom vedea ce să întâmplă cu cei care „participă doar prin delegație” într-un alt capitol, acum ne vom ocupa de participarea credincioșilor la comuniunea deplină a „dragostei Sfintei Treimii” în Sfânta Liturghie. „Unitatea aceasta arată că ființele umane alăturate la un loc, nu sunt simpli inși alăturați și uniformi. Aritmetica nu poate surprinde această legătură interioară dintre cei numărați, care nu sunt întru totul uniformi. Taina comunității rămâne inaccesibilă matematicii, odată ce comunitatea nu e nici o simplă unitate, nici o simplă alăturare de unități. Forma ei e desăvârșit dată în Sfânta Treime, în care nu e nici separație, nici contopire, ci unire de unități neuniforme și neconfundate. O comunitate umană rămâne dezbinată lăuntric, chiar dacă din punct de vedere exterior și instituțional există o anumită unitate. Când unitatea se bazează doar pe eforturile omenești, oricât de mări ar fi acestea și oricât de considerabile ar fi mijloacele investite în demersul respectiv, nu se poate dobândi acea pecete a interiorității duhovnicești specifice sobornicității trăite ca o comuniune eclezială.”” În Teologia Liturghica Sfânta Liturghie e definită ca „slujba sau rânduiala sfântă în cursul căreia se săvârșește sau se aduce jertfa Noului Legământ, având la originea ei Jertfa Sfântă adusă în chip sângeros de către Mântuitorul pe Cruce pentru mântuirea lumii…” „Litrughia este<< Taina Adunării>>. Hristos a venit <<pentru ca pe fii împrăștiați lui Dumnezeu să-i adune într-una >> (În. XI, 52) și Euharistia, chiar de la început a fost descoperirea și realizarea unității poporului Nou al lui Dumnezeu, adunat de Hristos și întru Hristos. Trebuie să cunoaștem și să ținem minte: în locaș nu mergem pentru rugăciunea individuală, ci mergem ca să ne adunăm în Biserică, iar lăcașul făcut e doar chipul [simbolul] locașului nefăcut de mână, pe care îl reprezintă. De aceea <<adunarea în Biserică>> este prima lucrare liturgică, este baza întregii Liturghii. Când spun: <<Mă duc la Biserică>>, aceasta înseamnă că eu merg la adunarea credincioșilor, pentru că împreună cu ei să alcătuim Biserica.” Iar „Esența simbolului este, că în el se depășește dihotomia realității și a simbolismului ca nerealitate; realitatea se cunoaște, înainte de toate, că împlinirea simbolului, iar simbolul ca împlinirea realității… Slujba divină este simbolică, pentru că însăși lumea, însăși creația lui Dumnezeu este simbolică, tainică și pentru că prin esența Bisericii și prin destinația ei în lumea aceasta se descoperă împlinirea acestui simbol, realizarea lui ca cea mai înaltă realitate”. Deasemenea, „adunarea în Biserică este înainte de toate Taina iubirii. Noi mergem la biserică pentru iubire, pentru iubirea cea nouă a lui Hristos însuși, care ni se dăruiește în unitatea noastră… Noi intrăm în biserică pentru că această iubire dumnezeiască „să se reverse din nou în inimile noastre”, pentru că din nou și iarăși din nou „să ne îmbrăcăm în iubire” (Col. III, 14), pentru că, alcătuind Trupul lui Hristos, să putem rămâne în iubirea lui Hristos și să arătăm iubirea Lui în lume.” În ființa și misiunea ei, Sfânta Liturghie nu este ceva destinat exclusiv preotului și credincioșilor izolați. „În limba greacă, termenul de λειτουργία înseamnă slujire comună a poporului, sens indicat și de etimologia acestui cuvânt compus din două substantive și anume, din: ἔργον, care înseamnă faptă, treabă, lucrare, îndeletnicire și din: λήϊτος, care provine de la ληός sau în dialect atic λαός, și care definește orice slujire publică, sau lucrare făcută pentru stat sau pentru popor”. Verbul λειτουργεῖν înseamnă a săvârși ceva pentru popor, iar λειτουργία era o acțiune, o lucrare îndeplinită în folosul poporului. Astfel Liturghia are un caracter prin excelanta social, colectiv, comunitar. „Nota aceasta de cult colectiv, specifică Liturghiei, se face simțită pe de o parte prin forma pluralului, la persoana întâi mai ales, în care sunt redactate și rostite rugăciunile, cât și prin forma dialogată, subcare se desfășoară oficiul ei, initonat alternativ de liturghisior și decredinciosi. Condiționarea acestor două 1a roluri unul de celălalt esteilustrata într-o formă sugestivă de Sfântul Ioan Gură de Aur, în legaturacu dialogul introductiv de la rugăciunea Anaforei euharistice. <<.. În timpul prea înfricoșătoarelor Taine>>, remarcă el, <<preotul se roagă pentru popor și poporul pentru preot; căci acel (răspuns) <<Și eu duhului tău >> nu înseamnă altceva decât aceasta. Tot așa cele ale (rugăciuni) Euharistice le sunt comune;, căci nu numai acela (preotul) singur mulțumește, ci toți credincioșii. Pentru că (numai) după ce a primit maiintai raspsunsul lor și după ce apoi aceștia sau învoit că vrednic și drept lucru este să se facă aceasta, atunci începe (preotul) rugăciunea de multulmire>>”. Importanța prezenței credincioșilor la Sfânta Liturghie este una deosebită și putem vorbi de o con-slujire, credincioșii luând parte activă la și în Sfânta Liturghie. Părintele Schmemman afirmă foarte sublim că Sfânta Liturghie începe încă din momentul când creștinii pleacă de acasă, părăsind casele lor, îndreptându-se spre Biserică. Călătoria liturgică spre ospățul duhovnicesc de la Masa Împărăției se înfăptuiește de fiecare dată nu numai ca parte a obștii, ca mădular al trupului tainic al Bisericii. Adunarea și prezența credincioșilor constituie actul prim și de bază al Sfintei Litughii,” acolo unde vor fi doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18,20),” este indicată și în denumirea liturgică a săvârșitorului Euharistiei: Proitosul a cărui primă funcție este de a fi conducătorul adunării, de a fi<<proitosul fraților>>”. În tradiția românească, Sfânta Liturghie nu începe cu pregătirea prescurilor, ci, începe încă de la semantul grâului, Plugușorul amintește de pregătirea pentru Sfânta Liturghie. Rolul proitosului este, cu siguranță, unul foarte deosebit, Însuși Hristos este prezent tainic în preotul liturghisitor, însă preotul nu este singurul rugător și nu se roagă pentru el (rugăciunea a doua pentru credincioși), doar rugăciunea Heruvicului e rostită de preot pentru el, el fiind mereu însoțit de comunitate, pentru că așa cum arată Sfântul Nicolae Cabasila, „scopul liturghiei este să sfințească darurile în vederea sfințirii credincioșilor.” Adunarea credincioșilor este cea care „pecetluiește” rugăciunile preotului care sunt aduse înaintea lui Dumnezeu în formularea și conținutul lor la plural și nu la singular, aceasta arătând legătura dintre preot și credincioșii prezenți, într-o lucrare unică, pe care ei și-o asumă prin raspusul „Amin” (Apologia Sfântului Iustin), în taina Bisericii, având ca scop unirea lor unul cu altul întru împărtășirea aceluiași Duh. Sfânta Liturghie poate fi considerată mediu de transcedere a oamenilor de la viață egoistă la viața de comunicare în Dumnezeu. Comuniunea realizată de credincioși în ambianța Sfantei Liturghie, în iubirea Sfintei Treimi, este una cu Împărăția Sfintei Treimi, unde nu mai sunt robi și stăpâni, prieteni sau dușmani, ci toți sunt frați, pentru că sunt fii Tatălui cr=eresc și frații ai Fiului iubiri Sale, care s-a unit pe veci cu ei, împărtășindu-se toți din același Potir. Biserica este corabia în care credincioși aflați în comuniune și iubire înaintează spre starea de fii ai Tatălui. Cine nu iasă din izolare și nu intră în comuniunea Împărăției, care pe pământ are forma Bisericii. Liturghia în grecește înseamnă slujire comună, iar biserica, ekklesia, adunare. Ea îi adună pe oameni împreună într-o slujire comună adusă Dumnezeului comuniunii, creștinismul deosebindu-se de celelalte religii său filosofi, ca fiind religia dragostei, iar nimic nu întărește dragostea așa cum o face comuniunea. Dacă nu e persoană, nu e dragoste, iar dragostea adună presoanele la un loc în iubirea Sfintei Treimi. Comuniunea nu este doar o dimensiune individuală și verticală (comuniunea fiecărei persoane cu Hristos), ci o dimensiune comunitară (credincioșii se află cu toți în comuniune și unul cu altul cu Hristos). Dimensiunea comunitară este inerența Bisericii, care nu poate constituită printr-o simplă sumă de invidualitati. De la începuturile sale-dupa cum afirmă părintele Florovsky-crestinismul a existat ca realitate cooperativ, ca comunitate creștină, având totul în comun înțelegerea, viața, sufletul, masa (Fapte2,42). A fi creștin însemnă tocmai apartenența la această comunitate, unde toate erau puse în comun, deși au existat și pe atunci uzurpatori (Anania și Safira, Fapte 5). Nimeni nu putea fi creștin prin sine însuși, ca individ izolat, ci doar „împreună cu frații”, în comuniune și iubire cu ei. Convingerea personală nu este deauns pentru a face dintr-un om creștin, existența creștină presupune și implică o înglobare, o participare la comunitatea sfinților.

2.3 Participarea activă

Atitudinea credincioșilor față de Sfânta Liturghie și de cultul divin public, poate avea mai multe categorii. În ordine progresivă părintele Braniște, distinge astfel trei grade sau nivele ale atitudini crednciosilor participanți la Sfânta Liturghie sau la cultul divin public:

„O atitudine de totală absența”fizică și sufletească de insensibilitate și neglijare a semnificației, importanței și profunzimii Sfintei Liturghii. Această comportare este a credincioșilor de la periferia Bisericii, a celor care sunt creștinii doar purtând de formă acest nume, iar aceștia nu cunosc, nu doresc și nu frecventează niciodată Biserică sau cultul divin public oficiat în ea. Din păcate aceștia reprezintă marea majoritate a membrilor Bisericii, care au intrat în Biserică putem spune fără voia lor, prin Sfântul Botez, de care nu sunt conștienți că l-au primit, dar sunt totuși membri Bisericii și avem datoria să-i aducem în turma bisercii, pentru că această „criză liturgică” după cum arată părintele Alexander Schmemann este o cauză a falsei hermeneutici a cultului divin și a hiperclericarizarii Bisericii în care simplul credincios este exclus de la participarea în mod activ la cultul divin.

Pe treapta mijlocie a idealului soteriologic se află creștinii, care manifestă față de Sfânta Liturghie și de cultul divin public în general, o atitudine de simplă prezență fizică, trupească. Este asemenea primei condiții de promovare a unui examen, participarea la el, nu poți promova un examen prin simplă prezență, dar prima condiție e să te prezinți. Acești creștini sunt cei care, spre deosebire de treaptă inferioară, sunt cei care fact act de prezența la Sfânta Liturghie și la cultul divin public, dar participarea lor nu e desăvârșită. Aceștia fac act de prezența fizică la sfintele slujbe, dar participarea lor e doar formală, pasivă, inactivă. Acești așa zis credincioși, sunt cei care vin la biserică din obișnuință sau rutină, din dorința de a menaja sensibilitățile „religioase” ale rudelor, ale anturajului, sau chiar din dragoste sinceră, dar neluminată. Numărul acestora e îngroșat de cei care intră în locașurile de cult în chip neprevăzut, accidental, turistic, ocazional și sporadic, atrași de curiozitate, de snobism sau având scopuri total diferite decât cele religioase (de pildă, pentru a asculta un cor bun). În cel mai bun caz, aceștia, urmăresc cu atenție și bunăvoință Sfânta Liturghie, iar în cel mai nefericit caz, se plictisec, vorbesc, circulă, fofota prin biserică. Deși sunt prezenți fizic la sfintele slujbe, ei nu participă la ea, ci doar asistă la „teatrul sacru”, ca la orice alt spectacol. Ei nu intuiesc adevărata semnificație, nu experiază liturghia, ci se rezumă doar la „cele văzute”, la partea dinafară, ceremonială, decorativă a Liturghiei. De aceea efectul slujbei resimțit de ei este foarte redus, chiar nul, ieșind din biserică asemenea fariseului din Evanghelie. Nu putem să îi condamnăm pe acești creștini de situația în care sunt, deoarece Biserica, are chemarea, datoria și mai ales obligația „înainte de toate să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri pentru toți oameni” (1 Timotei, 2,1) și cuvântul Mântuitorului „… nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. Nu pe cei drepți, ci pe cei păcătoși am venit să-i chem la pocăință” (Marcu 2, 17) nu mai prea are rezonanță în zilele noastre. Trebuie să tratăm cauză nu efectul, căci dacă tratăm doar efectul cauză rămâne și cu durere trebuie să recunoaștem că Biserica pierde mult teren, în fața cultelor neo-protestante care se implică activ în viața credincioșilor săi, iar Biserica noastră nu face decât să arate cu degetul și să aștepte pe alți să le facă treaba. În viziunea părintelui Schmemann, participarea la liturghie are efect doar dacă primești Taina Euharistiei. Părintele Dumitru Stăniloae, foarte sublim, arătând o atitudine de om cu gândire sfântă, nu condamnă pe cei care nu se împărtășesc, nu primesc Taina Euharistiei, nu spune pur și simplu că au fost degeaba la Biserică, ci arătă că în Sfânta Liturghie există o creștere gradula a prezenței Mântuitorului Hristos, este un crescendo al întâlniri și experieri lui Hristos în cadrul Sfintei Liturghi, care este deplină în momentul Euharistiei, dar aceasta nu insemana că harul lui Dumnezeu nu lucrează și în cei prezenți, aceștia pregustând în sfânta Liturghia „Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh”.

În sfârșit, pe cea de a treia treaptă sunt cei care au o atitudine de participare activă, reală, efectivă la Sfânta Liturgie și la cultul divin public la Bisericii. Acești creștini sunt cei care vin la Biserică din râvnă și cu dragoste, smerenie, credință și nădejde. Vin din convingere, mânați de o dorință și o profundă sete sufletească, nu din interes. Aceștia nu doar că urmăresc cu atenție, evlavie și respect cursul Sfintei Litrughii care se desfășoară în fața lor, dar se și silesc să pătrundă cu ochii inimii în inima liturghiei, în dimensiunea tainică ce se ascunde în simbolistica formelor rituale ale cultului. Ei sunt minoritatea care alcătuiesc nucleul parohiei, care asemenea nucleului atomului nu suferă schimbări chiar dacă cei din învelișul „Bisericii” o părăsesc, ei sunt punctul de rezistență al Bisericii, mădularele vii și fecunde, productive, sunt elita parohiei. Ei nu sunt deci simpli spectatori, nu asistă la Sfânta Liturghie și la cultul divin public ci participă cu toată ființa lor, fiind părtași la aceasta, având rol chiar în acțiunea sacră și se asociază la ea trupește și sufletește, imitând pe preot și cântăreț în tot ce se face, rostește sau cântă.

Participarea activă la Sfânta Liturghie implică așadar o serie de lucruri din care reținem prezența fizică întâi de toate, căci cine vrea să participe la liturghie trebuie să fie prezent fizic în locul unde se săvârșește aceasta, dat fiind că Sfânta Liturghie nu se poate săvârși oriunde ci doar în Biserică, pe altar sfințit și cu antimis, trebuie deci să mergem la biserică, nu să vizionăm Liturghia din fotoliu la TV, pentru că aceasta e difuzată pentru bolnavii care nu se pot depalasa și își doresc să guste măcar așa din sublimul Sfintei Liturghii.

După cum am văzut, nu este suficient să fim prezenți cu trupul și să fim absenți cu sufletul. Chiar dacă urmărim „spectacolul” ce se desfășoară și nu înțelegem nimic, nu ne impresionează nimic, totuși, nu însemnă că participăm activ. Participarea activă exclude pasivitatea, indiferența, absența sufletească și mintală. Ea presupune implicare emoțională, integrare personală, conștientă și efectivă, în acțiunea Sfintei Liturghii, întemeiată pe de o parte pe cunoașterea și înțelegerea sensului ei divin, iar pe de altă parte pe adeziunea sufletească și conlucrarea benevolă și reală, prin acțiunile, gesturile și stările sufletești pe care le implică împlinirea scoplui sfintei slujbe. Participarea la Liturghie se împlinește prin Împărtășire. O Liturghie la care nu se cuminecã decât clericii își atinge doar în micã mãsurã scopul. De aceea idealul spre care trebuie sã tindem este că cei care participã la slujbã, având pregãtirea potrivitã, sã se și împărtășească. Participarea activă implică beneficierea și pregustarea din plin a harurilor și comorilor spirituale al Sfintei Liturghi și unirea deplină cu Hristos în cadrul Sfintei Euharistii.

