Metode Interactuve de Predare a Partilor de Vorbire In Gimnaziu

Cuprins:

Introducere……………………………………………………………….

Capitolul I

Părțile de vorbire în limba română contemporană………………………………..

Capitolul II

Morfologia în programa școlară și în manualele alternative pentru gimnaziu…………………………………………………………………………………

Capitolul III

Metode interactive de predare a părților de vorbire în gimnaziu și impactul acestora-studiu de caz…………………………………………………….

Concluzii

Bibliografie

Capitolul 1.

Părțile de vorbire în limba română contemporană

După cum se menționează în primul volum al Gramaticii Academiei, la pagina 37, părțile de vorbire reprezintă cea mai veche și cea mai răspândită clasificare a cuvintelor. Încadrarea într-o clasă diferențiată constă în surprinderea particularităților specifice ale cuvintelor, care permit organizarea acestora în procesul comunicării, din acest punct de vedere morfologia prezintă importanța similară pe care o au operațiile matematice de bază, care permit trecerea la calcule complexe. Cele două criterii de clasificare a părților de vorbire sunt:

Capacitatea acestora de a-și schimba forma în comunicare interacționând cu alte cuvinte.

Capacitatea de a avea înțeles de sine stătător sau dependența de alți termeni.

Primul criteriu grupează părțile de vorbire în două categorii:

Flexibile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele și verbul

Neflexibile: adverbul, interjecția, prepoziția, conjuncția.

Al doilea criteriu distribuie părțile de vorbire în două clase de asemenea:

Instrumente gramaticale: articolul, prepoziția și conjuncția

Părți de vorbire independente: substantive, adjective, numerale, pronume, verbe, adverbe și interjecții.

Studiile efectuate de către cercetători au stabilit că un om care trăiește 70 de ani, rostește un miliard de cuvinte, iar dintre acestea jumătate sunt substantive. Filologii care au contribuit la realizarea Gramaticii Limbii Române apărute la Editura Academiei au stabilit prin inventarieri multiple, observații și cercetări că 50% din vocabularul limbii române este reprezentat de substantive (pag.61), iar celelalte clase lexico-gramaticale sunt definite în fucție de substantive și de verbe, care alcătuiesc împreună nucleul comunicării.

Substantivul reprezintă o parte de vorbire flexibilă care denumește lucruri, ființe, însușiri, stări sufletești, fenomene ale naturii. (Ștefania Popescu, 2003, p.11)

În funcție de anumite criterii, substantivele sunt de mai multe tipuri:

După obiectul denumit:

substantive comune : masă, casă, ceas, tricou, carte, televizor

substantive proprii: Mihaela, Prahova, Mediaș, Ion, București

După numărul de cuvinte utilizate pentru a denumi un lucru:

substantive simple: floare,mașină,calculator,stilou,pernă

substantive compuse: bunăstare, floarea-soarelui, steaua-de-mare, papă-lapte, rea-voință

După maniera de acceptare a categoriei de număr:

substantive numărabile:

substantive nenumărabile

Substantivele defective de număr reprezintă capcane ale limbii române, în care cad adesea vorbitorii obișnuiți, dar și elitele sau modelele sociale, lucru care ne permite să semnalăm necesitatea întocmirii unui dicționar care să conțină toate substantivele defective de număr în ordine alfabetică, deoarece este mai greu să fie utilizat mereu DOOM-ul pentru elucidarea dilemelor. Tot pentru utilitatea procesului de predare-învățare centrat pe elev semnalăm cu îngrijorare că anumite manuale de gimnaziu le oferă elevilor informații incomplete din care se poate deduce că există substantive care au numărul plural și singular, ignorând noțiunea de defectivitate a numărului. Acest lucru este eronat, deoarece din moment ce au achiziționat această informație, elevilor le este greu mai târziu să trateze cu seriozitate substantivele defective de număr. Trecerea unui substantiv de la singular la plural în limba română este un fenomen complex, caracterizat prin schimbări fonetice (alternanțe), prin transformări morfologice (desinențe), dar și sintactice (acordul între subiect și predicat).

