Metode de Studiere ale Textului Epic în Clasele I Iv

=== 262f83b1cfd59cc2256c469882c3c9ec94b411b5_609292_1 ===

CUPRINS

Argument………………………………………………………………………………………………………………….2-3

Capitolul 1.Importanța și rolul copilăriei în literatura română și universală

1.1.Ion Creangă – autor de opere pentru cei mici……………………………………………. ………..4-17

1.2. Amintiri din Copilărie – Primul Roman al Copilăriei Tărănești………………………….. 17-20

1.3. Nică – ipostaza copilului universal…………………………………………………….20-22

1.4.I.L.Caragiale – autor de opere specifice universului infantil……………………………………..22-27

1.5.Opera lui Caragiale…………………………………………………………………………………………… ..27-32

1.6. Copilăria în opera lui I.Creangă și copilăria lui I.L. Caragiale.Paralelă literară……………32-35

Capitolul 2. Metode de studiere ale textului epic în clasele I-IV…………………………………36-48

Capitolul 3. Metodologia cercetării……………………………………………………….49-54

CONCLUZII………………………………………………………………………………………………………….. 55-57

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………………………..57-59

ARGUMENT

În literatura universală au existat în special pe parcursul ultimelor secole, scriitori care au încercat să scrie cărți pline de farmec și de învățăminte pentru toți copiii care le citesc.

Aceste adevărate capodopere sunt scrise de exemplu de Charles Dickens „Marile speranțe”, „Oliver Twist”, „David Copperfield”, Mark Twain ce a creat ” Aventurile lui Tom Sawyer” și „Aventurile lui Huckleberrry Finn” sau Jules Verne „Căpitan la 15 ani”, „Copiii căpianului Grant”.

În literatura română în afară de Creangă și Caragiale au mai fost scriitori preocupați de universul celor mici cum ar fi Ionel Teodoreanu care a scris romanul „La Medeleni „, și nuvelele „În casa bunicilor „ , „Ulița copilăriei”, sau Emil Gârleanu care a fost creatorul a numeroase povestiri destinate copiilor.

Ion Creangă și Ion Luca Caragiale sunt doi scriitori reprezentativi pentru literatura română ce fac parte dintre marii clasici, operele lor marcând evoluția literaturii române .

Pentru toți copiii, Creangă reprezintă un reper, deoarece basmele sale sunt cunoscute de majoritatea celor mici, indiferent că este vorba despre “Capra cu trei iezi “ , “Punguța cu doi bani” sau “Povestea porcului”.

“Amintirile din copilărie “ sunt considerate în aceeași măsură a fi o lectură obligatorie pentru copiii de pretutindeni, deoarece surprind aspecte universal valabile, în toate epocile oriunde în lume.

De aceea, unele aspecte îi determină pe copiii noștri a crede că Creangă nu se va demoda niciodată, că este un etalon al copilăriei, cu toate semnificațiile acesteia.

Copiii îndrăgesc operele lui Creangă și pentru faptul că le înțeleg, autorul rămânând veșnic într-un colț al inimii sale băiatul din „Amintiri din coplilărie”.

Lectura operelor lui Ion Creangă îmbogățește sufletul celor mici datorită valorilor morale pe care scriitorul le promovează în creațiile sale în care oferă modele de comportament care ar fi de dorit să fie adoptate de oameni.

În scrierea acestor lucrări autorului i-a fost utilă și formarea sa profesională ca învățător, deoarece în acest mod a realizat care sunt cele mai potrivite căi de a se face înțeles de cei mici pentru ca lectura poveștilor să își atingă scopul final, de educare a generațiilor tinere.

Semnificativ este faptul că învățăturile date tinerilor prin intermediul acestor opere sunt valabile până în ziua de azi, fiind vorba despre creații perene, neafectate de trecerea vremii.

Schițele lui Caragiale sunt adevărate piese de teatru în miniatură din care cei interesați pot trage numeroase învățăminte .

Multe dintre defectele părinților și ale copiilor prezentate în operele lui Caragiale sunt eterne, acestea fiind regăsite în continuare și în zilele de azi.

Din epoca lui Caragiale nu s-au făcut progrese prea importante în educarea tinerei generații, cei însărcinați cu educarea copiilor făcând aceleași greșeli și în timpurile actuale.

De obicei operele celor doi scriitori consacrate copilăriei sunt prezentate separat, de aceea am considerat că este oportună o paralelă cu privire la modul în care au zugrăvit universul infantil cei doi scriitori.

Am considerat prin urmare, că alegerea unei teme de lucrări privind copilăria în operele lui Caragiale și Creangă este oportună în orice condiții și că va prezenta interes pentru oricare cititor al lucrării, deoarece acesta se va regăsi în temele prezentate și se va gândi la propria copilărie.

CAPITOLUL I IMPORTANȚA ȘI ROLUL COPILĂRIEI ÎN LITERATURA ROMÂNĂ ȘI UNIVERSALĂ

Ion Creangă, autor de opere pentru cei mici

Opera lui Creangă, despre care nu se poate spune că este vastă și despre care nu se poate spune că a suferit influențe majore din partea altor scriitori străini, acesta fiind rezultatul apartenenței sale la o țară în care majoritatea populației nu avea legături profunde cu celelalte culturi europene , este o operă originală, care impresionează cititorii prin unicitatea sa.

După cum afirma Garabet Ibrăileanu,”opera lui Creangă este epopeea poporului român. Creangă este Homer al nostru”

Deoarece se cunoaște faptul că autorul n-a dorit să facă „operă de folclorist”, s-ar putea crede că a dorit să aleagă din poveștile pe care le cunoștea pe acelea care i-au plăcut mai mult și pe care le-a considerat a fi mai interesante.

Creangă este un scriitor prin excelență clasic a cărui operă prezintă multe din caracteristicile acestui curent, fără ca autorul să fi dorit neapărat să fie clasic sau să fi știut că se încadrează în clasicism.

Criticul literar Pompiliu Constantinescu spunea că „opera lui Creangă, pornind din folclor și din anumite realități sociale și psihologice depășește folclorul ca și mentalitatea arhaică a cronicarilor, realizând o structură: ea inaugurează o categorie de sensibilitate, țâșnind din subconștient , ca dintr-un fel de stil latent al spiritualității române.”

Despre Creangă, Alexandru Philippide afirma că” O bună parte din vraja lui Creangă stă ,fără îndoială, în faptul că scrisul lui dovedește deopotrivă o artă desăvârșită a povestirii și o lipsă aproape totală de literarizare. Creangă povestește cu o simplitate de pasăre care cântă, o pasăre măiastră însă. Meșteșugul lui care e neîntrecut e firesc și limpede și izvorăște dintr-o adâncă nevoie de a povesti și de a-și povesti mai întâi lui însuși.”

Alexandru Piru spunea despre Ion Creangă” Arta lui Creangă constă în a aduce în scenă oameni vii, care vorbesc cu repeziciune și gesticulează exprimându-se în tâlcuri, zicători, formule idiomatic, glume, aluzii, maxime, ca într-o epopee comică dramatizată..”

Scriitorul Ion Creangă a scris opera remarcabile atât în domeniul literar cât și pentru formarea noilor generații de învățători care au putut să predea elevilor după metode noi, care au ușurat munca dascălilor și a elevilor.

În basmele sale, Creangă a menținut nu doar fondul temelor din folclor, dar și o mare parte din forme, poveștile sale fiind destul de apropiate de cele ale altor autori români, de exemplu Slavici sau Petre Ispirescu.

Originalitatea autorului s-a reliefat în întroducerea în povești a unui element esențial și anume viața, care face parte din specificul poveștilor sale.

George Călinescu afirma despre Creangă următoarele:” Însușirea lui Creangă de a dramatiza basmele a făcut să îi iasă lui Creangă numele de scriitor „poporal” cu toate că țăranii n-au astfel de daruri și că ei preferă idealizarea”.

A.L Lloyd, un important culegător de folclor din Marea Britanie, mărturisea în anul 1964 că scriitorul român Ion Creangă fost un exemplu pentru toți scriitorii lumii, deoarece primul obiectiv pe care îl are de îndeplinit un scriitor este acela de a scrie pe înțelesul tuturor,iar acest lucru a fost realizat cu brio de scriitorul moldovean. Deși poveștile sale au ca sursă de inspirație folclorul, autorul se dovedește a fi puternic și sensibil, în același timp realist și fantastic, dovedind o mare inteligență în operele sale.

Basmele lui Creangă sunt o lectură potrivită atât pentru copii cât și pentru adulți, însă doar oamenii mari vor înțelege toate semnificațiile acestora.

Copiii vor recepta basmele pe măsura înțelegerii pe care le-o permite vârsta lor fragedă , care nu le oferă încă posibilitatea de a desluși toate tainele ascunse în poveștile scrise de Ion Creangă.

Creangă nu este un om care „inventează” povești, ci realizează în primul rând o selecție din materialul bogat pe care îl avea la dispoziție.

Talentul adevărat al lui Creangă este o „punere în scenă” a basmelor care face ca acestea să fie unice dobândind personalitate.

Din tot inventarul de eroi de poveste, fie ei pozitivi sau negativi, Creangă reușește să creeze adevărate personaje fie că se referă la împărați și progeniturile acestora, cocoși năzdrăvani, flăcăi cu un grad de inteligență redus .

În basmele lui Creangă se întâlnesc împărați, copiii acestora, babe,oameni obișnuiți din sat, animale care vorbesc și se comportă omenește și personaje fantasice atipice înzestrate cu anumite calități (Gerilă, Setilă, Ochilă, etc…).

Lumea care populează basmele, joacă piesele într-un ritm foarte vioi, care captivează auditoriul, meritul indiscutabil al „montării” fiind cel al autorului, care a transformat cu mult har poveștile auzite .

George Călinescu afirma cu privire la basmele lui Creangă” Toată arta povestitorului, scutită principial de orice observație nouă, stă în pateticul ori umorul demonstrației , într-un mod propriu de a tăia respirația, de a amâna deznodământul, de a stârni indignarea etică”

Viața tuturor eroilor lui Creangă este legată de valorile pe care poporul român le pune mai presus de orice: vrednicia, curajul, prietenia, omenia, sinceritatea și modestia.

În toate creațiile sale Creangă dezaprobă în mod vehement toate viciile ce pot mutila sufletul unui om: trădarea, lenea, ura, exploatarea.

„Spirit frondeur, înclinat să persifleze în numele bunului simț, Creangă ascunde sub „țărănia” lui o mare ironie disimulată.Metoda lui expozitivă, bazată pe exemple populare tradiționale, constituie o ripostă la adresa pedanților și rafinaților.”

Mentalitatea lui Creangă este totuși aceea a unui om care are un bun-simț natural, un om care își acceptă în cele din urmă semenii așa cum sunt, chiar dacă este critic față de unele greșeli pe care aceștia le comit.

În multe situații Creangă are un umor mușcător, este malițios, însă îi lipsește răutatea care este prezentă la autorii de satiră.

Este ușor de înțeles de ce Creangă a ales ca primele povești publicate să fie „Soacra cu trei nurori”, „Punguța cu doi bani”, și „Capra cu trei iezi”, motivul fiind acela că acestea fiind de dimensiuni mai mici erau convenabile pentru un începător în ale scrisului ce nu avea încă suficientă încredere în sine.

Ovidiu Bârlea propune următoarea clasificare a basmelor lui Creangă:

1.Basme despre animale( Ursul păcălit de vulpe, Capra cu trei iezi, Punguța cu doi bani)

2..Basme propriu-zise ce au următoarele diviziuni:

-basme fantastice (Ivan Turbincă, Fata babei și fata moșneagului, Povestea lui Harap Alb, Povestea lui Stan Pățitul, Dănilă Prepeleac, Făt Frumos fiul iepei (basm lăsat în manuscris)

-basme nuvelistice(Soacra cu trei nurori, Cinci pâini)

3.Snoave(Prostia omenească, Păcală)

4.Povestiri legende(Moș Ion Roată și Unirea, Moș Ion Roată și Vodă Cuza)

5.Povești licențioase(Povestea poveștilor, Povestea lui Ionică cel prost)

Caracteristicile stilului popular (frecvența destul de mare a dialogului și a monologului, a interjecțiilor, a formelor exclamative ca și a onomatopeelor ) se regăsesc în toate basmele lui Creangă.