2.5 Ritualul aducerii ofrandei la altar și participarea prin aceasta la Sfânta Liturghie.

În istoria religiilor se poate observa că, în fiecare mod al raționalizării și raportării omului la sacru, la o divinitate în special sau la un întreg panteon în general, din cauza parțializărilor și a falselor valorizări, niciodată oamenii nu participau la ritualul specific religios, fără ofrande sau daruri. Acest ritual al aducerii darului, ofrandei la altar, este confirmat de cele mai vechi documente creștine, Apologia Sfântului Iustin Matirul și Filosofulși de Tradiția Apostolică a lui Ipolit al Romei. În Biserică veche toți creștini participau la Sfânta Liturghie și aduceau daruri de pâine și vin „Și voi înșivă, ca pietre vii, zidiți-vă drept casă duhovnicească, preoție sfântă, ca să aduceți jertfe duhovnicești, bine-plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos” (1 Petru2,5), care constituiau materia de jertfă, dar aduceau fiecare după cât era de milostiv și după putință și daruri de untdelemn pentru candele și alimente pentru cei săraci și nevoiași, iar cei săraci aduceau flori și apă, drept ofrandă. Sfântul apostol Pavel vorbește despre ofrandă persoanei și a vieții proprii ca o jertfă adusă lui Dumnezeu: „Vă îndemn, deci, fraților, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfățișați trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, că închinarea voastră cea duhovnicească” (Romani, 12,1). Ritualul aducerii ofrandei, a darului, la altar, arată Sfântul Nicolae Cabasila că: „Cei din vechime Îi aduceau lui Dumnezeu daruri [dora]: vase de aur și argint, dar îi aduceau și jertfe [thysiai], jungheri și sânge de viețuitoare necuvântătoare” asemenea „[Înainte de Hristos], căci pe celelalte daruri posesorii lor le separau și le puneau în mâinile preoților, iar aceestia le primeau, le binecuvântau, le jertfeau sau făceau ce se cuvenea să facă”. În acest ritual se desfășoară o relație dublă, ciclică, ontologică între Dumnezeu și om: Daruitor-Dumnezeu, dar-lumea și primitor –omul și om-daruitor, dar-daruri euharistice și primitor-Dumnezeu. Credinciosul aduce daruri euharistice lui Dumnezeu, iar Acesta le primește și nu numai că le primește le și transformă și oferă pe cel mai mare dar, pe Hristos. „Pâine și vin. Aducând și punând pe Prestol aceste daruri omenesti-manacarea și băutura noastră pământească noi săvârșim, chiar fără să ne gândim cea mai veche lucrare sfântă tradițională, care, din primele zile ale istoriei omenirii, alcătuia inima oricărei religii, noi îi aducem jertfă lui Dumnezeu.<<Și a adus și Abel, deasemenea, din cele dintâi născute ale oilor sale>> (Facerea IV, 2-4). Despre jertfă și aducerea lor sunt scrise mii de cărți. Teologi, sociologi… fiecare încearcă să lămurească esența jertfei din punctul său de vedere… Oricare ar fi valoarea acestor interpretări, un lucru rămâne incontestabil: că oriunde și oricând omul se adresa lui Dumnezeu, el simțea nevoia de a-I aduce jertfă din ce are el mai de preț, din tot ce are el esențial pentru viața lui.” Hristos Se aduce continuu jertfă Tatălui pentru noi, dar nu în mod juridic, spune părintele Dumitru Stăniloae, ci El ne deschide prin aceasta calea spre Tatăl… și pentru aceasta Se pune El la dispoziția noastră în Euharistie: ca odată cu Sine să ne ofere și pe noi Tatălui. Căci, întrucât la Tatăl nu putem intra decât în stare de jertfă curată, starea aceasta de jertfă curată n-o putem dobândi decât numai din starea de jertfă curată a lui Hristos, Care în sensul acesta Se aduce continuu Tatălui, pentru a ne da puterea să ne aducem și pe noi cu Sine. Dar Hristos ne aduce ca jertfe nu ca pe niște obiecte fără voia noastră privându-ne libertatea, desfintandu-ne și eliminadu-ne persoană, ci ca persoane, deci ca jertfe care ne aducem și noi pe noi înșine. Aceasta trebuie să o facem noi printr-o viață trăită pentru Dumnezeu și moartă patimilor plăcerilor egoiste care ne leagă de lume, sau ne închid în noi înșine. „Acest schimb de daruri între om și Dumnezeu este vizibil în Liturghie prin aducerea ofrandelor de către credincioși. Pâinea pe care ei o aduc este cea care întreține viața lor și gestul aducerii ei la sfântul altar indică simbolic aducerea și dăruirea întregii lor existențe lui Dumnezeu. Miridele scoase pentru ei la proscomidie prin pomenirea numelui lor reprezintă predarea lor tainică lui Dumnezeu după asemănarea lui Hristos, pentru a se putea umple de toată bucuria vieții noi a umanității Sale îndumnezeite. Dar pâinea ca și viața proprie o au ca dar de la Dumnezeu, iar prin ofranda euharistică ei întorc acest dar Dăruitorului, indicând simbolic că și întreaga lor viață o dăruiesc Ziditorului, pentru că Acesta să le-o dăruiască înapoi plină de Duhul Său cel Sfânt.” „Jertfa noastră a devenit jertfa Lui în fața Tatălui, spune Părintele Dumitru Stăniloae, iar Tatăl Fiului lui Dumnezeu își arată afecțiunea părintească și față de El ca om și prin El și față de noi toți care ne împărtășim cu Trupul și Sângele Său. Jertfa Fiului este primită ca jertfa noastră, iubirea Lui ca iubirea noastră.” Acest fapt face ca Euharistia să fie percepută în sânul Bisericii atât ca un dar cât și ca un imperativ: jertfa lui Hristos așteaptă jertfa noastră ca o rodire a ei în noi, prin viața de asceză și de practicare a virtuților, ca moarte a egoismului nostru personal care aduce umplerea sufletului de bună mireasmă a harului Sfântului Duh. Răspunsul acesta la iubirea lui Dumnezeu arătată în primirea dumnezeieștii Euharistii a fost definit în tradiția Răsăritului ortodox ca fiind un alt mod de împărtășire de Hristos, purtând denumirea de împărtășire duhovnicească sau de viață în Hristos, cuprinzând toate eforturile creștinilor pentru a pune darurile primite în lucrare prin asceză, prin paza sfintelor porunci și prin dobândirea virtuților. Biserică din Răsărit, în primul rând cele din Orient (Iersusalim și Șiria) au început să-și construiască diferite anexe destinate în mod special pregătirii darurilor euharistice, apoi și cele din Imperiul Bizantin culminând în construcția edificiilor religioase care aveau în jurul lor diferite anexe, sub forma unor încăperi mai mari, la început separate de biserică, apoi intergrate în biserică. Deci în acesata perioadă, ianinte de începerea Liturghiei Cuvântului, [a catehumenilor], creștini aduceau darurile de vin și pâine aici, iar diaconii alegeau pâinile mai potrivite și vinul și tot ei după concilierea catehumenilor și a penitenților, veneau în procesiune cu darurile și le dădeau arhiereului [sau preotului] și acesta le punea pe Sfânta Masă, ritul primind denumirea de Intrarea Mare. Pâinile folosite erau simple și ele se puneau întregi pe Sfântul Disc. Materia de jertfă, adusă de credincioși la Liturghie, era împărțită de episcop slujitorilor Bisericii, iar cealaltă parte era destinată lucrării sociale, la imceput sub forma agapelor frățești, care aveau loc după Sfânta Liturghie, iar mai târziu după desfintatrea acestora erau împărțite săracilor.