Categoria gramaticală a numărului substantivelor reprezintă o provocare permanentă pentru vorbitorii de limba română, dar și pentru specialiști prin prezența substantivelor care sunt defective de singular: câlți, zori sau defective de plural: feudalism, foame, sete, aur, fier, mazăre, care au două sau trei forme de plural cu semnificații diferite: cap/capi/capete/capuri, corn/cornuri/corni/coarne, prin alternanțele fonetice care au și rol de diferențiere semantică: masă/mase/mese, prin substantive care au formă unică de plural și de singular: pui, ochi și nu în ultimul rând substantivele colective: muncitorime, mulțime, boierime, stol, card, grup, popor, oaste, grămadă.

Dacă substantivul frig, ce semnifică disconfortul generat de anotimpurile reci, nu are formă de plural, există termenul de friguri utilizat numai la plural care înseamnă o boală. Este improprie reuniunea celor două cuvinte, în structuri de tipul: „Am suportat niște friguri în Siberia, de mi-au intrat în oase”. Se pot comite greșeli și la utilizarea numelui fier cu sensul de metal la plural. Fiare are sensul de sălbăticiuni și nu este pluralui unui substantiv defectiv de acest număr. Cu toate acestea, internetul este plin de anunțuri care conțin oferte de vânzare-cumpărare fiare vechi. Însușirile umane nu au forme de plural. Dacă această regulă nu se achiziționează, vorbitorul va utiliza eronat pluralul bunătăți, în contexte pline de ambiguitate: „Am avut parte de ajutoarele și bunătățile multor oameni”, în loc de : „De Crăciun, masa este plină de bunătăți.”

Manualele de gimnaziu tratează superficial categoria gramaticală a numărului substantivelor, iar cele de liceu le cer elevilor să opereze cu subtilități, saltul fiind mare, iar dificultatea exercițiilor nefiind constantă și conform principiului pedagogic „de la simplu la complex”. Atât în domeniul vocabularului, foneticii, morfologiei, sintaxei și literaturii, între cunoștințele din gimnaziu și cele din liceu este discrepanță, trecerea fiind cam bruscă la disciplina limba și literatura română. Substantivului trebuie să i se acorde o atenție specială pentru că numele este o parte importantă de vorbire în economia limbii române, chiar dacă anumiți specialiști consideră verbul ca fiind nucleul comunicării.

Noul DOOM promovează variante substantivale libere, atât pentru forma de singular: acont/aconto, bulgăr/bulgăre, cartilaj/cartilagiu, chestiune/chestie, clovn/claun, halo/halou, lăcaș/locaș, piuneză/pioneză, poliloghie/polologhie, tract/tractus, zi/ziuă, cât și pentru forme de plural: cicatrice/cicatrici, debușee/debușeuri, evuri/evi, jersee/jerseuri, poncifuri/poncife, regaluri/regale, sloganuri/slogane, torenți/torente, vopsele/vopseluri, dar și pentru categoria de caz, respectiv forme de genitiv-dativ: îmbrăcăminte/îmbrăcăminții, savoarei/savorii. Listele de memorat ale variantelor literare libere sunt lungi și numeroase, cuprinzând și substantivele: anteturi/antete, amanete/amaneturi, căpșune/căpșuni, cireșe/cireși (fructe), cearșaf/cearceaf, coperte/coperți, corigent/corijent, filosof/filozof, ferăstrău/fierăstrău, ligheane/ lighene, luminescență/luminiscență, muschetar/mușchetar, niveluri/nivele, pântec/pântece, percheziție/perchiziție, pieptăn/pieptene, sandvici/sendviș, tobogan/topogan, tumoare/tumoră.

Desinențele sunt instrumente morfologice pentru realizarea categoriei de număr a substantivului, iar acestea sunt:

ă cea mai neproductivă desinență de plural, utilizată pentru genul masculin: ou/ouă.

desineța i care implică dificultăți de ortografie, atunci când un alt i se află în rădăcina cuvântului, mai precis în partea finală a acestuia: cafegiu/cafegii, fiu/fii, studiu/studii, excursie/excursii.

desinența e: fată/fete, tunet/tunete, nivel/nivele, scaun/scaune, casă/case.

desinența pentru formarea genului neutru: tablou/tablouri, chibrit/chibrituri, bibelou/bibelouri

