Metode Moderne de Imbunatatire a Performantelor Managerialedoc

=== Metode moderne de imbunatatire a performantelor manageriale ===

MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

UNIVERSITATEA „DIMITRIE CANTEMIR” DIN TÎRGU-MUREȘ

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

Specializarea: Finante Banci

LUCRARE DE LICENȚĂ

Tg.Mureș

2015

MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

UNIVERSITATEA „DIMITRIE CANTEMIR” DIN TÎRGU-MUREȘ

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

Specializarea: Finante Banci

Metode moderne de imbunatatire a performantelor manageriale in rezolvarea dilemelor etice

Târgu Mureș

2015

CUPRINS

Partea intai

Introducere………………………………………………………………………….…..

Istoric si abordari ale eticii……………………………………………………………..

Capitolul 1. Rolul si functiile eticii in societate…………………….…………………

1.1 Legea morala si normele sociale………………………..…………………….………

1.2 Simtul etic sau constiinta morala……………………………………………………

1.3 Responsabilitatea morala……………………………………………………………

Capitolul 2. Concepte teoretice…………………………………………………………

2.1 Rolul si importanta studierii eticii in afaceri…………………………………………

Capitolul 3. Analiza si solutionarea problemelor etice……………………………….

3.1 Gandirea participative in context European…………………………………..…….

Capitolul 4. Reproiectarea sistemului metodologico-managerial……………………

4.1 Premise …………………………………………..………

4.2 Metodologia de proiectare/reproiectare si intretinere a sistemului …………

Capitolul 5. Globalizarea si Sustenabilitate……………………………………

5.1 Etica in afaceri…………………………………………………………………………

5.2 Perspectica economica……………………………………………………………….

5.3 Perspectiva sociala………………………………………………………………..….

5.4 Implicatii ale sustenabilitatii………………………………………………………….

Partea a-2-a

Studiu de caz………………………………………………………………………….

Concluzii………………………………………………………………………..…..….

Bibliografie………………………………………………………………………….….

Abstract

Etica afacerilor este un domeniu de studiu aplicativ al eticii, cu privire la determinarea principiilor morale și a codurilor de conduită ce reglementează relațiile interumane din cadrul organizațiilor și guvernează deciziile oamenilor de afaceri sau ale managerilor.

Problemele majore cu care se confrunta astazi si în viitorul previzibil societatea, au sanse sa fie rezolvate numai în masura în care metodele si procedeele de management practicate la nivelul organizatiilor se dovedesc, deopotriva, eficace si eficient în valorificarea resurselor materiale , umane, intelectuale folosite si maximizarea contributiei societatii în ansamblu.

Misiunea eticii este nu numai de a expune aspectele teoretice ale moralei, ci și de a constitui un ghid practic, real, în îndrumarea și ameliorarea vieții morale a societății.

Principiile fundamentale utilizate în soluționarea problemelor de etică a afacerii sunt:

integritatea angajaților în desfășurarea activităților; obiectivitatea, eliminând conflictele de interese, influențele externe în realizarea unor oportunități; competență, conștiinciozitate, aptitudini profesionale ale managerilor și personalului angajat în afaceri; confidențialitatea informațiilor dobândite pe parcursul derulării activităților, cu excepția situațiilor impuse de lege când se impune dezvăluirea acestor informații; servicii în concordanță cu standardele tehnice și profesionale relevante.

INTRODUCERE

În lumea noastră grăbită și agitată, din ce în ce mai mulți oameni sunt ahtiați după noutate, din care unii fac un etalon de prim rang al valorii tuturor lucrurilor. Din acest punct de vedere, „stăm bine”. Etica în afaceri este un domeniu academic și un subiect de dezbatere publică teribil de recent. Atât de recent, încât nu au început încă polemicile și disputele privind probleme de genul:„Cine este autorul care a propus și a impus termenul etică în afaceri?” sau „Cui aparține cu adevărat primul articol, eseu sau tratat de etică în afaceri?”. Privirile retrospective încă nu sunt de actualitate, ceea ce mă scutește de obligația (întotdeauna plicticoasă) de a introduce în acest prim capitol inevitabilele „scurte considerații asupra istoriei disciplinei”.

Etica în afaceri are o vârstă prea fragedă ca să putem vorbi deja despre fondatori, clasici,

moderni, contemporani, postmoderni și hipermoderni.

Ca mai toate noutățile din ultimul secol, și business ethics este o invenție americană. Pentru unii, originea transatlantică a noii discipline este o garanție de calitate, seriozitate și performanță; pentru alții, dimpotrivă, orice vine de peste ocean trebuie să fie ceva teribil de rudimentar, superficial și – neapărat – „imperialist”. Entuziasmantă sau detestabilă, etica în afaceri a luat rapid amploare în spațiul nord-american, de unde s-a răspândit apoi în toată lumea „civilizată”, mai exact în țările în care se poate vorbi cu temei despre economie de piață și stat de drept. Cu britanicii în frunte, europenii s-au „contaminat” și ei de interesul crescând față de etica în afaceri abia în anii de după 1980. În România, acest (eventual) interes abia este pe cale să se nască. Să fie vorba numai de mimetismul „formelor fără fond” sau de o firească racordare la „trend”-urile lumii evoluate?

Iată o întrebare la care e prea devreme să încercăm a găsi un răspuns. Întrebările pe care le vom pune în acest capitol sunt altele: ce se înțelege (ori nu se prea înțelege) prin etică în afaceri?

Care sunt problemele cele mai caracteristice și cele mai importante pe care încearcă să le elucideze etica în afaceri? În sfârșit, de ce este importantă și tot mai intens cultivată această disciplină în țările cele mai avansate.

Istoric și abordări ale eticii

Dacă facem o incursiune în istoria eticii ca filozofie practică, putem constata că toți autorii sunt de acord că obiectul eticii îl constituie căutarea unui răspuns la întrebarea „Ce este binele”? Răspunsurile la o asemenea întrebare a provocat însă, numeroase dispute. Abia în secolul XX lucrurile sunt lămurite într-un fel, iar disputele atenuate, căci G. E. Moore demonstrează într-o lucrare de anvergură, Principia Ethica, că binele nu este capabil de nici o definiție. Înțelegem argumentul său (acela că riscul de eroare în căutarea unei definiții complete a binelui va fi mai redus) de vreme ce nu contează cum îl denumim, cu condiția să îl recunoaștem atunci cînd ne întîlnim cu el. De aici, probabil, demersul celor interesați de etică de a-și îndrepta atenția de la proprietățile conceptului de bine spre problema comportamentului ființei umane, căutând răspunsuri la întrebări de genul: Ce este bine?, Ce este rău?, Ce este corect?, Ce este greșit?. Răspunsurile la asemenea întrebări oferă prilejul de a constata caracterul complex pe care îl oferă realitatea relațiilor interumane și inter-cauzalitatea care domină sfera comportamentului uman.

Analiza problemelor pe care le pune etica în general, și etica managerială în particular, trebuie să aibă ca punct de plecare principalele repere istorice care au contribuit la constituirea acestei științe. Evident, reperele istorice sunt marcate de contribuțiile filosofilor la constituirea principalelor doctrine morale și prin urmare, a eticii manageriale de astăzi.

Dincolo de amestecul de legendă și adevăr pe care îl oferă morala brahmanică și cea budistă, ale Indiei antice, învățăturile lui Confucius și Lao-tse din China secolului VI î.e.n., încercăm să luăm ca reper în înțelegerea izvoarelor scrise ale eticii, gîndirea elină care, odată cu apariția lui Socrate, face trecerea de la preocuparea spre deslușirea tainelor universului, la determinarea legilor fundamentale ale conduitei umane.

Dacă Socrate și-a împărtășit învățăturile propriilor săi discipoli sub formă de dialoguri, Platon este primul care face referire la valorile supreme ale vieții morale într-o formă scrisă.

Aristotel scrie în Etica Nicomahică că obiectul eticii este studiul binelui sau al virtuții, arătând că binele este scopul suprem. Binele suprem despre care vorbește Aristotel este scopul absolut, spre

care tinde totul, dar nu un bine abstract, transcendental pe care îl întîlnim în școala platoniciană, ci un bine realizabil în practică, un bine accesibil omului.

Mult mai tîrziu, în zorii renascentismului italian, Machiavelli realizează în Principele apologia moralei burgheze, prin machiavelism înțelegându-se o combinație între tactica politică și norma morală care convine conducătorului, creându-i acestuia condiții de guvernare de pe poziția unui monarh absolut, în termeni moderni de conducător autocrat, totalitar.

Machiavelli oferă în lucrarea sa de căpătâi un tablou fidel epocii în care a trăit arătând că în conducerea statului dictează interesele și forța, și nicidecum considerentele morale. Deși criticabile, o serie de sfaturi transmise în scris monarhilor merită atenție: „nici un principe nu va izbuti să dobîndească mai multă prețuire decât acela care va săvârși fapte mărețe și care va da pilde rare despre însușirile lui”.

Cu circa un deceniu înainte de a apărea Principele, domnitorul român Neagoe Basarab oferea prin sfaturile date în Învațăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie un model al echității și un set de reguli de comportament în vederea asigurării unei conduceri eficiente. Pentru etica managerială, Învățăturile lui Neagoe Basarab au o relevanță extraordinară oferind precepte cel puțin în următoarele direcții: conturarea trăsăturilor pozitive și negative ale conducătorului, aspecte legate de ierarhiile manageriale, distribuirea surselor de putere, rezolvarea și negocierea conflictelor, etc.

Toate învățăturile subscriu ideii că un bun conducător ar trebui să fie un promotor nedisimulat al echității, un exemplu pentru supușii săi.Mai tîrziu, Kant stabilește regula de aur a deontologiei: „nu trata o altă persoană așa cum nu ai dori să fii tratat tu însuți”, inspirată din preceptele moralei creștine. Așa cum rezultă din Critica rațiunii practice, etica lui Kant este o etică a datoriilor raționale. Rațiunea trebuie să domine dorința iar un act va fi moral, corect dacă se acționează în virtutea principiilor și normelor morale.

În secolul XVII, Spinoza oferă un îndreptar al vieții morale. Apărută după moartea sa, Etica vorbește despre Dumnezeu, despre natura și originea sufletului, despre originea și natura afectelor, despre sclavia și libertatea omului. Spinoza definește omenia, binele, răul, modestia, ura, mila, ambiția, mândria, îngâmfarea, invidia, umilința, frica, lăcomia, ambiția, toate din dorința de a cunoaște „esența” omului: „Nimic nu știm sigur că este bun sau rău decât ceea ce ne duce cu adevărat la cunoaștere sau ceea ce ne poate împiedica să cunoaștem”. Aflat în conflict cu autoritățile ecleziastice, Spinoza afirmă de nenumărate ori că dogmele relevate nu au nici o relevanță, singura instanță legitimă a adevărului fiind rațiunea.

Rolul și funcțiile eticii în societate

Scopul demersurilor etice îl reprezintă moralitatea.

Misiunea eticii este nu numai de a expune aspectele teoretice ale moralei, ci și de a constitui un ghid practic, real, în îndrumarea și ameliorarea vieții morale a societății.

Rolul eticii este să ajute oamenii și instituțiile să decidă ce este mai bine să facă, pe ce criterii să aleagă și care le sunt motivațiile morale în acțiunile lor. Unii consideră că etica, ca știință, nu are utilitate deoarece aceasta are un caracter normativ vizând conduita oamenilor, neputându-i influența, în mod real la un comportament real.

Cunoscutul filozof pesimist Schopenhauer, considera că nu poți deveni un om moral prin simpla cunoaștere a moralei, după cum nu poți fi un artist doar prin cunoașterea esteticii, sau poet prin însușirea poeziilor. Pentru a arăta că determinarea voinței nu depinde numai de cunoaștere, el ne spune: << Velle non discitur>> (a voi nu se învață).

Noi credem că etica nu-l face pe om mai bun, îl poate ajuta, cu siguranță, să se ferească de răul pe care îl poate face altora sau sieși. În general, etica urmărește a găsi adevărul, a stabili izvoarele moralei, a expune faptele morale, a analiza simțul etic și conștiința morală, a contura idealul moral, a separa binele de rău, etc.