2.6 Preoția mirenilor (generală) la Sfânta Liturghie

În Tradiția și spiritualitatea ortodoxă, Sfânta Liturghie este centrul cultului divin și al misiunii Bisericii. În cadrul Sfintei Liturghii se înfăptuiește, așa cum s-a subliniat, Taina Bisericii pe baza tripticului liturghic: Adunare-Euharistie-Biserica, prin sinergia sau conlucrarea permaneta și eficientă dintre poporul lui Dumnezeu și preot în sinaxa Bisericii. Preoția Noului Legământ prezintă un întreit aspect. Este vorba de preoția Mântuitorului Iisus Hristos în primul rând, apoi Noul Testament ne arată că de la început Biserica creștină a avut preoții săi în care se actualizează preoția Mântuitorului, iar în al treilea rând se vorbește în Noul testament de o preoție a tuturor credincioșilor, de o „preoție împărătească”. Așadar Mântuitorul în primul rând este „preot în veac după rânduiala lui Melchisedec” (Evrei 7-17,21), Hristos punând astfel capăt preoției leviților. Biserica avea încă din relatările Noului Testament o preoție sacraentala, Apostolii rânduind în fiecare Biserică preoți prin taina „punerii mâinilor”. După cum s-a arătat în Biserica creștină nou-testamentară se vorbește și de o preoție a tuturor credincioșilor, o „preoție împărătească”. Membri preoției sacramentale primesc o consacrare specială prin Taina Hirotoniei. Această consacrare este precedată de consacrarea preoției generale, împărătești. Sfântul Ioan Hrisostom relevă aceeași succesiune în viața mântuitorului Iisus Hristos, când zice: „Întâi este cea împărătească și numai după aceea cea sacerdotală (ieratica) după cum s-a petrecut și cu Hristos. Căci El e împărat de-a pururi, pe când Arhiereu a devenit când a luat trup; și a exercitat preoția Sa când S-a adus jertfă”. Toți membrii Bisericii posedă o chemare și o demnitate deosebită, viețuind în strânsă și comuniune cu Hristos cel proslăvit. Mântuitorul folosește alegoria viței și a mlădițelor pentru a ilustra această comuniune: „Rămâneți întru Mine și Eu întru voi. Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în vită, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți întru Mine. Eu sunt vită, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne în Mine și Eu în el, acesta va aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 4-5 cf. Romani 11, 16-18). Credincioșii creștini sunt: membre ale Trupului lui Hristos, care este Biserica „Ci precum într-un singur trup avem multe mădulare și mădularele nu au toate aceeași lucrare, Așa și noi, cei mulți, un trup suntem în Hristos și fiecare suntem mădulare unii altora;” (Romani 12,4-5) și „Au nu știți că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum! Sau nu știți că cel ce se alipește de desfrânate este un singur trup cu ea?” Căci vor fi – zice Scriptura – cei doi un singur trup „. Iar cel ce se alipește de Domnul este un duh cu El” (1 Corinteni 6, 15-17); fii ai lui Dumnezeu „Și pentru că sunteți fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte! Astfel dar, nu mai ești rob, ci fiu; iar de ești fiu, ești și moștenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos.” (Galateni 4, 6-7) și temple ale Duhului Sfânt „Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveți de la Dumnezeu și că voi nu sunteți ai voștri?” (1 Corinteni 6,19). Clericii și laicii alcătuiesc împreună Biserica, Trupul lui Hristos. Ei formează o comunitate prin comuniune organică de viață și cult, împărțirea ei în cler și mireni fiind de neconceput deoarece „Trupul Domnului” nu se poate împărți, ci „pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învățători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor. Oare toți sunt apostoli? Oare toți sunt prooroci? Oare toți învățători? Oare toți au putere să săvârșească minuni? Oare toți au darurile vindecărilor? Oare toți vorbesc în limbi? Oare toți pot să tălmăcească?” (1 Corinteni 12,28-30) și continuă Sfântul Apostol Pavel arătând în „imnul dragostei” că comuniunea iubirii este cea mai înaltă cale (cf 1 Corinteni 13,1-8), astfel în Biserică, Trupul Domnului, lucrează și sălășluiește tainic Duhul Sfânt, izvorul harului sfințitor, în ambianța Căruia prin slujirea Sfintei Liturghii se descoperă universul spiritual în care se realizează simfonia teologică între Dumnezeu, cosmos și om, toate fiind prezente în Sfânta Liturghie. În Biserică, ca și comunitate vie a credincioșilor, Sfântul Duh lucrează fără întrerupere, răsfrângându-se și în afară și asigurând posibilitatea lucrării mântuirii neamului omenesc. Este evident, așadar, arată părintele Liviu Stan, că, alături de cler și credincioșii sunt prezenții și părtași activi la păstrarea, la apărarea și la folosirea harului mântuitor și sfințitor al Bisericii în lucrarea mântuitoare pe care aceasta este chemată să o săvârșească, atât pentru cei care au primit credința în Mântuitorul Iisus Hristos, cât și pentru restul omenirii. După Sfântul Apostol Pavel, Biserica este „Israelul lui Dumnezeu” (Galateni 6,16), iar credincioasii ei sunt adevărații fii ai lui Avraam, prin credință „Să știți, deci, că cei ce sunt din credință, aceștia sunt fii ai lui Avraam” (Galateni 3,7). Epistola lui Barnaba (XIV, 4) și Sfântul Iustin Martirul și Filosoful în, Dialog cu iudeul Trifon, precizează că Biserica este „poporul moștenirii”. În acest cadru apare firească aplicarea la Biserică și la membrii ei, a afirmațiilor din Vechiul Testament referitoare la „preoția împărătească”. Dacă istraelitii posedau această preoție numai ca pe o făgăduință, credincioșilor creștini le este oferită în mod real, Hristos îi asociază pe credincioșii săi la exercitarea preoției Sale, făcând din ei „poporul lui Dumnezeu”, de unde și denumire de „laici”, adică membrii ai poporului lui Dumezeu, deși astăzi sunt numiți „laici” cei nehirotoniti, după sensul etimologic al termenului sunt „laici” toți membrii Bisericii, inclusiv preoții. Despre consacrarea sau sfințirea credincioșilor spre a fi „preoție împărătească” ne vorbește Mântuitorul în Rugăciune Arhierească: „Pentru ei Eu mă sfințesc pe Mine Însumi, ca și ei să fie sfințiți în adevăr” (Ioan 17,19). Arhiereul Hristos se sfințește pentru jertfă și conferă credincioșilor sfințirea, ca rod al jertfei Sale. Actualizarea sfințirii lui Hristos se realizează prin cele trei Taine de inițiere: Botez, Mirungere, Euharistie. Credincioșii prin Botez mor împreună cu Hristos și se nasc din nou prin Învierea Sa, devenind una cu El, iar prin Mirungere primesc ungere împărătească. În tainele Botezului și Mirungerii, creștinii primesc preoția universal, în virtutea căreia slujesc și participă la realizarea Trupului mistic al lui Hristos, Biserica și la misiunea ei pentru mântuirea lumi. În acest sens, Sfântul Apostol Petru spune despre credincioși: „Iar voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu ca să vestiți în lume bunătățile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată. Voi, care odinioară n-aveați parte de milă, acum sunteți poporul lui Dumnezeu; voi, care odinioară n-aveați parte de milă, iar acum sunteți miluiți” (1 Petru 2,9-10). Dacă expresia „preoție împărătească” din 1 Petru 2,9, poate fi interpretată în sens colectiv, în textele Apocalipsei: „… ci vor fi preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Hristos și vor împărăți cu El…” (Apoc. 20,6) aplică direct credincioșilor, denumirea de preoți. „Preoția împărătească” are astfel sens colectiv, aplicându-se Bisericii în asnsablu, cât și în sens individual, caracterizând pe fiecare membru al Bisericii. Ungerea cu Sfântul Mir simbolizează limibile de foc ale Cincizecimii, aceasta fiind însoțită de formula liturgică „Pecetea darului Duhului Sfânt”, deci orice creștin e pecetluit în toată fiint lui cu daruri, care rodesc în el, devenind astfel o ființă în întregime harismatică, primind talantul și urmând să-l înmulțească. În această privință, chiar în inima Tainei, este așezată rugăciunea care precizează scopul acestor daruri: „Ca să-ți slujească Ție în orice faptă și în orice cuvânt”. În general, Sfinții Părinți confirmă realitatea „preoției împărătești” a credincioșilor. Origen, spune: „Preoția împărătească este dată tuturor creștinilor, adică întregii Biserici a lui Dumnezeu, ea exercitându-se în multe chipuri până la martiriu” iar Sfântul Ambrozie al Milanului zice: „Noi toți suntem preoți după dreptate, căci am fost sfințiți prin ungerea bucuriei pentru împărăție și pentru preoție”. Sfinții Părinți „întemeiază și explică această preoție ca una reală și accentuează cu deosebire jertfa sau jertfirea, putință și dorința de a jertfi, ca notă caracteristică a preoției laice. Dumnezeu nu primește jertfe decât prin preoți, ori mireni înșiși Îi aduc jertfe și El le primește, deci sunt și mireni preoți. Mireni sunt apoi preoți adevărați ca părtași ai preoției lui Hristos”. Preoția împărătească nu anulează preoția sacramentală. Mântuitorul Iisus Hristos, a conferit apostolilor harul preoției sacramentale, cu întreita putere de a învăța Evanghelia, de a săvârși lucrările sfințitoare și de a conduce credincioșii la mântuire: „Și apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer și pe pământ. Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.” (Matei 28,18-20, cf Marcu 16,1-15, Ioan 20,21-23). Deși toți credincioșii posedă „preoția împărătească”, totuși în Noul Testament se face diferență între aceștia și membrii preoției sacramentale, a preoției ierahice. Credincioșii sunt numiți „sfinți”, „ucenici” sau „frați”, dar mereu se face distincția între ei și diaconii, preoții și episcopii Bisericii. Într-adevăr credincioșii sunt numiți preoți în Apocalisă: „Și ne-a făcut pe noi împărăție, preoți ai lui Dumnezeu și Tatăl Său, Lui fie slavă și puterea, în vecii vecilor. Amin!” (Apocalipsa 1,6) și „Și I-ai făcut Dumnezeului nostru împărăție și preoți și vor împărăți pe pământ” (Apocalipsa 5,10), primesc și denumirea de „preoție”: „Și voi înșivă, ca pietre vii, zidiți-vă drept casă duhovnicească, preoție sfântă, ca să aduceți jertfe duhovnicești, bine-plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos… iar voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiți în lume bunătățile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată” (1 Petru 2,5.9), dar niciodată nu li se aplică denumirea de „prezbiteri”, care este folosită pentru membrii preoției ierarhice. Sfântul Apostol Pavel face distincția netă între prezbiteri și credincioși, când, adresânu-se preoților di Efes, zice: „Drept aceea, luați aminte de voi înșivă și de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său” (F.Ap. 20,28). Textul acesta este important nu doar pentru că face distincția menționată ci și pentru că afirmă clar că preoții nu sunt niște reprezentanți, delegați ai credincioșilor, cum se crede și se practică în zilele noastre și cum susțin protestanții, ci sunt rânduiți în slujba lor de Duhul Sfânt. Astăzi se practică ceea ce putem numi „creștinismul prin corespondență”. Practica aceasta nu este nouă, ci a început încă din vrea împăraților bizantini, când proscomidia s-a mutat cu totul în altar și nu mai era săvârșită de diaconi, ci de preoți, care primeau așa numitele pomelnice. Așa este și în vremurile noastre, preotul primește pomelnicul și bani, „atunci el să se roage, el să se împărtășească, el să postească și să facă pravila, căci de aceea l-am plătit” spun mulți creștini care practică acest creștinism prin corespondentă. Iată cum le dăm dreptate protestanților și contrar afirmațiilor și scrierilor Sfinților Apostoli, transformăm preoții în simpli delegați, în niște funcționari pe care îi plătim, pentru ca ei să se roage pentru noi și noi să facem tot ce vrem noi, contrar a ceea ce spunem în rugăciunea „Tatăl nostru”: „… Vie împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ…” (Matei 6, 10), noi vrem să vie împărăția noastră, să se facă voia noastră căci de a plătim pomelnice și acatiste, nicidecum voia lui Dumnezeu, El să stea liniștit până avem nevoie de ceva și atunci îl chemăm și îi spunem ce dorim. Din păcate, aceasta este realitatea și vinovați pentru aceasta nu sunt protestanții, care nu au făcut decât să observe lucrurile așa cum sunt și le-au preluat ca atare, nu potestanții au transformat preoții în delegați ai credincioșilor, ci chiar ortodocși, prin ceea ce am arătat mai sus. Distincția dintre preoția sacramentală și cea generală nu trebuie să ducă la minimalizarea locului și rolul laicilor în Biserică. Laicii sunt un factor viu, un elemnt activ în viața bisericească, care au atât îmdatoriri cât și drepturi. Participarea la viața Bisericii a credincioșilor, în calitatea lor de „preoție împărătească” posedă o întreită lucrare. Credincioșii laici participă la propovăduirea Evangheliei, la liturghisire și îndrumare duhovnicească. Slujirea învățătorească a laicilor în Biserică începe în primul rând prin rostirea împreună a aceluiași Simbol de credință, măruriesind astfel adevărul dumnezeiesc. La sfârșitul Sfintei Liturghii cuvintele: „Cu pace să ieșim întru numele Domnului” înseamnă că mărturisirea lor nu se termină aici, ci este trimisă și în afară zidurilor bisericii. „Liturghia nu se termină cu distribuirea anaorei și miruirea, ci ea continuă, în altă formă, cu plecarea credincioșilor în lume, imitând faptele Apostolilor. Se remarcă deci două mișcări în liturghie: una centripetală, de revenire, din lume, a Bisericii, în sine, în jurul Potirului; și o alta, centrifugală, de ieșire în lume.Cu pace să ieșim, adică poporul adunat se răspândește în lume ca martor al Evangheliei, nu pentru a rămâne în lume, ci pentru a aduce lumea în Biserică.” Participarea la slujirea sfințitoare este exercitată de credincioșii laici prin participarea lor efectivă la cultul divin, la întreaga viață sacramentală cât și prin aducerea ofrandelor, a jertfelor duhovnicești: „Și voi înșivă, ca pietre vii, zidiți-vă drept casă duhovnicească, preoție sfântă, ca să aduceți jertfe duhovnicești, bine-plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos” (1 Petru 2,5), pe care le aduc lui Dumnezeu. Sensul slujirii sfințitoare a preoției împărătești este evidențiată și de înconjurarea pe care o face preotul după Botez și mirungere în jurul mesei. „Dacă candidatul la preoție învonjoară Sfânta Masă, arătând hotatrârea lui de a aduce toată viața lui pe Hristos ca jertfă pentru credincioși și de a săvârși Tainele și de a învăța în Biserică, mireanul sau membrul preoției generale e învhinat slujirii neîntrerupte a lui Hristos în afara altarului, în lume, prin alte mijloace decât prin săvârșirea Tainelro, dar căutând să țină și el lumea în jurul lui Hristos, ca pe sine însuși”. Origen zice: „Toți aceia care au fost imprimați de ungerea Sfântului Mir au devenit preoți… Fiecare poartă în el arderea cea de tot și el însuși aprinde focul pe altar… ca să se consume fără sfârșit. Dacă eu renunț la tot ce posed, dacă eu port crucea și urmez lui Hristos, am adus o ardere de tot pe altarul lui Dumnezeu… Dacă eu iubesc pe frații mei până la a-mi dărui viața pentru ei, dacă mă lupt pentru dreptate și adevăr până ls moarte, dacă mă mortific… dacă lumea s-a răstignit mie și eu lumii, am jertfit o jertfă lui Dumnezeu și mă fac preotul propriei mele jertfe”. Slujirea preoției împărătești creștini o exercită prin luptă contra păcatului și a diavolului, prin dominarea patimilor și dobândirea virtuțiilor, precum și prin conlucrarea cu ierarhia bisericească la bunul mers al vieții Bisericii în toate aspectele spirituale, morale, duhovnicești și materiale. Sfântul Ioan Hrisostom, vorbind despre pecetea Mirungerii care dă „ arvuna Duhului, în inimile noastre” (2 Corinteni 1,22), zice, în Omilia a III-a la epistolă a doua către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel: „Pentru aceasta nu a zis simplu „Duhul” ci „arvuna Duhului” a numit-o, ca astfel să te încrezi de toate celelalte, căci dacă nu avea să ne dea totul… Dar oare ce va să zică „ne-au uns pe noi” și „ne-au pecetluit pe noi”? Adică ne-a dat Duhul, care le-a făcut pe amândouă, făcându-ne deodată și proroci și preoți și împărați, fiincă aceștia se ungeau în legea veche. Noi însă nu numai una din acestea avem, ci pe câteșitréle și încă cu prisosință, căci și de Împărăție avem a ne bucura și preoți ne facem, înainte-punînd jertfă trupurile noastre, după cum yice: „Puneți înaintea trupurile voastre jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu” (Romani 12,1) și după acestea ne facem și proroci, fiindcă ni se descoperă toate câte ochiul nu a văzut, urechea nu a auzit și la inima omului nu s-au suit.” Preoția lui Hristos, în concluzie, se actualizează în Biserică prin preoția ierarhică sacramentală și prin preoția generală, împărătească. După învățătura ortodoxă, toți membrii Bisericii dețin preoția împărătească, astfel putem vorbi de o preoție universală a credincioșilor creștini, iar această preoție se conferă creștinilor în Biserică prin intermediul tainelor de inițiere, Botez, Mirungere, Euharistie. Faptul că aceste Taine sunt săvârșite doar de preoția sacramentală arată dependența preoției univrsale de preoția hirotonită în succesiunea apostolică. Ținând strâns la unitatea Trupului lui Hristos, Biserica, garantată prin ierarhia bisericească prin succesiunea apostolică, toți credincioșii creștini, îmbrăcați cu darul preoției universale, pot și trebuie să-și aducă contribuția „desăvârșirea sfinților, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos”. (Efeseni 4,12-13).

2.7 Dialogul liturgic și participarea activă prin aceasta a credincioșilor la Sfânta Liturghie.

Practica citirii rugăciunilor cu voce tare de către preot, în cadrul Sfintei Liturghii, este una evidentă în Biserică veche, aceasta fiind preluată din cultul iudaic. În teologia Sfântului Apostol Pavel, structura dialogică dintre proestos și adunarea euharistică este certă. Rugăciunile și actele din cadrul jertfei euharistice erau cunoscute de întreaga comunitate pentru că toți credincioșii participau la misterul euharistic: „Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat și vouă: Că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine și, mulțumind, a frânt și a zis: Luați, mâncați; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceți spre pomenirea Mea. Asemenea și paharul după Cină, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă întru sângele Meu. Aceasta să faceți ori de câte ori veți bea, spre pomenirea Mea. Căci de câte ori veți mânca această pâine și veți bea acest pahar, moartea Domnului vestiți până când va veni.” (1 Corinteni 23-26) și „Mie, celui mai mic decât toți sfinții, mi-a fost dat harul acesta, ca să binevestesc neamurilor bogăția lui Hristos, de nepătruns și să descopăr tuturor care este iconomia tainei celei din veci ascunse în Dumnezeu, Ziditorul a toate, prin Iisus Hristos, Pentru ca înțelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă cunoscută acum, prin Biserică, începătoriilor și stăpâniilor, în ceruri” (Efeseni 3,8-10). În Apologia Sfântului Iustin Martirul și Filosoful se arată dialogul liturgic dintre proestos și credincioși în marea rugăciune euharistică; pe urma frații aduceau proestosului pâinea și paharul cu apă și vin; acesta le luă, lăuda și preamărea pe Tatăl tuturor în numele Fiului și al Sfântului Duh; aducea mulțumire pentru că i-a făcut vrednici de aceasta. Când termină proestosul rugăciunile și mulțumea, tot poporul răspundea: „Amin”, adică așa să fie. „Când încetăm rugăciunile, ne îmbrățișăm unii pe alții cu sărutare. După care aducem intai-statatorului proestoti fraților pâine și un pahar de vin amestecat cu apă; și acesta luându-le înalță laudă și slavă Tatălui a toate prin Numele Fiului și al Duhului Sfânt și face mulțumire… Terminând el rugăciunile și mulțumirea, tot poporul aclamă zicând „Amin”. Iar după ce întâi-stătătorul a mulțumit și tot poporul a aclamat, cei numiți diaconi dau fiecăruia din cei de față să se impartasesca din Pâinea și Vinul și apa euharistizate și le duc și celor nu sunt de față”. În vechime nu se practica citirea rugăciunii în gând sau parcurgerea doar cu ochii a textului, indiferent de conținutul său; de aceea, nici rugăciunile nu erau citite în gând. Mai mult decât atât, din unele mărturii din secolele IV, V, se pare că nici rugăciunile particulare ale creștinilor din biserică nu erau rostite doar în gând de vreme ce Niceta de Remesiana și alții se văd nevoiți să interzică păstoriților de a mai zice rugăciunile cu glas, mai ales atunci când în Biserică se citesc Scripturile sau se predică. Tot despre obiceiul rugăciunii particulare (ne mai vorbind de cele comune) spuse cu glas ne vorbește și Fericitul Augustin în Confesiunile sale: „Ce strigăte Ți-am scos, Dumnezeul meu, caând citeam psalmii lui David, cântările de credință, sunetele de evlavie care înlătură spiritul mândru… Ce strigăte Iți scoteam ân acei psalmi ți cum eram ânflăcarat în Tine din ei și mă aprindeam să-i recit…” Se știe că împăratul-teolog Iustinian cel Mare încerca să impună clericilor să citească Anaforaua cu voce tare, prin Novela 137 din 25 martie 565, care hotărăște că „toți episcopii și preoții, nu în taină, ci cu voce tare, în auzul preacredinciosului popor, să facă… dumnezeiasca proaducere”. O altă mărturie depre participarea laicilor la rugăciunile Bisericii din cadrul Liturghiei o constiuie pluralul liturgic. În rânduila liturghiei „clementine”, din a opta carte a Constituțiilor Apostolice observăm dialogul liturgic: „Și toți credinciosșii să se roage pentru catehumeni zicând: Doamne, miluiește! Iar diaconul să spună pentru ei așa: Pentru catehumeni mai cu dinadinsul să cerem toți Bunului și Iubitorului de oameni Dumnezeu să asculte cererile și rugămințile lor,… să le descopere Evanghelia Hristosului Său, să-i lumineze și înțelepțească, să-i învețe cunoașterea lui Dumnezeu, să-i învețe poruncile și îndreptările Lui… Iar la fiecare din cele pe care le rostește diaconul, poporul să spună: Doamne, miluiește!”. În Canonul euharistic al Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, rugăciune euharistică se făcea de întreaga Biserică: „Pentru toate acestea Îți mulțumim Ție și Unuia Născut Fiului Tău și Duhului Tău celui Sfânt pentru toate pe care le știm și pe cre nu le știm; pentru binefacerile Tale, ce ni s-au făcut nouă.” Poporul lui Dumnezeu adunat la Taina Euharistiei, prin intermediul proetosului aducea jertfă euharistică într+un cult comun cu sfinții îngeri, cu credincioșii cei adormiți înaintea Sfintei Treimii. În aceste rugăciuni nu se ruga numai episcopul sau preotul, ci întreaga Biserică: „Cu aceste fericite Puteri și noi, Iubitorule de oameni, Stăpâne, strigăm și grăim: Sfânt ești și Preasfânt, Tu și Unul-Născut Fiul Tău și Duhul Tău cel Sfânt. Sfânt ești și Preasfânt și slava Ta este plină de măreție. Căci Tu ai iubit lumea Ta atât de mult încât pe Unul-Născut Fiul Tău L-ai dat, ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. În rugăciunea epiclezei, care precede transformarea darurilor euharistice, se invocă Duhul Sfânt peste întreaga adunare și peste darurile aduse: „Încă aducem Ție această slujbă duhovnicească și fără de sânge și Te chemăm, Te rugăm și cu umilință la Tine cădem: Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste aceste Daruri, ce sunt puse înainte.” În Biserică veche, de asemenea, creștinii cântau imne Domnului Hristos, începând cu miezul nopții și până la răsăritul soarelui. Mult timp în Biserică s-a păstrat cântarea în comun a credincioșilor, deoarece era atât un mijoc de participare activă a credincioșilor la misterul liturgic, cât și un factor de consolidare a comunității creștine.