Referitor la cuvintele recent intrate în limba română, DOOM-ul a propus soluții diferite, în funcție de comportamentul acestora fonetic, sintactic și morfologic:

a) folosirea unor substantive cu aceeași formă la singular și la plural: dandy, gay, hippy, peso, playboy;

b) încadrarea în modelul substantivelor românești, prin formarea pluralului: la cele masculine — cu desinența -i, cu altenanțele fonetice corespunzătoare: adidași, bodyguarzi/bodigarzi, brokeri, dealeri, rackeți, ca boși; la cele neutre, în general cu desinența -uri, legată direct la cuvintele — chiar neadaptate sub alte aspecte — care se termină în litere din alfabetul limbii române pronunțate ca în limba română: boarduri [borduri], clickuri [clicuri], gadgeturi [gheǧeturi], itemuri [itemuri], trenduri [trenduri];

c) prin cratimă la cuvintele a căror finală prezintă deosebiri între scriere și pronunțare (bleu-uri [blöuri], show-uri [șouri]) sau care au finale grafice neobișnuite la cuvintele vechi din limba română: party-uri, story-uri. (http://dictionarul-ortografic.blogspot.ro/2010/10/664-pluralul.html)

Substantivele terminate în x au desinența de plural cși, conform exemplelor: sfinx/sfincși, ortodox/ortodocși, index/indecși. În general, se insistă pe regula conform căreia substantivele masculine cu rădăcina terminată în -i au la plural nearticulat -ii (i din rădăcină + i desinența de plural) și la plural articulat -iii: copil – copii – copiii și substantivele masculine terminate la nominativ si acuzativ singular nearticulat in diftongul –iu prezintă o formă similară de plural: geamgiu/geamgii, uliu/ulii, cafegiu/cafegii. În vorbirea și scrierea curentă, principiul s-a extins și la substantivele masculine terminate la nominativ și acuzativ singular nearticulat în vocala -u, precedată de două sau trei consoane, din care ultima este r sau l, cei care nu știu regulile se ghidează după ceea ce aud când pronunță și scriu de obicei un i în plus. Astfel codru, membru, tigru dobândesc forme incorecte de plural în scriere, ca și adjectivele: albastru și negru.

Genul substantivelor este în interdependență cu categoria gramaticală de număr, deoarece aparteneța la gen se realizează prin opoziția singular/plural, exceptându-le pe cele care sunt defective de număr.

Genurile substantivelor sunt:

masculin: este caracterizat de opoziția prin numărare un/doi, exemple: un câine (singular) – doi câini (plural); un copil/doi copii, un perete/doi pereți.

feminin: are ca marcă perechea de numerale cardinale o/două, exemple: o fată (singular) – două fete (plural); o cutie/două cutii, o carte/două cărți, o rață/două rațe.

neutru: prezintă marca de singular a masculinului și corespondentul de plural al femininului: un/două, un tablou (singular) – două tablouri (plural).

Substantivul epicen, care are o singură formă pentru masculin și feminin: cărăbuș, elefant, țânțar, privighetoare, dihor, greier, vultur, lebădă, papagal, demonstrează că putem vorbi de defectivitate de gen a substantivelor, după cum există defectivitate de număr.

Substantivele mobile sunt substantive care au masculinul format de la feminin sau femininul format de la masculin: urs/ursoaică, cățel/cățea, rege/regină, vulpe/vulpoi. (Ștefania Popescu, 2003, p.21)

Articolul reprezintă partea de vorbire flexibilă care nu poate îndeplini functia de parte de propoziție. (Ștefania Popescu, 2003, p.95)

În funcție de anumite criterii, articolul se clasifică astfel:

După sens:

articol hotărât : -l, -le, -a, -i, -lui, -lor

articol nehotărât: un, o, unui, unei, niște, unor

După poziția articolului:

articol enclitic (articolul hotărât propriu zis)

articole proclitice: articolul posesiv: al, a, ai, ale; articolul demonstrativ (adjectival): cea, cel, cei, cele; articolul nehotărât: niște, unor, unui; articolul hotărât lui

Importanța verbului în economia comunicării scrise sau orale a fost subliniată de Victor Hugo prin evaluarea metaforică: „Cuvântul este verb și verbul este Dumnezeu”, de Nichita Stănescu prin imperativul metaforic: „Să punem șapte coroana nu pe capul poetului, ci pe verbul versului!”, iar de lingviști prin următoarea evaluare științifică: „Verbul este o clasă lexico-gramaticală cu un inventar extrem de bogat și deschis, distingându-se, în raport cu alte părți de vorbire, prin mai multe trăsături.” (Iorgu Iordan – Al. Rosetti, 2005, p. 323).