Cu toate acestea, Creangă nu poate fi identificat cu un povestitor popular, chiar dacă acest povestitor este foarte talentat, deoarece în pofida asemănării stilului, cei doi creatori sunt legați de două tipuri culturale diferite.

Ion Creangă avea cu siguranță cunoștințe care îl situau pe alt plan decât un creator popular, cunoștințe care fuseseră dobândite prin educația sa.

După cum spunea Garabet Ibrăileanu „autorul profund-al operelor lui Creangă este poporul, concepțiile lui Creangă sunt ale poporului; allui Creangă e numai talentul”

În același sens G.Munteanu a afirmat despre Creangă”Poveștile humuleșteanului se prezintă ca un proces firesc de automanifestare majoră a poporului în literatura așa-zisă cultă prin unul din exponenții săi de geniu”

Similar cu basmele folclorice, în poveștile lui Creangă se poate remarca contopirea între lumea reală și cea fantastică.

Întîmplările prin care trec eroii sunt în unele cazuri fantastice, însă aceștia au calități și defecte tipic umane.

Personajele lui Creangă nu respectă rețeta clasică din punct de vedere al tipologiei (zmeu, balaur, zână), ci sunt umanizate și vorbesc fără a exista vreo reținere.

Schimburile de replici între eroii basmelor se petrec în multe cazuri în locuri cum ar fi târguri, hanuri, cârciumi, îndeosebi la evenimente cum ar fi petreceri sau hore, aceste evenimente fiind considerate de țăranii români potrivite pentru a socializa cu alte persoane.

Universul basmelor lui Creangă este fascinant pentru cei care îi citesc operele, în această lume fiind inclusă o parte importantă din sufletul de copil mare al autorului.

Creangă este datorită marii lui puteri de „a evoca viața” un scriitor ce evoluează din linia realismului lui Negruzzi, rămânând un reprezentant tipic pentru Junimea.

Pe data de 1 octombrie 1875 a fost publicat primul basm scris de Ion Creangă și anume „Soacra cu trei nurori”, acesta fiind cea mai realistă creație a lui Creangă din acest domeniu, deoarece nu se întâlnesc elemente fantastice, remercându-se doar prezența hiperbolizărilor.

Povestea este aidoma celor din existența reală, fiind des întâlnit în lumea satului : personajele sunt o mamă care nu dorește să piardă puterea asupra feciorilor săi, deși aceștia au devenit adulți și trebuie să își întemeieze propria familie.

Fii babei sunt „nalți ca niște brazi, tari de virtute dar slabi la minte”,conform credinței populare care spunea că trupul puternic este însoțit în multe cazuri de o minte nu prea strălucită.

Băieții nu au o personalitate puternică, fiind dominați de mama lor în toate privințele, privind viața prin ochii acesteia.

Nora cea mare, care s-a căsătorit cu primul fecior al babei este descrisă ca fiind “nu prea tânără, naltă și uscățivă însă robace și supusă”, iar cea de a doua este” întocmai după chipul și asemănarea celei dintâi”, fiind pe desupra și sașie.

Ele sunt învățate de familiile din care provin să fie supuse față de soacră, comportamentul pe care îl au fiind un rezultat al complexelor lor fizice ori al statutului pe care l-au avut de fete bătrâne.

Din cauza acestor traume, ele sunt convinse că trebuie să îi fie recunoscătoare soacrei și să o asculte, făcând tot ce le cere aceasta.

Ele erau obișnuite cu traiul greu din familiile din care proveneau, acest lucru nefiind valabil pentru nora cea mică: : „Ceapă cu mămăligă? D-apoi neam de neamul meu n-a mâncat așa bucate. Da’ slănină nu-i în pod? Unt nu-i? Ouă nu-s?”.

Nora cea mică este independentă, activă puternică, dornică să lupte cu cei care o nedreptățesc, fiind aleasă de fiul bătrânei, nu de aceasta și reprezintă sâmburele răzvrătirii, persoana care nu suportă ca oamenii să fie exploatați.

Este o persoană plină de bun simț care intuiește exagerările babei„Eu cred că tot ce-i a mămucăi e ș-al nostru, și ce-i al nostru e ș-al ei. Fetelor, hăi! S-a trecut de șagă!”

Ea restabilește relațiile ce trebuie să existe într-o familie, deși ca să reușească acest lucru trebuie să ia măsuri drastice, ce vizează eliinarea dușmanului comun al nurorilor.

Soacra are un egoism feroce, căutând să fie stăpână absolută pe soarta copiilor săi care aveau datoria să o asculte așa cum făceau în copilărie.

Mama încearcă să le impună feciorilor săi neveste urâțele, dar supuse și harnice, obiectivul său fiind acela de a nu le da moștenirea ce li se cuvenea decât după moartea sa și să mențină familia unită, obligându-și copiii să stea în casa părintească, în pofida faptului că mai construise două case alături de aceasta.

Planurile i-au reușit cu feciorul cel mare și cu cel mijlociu, cărora le-a ales neveste pe placul inimii sale, însă mezinul reușește să își impună voința, alegându-și fata care i-a plăcut.

Căsătoria copiilor este privită de femeie ca o afacere de pe urma căreia va trage foloase, șantajul cu privire la moștenire fiind legat de asigurarea uneibătrâneți liniștite, deoarece ea însăși nu era o ființă deosebit de muncitoare, ceea ce o caracteriza fiind zgârcenia” lega paraua cu zece noduri și tremura după bani”.

Baba considera că teroarea exercitată asupra celor tineri o va ajuta să își îndeplinească propriile planuri „și-i râdea inima babei de bucurie când se gândea numai cât de fericită are să fie, ajutată de feciori și mângâiată de viitoarele nurori”.

Planul său includea o atentă supraveghere a nurorilor sale, care nu era o consecință a tradiției existente la sat, ci se referea la experiența de viață trăită de femeie pe vremea ând era tânără nevastă.” Voiu priveghea nurorile, le-oiu pune la lucru, le-oiu struni și nu le-oiu lăsa nici pas a ieși din casă, în lipsa feciorilor mei. Soacră-mea fie-i țărâna ușoară! – Așa a făcut cu mine. Și bărbatu-meu – Dumnezeu să mi-l ierte! – nu s-a putut plânge că l-am înșelat, sau i-am risipit casa;… deși câteodată erau bănuiele… și mă probozea…, dar acum s-au trecut toate!”.

Baba este fericită că planurile îi merg așa cum își dorește și își poate spori averea exploatându-le pe primele două nurori care lucrează din zori până seara, fiind hrănite cu zgârcenie cu usturoi, ceapă și cu mămăligă rece, deoarece produsele obținute au menirea să fie vândute în târg pentru ca averea să se mărească.

Pentru a le convinge pe nurori că le supravegheză chiar atunci când se odihnește, soacra le spune nurorilor că are un al treilea ochi în ceafă, care nu doarme niciodată și care îi spune tot ce se petrece în casă.

Atunci când în casă apare și cea de-a treia noră, baba încearcă să își reia scenariul pe care îl pusese la punct, însă nora cea mai tânără le dovedește celorlalte două că cel de al treilea ochi nu există atunci când își poftește cumnatele la o masă copioasă ce era încărcată cu toată mâncarea ce le fusese interzisă .

Aceasta s-a petrecut atunci când soacra dormea, iar baba nu s-a trezit pentru a pune capăt ospățului ce nu trebuia să aibă loc.

Atunci când se trezește baba a văzut că nurorile nu au ascultat-o, însă nu are cum să reacționeze deoarece cea de a treia noră îi spune că părinții ei au venit să îi viziteze și s-au supărat pentru că socra nu a fost acolo să îi întâmpine, deși susținea că este trează tot timpul grație celui de al treilea ochi.

Pentru a se răzbuna, soacra le exploatează și mai mult pe nurori, care decid să se răzbune și s-o pedepsească pe bătrână pentru tot răul pe care l-a făcut.

Nurorile o molestează pe soacră, iar feciorii care se întorc din drumurile lor sunt impresionați să își găsească mama pe moarte.

Deși soacra încearcă să își pedepsească nurorile spunându-le fiilor ce a pătimit, arătându-le prin gesturi ce s-a întâmplat, nora cea mică denaturează mesajul babei, spunând că “mămuca” dorește ca fiecare fecior să locuiască în una dintre casele care constituiau averea familiei.

Feciorii sunt de acord cu această împărțire a averii, fiind mulțumiți cu ce au primit iar soacra moare curând, fiind jelită de cele trei nurori spre invidia tuturor sătenilor.

Victoria în acest basm este a aceluia care găsește cuvinte mai potrivite pentru a convinge, care minte mai bine, a cărui versiune este crezută, manipularea prin limbaj fiind decisivă pentru succes.

Nora cea mică a babei este un personaj care înfăptuiește justiția, răspunzând pe măsură unui comportament crud cu o cruzime la fel de mare pentru ca eroii basmului să poată avea o existență liniștită.

“Capra cu trei iezi” este un alt basm al lui Creangă ce prezintă un alt act justițiar făcut de această dată de o mamă care răzbună moartea nedreaptă a copiilor săi, această crimă fiind a unei persoane apropiate familiei, în care mama avea încredere.

Povestea are intenții moralizatoare, fiind axată pe tema copiiilor care nu vor să asculte sfaturile părinților, o altă temă fiind aceea că fiecare faptă rea săvîrșită de cineva își va primi pînă la urmă pedeapsa.

Basmul are în centru o capră ce avea trei iezi , pe care i-a învățat să nu deschidă uța nimănui în timp ce ea este plecată să le aducă mîncare.

După cum spune Creangă, „păreții au urechi și fereștile ochi”, deoarece familia caprei era spionată de cumătrul lup.

Pentru ca iezii să o recunoască și să îi deschidă, ea i-a învățat un cîntec, însă lupul a reținut cîntecul după ce l-a auzit și l-a cîntat, păcălindu-l pe iedul cel mare care a dat drumul la ușă crezând că a venit capra.

Cei doi iezi mai mari au fost mâncați de lup, deoarece nu au știut să stea departe de el, pe când cel mic a ascultat-o și a stat ascuns până ce lupul a plecat.

Atunci când capra a realizat că mai are doar un copil, gândul ei a fost să îl pedepsească pe lup pentru răul pe care i l-a făcut, modalitatea găsită fiind pregătirea unei mese alese, capcana fiind reprezentată de o groapă în care ardea un foc, peste care a pus un covor și masa.

Lăcomia a fost cea care l-a pierdut pe lup, care a căzut în groapă atunci când mânca și a pierit în flăcări.

Capra apare în acest basm în două ipostaze: prima este aceea a unei mame care își iubește nespus progeniturile pe care le protejează, fiind totodată o bună gospodină, iar cea de de a doua este a unei ființe al cărei unic scop devine răzbunarea.

“- Ba nu cumetre, așa mi-a ars și mie inima după iezișori”,rostește capra atunci când lupul o imploră să îl salveze din capcana de flăcări.

Ea este în același timp sensibilă și blândă, devenind crudă atunci când înfăptuiește actul justițiar.

Iezii cei mari reprezintă copiii ce nu își ascultă părinții, deși nu au maturitata necesară pentru a fi independenți, sunt dornici de aventură iar cel mai mare se consideră un conducător al grupului numai fiindcă este cel care este cel mai înaintat în vârstă iar mezinul este ca în majoritatea basmelor cel care are o inteligență mai mare și care dorește să își aibă aproape frații și mama.

Un alt mesaj pe care Creangă dorește să îl transmită cititorilor săi este acela că forța cu care este înzestrat un om este în ceea ce poate realiza datorită minții sale, prin care poate îndeplini lucruri uimitoare, nu grație forței pe care o are.

Lupul este de la început dușmanul caprei însă arta disimulării îi este foarte cunoscută spunându-i mamei greu încercate de soartă” “Apoi dă, cumătria, se vede că și lui D-zeu îi plac puștii cei mai tineri,”, nerecunoscând vreun moment că el este cel vinovat de moartea iezilor.”

În povestea “Punguța cu doi bani” titlul pe care scriitorul l-a ales pentru acest basm este legat de norocul pe care l-a avut un cocoș în momentul când a fost alungat de stăpânul său de acasă.