Etica este în căutarea suportului rațional a unei poziții față de alta, caută evidențe obiective în legătură cu felul în care ar trebui să trăim, ce înseamnă o viață cu sens, cum trebuie să-i tratăm pe semeni.

Acceptarea drepturilor omului ca aspect esențial al dezvoltării morale, politice și al prosperității personale și comunitare nu reprezintă un consens general între teoreticieni. Marxiștii de exemplu, le atacă din perspectiva relativistă și a progresului social. Insistă mai degrabă pe cele pozitive (dreptul la muncă, la concediu de odihnă plătit) și operează cu alte categorii de drepturi universale, după principiul dependenței drepturilor de dezvoltarea relațiilor de producție și abolirea proprietății private (lichidarea exploatării și a inegalității dintre oameni).

Obiecția frecventă împotriva cadrului normativ centrat pe drepturile persoanei se referă la faptul că accentuează egoismul și lipsa de responsabilitate față de alții. Cu alte cuvinte, se poate presupune că individualismul promovat de liberalism este neetic. Dar o astfel de obiecție nu se poate susține. Este greșit să consideram că individualismul liberal central pe drepturi este incompatibil cu responsabilitatea odată ce fiecare drept pe care îl are o persoană este limitat de același drept pentru altă persoana. Libertatea oricui are o singura limită: libertatea altei persoane. Problemele centrale ale moralei sunt următoarele:

Ce ar trebui să facem (ce ar fi bine, drept, corect, onest)?

Cum ar trebui să-i judecam pe alții și pe noi înșine?

Cum trebuie să-i tratăm pe alții și să admitem să fim tratați de ceilalți?

Ce scopuri sunt demne de a fi urmate în viață?

Care este cel mai bun mod de viață?

Ce fel de persoană ar trebui să fiu?

Ca să concluzionăm, rolul eticii este să ajute oamenii să decidă ce este mai bine să facă, pe ce criterii să aleagă și care sunt motivațiile morale în acțiunile pe care le întreprind.

Test pentru autoevaluare (Modulul I)

Definiți Etica și precizați originile etimologice.

Care este obiectul de studiu al Eticii?

Precizați rolul Eticii în societate.

Care sunt problemele centrale ale moralei?

Legea morală și normele sociale

Nu există popor, indiferent de nivelul culturii sau civilizației pe care se află, a cărui viață socială să nu fie reglementată printr-o serie de prescripții, norme, reguli, interdicții, restricții, etc. După cum ordinea fizică se referă la fenomenele naturii, iar ordinea logică la activitatea gândirii umane, tot așa și ordinea morală se leagă în mod obligatoriu de comportamentul moral al oamenilor.

Kant folosește conceptul de lege cu un rost definitoriu pentru știința eticii. Spre deosebire de legile naturii, legile studiate de etică sunt "legi ale libertății". În timp ce "legile naturii" sunt legi conform cărora se întâmplă totul, "legea morală" (la Kant, "legile voinței") este legea conform căreia trebuie să se întâmple totul.

Legea morală nu are caracter de constrângere, ca cea juridică, de exemplu, dar impune totuși sancțiuni, și pedepse dacă nu este respectată.

Legea morală impune datoria de a face bine, interzice săvârșirea răului, oferă sfaturi morale, etc. Prin această lege nu se poate impune, întotdeauna și oricui, realizarea unui bine determinat, lăsând libertate în alegere și acțiune. Legea morală are ca obiect binele, care are ca scop suprem, fericirea.

Legea morală pe care se bazează legea datoriei și a drepturilor, vizează: ordinea morală, inviolabilitatea persoanei, rersponsabilitatea acțiunilor, etc, implicând libertatea.

Răspunsurile la problemele morale le putem afla din morala comună, din obiceiuri, din standardele comunității în care trăim. Dar morala comună este nereflectivă. Atunci când o adoptăm, tendința este să ne luăm după alții, fără să ne întrebăm de ce și nici dacă este bine sau drept să o facem.

Legea ar trebui să fie expresia practică a perceptelor morale, și ceea ce contează sunt perceptele morale și nu “legea”. Trebuie să fim onești în felul în care ne îndeplinim responsabilitățile și în felul în care interacționăm unul cu altul.

Termenul de "normă" este definit ca regulă obligatorie după care trebuie să se conducă cineva sau ceva, conducând la cel de "normal", adică conform unei norme, unor reguli. Normalitatea apare astfel ca o măsură a respectării normelor, a constrângerilor și prescripțiilor societații căreia îi aparține persoana respectivă. Anormalitatea, comportamentul în afara normelor, provoacă efecte negative asupra lui. Respectarea normelor apare astfel ca o constrângere a societații asupra membrilor ei.

Normele, așadar, nu vin din interiorul individului, ele sunt exterioare lui și provin din obiceiurile, legile, tradițiile unei societăți sau grup social care își constrânge astfel membrii să adopte conduite și comportamente care să corespundă așteptărilor acelei societăți sau grup social.

Norma, ca "nomos" al vechilor greci (respectare a ordinii și legilor instituite de zei) își găsește corespondent și în spiritualitatea asiatică. Dao, "Calea", are mai multe forme: Dao al cerului, Dao al oamenilor și Dao al omului, forme diferite una de alta dar care se influențează ierarhic de sus în jos.

Normele evoluează odată cu societatea care le construiește și aplică datorita evoluției altor segmente ale aceleiași societăți: politic, economic, religios .

Normele sociale sunt impuse, promovate și perpetuate prin mai multe metode:

sunt interzise acele comportamente sau conduite care aduc atingere valorilor societății sau grupului social;sunt recomandate, aprobate acele comportamente sau conduite care ajută la integrarea individului ca membru al societății;sunt obligatorii acele comportamente sau conduite care conservă ordinea acelei societăți.

Conformarea sau neconformarea la norme conduce subiectul uman la ocuparea unei poziții (rol-status) în societatea respectivă iar această poziție primește o valoare (pozitivă sau negativă) în funcție de așteptările societății pentru acel rol sau status, în sensul conformismului sau a proiecției evolutive ale acelei societăți. O gândire conformă cataloghează individul ca "om la locul lui"; o gândire care produce o evoluție în societate, o invenție sau schimbare de paradigmă (deci neconformă), indică un "savant".

Normele morale trebuie sa se supună principiului universalității, cu alte cuvinte, să fie aplicabile oricui, oricând, oriunde. Ele ar trebui să aibă caracter absolut și obiectiv: să nu depindă de credințe, sentimente, obiceiuri particulare, nici de voința arbitrară a cuiva aflat în poziție de putere normativă.

Universalismul presupune că există “reguli etice universale și obiective, și aceasta, fără a exista un cadru etic, care este deja suplinit de convenții și tratate încheiate, afacerile la nivel internațional neputând altfel exista”. Cei care adoptă poziția universalistă susțin că există o largă accepțiune a mai multor principii ale afacerilor în întreaga lume. Universaliștii susțin, însă, că există o înțelegere conceptuală răspândită printre toți oamenii cu privire la moralitatea acesteia.

Relativismul susține că nu există standarde absolute, universale. Ele diferă în funcție de comunitate și istorie.

Relativismul individual, presupune că, nu există un principiu absolut legat de ceea ce este drept sau nedrept, bine sau rău; în orice situație, ceea ce este bine sau rău trebuie lăsat la latitudinea și îndemâna individului sau indivizilor implicați în respectiva situație. Un individ cu o concepție pur relativistă poate susține faptul că practicile care sunt interzise în mod universal de către majoritatea societăților, cum ar fi, de exemplu, incestul, canibalismul, sclavia, nu sunt nici bune, dar nu sunt nici greșite, ele pur și simplu depind de credințele fiecărui individ și numai de el.

Relativismul cultural definește "ceea ce este drept sau greșit, ceea ce este bun sau rău și care depinde de cultura fiecăruia”. De exemplu, dacă irlandezii consideră avortul ca fiind din punct de vedere moral greșit, atunci avortul nu este acceptat din punct de vedere moral în această țară. Dacă suedezii nu consideră că avortul este greșit din punct de vedere moral, atunci aceștia îl vor accepta din punct de vedere moral. Nu există un principiu universal la care suedezii sau irlandezii să se raporteze, pentru a determina dacă această practică este cu adevărat greșită sau nu.

Simțul etic sau conștiința morală

Conștiința morală este organul de manifestare și de cunoaștere a legii morale; este o judecată a valorii morale a faptelor noastre sau ale altora, având caracter subiectiv și temporal. Conștiința morală este rezultatul presiunilor sociale și ale evoluției societății în care individul s-a format.

A avea conștiință morală înseamnă, în primul rând, a cunoaște și a recunoaște existența unei ordini morale. Astfel, conștiința a fost și rămâne liantul invizibil, grație căruia comunitatea nu s-a năruit.

Fiecare dintre noi avem anumite standarde etice pe baza cărora trăim. Standardele noastre reprezintă idei despre bine și rău care ne ajută să acționăm atunci când avem de luat o decizie. Deși standardele noastre sunt bazate pe principii și valori proprii, există și principii universale, asupra cărora suntem toți de acord.

De unde vin toate aceste standarde, principii și valori?

O parte din normele etice își au originea în trecutul nostru. Unele idei despre ce trebuie și ce nu trebuie să facem vin de la părinți, profesori sau prieteni. Oamenii care ne influențează ne dau idei despre ce e bine și ce e rău. Mai stai afară după ora de culcare? Cum te porți cu bunicii? Ce îi spui unui prieten care vrea să copieze tema de la tine? Toate astea sunt exemple de decizii etice pe care le adoptăm, iar prietenii și familia au un cuvânt de spus în toate acestea.

Admițând ideea că prima formă de învățare umană este imitația, nu trebuie să ne mire faptul că aceasta ne însoțește de-a lungul vieții. Este mai degrabă folositor omului, după cum afirmă R. Lipton, să uzeze de comportamente culturale elaborate deja, decât să conceapă altele, prin metoda încercării și erorii, dat fiind că se dovedește a fi mai economicos din punct de vedere energetic. Așadar, încă de mic omul este obișnuit să aibă modele. Ajuns la vârsta maturității nu se pune problema dacă să mai aibă sau nu modele, ci să le aleagă pe cele care corespund intereselor sale.

Etica mai este determinată și de comunitatea în care trăiești. Școlile, afacerile și toate genurile de organizații au standarde și se așteaptă ca oamenii să le urmeze. Atunci când toate aceste grupuri sunt privite împreună, ele formează o comunitate, un grup ai cărui membri lucrează împreună și se ajută între ei. O comunitate trebuie să aibă etică, trebuie să transmită anumite standarde.

Modelarea făcută de alții trebuie să conducă la conturarea unei autonomii și a unei responsabilități în ceea ce priveste automodelarea. De preferat rămâne, totuși, căutarea pe baza propriei chibzuințe, a modelului autentic și potrivit propriului eu. Aceasta trebuie să constituie ținta supremă a oricărui program de pregatire.

Dar "etica" noastră mai vine și din cultură și tradiții. Suntem înconjurați de cultură și tradiție în fiecare zi. Cultura caracterizează grupul cu care ne identificăm (uneori este generația noastră). Alteori, este comunitatea în care trăim. Poate fi națiunea noastră sau colegii.

Constrângerea pentru respectarea normelor sociale începe încă de la creșterea și educarea copiilor, acestea constând tocmai din efortul de a impune copilului moduri de a vedea, simți, acționa într-un fel la care el poate n-ar ajunge dacă n-ar fi condus la acestea. Copilul este învățat să respecte obiceiurile, tradițiile, convențiile iar dezvoltarea personalității urmează un curs printre aceste jaloane: credințele, tendințele, practicile grupului luate în întregul lor. Obișnuința colectivă se transmite prin educație din generație în generație, dând astfel membrilor societații siguranță și stabilitate.

Tradițiile sunt acțiuni izvorâte din valori importante, pe care le vom expune și în viitor. Felul în care ne practicăm confesiunea religioasă, ne petrecem aniversările, vacanțele, sunt exemple de tradiții. Și sunt idei despre cum ar trebui să facem lucrurile pentru a continua tradițiile.