2.8 Comuniunea de credință în Sfânta Liturghie

O spiritualitate adevărată este una esențială vie, care angajează întreaga ființă a omului și de aceea este alimentată de o comuniune în rugăciune și de manifestare a identității de credință între mai multe persoane. Numai o astfel de comunicare încălzește viața spirituală a fiecăruia. O spiritualitate urmărită doar de unul singur, în închidere deci, în egoism, devine mai mult o cugetare teoretică, ce angajează doar mintea și acesta din când în când. Spiritualitatea autentică trebuie să implice toate facultățile chipului dumnezeiesc din ce în ce mai mult, într-un proces continuu, care nu se sfârșește în momentul când ajunge la desăvârșire, ci continuă într-un dialog etern al iubirii. De spiritualitatea autentică ține în mod necesar comuniunea de viață și iubire. Viața fiecărei persoane sporește în legătură cu altele, îi vine de la altele. Această spiritualitate vie, care cuprinde întreaga ființă umană și este alimentată de comunicarea cu alții creând comuniunea, se întărește în creștinism prin Sfânta Liturghie. Ea primește în Liturghia ortodoxă o pecete proprie, de neconfundat. Dacă spiritualitatea creștină ortodoxă înseamnă conținutul credinței experiat în trăirea lui vie, Sfânta Liturghie face aceasta într-un mod deosebit de accentuat. Spiritualitatea creștină ortodoxă îi arată celui care crede în Hristos și o cale pe care să înainteze, spre o trăire tot mai deplină a conținutului credinței sau a lui Dumnezeu, deci îl duce și spre o țintă finală. Creștinul ortodox se apropie prin ea de ținta desăvârșirii sale, așa cum o înțelege credința sa. Se poate spune totodată că, de această desăvârșire și adâncire în credință ține comuniunea între el și ceilalți creștini și deci crearea unei legături tot mai strânse între ei. Nimeni dintre oameni nu se poate desăvârși și adânci în credință, fără ajutorul altora și fără a-și vădi propria desăvârșire, în relațiile cu alții, căci Dumnezeu l-a creat pe om ca o ființă cu profund caracter comunitar-sobornicesc, pentru care lucru el nu se poate mântui, desăvârși sau sfinți decât în relație dialogică, în comuniune cu ceilalți semeni. Dar unirea cu Hristos în Sfânta Împărtășanie unește pe credincioșii adunați în Hristos și cu Sfânta Treime, întărindu-le calitatea de moștenitori, împreună cu Hristos, ai Împărăției Tatălui, având pe Duhul Sfânt odihnind peste ei. Viața spirituală ce țâșnește din ortodoxie, din toate elementele ei de credință și din toate actele de cult, iradiază și din Sfânta Euharistie, deoarece prin invocarea Sfântului Duh, are loc prefacerea euharistică a cinstitelor dăruri în însuși Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos, care este prezent în mod real și nesângeros pentru a se uni cu cei care cred în El și-L mărturisesc în fapte concrete de iubire creștină . Sfânta Liturghie poate fi socotită și ca un mijloc de transcendere a oamenilor de la viața închisă în egoism și în lume, la viața de comunicare cu Dumnezeu, ca Împărăție a Lui, deci la frumusețea bunurilor veșnice. Toate rugăciunile cultului divin ortodox indică o transcendare sau o ieșire a omului, închis în egoism spre Dumnezeu Cel în Treime sau iubirii, chiar când se cer în rugăciuni bunuri necesare vieții pământești, drept condiții de pregătire pentru Împărăția lui Dumnezeu. Cultul divin ortodox al cărui centru și esență îl reprezintă Sfânta Liturghie, este locul lucrării sfințitoare și al provăduirii învățăturii în credință, cu alte cuvinte arătarea lui Hristos Cel viu și înviat în tot universul, a veșniciei, neschimbabilității și în frumuseții Sale, până în ziua în care El ni se va arăta în plenitudinea slavei și puterii Sale. În toate manifestările liturgice strălucește de slavă Mântuitorului Hristos. Acesta Îl mărturisesc în viața moral-duhovnicească a creștinului ortodox. Mai mult, laudele bisericești, care constau în psalmi, rugăciuni rostite sau cântate și în binecuvântări ale preotului, deci în cuvinte pline de puterea lui Hristos, credincioșii prezenți participă activ și primesc anumite daruri pline de frumusețe spirituală. Liturghia rămâne terenul și cadrul perfect pentru revărsarea și exprimarea credinței noastre ortodoxe. Ea trebuie să rămână temelia și centrul cultului divin public, cel dintâi mijloc de sfințire și de mântuire a credincioșilor. Scopul educației liturgice este acela de a trezi în sufletele credincioșilor năzuința de a alerga cât mai des la izvorul darului și al milei dumnezeiești, care este Sfânta Liturghie Importantă este și pregătirea credincioșilor, pentru ca ei să asiste cu cuviință la Sfânta Liturghie. Dacă trebuie să ne pregătim sufletul înainte de rugăciune, cu atât mai vârtos trebuie să facem aceasta pentru a ne prezenta în fața Domnului – Care este de față și trupește, chiar și înainte de prefacerea Darurilor. Așadar cultul divin ortodox ne ține în comuniune de viață și iubire și ne face să participăm la slavă lui Dumnezeu, prin toate formele și rânduielile lui: laudele bisericești, Sfintele Taine și ierurgii, diferitele rugăciuni de cerere și mai cu seamă prin Sfânta Liturghie. Cultul divin ortodox ne obișnuiește cu o tot mai accentuată trăire cu Dumnezeu, sub ploaia de raze a iubirii Lui, care luminează, întărește, înalță și înfrumusețează viața noastră, fără să ne facă nepăsători de viața semenilor, ci îndemnându-ne să devenim factori de tot mai mare ajutorare, susținere, mângâiere și dreaptă sfătuire a lor. Împărăția Sfintei Treimi sau comuniunea în ea se trăiește, mai ales în Sfânta Liturghie, nu numai în cei prezenți ci cu toți cei alipiți de Hristos, ca Biserică, fie că sunt trăitori în prezent, fie că au trecut din lumea aceasta. Dragostea, ca atribut al persoanei îi cuprinde continuându-și viața și pe cei adormiți întru Domnul. Credincioșii prezenți la Sfânta Liturghie își arată dragostea creștină astfel și față de cei răposați și odată cu aceasta și credința în nemurirea lor, făcută fericită prin dragostea lor, prin pomenirile dese ale acelora, în rugăciunile lor. Cei prezenți își arată nu numai credința în viața veșnică a celor pentru care se roagă, după cum și mărturisesc în Simbolul credinței, ci și conștiința răspunderii pentru eternitatea lor fericită. Biserica Ortodoxă este prin excelență o Biserică liturgică doxologică, formându-și credincioșii în spiritul vieții de comuniune și cu ajutorul cultului divin, care repetă în fiecare an bisericesc întregul ciclu al actelor prin care Hristos a trecut umanitatea Sa. Această repetiție nu are caracterul unei comemorări, ci al întâlnirii continue a credincioșilor cu Hristos, Cel ce se naște, Se răstignește, înviează, ne trimite pe Duhul Său Cel Sfânt în fiecare an bisericesc, pentru a urca noi trepte în viața creștină, în realizarea noastră moral-duhovnicească, în câștigarea desăvârșirii în Hristos. Săvârșită în acest fel, Sfânta Liturghie poate și trebuie să fie și să rămână mijlocul cel mai important pentru păstrarea și pentru apărarea dreptei credințe, pentru menținerea unității religioase și pentru creșterea duhovnicească a credincioșilor noștri. „În crez mărturisesc că Dumnezeu nu este o fotă oarbă, ce nu știe de oameni, ci un Tată plin de iubire față de un unic Fiu, Care dorind să-și arate iubirea de Tată și față de alți fii, crează pe oamneni și îi trimite pe Unicul Fiu născut să se facă om, să se răstignească pentru noi, să învie și să rămână veșnic om unit cu noi… La temelia mântuirii este iubirea conștientă față de fiecare persoană umană, nu o lege oarbă a repetiției. În ea e sensul și totalitatea sensurilor fundamentale ale existenței, concentrate în Crez.” „Citirea și mai târziu cântarea Simbolului Credinței, a fost introdusă în cadrul Liturghiei destul de târziu, la începutul secolului VI. Până atunci, locul lui a fost în taina botezului.” Revenirea simbolului „(Redltio Simboli), mărturisirea solemnă încununa pregătirea catehumenului pentru intrarea celui botezat în Biserică. Simbolul Credinței a apărut legat de botez și numai mai târziu, în epoca marilor dispute dogmatice, a început să fie folosit tot mai des drept criteriu al dreptei credințe, ca opog -” pavăză „care protejează Biserica de erezii. În ceea ce privește Euharistia știm că ea se săvârșește în adunarea închisă a credincioșilor, adică a acelor care cred, care s-au renăscut” din apă și din duh „, care au primit ungere de sus. În conștiința Bisericii primare, ea presupunea unitatea în credință a tuturor participanților adunării. De aceea, includerea Simbolului Credinței în Liturghie s-a extins foarte repede pretutindeni și a confirmat legătura vădită, organică și nedespărțită dintre unitatea credinței și autoîmplinirea Bisericii în Euharistie, legătura aceasta alcătuind centrul trăirii și al vieții Bisericii primare.”

Deasemenea „mărturisirea în unitate a dreptei credințe, care cuprinde adevărata iubire, a fost cerută totdeauna de Biserică pentru împărtășirea reală de adevăratul Hristos.” și „mărturisirea de credințase face și imediat înaintea împărtășirii. Credinciosul apropiindu-se de potir zice „Cred Doamne și mărturisesc”, dacă în Simbolul credinței doar exprimă credința în Unul Dumnezeu în Treime slăvit, acum și mărturisește aceasta, nu doar crede.

2.1 Participarea la comuniune Biserica în viziunea Părintelui Dumitru Stăniloae

„Când voi vă adunați în Biserică” (1Corinteni 11,18). Biserica, spune frumos părintele Stăniloae, este „o comuniune de iubire scăldată în relațiile de iubire infinită ale Sfintei Treimi” și în viața Bisericii este „împletită” viața Sfintei Treimi. Întreaga viață sacramentală a Bisericii e o introducere sau adâncire în Taina comuniunii trinitare și în aceelasi timp, o sălășluire a vieții trinitare în oameni, arătată în cultul ortodox prin faptul că Sfintele Taine încep cu formula: „Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh”. Ca adunare a oamenilor în iubirea Sfintei Treimi, viața Bisericii este plină de intersubiectivitate trancendenta divină, devenită lăuntrică prin faptul că este viața în Dumnezeu. Sfințirea oamenilor în cadrul Bisericii lui Hristos înseamnă astfel îndumnezeirea lor prin har, participarea la iubirea și viața veșnică a Sfintei Treimi, scopul credincioșilor fiind acela de a „exprima unitatea însăși a Sfintei Treimi”, Biserica fiind umanitatea restaurată în unitatea treimica. Mântuitorul s-a rugat Tatălui, înainte de jertfă Sa pe cruce, pentru realizarea între ucenicii Lui și între toți cei care vor crede în El, a unei unități după modelul trinitar: „Pentru ca toți să fie una; după cum Tu, Părinte, ești întru Mine și Eu întru Tine, tot astfel și ei să fie una întru Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17,21). De aceea, în viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul, „Biserica este chipul lui Dumnezeu, ca una ce lucrează în credincioși aceeași unitate ca cea din Dumnezeu”. În perspectiva părintelui Stăniloae, relațiile trinitare constituie un model unic de comuniune al relațiilor dintre oameni în Biserică, iar, pe de altă parte, o sursă de putere, care stabilestesi adâncește sacramental aceste relații și relația oamenilor cu Dumnezeu. Biserica vine din Treime, este structurată după chipul ei, trsieste iubierea treimica și înaintează permanent către Ea: „Fiindu-ne în aceelasi timp revelată și mai presus de orice înțelegere, ea constituie baza, rezerva infinită, puterea și modelul pentru comuniunea noastră progresivă eternă, dar în aceelasi timo ne îndeamnă la o continuă gândire și creștere spirituală, ajutându-ne să depășim continuu orice treaptă atinsă comuniunii noastre personale cu Dumnezeu și între noi, să facem eforturi pentru o înțelegere tot mai aprofundată a misterului comuniunii supreme”. Fundamentul mântuirii noastre a fost pus prin Întruparea, Răstignirea, Învierea și Înălțarea Fiului lui Dumnezeu întrupat. Pentru ca acest fundament să se poată actualiza, acesta trebuie să fie comunicat. Hristos nu poate să ne mântuiască dacă ne ramene exterior nouă. Nu se poate cumunica cea dacă nu ești în comuniune. Pentru a ne comunica puterea trupului Său personal pnevmatizat, Hristos, trebuie să trăiască în noi și noi să-l interiorizăm în noi: „nu mai trăiesc eu ci Hristos trăiește întru mine” (Galateni 2,20) și „Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi” (Romani 8,9). Pentru părintele Staniloa, Hristos devine fundamentul și izvorul de viață al Bisericii tocmai pentru ca a trecut prin toate momentele și actele sau etapele mantuirii: prin Intrupare, prin recapitularea noastra in Hristos, se pun bazele comuniunii omului cu Dumnezeu, prin ascultarea și jertfă de bunăvoie se întărește acesata unitate, iar prin Înviere Biserica primește de la capul ei arvuna vieții de veci: „Învierea și Înălțarea lui Hristos cu trupul actualizează, prin sălășluirea Lui în noi, prin Duhul Sfânt, calitatea Sa de cap al Bisericii, care își ia începutul existenței reale prin aceasta, în mod special prin faptul că face comunitatea bisericească să primească în Capul-Hristos începutul vieții de veci și să vadă perspectiva nesfârșită a acestei vieții cu trupul, ba chiar să guste ceva din ea. Ea primește prin Înviere, pe lângă unitatea a cărei bază s-a pus obiectiv prin Întruparea Cuvântului și s-a întărit prin jertfa Lui, perspectivă și arvuna învierii, dar nu numai în trupul personal al lui hristos sălășluit în ea, ci și în ființa celor ce o constituie ca trup tainic al Lui”. Între altele, referindu-se la fundamentul divin al Bisericii și la unitatea sau adunarea în Hristos, părintele Stăniloae într-un studiu, apelează la o imagine utilizată de Sfântul Grigorie de Nyssa în lucrarea Viața lui Moise, unde este vorba despre imaginea cortului văzut de Moise pe Muntele Sinai. Pornind la la Sfântul Apostol Pavel „ Căci știm că, dacă acest cort, locuința noastră pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veșnică, în ceruri. Căci de aceea și suspinăm, în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuința noastră cea din cer,” (2 Corinteni 5, 1-2), Sfântul Grigorie vorbește de cortul cel de sus, model al celui de jos, pe care îl identifică cu Dumnezeu Fiul, „cortul cel nfacut de mână omenească și care conține Totul”. Părintele Stăniloae folosește această imagine pentru a arăta legătura specială a Bisericii cu Hristos: Cortul reprezenta loc de adunare. Hristos, corul cel de sus și-a „construit” un cort printre noi, chip al Bisericii. Fundamentul Bisericii este pus deci prin lucrarea Fiului, persoană dumnezeiască ce unește pe om cu întreaga Sfânta Treime, prin Fiul că locaș, „oamenii sunt atrași în viața Sfintei Treimi ca și comuniune, devenind ei înșiși comuniune.” În Vechiul Testament cortul era în aceelasi timp loc al unității și loc de jertfă pentru Istrael. Diferența fundamentală între unitatea realizată prin cortul Vechiului testament și cel al Bisericii este dată de gradul e apropiere de Dumnezeu. În Biserică, Fiul lui Dumnezeu a coborât la „starea maximă de apropiere față de oameni”, ramanad așa pentru veșnicie. Biserica este o creație nouă, o manifestarea a „creației noi”, despre care vorbește Sfântul Evanghelist Ioan în Apocalipsă, simbol și arvuna a Împărăției care se coboară din cer învăluită de slava lui Dumnezeu, o realitate nouă care nu poate fi explicată perfwct prin imaginile sau analogiile care există în lume: „Am văzut cetate sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei… Iată Și am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii și El va sălășlui cu ei și ei vor fi poporul Lui și însuși Dumnezeu va fi cu ei” (Apocalipsa 21, 2-3).

2.9 Euharistia că Taină a unității depline a Sfântului Duh. Participarea deplină a credincioșilor la Sfânta Liturghie prin Euharistie.

… iar pe noi toți, care ne împărtășim dlntr-o Pâine și dintr-un Potir să ne unești unul cu altul prin împărtășirea Aceluiași Sfânt Duh.