Punguța cu doi bani poate fi aducătoare atât de noroc cât și de ghinion, pentru cocoșul care este personajul central al basmului aceasta fiind simbolul norocului.

Creangă ne spune la debutul poveștii că în vremuri îndepărtate un moș avea un cocoș , iar o babă avea o găină , această găină dându-i ouă stăpânei sale.

Moșneagul îi cere babei niște ouă, însă aceasta este atât de zgârcită încât îi sugerează moșului să își bată cocoșul pentru ca acesta să îi dea ouă.

Omul a urmat povețele femeii, însă pasărea sătulă de bătaie a părăsit casa moșului și a încercat să îi îndeplinească voia.

Cocoșul a crezut că norocul este de partea sa atunci când a găsit pe drum o punguță în care se aflau doi bani.

Chiar în acel moment, un boier se întâlnește cu cocoșul iar lăcomia boierului îl determină să îi ceară vizitiului să îi fure cocoșului punguța pe care o găsise.

Animalul este fermecat, fiind înzestrat cu puterea de a scăpa teafăr din orice încercare și având grai omenesc.

Cocoșul nu dorește să își piardă averea și ca urmare se ia după trăsura boierului strigând să îl audă toată lumea “Cucurigu! boieri mari,/Dați punguța cu doi bani!. “

Din acel moment pentru cocoș au început foarte multe încercări, boierul dorind cu orice chip să scape de cocoș.

Prima încercare a fost aceea de a-l zvârli pe cocoș într-o fântână în care să își găsească sfârșitul, însă cocoșul a reușit să se salveze și să pornească din nou după boier.

Ajuns la conac, boierul poruncește ca pasărea să fie aruncată în cuptorul încins, însă cocoșul scapă de acolo vărsând apa pe care a înghițit-o în fântână.

La a treia încercare de a-și recupera punguța cocoșul este aruncat în mijlocul animalelor mari, vaci și boi de unde iese teafăr. Era de mirare cum cocoșul “ înghițea la buhai, la boi, la vaci și la viței; până a înghițit el toată cireada”.

După ce nu reușește să scape de cocoș nici atunci când l-a azvârlit în tainița cu bani, boierul renunță și îi dă cocoșului punguța cu doi bani.

Cocoșul este urmat de toate păsările existente la curtea boierului atunci când părăsește acest loc, vietățile fiind impresionate de curajul păsării.

Ajuns la casa moșneagului, cocoșul îl face fericit pe acesta, aducându-i o avere importantă, stăpânul fiind foarte mândru de cocoșul său.

O altă poveste foarte cunoscută a lui Creangă este “Fata babei și fata moșneagului”, al cărui tâlc este acela că bunătatea și hărnicia sunt mereu răsplătite, chiar dacă viața se dovedește a fi dificilă pentru unele persoane înzestrate cu dorința de a-și ajuta semenii și cu vrednicie.

Fata moșneagului este o persoană foarte frumoasă, ascultătoare și darnică, deși era “horopsită” de mama ei vitregă și de progenitura acesteia.

În acest sens Creangă spune că” era o fată răbdătoare, căci altfel ar fi fost vai și amar de pielea ei”, deci a și fost silită să se adapteze condițiilor în care își desfășura existența pentru a supraviețui.

Ea poate fi comparată cu Cenușăreasa din acest punct de vedere , deoarece trebuia să facă multe treburi, fără ca mama vitregă și “odorul de fiică-sa” să fie mulțumite..

“Fata moșneagului la deal, fata moșneagului la vale; ea după goteje prin pădure, ea cu trebăluitul în spate la moară, ea în sfârșit, în toate părțile după treabă. Cât era ziulica de mare nu-și mai strângea picioarele; dintr-o parte venea și în alta se ducea.”

Atunci când ajunge la Sfânta Duminică fata o ajută cu toate treburile casnice, având grijă să îi spele și hrănească “copilașii”, care erau reprezentați de tot felul de animale de care “foigăia” pădurea.

Pentru serviciile sale, fata alege din tot ce i-a propus sfânta o ladă care era “cea mai veche și mai urâtă” din podul stăpânei sale, fără să știe că aceasta era cea mai valoroasă dintre toate comorile stăpânei sale.

Aceasta este o expresie a modestiei fetei, care a fost răsplătită pentru aceasta spre deosebire de sora ei vitregă ce a dorit să ia lada cea mai frumoasă și mai împodobită care nu i-a adus fericire.

Deoarece a ajutat cuptorul, fântâna, părul și cățelușa acestea au dorit să o răsplătească dându-i plăcinte savuroase, “apă limpede cum îi lacrima, dulce și rece cum îi gheața”, “pere galbene, ca ceara de coapte ce erau și dulci ca mierea” și o salbă de galbeni.

Invidia pe norocul surorii sale vitrege și lăcomia o determină pe fata babei să își ia “inima-n dinți” și să pornească pe urmele fetei moșneagului.

Însă drumul său este marcat de reavoință de la bun început, deoarece “pornește cu ciudă trăsnind și plesnind”.

Deși merge pe același drum cu sora sa vitregă, în orice loc “s-a purtat totul hursuz, cu obrăznicie și prostește”.

Ea își primește pedeapsa pentru răutate de la ființele care au ajutat-o pe sora sa și au răsplătit-o pentr hărnicie și bunătate.

O poveste atipică este “Ivan Turbincă” ce se încadrează în categoria basmelor cu tematică religioasă.

Tema pe care autorul o dezvoltă în această poveste este binecunoscută, constînd în faptul că un om obișnuit primește daruri neobișnuite de la Dumnezeu sau de la un sfânt, și trăiește vreme îndelungată, fiind ocolit de moarte, care îi spune eroului la finalul poveștii” Să știi, Ivane, că de acum înainte ai să fii bucuros să mori; și ai să te târâi în brânci după mine, rugându-te să-ți ieu sufletul, dare eu am să mă fac că te-am uitat și am să te las să trăiești cât zidul Goliei și Cetatea Neamțului, ca să vezi tu cât e de nesuferită viața la așa adânci bătrânețe!”.

Expozițiunea poveștii este legată de întâlnirea pe care ostașul Ivan a avut-o cu Dumnezeu și cu Sfântul Petru pe care i-a ajutat.

Ca urmare a acestui ajutor Dumnezeu a hotărât să îl răsplătească, binecuvântându-i turbinca pe care a înzestrat-o cu puteri neobișnuite, care îi dădeau posibilitatea lui Ivan să scape de orice dușman închizându-l în turbincă.

Dumnezeu îi dă o slujbă de mare responsabilitate lui Ivan, punându-l să păzească porțile raiului, această sarcină fiind acceptată de Ivan numai după ce își termină treaba pe care o avea de făcut pe pământ.

O misiune pe care o îndeplinește pe pământ este aceea de a aduce liniștea în casa unui boier pe care îl scapă de dracii care îl necăjeau închizându-i în turbinca sa.

Ivan se duce să își ia apoi slujba în primire, dar se plictisește atunci când nu găsește lucrurile cu care era obișnuit și care îl mulțumeau ( tutun, băutură, femei) și segândește că ar fi bines să vadă dacă în iad erau aceste plăceri ale lui.

Însă dracii care sunt speriați de Ivan îl fac pe acesta să se întoarcă la poarta raiului unde devine un slujbaș model, singura lui nesupunere fiind alungarea morții cu fiecare prilej cu care aceasta vine la Dumnezeu să primească de lucru.

În momentul când vine și clipa când Ivan trebuie să moară, acesta reușește să păcălească moartea ținând-o captivă în sicriu, însă Dumnezeu o eliberează.

Drept pedeapsă, moartea nu mai vrea să îl ia pe Ivan ci îl lasă să trăiască veșnic pentru a vedea ce înseamnă faptul că a nu muri nu este întotdeauna o binecuvântare.

“Povestea porcului” este un alt basm care are înțelesuri profunde, pentru o mamă copilul ei fiind cel mai frumos chiar dacă lucrurrile nu stau întotdeauna așa.

În acest basm doi bătrâni sunt marcați de faptul că nu au un urmaș, care să le continue munca .și de care să aibă grijă.

Primul erou civilizator din acest basm este baba care îl trimite pe moș într-o zi la târg și îi spune să nu mai apară acasă dacă nu îi aduce un copil .”Ia, mîne dimineatã, cum s-a amiji de ziuă, să te scoli si să apuci încotro-i vede cu ochii; și ce ți-a ieși înainte întâi și-ntâi, dar a fi om, da’șerpe, da’, în sfîârșit, orice altă jivină a fi, pune-o în traistă și o adă acasă; vom crește-o și noi cum vom pute, și acela să fie copilul nostru”.

Atunci când ajunge la târg moșul a găsit o scroafă cu purcei și ia purcelul cel mai mic pentru ca acesta să fie copilul său și al babei.

Baba este aceea care determină schimbarea stării de fapt ce consta în faptul că cei doi “nu aveau copii”.

Bătrânii îndrăgesc purcelul ca și cum acesta ar fi propria progenitură” Iaca, măi băbușcă, ce odor ți-am adus eu. Numai să-ți trăiască! Un băiat ochios, sprâncenat și frumușel de nu se mai poate. Îți seamănă ție, ruptă bucățică….Acum pune de lăutoare și grijește-l cum ști că se grijesc băieții, că după cum vezi, îi cam colbăit-mititelul. – Moșnege, moșnege. Zise baba, nu râde, că și acesta-i făptura lui Dumnezeu zeu, ca și noi….Ba poate…și mai nevinovată, sărmanul.”

Instinctitul matern al babei face ca aceasta să ia purcelul și să îl îngrijească așa cum l-ar fi îngrijit pe propriul copil .

De aceea, cel care era cel„mai ogârjit, mai răpănos și mai răpciugos” purcel devine, datoritã eforturilor pe care le face baba, un odor „chipos, …hazliu, …gras si învãlit ca un pepene”.

Nemulțumiirea bătrânilor era aceea că purcelul nu putea vorbi, deși era recunoscător pentru tot ceea ce făceau părinții pentru el.

Împăratul din acele ținuturi care avea o fată de măritat a spus că acel fecior care va face un pod de aur va fi cel care va lua în căsătorie pe fata sa, pe când cei care nu vor reuși acest lucru vor muri.

Purcelul este cel care se oferă să facă podul iar în acest scop îl roagă pe moșneag să meargă cu el la împărat.

El își îndeplinește promisiunea făcută împăratului de a face podul, iar împăratul și-a ținut cuvântul și i-a dat fata de soție.

Purcelul era fermecat, deoarece ziua era porc iar noaptea devenea un tânăr chipeș, acest lucru fiind posibil ca urmare a blestemului unei vrăjitoare.

Fata de împărat își dorea să poată fi mândră de soțul său și în timpul zilei și ca urmare îi aruncă piela pe foc atunci când acesta dormea.

Ca urmare a acestui fapt, podul de aur construit de purcel dispare, iar casa în care locuiau se transformă în vechea colibă în care stăteau moșnegii.

Feciorul dispare,iar fata de împărat îl caută mulți ani până reușește să îl găsească și să îl facă să se întoarcă acasă.

Datorită operei sale, Creangă a ajuns să educe și generațiile actuale, nu numai cele existente de-a lungul vieții sale și va continua această misiune atât timp cât vor exista copii.

Deși actuala evoluție a tehnologiei a condus la schimbări în educarea tinerilor, opera lui Creangă continuă să fie studiată în învățământul de toate gradele, de la grădiniță până la învățământul superior.

O contribuție importantă a avut Creangă la dezvoltarea învățământului românesc deoarece a militat pentru dezvoltarea gândirii școlarilor, fiind convins că învățarea mecanică ce era folosită până atunci se dovedea a fi total ineficientă pentru formarea elevilor.

Scriitorul creează opere fundamentale în literatura română pentru copii care era inexistentă până în vremea sa.

Creangă a contribuit și la definirea rolului pe care îl are un învățător în educarea elevilor și anume acela de a deschide copiilor calea cunoașterii, de a-i face să învețe cu plăcere atât cunoștințe teoretice cât și practice.

El își îndemna confrații să încerce să trateze elevii în mod diferențiat, potrivit însușirilor native pe care aceștia le au și în concordanță cu vârsta acestora .