Cert este că, fundamental capacitatea noastră de a acționa etic, existența noastră morală este ceea ce ne distinge față de animale. A fi moral înseamnă a trăi doar în limitele exigențelor adevărului nealterat de emoții și prejudecăți, corect, drept, logic și previzibil.

Conștiința morală poate fi considerată:un instinct divin,o judecată practică a sufletului, rațiunii, spre a face o faptă reală,o putere psihică prin care deosebim faptele bune de cele rele.

Simțul etic reprezintă facultatea unei persoane de a deosebi binele de rău și de a respecta ordinea morală.Pentru a fi moral trebuie să trăiești în acord cu codul comunității tale și să le respecți pe cele ale altora. Dar și în interiorul aceleiași comunități există dispute despre ceea ce este drept, iar problema toleranței absolute față de alte coduri creează situații uneori inacceptabile. Naziștii aveau codul lor moral, dar nu putem spune că respectăm dreptul la genocid fiindcă purificarea rasială era cerută de un astfel de cod. Nu putem spune că, în numele respectului pentru multiculturalitate și al toleranței putem accepta de exemplu sclavia, discriminarea pe baza apartenenței la un sex, eugenia spartană (teorie care preconizează ameliorarea populațiilor umane prin măsuri genetice – alegerea părinților, sterilizarea, interzicerea procreării etc., folosită de rasiști și naziști), etc.

Relativismul susține că nu există standarde morale dincolo de coduri particulare, nimic nu e nici absolut, nici universal. Nu avem unde căuta standarde absolute dincolo de realitate și dacă ele ar exista, ar fi nedrepte.

Forța motrice a dezvoltarii personalității o constituie contradicția dintre trebuințele sociale, pe de o parte, și aspirațiile individului, respectiv, posibilitățile satisfacerii lor, pe de altă parte. Ele se manifestă în activitățile omului, în relațiile sale cu alți oameni, și mai ales cu societatea.

Contradicția este trăită de om ca preocupare, neliniște, supărare sau nemulțumire. Dacă trăirea nemulțumirii este față de sine însuși, cum se întamplă adeseori, aceasta este dovada unei analize critice a faptelor sau a trăsăturilor personalității sale, ceea ce va duce la o tendință de a se schimba, a se reeduca. Când nivelul dezvoltării personalității este redus, contradicția internă este trăită ca o contradicție externă, ca un conflict cu mediul său, cu oamenii din ambianța sa, care nu-l înțeleg, nu-l observă sau i se opun.

În esență, cele mai importante caracteristici ale omului, din acest punct de vedere, sunt legate de modul de analiză a realității: mai mult logic, mai mult imaginativ sau mai mult sentimental. Fiecare om are o misiune pământeană pe care poate să și-o îndeplinească cu cinste. Unii nu știu cum să facă. Ar fi util dacă ar înțelege că fiecare este o petală din floarea lumii, că fiecare are nevoie ca de aer de respect față de sine și, în același timp, față de toți ceilalți. Lumea poate evolua normal doar dacă marea majoritate înțelege că este parte a aceluiași întreg.

Responsabilitatea morală

Consecința firească a libertății este responsabilitatea morală, adică atitudinea sufletească și rațională prin care suntem conștienți de fiecare acțiune a noastră, asumându-ne consecințele.

Responsabilitatea morală se întrepătrunde permanent cu celelalte dimensiuni ale responsabilității: juridică, politică, religioasă, profesională, familială, etc.

Măsurarea responsabilității este dată de utilitatea sau inutilitatea socială a individului, de gradul de dezvoltare al conștiinței umane, care la rândul ei depinde de educație, vârstă, instrucție, etc.

Relațiile morale sunt întâlnite în orice domeniu: economic, juridic, religios, științific, educațional, politic, administrativ etc. Acestea pot fi clasificate astfel:

relații individ – colectivitate;

relații interindividuale;

relații grup – societate;

relațiile cu sine;

relațiile cu natura.

A fi responsabil moral înseamnă a da socoteală în chip demn și onest, de calitatea deciziilor și actelor, a rezultatelor și implicațiilor socio-morale, individuale și colective. Pe lângă responsabilitatea morală, mai putem vorbi de responsabilitate economică, juridică, socială, științifică, pedagogică etc.

Dacă o persoană se apropie de standardele morale ale unei comunități (religioase, politice, profesionale, etc), ea se bucură de apreciere (este membră valoroasă a comunității), încredere (este o persoană pe care te poți baza, nu te trădează, se ține de promisiuni, respectă principii) sau dimpotrivă, este blamată (judecată ca o persoana vinovată, socotită imorală, pedepsită prin dispreț, izolare, marginalizare, excludere.

Etica este interesată de obligațiile morale și de noțiunea de acțiune bună, dreaptă, cinstită și justă. Indivizii întreprind acțiunea și își asumă, abia în final, responsabilitatea acțiunilor etice sau neetice.

Émile Durkheim spunea:"Cauza determinantă a unui fapt social trebuie căutată printre faptele sociale anterioare, nu printre stările conștiinței individuale(…). Funcția unui fapt social trebuie întotdeauna căutată în raportul pe care îl întreține cu vreun scop social".

Există multe probleme importante, dar cea a responsabilității asumate în cunoștință de cauză este fundamentală. Există multe feluri de a vedea lumea și de a aprecia rezultatele. Toate sunt marcate de maturitatea individului care vede mai mult sau mai puțin din "realitatea holistică".

Despre responsabilitate s-au scris multe cărți și s-au purtat discuții interesante. În esență ființa matură poate fi "responsabilă". Responsabilitatea vine de la atitudinea armonioasă a individului, adică de la modul în care se hotărăște să-și exprime ființa, ca parte din sistemul universal din care face parte.

Concepte teoretice

Etica afacerilor este o disciplină nouă care oferă un teren deosebit de fertil pentru dezbateri publice, forumuri, articole, dizertații etc.La unele școli de business, precum și în programele de masterat, a fost introdusă etica, ca disciplină de studiu, fără să se urmărească neapărat formarea unor cetățeni model, ci în intenția mai degrabă de a-i avertiza pe studenți asupra implicațiilor sociale ale unor decizii de afaceri.

Etica afacerilor definește un sistem de principii, valori, norme și coduri de conduită, în baza unei filosofii a firmei, care se impun ca imperative morale inducând obligativitatea respectării lor. În bună măsură codurile etice și de comportament își integrează valorile morale ca atare, deși, acestea devin funcționale și credibile numai în măsura în care sunt asociate obiectivelor afacerii.

Etica afacerilor poate fi considerată un domeniu de studiu aplicativ al eticii, cu privire la determinarea principiilor morale și a codurilor de conduită ce reglementează relațiile interumane din cadrul organizațiilor și guvernează deciziile oamenilor de afaceri sau ale managerilor.

Etica în afaceri vizează, printre altele, atitudinea, conduita corectă și onestă a unei firme față de angajați, clienți, comunitatea în care acționează, investitori, acționari, etc.

Dimensiunea etică a unei afaceri poate viza tendințele oricărei firme și a angajaților săi, de a respecta cu strictețe legile, actele normative referitoare la:calitatea produsului;siguranța muncii; practici corecte de recrutare a personalului;practici corecte de marketing;practici corecte de vânzări;modul în care se utilizează informația confidențială;implicarea în problemele comunității în care operează firma;atitudinea față de mită;atitudinea față de comisioane ilegale acordate în scopul obținerii unor facilități, etc.

Rațiunea oricărei afaceri induce subiecților participanți, fie că sunt din interiorul ei, fie că se află în tangență sau complementaritate cu ea, un comportament etic corespunzător standardului de valori proprii, și care vor include oricând elemente prezentate mai sus.

Interesul pentru un comportament moral în lumea afacerilor este vechi. Ceea ce știm, din perspectivă istorică, este că acest interes a început în cea mai avansată societate comercială de acum cinci mii de ani, în Sumer. Grecia Antică manifesta deopotrivă interes pentru teoria economică și pentru valorile și normele morale implicate în schimburile economice. Aristotel făcea distincția între oeconomica (gospodărire privată, cu scopuri familiare) și hremastica (schimburi economice a căror scop este profitul). Prima practică avea o încărcătură etică, cea de-a doua avea o singură dimensiune: cea a profitului. Este o ocupație pur egoistă. Schimburile comerciale, activitatea cămătărească au avut mereu aceeași interpretare: ocupații lipsite de dimensiune morală, cu utilitate pur economică.

Imaginea acestei separații a durat până în secolul al XVIII-lea. Cicero vorbea totuși despre corectitudine în tranzacții, ca dimensiune morală a afacerilor.

Negustorii trecutului erau în genere stigmatizați ca lipsiți de respectabilitate, cu îndeletniciri neonorabile. Justificarea creștină a unei astfel de percepții era dată de relatarea din Noul Testament asupra alungării negustorilor din Templu, precum și de reluare a acestei idei în scrierile teologice. Să nu uităm că, în acea vreme unica morală admisă în lumea europeană era cea creștină. Nu exista o morală a vieții publice, desprinsă de conotații religioase. Câteva exemple în această perspectivă le-au reprezentat breslele și ghildele medievale care aveau propriile lor coduri morale.

În anii premergători formării capitalismului sunt de remarcat preocupările societății de a reglementa relațiile corecte între oameni. Astfel, tot în secolul XVII apare Elizabethan Poor Law, lege progresistă la acea vreme, în care colectivitățile erau făcute răspunzătoare pentru soarta celor nevoiași, stabilind o taxă pentru sărăcie asupra pământului aflat în posesia celor înstăriți. Mai tîrziu, Adam Smith lansează conceptul de homo oeconomicus, insistând asupra responsabilității de a obține profit din toate acțiunile, iar A. Carnegie, în The Gospel of Wealth, promovează ideea acțiunilor caritabile susținute din banii câștigați din afaceri.

În plin avânt, capitalismul nu a oferit întotdeauna o protecție a intereselor tuturor membrilor societății ceea ce a determinat apariția unor acte normative care au încercat să elimine abuzurile sociale. De referință rămân Legea Sherman Antitrust (1876), primul cod de etică îndreptat împotriva abuzurilor grosolane ale celor implicați în afaceri, Wembley Code of Etichs (1924), sau Consumer Bill of Right promovată de J. F. Kennedy în 1962, prin care guvernul american devine garantul corectitudinii afacerilor față de consumatori.

Adam Smith (1723-1790) în Avuția națiunilor (1776) "canonizează" noua credință (în versiune populară): "lăcomia e bună". Au loc transformări în credințele filosofice, începe să-și facă loc și legitimarea intereselor ca morale. Acest proces coincide cu urbanizarea. Tehnologia, privatizarea, industrializarea, dezvoltarea nevoilor și a consumului, conduc societatea într-o direcție în care apare și nevoia reglementării etice a afacerilor. În societățile rurale, dominate de economia "naturală închisă" sau de economia de autoconsum, acest fenomen nu are decât șanse infime să se propage.

Până foarte recent (acum mai puțin de 20 de ani), acest subiect a fost circumscris unor discuții negative despre scandalurile și dezastrele aduse mai ales de lumea corporațiilor, despre iresponsabilitate, iar recent ele au fost reluate în diferite forme în contextul globalizării și existenței corporațiilor mondiale. Locul comun al acestor abordări legate de lumea afacerilor este dat mereu de "numitorul comun al afacerilor: banul". Întrebarea care rămâne deschisă este: e sau nu o contradicție în termenii expresiei "lăcomia este bună"?

În mare, teoreticienii de orientare liberală au insistat pe ideea că succesul este o virtute, sărăcia este un viciu și că bogăția devine sursa de noblesse oblige (este generatoare de obligații morale, pe când sărăcia este generatoare de probleme morale).

Rolul și importanța studierii eticii în afaceri

Etica afacerilor este esențială pentru succesul pe termen lung al activității. Acest adevăr este probat atât din perspectivă macroeconomică, cât și din cea microeconomică. La nivel macroeconomic, etica afectează întregul sistem economic; comportamentul imoral poate distorsiona piața, ducând la o alocare ineficientă a resurselor.