Modurile arată cum se raportează acțiunea la realitate din punctul de vedere al vorbitorului.

Comportamentul morfologic al verbului este complex, mai ales datorită faptului că modurile nepersonale ale verbului, cu excepția infinitivului care echivalează și substituie imperativul în anumite enunțuri, anulează înaltele potențiale deictice uzuale (de timp, de mod, depersoană și de număr) ale acestei clase morfologice, precum și rolul central de distributor de funcții sintactice și de roluri tematice și de purtător de predicativitate. Aflat în această postură, verbul se deplasează din poziția de nucleu al propoziției către alt rol sintactic.

Verbul, o clasă gramaticală complexă, este greu de definit, deoarece nu se poate surprinde totalitatea ariilor sale semantice. Dificultatea de a reda în cuvinte puține paradigma a ceea ce exprimă verbul se poate demonstra prin compararea a două definiții ale acestuia: „Verbul este partea de vorbire care arată acțiunea, starea sau existența.” (Crișan et al, 1997, p. 101).

Cele mai multe verbe exprimă acțiuni ale obiectelor: Pisica toarce. /Maria citește. Celelalte verbe pot arăta:

– stări ale obiectelor: Andreea stă la umbră. /În apropiere este un lac.

– posesia unui obiect de către alt obiect: Ioana are un creion colorat.

– necesitatea unui obiect sau a unei acțiuni: Am nevoie de o carte. /Trebuie să învăț.

– posibilitatea de a face o acțiune: Pot să-l desenez.

– voința sau dorința unei persoane de a obține un obiect sau de a face o acțiune: Vreau o floare. /Vreau (doresc) să vizitez muzeul. (Ștefania Popescu, 2003, p.237).

Categoriile gramaticale ale verbului sunt: modul, timpul, persoana, numărul, conjugarea și diateza.

Modul reprezintă categoria gramaticală specifică verbului care arată felul în care locutorul consideră acțiunea sau starea exprimată de verb. ( Elena Silvestru, 2007, p. 92).

Pentru că infinitivul denumește acțiunea, este utilizat la inventarierea verbelor și așezarea acestora în ordine alfabetică în dicționare. Strategia este valabilă pentru toate limbile vorbite pe glob, nu numai pentru limba română. În infinitiv se află paradigma completă a unui verb, de aceea acest mod nepersonal se dovedește o adevărată chintesență informațională. Infinitivul stabilește, prin apartenența la conjugare: „1. Acțiunea de a (se) conjuga și rezultatul ei; 2. Flexiunea verbului; 3. Categoria de verbe cu aceeași terminație la infinitiv, care se conjugă în mod asemănător”. ( http://dexonline.ro/definitie/conjugare).

Conjugarea

Comportamentul morfologic al verbelor este determinat de sunetul sau grupul final de sunete, astfel:

Conjugarea I→Vocală a/diftong ascendent ea, în cazul verbului a crea, a dansa, a desena.

Conjugarea a II-a→diftong ascendent ea: a plăcea.

Conjugarea a III-a→semivocală e: a merge, a zice, a face.

Conjugarea a IV-a→semivocală i sau î: a coborî, a iubi, a omorî.

Divergențele de opinii între specialiști apar în cazul explicării structurii morfologice a infinitivului, în special a morfemului mobil a. Elena Silvestru, alături de colegii săi, Ion Toma și Lucian Chișu consideră că a este prepoziție (Elena Silvestru, 2007, p.92), în timp ce colectivul de autori ai Gramaticii Academiei motivează științific reținerea în a acorda valoarea de prepoziție acestei mărci mobile a infinitivului: „Acest a apare și în pozițiile sintactice de subiect și de complement direct: Se cuvine a reflecta; Continuă a lucra; precum și în construcția predicativă a infinitivului : A nu se fuma!, poziții necaracteristice pentru prepoziții și necerând prezența acesteia”. (Iorgu Iordan – Al. Rosetti, 2005, p. 488).