Ion Creangă a fost o persoană dornică să accepte noutatea în domeniul pedagogiei și să încerce implementarea teoriilor în școala românească, pe care a slujit-o cu devotament aproape douăzeci și cinci de ani.

De asemenea, a fost convins de faptul că este fundamental ca cei mici să cunoască limba, obiceiurile și tot ceea ce este legat de cultura unui popor, deoarece numai cunoscând realizările înaintașilor vor evolua și vor aduce propria contribuție la dezvoltarea societății.

Amintiri din copilărie-primul roman al copilăriei țărănești

Toată opera lui Creangă nu este de dimensiuni considerabile, putând fi cuprinsă cu ușurință într-un volum, iar dacă stăm să privim lucrurile în mod superficial , putem să ne gândim la ceea ce spunea Creangă” românului i-i greu până se apucă de treabă, că de lăsat îndată se lasă”.

Cea mai mare parte a activității lui Creangă din viața sa destul de scurtă este dedicată activității sale ca învățător pentru a redacta lucrări ce au fost destinate instituțiilor de învățământ și destul de devreme boala a făcut să nu mai aibă puterea necesară pentru a –și desăvârși în liniște opera.

Autorul a fost adus în atenție de următoarea generație de scriitori :Sadoveanu, Agârbiceanu, Galaction.

„Scânteierea observației, râsul elocvent, robustețea internă a frazei, se încorporau fondului permanent al literaturii naționale, dându-i totodată o nouă dimensiune universală.”

Creangă s-a putut identifica cu un povestitor din popor ce are mereu înaintea sa un ascultător căruia i se adresează și de la care primește diferite sugestii pentru a-și continua povestirea.

În ceea ce privește limbajul folosit în operele lui Creangă, unele moldovenisme ar fi greu de înțeles astăzi fără a avea la îndemână un dicționar, însă aceste cuvinte sunt folosite doar pentru culoarea locală, deoarece Creangă este un iscusit mânuitor al limbii literare din acea perioadă.

În literatura română, Creangă este cunoscut mai ales ca autor al “Amintirilor din copilărie” care este un roman autobiografic, ce urmărește formarea personalității unui tânăr originar din Humulești, un sat românesc din Moldova, acesta fiind considerat „primul roman al copilăriei țărănești” din literatura română.

În scrierea acestor amintiri, autorul spicuiește fragmente din existența sa, cu un anume grad de subiectivism, obiectivul nefiind acela de a-și povesti întreaga viață, ci doar momentele pe care le consideră a fi mai semnificative.

În “Amintiri din copilărie” se recrează atmosfera specifică a satului românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, satul Humulești fiind cu “gospodari tot unul și unul” .

Opera prezintă o galerie bogată de personaje, care de care mai pitorești, cu calitățile și defectele lor, Creangă aplecându-se asupra lor cu multă nostalgie.

Autorul, aflat la vârsta deplinei maturități își începe povestirea folosind narațiunea la persoana I, evocând satul său natal”: “Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni erau prin părțile noastre, pe când începusem și eu drăgăliță –doamne , a mă rădica băiețaș la casa părinților mei, în satul Humulești, din târg drept peste apa Neamțului, sat mare și vesel, împărțit în trei părți care se țin tot de una:Vatra Satului, Delenii și Bejenii”

Școala care fusese ridicată ca urmare a strădaniilor preotului, adunase o mulțime de copii, iar părintele încerca să îi învețe carte, însă copii nu sunt prea dornici să își lumineze mintea învățând.

Cu toate că și scriitorul se încadra în tendința generală, mama sa Smaranda a reușit să îl convingă să învețe, ambiția sa cea mare fiind ca băiatul său să devină popă, deoarece acsta era o persoană însemnată în sat, unul dintre intelectualii acestuia.

Smaranda avusese dragoste față de învățătura, dar obiceiurile existente în acea vreme nu permiteau femeilor să știe prea multă carte.

Din această cauză, ea și-a dorit ca Ion Creangă să devină om învățat, să reallizeze ceea ce nu a putut face ea.

Eroul principal este văzut în cele mai semnificative moment care marchează creșterea sa , fiind detaliate mai ales clipele când copilul începe să ia cunpștință de sine.

Toate peripețiile prin care trece Creangă îl ajută să se maturizeze și bineînțeles să se formeze ca om, mărindu-și aria de înțelegere și de înțelepciune.

Nu se poate spune că Creangă are o copilărie senzațională, ci chiar o copilărie destul de banală.

Arta pe care o are Creangă este aceea de a sugera farmecul pe care îl are copilăria în viața fiecărui om.

El nu a spus despre copilărie mai mult deât ar fi putut spune alții, însă a spus-o în mod diferit, “chiotul lui este mai plin, sună ca o voce minunată distinsă într-o gloată”,după cum spunea George Călinescu.

Numărul de personaje prezentate în această carte este destul de mare, fără ca autorul să insiste aspra vreunuia în mod deosebit.

Majoritatea sunt caracterizate în mod direct prin intermediu acțiunii ori prin limbaj, Creangă găsind ceea ce este caracteristic fiecărui personaj în parte.

Smărăndița, fata popii este „zgâtie de fată”, bădița Vasile este “harnic și rușinos ca o fată mare”, iar Trăsnea este “bucher de frunte și tâmp în felul său”.

Impresionantă este evocarea mamei pe care o realizează Creangă” cu adevărat că știa a face multe și mari minunății: alunga norii cei negri de pe deasupra satului nostru și abătea grindina în alte părți, înfigând toporul în pământ, afară, dinaintea ușii; închega apa numai cu două picioare de vacă, de se încrucea lumea de mirare; bătea pământul sau păretele sau vrun lemn, de care mă păleam la cap, la mână sau la picior zicând: „Na, na”! și îndată-mi trecea durerea…”

Pentru cei mici, “Amintirile din copilărie” trăiesc însă mai mult prin isprăvile povestite de autor , de care își aduce aminte cu nostalgie, memorabile în acest sens fiind episoadele “ La cireșe”, “La scăldat” și “Pupăza din tei”.

De-a lungul anilor, specialiștii au încercat să găsească ce a fost mai important în creația lui Creangă: filonul național sau universal al creației sale .

Este Creangă un scriitor național, sau universal? Au fost critici care au găsit asemmănări cu stilul lui Rabelais, cu acela al lui Flaubert, sau cel al lui Perrault.

Opinia personală este aceea că Creangă și-a dorit în acea vreme să devină un scriitor național, ce a scris în special pentru români, din opera sa la nivel național fiind derivată contribuția sa la cultura universală.

Se poate spune că scriitorul a depășit așteptările mamei sale, ale cărei ambiții erau legate de îmbrățișarea meseriei de preot de fiul său, deoarece ea considera că cei mai de seamă oameni în satele românești erau preoții, care aveau un rol dublu: pe de o parte sfătuiau credincioșii în luarea unor decizii, iar pe de alta educau generațiile tinere.

1.3Nică-ipostaza copilului universal

La o lectură a cărții “Amintiri din copilărie”, în fața cititorului apar foarte multe personaje care sunt descrise amănunțit de Ion Creangă, însă cele mai remarcabile dintre acestea sunt Nică și mama sa.

Nică este în mod indubitabil o ipostază a copilului universal , prezentat în cea mai fericită perioadă din existența sa , atunci când se joacă cu frații săi, ridicând casa” în slavă”, cînd fură pupăza din tei și cireșele mătușii sale, pleacă la scăldat în pofida rugăminții mamei sale de a sta cu copilul, merge la colindat și omoară muște cu ceaslovul.

Nică se dovedește a fi mereu pus pe pozne și se definește în special prin peripețiile pe care le trăiește de-a lungul vieții sale în copilărie.

În alte situații el este caracterizat de alte personaje , cm ar fi tatăl său, care nu crede că din fiul său va ieși un preot bun, afirmând că Nică este “ leneș de n-are păreche. Dimineața, până-l scoli, iți stupești sufletul. Cum îl scoli, cere de mâncare”.

Ion Creangă privește cu nostalgie propria copilărie , încercând să retrăiască la maturitate farmecul vârstei respective, implicându-se emoțional în povestirea acesteia, încercând să fie același Nică din urmă cu mulți ani.

Pentru autor satul Humulești este cel mai frumos loc din lume, un întreg univers” Ș-apoi Humuleștii și pe vremea aceea nu erau numai așa un sat de oameni fără căpătâi, ci sat vechi, răzășesc, întemeiat în toată puterea cuvântului; cu gospodari tot unul si unul, cu flăcăi voinici și fete mândre, care știau a invârti și hora, dar și suveica, de vuia satul de vatale în toate părțile, cu biserica frumoasă și niște preoți și dascăli, și poporani ca aceia de făceau cinste satului lor”

Nică traversează de-a lungul cărții o experiență inițiatică evoluând de la băiatul inocent la adolescentul marcat de despărțirea de tărâmurile natale, și care încerca să își facă un rost .

Scriitorul nu a dorit să urmăreasă evenimentele în ordine strict cronologică, ci a ales dintre amintirile sale pe cele care i s-au părut a fi esențiale în formarea sa ca om.

În fragedă copilărie scopul lui Nică este să își trăiască cât mai deplin anii cei mai fericiți din viață, jocul fiind activitatea care îl preocupă de seara până dimineața.

Odată cu înaintarea în vârstă , obiectivul său se schimbă, copilul realizând importanța învățăturii pentru devenirea sa ulterioară și prioritățile lui suferă o modificare importantă.

În acest context pentru Nică devin importanți dascălii lui și metodele (cele mai multe rudimentare) pe care aceștia le foloseau pentru a educa tinerele generații și colegii lui de școală cu care se întrecea la învățătură.

În cea de a doua parte a “Amintirilor din copilărie” Nică se autocaracterizează :” Și eu eram vesel ca vremea cea bună și șturlubatic și copilăros ca vântul în turburarea sa".

Atunci Nică se afla la “vârsta cea fericită”, atunci când imaginația are un rol esențial în universul copiilor și când fiecare copil care se urcă pe un băț crede că este "pe un, cal din cei mai strașnic”, “pe care aleargă cu voie bună, și-l bate cu biciul, și-l strunește cu tot dinadinsul și rtăcnește la el din toată inima , de-ți ia auzul” .

Faptul că Nică este copilul din orice epocă a fost reliefat de George Călinescu ce menționează “Creangă povestește copilăria copilului universal". 
Această idée a fost subliniată chiar de Ion Creangă în “Amintiri din copilărie” : “Așa eram eu la vârsta cea fericită, și așa cred că au fost toți copiii, de cănd îi lumea asta și pământul, măcar să zică cine ce-a zice”.

Tot George Călinescu scoate în evidență caracterul “teatral” al “Amintirilor din copilărie”, Nică fiind un “actor” care interpretează toate rolurile , începând bineînțeles cu al său, scena pe care au loc aceste “reprezentații” fiind satul Humulești.

Toate întâmplările narate în carte sunt pietre de hotar pe drumul inițierii lui Nică, iar acesta învață din fiecare dintre ele câte ceva, ele fiind împărtășite cititorului cu dorința ca și acesta să ia aminte și să învețe ceva din experiența de viață a lui Nică.

Pe parcursul acestor experiențe copilul realizează că oamenii au caractere diverse, fiind buni, generoși, harnici ca mama sa sau bădița Vasile, sau lacomi și zgârciți ca mătușa Mărioara sau popa Oșlobanu.

Spiritul lui Creangă este un spirit ludic, în povestitorul încărcat de ani regăsindu-se cu ușurință copilul prezentat în opera sa „Amintiri din copilărie „ , o ființă mereu pusă pe șotii și de o veselie cuceritoare.

În partea a patra a cărții eroul trăiește drama părăsirii satului natal, ceea ce la Creangă a condus la sfărșitul perioadei celei mai fericite din viață, copilăria.

Găndurile scriitorului referitoare la acel moment al vieții sale sunt exprimate prin vorbele unui alt personaj , moș Luca ce face un elogiu al Humuleștiului văzut în opoziție cu meleagurile pe unde treceau care nu puteau să egaleze farmecul vechiului sat moldovenesc.

Pentru Creangă, în care Nică a rămas ascuns toată viața universul copilăriei a rămas paradisul pierdut, pe care căuta să și-l aminteasă mereu, pentru a găsi noi energii necesare noilor etape ale vieții sale.