Din perspectiva microeconomică, etica este adesea asociată cu încrederea. Etica este necesară, dar nu suficientă, pentru a câștiga încrederea furnizorilor, clienților, comunității, angajaților. Întreaga literatură economică apreciază faptul că încrederea este deosebit de importantă în relațiile de afaceri.

Încrederea înseamnă de fapt micșorarea riscului asumat. Încrederea, bazată pe experiența bunelor relații cu alți oameni, firme, grupuri etc., va asigura protejarea drepturilor și intereselor, deci riscul va fi mai mic. Încrederea și bunele relații ale firmei se referă la:

1. încrederea în relațiile cu furnizorii – furnizorii sunt parteneri de afaceri foarte importanți, direct afectați de deciziile organizației, de comportamentul acesteia. Mai ales dacă este vorba de relații pe termen lung, încrederea între doi parteneri este foarte importantă. Ea se câștigă prin respectarea obligațiilor de către fiecare parte și prin minimizarea surprizelor de orice fel. Încrederea determină o mai mare eficiență, în timp, a schimbului. Iar relațiile de schimb bazate pe încredere se dezvoltă atunci când fiecare partener îl tratează pe celălalt așa cum ar vrea el să fie tratat.

2. încrederea în relațiile cu consumatorii – un vânzător câștigă încrederea clientului său atunci când este onest, competent, orientat către nevoile clientului și plăcut. Clienții așteaptă de la vânzător produsele/serviciile de calitatea promisă, precum și informații reale, pertinente.

3. încrederea în relațiile cu angajații – încrederea trebuie acordată atât șefilor, cât și subordonaților. Un climat de încredere duce la o mai bună comunicare, la o fidelitate mai mare a angajaților, la confidență, la reducerea conflictelor de muncă sau a conflictelor dintre grupurile de muncă etc. Un studiu realizat la General Motors a identificat cinci factori corelați cu încrederea în relațiile cu angajații:percepția unei comunicări deschise și oneste, în sus și în jos pe scară ierarhică;tratamentul corect pentru fiecare grup de muncă;împărțirea obiectivelor și a valorilor între muncitori și supraveghetori;autonomia,ca un semn al încrederii în angajat;

feedback din partea managementului privind performanțele și responsabilitățile salariaților;

încrederea este în relație directă cu unele tehnici moderne de management și anume: creșterea responsabilității, managementul participativ, managementul prin obiective, cercurile de calitate etc.

Etica în afaceri se referă de fapt la acel echilibru care ar trebui găsit între performanțele economice și cele sociale ale firmei.

Pentru înțelegerea clară a rolului eticii în afaceri este deosebit de importantă atitudinea conducerii superioare a firmei din care să reiasă respectarea eticii atât prin acțiunile proprii ale managerilor cât și din politicile abordate în firmă, din deciziile luate, din sarcinile transmise, din politicile salariale adoptate, din modul de aplicare a sancțiunilor disciplinare, etc.

Analiza și soluționarea problemelor etice

Cum vom decide în cazul dilemelor etice?

Standardele noastre morale legate, de exemplu, de corect, just, drept, diferă de un individ la altul, datorită diferenței de valori la care se raportează. Prin urmare, nimeni nu poate spune cu certitudine că un anume standard moral este bun sau rău, dar se poate dovedi dacă el exprimă o obligație față de alții și nu numai un beneficiu fată de noi înșine.

De cele mai multe ori e foarte dificil, chiar și în cele mai simple situații, să distingem între noi și ceilalți, între beneficii și obligații și, în mod particular este greu să faci aceste distincții în domeniul afacerilor, unde un beneficiu pentru unii poate reprezenta o daună (sau o obligație neplăcută) pentru alții.

În soluționarea dilemelor etice, întrebările cheie sunt:

Cine ar câștiga și cât de mult?

Cine va pierde și cât de mult?

Peter Drucker arată că proprietarul, omul de afaceri, managerii trebuie să-și “asume conștient responsabilitatea pentru binele comun și să-și înfrâneze interesul propriu și autoritatea atunci când executarea lor dăunează acestora și libertății individuale”, viziune conservatoare, exigentă, izvorâtă din ideea unei orânduiri sociale bazate pe un scop moral în care acceptarea responsabilităților, a îndatoririlor și a obligațiilor justifică revendicarea drepturilor.

Un cumul de reguli morale, izvorâte din respectarea celor mai elementare noțiuni de etică trebuie să conțină:

Respectarea angajamentelor făcute. Toți dorim să avem certitudinea că promisiunile făcute de alții sunt în totalitate îndeplinite, pentru că nerespectând această normă elementară, interacțiunea socială construită cu efort tinde a se opri iar afacerile vor eșua. Orice teorie morală este inutilă în condițiile în care omul nu-și respectă promisiunile făcute, corect și la timp.

Nonviolența. Afectarea integrității fizice și presiunile psihice conduc la apariția unor complexe, cu implicații negative asupra mediului de lucru; vor fi ascunse adevăruri și va fi denaturată viața. Cu drepturi și obligații nominalizate în coduri de comportament se poate construi o cale de dialog prin care se pot preveni conflictele violente.

Ajutorul mutual. Moralitatea și codul etic reglementează comportamentul uman în comunitate, incluzând activitățile individului direcționate spre o colaborare în interesele comune ale grupului dar și pentru interesele individuale ale fiecăruia. Chiar dacă unii consideră că această deschidere în interesul individului poate afecta armonia, trebuie realizată în condițiile în care costul pentru realizarea dezideratului nu este prea mare.

Respectul pentru persoană. Morala comunității solicită a privi și a considera alte persoane ca pe sine însuși, tratând serios problemele și interesele lor, acceptându-le ca legitime.

Respectul pentru proprietate. Persoanele doresc să uzeze de dreptul de proprietate asupra bunurilor, iar dacă ele consideră că propriul corp este o proprietate, acest aspect reprezintă un corolar al respectului pentru persoană.

Principiile fundamentale utilizate în soluționarea problemelor de etică a afacerii sunt:

integritatea angajaților în desfășurarea activităților; obiectivitatea, eliminând conflictele de interese, influențele externe în realizarea unor oportunități; competență, conștiinciozitate, aptitudini profesionale ale managerilor și personalului angajat în afaceri; confidențialitatea informațiilor dobândite pe parcursul derulării activităților, cu excepția situațiilor impuse de lege când se impune dezvăluirea acestor informații; servicii în concordanță cu standardele tehnice și profesionale relevante.

Cele mai comune probleme de natură etică sunt: conflictele de interese ale angajaților, darurile, hărțuirea sexuală, plăți neautorizate, spațiul privat al angajaților, probleme de mediu, securitate muncii, politica de prețuri, discriminările de orice fel, etc.

Există numeroase cazuri în care angajați ai unor firme dau dovadă de lipsă de etică în afaceri. De exemplu:acordarea unor comisioane ilegale pentru obținerea de informații confidențiale despre firmele concurente;trafic ilegal cu produse aflate în monopolul statului;desfășurarea unor activități neautorizate;folosirea unor documente cu regim special false sau procurate în mod ilegal;cazurile de evaziune fiscală, economie subterană;înșelarea corpurilor de control a statului;

utilizarea unor bunuri fără proveniență legală, etc.

Managerii sunt obligați să nominalizeze toate persoanele și grupurile din interiorul sau exteriorul organizației care au legături, angajamente, acțiuni sau interese în realizarea sau valorificarea performanțelor firmei.

Legat de etica afacerilor există numeroase subiecte de discuție și implicații. Două teme interesante sunt cele care privesc relativismul și analiza stakeholders (analiza celor implicați).

„Relativismul” examinează de ce ignorăm adesea etica în luarea deciziilor, iar „analiza stakeholders” furnizează o structură, un cadru de confruntare a deciziilor etice.

În identificarea factorilor situaționali care influențează comportamentul etic, organizația ocupă un loc central. Oamenii învață valorile morale nu numai în primii ani de viață, acasă sau în societate, ci și de la mediul lor organizațional. Politicile și codurile de conduită, cultura organizației pot promova o considerație înaltă acordată angajaților, iar grupurile din interior influențează, prin sprijinul și perspectivele pe care le oferă membrilor, comportamentul etic. Regulile scrise însoțite și de măsuri punitive, deși sunt utile pentru promovarea unui climat etic pentru întreaga organizație, nu pot garanta întotdeauna rezultatele bune. Mult mai benefice pot fi elementele emoționale de relaționare din cadrul organizației, favorabile comportamentului etic și care creează disponibilitate mare pentru amendarea acțiunilor ilegale sau încălcarea normelor organizaționale.

De asemenea, nu pot fi ignorate semnalele societății civile și evenimentele social-politice din jurul organizațiilor. Ele provoacă schimbări sociale care își găsesc expresia în acte normative care prescriu practici nediscriminatorii la angajarea personalului, apărarea drepturilor consumatorilor sau protecția mediului înconjurător, ca să dăm doar cîteva exemple. De aici, rezultă că rezolvarea dilemelor etice este condiționată de abilitatea de a menține un dialog deschis în relațiile cu mediul exterior. Deschiderea spre dialog nu rezolvă în totalitate problemele, dar generează încredere și facilitează menținerea de relații armonioase între organizație și mediu.

Deși suntem de acord că standardele diferă în funcție de comunitate și istorie (normele etice occidentale au rădăcini în creștinism și sunt diferite de normele asiatice puternic ancorate în budism și confucianism), dincolo de relativismul cultural există norme etice universale, cu puternic caracter regulator la nivelul întregii societăți. Ele sunt unanim acceptate și fac obiectul conținutului codurilor etice ale mai multor firme internaționale prin expresii comportamentale pozitive: a fi cinstit, sincer, curajos, generos, recunoscător, responsabil, loial, bun, drept.

A avea un comportament etic este similar cu a comite mereu fapte morale. Normele morale arată ce trebuie să facă sau să nu facă, cum trebuie să fie sau să nu fie subiectul conștient pentru ca rezultatele comportamentului manifestat să fie apreciate ca bune sau ca rele.

Normele de conduită au existat în toate timpurile (date, obiceiuri, legi); acestea s-au transmis prin educație, din generație în generație.

Norma morală reprezintă un instrument de constrângere morală, de îngrădire: un model prescriptiv acceptat și recunoscut de membrii societății; un standard, etalon de comportament social.

Normele, în general, se elaborează prin două modalități:neorganizat (neinstituționalizat): spontan, difuz (cutume, obiceiuri, tradiții);organizat (instituționalizat): de către organizații, instituții, agenții specializate.

Normele au ca scop reglementarea normativă și integrarea socială:creează un sistem de drepturi și obligații, interdicții în diferite contexte sociale; asigură cadrul normativ pentru: ordinea juridică și socială; permite evitarea și rezolvarea conflictelor; arată ceea ce trebuie să fie într-o societate (nu ceea ce este); nu stabilesc puncte, linii normative, ci o „zonă” în cadrul căreia sunt permise și limite de variație.

Normele morale se pot clasifica astfel:

1. Norme generale (universale): sunt prezente în toate tipurile de comunități umane, au durabilitate în timp și influențează toate activitățile umane (cinstea, demnitatea, sinceritatea, loialitatea, generozitatea);

2. Norme particulare: se adresează unor comunități umane determinate, vizând activități umane particulare (normele vieții de familie, cele specifice anumitor activități profesionale (medici, avocați, profesori, sportivi, economiști etc.);

3. Norme speciale: se manifestă în cadrul unor grupuri restrânse și uneori în ocazii speciale (norme de protocol, codul manierelor elegante, reguli de etichetă în afaceri etc).

Dacă ar fi să ierarhizăm importanța nivelurilor la care ar trebui aplicate standardele etice am putea spune că cele mai elementare reguli pe care ar trebui să le respecte o organizație sunt legate de propriul client și propriul angajat.

Așezarea relațiilor dintre angajați și firme pe temeiuri etice este necesară cu atât mai mult cu cât analiza sistemică a organizațiilor pune în evidență existența celui mai valoros activ utilizat în procesul muncii – resursele umane. Deși acest activ nu apare explicit în documentele organizațiilor, adeseori succesul organizațional depinde de modul în care resursele umane sunt tratate la locul de muncă, cu consecințe importante în operaționalizarea obiectivelor strategice stabilite.