(Liturghia Sfântului Vasile cel Mare)

 Nicolae Cabasila își începe tâlcuirea Sfintei Liturghii cu afirmația că săvârșirea acesteia are ca obiect prefacerea darurilor în dumnezeiescul Trup și sânge al Domnului în scopul sfințirii credincioșilor prin împărtășirea cu acestea. Întreaga rânduială a Liturghiei este o pregătire și un urcuș continuu spre unirea euharistică cu Hristos. Participarea credincioșilor la Sfânta Liturghie este deplină prin împărtășirea cu Sfânta și dumnezeieca Euharistie. Acum am ajuns la culmea lucrării sfinte euharistice, întreaga Liturghie e o pregătire pentru Euharistie, care este punctul culminat al ei. În Sfânta Liturghie sunt prezente toate etapele vieții Mântuitorului Iisus Hristos, iar prezența Lui crește gradual începând cu Sfânta și dumnezeiasca Proscomidie unde Hristos este pro-prezent, iar această prezență crește treptat în timpul Sfintei Liturghii, până la Taina Euharistiei, unde prezența lui Hristos este deplină, El fiind întreg și real în fiecare părticică de pâine și vin care s-au prefăcut pentru sfințirea credincioșilor în Trupul și Sângele Său. Euharistia are un profund caracter comunitar, fiind temeiul solid al unității noastre în Hristos, ca mădulare ale trupului Său. Deși credincioșii se împărtășesc cu același Trup și Sânge al Mântuitorului, nu se crează nici o confuzie între ei, fiecare își păstrează propria identitate căci fiecare e menționat pe nume când se împărtășește „se împărtășește robul lui Dumnezeu (N)…”, astfel chiar dacă prin împărtășirea cu trupul lui Hristos credincioșii formează, în mod egal, un singur trup al lui Hristos, Biserica, prin încorporarea Sa în ei, prin indicarea numelui se accentuează faptul că cei ce formează trupul lui Hristos își păstrează identitatea personală, astfel realizându-se o unitate în care se mențin dinstincțiile. Actul euharistic ne indică comuniunea, participarea persoanelor la comuniune, dar și persoana, care nu este dizolvată în comuniune ci fiecare cu propria identitate formează unitatea, cât și lumea ca întreg prezentă la Liturghi, atât cea văzută împreună cu cea nevăzută, cât și făptura umană ca persoană unică și irepetabilă. „Antinomia creștinismului constă în aceea că el este îndreptat concomitent asupra întregului – asupra întregii creații, asupra întregii lumi, asupra întregii omeniri, dar totodată este îndreptat integral și asupra fiecărei persoane umane unice și de nerepetat. Și dacă persoana umană se împlinește” menținându-se în sobor cu toții „, lumea se împlinește în măsura în care devine viață pentru fiecare, căci lumea a fost dăruită fiecăruia de Dumnezeu ca viață. Credința creștină poate spune că lumea este creată pentru fiecare, dar și de fiecare om poate spune că este creat pentru lume, pentru a se dărui pentru” viața lumii…" Euharistia facilitează întâlnirea omului cu Dumnezeul treimic „Euharistia este tocmai Taina prin care avem acces la Dumnezeu, la cunoașterea Lui și unirea cu El. Euharistia adusă întru Fiul, se aduce Tatălui. Adusă Tatălui, ea se împlinește prin împărtășirea Sfântului Duh. De aceea, Euharistia este izvorul veșnic viu și de viață făcător al cunoașterii de către Biserică a Prea Sfintei Treimi, nu o cunoaștere abstractă (ca dogmă, învățătură) după cum, va rămâne pentru atât de mulți credincioși, ci cunoașterea ca o recunoaștere permanentă, ca o întâlnire, ca o trăire și de aceea, ca o părtășie a Vieții veșnice.” În Euharistie trăim unitatea comuniunii ca reflectare a comuniunii și unității treimice: „Cina Sfintei Euharistii este actul mâncării și al băuturii care se transformă în întrepătrunderea de viață și iubire, în renunțarea la răzvrătirea ce viya existența autonomă. Participarea noastră la Cina Sfintei Euharistii este comuniune cu frtții noștri și cu Dumnezeu –ne împărtășim de viața cea adevărată, acceptăm să existăm numai ca iubind și ca fiind iubiți. De aceea și Euharistia eclesială se dovedește chipul și arătarea modului treimic de existență, revelarea vieții celei adevărate, a Împărăției lui Dumnezeu”. Sfânta Liturghie se realizează pe comuniunea treimică extinsă la relațiile intreumane, descoperind fundamentul adevăratei unități a trupului tainic al lui Hristos: „Sfânta Liturghie prilejuiește astfel trăirea anticipată, prin „arvună, a împărăției cerurilor și prefigurarea ajungerii depline în Ea, după o înaintare treptată spre Ea în viața pământească. Acest urcuș liturgic de la trăirea în parte până la trăirea deplină în împărăția Sfintei Treimi e reprezentat în Sfânta Liturghie ca un urcuș spre unirea cu Hristos cel jertfit și înviat, nu a credinciosului singular, ci a comunității care se umple tot mai mult de iradierea prezenței Lui animată de predarea mântuitoare a Sa Tatălui și lor, ca să-i pregătească să se predea și ei uniți între ei și împreună cu El Tatălui la sfârșitul timpului, când Tatăl va fi totul în toți și în toate, fără ca Fiul și oamenii înfiați să dispară (I. Cor. 15, 28)”. Euharistia este și o pregustare a eshatonului „Aducerea aminte din Euharistie este adunarea într-un singur tot a întregii trăiri a mântuirii, a realității depline date nouă în Biserică și care alcătuiește viața noastră. Noi trăim realitatea lumii ca fiind creația lui Dumnezeu, realitatea ei fiind mântuită de Hristos, realitatea acelui cer nou și pământ nou la care ne înălțăm prin taina înălțării în împărăția lui Dumnezeu”. Credinciosul trăiește unirea timpului cu veșnicia, a cerului cu a pământului, a necreatului cu a creatului „. El cunoaște cu tărie că, pentru un timp anumit, a ieșit din” lumea aceasta „și a venit acolo unde totul este altfel, dar atât de trebuincios, dorit, esențial, încât acest altfel îi luminează și dă sens întregii lui vieți… Chiar dacă nu va putea să exprime în cuvinte, el cunoaște, de asemenea, că acest altfel este tocmai aceea pentru care merită să trăiești, către care se îndreaptă totul, la care se referă totul, se împlinește totul și anume împărăția lui Dumnezeu. El cunoaște că, deși îi sunt de neînțeles unele cuvinte sau ritualuri, împărăția lui Dumnezeu i se dăruiește lui tn Biserică, în” lucrarea er-de obște „, în prezența obștei în fața lui Dumnezeu în adunare, în înălțare, în iubire”. Biserica este deschisă pentru comunitate și prin rugăciunea dipticelor „Liturghia asigură viața și respirația vie a Bisericii. Unitatea și comunitatea bisericească apar în toată măreția și plinătatea ei de Trup tainic al Iui Hristos, cu toate membrele care îl compun și încheieturile în care se articulează. Un organism viu care, însuflețit de Duhul lui Hristos, respiră în pacea și în dragostea Lui și a unuia către altul. Cei de pe pământ, având într-ajutor pe prea fericiți din ceata sfinților, se roagă unii pentru alții, pentru frații lor vii și repauzați de pretutindeni și din toate generațiile, iar pentru toți laolaltă, Capul lor, Hristos, Care, prin Jertfa liturgică, unește într-un trup cele două părți ale Bisericii, a celei cerești și a celei pământești. Hristos este deci în Biserică; precum Tatăl este în Hristos, ca iubirea cu care Tatăl a iubit pe Fiul să fie în ei și El în ei (loan 17, 21,23 și 26). Biserica este pusă astfel în mișcare pentru a se afirma în viața Duhului și în unitatea dragostei.” Comunitatea trăiește în comuniune fundamentală în Sfânta Liturghie atât vii cât și repauzații „Cât de viu era intrețiut prin ea (rugăciunea eclesiologică) sentimentul de comunitate, în timpul primelor patru-cinci veacuri creștine, când era rostită aproape în totalitatea ei solemn ~i în întregime în auzul credindo~ilor, iar nu în taină, cum s-a luat obiceiul după a'ceea! «Nimeni nu se roagă aci pentru sine, ci fiecare se roagă cu eon~tiinta că e un. Simplu membru din Trupul lui Hristos… 0 parohie, 0 biserica, orioat de mică, este nu numai parte” ci și o icoană a întregii Biserici nedespărțită de unitatea și plinătatea ei. În fiecare Sfântă Liturghie există și se simte Biserica întreagă de pretutindeni și de totdeauna. În Jertfa euharistică și în rugăciunea ecleziologică, fiecare comunitate parohială, cu viii și morții ei și cu toți sfinții calendarului este prezentă în Liturghia ce ce se săvârșește în' aceeași zi sau în oricare altă zi în toate bisericile din lume, așa precum acestea sunt la fel unite în Liturghia celei mai modeste biserici dintr-un țitut izolat. Comunitatea creștină salășluielște și se afirma deci în conștiința fiecăruia și a tuturor prin Liturghie și îndeosebi prin Sfânta Jertfă euharistică și prin rugaeiunea dipticelor, care o însoțesc”. Jertfa desăvârșită este cea a Mântuitorului care s-a adus pe sine jertfă bineprimită Tatălui, fiind Mielul jertfit pentru păcatele întregii omenirii asumate de Hristos în persoana Sa astfel „Taina cea din urmă și cea plină de bucurie este că Hristos ne-a dăruit nouă Jertfă, a dăruit-o omenirii noi, renăscută în El și unită cu El: a dăruit-o Bisericii. În această Viață nouă – a vieții Lui în noi și a vieții noastre în El – Jertfa Lui a devenit jertfa noastră și aducerea Lui a devenit aducerea noastră. „Rămâneți în Mine iar Eu în voi” (Io. XV, 4). Ce înseamnă însă aceasta dacă nu faptul că viața Lui împlinită de El în Jertfa Lui desăvârșită ne este dată nouă ca viața noastră, ca Viața noastră unică și adevărată, ca împlinirea ideii din veșnicie a iui Dumnezeu despre om? Căci dacă viața lui Hristos este aducere și jertfă, atunci și viața noastră întru El și viața întregii Biserici este aducere și jertfă. A ne aduce pe noi înșine și unul pe altul și întreaga lume este jertfa iubirii și a unității, a laudei și a mulțumirii, a iertării și a vindecării, a împărtășirii și a unității.” Părintele Stăniloae spune că „Euharistia este prin excelență taina unității Bisericii” iar „unirea cu Domnul în Euharistie e o unire deplinã tocmai pentru cã El nu mai este lucrãtor în noi numai prin energia adusã în noi de Duhul Sãu, ci cu trupul și sângele Lui, imprimate în trupul și în sângele nostru. Iar unde e trupul și sângele Sãu, e prezent și lucrãtor în mod deplin însuși subiectul lor. Deci însuși subiectul Iui Hristos, ca subiect al trupului și sângelui Sãu, se face prin Euharistie subiect direct al trupului și sângelui nostru, cu care sunt unite intim trupul și sângele Sãu, care au dat prin aceasta calificarea lor trupului și sângelui nostru, imprimându-se în ele și care și-au unit lucrãrile și simțirile lor cu lucrãrile și cu simțirile trupului și sângelui nostru. Iar întrucât și fiecare dintre noi suntem subiect al trupului și sângelui nostru și al lucrãrilor penetrate de trupul și de lucrãrile lui Hristos, noi ne aflãm împreunã subiect cu Hristos al trupului nostru devenit și trupul Lui sau al trupului Lui devenit și trupul nostru.” Iar „Unirea deplinã în care ne atrage Hristos cu Sine prin prelungirea Sa cu trupul Sãu în noi, înseamnã și o unire a noastrã cu ceilalți credincioși, în care Se prelungește Hristos cu același trup al Sãu. De aceea, Euharistia este și actul de realizare și sporire continuã a unitãții depline a Bisericii, ca trup extins al lui Hristos, desãvârșind și în acest sens lucrul început prin Botez și prin Mirungere”. Unirea omului cu Dumnezeu spune Părintele Stăniloae „e amestecată teamă cu fericirea, cutremurul cu bucuria de dulceața Trupului primit. Căci în aceste momente își atinge punctul culminat atât simțirea măririi Celui de care se împărtășesc, cât și fericirea că se unesc cu Cel Atotputernic… Frica e potențată de faptul că nici măcar acum nu se poate elibera de gânduri necomforme cu măreția Celui pe Care-L primesc.” Deasemenea „întâlnirea omului cu Dumnezeu nu poate avea loc decât forma parodoxului. Trăirea parodoxului în creștinism e accentuată, căci Fiul lui dumnezeu vine atât de aproape de noi și Se unește cu noi prin Trupul și Sângele Său, dar rămâne totodată Dumnezeu”

2.10 Decadența participării la Sfânta Liturghie. Formele de manifestare și cauzele ei

În studiul său referitor la participarea credincioșilor la slujirea euharistică, părintele profesor Ene Braniște arată faptul că odată cu secolul al VI-lea se încheie perioada de aur a participării depline a creștinilor la Sfânta Liturghie, observându-se o oarecare decadență care a continuat să crească până în vremea actuală. Interesant este că odată cu libertatea dată creștinismului a apărut și decăderea lui, creștinii care în trecut nu aveau locașuri de închinare datorită prigoanelor nu puneau accent pe locul în sine, dar odată cu libertatea dată de împăratul Constantin creștinii au primit și locuri de închinare, care erau săli de judecată, numite basilici, casa împăratului, iar creștinii încep a construi locașuri de închinare continuând tradiția lăsată de împăratul Constantin care a construit numeroase bisericii, dar trăirea lăuntrică a creștinilor scade treptat și din cauză politică și socială în care se afla Imperiul Roman, care a fost măcinat de o serie de războaie și a suferit o scădere a populației care în cele din urmă a adus la apariția evului mediu.

. Astfel, faptul concret care s-a reflectat odată cu trecerea timpului a fost scăderea participării active la împărtășirea cu Sfântul Trup și Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos, iar acest fapt a determinat pierderea trăirii lăuntrice că fiecare din cei botezați sunt „mădulare ale Bisericii fiecare în parte”, parte a Trupului tainic al Domnului, care se actualizează și se împlinește în Liturghie. Părintele Braniște găsește mai multe cauze ale scăderii participării actice una și cea mai importantă fiind cea enunțată, anume scăderea trăirii lăuntrice, a conștiinței liturgice și a împărtășirii cu Sfintele Taine. Alt factor a fost totodată și ereziile care în primlul mileniu al erei creștine au marcat adânc viața internă a Bisericii, divizând multe comunități. Slăbirea instituției catehumenatului și decadența catehizării clasice din Postul Mare prin întroducerea Botezului copiilor care începe pe la sfârșitul secolulul al V-lea a dus la scăderea participării active. O altă explicație de natură intrinsecă sau internă a fost dezvoltarea treptată a rânduielii Litrughiei, consecința acestor schimbări esențiale, rostirea în taină a rugăciunilor Liturghiei a dat naștere unui serviciu dublu: unul în altar săvârșit de preot și altul în naosul bisericii executat de cântăreț, iar credincioșii au fost împinși spre o stare pasivă datorită dificultăților în cântarea imnelor care au devenit tot mai sofisticate devenind exclusiv executate de cântăreț. O altă cauză care a contribuit semnificativ la amplificarea decadenței participării creștinilor la Sfânta Liturghie a fost păstrarea limbilor vechi „moarte” în slujirea Sfintei Liturghii. În legătură cu acest fapt, părintele profesor Petre Vintilescu arată într-una din lucrările sale că „la începutul creștinismului nu a fost nici un principui care să pretindă întrebuințarea în cult a unei limbii ori a alteia”. Alături de „secularizarea” conștiinței eclesiale a credinncioșilor un alt factor care a dus la scăderea intensității și a modului de participarea la Sfânta Liturghie a fost desacralizarea și înstrăinarea semnificației zilei speciale din săptămână, în care credincioșii se adunau pentru săvârșirea cultului euharistic, Ziua Domnului. Dacă în primele trei secole Duminica era celebrată cu conștiința clară a sensului ei simbolic și teologic odată cu declararea ei ca zi de odihnă în Imperiul Roman i-a fost slăbit sensul ei eshatologic și au fost secularizate semsurile și simbolurile ei teologice, devenind din Ziua Domnului, zi de odihnă, zi în care Domnul nu S-a odihnit ci a început lucrarea Sa.

Scăderile și lipsurile unora dintre liturghisitori care n-au știut să se ridice la înălțimea misiunii lor, fie ignoranța sau insuficiența pregătirii lor în domeniul liturgic, fie absența aptitudinilor înăscute sau a calităților naturale crerute de oficiul sacramental (dicție, voce, prestanță) fie lipsa de pietism, evlavie în săvârșirea slujbelor a provocat un regres în participarea credincioșilor la Liturghie. Dacă în primele opt secole ale creștinismului conștiința și trăirea dreptei credințe au fost măcinate de învățături eretice, la mijlocul mileniului al doilea, după ce Biserică a fost ruptă în două de Marea Schismă, s-au dezvoltat progresiv o serie de doctrine raționaliste care au marcat conștiința eclesială și trăirea credinței creștine și a căror consecințe se simt până astăzi. Aceste doctrine nu au făcut altceva decât să-L înlăture pe Dumnezeu din viețile oamenilor, încercând să dovedească până în zilele noastre prin diferite științe că omul nu are nevoie de Dumnezeu și s-a căutat ca Ziua Domnului să fie golită de semnificația ei liturgică și teologică, de orice fel de semnificație spirituală. Pietismul este un alt factor care cu toate formele sale de manifestare sapă la rădăcina trăirii creștine autentice și a cărui consecințe sunt îndepărtarea de la duhul dreptei credințe, înstrăinarea și dezinteresul față de slujirea cultică a Bisericii. „Pietismul este acela care alterează realitatea liturgică și euharistică a Bisericii, unitatea vieții, comuniunea păcătoșilor și a sfinților, a celor dintâi și a celor din urmă.”