I.L.Caragiale, autor de opere specifice universului infantil

Deși scriitorul I.L.Caragiale nu a fost un mare iubitor al copiilor așa cum a fost Ion Creangă , în momentele și schițele sale sunt prezente personaje aflate la vârsta inocenței, însă este de remarcat faptul că așa cum majoritatea personajelor adulte are defecte diverse și copiii au însușiri negative dobândite prin educația primită de la cei din jurul lor.

În operele lui Caragiale sunt înfățișațe mai ales vlăstare ale claselor avute, care sunt crescute într-un răsfăț exagerat, în general fiind vorba despre copii unici pe care părinții îi consideră mai deștepți și mai merituoși comparativ cu colegii sau prietenii lor.

Schițe reprezentative în acest sens sunt “Vizită”, “D-l Goe”, “Premiul întâi”, “Un pedagog de școală nouă” , ca și nuvela “Cănuță, om sucit”.

Tema operei literare “Vizită” este aceeași cu cea prezentată în” D-l Goe” și anume influența nocivă pe care educația greșită primită în familie o are asupra comportamentului unui copil.

Titlul schiței precizează împrejurarea în care autorul îl cunoaște pe eroul principal al întâmplării și în care are prilejul să constate efectele educației de care era foarte mândră mama copilului, care era o veche prietenă a scriitorului.

Ionel a devenit prin măiestria cu care a fost descris de Caragiale un prototip al băiatului prost crescut, care nu are noțiuni elementare de bun simț.

Întâmplările ce se petrec în schiță sunt povestite chiar de scriitor care este personaj martor fiind prezent la toată desfășurarea acțiunii, povestirea desfășurându-se la persoana întâi.

Caragiale îl caracterizează direct pe Ionel în debutul operei acesta fiind „un copilaș foarte drăguț de vreo opt anișori”, care era„îmbrăcat ca maior de roșiori, în uniformă de mare ținută”.

Darul scriitorului pentru Ionel a fost potrivit pentru vârsta acestuia și anume o minge “foarte mare, de cauciuc și foarte elastică”, care devine mai târziu un obiect cu ajutorul căruia îi terorizează pe cei din jur.

Pe parcursul conversației mama îi mărturisește musafirului că a fost nevoită să facă un sacrificiu, renunțând la viața mondenă pentru a putea da o educație solidă progeniturii sale, deoarece primii ani din viața copilului sunt cei mai importanți în această privință.

În timpul vizitei, Ionel arată cât este de bine educat, comportamentul lui fiind acela al unui copil care nu ține cont de sfaturile sau rugămințile nimănui, făcând ceea ce îi trece prin cap.

Mamei nu i se pare reprobabil comportamentul copilului , chiar îl privește cu admirație, considerându-l “deștept”, lipsa de fermitate în educația copilului fiind principala cauză a năzdrăvăniilor pe care acesta le face .

Dintre toate jucăriile pe care le are, Ionel alege pentru această “reprezentație” în fața musafirului , o tobă și o trompetă, gălăgia făcând dialogul dintre scriitor și mama copilului aproape imposibil.

Stupoarea musafirului atinge apogeul atunci când copilul dorește să fumeze iar mama îi permite acest lucru în ciuda vârstei lui fragede. După toate întâmplările prin care a trecut în acea vizită, este greu de crezut că autorul ar fi vrut să mai repete acea experiență, care i-a lăsat un gust amar. Altă schiță care evocă modalitatea în care erau educați mulți copii din clasa de sus a societății românești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea este “D-l Goe”.

Caracteristicile personajelor ca și comicul situațiilor prezentate rezultă din acțiune, care are o desfășurare rapidă și provoacă cititorilor un interes care nu dispare până la sfârșitul schiței.

Din clipa în care personajul principal își face apariția în gară și până la sosirea personajelor la București se desfășoară un număr mare de scene timpul între acestea fiind destul de scurt .

Aceste moment care sunt foarte multe pentru o schiță care este destul de redusă ca dimensiuni sunt foarte bine gradate și își află punctul culminant în tragerea semnalului de alarmă și oprirea trenului.

Purtarea domnului Goe este o consecință a modului în care cele trei femei care sunt responsabile pentru educația lui înțeleg să își îndeplinească atribuțiile.

Rezultatele evidente ale acestei “educații” privite în permanență din punctul de vedere al ridicolului situației, au parte de o atitudine critic din partea autorului.

Spre deosebire de schița “Vizită”, autorul nu mai este un personaj martor, iar narațiunea nu mai este făcută la persoana întâi.

În această schiță se relevă o îngăduință împinsă până la absurd față de greșelile pe care le fac copiii și de jignirile pe care aceștia le aduc celor mari, socotite de unii responsabili de educația copiilor o mare dovadă de inteligență.

Domnul Goe este un elev care are la învățătură rezultate extrem de slabe și este dus la București cu prilejul zilei de 10 mai (care atunci era sărbătoare națională), de cele trei doamne care îi poartă de grijă: mamițica, mam’mare și tanti Mița.

Copilul poartă un costum de marinar, la care doamnele au asortat o pălărie de pai, biletul de tren punându-l sub panglica pălăriei deoarece „așa țin bărbații biletul „, conform concepției doamnelor.

Motivul acestei călătorii este unul ridicol, deoarece Goe este răsplătit cu o plimbare în capitală “ ca să nu mai rămână repetent și anul acesta”, ceea ce oferă o idee cititorului cu privire la sârguința domnului Goe .

Goe a așteptat nerăbdător sosirea trenului nedumerit de faptul că acesta nu se supune dorințelor sale, deoarece în viața de zi cu zi era obișnuit ca să i se împlinească dorințele cu cea mai mare repeziciune.

La urcarea în tren copilul nu vrea să stea cu cele trei doamne, rămânănd pe culoar unde scoate capul pe geam rămânând fără pălăria unde avea biletul.

Doamnele au fost nevoite să plătească din cauză că “puișorul “ a fost găsit în tren fără bilet și pe lîngă un nou bilet au plătit și amendă deoarece odorul trăsese semnalul de alarmă.

Limbajul personajelor corespunde mediului în care acestea își desfășoară evoluția și căruia îi aparțin și este remarcabil datorită realismului său.

Folosind unele forme eronate ale cuvintelor “marinal”, “ciucalată”, “bulivar” , Caragiale relevă mai bine personajele ca și lumea incultă căreia îi aparțineau acestea.

Domnul Goe este un exemplu devenit clasic de proastă creștere și este evident că dintr-un copli crescut în acest mod nu avea cum să rezulte un adult pentru care politețea să fie la ordinea zilei.

În schița “Premiul întâi” , Caragiale prezintă o situație deosebită de la o școală primară la care existau într-o clasă doi copii cu rezultate foarte bune la învățătură, despărțiți de o prăpastie în plan social.

“Cel dântâi este fiul unic al lui d. Mandache Ionescu, mare proprietar, omul cel mai influent și mai cu greutate din tot județul și stâlpul oricărui guvern. Asta e bine; căci fără d. Mandache cu greu s-ar putea guverna în acel județ.

Cel d-al doilea este copilul natural al Păunii văduvei, menajeră, care trăiește cu lucrul pe la case boierești.”

În primele trei clase feciorul văduvei ia premiul întâi , în permanență existând o diferență foarte mică între medii cu care cei doi copii au absolvit .

Din acest motiv, împinsă de dorința ca în clasa a patra fiul său să fie acela care va obține premiul întâi, doamna Aglae Ionescu dorește să îl convingă pe învățătorul Tiberiu Bumbeș să acționeze în așa fel încât tânărul Artur să ia premiul întâi și ca urmare îl invită la ea acasă pentru a discuta această problemă.

Învățătorul o refuză pe grațioasa doamnă atunci când aceasta îi adresează rugămintea ca fiul său să fie primul în clasă și aceasta îl poftește pe învățător să părăsească locuința sa.

În aceeași seară, la prefectul județului, datorită faptului că domnul Mandache a intevenit pentru fiul său, învățătorul este amenințat că va fi dat afară dacă Artur Ionescu nu va lua premiul întâi și ca urmare a acestui fapt Tiberiu Bumbeș va face rectificarea cerută: “ — …Păunescu Ioanițiu, media 9 și fracțiunea 99 și jumutate; apoi, Artur Ionescu, mă rog frumos, media 9 și fracțiunea 99 și trei firtale… No! vezi numa!”

Alte întâmplări specifice universului școlar sunt descrise de Caragiale în schița “Un pedagog de școală nouă”, care are în centru figura profesorului transilvănean Mariu Chicoș Rostogan .

În această operă nu folosirea de multe ori inadecvată a regionalismelor este ținta ironiior lui Caragiale( chiar dacă acest personaj are o manieră ciudată de a se exprima) ci mai curând personalitatea dascălului.

Acest profesor era plin de bunăvoință pentru odraslele oamenilor puternici din localitate, cu ceilalți elevi comportându-se ca un tiran, având o plăcere sadică în a-i umili.

Protejarea copiilor proveniți din părinți cu influență îi aducea avantaje “marelui pedagog”, care se lăuda cu faptul că folosește în instruirea copiilor cele mai avansate metode .

Din textul schiței reiese dimpotrivă că metodele lui erau primitive, folosea poziția pe care o deținea cu scopul de a se răzbuna pe elevi, fiind de o mare lașitate în relația cu superiorii pe care îi lingușește fără scrupule pentru a avansa în carieră.

Un om un asemenea caracter ar fi trebuit să nu fie niciodată profesor, deoarece copii u aveau nimic bun să învețe de la acest “pedagog”. 

O altă lucrare în care se prezintă de astă dată copilăria unui om chinuit și fără noroc toată viața lui este nuvela “Cănuță, om sucit”.

Caragiale prezintă povestea acestui om care nu s-a adaptat vremurilor moderne, care era un om “sucit” deoarece nu știa să mintă, să își înșele semenii, nu putea să se integreze în minciuna generală ce însoțește existența oamenilor.

El se naște într-un moment însemnat al anului “ la lăsata secului de postul mare”, fiind botezat în frig, cu apă rece, prima cumpănă din viața lui având loc odată cu acest eveniment deoarece preotul l-a scăpat în apă, copilul putând să se înece.

Părinții îi mor de timpuriu și are noroc că o bunică dorește să se ocupe de creșterea lui și îl dă la școală, unde are parte de un dascăl care nu știe să îl determine să îi placă învățătura.

În perioada de ucenicie la un băcan suferă numeroase umilințe și după ce rabdă umilința o vreme fuge la bunica lui .

Istoria cu nedreptatea suferiă se repetă în multe situații, Caragiale afirmând:” Istoria lui se poate asemăna cu istoria unui pahar care rabdă să-l umpli cu litra și pentru o picătură se supără și dă pe afară. Și lumea vede măcar ce se petrece cu paharul; dar putea lumea-nțelege ce se petrecea în sufletul lui Cănuță? Paharul stă de față; sufletul lui Cănuță sta ascuns și pesemne era prea mic, prea strâmt – dădea repede pe dinafară.”

Acestea sunt opere ale lui Caragiale în care a prezentat universul infantil, cu toate aspectele caracteristice epocii în care scriitorul a trăit, aspectele pozitive fiind mai puțin relevate în aceste lucrări care au încercat să arate nedreptățile sistemului și educația greșită oferită copiilor de persoanele mature.

Opera lui Caragiale

Ion Luca Caragiale a fost considerat unul dintre clasicii literaturii române, lăsând posterității o operă de dimensiuni destul de impresionante în domenii diverse cum ar fi: dramaturgie , nuvele, momente, schițe, publicistică , studii dedicate teatrului și literaturii , poezii.

Cei care au auzit de Caragiale exclusiv ca scriitor umorist și satiric vor rămâne uimiți dacă vor descoperi poeziile lui Caragiale” care denunță prozaismul lumii contemporane” , care nu mai permite „apariția unui nou Homer”, poezia fiind prezentată într-o operă a sa ca „rătăcirea, crima, păcatul, erezia”.

Dar adevărata măsură a talentului său a fost dată în dramaturgie și lucrările de dimensiuni mai mici, momente și schițe.