Normele pot să fie formulate:

– ca imperativ categoric: ce trebuie să facă oricine, oricând și oriunde într-o anumită situație (arată ce este obligatoriu să facem sau să ne abținem să facem).

– ca imperativ ipotetic: arată ce este dezirabil (ce ar trebui) să facem sau să ne abținem să facem în anumite situații.

O normă poate să conțină interdicții (de exemplu: Să nu ucizi decât în legitimă apărare!), permisii (Poți să nu te supui ordinelor dacă ele încalcă drepturile omului) sau obligații (Tine-ți promisiunile!).

T. Watson analizând cultura organizațională a IBM-ului, liderul mondial în calculatoare, a evidențiat rolul comportamentului angajaților în reușita organizației: întreprindere nu poate fi mai bună decât sunt angajații săi; o întreprindere are nevoie de principii și acestea vor fi importante și de durată; principiile nu sunt dictate doar de rațiuni economice, ele trebuie să conțină valori nobile; întreprinderea trebuie să fie pregătită să se adapteze la schimbări, dar să nu renunțe niciodată la principii.

Fără respectarea normelor etice, întreaga infrastructură a afacerilor, care în multe cazuri se construiește pe baza tranzacțiilor informale și încrederii reciproce a partenerilor, se va distruge.

Există o serie de criterii etice ale întreprinderilor civilizate, însă se apreciază în mod deosebit onestitatea și seriozitatea partenerilor în relațiile de afaceri.

Concepția modernă a eticii afacerilor privită din cel mai important unghi privește problema răspunderii sociale a afacerilor, stabilirea unei noi culturi organizaționale, care să țină seama de necesitatea nu numai a măririi profitului, veniturilor acționarilor și asociaților, ci și a satisfacerii adecvate a necesităților societății, a tuturor condițiilor sociale care acționează în societate.

Gândirea participativă în context european

După cum am mai arătat, poziția dominantă a acționarilor în modelul de management al firmei nu a fost niciodată în Europa atât de accentuată ca în tradiția anglo-americană. Din acest motiv, în context european nu s-a simțit atât de pregnant nevoia unei deplasări de accent dinspre acționari către un cerc mai larg de stakeholders. În plus, dată fiind influența și chiar proprietatea statului, care joacă încă un rol considerabil în țările europene, unul dintre „acționarii” majoritari reprezintă automat o mare varietate de participanți; în consecință, drepturile acelor grupuri sociale care nu au relații contractuale cu firmele sunt bine reprezentate și apărate prin reglementări statale atât în țări occidentale bine dezvoltate, precum Franța, Germania sau Italia, cât și în țările din Est, unde marile unități economice aflate în proprietate de stat continuă să fie conduse avându-se în vedere tot felul de interese sociale, adesea în pofida criteriilor de eficiență strict economică.

Într-un anumit sens, se poate spune că, deși terminologia teoriei participative este relativ recentă în Europa, principiile sale generale au fost aplicate de multă vreme. Crane și Matten oferă două exemple în acest sens:

􀂐 viziunea lui Freeman asupra unei democrații participative sună ca o schiță a modelului german de relații industriale, unde în consiliile de administrație ale marilor societăți pe acțiuni o treime din membri (în unele ramuri chiar o jumătate din voturi) reprezintă salariații. Drept urmare, există o legislație care codifică un spectru larg de drepturi ale diferitelor categorii de participanți, interesați de activitatea firmelor. Chiar dacă se poate obiecta că în acest caz e vorba de o singură categorie de stakeholders, anume salariații, acest exemplu este reprezentativ pentru o orientare generală mai largă a corporațiilor din Europa față de grupurile de participanți. Crane și Matten omit să menționeze faptul că acest minunat sistem german, la care se referă cu entuziasm, generează multiple probleme și dificultăți firmelor germane, a căror competitivitate are mult de suferit din cauza frânelor puse de revendicările salariților, ale căror interese și puteri decizionale fac din Germania un stat-problemă în cadrul UE, cu deficite bugetare mult peste normele europene și în care guvernanții au mari dificultăți în a modifica o generoasă, dar o ineficientă legislație din punct de vedere economic;

􀂐 la începutul anilor 1990, Olanda a introdus instrumentul „convențiilor” în legislația privind protecția mediului. Urmărind să diminueze impactul negativ al industriei asupra mediului, guvernul olandez a fixat anumite obiective în treisprezece sectoare de activitate, lăsând ca

responsabilitatea realizării lor să cadă în seama auto-reglementării firmelor din sectoarele respective. Companiile au fost tratate de către guvern ca parteneri și nu ca factori supuși unor standarde impuse de legislație. Firmele astfel responsabilizate au inițiat un amplu și îndelungat proces de negociere cu diverși parteneri sociali spre a găsi soluții, satisfăcătoare pentru toți, ale problemelor pe care le aveau de rezolvat.

În ultima secțiune vom trata mai detaliat obligațiile corporațiilor față de unele categorii de stakeholders. Aici este important să subliniem că există nu numai diferite modalități de implementare a teoriei participative, ci și mai multe forme de articulare a teoriei ca atare. Thomas Donaldson și Lee Preston disting trei forme ale teoriei participative:

􀂪 Teoria participativă normativă urmărește să argumenteze motivele pentru care corporațiile ar trebui să țină seama de interesele diferitelor categorii de participanți;

􀂪 Teoria participativă descriptivă încearcă să stabilească dacă și cum corporațiile țin seama efectiv de interesele participanților;

􀂪 Teoria participativă instrumentală își propune să răspundă la întrebarea dacă este benefic pentru corporații să țină seama de interesele grupurilor de stakeholders.

După cele spuse până aici, se pare că primele două argumente ale lui Friedman împotriva ideii că organizațiile comerciale ar trebui și ar putea să își asume responsabilități sociale sunt întâmpinate de contra-argumente de luat în seamă – ceea ce, în opinia mea, nu înseamnă că acestea din urmă sunt cu totul probatorii, putând scoate din discuție în mod definitiv abordarea clasic-liberală care continuă să se inspire din viziunea lui Friedman. Ar trebui să dea de gândit faptul că, deși intelectualii cu înclinații leftiste din Europa se flatează cu superioritatea morală (presupusă) a gândirii lor, pur academice, despre managementul firmei, căzând în admirația extatică a „democrației participative” din capitalismul european, corporațiile europene nu se pot măsura în proporții și dinamism cu cele americane, iar marile mișcări revendicative cu motivație economico-socială sunt frecvente nu în SUA, ci în Europa.

Cel mai semnificativ rămâne faptul că însăși discuția teoretică privind noi forme de responsabilitate socială și de management participativ al corporațiilor a fost lansată tot de către americani, europenilor revenindu-le satisfacția (destul de deplasată) de a constata faptul că ceea ce America teoretizează este de mult monedă curentă în Europa – fără a sesiza ori fără a recunoaște faptul că premisele presupusului „avans” practic al Europei trebuie căutate nu în dinamica economiei de piață și al societății democratice liberale, ci în sechelele unui stângism de

sorginte marxistă sau ale unui populism generat de o lungă tradiție de oportunism politicianist.

Rămâne încă un aspect al argumentației lui Friedman, la care încă nu ne-am referit – problema răspunderii corporațiilor.7 Răspunderea corporațiilor: firma ca actor „politic”.

În concepția lui Friedman, corporațiile nu ar trebui să se implice în politici și programe sociale deoarece aceasta este o sarcină a guvernului; iar, întrucât managerii corporațiilor acționează mandatați de acționari și nu sunt aleși să reprezinte publicul, ei sunt răspunzători față de acționarii care i-au investit cu autoritate și nu față de public. Este important să precizăm ce se înțelege prin răspundere în acest context. Crane și Matten propun următoarea definiție:

„răspunderea corporației se referă la faptul că o corporație trebuie să dea socoteală într-o formă sau alta de consecințele acțiunilor sale“ (Crane & Matten, op. cit., p. 55).

În anii 1980 și 1990, în Europa occidentală s-a manifestat o tendință tot mai marcantă de privatizare a multor funcții și procese politice anterior atribuite guvernanților. Două motive majore stau la baza acestui proces: eșecul guvernamental, pe de o parte; puterea și influența crescândă a corporațiilor, pe de altă parte. Ambele cauze distribuie acestora o arie tot mai largă de responsabilități politice, fapt care dă naștere unei cereri sporite de răspundere a corporațiilor de felul în care își folosesc puterea.

Reproiectarea sistemului metodologico-managerial

Abordarea reproiectării subsistemului metodologico-managerial în contextul reproiectării de ansamblu a sistemului managerial al organizației

Premise

Asigurarea unor sisteme metodologico-manageriale funcționale și eficace nu se poate realiza în mod empiric numai pe bază de intuiție, talent, experiență și improvizație. Complexitatea și specificitatea lor deosebită impun o abordare elaborată, de tip profesionist, de natură să garanteze dotarea organizațiilor cu sisteme metodologico-manageriale funcționale și performante.

Așa se explică de ce în ultimele două decenii proiectarea/reproiectarea sistemului de management al organizației și a subsistemelor sale a devenit una din preocupările prioritare ale teoreticienilor și practicienilor domeniului, dar și o condiție fundamentală a eficacității și eficienței manageriale. Iată de ce, în economia problemelor cu care se confruntă organizațiile românești, un astfel de demers este de maximă importanță și urgență.

Prezentăm în continuare o variantă de metodologie de reproiectare a sistemului metodologico-managerial, bazată pe experiența autorilor, care de peste 15 ani efectuează reproiectări manageriale. Metodologia are în vedere firmele de dimensiuni mari și medii, unde se înregistrează maximum de complexitate și dificultate. In cazul firmelor mici și a microfilmelor se recomandă variante mult simplificate, corespunzător dimensiunii și resurselor fiecăreia.

(Re)proiectarea subsistemului metodologico-managerial în condițiile (re)proiectării întregului sistem managerial.

(Re)proiectarea subsistemului metodologic „deschide" acțiunea de (re)proiectare managerială propriu-zisă și asigură, astfel, premisele unor modernizări de fond la nivelul celorlalte componente ale managementului organizației. în continuare prezentăm principalele componente ale acestui complex proces.

-In primul rând, selectarea instrumentarului managerial ce urmează a fi utilizat în exercitarea relațiilor și proceselor de management. Ne referim la sistemele, metodele sau tehnicile de management ce răspund cel mai bine cerințelor managerilor amplasați în diverse ipostaze ierarhice – în special ale managerilor de nivel superior – și care asigură potențarea substanțială a viabilității manageriale a organizației. In opinia noastră, o organizație care se vrea performantă apelează la instrumente manageriale complexe, de genul sistemelor de management, în contextul cărora își găsesc locul metode și tehnici manageriale variate, corespunzător problemelor ce urmează a fi rezolvate, funcțiilor manageriale la a căror derulare participă ș.a.m.d.

In categoria unor astfel de sisteme de management nu trebuie, de regulă, să lipsească:

managementul prin obiective, în variantă simplă sau cuplat cu managementul prin bugete (numit și management pe baza centrelor de profit);managementul prin bugete;managementul prin excepții;managementul prin proiecte;managementul pe bază de produs.

Potrivit experienței noastre, managementul prin obiective, în variantă evoluată (cu

managementul prin bugete) răspunde cel mai bine exigențelor actuale atât economice, cât și manageriale la care trebuie să facă față organizațiile românești.

Complexitatea și rigurozitatea sa sunt în măsură să rezolve probleme multiple și variate și să asigure o flexibilitate adecvată managementului organizației și componentelor sale.

Adesea criticat și contestat de unii specialiști atât din țară, cât și din străinătate, managementul prin obiective este o veritabilă soluție managerială, „ieftină" și relativ ușor de aplicat.

Eficacitatea și eficiența sa generează eficacitate și eficiență în firmă, revoluționând, practic, cultura organizațională, element condiționant pentru performanța agenților economici autohtoni în condijiile tranziției la economia de piață.