Schematic, conform celor două opinii, structura infinitivului este următoarea:

1) Prepoziția a+radical+sufix variabil, în funcție de conjugare;

2) Marca mobilă/morfemul mobil a+radical+sufix variabil, în funcție de conjugare. Ambele formule pot fi reduse pentru o mai bună înțelegere la schema: parte fixă+parte variabilă+parte variabilă.

Modurile personale ale verbului sunt: indicativul, condițional-optativul, conjunctivul și imperativul.

După cum se poate observa există paritate între modurile nepersonale și personale, comună fiind cifra 4.

Cel mai simplu dintre acestea este imperativul, deoarece exprimă o rugăminte, un îndemn, o poruncă, se recunoaște după semnele de punctuație și tonalitate și are forme pentru persoana a II-a numerele singular și plural și timpul prezent: Ascultă-ți părinții!/Fii curajos mereu!/Spune adevărul mereu!

Deși exprimă o acțiune sigură, reală, indicativul, fiind modul cu cele mai numeroase timpuri, este receptat cu dificultate de către elevi. O acțiune percepută ca fiind sigură este exercitată atât în momentul vorbirii, cât și în trecut sau viitor, trecutul fiind descompus în mai multe nuanțe: perfectul compus, perfectul simplu, imperfectul și mai mult ca perfectul.

Timpul prezent arată o acțiune ce se desfășoară în momentul vorbirii.

Exemplu: dansez, dansezi, dansează, dansăm, dansați, dansează.

Timpul imperfect exprimă o acțiune neterminată.

Exemplu: alergam, alergai, alerga, alergam, alergați, alergau.

Timpul perfect compus arată o acțiune trecută și terminată.

Exemplu: am cântat, ai cântat, a cântat, am cântat, ați cântat, au cântat.

Timpul perfect simplu exprimă o acțiune trecută și terminată.

Exemplu: citii, citiși, citi, citirăm, citirăți, citiră.

Timpul mai mult ca perfect exprimă o acțiune trecută săvârșită înaintea altei acțiuni trecute.

Exemplu: citisem, citiseși, citise, citiserăm, citiserăți, citiseră.

Timpul viitor arată o acțiune ce se va desfășura după momentul vorbirii.

Exemplu: voi cumpăra, vei cumpăra, va cumpăra, vom cumpăra, veți cumpăra, vor cumpăra.

Timpul viitor anterior arată o acțiune ce se va întâmpla înaintea altei acțiuni viitoare.

Exemplu: voi fi citit, vei fi citit, va fi citit, vom fi citit, veți fi citit, vor fi citit.

Timpul viitor popular arată o acțiune ce se va desfășura după momentul vorbirii.

Exemplu: o să citesc, o să citești, o să citească, o să citim, o să citiți, o să citească.

Diateza reprezintă modificarea pe care o suferă verbul pentru a indica raportul dintre acțiunea pe care o exprimă și subiectul gramatical.

La diateză activă acțiunea este realizată de subiectul gramatical. (Elevii scriu lecția./Profesorii pun note.)

Diateza reflexivă se diferențiază de diateza activă prin prezența pronumelor reflexive în cazul dativ și acuzativ. Nu are modurile participiu și supin. (mă joc, te joci, se joacă, ne jucăm, vă jucați, se joacă).

Diateza pasivă indică faptul că acțiunea este realizată de subiectul gramatical.Verbul la diateza pasivă are funcția de predicat verbal. (Merele au fost culese de ei./Andreea a fost laudată de către diriginte.)

Adjectivul este partea de vorbire care arată însușirile unui obiect, ființă având ca regent un substantiv sau un înlocuitor al acestuia. (Ștefania Popescu, 2003, p.107)

Criteriile de clasificare ale adjectivelor sunt:

După proveniență:

Adjective propriu-zise: mare, amar, frumos, urât, tânăr, bătrân.

participiu adjectival: zvon auzit, roman citit, exercițiu scris

gerunziu adjectival: pâine aburindă, sobă fumegândă , mână tremurândă

numerale cu valoare adjectival: un copil, opt bomboane, cinci pâini

adjective provenite din pronume: această fată/acest caiet, alt om, fiecare cal

adjective provenite din adverbe: așa, astfel, bine, repede;

adjective provenite din prepoziții: asemenea, aidoma, potrivit, mulțumită, contrar, conform.