Caragiale a făcut parte din cercul Junimii, din perioada debutului său în dramaturgie, în anul 1879 și până în anul 1892, iar în acest timp scriitorul a beneficiat de sprijinul societății la care a fost afiliat.

Junimismul reprezintă un curent literar și cultural din a doua jumătate a secolului XIX reunind o întreaga pleiadă de poeți, dramaturgi, romancieri, istorici si filozofi care schimbă în mod radical evoluția culturii românești..

“Opera lui Caragiale dispune de aceeași capacitate de semnificații generale și de valori estetice ca și acele scrieri ale clasicilor care atrag astăzi pasiunea modernilor.Ea nu se află într-un raport de adversitate ori de înstrăinare cu temele și procedeele literaturii contemporane. Facultatea expresivă a creației lui Caragiale este, din acest punct de vedere, copleșitoare”

În toată opera sa Caragiale urmărește creionarea unor produse specifice ale realităților din vremea sa și realizează portretele unor personaje memorabile, fiecare dintre ele fiind profund legat de perioada în care trăiește și totodată prezentând caracteristici ale oamenilor din orice perioadă de timp.

Iată ce scria despre Caragiale Sanda Radian:” În cotitura de la comic la tragic în opera lui Caragiale joacă desigur un rol și evenimentele vieții lui intime și publice, hărțuielile, instabilitatea materială, moartea primilor doi copii la o vârstă fragedă”.3

În opera sa pot fi distinse cu ușurință trei universuri diferite care își pun pecetea asupra personajelor:universul comic, universul tragic și cel fantastic.

Tragismul și fantasticul își pun amprenta asupra creației sale de nuvele precum ar fi „ La hanul lui Mânjoală”, „O făclie de Paști”, „ Păcat”, „Abu Hassan”, în timp ce comicul își face simțită prezența în „Telegrame”, „Vizita”, „ D-l Goe „ și în piesele sale de teatru.

Opera lui Caragiale a fost analizată de foarte mulți critici, începând de la Titu Maiorescu și continuând cu Tudor Vianu, George Călinescu,Serban Cioculescu, Ștefan Cazimir și Liviu Papadima, aceștia fiind doar câteva personalități care s-au aplecat asupra textelor scrise de I.L.Caragiale.

Referitor la opera lui Caragiale, Tudor Vianu afirma: „ Caragiale a evocat viața orașelor , a provinciei și a capitalei , în multe, în foarte multe din înfățișările lor :orele târzii ale nopții, cu cheflii întârziați, cu oameni care vin de la gară, cu măturători care stârnesc praful străzilor(…); orele aperitivului și ale prânzului cu funcționari întârziați de la masă(…); ceasurile adormite ale după-amiezelor caniculare (…); saloanele mondene, în care se practică causeria și se pun la cale conferințe literare, unde lumea se adună pentru five’o clock; balurile high-life….”

Caragiale este cunoscut ca dramaturg pentru comediile sale “ O noapte furtunoasă”, “O scrisoare pierdută”, “ Conu Leonida față cu reacțiunea”, “D’ale carnavalului „ și pentru drama „Năpasta”.

Prima piesă scrisă de Caragiale a fost „ O noapte furtunoasă”, care s-a bucurat de o atenție deosebită la „Junimea” și a fost publicată în „Convorbiri literare” în anul 1879, unde vor apărea toate piesele pe care autorul le-a scris.

Piesa de teatru “ O noapte furtunoasă” a deschis noi drumuri în teatrul românesc , deoarece este debutul unei literaturi al cărui cuvânt de ordine este originalitatea , unde sunt înfățișate cu un har deosebit “moravuri și tipuri specific locale”.

Două teme sunt predominante în această operă: prima este cea a triughiului conjugal alcătuit din jupân Dumitrache , un cherestegiu din București, omul lui de încredere Chiriac ce este, culmea ironiei, amantul nevestei sale și Veta, consoarta negustorului, iar cea de a doua este pasiunea pentru politică pe care a dezvoltat-o burghezia română în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, alimentată de vorbele goale pe care le citeau în gazetele vremii.

Jurnalismul, care avea un prestigiu foarte mare în acele timpuri în fața unui public needucat este reprezentat prin Rică Venturiano, “în același timp student în drept și poet liric, dar și fante de mahala, în căutare pozitivă de soție cu zestre” .

După “O noapte furtunoasă” Caragiale scrie cea de a doua piesă a sa “Conu Leonida față cu reacțiunea” , pe care o citește la una dintre seratele lui Titu Maiorescu și în care ironizează societatea în care trăia și politica din timpurile sale .

Eroul piesei este un pensionar, a cărui pasiune este lecturarea ziarelor, care este foarte convins de înalta sa capacitate intelectuală și care încearcă să explice tainele politicii soției sale Efimița.

Fanfaronada conului Leonida, care se crede un mare erou este întrecută doar de marea sa lașitate , de spiritul său de conservare care îi dictează să se ascundă atunci când i se pare că este în primejdie.

Una dintre cele mai importante piese din dramaturgia românească este “O scrisoare pierdută “ ce a fost a treia operă a lui Caragiale scrisă pentru reprezentările teatrale și care este o comedie de moravuri, care se desfășoară în perioada unui eveniment așteptat de toată lumea și anume alegerile care trebuiau să dea țării pe noii aleși care să îi conducă destinele.

“În afară de Tipătescu și de coana Zoe toate celelalte personaje din O scrisoare pierdută” prezintă un impresionant fenomen de unitate în diversitate, o adevărată faună de “imbecili” în înțelesul pe care îl dădea Camil Petrescu acestui termen. E vorba nu de o “imbecilitate” clinică, desigur, ci de una câștigată prin adaptarea la mediul care le-a imprimat un automatism de speță, manifestat în vorbire și acțiune un comportament ilogic și absurd din punctul de vedere al unui “om inteligent” “.

Acțiunea acestei piese se desfășoară într-un orășel de munte, care este capitală de județ, loc unde reprezentanții puterii, prefectul Tipătescu și Zaharia Trahanache nu ar fi avut o problemă în a-și asigura majoritatea dacă nu ar fi existat ambiția avocatului Nae Cațavencu de a fi deputat, acesta înercând să obțină numirea prin șantaj după ce pusese mâna pe o scrisoare de dragoste a prefectului către nevasta lui Trahanache.

“Nu mai este vorba de un colț de periferie bucureșteană, cu mentalitatea și pretențiile ei, ci de întreg sistemul nostru politic (…) de politicianismul claselor dominante, cu cinismul metodelor lui electorale și cu nesinceritatea vieții publice”

“O scrisoare pierdută” scoate în evidență dorința puternică a burgheziei de a parveni, ce se poate concretiza prin obținerea unui loc în Parlament, loc care poate aduce relații și avere și poate contribui la o viață lipsită de griji.

Între cele două grupări ce urmăresc obținerea puterii nu este un conflict ce se manifestă la nivelul ideilor, ci o dorință puternică de a avea influență.

Avocatul Cațavencu care era conducătorul grupării de opoziție solicit sprijinul partidului guvernului iar aceștia sunt gata să facă un compromise la un moment dat și să îi sprijine candidatura.

Galeria de personaje creată de Caragiale este remarcabilă, personajele fiind vii și reprezentative pentru viața politică din România ultimilor ani ai secolului al XIX-lea.

Fiecare personaj este foarte bine creionat de dramaturg , fiind un tip uman reprezentativ pentru epoca în care trăiește.

Ștefan Tipătescu este un tip versat, energic, a cărui trăsătură principal este impulsivitatea, dorința de a acționa fără a se gândi prea mult la consecințe.

Este o persoană arogantă, care își dispțuiește oponenții, pe care îi consideră a fi persoane neînsemnate.

Județul pe care îl conduce este văzut de el ca fiind propriul domeniu, de aceea îi face propuneri lui Cațavencu cu privire la diverse posture în schimbul scrisorii.

Venerabilul Zaharia Trahanache este tipul omului viclean, care își urmărește mai presus de toate interesele, care îi dictează să mențină prietenia cu prefectul.

Zoe este cea care deține de fapt puterea în județ, deoarece eaare influență atât asupra bărbatului ei, cât și asupra prefectului.

Pristanda polițaiul orașului este aservit puterii reprezentată de prefect, lingușitor, gata oricând să treacă de partea celui mai puternic fără a avea remușcări, urmărindu-și numai interesele personale.

Nae Cațavencu este tipul perfect de demagog viclean care își propune să devină cineva prin politică, folosindu-se în acest scop de toate tertipurile .

În același timp este caracterizat de lașitate și lăcomie, care îl impinge spre comiterea de infracțiuni cum ar fi falsificarea poliței.

Marea masă a alegătorilor derutați de politicieni este reprezentată în această piesă de Cetățeanul turmentat care are o singură dorință, să își facă datoria civică.

La fel ca în “O noapte furtunoasă” asistăm la un final fericit în care toată lumea este mulțumită: Zoe pune mâna pe scrisoare și salvează situația, Tipătescu este fericit că a dus alte alegeri la bun sfârșit, Trahanache își păstrează încrederea în prietenul său și în soția sa, iar Cațavencu scapă din încurcătura în care intrase și are promis în viitor un mandat de deputat.

A patra comedie reprezentativă pentru creația lui Caragiale este “D' ale carnavalului”, în care scriitorul prezintă aspecte caracteristice cartierelor de periferie din București, cu personaje specifice acestei lumi.

Acțiunea se desfășoară în prima parte a piesei la frizeria lui Nae Girimea, un burlac ce are două amante Mița Baston (care avea ca amant principal pe Crăcănel) și Didina Mazu(ce era întreținută de Iancu Pampon).

Aceasta se poate spune că este comedia măștilor, adică a nesincerității ajunse la superlativ, a ambiguității, cele mai elocvente momente fiind cele din scenele de la balul mascat.

În final, de frică să nu își piardă amanții care le asigurau traiul, cele două dame lasă la o parte rivalitatea dintre ele și se împacă.

După Anton Pann și Nicolae Filimon, Caragiale este acela care promovează cu ardoare balcanismul în momentele și schițele sale, , eroul principal creat de el fiind Mitică, care reprezintă pe bucreșteanul tipic, așa cum observa G.Călinescu.

Acesta este băiatul descurcăreț, nemulțumit de starea lucrurilor, care are soluții pentru orice problemă, zeflemitor, bârfitor și cu aparență de om care cunoaște bunele maniere.

Chiar dacă în zilele de azi opera lui Caragiale este prețuită la justa ei valoare, pe timpul vieții autorului au existat mulți contestatari ai acestuia care nu îl înțelegeau sau nu doreau să îl înțeleagă.

“Opera lui Caragiale e subestimată de către unii sub motiv că ea zugrăvește moravurile și că acestea sunt efemere,N-ar mai exista bunăoară deputați agramați și comisari escroci.Cu toate acestea există tipuri sociologice, precum există categorii individuale și piesa de moravuri nu stă mai prejos decât piesa de caracter.În virtutea inegalității eterne între indivizi vor fi întotdeauna indivizi care să folosească paiațarește formele în care au intrat de curând.”

1.6 Copilăria în opera lui Creangă și în opera lui Caragiale

Mediul din care au provenit cei doi mari scriitori și-a pus amprenta asupra evoluției lor ulterioare și asupra concepțiilor pe care aceștia le aveau despre viață.

Majoritatea istoricilor literari care au fost preocupați de biografia lui Ion Creangă cred că acesta s-a născut pe data de 1 martie 1837, în satul Humulești, aflat în apropierea orașului Târgu Neamț, acest lucru fiind afirmat de scriitor în cartea sa “Amintiri din Copilărie”.

Scriitorul este după toate probabilitățile de origine ardeleană, George Călinescu spunând că “ Strămoșii dinspre mamă ai lui Ion Creangă s-au tras pe partea moldovenească a munților de prin Maramureș, pe la sfârșitul veacului al XVIII-lea. “

Se cuvine remarcat faptul că mărturiile contemporanilor săi scot în evidență faptul că scriitorul nu a avut o viață personal ordonată ci a căzut pradă multor ispite lumești, care s-ar putea să îi fi dăunat, contribuind la sfărșitul său prematur.