III.Metode pastorale, teologice și liturgice în vederea realizării participării credincioșilor la Sfânta Liturghie

Participarea la cultul Bisericii înseamnă împărtășire de viața dumnezeiască dăruită nouă de moartea și învirea Mântuitorului Iisus Hristos. Sensul și scopul jertfei celei de viață făcătoare este tocmai participarea noastră sacramentală la ea, la împărtășirea vieții celei noi izvorâte din ea. Așadar, participarea la Sfânta Liturghie, centrul cultului ortodox, înseamnă participarea vie la Jertfă și Învierea Mântuitorului Hristos, împărtășirea tainică, sacramentală de viața cea nouă și sfântă dăruită umanității. Mântuirea s-au împlinirea destinului hristic al omului nu este un doar un act unilateral: Dumnezeu și omul sunt persoane, iar desăvârșirea acestuia din urmă nu se poate realiza prin el însuși, în izolare de Dumnezeu, ci în comuniune și unire cu El. Hristos a unit în Sine firea omenească și cea dumnezeiască, pentru ca umanitatea să devină părtașă dumnezeirii, Mântuitorul, după cum arată teologul grec Panayotis Nellas, nu a fost un simplu eliberator care după ce a realizat ceea ce avea de făcut îi lasă pe oameni singuri, încredințându-le învățătura Lui dreaptă. Mântuitorul crează pentru ei un nou spațiu de viață, iar acest spațiu de viață este chiar Trupul Său tainic, Biserica. Ambianța liturgică este cea care îl introduce și îl angajează pe om în evenimentele istoriei mântuirii. „În fiecare an, în fiecare săptămână, dar și în fiecare zi, Biserica sărbătorește sinoptic întreaga taină a iconomiei lui Dumnezeu pentru mântuirea și înoirea lumii.”

3.1 Necesitatea redescoperirii sensului primar și a semnificației teologice a zilei Domnului, în legătura cu Sfânta Liturghie

Biserica trăiește în lume, iar slujirea bisericească urmează categoriile obișnuite ale trecutului, prezentului și viitorului, ciclurile regulate prin mișcarea soarelui, alternanța dintre zi și noapte și cea a anotimlurilor. Condiția ei de Trup tainic a lui Hristos o orientează spre veșniciei. „Timpul nu este ceva contrar eternității, o cădere din eternitate, dar nici o eternitate în desfășurare. Eternitatea dumnezeiască, ca viață în plenitudine…, poartă în ea posibilitatea timpului, iar timpul, posibilitatea împărtășirii de eternitate, fapt care se poate actualiza în comuniunea cu Dumnezeu.” Conform concepției evreiești, eshatologia nu semnifică o renunțare la timp ca la ceva corupt, nici o victorie asupra timpului, nici o ieșire afară din el. Dimpotrivă în această concepție timpul însuși poate fi descris ca eshatologic, evenimentele îl transformă în proces sau istorie și îl orientează spre un eshaton, spre consumarea sa într-un eveniment final revelând întregul său înțeles. Eshatonul este deci nu un sfârșit, ci împlinirea a ceea ce s-a dezvoltat în timp, a acelui fapt căruia timpul i-a fost intrinsec subordonat ca mijloc și care are sfârșit. Timpul, în acest sens, este definit prin mișcarea sa către împlinirea planului ori intenției lui Dumnezeu pentru lume, care se va întâmpla în timp și prin timp, prin mișcarea sa în direcția zilei Domnului. Liturghia timpului în iudaism este expresia acestei teologii biblice și de fapt eshatologice a timpului. Ea începe cu binecuvântarea Împărăției lui Yahve spre care este îndreptat timpul și este în întregime un cult al Dumnezeului istoriei, al Dumnezeului mântuirii. Aceasta este liturghia timpului, dar nu timpul natural ori ciclic, nu acel timp care este imanent în lume, determinând-o și conținând-o pe aceasta în propriu sau ritm ciclic, suficient sieși. Este timpul eshatologic transparent, timpul în care și peste care Dumnezeul viu al lui Avraam, Isaac și Iacov veghează permanent și care revelează semnificația sa reală în Împărăția lui Yahve, „Împărăția tuturor veacurilor”. „După spațiu nu se poate uita dimensiunea timpului, care pentru omul nou își are originea tocmai în liturghie. Acesta nu e timpul pur ciclic al miturilor, reîntoarcerea contiună a vieții asupra ei înseși și nu este nici doar un timp linear, comus dintr-o secvență de clipe de neoprit, deschise către un punct omega: este o sinteză a celor două modele, un timp în spirală. Axa spiralei este constiuită întotdeauna din ziua întâi și ziua a opta, ziua învierii, Paștele. Timpul persoanei luate individual, care se integreză pe linia unei mântuiri voită încă de la origini și deschisă către eshaton… așa încât evenimentele istoriei mântuirii devin prezente în azi-ul liturgic. În liturghie eu sunt contemporan cu toți și misterele istoriei mântuirii sunt contemporane cu mine, de aceea la ciclul linear al vieții se adaugă revenirea ciclică a anului liturgic”. Prin Hristos umanitatea are posibilitatea umplerii de sens a” timpului care este intervalul dintre chemarea lui Dumnezeu și răspunsul nostru” iar mijloacele pe care Biserica le dăruiește omului în acest sens sunt sfintele sărbători. „Etimologia cuvântului sărbătoare vine de la latinescul servatoria, de la servo – are, a păstra, a conservă, a respecta. Încă din primele zile ale ei, Biserica face pomenirea, în timpul liturghiei, a credincioșiloe ei vii și morții. Aceste pomeniri aveau carcter solemn când era vorba de episcopii Bisericilor locale sau de martirii care au suferit din cauza mărturisirii de credință în Iisus Hritos. Martirii erau socotiți mădulare pline de slavă ale Bisericii. În ziua în care se comemora moartea lor (numită în actele martirice naștere), comunitatea mergea la mormântul lor, de obicei în afara cetății și săvârșeau Euharistia. În acest fel s-a născut sărbătoarea sfinților, care constau în pomenirea episcopilor și a martirilor locali chiar la mormântul lor. Sărbătorile consacrate drepților, sfinților și apostolilor au apărut mai târziu.” Dar „Praznicul praznicelor și Sărbătoarea sărbătorilor” este Duminică. În cap LXVI al Apologiei Sfântului Iustin se evidențiază un al fapt important, referirea la timpul special pentru Sfânta Liturghie și anume Ziua Duminicii, pe care o numește ziua soarelui, deoarece primii destinatari ai apologiei sale erau împărații romani care aveau în uz calendarul cu zilele săptămânii planetare. Sfântul Iustin ne prezintă ziua săptămânii în care are loc Liturghia, ziua soarelui, Duminica. Astfel, „Duminică, prin săvârșirea liturghiei euharistice în cursul acestei zile, ajunge simbolul unei noi creații, Duminica fiind prima zi a săptămânii, prima zi a creației, ziua Învierii”. Imediat după Înviere, Hristos cel înviat se arată ucenicilor Săi (Marcu 16, 12, 13; Matei 28, 9-10; Luca 24, 34; Cf. I Cor.15, 5; Luca XXIV, 13-35; Ioan XX, 19-23; Ioan XX, 26-29). Ziua de naștere a Bisericii este Duminică „Și când a sosit ziua Cincizecimii, erau toți împreună în același loc. Și din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede și a umplut toată casa unde ședeau ei. Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei… Deci cei ce au primit cuvântul lui s-au botezat și în ziua aceea s-au adăugat că la trei mii de suflete.” (FĂ 2,1-3,41). Ziua Duminicii a fost legiferată zi de odihnă în Imperiul Roman după pacea constantiniană (313) iar faptul acesta a adus cu sine secularizarea sensurilor ei, căci Duminica nu e zi de odihnă, ci de a muncii în via Domnului, a face voia Domnului, căci Duminca e prima zi a creație în care Mântuitorul a recreeat și transfigurat întrega creație. În acest sens, redescoperirea sensului primar și a semnificației teologice a Zilei Domnului înseamnă alternativă sau răspunsul Bisericii la provocările seculare ale societății moderne, prin care se arată că veșnicia prezentă și împărtășită lumii prin Hristos, Cel răstignit și înviat, prin cultul Bisericii este unica posibilitate de ieșire din izolare a ființei umane, precum și intrarea în realitatea eternă a iubirii Preasfintei Treimi, în care viața și timpul acestei lumi își regăsesc comuniunea deplină a unirii veșnice cu Dumnezeu.

3.2 Necesitatea redescoperirii caracterului Comunitar-Euharistic al Bisericii

Alături de reînvierea sensului primar al Duminicii în vederea trezirii conștiinței creștine contemporane pentru intensificarea participării creștinilor la cultul Bisericii în general și la Sfânta Liturghie în special, se cuvine a evoca sensul adânc și primar al Bisericii ca adunare euharistică. Doar dacă reușim să înțelegem acest sens profund teologic al primelor secole creștine, vom putea reuși trece peste limitele individualizărilor lumii moderne, când, la Euharistie nu îl cunosc pe cel dinaintea mea și noi ne împărtășim din același Potir, dar nu ne cunoaștem, nu ne interesează unul de altul, în schimb primii creștini se cunoșteau, trăiau îmoreună și stăruiau într-adevăr „în învățătura apostolilor, în părtășie (koinonia), în frângerea pâinii și în rugăciune” (Fapte 2,42). S-a ajuns aici datorită creșterii parohiilor, iar această problemă se întâlnește cel mai des la oraș. Cu siguranță cea mai frumoasă învățătură eclesiologică, în sensul celor enunțate mai sus ne-a lăsat-o Sfântul Apostol Pavel în epistolele sale către Corinteni și Efeseni: „Căci precum trupul unul este și are mădulare multe, iar toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, așa și Hristos. Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toți, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi și toți la un Duh ne-am adăpat. Căci și trupul nu este un mădular, ci multe. Dacă piciorul ar zice: Fiindcă nu sunt mână nu sunt din trup, pentru aceasta nu este el din trup? Și urechea dacă ar zice: Fiindcă nu sunt ochi, nu fac parte din trup. – Pentru aceasta nu este ea din trup? Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Și dacă ar fi tot auz, unde ar fi mirosul? Dar acum Dumnezeu a pus mădularele, pe fiecare din ele, în trup, cum a voit. Dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul? Dar acum sunt multe mădulare, însă un singur trup. Și nu poate ochiul să zică mâinii: N-am trebuință de tine; sau, iarăși capul să zică picioarelor: N-am trebuință de voi. Ci cu mult mai mult mădularele trupului, care par a fi mai slabe, sunt mai trebuincioase. Și pe cele ale trupului care ni se par că sunt mai de necinste, pe acelea cu mai multă evlavie le îmbrăcăm; și cele necuviincioase ale noastre au mai multă cuviință. Iar cele cuviincioase ale noastre n-au nevoie de acoperământ. Dar Dumnezeu a întocmit astfel trupul, dând mai multă cinste celui căruia îi lipsește. Ca să nu fie dezbinare în trup, ci mădularele să se îngrijească deopotrivă unele de altele. Și dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; și dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună. Iar voi sunteți trupul lui Hristos și mădulare (fiecare) în parte. Și pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învățători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor. Oare toți sunt apostoli? Oare toți sunt prooroci? Oare toți învățători? Oare toți au putere să săvârșească minuni?” (1Cor. 12,12-29). În alt loc, același sfânt Apostol arată că Mântuitorul „… Și el a dat pe unii apostoli, pe alții prooroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători, Spre desăvârșirea sfinților, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos… Ci ținând adevărul, în iubire, să creștem întru toate pentru El, Care este capul Hristos. Din El, tot trupul bine alcătuit și bine încheiat, prin toate legăturile care îi dau tărie, își săvârșește creșterea, potrivit lucrării măsurate fiecăruia din mădulare și se zidește întru dragoste.” (Efeseni 4,11-12 și 15-16). Aceasta este învățătura despre comuniunea credincioșilor în Biserică sub forma chipului tainic al trupulul Mântuitorului Iisus Hristos, sacrament pe care Însuși l-a lăsat ucenicilor până la sfârșitul veacurilor și pe care Sfântul apostol Pavel a exprimat-o în epistolele sale. În acest fel înțelegem și sensul deplin al cuvântului „Biserică înseamnă, după cum se știe,” adunare „.” A se aduna în Biserică „, în noțiunea creștinismului primar, înseamnă a alcătui o adunare al cărui scop este a descoperi, a realiza Biserica. În această adunare euharistică ca o culminare și împlinire a ei, se săvârșește” Cina Domnului „,” frângerea euharistică a Pâinii „. În aceeași epistolă, apostolul Pavel ceartă pe Corinteni care” se adună în așa fel încât nu se poate mânca Cina Domnului „(1 Cor. 21, 20). Prin urmare, de la început este cu totul evidentă și indiscutabilă această trinitate: Adunarea, Euharistia, Biserica; despre această trinitate, după Apostolul Pavel, mărturisește întreaga tradiție a Bisericii primare. În descoperirea acestei esențe și a acestui sens constă problema de bază a Teologiei liturgice.” Cu acest sens este folosit cuvântul în Noul Testament referindu-se la comunitățile „adunate” în numele Domnului Iisus Hristos „Bisericii lui Dumnezeu care este în Corint, celor sfințiți în Iisus Hristos, celor numiți sfinți, împreună cu toți cei ce cheamă numele Domnului nostru Iisus Hristos în tot locul…” (1 Corinteni 1,2). Părintele Stăniloae spune despre Biserica în care „Sălășluindu-Se Hristos cu firea Sa omenească sfințită în Biserică, aceasta este sfântă și sfințitoare, având în ea izvorul harurilor și darurilor. Dar pe acestea le obține în același timp prin rugăciune, întrucât același izvor e totodată mai presus de ea, în calitate de Cap al ei, de Cap ultim al ei, care nu mai are alt cap, fiind El Însuși izvorul ultim al sfințeniei și al iubirii. Ea e sfântă pentru că în rugăciunea ei este Duhul Sfânt, Care Se roagă cu putere și de aceea ea obține prin rugăciune pe Duhul Sfânt într-un grad sporit, pe Duhul Sfânt „care sfințește toate” cele de care se împărtășesc oamenii care cred și-i sfințește și pe ei înlăuntrul Bisericii, închegându-i și mai mult ca Biserică”. Acesta este înțelesul fundamental al Bisericii „Biserica este laboratorul în care Duhul lui Hristos ne face sfinți, sau chipuri tot mai depline ale lui Hristos, în Care e concentrată ca într-o persoană sfințenia și iubirea Sfintei Treimi. Duhul Sfânt o face aceasta, întreținând în noi în același timp preocuparea activă de sfințenie. Biserica se ocupă în mod principal cu sfințirea membrilor ei, pentru că numai prin aceasta se mântuiesc. Duhul Sfânt lucrează la sfințirea credincioșilor înlăuntrul Bisericii, a cărei viață intimă este imprimată de trupul sfințit al lui Hristos, pe care îl poartă în sânul ei și din care iradiază Duhul Sfânt. Biserica lucrează la această sfințire a membrilor ei, întrucât îi ține pe toți în mișcarea iubirii și a comuniunii întreolaltă.” Părintele Schmemann subliniază că numirea aceasta a Bisericii, nu se referea la locașurile fizice, la ziduri, ci la natura, la scopul adunării, adică credincioșii se adună pentru a forma Biserica, pentru a forma trupul Tainic al Domnului și pentru a con-slujii Liturghia, care nu poate fi săvârșită de preot fără credincioși și nici de credincioși fără preot. „Unitatea desăvârșită dintre Hristos și Biserica Să se realizează în Euharistie, Taina încadrată organic în Sfânta Liturghie. În această Taină a Trupului și Sângelui lui Hristos, Biserica comunică în modul cel mai real cu Însuși Mântuitorul Hristos și devine de același trup cu El și participă la prerogativele Iconostasului Său. Unitatea Bisericii nu înseamnă uniformizarea și nimicirea a ceea ce este propiru fiecăruia. Precum trupul omului este singur, dar alcătuit din mai multe mădulare, la fel este și Trupul tainci al Domnului: unul singur alcătuit din mai multe mădulare, dar fiecare dintre ele îndeplinește o anumită slujire”. Se cuvine să împărtășim credincioșilor să înțeleagă învățăturile „Suntem botezați cu scopul de a putea primi Duhul Sfânt; primim Duhul Sfânt, cu scopul de a deveni membri ai Trupului lui Hristos și să creștem la sânul Bisericii până devenim plenar și veridic creștini. Dacă atât de mulți oameni par a nu înțelege această interdependență sacramentală dacă nu înțeleg pentru ce, pentru Sfinții părinți, Euharistia era taina tainelor, împlinirea evidentă a fiecărei taine în parte această pentru că, sub influența unei oarecare teologii, ei nu mai înțeleg semnificația reală a Euharistiei pentru Biserică și pentru viața ei. Pentru aceștia Euharistia este doar una din taine, un instrument al harului ca toate celelalte, destinat sfințirii personale a credinciosului. Ceea ce nu înțeleg ei este semnificația realmente unică a euharistiei că taină a Bisericii, adică act în care și pentru care Biserica, totdeauna, devine ceea ce este, se manifestă și se împlinește ca trup al lui Hristos și Templu al Duhului Sfânt, ca realizare în această lume a împărăției lui Dumnezeu și ei nu înțeleg acest lucru pentru că teologia formalistă și scolastică ce a influențat credința și practica euharistică modernă de mult timp reduce Euharistia la o singură „realitate „: prefacerea pâinii și vinului în Trupul și Sângele lui Hristos, excluzând toate celelalte aspecte și toate celelalte dimensiuni ale tainei.” Părintele Braniște arată că Sfânta Liturghie reprezintă centrul vieții creștine, deoarece slujirea euharistică nu este alceva decât actualizarea Jertfei pe cruce a Mântuitorului, adică a faptului central din toată istoria mântuirii, așadar al izvorului mântuirii noastre, din care își trag puterea harică toate sfintele slujbe, tainele și ierurgiile Bisericii.