După structură:

• simple: bun, albastru, bogat, bătrân, sărac;

• compuse: cumsecade, binecrescut, galben-auriu, alb-gălbui, tehno-științific, franco-român.

După forme flexionare:

• invariabile: mov, eficace, feroce, kaki, grena, lila, gri, bleumarin, crem, bej;

• variabile: dulce/dulci, veche/vechi,mare/mari

Categoriile gramaticale la un adjectiv care nu prezintă defectivitate sunt: numărul, genul, cazul și gradul de comparație.

Intensitatea caracteristicii exprimate de adjectiv reprezintă gradul de comparație al acestuia.

Pozitiv sau gradul 0: Ea este frumoasă.

Comparativ: – de inferioritate: E mai puțin frumoasă.

-de egalitate: E la fel de frumoasă.

-de superioritate: E mai frumoasă.

Superlativ – relativ:

Superlativ – relativ: – de inferioritate: cea mai puțin frumoasă;

-de superioritate: cea mai frumoasă;

– absolut: grammatical – foarte frumoasă; stilistic – teribil de frumoasă, frumoasă-frumoasă, foc de frumoasă.

Nu toate adjectivele realizează categoria gradului de comparație. Explicația defectivității se face în funcție de încadrarea formei adjectivelor sau a calităților exprimate de acestea:

unele au exclusiv formă de superlative: maxim, minim, superior, inferior, principal, secundar, esențial, fundamental, capital, optim, perfect, desăvârșit, enorm, imens, nesfârșit .

altele exprimă calități absolute: corect, greșit, muritor, nemuritor, mort, viu, născut, nenăscut.

Pronumele este partea de vorbire cel mai bine reprezentată, prezentând atât forme personale, cât și nepersonale. Din cele nouă tipuri de pronume, doar patru au forme personale: pronumele personal, pronumele reflexive, pronumele și adjectival pronominal de întărire, pronumele și adjectival pronominal posesiv, iar în categoria celor fără forme personale se încadrează: pronumele și adjectivul pronominal demonstrativ, pronumele și adjectivul pronominal relativ, pronumele și adjectivul pronominal interogativ, pronumele și adjectivul pronominal nehotărât și pronumele și adjectivul pronominal negativ.

Cea mai simplă definiție a pronumelui prezentă în aproape toate manualele de gimnaziu, în gramatici și în lucrările auxiliare este următoarea: „Pronumele este partea de vorbire flexibilă care ține locul unui substantiv.” (Cârstea et al, 2013, p. 82).

Pronumele personale are forme accentuate și neaccentuate la cazurile acuzativ și dativ: vă, m-. mi, pentru voi, ți. De asemenea formele dânsul, dânsa, dânșii aparțin acestei categorii pronominale, deși sunt eronat percepute ca fiind forme de politețe.

Pronumele personal de politețe are forme pentru persoanele a II-a și a III-a la toate cazurile: dumneavoastră, dumneata, dumnealor. Semnalăm prezența formelor populare ale pronumelui personal de politețe: mata, mătăluță sau a formulelor reverențioase de tipul: Domnia Ta, Alteța Sa, Excelența Sa, Luminăția Sa.

Pronumele reflexive este identic cu subiectul verbului, având forme proprii numai pentru cazurile acuzativ și dativ ale persoanei a III-a, pentru persoanele I și a II-a, împrumutând forme neaccentuate ale pronumelui personal. Acesta nu are funcție sintactică în momentul în care însoțește un verb la diateza pasivă.

Pronumele posesiv are semnificație dublă, deoarece are capacitatea de a exprima simultan atât obiectul posedat, cât și posesorul, fiind însoțit de articolul posesiv genitival: al meu, al nostru, a voastră. Acesta nu are forme pentru persoana a III-a plural. Când pronumele posesiv are ca regent un substantiv, se transformă în adjectiv pronominal posesiv, acordându-se în gen, număr și caz cu regentul său.

Pronumele demonstrativ se clasifică după indicațiile privind plasarea în spațiu pe care le oferă în: pronume demonstrative de apropiere: acesta, aceasta; de depărtare: acela aceea, de identitate: același, aceeași sau de diferențiere: celălalt, cealaltă. Și pronumele demonstrative acceptă ca regent un substantiv, caz în care se acordă cu categoriile gramaticale ale acestuia devenind adjectiv pronominal demonstrativ.