În anul 1846 , Ion Creangă, cel mai mare dintre copiii lui Ștefan a Petrei și al Smarandei începe să învețe la școala care exista în sat, preotul Ion Humulescu fiind primul său învățător , cel despre care scriitorul spune că „ avea o mână de învățătură, un car de minte și multă bunătate de inimă”.

Mama sa Smaranda a dorit întotdeauna ca fiul său să devină preot, de aceea a făcut tot ceea ce i-a stat cu putință să îl îndrume pe această cale, acest lucru fiind menționat de fiul său în cea mai importantă operă a sa, pe care orice copil din România a răsfoit-o măcar o dată.

Ca urmare a acestui fapt, a urmat cursurile școlii de catiheți de la Fălticeni, iar la desființarea acestei școli și-a continuat studiile la seminarul teologic de la Socola opțiunea aceasta fiind obligatorie pentru a obține o calificare în acest domeniu.

În anul 1858, a murit tatăl scriitorului și de aceea Ion Creangă a fost obligat să își abandoneze studiile pentru a a-și putea câștiga existența, deoarece cele necesare traiului nu îi mai puteau fi asigurate de familia sa.

Despre Caragiale se știe că s-a născut în anul 1852 în comuna Haimanale, tatăl său fiind secretar la mănăstire , deci condițiile în care a crescut au fost destul de bune.

Familia din care provenea scriitorul avea preocupări intense legate de teatru, rudele sale conducând trupe care colindau țara cu diverse spectacole.

Până în anul 1852 când a fost dus să urmeze cursurile școlare la Ploiești, Caragiale a copilărit în comuna natală, având ca parteneri de joacă pe fii țăranilor din regiune.

Referitor la contactul cu școala, dramaturgul spunea mai târziu că” ”…mi-am făcut instrucțiunea cu slovă popească, în curtea bisericii Sf. Gheorghe; am tocat la biserică și am tras clopotele cu dragoste. Prima slovă pe care am învățat-o a fost cu dascălul de la biserica Sf. Gheorghe”.

Deci prima experiență școlară a lui Caragiale s-a desfășurat în mediul citadin, această biserică de care pomenește autorul find situată în centrul orașului Ploiești, aflat la doar 60 km de București, capitala țării.

În clasa a doua dramaturgul a învățat la școala domnească nr1 din oraș, învățătorul fiind Zaharia Antinescu, om care avea înclinații spre scris, caracterizat de o mare ambiție, ce avea o înclinație deosebită pentru primirea unor diploma din partea unor societăți culturale din toată Europa.

De aceea, se poate ca acesta să fi fost un model pentru crearea lui Zaharia Trahanache, ce era membru în numeroase “comitete și comiții”.

Învățătorul pe care scriitorul îl va îndrăgi în mod deosebit a fost transilvăneanul Basil Drăgoșescu, ce a jucat un rol important în formarea lui Caragiale, deoarece a intuit faptul că elevul său avea un talent deosebit la literatură.

Acesta l-a încurajat pe elevul său să scrie și l-a ajutat să cunoască foarte bine tainele limbii române astfel încât Caragiale să devină un maestru în mânuirea acesteia.

Deci se poate spune că Ion Creangă este un produs al mediului rural din Moldova, pe când Caragiale este al mediului citadin din Muntenia.

Este un motiv pentru care cei doi au văzut viața în mod diferit și au ales să înfățișeze în mod diferit copilăria în operele lor.

Toată opera lui Creangă este destinată a fi citită și de copii, pentru care scriitorul avea o mare dragoste, cu siguranță și datorită profesiei sale, deoarece autorul era învățător.

Este aproape imposibil să practice această meserie dacă nu îi înțelegi pe copii și nu poți pătrunde în universul lor minunat.

Creangă încearcă în toată creația sa să ofere modele umane atât pozitive cât și negative, pentru ca cei mici să realizeze ce este bine și ce este rău, ce tip de comportament trebuie să urmeze pentru a deveni oameni adevărați.

Autorul a încercat să înfățișeze în “Amintiri din copilărie” , anii în care s-a realizat formarea sa ca om, cu nostalgie și îngăduință pentru vremurile în care a trăit și pentru oamenii cu care a intrat în contact, prezentându-i cu bune și cu rele, așa cum au fost ei.

Copiii sunt în marea lor majoritate dornici de joacă

Caragiale are în opera sa o altă viziune asupra copilăriei, majoritatea copiilor prezentați fiind odraslele unor persoane din lumea bună, care erau educați de părinți pentru a moșteni toate defectele acestora.

Copii din operele lui Caragiale sunt în majoritatea cazurilor leneși, bazându-se pe relațiile părinților pentru a urca cât se poate de mult în ierarhia socială.

Ei nu au bunul simț elementar de a fi politicoși cu cei mai în vârstă pe care îi desconsideră din cauza faptului că se consideră superiori.

Această obrăznicie le este insuflată de părinții lor care au beneficiat și ei pe vremea copilăriei de o educație asemănătoare.

CAPITOLUL II METODE DE STUDIERE A TEXTULUI EPIC LA CLASELE I-IV

Literatura, privită ca o ramură a artei, este privită din punct de vedere didactic dilematic deoarece nu este destul de clar care trebuie să fie direcția principală în școală: predarea sau receptarea literaturii?

De obicei , prin predare este înțeleasă emiterea unor informații privind o realitate, ceea ce reprezintă un proces în care emițătorul deține un rol activ, iar receptorul un rol pasiv.

În cazul unei opere literare vorbim despre comunicarea unor impresii ale emițătorului, care dorește ca aceste judecăți să fie însușite de elevi ca fiind interpretările cele mai releante pentru opera literară în cauză.

Obiectivul principal pe care îl are studierea limbii și literaturii române în învățământul primar este cel de a dezvolta competențele elementare în ceea ce privește comunicarea scrisă și orală a elevilor precum și familiarizarea acestora cu texte care sunt potrivite vârstei lor.

Se încearcă în același timp ca ei să fie interesați să studieze alte texte din literatura română, să fie stimulați să descopere frumusețea acestora.

Scopul principal pe care îl are studierea literaturii române în perioada de formare timpurie a elevilor este cel de a realiza formarea unui om cu o cultură de bază, care să poată interacționa cu cei din jurul său și care să poată fi capabil să intre în legătură cu semenii săi.

La elevul din primele clase formarea deprinderilor care sunt necesare mai târziu are următoarele trei faze:

– perceperea literelor și recunoașterea cuvintelor(lectură literară)

-înțelegerea mesajelor pe care le au textele și a masajelor(lectură funcțională)

-evaluarea tuturor informațiilor pe care le poate oferi textul( lectură evaluativ critică )

O metodică modernă trebuie să dea posibilitatea elevului să își exprime propriile opinii cu privire la opera literară, prin contactul pe care acesta îl are cu lucrarea supusă analizei.

În perioada actuală, se susține ideea potrivit căreia elevii din ciclul primar se introduc în analizarea unor texte în funcție de genul căruia îi aparțin și de diversitatea lor, elevii fiind învățați să încerce să valorifice conținutul pe care îl are o anumită lucrare pe care o citesc.

Este evident că dacă în timpul desfășurării orelor de Limba și literatura română se vor lucra textele epice se va îmbunătăți foarte mult capacitatea elevilor de a recepta acest gen de texte, iar în timp se mărește pobilitatea ca acești copii să devină cititori de romane, nuvele, schițe.

Elevii vor putea descoperi în orele de curs diverse seminificații ale textului care le-a fost propus, cadrele didactice pornind de la a alcătui un plan de idei, momente în care textul poate fi analizat mai în profunzime până la cunoaștrea personajelor și mijloacele artistice utizate de autor.

S-a constatat faptul că toate acestea duc la receptarea textului epic în mod eficient, copiii înțelegând acest tip de text.

Genul epic, care are denumirea din cuvântul grecesc epicos ce are semnificația de discurs include creațiile folclorice ori culte, ce sunt realitate în versuri sau proză ce exprimă idei,sentimente ori acțiuni ale protagoniștilor unei întâmplări care pate fi reală sau imaginară.

Caracteristici principale pe care le are genul epic sunt:

-Prezența unui povestitor care poate fi implicat sau neimplicat în acțiune

-Se remarcă existența mai multor momente clasice: expozițiune, intrigă, desfășurare, punct culminant, deznodământ;

-Opera literară are mai multe personaje

-Sunt conflicte care pot fi: pricipale, secundare, interioare, exterioare

Deoarece în acest tip de lucrări sunt narate fapte sau întâmplări modul de expunere predominant este narațiunea, care pote fi însoțit de alte moduri cum ar fi descriere, dialog, monolog, evocare .

Povestitorul poate fi scriitorul, în această situație relatarea având loc la persoana a III a, sau un personaj care ia parte la acțiune, iar narațiunea se face la persoana I.

Opera epică poate să relateze întâmplări care s-au desfășurat cu mult timp înainte ori fapte recente, iar locul desfășurării acestora nu este fix, ci se poate schimba în funcție de necesitate.

Elevul trebuie să fie susținut de dascăl pentru ca să aibă un contact nemijlocit cu opera literară, pe care să încerce să o înțeleagă în toată complexitatea ei.

Chiar dacă metodele moderne afirmă necesitatea introducerii școlarilor din ciclul primar în analiza textelor ce le sunt dedicate după complexitatea pe care o au acestea și în funcție de genul căruia îi aparțin, nu se dorește să se renunțe la metodele ce sunt consacrate ale lecțiilor de citire din clasele I-IV.

Lectura explicativă este o metodă verificată ce poate să asigure atât înțelegerea mesajului pe care îl are un text, cât și o familiarizarea a elevilor cu modul în care trebuie citită o carte. Lectura explicativă este cea care oferă valorizarea completă a conținutului pe care îl are o operă literară indiferent de genul căruia îi aparține.

Fiecare operă literară este finalizarea unui proces de creație complex și unic, toate componentele fiind în legătură coerența fiind esențială într-un astfel de demers.

Copii au o sensibilitate mai mare decât cea a adultului, de aceea sentimentele lor sunt mai intense atunci când au în față un text artistic cmparativ cu unul științific.

Elevii găsesc mesajul cel mai impresionant din text intuitiv, fără a trebui să li se des prea multe indicații.

La vârstele cele mai fragede, copiii sunt atrași în primul rând de textele care au ilustrații apoi de cele literare care au un fir epic ușor de urmărit cum ar fi poveștile și povestirile.

În manualele destinate ciclului primar sunt prezente povesirea, legenda, basmul care necesită pentru a fi receptate adoptarea unor metode potrivite acestei vârste.

Literatura chiar dacă este la nivelul potrivit vârstei școlarilor din ciclul primar lor este cea care realizează o apropiere a copiilor de realitate, în toate formele acesteia.

„A înțelege literatura înseamnă a avea puterea de a raporta impresiile, trăirile autorului la propria ta experiență de viață, a stabili legătri nu numai cu cunoștințele cunoscute ci și cu emoțiile, simțămintele pe care le-ai trăit”

Chiar dacă tradiția spune despre operele lui Creangă și despre schițele lui Caragiale consacrate universului infantil că sunt ușor de receptat de copii, adevărul este dureros pentru cei care în copilărie s-au bucurat de toată dulceața și frumusețea acestor scrieri și anume acela că interesul pentru acestea a scăzut în mod constant, cu fiecare generație.

Receptarea operelor lui Creangă și Caragiale în școli nu se mai realizează ca pe vremuri, situația fiind generală pentru toate marile romane ale literaturii române.

Cei mai mulți elevi consideră că cititul unei cărți care a fost recomandată prin programa școlară este o corvoadă pe care o îndeplinesc fără entuziasm, doar din obligație sau din teama de a nu primi o notă proastă.

Singurii care încă au ineres pentru poveștile lui Creangă sau schițele lui Caragiale sunt copii de grădiniță, pe care un dascăl priceput îi poate face să perceapă frumusețea acestora și să găsească metode prin care să le capteze interesul.

În programa școlară se pune mai puțin accent pe umorul de bună calitate prezent în operele lui Creangă sau Caragiale și pe ironia fină întâlnită în multe situații în acestea.

Proverbele și zicătorile prezente în opera lui Creangă îngreunează în multe cazuri înțelegerea textului, pentru că cei mici nu mai au răbdarea necesară să citească operele lui Creangă întegral și cu limbajul original, poate și datorită faptului că mulți copii au un vocabular destul de limitat care abundă de neologisme.