3.3 Redarea sensului eclesiologic, comunitar sau caracterul de rugăciune colectivă a Sfintei Liturghii

Liturghia nu este un teren sau prilej de manifestare a rugăciunilor personale, particulare sau individuale, așa cum o concep unii credincioși care în timpul Sfintei Liturghii stau cu orele îngenuchiați în fața icoanelor împărătești sau alți care citesc diferite rugăciuni care, chipurile se îndeplinesc dacă sunt citite în timpul Sfintei Liturghii. Creștinii trebuie catehizați cu duhul blândeții și învățați că astfel de pactici sunt străine de spititul liturghiei și al credinței ortodoxe. Părintele Schmemann deasemenea găsește o diminuare a percepției credincioșilor față de sensul primar al Liturghiei și arată necesitatea explicării ei. Astfel, atât în evlavie cât și în practica” bisericească „, s-a întronat treptat o anumită” reducere „a Euharistiei, o îngustare a sensului ei primar și a locului ei în viața Bisericii. De la depășirea acestei reduceri (îngustări) și întoarcerea la înțelegerea primară a Euharistiei ca 'Taina Adunării”, ca 'Taina Bisericii „, trebuie să înțelegem explicarea ei liturgică în teologie.” În doctrina ortodoxă spune Părintele Braniște, raportul omului cu Dumnezeu e conceput colateral sau orizontal, adică față de aproapele nostru, „ceea ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut.” (Matei 25,45), cu care credinciosul ortodox se simte solidar în procesul de mântuire. De aceea, Liturghia trebuie privită ca o rugăciune colectivă a Bisericii sau a comunității, adică a totalității credincioșilor, în unitate de duh și credință. Există aște prilejuri și momente pentru revărsarea rugăciunii particulare sau individuale, în Liturghie însă care este cultul oficial public al Bisericii, pe primul loc trece rugăciunea comună. „Con-slujirea proistosului cu poporul se exprimă, fără excepție în structura dialogală, în toate rugăciunile euharistice. Adunarea” pecetluiește toate rugăciunile „cu cuvântul Amin”, un cuvânt-cheie al slujirii divine creștine, care leagă într-un întreg organic pe prois-tos și poporul lui Dumnezeu pe care-l conduce. Fiecare din aceste rugăciuni (excluzând „rugăciunea preotului pentru sine însuși”, pe care o citește în timpul cântării heruvimiceși despre care vom vorbi mai departe) se pronunță în numele nostru al tuturor. Fiecare din părțile componente ale sfintei slujiri euharistice citirea cuvântului lui Dumnezeu, înălțarea, împărtășirea începe cu dăruirea reciprocă a păcii: „pace vouă” „și duhului tău…”. Și, în sfârșit, toate rugăciunile cuprind în conținutul lor lauda noastră, mulțumirea noastră, împărtășirea noastră, iar ca scop final au „unirea noastră unul într-altul întru împărtășirea Aceluiași Duh…”. În Liturghie nu ne rugăm numai pentru noi înșine, ci și pentru alții, pentru toată Biserica, pentru toți frații noștri „… în ectenia cea mare se aduce și se descoperă rugăciunea Bisericii sau, mai bine zis, Biserica drept rugăciune ca” lucrare de obște „, în cuprinsul ei cosmic și universal. În adunarea Bisericii, omul este chemat, în primul rând,” să lase toată grijă „sa personală, particulară și să se identifice pe sine cu tot ce este al său, cu rugăciunea Bisericii. În ectenia cea mare se descoperă ierarhia creștină a valorilor și numai în măsura în care cel ce se roagă o acceptă ca fiind a sa, el împlinește lucrarea sa de mădular, depășește acel egoism prin care se denaturează și se intervertește foarte adesea, chiar viața religioasă și Biserica. Cele personale și materiale nu sunt excluse din rugăciunea Bisericii. Aceasta și formează esența ecteniei întreite, căci în ea își corrcentreazâ Biserica rugăciunea sa pentru cele particulare, pentru nevoile personale ale omului. Dacă la începutul slujbei, în ectenia cea mare, tot ce este particular pare că dispare în întreg, aici toată puterea rugătoare a Bisericii, întreaga sa iubire se concentrează asupra omului, asupra nevoilor lui. Însă, întrucât de la început noi ne-am putut identifica pe noi cu cel obștesc și ne-am putut elibera de egocentrism prin iubirea lui Hristos, acum putem întoarce iubirea lui Hristos care trăiește în Biserică, îndreptând-o către” fiecare suflet creștin care este în scârbe și răutăți și cere milă și ajutorul lui Dumnezeu…". Prin rugăciunea dipticelor, adică rugăciunea de pomenire generală a viilor și a morților, care se citește din păcate azi în taină de către preot după sfințirea darurilor, este o excelentă și neegalată rugăciune prin care se exprimă solidaritatea și comuniunea nezăvută, care unește pe toți: vii și morții, sfinți și îngeri, într-un singur și imens corp sau univers creștin: Trupul tainic al Domnului- Biserica din toate timpurile și din toate locurile. “Cât de viu era era întreținut prin această rugăciune eclesiologică a liturghiei, sentimentul de comunitate, în timpul primelor patru-cinci veacuri creștine, când era rostită solemn și în întregime în auzul credincioșilor, iar nu în taină aproape în totalitatea ei, cum s-a luat obiceiul după aceea.”

3.4 Redescoperirea sensului deplin al Sfintei Liturghii prin citirea în auzul credincioșilor a rugăciunilor Sfintei Liturghii

În ultimul timp tot mai mulți teologi subliniază importanța revenirii la citirea cu voce tare a rugăciunilor Liturghiei și în primul rând a anaforalei euharistice, care are rol esențial în înțelegerea sensului și scopului Liturghiei, care este sfințirea darurilor în vederea sfințirii credincioșilor prin Taina Euharistiei. Acest curent de „înoire liturgică” promovat în special de profesorul rus (din diasporă), Părintele Alexander Schmemann, care în majoritatea studiilor și cărților sale dar mai ales în Euharistia- Taina Împărăției, vorbește de o revenire la o anumită „tradiție primară”, care astăzi ar fi dispărut. În mod inevitabil atinge problema împărtășiri tot mai rare a credincioșilor, dar atinge și problema rostirii cu voce tare a rugăciunilor de la Liturghie, iar practicarea acestora are un impact misionar foarte mare. Este știut faptul că în Biserica primară nu exista o anaforă unică, cu un text definitivat sau normativ, se improviză pe moment de către proistos, singura normă esențială era Simbolul de credință. Apologia I face subiectul celui mai detaliat text al Bisericii primare privitor la ritualul euharistic. Faptul că a fost nevoit să se apere împotriva reproșurilor absurde, ca și absența unor trăsături care ulterior vor dobândi o pondere ca așa-numta disciplină arkana l-au făcut pe Sfântul Iustin să ofere o prezentare detaliată a desfășurării cultului divin. Liturghia euharistică propriu-zisă începea prin rugăciunea comună a tuturor credincioșilor. Obiectul ei este precizat de Sfântul Iustin în alte pasaje în care afirmă: „Noi facem rugăciuni fierbinți pentru noi, pentru cel botezat și pentru toți ceilalți de pretutindeni” sau: „Ne rugăm pentru voi și pentru toți ceilalți oameni care ne urăsc” făcând, probabil, aluzie la iudei și păgâni. Cu aducerea elementelor euharistice, a pâinii, a vinului și a apei, începe anaforaua euharistică. Întâistătătorul înalță rugăciuni și mulțumiri, atât cât poate. Tema centrală a rugăciunii euharistice era doxologia și mulțumirea adusă lui Dumnezeu pentru toate darurile revărsate asupra oamenilor și pentru întreaga iconomie a mântuirii. Poporul își împropria doxologia și mulțumirea rostită de proestos prin răspunsul: „Amin” rostit la terminarea rugăciunii. Interesantă este remarca pe care o face autorul că pâinea și vinul sunt aduse atât ca doxologie și ca mulțumire, dar și ca anamneză a Patimilor mântuitoare. Este aici vorba despre o anamneză în sensul unui text euhologic distinct? Cel mai probabil amintirea întregii iconomii a mântuirii, începând cu creația omului și sfârșind cu Patimile și Învierea Domnului, cuprindea în sine motivele pentru care se aducea laudă și mulțumire lui Dumnezeu.

Din Apologia Sfântului Iusitim se pare că rugăciunile erau rostite cu voce tare iar credincioși participau și își împropriau rugăciunile prin răspunsul dat „Amin” (așa să fie!). Din pricina uniformizării și a extinderii ritualului s-a ajuns treptat la citirea în taină a rugăciunilor Sfintei Liturghii. Pentru a contracara acest obicei, considerat un real preicol pentru viața liturgic sacramentală și spirituală a poporului, împăratul-teolog Iustinian cel Mare încerca să impună clericilor să citească Anaforaua cu voce tare, prin Novela 137 din 25 martie 565, care hotărăște că „toți episcopii și preoții, nu în taină, ci cu voce tare, în auzul preacredinciosului popor, să facă… dumnezeiasca proaducere”. În perioada imediat următoare, comentariul Sfântului Maxim Mărturisitorul nu există vreun element care să lase impresia că în timpul său rugăciunile erau citite cu voce tare. Practica liturgică din acea vreme și de mai târziu a preferat citirea în taină a rugăciunilor euharistice, chiar dacă, în istorie întâlnim anumiți clericii și mirenii nemulțumiți de aceasta. Și totuși cel mai vechi Euchologion bizantin păstrat până acum – Barberini graecus 336- prevede ca preotul să spună tainic „mystikos” mai multe rugăciuni. Părintele Schmemann, propune o reformă radicală prin reîntoarcerea la tradiția primelor secole când creștinismul era trăire liturgică nu ideologie și pune accent pe citirea rugăciunilor cu voce tare, pe Euharistie și pe apropierea lăuntrică dintre credincioși și cler și pe împreuna lor liturghisire. „Nu numai mirenii, dar și preoții au uitat că Euharistia prin natura ei este adunarea închisă a Bisericii și că în această adunare toți până la unul sunt consacrați și toți slujesc fiecare la locul său într-o singură lucrare sfântă a Bisericii. Cu alte cuvinte, slujește nu preotul și nici chiar preotul cu mirenii ci Biserica pe care toți la un loc o alcătuiesc și o descoperă în toată plinătatea ei. Acum se vorbește mai mult despre participarea mirenilor la viața bisericească, despre” preoția lor împărătească „, despre ridicarea lor la o” conștiință bisericească „. Trebuie să fim însă precauți, ca aceste eforturi de a repune pe mireni la locul ce le revine în Biserică să nu meargă pe o cale greșită; acum domină exclusiv raportul” cler-mireni „, nu ca înainte raportul” Biserica-lumea „. Raportul” Biserica-lumea „este singurul care poate lămuri cu adevărat natura Bisericii și, ca urmare, locul și raportul diferitelor mădulare între ele în Biserică. Neajunsul psihologiei contemporane bisericești este că întreaga viață a Bisericii este privită prin prisma raportului reciproc dintre cler și mireni. Noi am identificat Biserica cu clerul, iar pe” mireni „cu lumea (despre aceasta mărturisește cuvântul” mireni „și grecescul” cosmiki „, în loc de inițialul” laiki „); aceasta denaturează atât raportul dintre cler și mireni, cât și înțelegerea locului pe care-l ocupă ei în Biserică.” Există în Liturghie multe nonsensuri, multe lucruri care nu se leagă deoarece ecfonisele încheiei rugăciunile care se citesc în taină de către preot. Astfel spre exemplu ecfonisul „Ca sub stăpânirea Ta, totdeauna fiind păziți…” nu are nici o legătură cu cealaltă parte a ecteniei „Apară, mântuiește, miluiește…”, acest lucru nici măcar nu este sesizat din cauza rutinei sau a obișnuinței. În schimb dacă s-ar citi rugăciunea a II-a pentru credincioși în auzul tuturor, sensul și semnificația ecfonisului este evidentă: „Iarăși și de multe ori cădem la Tine și ne rugăm Ție, Bunule și Iubitorule de oameni, ca privind spre rugăciunea noastră, să curățești sufletele și trupurile noastre de toată necurăția trupului și a duhului și să ne dai nouă să stăm nevinovați și fără de osândă înaintea sfântului Tău jertfelnic. Și dăruiește, Dumnezeule și celor ce se roagă împreună cu noi spor în viață, în credință și în înțelegerea cea duhov nicească. Dă lor să-Ți slujească totdeauna cu frică și cu dragoste și întru nevinovăție și fără osândă să se împărtășească cu Sfintele Tale Taine și să se învrednicească de cereasca Ta împărăție. Ca sub stăpânirea Ta totdeauna fiind păziți, Ție slavă să înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.” În acest sens, exemplele pot continua până la sfârșitul slujbei.