Pronumele nehotărât oferă indicații vagi asupra obiectului, având forme simple: alta, una, toți, toate sau compuse: fiecare, oricare, oricine, altcineva. În cazul în care determină un substantiv și se acordă cu acesta în gen, număr și caz ia valoarea morfologică de adjectiv pronominal nehotărât.

Pronumele relativ se remarcă prin rolurile sale sintactice: în frază leagă subordonata de regent sa, având funcție sintactică și în propoziție: Nu știu cine va lua premiul întâi. Care, cine, ce , ceea ce sunt exemple de pronume relative. Și acest tip de pronume se transform în adjectiv pronominal corespunzător nomenclaturii sale când are ca regent un substantive ca în următorul exemplu: Nu știm care muncitor a greșit piesa.

Pronumele interogative au forme identice cu ale pronumelor relative utilizate în conotații interogative, cum ar fi: Cine va lua premiul întâi?/Care este mai frumos?/Ce ai mâncat azi? Când se subordonează unui substantiv devine adjectiv pronominal interogativ ca în exemplele: Care copil este mai cuminte?/Ce bijuterie este mai scumpă?

Pronumele negative au înțeles negativ și sunt utilizate în context negative, cum ar fi: Nu a venit nimeni./Nu îmi place nimic. Nimeni este folosit pentru persoane, iar nimic pentru lucruri, dar formele niciunul, niciuna se referă atât la lucruri, cât și la persoane. Când se acordă în gen, număr și caz cu un substantive regent, ca în exemplul următor: Niciun copil nu este cuminte mereu este adjectiv pronominal negativ.

Formulări de tipul: nu am nimic, nu știu nimic sunt corecte și subliniază un mesaj categoric. Limba engleză se află în antiteză cu acest concept și consideră dubla negație o greșeala gramaticală. Așadar în engleză nu putem avea formularea I don’t know nothing. Aceasta este înlocuită cu I don’t know anything. (Nu știu nimic).

Pronumele de întărire este utilizat în limba română actuală mai mult ca adjectiv pronominal de întărire, subliniind importanța cuvântului determinat: Eu însămi am greșit./El însuși a fost martor la accident.

Numeralul este partea de vorbire flexibilă al cărui înțeles lexical deplin exprimă un număr sau ordinea numerică a obiectelor sau a ființelor.

Această parte de vorbire se clasifică după următoarele criterii: structură și sens.

După structură, numeralele sunt:

a) simple: doi, cinci, zece, sută, milion

b) compuse: doisprezece, treizeci si doi

După sens distingem :

numerale cardinale: șase, opt, o mie.

Observație: Numeralele de la douăzeci în sus au valoare substantivală și când sunt urmate de un substantiv, iar substantivul respectiv este legat de numeral prin prepozitia de, cu funcție sintactică de atribut prepozițional.

Exemple: Cumpăr cinci pâini. (Numeralul cardinal are valoare adjectivală); În grădină am douăzeci și cinci de flori. (Numeralul are valoare substantivală).

numerale ordinale: al doilea, a doua, al șaptelea.

Numeralele ordinale exprimă ordinea prin numărare a obiectelor: întâiul, al patrulea, a opta, al unsprezecelea.

Numeralul are valoare substantivală când este folosit singur în context, înlocuind un substantive: Zece au sosit târziu./Colegul tău este al treilea din stânga.

numerale colective: arată însoțirea mai multor obiecte sau ființe: amândoi, tustrei, toți cinci

numerale multiplicative: indică proporția în care crește o calitate: Câștigul înzecit l-a bucurat.

numerale distributive: Aleargă câte patru.

numeralul adverbial notează de câte ori se petrece acțiunea: S-a rănit de trei ori./A pierdut la jocurile de noroc de zece ori.

Interjecția este partea de vorbire neflexibilă, prin care se exprimă formule de salut: noroc, pa stări sufletești: of, ah, vai, îndemnuri: hai, formule de adresare: mă, măi, bre sau se imită zgomote din natură: cucurigu, pleosc, trosc. (Ștefania Popescu, 2003, p.389)

După structură, interjecțiile pot fi simple: of, ah, vai, pa, noroc sau compuse: hei-rup, tura-vura, tic-tac. Interjecțiile repetate din motive stilistice nu sunt considerate compuse: mor-mor, ham-ham, mac-mac.