In organizațiile de dimensiuni mari și medii, mai ales cele privatizate, considerăm oportună apelarea la reengineering, abordare și sistem managerial de o mare complexitate, considerat în ultimii ani în țările dezvoltate ca soluție de amplificare a eficienței economice.

– In al doilea rând, proiectarea subsistemului metodologico-managerial implică precizarea elementelor metodologice de aplicare și utilizare a instrumentarului managerial pentru care a optat conducerea organizației. Se știe că succesul implementării metodelor și tehnicilor de management este dependent, în proporții apreciabile, de maniera metodologică folosită, de respectarea anumitor etape și faze specifice de operaționalizare.

-In al treilea rând, (re)proiectarea subsistemului metodologico-managerial implică elaborarea unor metodologii complexe de analiză și perfecționare a celorlalte componente manageriale, respectiv componentele decizională, informațională, organizatorică și de resurse umane.

Toate acestea sunt abordate în contextul metodologiei globale de proiectare/reproiectare a managementului organizației.

Figura nr. 1 – Relația dintre metodologia de reproiectare metodologico-managerială și celelalte metodologii de reproiectare managerială

Figurile nr. 1,2 și 3 cuprind informații suplimentare referitoare la conținutul celor trei faze enunțate și la modul lor de intercorelare.

METODOLOGIA DE PROIECTARE/ REPROIECTARE ȘI ÎNTREȚINERE A FUNCȚIONĂRII SISTEMULUI METODOLOGICO-MANAGERIAL

PRECIZAREA INSTRUMENTARULUI MANAGERIAL (sisteme, metode sau tehnici de management)

ELEMENTE METODOLOGICE de aplicare și utilizare a metodelor și tehnicilor de management

METODOLOGIA PROPRIU-ZISĂ de concepere și funcționare a componentei metodologico-manageriale a managementului firmei.

Figura nr. 2 – Metodologia de proiectare/reproiectare și întreținere a funcționării

sistemului metodologico-managerial

ÎNTREȚINEREA FUNCȚIONĂRII sistemului metodologico-managerial

Figura nr. 3 – Mecanismul metodologic al conceperii și utilizării sistemului metodologico-managerial.

Abordarea metodologică prezentată se referă la situația în care proiectarea sistemului metodologic managerial se realizează în contextul proiectării ansamblului sistemului de management al organizației.

Proiectarea separată, numai a sistemului metodologico-managerial

în practica managerială apar însă frecvent cazuri în care proiectarea, de fapt reproiectarea sistemului managerial se realizează de sine stătător fără a constitui parte a unui proiect managerial de ansamblu al organizației. Necesitatea și oportunitatea unei asemenea abordări se manifestă de regulă în organizațiile performante, care doresc să-și modernizeze în continuare instrumentarul managerial fară a modifica esențial însă ansamblul sistemului managerial.

Frecvent, declanșarea (re)proiectării este determinată de apariția de noi sisteme sau metode manageriale complexe, considerate ca foarte performante. Spre exemplu, apariția reengineeringului, a managementului calității totale sau lanțului valorii a determinat mii de companii competitive să le introducă în sistemul lor metodologico-managerial, ceea ce a implicat reproiectarea sa.

Metodologia aplicabilă în ipostaza reproiectării locale, de sine stătătoare, a sistemului metodologico-managerial al firmei este parțial diferită de precedenta ipostază, mai ales în primele sale faze (figura nr. 4).

Figura nr. 4 – Reproiectarea separată a subsistemului metodologico-managerial

Indiferent pentru care din cele două variante de abordare se optează, esențiale sunt analiza și proiectarea riguroasă, pornind de la variabilele favorabile și nefavorabile schimbărilor, având în vedere resursele efectiv disponibile și principalele caracteristici ale culturii organizaționale. Firește, punctual de plecare în cazul ambelor variante metodologice îl constitue strategia de ansamblu a organizației. Schimbările impuse prin implementarea noilor sisteme, metode și tehnici manageriale este obligatoriu să conducă la realizarea în condiții cât mai bune a obiectivelor strategice, contribuind cât mai mult la menținerea și /sau dobândirea de avantaje competitive decisive de către firmă.

Aspecte majore privind implementarea proiectului sistemului metodologico-managerial

Elaborarea unui program riguros de implementare

In esență, operaționalizarea schimbărilor metodologico-manageriale proiectate are drept conținut principal cele patru faze incluse în această etapă conform metodologiei prezentate în tabelul nr. 1. Fără a intra în foarte multe detalii – deoarece conținutul operaționalizării proiectului, sistemului metodologico-managerial este tipic oricărui proces complex de implementare – ne referim în continuare la anumite aspecte ce au un impact determinant asupra reușitei depline a acestui process.

Tabelul nr. 1

Graficul Gantt – Program de implementare

Ansamblul complex al deciziilor și acțiunilor de introducere a noilor sisteme, metode și tehnici manageriale este necesar să aibă drept fundament un program judicios întocmit. Firește, cei mai implicați să-1 elaboreze sunt componenții echipei de proiectare managerială, care cunosc în detaliu atât sistemul metodologico-managerial, cât și schimbările preconizate. Concomitent se impune o puternică implicare a managerilor de nivel superior, care cunosc mult mai bine strategia, posibilitățile, necesitățile și starea actuală a organizației.

Programul este necesar să încorporeze toate deciziile și acțiunile cu caracter pregătitor și efector prin care se operaționalizează de fapt noul instrumentar managerial. Practica arată că se recomandă structurarea programului în două mari secțiuni corespunzătoare perioadelor de operaționalizare și obiectivelor specifice de realizat: secțiunea pregătitoare, în care se includ deciziile și acțiunile ce vizează asigurarea resurselor umane, tehnico-materiale, informaționale și financiare necesare, precum și pregătirea climatului necesar și remodelarea culturii organizaționale. Secțiunea operațională, în care se indică foarte precis, în ordine cronologică, acțiunile de realizat, resursele alocate, persoanele responsabile, factorii critici de luat în considerare și perioada necesară finalizării. O atenție deosebită trebuie acordată corelării diverselor acțiuni ținând cont de condiționările dintre ele și, atunci când este posibil, de suprapunerile în operaționalizare.

Atunci când proiectarea este complexă, încorporând un număr mare de acțiuni pregătitoare și de operaționalizare, se recomandă înscrierea lor într-o diagramă Gantt, astfel încât să se asigure o perfectă sincronizare temporală. Deosebit de important este acest aspect pentru stadiul premergător în care orice nearmonizare între acțiuni sau întârzieri are repercusiuni asupra duratei și reușitei operaționalizării întregului proiect. în tabelul nr. 2 prezentăm cu titlu exemplificativ un model de grafic Gantt utilizat în implementarea sistemului metodologico-managerial.

Tabelul nr. 2

Grafic Gantt privind implementarea noului sistem metodologico-managerial

Proiectul de program de implementare, însoțit de graficul Gantt, se prezintă managerilor de nivel superior care, în cadrul unei reuniuni speciale, îl analizează și aprobă, eventual, cu unele îmbunătățiri.

După definitivarea și aprobarea programului de implementare, se trece la operaționalizare, începând cu acțiunile de informare și sensibilizare a celorlalți manageri de nivel superior, mediu și inferior, care nu au fost implicați în proiectare.

Asigurarea unui climat favorabil schimbărilor de muncă

Este, indiscutabil, cea mai dificilă misiune ce revine proictantului și managementului organizației care dorește o "înnoire" metodologico-managerială de amploare.

Acest aspect implică două dimensiuni: pe de o parte, sesnsibiUzarea personalului managerial și de execuție la schimbare – promovarea de instrumente manageriale evoluate în contextul proiectării/reproiectării managementului fiind o schimbare majoră – și, pe de altă parte la modificarea culturii organizaționale în sensul transformării acesteia într-un vector al schimbării.

în ceea ce privește prima dimensiune, relevăm faptul că o pregătire adecvată a celor care vor participa nemijlocit la implementarea noului promovat prin schimbarea metodologico-managerială necesită o abordare multistadială, astfel:

stadiul I – organizarea de sesiuni de informare a managerilor din organizație, inclusiv a liderilor sindicali asupra obiectivelor, conținutului și avantajelor noului instrumentar managerial;

stadiul II – organizarea de cursuri de perfecționare cu managerii din eșalonul superior (top management), de ale căror decizii depind decisiv instrumentarul managerial pentru care se optează și celelalte modificări de fond în plan metodologico-managerial;

stadiul III – organizarea de cursuri de instruire a managerilor din eșalonul mediu și inferior (șefi de compartimente funcționale și operaționale, directori de centre de gestiune, directori de divizie ș.a.), ei fiind implicați nemijlocit în operaționalizarea noilor sisteme și metode manageriale, constituind o "curea de transmisie" între managementul de nivel superior și executanți;

stadiul IV – organizarea instruirii personalului de execuție, a specialiștilor din diverse compartimente funcționale și operaționale, care, prin profesie și post ocupat, participă nemijlocit la aplicarea soluțiilor metodologico-manageriale rezultate din proiectare.

în cadrul tuturor formulelor de sensibilizare și instruire, care se derulează, se au în vedere cu prioritate următoarele aspecte esențiale:

informarea generală asupra importanței și conținutului proiectului de management;

înțelegerea obiectivelor urmărite prin proiectarea noului sistem și a cunoașterii problemelor dificile și importante pentru firmă pe care acesta le rezolvă;

conștientizarea avantajelor pe care le vor genera noile sisteme, metode și tehnici la nivel de organizație, compartimente și salariați;

dobândirea cunoștințelor și deprinderilor necesare participării competente a fiecărui salariat la funcționarea sistemului metodologico-managerial perfecționat, corespunzător postului ocupat și sarcinilor specifice atribuite;

diminuarea rezistenței personalului la schimbări, concomitent cu motivarea sa pentru implicarea eficace în operaționalizarea schimbărilor metodologico-manageriale;

crearea unei stări de spirit, a unei atmosfere favorabile schimbărilor în general și a celor din instrumentarul managerial, în special.

Concomitent cu acțiunile de instruire a personalului o atenție majoră acordată remodelării culturii organizaționale și prin alte mijloace specifice, care vizează simbolurile, ritualurile, ceremoniile, statuturile și compartimentele individuale și de grup. Dat fiind complexitatea și importanța deosebită a culturii organizaționale, pentru performanțele și perspectivele firmei se recomandă apelarea la consultanți profesioniști care, punctual, să propună anumite acțiuni de remodelare culturală și să participe la operaționalizarea celor mai sofisticate și importante.

Implicarea amplă decizională și operațională a managerilor în implementarea noului sistem metodologico-managerial

Practic, toate demersurile la care ne-am referit nu sunt posibile fără quasipermanenta intervenție decizională și acțională a managerilor din cele trei eșaloane organizatorice – superior, mediu și inferior – orientate spre crearea și întreținerea condițiilor de natură umană, materială, financiară și informațională solicitate.

Firește, cea mai importantă este participarea efectivă și responsabilă a managerilor de nivel superior, începând cu însuși managerul general al organizației. Implicarea și participarea trebuie să înceapă odată cu inițiativa reproiectării sistemului metodologico-managerial. în funcție de obiectivele și amploarea instrumentarului managerial se optează pentru dirijarea echipei de proiectare de către managerul general sau de către managerul de nivel superior căruia îi este subordonat compartimentul ce se ocupă de soluționarea problemelor manageriale ale firmei.

Prezența unui manager de nivel superior competent în conducerea echipei de proiectare favorizează în mare măsură atât calitatea proiectării, cât și implementarea rezultatelor sale. Am subliniat în mod deosebit acest aspect deoarece în practică se constată că adesea managerii de nivel superior nu se implică în reproiectare, ceea ce se răsfrânge negativ atât asupra proiectului, cât și, îndeosebi, asupra eficienței lui. Absența managerului general sau a unui alt manager de nivel superior determină, de regulă, creșterea personalului la schimbări și implicarea mai redusă în procesele de înnoire a instrumentarului managerial.