Promovarea cântării în comun la Sfânta Liturghie

Cântarea este unul dintre elementele cele mai importante ale slujbelor Ortodoxe, ea făcând parte din formele generale de exprimare a cultului divin. Încurajarea, cultivarea și organizarea cântării în comun a credincioșilor în biserică este unul din mijloacele patorale cele mai eficace, mai recomandabile și mai larg folosite în timpul din urmă pentru readucerea creștinilor la Biserică. Cultul ortodox folosește o bogată și variată colecție de cantări și imne sacre, dintre care unele de origine biblică, psalmii și majoritatea cântărilor imografi, melozi și melurgi creștini, din sec. IV. În concepția creștină, prin darul cântării religioase, omul se aseamănă cu Îngerii și cu Sfinții care dau neîncetat laudă lui Dumnezeu: „Și strigau unul către altul, zicând:” Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!" (Isaia 6,3) sau în Noul Testament la Luca 2,13-14: “Și deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulțime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu și zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”. Cântarea a fost prezentă la primii creștini dintru început: când Mântuitorul este aclamat ca Mesia în temple, de către mulțimea copiilor, care strigau: “Osana, Fiul lui David”, mai marii preoților și cărturarii s-au mâniat și au încercat să-I oprească, dar Mântuitorul le amintește cuvintele Psalmului 8,3: “Oare n-ați auzit că din gura pruncilor și a celor ce sug, ți-ai pregătit laudă” (Matei 21,30). Deasemenea, Sfântul Evanghelist Matei amintește că la Cina cea de Taină s-au cântat Psalmi din Vechiul Testament, pentru că după Cină: “Și după ce au cântat laude, au ieșit la Muntele Măslinilor.” (Matei 26,30). Se înțelege că primii creșrini care proveneau dintre evrei, au practicat mai departe, în adunările de cult obiceiul cântării în comun. În epistolele sale, Sfântul Apostol Pavel adresându-se diferitelor comunități întemeiate de el, confirmă existența psalmilor sau a cântărilor religioase printer celelalte forme ale cultului divin din epoca harismelor “…Când vă adunați împreună, fiecare din voi are psalm, are învățătură, are descoperire, are limbă, are tălmăcire: toate spre zidire să se facă. (1 Corinteni 14,26). Pe romani apostolul îi îndeamnă: „Iar Dumnezeul răbdării și al mângâierii să vă dea vouă a gândi la fel unii pentru alții, după Iisus Hristos, Pentru ca toți laolaltă și cu o singură gură să slăviți pe Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos.” (Romani 15,5-6). Iar Efesenilor aceelași apostol le spune: „Vorbiți între voi în psalmi și în laude și în cântări duhovnicești, lăudând și cântând Domnului, în inimile voastre, mulțumind totdeauna pentru toate întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, lui Dumnezeu (și) Tatăl.” (Efeseni 5,19-20). Această poate fi considerată o recomandare-o instituire ar fi probabil prea mult spus în sensul folosirii cântării în cultul creștin. Este important să înțelegem prin aceste puține exemple scripturistice originea apostolică a cântării în comun și putem susține cu tărie că oricine participă la Liturghiei se poate implica în ritualul cântărilor liturgică. Între canoanele păstrate în tradiția Bisericii, canonul 15 al Sinodului al cincilea local, Laodiceea, recomandă ca în Biserică să cânte „numai cântăreți canonici”. Într-o interpretare îngustă a acestui canon s-ar părea că doar cântăreți profesioniști au dreptul să cânte, dar acesta nu interzice poporului să cânte, ci se dă îndrumarea ca acesta să cânte secondându-l pe cântărețul oficial. Părintele Braniște arată că Liturghia din primele patru secole așa cum ne-o descriu cele mai multe documente liturgice ajunse până la noi, se înfățișează ca un continuu dialog între prezbiteri și credincioși și că în aceste secole nu existau cântăreți bisericești în înțelesul pe care îl au astăzi, așa încât toată lumea cânta la Liturghie. Toate rugăciunile pe care le citește preotul în taină se citeau în auzul credincioșilor, iar credincioșii se ascociau toși, într-un singur glas prin răspunsurile care erau scurte și puține la număr, fie confirmând și împroprind sfârșitul rugăciunilor prin „Amin”, fie dând urmare cereri la rugăciune, cu formula: „Doamne miluiește” sau „Dă, Doamne” după fiecare etenie rostită de preot sau diacon. Cântarea comună a fost în uzul comunităților creștine de la începuturile lor. „Departe de s fi o inovație cu character neoprotestant, cântarea obștescă a credincioșilor nu e decât o reîntoarcere la creștinătatea de la început sau o revenire la tradiția Bisericii primare”. Comunitatea credincioșilor „prin cântare lipește mai mult inimile de darul cerut sau primit, sau de Persoana de la care a cerut acest dar și pentru care e lăudată în chip melodios. În felul acesta sporește bucuria și iubirea față de Persoana a cărui nume e rostit prin cântare… De aceea cântarea este modul cel mai propriu de a vorbi depre Dumnezeu, sau lui Dumnezeu, ca și despre Celui cu neputință de cuprins în noțiuni precise, limitate și exprimat în cuvinte corespunzătoare acestor noțiuni. Dar ea e și modul cel mai propriu de a-L lăuda și a mulțumi și de a I ne ruga. Prin cântare spunem mai mult decât putem exprima prin cuvinte.” Începând „din secolul al treilea, cântarea în comun a fost folosită într-o largă măsură în activitatea misionară a Bisericii, ca armă de apărare împotriva ereziilor și ca mijloc de exprimare, întărire și apărare a doctrinei ortodoxe.” În ființa și menirea ei, Liturghia, este cel mai puternic argument în favoarea participării credincioșilor la cântarea bisericească. „Liturghia nu este ceva strict rezervat preotului sau credincioșilor singuratici, sau credincioșilor. Liturghia este o dramă sacră, o acțiune sfântă, care interesează viața spirituală nu doar a fiecărui ins în parte ci a întregii comunități… credincioși prezenți nu sunt simpli asistenți pasivi, ci sunt părtași la ea, deopotrivă angajați la ea, ca și preotul și cântărețul… Ei trebuie să participe în adevăratul sens al cuvântului, să conlucreze efectic la Sfânta Jertfă care se aduce pentru ei și în numele lor. Ori, cea dintâi formă de manifestare a acestei colaborări este participarea lor la cântarea religioasă.” Părintele Stăniloae citându-l pe Sfântul Grigorie de Nyssa arată viziunea mai adânca a acestuia în privința cântării în comun: „Ar putea spune cineva că a cânta cuvintele are efect gândirea cu plăcere asupra lor”. Dar el vede importanța cântării nu numai ca efect emoțional: „Melodia produsă de cel ce lovește în coarde constă atât de mult în varietatea tuturor sunetelor, că dacă s-ar auzi numai un singur sunet, nu s-ar produce melodia. Astfel, unirea tuturor celor văzute în lume, înfăptuită printr-un ritm ordonat și respectat și realizând bună articulare a părților în întreg produce această muzică a armoniei universale în toate, a cărei ascultătoare este mintea, care, nefolosindu-se întru nimic de auzul sensibil, ci ridicându-se peste simțurile trupului, sesizează imnul slavei de laude al cerurilor. Căci cu adevărat acordul întregii creațiuni… este un imn de laudă adus printr-un astfel de ritm slavei nejunse și negrăite a lui Dumnezeu”.

3.6 Metode pastorale oferite în paginile de părintele Dumitru Stăniloae Telegrafului Român

Grija părintelui Stăniloae pentru misiunea pastorală a preoților din parohii este mai puțin cunoscută. Părintele a predat la Sibiu Dogmatică și Limba Greacă și Pastorală poate fi privit retrospectiv, drept un detaliu nesemnificativ pentru marele dogmatist român. Dar la nenumăratele articole privin preoția publicate în Telegraful Român, vădesc o deosebită preocupare a teologului român pentru teologia pastorală, astfel putem vorbi despre o revitalizare a gândirii pastoral-teologice în contextul unei modernități asumate. Faptul că părintele Stăniloae nu tratează toate subiectele care ar ține de u tratat de Pastorală nu se explică doar prin contextul rubricistic-fragmentar al acestor articole ci și printr-un argument ce ține de dinamică interioră a teologiei sale. „Grija pentru misiunea pastorală este evidentă în articolele părintelui Stăniloae din paginile Telegrafului”. Riscul instrumentalizării funcției preoțești în sensul parvenirii sociale e menționat fără echivoc: „… sunt atât de rari fiii de preoți ce urmează teologia, deoarece mulți preoți consideră cariera lor doar ca primă și cea mai inferioară etapă pe urcușul de la plugărie la domnie mare”. O falie între „două planuri ce se slăbesc unul pe altul” adică „cel al misiunii în afară de familiei” și „cel cu totul deosebit de el din familie” contravine chemării preoțești la o viețuire organică a chemării lui Hristos și, în plus, determină neîncrederea parohienilor „în caracterul lui moral”, discreditând pe termen lung mesajul creștin că atare. În diagnosticarea sinceră și clară a pericolului real al unei „preoțimi decăzute”, Stăniloae rămâne fenomenolog, neabordând în nici un moment o atitudine justițiară: însuflețit de „tipul ideal de preot”, atent totodată la semnele vremii, el știe că apelul pentru revigorarea slujirii pastorale nu poate evita punerea degetului pe rană. Printre aceste răni se numără: „lipsa dragostei de carte la foarte mulți” preoți, „lipsa de contact cu foștii profesori [de teologie] și în general cu oameni care i-ar putea ajuta să-și țină privirea spre cer”, precum și inadvertența între cuvântul predicatorial „viforelnic” și propria existență de „burghezi comozi, foarte puțin transfigurați de legămintele din predica de mai înainte”. Unul dintre cele mai dureroase pasaje în care Stăniloae face o descriere a stării de „destrămare a duhului de preot”, sună astfel:

„Un astfel de preot e laicizat cu desăvârșire. Nu mai e în el nimic din puterea transformatoare de suflete, cuvântul lui e rudimentar, fără nuanțe care să fie scoase din suflet și să meargă la suflet, reminiscențele din cărți și din Scriptură s-au evaporat. Stai lângă el ca lângă o apă stătută, ca lângă un pom fără fructe.”. Pentru părintele Stăniloae nu aspectul moralizator este central, ci încercarea de a conștientizaprocesele de formare și de-formare pastorală: „Nu există dușmani mai mari ai neamului propriu, fermenți mai distrugători ai ființei lui decât preoții pe care nu-i mai arde, nu-i mai împunge răspunderea scrupuloasă, intransigentă a sfintei lor misiuni.” Dincolo de componentele subiective și contextuale ale unor eșecuri individuale, atenția se abate asupra cadrului eclezial confruntat cu provocările modernității, dar și cu propriile inerții. Fidel unei viziuni eclezial-pastorale, potrivit căreia Biserica trebuie să fie activă, apropiată de realitățile sufletești și sociale ale poporului și însuflețit totodată de un duh profetic, Dumitru Stăniloae vede chiar în lipsa solidarității ecleziale una din posibilele cauze pentru derapajele sus-menționate:

„Ce ne lipsește mai mult azi în Biserică e solidaritatea. Orizontal, între preoții diferitelor provincii și vertical, între ierarhi și cler (în anumite provincii). […] Măcar viitorii preoți să-și pună această la inimă.” Înainte de a prezenta soluțiile pastorale concrete pe care părintele Stăniloae, în contextul anilor 1930 trebuie avută în vedere perspectivă social-teologică din care tânărul profesor își adăpa convingerea că este nevoie de o schimbare de model. Conștientizarea mutațiilor profunde ale intrării – desigur, întârziate – a României în modernism, dar și convingerea personală că societatea românească nu poate înflori decât rămânând fidelă identității creștin-ortodoxe cer un răspuns pe măsură din partea Bisericii. Tocmai pentru că această nouă realitate social-economică, dar și culturală, are deja puternice trăsături secularizante, părintele Stăniloae este convins că: „Biserica noastră nu mai poate rămâne simplu privitoare la lupta de-o uriașă încordare ce se dă în jurul concepției creștine. […] Ce face Biserica noastră pentru a limpezi aspectele unui stat creștin, ale unei societăți moderne întemeiate pe baze creștine? Ce face ea pentru a încălzi sufletele pentru un astfel de ideal? […] Ce dă Biserica astăzi intelectualilor noștri, acestor agenți care transmit poporului ideile curente din centrul țării, frământându-i sufletul potrivit lor? Cine se îngrijește de sufletul lor și, implicit, de sufletul poporului care, copleșit de atâtea idei deosebite ce-i vin de la intelectuali, nu mai poate avea tăria să rețină ceea ce-i dă preotul în predică? Intelectualii trebui să simtă și ei cu un ceas mai devreme bolta părintească a Bisericii, întinzându-se cu grijă și cu înțelegere asupra lor”. El caută astfel un echilibru între funcția sacerdotală a preotului (acesta își conturează identitatea spirituală, dar și autoritatea, numai de la Hristos și de la altar și rolul său activ în viața cetății („la lumina lui Hristos prezentă în el, preotul privește toată lărgimea vieții obștești” Slăbiciunile sau eșecurile unor preoți implicați în viața social-publică nu justifică o reducere a vocației preotului la domeniul strict liturgic-parohial; dimpotrivă: menținându-se în „spiritul altarului”, preotul trebuie să aibă curajul să fie prezent în societate. Dincolo de asta, Stăniloae vrea să ia în serios tot ceea ce înseamnă deziderat al omului modern, ca de pildă participarea activă a laicilor la cultul divin. El caută modalități de a repera, în acord cu tradiția eclezială, soluții noi pastorale, dar și liturgice, care să răspundă la aceste provocări. Nu astupatul urechilor la cerințele vremii trebuie să fie criteriul apărării tradiției, ci – de pildă în chestiunea liturgică – „schițarea unui plan de acțiune sistematică pentru valorificarea maximă a cultului nostru. Nu inventarea unor produse subiective omenești de tipul rugăciunilor improvizate sau al adunărilor cu cântece sunt soluția, ci activarea laicilor (inclusiv a tinerilor) pentru participarea activă la Sfânta Liturghie. Harismele preotului în viyiunea părintelui Stăniloae sunt eroismul și noblețea: „Preoțimea trebuie să fie factorul de frunte în această răscolire de energii, în această înălțare a sufletului la nivelul unor vremi care nu mai permit o viață de toropeală, de cenușie scurgere prin zile.” Iar despre noblețe: „trebuie să-ți păstrezi o conștiință sensibilă la realitățile vieții spirituale, trăind în ele, lărgindu-ți privirea asupra lor, ca prin ele să pătrunzi în sufletele celorlalți și să le atragi privirile, împrăștiate în extern, spre ele”. Criza rugăciunii personale la preoți este fațeta lăuntrică a crizei metodei pastorale. Deși total incomod, acest adevăr trimite la legătura indispensabilă dintre o teologie pastorală veritabilă și spiritualitate. Dacă un preot nu își asumă și un drum duhovnicesc (în cadrul căruia, dobândirea „rugăciunii curate” este un element constitutiv), atunci metoda pastorală, oricât de inteligent ar fi ea construită și asiduu utilizată, nu poate da roade. „Criza noastră religioasă de azi este o criză întreținută de caracterul inadecvat al metodei pastorale practicate, mai precis o criză determinată de absența rugăciunii personale, nu ceremoniale, din pastorație. Când preoțimea va descoperi rugăciunea personală că metodă pastorală, va turna duhul personal și în rugăciunea ceremonială…”. Aceste articole ni-l descoperă pe părintele Stăniloae, în mod surprinzător, drept teolog al faptei ecleziale, drept practician vizionar și vizionar realist sau, cum el însuși se definește: „un idealist creator este în același timp și un mare realist”. Nu tentativa artificială de a concilia două atitutini extreme îl face să-și înțeleagă impulsul pastoral-teologic drept „idealism constructiv”, „bărbătesc, vârtos”, ci însuși modelul suprem al oricărei pastorații creștine: Mântuitorul Iisus Hristos a fost idealist și realist, Biserica creștină fiind și ea, la rândul ei „idealistă și realistă” totodată. Prin urmare, „radicalitatea” spiritual-etică, dar și culturală a unui asemenea program pastoral-teologic ține nu de o opțiune personală, ci de autenticitatea asumării drumului lui Hristos în istorie. Înțelegem, astfel, de cepărintele Dumitru Stăniloae consideră drept profanare a creștinismului să-l socotești și să-l limitezi la mărturisirea dogmelor și la executarea ritului, pledând pentru aducerea lui Dumnezeu „în toate ramurile vieții publice, fără ca prin aceasta Biserică să se transforme, autosecularizant, într-un simplu compartiment social, alături de altele”.

Concluzii…

Bibliografie

Izvoare

Cărți, Studii și articole

Abrudan, Pr.prof.dr Dumitru, Pr.prof.dr. Emilian Cornițescu, Arheologia biblical,sibiu 2002

Barbu-Bucur, Sebastian, Cântarea de cult în Sfânta Tradiție și în Sfânta Scriptură în cântările Bisericii,în „Studii Teologice”,nr. 5,1988

Bria, Pr.prof.dr. Ion Biserica și Liturghia,în „Ortodoxia”,1982

Idem, Dicționar de teologie ortodoxă, EIBMBOR,1994

Braniște, Pr.Prof.dr. Ene, Explicarea Sfintei Liturghii dupa Sfantul Nicolae Cabasila,EIBMOR,Bucuresti,2011

Idem, Liturgică Specială, EIBMBOR, 1996.

Idem, Originea, instituirea și dezvoltarea cultului creștin”, în Studii Teologice, nr. 3-4, 1963

Idem, Participarea la liturghie si metode pentru realizarea ei,Studii Teologice,nr 7-8,1949

Idem,Temeiuri biblice și tradiționale pentru cântarea în comun a credincioșilor,în „ST”,1954

Cabasila, Nicolae, Explicari la dumnezeiasca Liturghie,trad. Arhid. Ioan I. Ica jr,ed. Deisis,Sibiu,2014

Grajdean, Pr.Prof.Dr. Vasile, Teologia cântării liturgice în Biserica Ortodoxă,ed.Univerisității Lucian Blaga,Sibiu,2003

Ica, Prof. Dr.Arhidiac. I. Ioan jr, ., Canonul Ortodoxie , ed. Deisis/Stravopoleos,sibiu,2008

Idem, De la Dionisie Aeropagitul la Simeon al Tesalonicului-integrala comentariilor,ed., Deisis,Sibiu

Idem , Cabasila, Nicolae, Explicari la dumnezeiasca Liturghie, Deisis,Sibiu,2014