În general, interjecțiile nu au funcție sintactică, dar unele dintre ele sunt predicative putând avea rolul de predicat verbal ca în următoarele exemple: Iată (uite) o gărgăriță!; Și zvrrr! cu un bolovan.

Punctuația interjecției este specifică unei sintagme exclamative, adică este izolată prin virgulă de restu l propoziției, iar semnul final de punctuație este cel al exclamării. (Vasilica Zegreanu, 2013, p.56)

Adverbul este partea de vorbire neflexibilă care poate avea ca regent un verb, un adjectiv sau un alt adverb, exprimând circumstanța în care are loc o acțiune sau caracteristica acesteia sau a unei însușiri. (Ștefania Popescu, 2003, p.372)

Cele cinci criterii de clasificare a adverbului sunt:

După structură

După înțeles

După proveniență

După disponibilitatea de a avea grade de comparație.

După capacitatea de a îndeplini funcția sintactică de predicat

După forma lor, adverbele pot fi:

simple: sus, acum, atunci, bine, rău

compuse: departe cândva, deodată.

Semnificația împarte adverbele în:

Adverbe de mod: agale, alene, anevoie, așa

Adverbe de loc: aici, acolo, afară, departe, aproape

Adverbe de timp: acum, atunci, odată, astăzi, ieri.

Există adverbe propriu-zise sau provenite din alte părți de vorbire, cum ar fi: primăvară, iarnă, seară, bărbătește, românește.

Adverbele: desigur, firește, poate, negreșit, pesemne, sigur și probabil însoțite de conjuncții au funcția de predicat verbal.

Puține adverbe cum ar fi: bine, rău, ușor au grade de comparație ca adjectivele, în timp ce majoritatea nu suportă grade de comparație. Din categoria adverbelor fără grade de comparație reținem următoarele exemple: nu, așa, niciodată, atunci, cândva.

Prepoziția reprezintă partea de vorbire neflexibilă care nu are înțeles de sine stătător. (Ștefania Popescu, 2003, p.398)

Clasificarea prepozițiilor:

prepoziții simple: sub, pe, de, peste;

prepoziții compuse: dinspre, deasupra, înspre, printre, de către, fără de, de pe, de după, de la, de lângă, de peste, pe lângă, pe sub, până la, până spre.

prepoziții specifice cazului genitiv: împrejurul, înaintea, în fața, de-a latul, de-a stânga.

prepoziții specifice cazului dativ: grație, datorită, mulțumită, contrar, conform, potrivit, aidoma și asemenea.

prepoziții specifice cazului acuzativ: cu, pe de la, pentru fără, față de.

Conjuncția este partea de vorbire neflexibilă, auxiliară și neanalizabilă care poate avea rol la nivelul frazei sau în cadrul propoziției.

În frază, aceasta poate lega două propoziții, iar în propoziție două părți de propoziție de același fel .(Ștefania Popescu, 2003, p.407)

Conjuncțiile exprimă:

– subordonarea dintre principală și propoziția al cărei înțeles depinde de aceasta : A vrut să ia premiul întâi./M-a întrebat dacă am învățat.

– raportul sintactic de coordonare:

1) între două părți de propoziție: Am învătat comentarii și caracterizări ale personajelor.

2) între două propoziții: Pune mâna și învață!

3) între o parte de propoziție și o propoziție: Am studiat cărțile din acea bibliografie și ce a mai fost fost în plus.

Clasificarea conjuncțiilor:

simple primare: că, să dacă, și, iar, dar, deși

simple, provenite prin conversiune din alte părți de vorbire: provenite din adverbe: când (condițional), cât (consecutiv), cum (cauzal), parcă (modal), unde (cauzal); provenite din prepoziții: de, până;

conjuncțiile formate din alte părți de vorbire care au termenii sudați: așadar, deoarece, deși, fiindcă, încât, întrucât.

compuse: numai conjuncțiile cu termenii nesudați: cum că, de să, ca să, încât să.

coordonatoare copulative: și, nici, iar;

coordonatoare adversative: ci, dar, însă;

coordonatoare disjunctive: fie, ori, sau;

coordonatoare conclusive: așadar, deci; dar și

subordonatoare: ca să, că, dacă, fiindcă, să.