O procedură care s-a constatat că dă bune rezultate este preluarea coordonării implementării de către managerul general, chiar dacă acesta nu a participat la activitatea de proiectare metodologico-managerială. Asumarea responsabilității de către acesta a operaționalizării proiectului atestă – în ochii subordonaților – importanța deosebită a schimbărilor preconizate, le sporește încrederea în rezultatele acțiunii și, implicit, îi motivează mai intens în acest sens.

In categoria deciziilor, în care este oportună implicarea nemijlocită a directorului general și/sau a celorlalți manageri de nivel superior, fac parte elementele înscrise în tabelul nr. 3

Tabelul nr. 3

Tipuri de decizii și acțiuni în care se recomandă implicarea nemijlocită a managerilor de nivel superior

Continuare – Tabelul nr. 3

ETICA ÎN AFACERI

Ca în orice dispută ideologică, și dezbaterile privind efectele procesului de globalizare au conturat de la început două tabere adverse, de pe poziții ireconciliabile, despărțite nu atât prin delimitări stricte de natură teoretică și conceptuală, ci mai ales de angajări atitudinale, cu o mare încărcătură afectivă.

Avem, pe de o parte, tabăra adversarilor înverșunați ai globalizării, care nu pierd nici un prilej pentru a înfiera nenorocirile ireparabile pe care le produce acest fenomen, militând cu fervoare pentru încetinirea controlată sau chiar pentru stoparea prin orice mijloace (de regulă violente și iraționale) a integrării economiei mondiale și revenirea la localism, particularism național, izolaționism cultural, protecționism economic și sabotarea marșului triumfal spre „dezastru planetar” al marilor corporații multinaționale, ca principali agenți ai globalizării. De cealaltă parte, adepții entuziaști ai globalizării nu contenesc să ridice în slăvi realizările și, mai ales, promisiunile unor schimbări de-a dreptul fabuloase ale integrării economiei mondiale în deceniile imediat următoare, profețind o creștere generală a avuției și bunăstării, a dinamismului și eficienței economice, în sfârșit, răspândirea în întreaga lume a valorilor, standardelor și modului de viață de tip occidental. De regulă, adversarii globalizării aparțin unor grupuri sociale sau categorii profesionale care au de pierdut, pe termen scurt sau mai îndelungat, o dată cu amplificarea procesului de globalizare, fie că este vorba de țările în curs de dezvoltare, al căror nivel de sărăcie relativă și chiar absolută stagnează ori se înrăutățește, fie că avem de-a face cu diverse categorii de oameni din țările dezvoltate sau din cele aflate în tranziție postcomunistă la economia de piață, cum este și cazul României, pentru care efectele actuale și de perspectivă ale globalizării nu sunt câtuși de puțin benefice, distrugând anumite echilibre sociale pentru a instaura o stare de dezordine și de instabilitate.

Globalizarea este, în primă instanță, un proces obiectiv și un fenomen de dezvoltare a lumii contemporane, generat de cauze impersonale și cu un mare potențial de transformare în bine a vieții oamenilor din întreaga lume. De aici încolo încep însă nuanțările. Unii spun: da, însă cel puțin deocamdată, globalizarea s-a desfășurat haotic, anarhic, exclusiv în beneficiul celor bogați, astfel încât valorificarea potențialelor binefaceri ale globalizării presupune o redefinire a strategiilor de integrare a economiei mondiale

și controlul acestora de anumite organisme internaționale, angajate față de anumite valori și principii etice clare și mult mai generoase. Alții admit că, într-adevăr, deocamdată nu toată lumea are de câștigat de pe urma globalizării, dar trebuie să avem ceva răbdare, până când campionii globalizării vor ajunge de la sine atât de interesați să aibă niște parteneri de competiție suficient de potenți ca să poată continua cu succes cursa către performanțe și mai ridicate, încât vor acționa benevol – dispunând și de resurse mai importante – în favoarea țărilor și grupurilor

dezavantajate, iar rolul instituțiilor internaționale trebuie să stimuleze și să supervizeze alinierea a cât mai multor țări la anumite standarde precis definite de compatibilitate cu economia mondială. Iată, pe scurt, cum se conturează aceste atitudini diferite în două lucrări de dată recentă și de foarte largă audiență.

Profesiunea de credință a lui Stiglitz este afirmată foarte onest și cât se poate de

limpede chiar la începutul prefeței: „Am scris această carte pentru că, pe când eram la Banca Mondială, am putut observa efectul devastator pe care globalizarea îl are asupra țărilor în curs de dezvoltare și mai ales asupra populațiilor sărace din aceste țări. Cred că globalizarea […] poate fi un factor al bunăstării și are potențialul de a aduce bogăția tuturor, în special celor săraci. Mai cred însă că, dacă așa stau lucrurile, felul în care se desfășoară procesul globalizării […] trebuie să fie radical regândit” (Stiglitz, op. cit., p. 9-10).

„Globalizarea în sine nu este nici bună, nici rea. Ea poate face foarte mult bine,

iar pentru țările din Asia de Sud Est, care au îmbrățișat globalizarea în condițiile impuse de ele, aceasta a fost extrem de folositoare, în ciuda pasului înapoi reprezentat de criza din 1997. Dar în multe părți ale lumii ea nu a adus foloase comparabile. Pentru mulți, globalizarea seamănă mai mult cu un dezastru total” (ibidem, p. 53). Stiglitz concede că globalizarea nu numai că poate să contribuie, ci chiar a contribuit efectiv la dezvoltarea multor părți ale lumii, și exemplele pe care

le invocă nu se referă doar la „Tigrii” din Asia de Sud-Est. Dacă pentru occidentali munca prost plătită din fabricile care lucrează în Lumea a Treia pentru Nike poate însemna exploatare, pentru mulți oameni din aceste țări a munci în fabrică este mult mai bine decât să scurme aplecați în noroi pentru a cultiva orezul cu metode milenare. Mulți oameni din țările sărace au avut acces la cunoaștere într-o măsură mult mai mare decât cei mai bogați oameni din lume în urmă cu un secol.

Protestele împotriva globalizării sunt o consecință directă a acestei conexiuni.

Chiar și atunci când globalizarea își arată latura sa negativă, există adesea și beneficii. Deschiderea pieții laptelui din Jamaica importurilor din SUA este posibil să-i fi afectat pe producătorii locali de lapte, însă copiii săraci au putut avea astfel lapte mult mai ieftin. Se poate ca firmele străine să afecteze interesele întreprinderilor de stat din țările în curs de dezvoltare, dar ele pot contribui și la introducerea noilor tehnologii, la pătrunderea pe noi piețe și la apariția unor noi domenii de activitate. Atât în favoarea globalizării.

Alternativele pentru care pledează Stiglitz nu sunt însă mai puțin discutabile, o dată

ce soluția este controlul pieței de către stat, modelul de reușită în asimilarea

benefică a globalizării fiind, în opinia lui, China.

În extrema opusă, a entuziasmului nedisimulat față de globalizare, se situează un publicist și comentator economic de mare succes din America, Thomas L. Friedman, autorul unui best seller intitulat Lexus și măslinul. Cum să înțelegem globalizarea (reeditat în anul 2000 și, la fel de rapid ca și cartea lui Stiglitz, tradus în românește un an mai târziu). În viziunea lui Th. Friedman, globalizarea nu este un fenomen fără precedente istorice, dar ceea ce se petrece

astăzi diferă de orice experiență istorică anterioară atât cantitativ, cât mai ales calitativ, prin noile tehnologii de telecomunicații. Și structura politică directoare a fenomenului contemporan diferă față de cea care a condus precedent globalizare, anterioară primului război mondial. „Această eră precedentă a fost dominată de puterea britanică, de moneda britanică și de marina britanică.

Actuala eră este dominată de puterea americană, de cultura americană, de dolarul American și de marina americană” (Friedman, 2001, p. 19). În treacăt fie spus, este remarcabil faptul că America, spre deosebire de Imperiul Britanic, domină lumea și prin cultură. Nu-i de mirare de ce destui antiglobaliști se recrutează și din Marea Britanie.

Deși scrie – ce-i drept, cu multă vervă și incontestabil talent – o carte de ziarist pentru cititorii de ziare, Th. Friedman își fixează ținte foarte ambițioase, aspirând ca amuzanta lui colecție de întâmplări mai mult sau mai puțin semnificative să corecteze „erorile” unor autori de talia lui Samuel Huntington sau Francis Fukuyama. În Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Huntington pornește de la premisa că „în lumea posterioară Războiului Rece cele mai importante distincții între popoare nu sunt ideologice, politice sau economice,

ci culturale” (Huntington, 1998, p. 29). Fără a-și pune întrebarea de ce, timp de mai bine de un secol, omenirea a putut fi zvârcolită de conflicte ideologice, economice și politice pe deasupra „faliilor culturale”, iar acum, după Războiul Rece, așa ceva ar deveni un fapt cu certitudine irepetabil. Huntington neagă posibilitatea unui nou sistem internațional structurat, anticipând asedierea lumii occidentale, conduse de americani, de către celelalte arii culturale, cele mai agresive fiind, din punct de vedere economic și demografic, Asia și Japonia, iar sub aspect militar, lumea islamică. (Din nefericire, atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001 și tot ceea ce a urmat și va mai urma în Orientul Mijlociu fac ca profețiile lui Huntington să nu mai pară chiar atât de nefondate.) După Huntington, viitorul omenirii este „tribalismul”.

La concluzii cu totul opuse ajunge Francis Fukuyama în lucrarea care l-a făcut celebru – Sfârșitul istoriei și ultimul om. „Istoria” în sens hegeliano-marxist, înțeleasă ca „un singur proces coerent, evolutiv, ținând cont de experiența tuturor oamenilor din toate timpurile” (Fukuyama, 1997, p. 5) nu se va sfârși în tribalism și în confruntarea pentru supremație între spații culturale impenetrabile, ci se va sfârși pur și simplu, în sensul că omenirea va ajunge, după lungi tribulații, la un singur sistem economic, social și politic – democrația și economia liberală de piață. Acest

sistem reprezintă ultima treaptă a Istoriei nu pentru că ar fi perfect și lipsit de nedreptăți, ci pentru că -în timp ce forme anterioare de guvernare erau caracterizate de grave deficiențe și absurdități care au dus în final la prăbușirea lor, despre democrația liberală se poate spune că este lipsită de asemenea contradicții interne fundamentale- (idem).

În centrul acestor dezbateri cu tentă ideologică accentuată asupra globalizării, corporațiile multinaționale joacă un rol de prim plan. Ele sunt acuzate că exploatează forța de muncă ieftină din țările în curs de dezvoltare, că distrug mediul înconjurător și că își folosesc influența formidabilă de care dispun pentru a antrena țările sărace ale lumii în așa-numita „cursă către abis” (engl. race to the bottom). Această expresie se referă la procesul prin care corporațiile multinaționale forțează țările din Lumea a Treia să se concureze între ele, alocând fondurile lor de investiții acelor țări care le oferă cele mai favorabile condiții, prin taxe și impozite scăzute, reglementări slabe de protecție a mediului și drepturi restrânse ale salariaților. Corporațiile multinaționale se apără la rândul lor invocând o serie de beneficii pe care țările în curs de dezvoltare le au de pe urma penetrării capitalului străin în economiile lor. Fie că aceste acuzații și, respectiv, contraargumentele menite să le risipească sunt întemeiate sau nu în practică, este neîndoielnic faptul că globalizarea solicită marilor corporații să își definească și să își legitimeze

criteriile și principiile etice ale activității lor.

Perspectiva economică

Perspectiva economică asupra sustenabilității s-a conturat inițial în modelele și

scenariile pesimiste privind limitele creșterii economice, date fiind resursele finite ale planetei noastre, începând cu faimosul Raport Meadows, publicat în 1974 sub egida Clubului de la Roma. Recunoașterea faptului că o creștere continuă a populației, a activității industriale, a exploatării resurselor și a poluării poate conduce destul de curând la declinul condițiilor de trai a impus abordarea strategiilor economice din perspectiva sustenabilității. Economiști precum Kenneth Arrow, Herman Daly și David Pearce au exercitat o influență din ce în ce mai notabilă asupra înțelegerii macroeconomice a sustenabilității.

Implicațiile pentru etica afacerilor ale acestui mod de gândire se pot structura la diferite niveluri. Un concept mai restrâns de sustenabilitate se concentrează asupra performanței economice a corporației ca atare: este responsabilitatea managementului să dezvolte, să producă și să comercializeze acele produse care asigură succesul economic pe termen lung al companiei.

Aceasta presupune, printre altele, adoptarea acelor strategii care duc la o creștere

stabilă a valorii acțiunilor corporației, a profiturilor și a sectorului de piață ocupat, evitându-se strategiile „explozive”, dar riscante și numai pe termen scurt. Un concept mai larg de sustenabilitate economică include atitudinea companiei față de cadrul economic în care operează și efectele activităților sale asupra acestuia. Mituirea sau formarea de carteluri, de exemplu, sunt nesustenabile, deoarece aceste activități subminează funcționarea pe termen lung a pieței. Se

poate spune despre corporațiile care practică evaziunea fiscală, recurgând la trucuri

și artificii contabile, că adoptă o strategie nesustenabilă: dacă aceste companii se sustrag de la finanțarea mediului politico-instituțional (școli, spitale, poliție, justiție), ele erodează înseși bazele instituționale ale succesului lor economic.

Perspectiva socială

Abordarea sustenabilității din perspectivă socială este de dată relativ recentă și încă

neasimilată de toți cei care utilizează acest concept – în parte și datorită unor

rețineri față de riscul ideologizării discuției prin invocarea unor responsabilități

sociale ale corporațiilor. Rezervele pot părea până la un punct justificate, deoarece

problema-cheie pe care o atacă abordarea sustenabilității din această ultimă

perspectivă este justiția socială.

În pofida creșterii spectaculoase a nivelului de trai din țările cele mai dezvoltate, Rapoartele anuale ale ONU constată disparități crescânde între nivelul de bunăstare din aceste țări și restul lumii, care adâncesc decalajele dintre țările bogate și cele sărace. Aceste rapoarte înregistrează insuficiența și continua deteriorare a serviciilor de bază din multe state, ceea ce se soldează cu satisfacerea precară a multor nevoi umane fundamentale. Dat fiind rolul lor de forță motrice a dezvoltării economice, afacerile sunt din ce în ce mai mult vizate de implicațiile acestor decalaje.

Preocupările cele mai presante în prezent sunt legate de stabilirea unor relații mai echitabile între consumatorii bogați din vest și lucrătorii săraci din țările în curs de dezvoltare, între populația urbană înstărită și cea rurală, mult mai nevoiașă, sau între bărbați și femei.

Implicații ale sustenabilității în etica afacerilor

Dat fiind acest spectru lărgit de expectații față de lumea afacerilor, pe care îl definește triplul bilanț al sustenabilității, se pot discerne clare implicații asupra eticii în afaceri. Problemele de natură etică, precum închiderea unor fabrici, tehnicile de marketing dubioase ori poluarea industrială, solicită considerarea unei mari varietăți de aspecte. Totuși, atingerea sustenabilității în fiecare din cele trei domenii și, cu atât mai mult, în toate deodată, rămâne deocamdată un vis

îndepărtat. Trebuie să recunoaștem că nu putem fi siguri de existența unor produse sau a unor întregi industrii sustenabile în sensul deplin al termenului. Totuși, în contextul promovării tot mai susținute a conceptului de sustenabilitate de către instituțiile guvernamentale, marile corporații, ONG-uri și mediile academice, este posibil și important să evaluăm practicile de etică în afaceri măcar din perspectiva potențialului lor de a contribui la creșterea sustenabilității. După cum precizează Elkington, triplul bilanț se referă mai puțin la anumite tehnici de contabilizare și

estimare cantitativă a performanțelor realizate pe cele trei dimensiuni și mai mult are în vedere revoluționarea modului în care companiile gândesc și acționează în afaceri, ținând seama de interesele pe termen lung ale unor categorii largi și diverse de stakeholders, de pe poziția unei abordări holiste a mediului economic, social și natural, în timp și spațiu.

Partea a-2-a

Studiu de caz

Discriminarea este actiunea prin care unele persoane sunt tratate diferit sau lipsite de anumite drepturi în mod nejustificat, pe baza unor considerente neîntemeiate.

În majoritatea tărilor democratice există legi împotriva discriminării, iar egalitatea de tratament este în general garantată de Constitutie. Cu toate acestea fenomenele de discriminare există chiar si în absenta unor legi pro-discriminare, si împotriva eforturilor legislative de combatere a fenomenului.

Printre cele mai frecvente fenomene de discriminare se află: discriminarea pe bază de vârstă, de avere, de convingeri politice, de nationalitate, de rasă, de sex, de religie, de orientare sexuală etc.

În România, potrivit legii nr. 324 din 14 iulie 2006, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restrictie sau preferintă, pe bază de rasă, nationalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenentă la o categorie defavorizată, precum si orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoasterii, folosintei sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului si a libertătilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social si cultural sau în orice alte domenii ale vietii publice.

1.      Funcția dumneavoastră este:

1.    șef de departament;

2.    agent vanzari;

3.    manager;

4.   administrator;

5.    avocat;

6.    inginer topograf;

7.    conduc propria mea afacere;

2.      Se poate vorbi de discriminare intre sexe in societatea romaneasca?

1. Da exista ;

2. O discriminare relativa ;

3. Cred ca exista o astfel de discriminare in Romania datorita

unei mentalitati specifice Europei de Est ;

4. Nu nu exista ;

5. Sigur ca da ;

6. Categoric da;

7. Da;

3.      Daca da cum se poate lupta impotriva acesteia?

1. Depinde de locul de munca unde se practica aceasta

2. Cu multa convingere , alaturi de parteneri credibili si de calitate, oferind solutii viabile in baza unei strategii realiste.

3. Prin afirmarea cit mai intensa a femeilor la nivel social si prin autocunoastere

4. Prin informarea corecta si continua a femeilor si a barbatilor din Romania asupra egalitatii de sanse.

5. Nu se poate

6. Devenind competitive, solidare si tenace

7. Nu sunt adepta a feminismului . Trebuie sa fim noi insine, sa nu acce

ptam compromisuri in ceea ce priveste drepturile noastre. In acest fel barbatii vor intalege pina la urma.

4.      Este acest tip de discriminare mult mai accentuata in Romania decat in alte tari?

1. Nu cred

2. Se pare ca nu

3. Nu

4. Cred ca acest tip de discriminare este foarte accentuat in Romania

5. Datorita mentalitatilor inca partiarhale, a dezumanizarii la nivelul constiintei de sine, a constiintei culturale datorate comunismului.

6. Nu neaparat, dar suntem inca foarte “tineri” in familia democratiilor autentice.

7. Cu siguranta.

5.      Este acest tip diferita atitudinea fata de viata a unei adolescente in comparatie cu a unei femei mature?

1. O femeie matura este mai responsabila de de actunile sale ;

2. Atitudinea cui? A barbatilor? Da ;

3. Da desigur ;

4. Da , aceasta atitudine diferita este determinata de experienta de viata ;

5. Evident ;

6. Sigur ca da ;

7. Fiecare cu punctul lui de vedere ;

6.      Cum se poate afirma independenta o tanara absolventa de facultate?

1. Este greu sa demonstrezi ce poti. Trebuie luata meseria de la “ matura”

2. Investind in ea, imbogatindu-si permanent performantele inca dinainte de absolvire

3. Autoperfectionindu-se si afirmindu-se

4. Lansindu-se in domeniul in care a studiat

5. Punindu-si in valoare capacitatile

6. Pregatita profesinal, limbi straine , ingrijita, ferma, sociabila.

7. Depinde de o multime de factori

CONCLUZII

Stiinta si practica deopotriva,metode si procedee de management constituie astazi unul dintre domeniile cele mai fascinante si cu o încarcatura intelectuala, emotionala si sociala dintre cele mai ridicate ale activitatii umane.

Importanta acestui domeniu, atât ca teren generos de investigatii teoretice interdisciplinare, cât si ca expresie pragmatica a talentului si capacitatilor pe care conducerea organizatiilor de toate tipurile si profilurile le presupune, a crescut treptat pe parcursul acestui secol, intensificându-se dupa cel de-al doilea razboi mondial si, cu deosebire, în ultimele decenii.
Problemele majore cu care se confrunta astazi si în viitorul previzibil societatea, au sanse sa fie rezolvate numai în masura în care metodele si procedeele de management practicate la nivelul organizatiilor se dovedesc, deopotriva, eficace si eficient în valorificarea resurselor materiale , umane, intelectuale folosite si maximizarea contributiei societatii în ansamblu.
Pentru economia româneasca aflata în transformare de la forma planificarii centralizate, administrativ-birocratice la cea de piata, puternic descentralizata, sunt imperios necesare adoptarea unor noi strategii ale dezvoltarii, reconsiderarii de fond ale vechilor mecanisme de functionare, crearea unui cadru principal nou de desfasurare a activitatilor de resurse umane si economice la nivel rational, teritorial si de organizatie
Am ales aceasta tema din dorinta de a întelege si a putea aplica concret metode si instrumente teoretice.
Primul capitol al lucrarii cuprinde caracterizarea generala a conceptului de management , respectiv un scurt istoric al metodelor , procedeelor care se regasesc in managementul general.
În al doilea capitol al lucrarii am prezentat metodele si procedeele de management in contextul actual de afaceri al pietei interne si externe evolutia managementul , tendintele , societatii manageriale.

BIBLIOGRAFIE

Niculescu O., Strategii manageriale de firmă,Editura Economică, București

Rădăceanu E.,Elemente specifice ale managementului strategic în condițiile reformei economice,Revista de management nr.2

Toculescu R.(1997) Principii de management performant în Tribuna ec. Nr. 14

Philip Kotler, Managementul marketigului,editura Teora,1998

Eugen Burduș,Tratat de management,Editura economică 2005

Armstrong Michael ,Managementul resurselor umane, Ed.Codecs, București 2003,Manual de practică

Burduș E.,Fundamentele managementului organizației,Ed.Economică,București 1999

Burduș E.Managementul schimbării organizaționale,Ed. Economică,București, 2003

Manolescu A. Managementul resurselor umane,Ed. Economică, București,2003

Nicolescu O.,Verboncu I. Metodologii manageriale,Ed. Tribuna Economică,București,2001

Manual Cower de management Ed. Codecs.2001 .BurdușE., Căprărescu Gh.

Fundamentele managementului organizației,Editura Economică, București, 1999 Emilian R. și colab.

– Managementul resurselor umane,Editura ASE, București, 2003 Ionescu Gh.

– Dimensiunile culturale ale managementului,Editura Economică,, București, 1996 Mercioiu V.

– Management commercial,Editura Economică, București, 1999 Mathis L. Robert, Panainte C. Nica, Costache Rusu

– Managementul Resurselor Umane,Ed. Economică, București, 1997 Petriu II. – Managementul resurselor umane,Ed. All, București, 1994
Globalizare http://xa.yimg.com/kq/groups/21067471/971237623/name/10+Cap.+8+Globalizare.doc

Metodologia manageriala http://www.scrigroup.com/management/METODOLOGIZAREA-MANAGERIALA55289.php
Reproiectatrea sistemului metodologico-managerial

http://www.scrigroup.com/management/REPROIECTAREA-SISTEMULUI-METOD44777.php

Responsabilitatea sociala http://xa.yimg.com/kq/groups/21067471/165428291/name/09+Cap.+7+Responsabilitate+sociala.doc

Etica afacerilor http://file.ucdc.ro/cursuri/C_2_223_Etica%20afacerilor%20in%20Comert,%20Turism%20si%20Servicii_Dina_Paulina.doc.doc

http://xa.yimg.com/kq/groups/21128127/450322540/name/Curs+Etica+Politica+2008+final.doc

http://eticaeconomic.blogspot.com/

Sisteme moderne de management

http://www.scrigroup.com/management/SISTEME-MODERNE-DE-MANAGEMENT43358.php

 http://biblioteca.regielive.ro/referate/alte-domenii/-356209.html