Imaginea satului românesc, așa cum este el prezentat în operele lui Creangă devine neinteresantă pentru noile generații, deoarece acele realități existente acum două secole au dispărut de mult din peisajul satului actual.

În mod similar, celor mai mulți elevi, lumea din schițele lui Caragiale li se pare a fi demodată, fără a avea vreo legătură cu prezentul și prin urmare, puțin interesantă.

Odată cu evoluția tehnicii, imaginația care odată era o caracteristică ce dădea farmec copilăriei a început să se estompeze, să devină tot mai puțin importantă.

S-a încercat repovestirea „Amintirilor din copilărie” și a basmelor lui Creangă ca și a schițelor lui Caragiale pentru generațiile noi, sperându-se creșterea interesului acestora față de operele clasice , dacă acestea vor deveni mai ușor de citit, însă rezultatele obținute nu sunt încurajatoare decât la nivelul categoriilor de vârstă mică, cei mari nefiind impresionați de aceste încercări.

În cazul școlarilor mici, interesul lor de a asculta, apoi pentru vârstele mai mari de a citi basme trebuie stimulat puternic de părinți și educatori, fiind necesară o bună colaborare între aceștia pentru ca cei mici să recepteze așa cum trebuie aceste basme.

Pentru a-i atrage pot fi folosite atât metode moderne cât și tradiționale, eficiența utilizării acestora fiind dependentă de personalitatea proprie copilului respectiv.

Educatorii pot de exemplu citi basmele în clasă, urmând apoi să poarte discuții cu cei mici cu privire la materialul pe care l-au ascultat atragerea atenției făcându-se și prin prezentarea unor imagini.

Basmele pot fi urmărite și ca filme, deoarece această modalitate este mult mai îndrăgită de copii din actualele generații.

De asemena, o modalitate de a atrage interesul cu privire la basme ar putea fi folosirea unor jocuri care se bazează pe situațiile prezentate în basmele lui Creangă sau în schițele lui Caragiale.

O altă tehnică de receptare a textelor celor doi autori ar putea să fie citirea acestora ca o piesă de teatru, în care copiii interpretează diverse roluri, deoarece aceste opere se pretează la puneri în scenă.

De exemplu în clasa a IV-a principala sarcină a elevilor este lectura operei în prealabil în mod individual, revenindu-se în clasă asupra ei încercându-se atragerea atenției elevilor printr-o citire expresivă.

Se impune folosirea unei intonații potrivite textului, cu marcarea pauzelor cu scopul sensibilizării școlarilor, deoarece la vârsta lor numai în acest mod se va reuși descifrarea mesajelor ascunse în text.

Autorii manualelor pentru ciclul primar au încercat să găsească textele care au o încărcătură afectivă deosebită pentru a le include în aceste cărți.

Pentru o mai bună receptare a textului învățătorul este necesar să discute cu elevii despre întâmplări asemănătoare cu cele prezentate în text, folosind cuvintele noi, al căror înțeles trebuie să îl explice elevilor.

Ca urmare a acestor acțiuni, elevul trebuie doar să asculte textul și să îi înțeleagă mesajul acestuia.

Programele mai recente de limba română includ și obiective ce se referă la valoarea artistică a unui text , acest fapt putând fi atins fără a se exagera cu încărcarea elevilor cu noțiuni inutile pentru vârsta lor.

Dacă într-un text se vor găsi anumite figuri de stil cum ar fi epitete, ele pot fi evidențiate fără a li se preciza denumirea.

Metodologia modernă privind receptarea unui text este necesar să țină cont de principiul care vizează tratarea diferențiată a operelor, de anaiza relației care există între conținut și expresie, de participarea creatoare a elevului la activitățile din clasă.

Imaginația bogată a copilului conduce la preferința sa pentru texte în care sunt prezente acțiuni antrenante, în care abundă senzaționalul, fantasticul, primejdia, deznodământul preferat fiind cel care favorizează eroul pozitiv.

Metodele de învățământ se referă la căile utilizate în timpul orelor de curs de cadrele didactice pentru a-i ajuta pe elevi să descopere viața, natura, creațiile înaintașilor, știința.

Deci metodele de învățământ sunt modalități prin care profesorii și elevii acționează împreună pentru a putea îndeplini obiectivele pedagogice.

Din punct de vedere al structurii, metoda include operații și procedee, ia în unele situații o metodă poate deveni procedeu în cadrul altei metode, un exemplu edificator fiind problematizarea ce poate fi cuprinsă într-o demonstrație.

Metodologia didactică face referire la un ansamblu de metode ce sunt folosite în procesul de învățământ.

Aceste metode reprezintă elementul de bază al strategiilor didactice care sunt elaborate pentru o mai mare eficiență a procesului, alegerea unei opțiuni pentru aplicarea unei anumite strategii conducând la folosirea anumitor metode.

Sistemul metodelor de învățământ poate fi clasificat funcție de mai multe criterii:

1.După criteriul istoric:

-metode tradiționale, ce și-au dovedit valabilitatea în timp și care pot fi utilizate dacă se realizează o modernizare a lor și o adaptare la cerințele modificate pe care le are învățământul modern

Aceste metode sunt: expunerea, conversația, exercițiul

-metode moderne, ce se bazează pe progresele realizate de știință ce îl situează de exemplu pe școlar în situația de acumulare de cunoștințe cu ajutorul unui efort propriu de investigare experimentală sau utilizează informații dobândite cu ajutorul mijloacelor moderne (calculatorul)

În categoria acestor metode intră: studiul de caz, metoda proiectelor, metode de simulare, modelarea, etc…

2.După funcția didactică principală pe care o realizează:

– metode de predare-învățare propriu-zise, dintre care se remarcă:

a)metode prin care sunt transmise cunoștințele: expunerea, problematizarea, lectura etc…

b)metode al căror obiectiv este formarea unor deprinderi: exercițiul, lucrările practice etc

-metode de evaluare

a)după modul în care se organizează activitatea elevilor sunt metode frontale(expunerea, demonstrația), metode de activitate individuală(lectura), metode de activitate în grup(studiul de caz, jocul cu roluri), experimentul

b)conform tipului de strategie didactică : algoritmice( exercițiul, demonstrația) sau euristice(problematizarea)

c)după sursa pe care o au cunoștințele:din experiența milenară a omenirii, explorarea realității sau activitate personală

Pentru învățământul modern a devenit foarte importantă interactivitatea ce presupune faptul că procesul de învățare este însoțit în mod inevitabil de comunicare între profesori și elevi, sau între elevi.

De aceea, este necesar ca profesorii de azi să aibă un ansamblu de calități dintre care pot fi amintite: adaptare la noile cerințe, dorință de a se perfecționa în mod continuu, gândire flexibilă, creativitate.

Unele teorii consideră educația drept o activitate în care continuitatea este mult mai importantă în comparație ci schimbarea, însă situația actuală impune adaptarea în mod permanent la mediu, deoarece condițiile se schimbă foarte repede

Pentru ca un text să poată fi receptat în mod corespunzător de elevi pot fi parcurși în mod obișnuit următorii pași:

-se fac exerciții ce vizează audierea și lectura textului

-se identifică și se caracterizează personajele

-se stabilesc cel mai importante momente ale acțiunii

-se elaborează planul de idei

-se face o analiză a vocabularului utilizat în text și a punctuației

-se exprimă opinii referitoare la opera literară

-se realizează dramatizarea

-elevii elaborează compoziții pe baza textului ce pot consta în: rezumat, povestire, modificarea finalului, caracterizarea personajelor

– evenimentele și personajele pot fi surprinse în desene

Pentru a studia textul epic pot fi folosite mai multe metode de învățare, utilizarea uneia sau a alteia rămânând la latitudinea învățătorului.

1.Ghidul de învățare reprezintă un procedeu ce se concentrează pe împărțirea elevilor în grupe mici, utilizându-se un set de întrebări sau cerințe ce au drept consecință înțelegerea ideilor dintr-un text literar.Acest ghid este necesar să fie făcut în așa mod încât răspunsurile la întrebări să implice activități de analiză, sinteză, comparare, gândire individuală sau în grup cu privire la faptele prezentate în opera literară.

Etape în aplicarea acestei metode pot fi:

-Se prezintă elevilor sarcinile pe care le au de făcut și li se cere să citească setul pe fișele de muncă independentă

Activitatea se va face în grupulețe de 3-4 elevi și de obicei constau în citirea textului și rezolvarea cerințelor.

Răspunsurile la cerințele de pe fișă se vor da în ordinea în care acestea sunt trecute pe materialul didactic, iar cadrul didactic va corecta și completa rezolvările și va trebui să accepte punctele de vedere deosebite dacă copilul va aduce argumente în sensul dorit de el.

În cadrul acestei metode se va face o evaluare a răspunsurilor de învățător și o autoevaluare a elevului ce se poate realiza pe baza unei grile.

-Studiul de caz reprezintă o metodă de grup ce ce concretizează în antrenarea școlarilor în analizarea unui caz ce se alege pentru a elabora concluzii care au valoare de reguli ori de principii privind conviețuirea în societate.

Utilizarea acestei metode didactice produce următoarele efecte în ceea ce privește formarea elevilor:

-solicită utilizarea gândirii copiilor

-contribuie la declanșarea unei lupte de idei

-este o metodă prin care se încearcă dezvoltarea exprimării libere a elevilor

-se îmbunătățesc relațiile existente între elevi și între elevi și învățător

-se încurajează creativitatea și spontaneitatea copiilor

Etape care aparțin aplicării acestei metode sunt:

Cazul propus pentru a fi dezbătut este prezentat școlarilor prin lectura aprofundată a textului sau prntr-un joc unde elevii au sarcina de a pune în aplicare un scenariu ce a fost imaginat de cadrul didactic.

Elevii vor fi stimulați să emită idei, iar cele mai valoroase dintre acestea vor fi reținute.Un aspect important este faptul că acel caz care se dorește a fi rezolvat trebuie analizat în profunzime luând în considerare toate informațiile existente.

Ideile emise se vor analiza și vor fi evaluate fiind identificate semnificațiile pe care le au datele ce au fost prezentate, iar ipotezele vor fi verificate cu mare atenție.

Concluziile se vor extinde și cu privire la alte situații de viață iar în discuții pot fi dezbătute cazuri asemănătoare din realitate insistând asupra atitudinii care trebuie adoptată ce trebuie să fie constructivă.

-Scaunul autorului este o metodă în cadrul căreia, după ce se realizează o compoziție liberă având drept temă textul propus ce poate fi o povestire sau o compunere, un elev este așezat pe un scaun și va răspunde la în trebările colegilor săi cu privire la opera literară studiată.

Această metodă poate fi utilizată la clasele II-IV în cazul oricărui text epic. Prezent în manualul destinat clasei respective.

-Să povestim textul: unul dintre copii scrie începutul povestirii referitoare la text pe o foaie, înmânând apoi foaia unui coleg ce va continua acxeastă sarcină și tot astfel până la ultimul elev care va fi cel care va citi povestirea, care este rodul muncii tuturor elevilor clasei.

-Metoda cadranelor este o modalitate prin care conținutul unui text este rezumat solicitându-se participarea școlarilor.

Pentru a se putea aplica se vor desena două linii perpendiculare și se vor obține în acest mod patru cadrane : în primul se vor trece ideile principale desprinse din text, în cel de al doilea se vor consemna sentimentele pe care le trezește respectiva lucrare, în cadranul trei se vor realiza legături între operă și cunoștințe ale elevilor ce au fost dobândite anterior iar în cadranul patru se va scrie morala caracteristică textului studiat.

-Lectura și povestirea unui text în perechi poate fi utilizată pentru orice text epic, împărțindu-se clasa în perechi.

Primul fragment al unei opere este citit de un copil în gând, apoi acesta îl povestește perechii sale care joacă rol de interlocutor.

După acest episod, rolurile se inversează , fiind de menționat faptul că elevul care are rolul de interlocutor poate pune întrebări dacă are neclarități cu privire la text.

Schimbarea aceasta de roluri are loc până se termină respectivul text, la final povestirea textului făcându-se de fiecare elev pe caietul său.

Prin această tehnică este încurajată cooperarea între elevi, care învață să lucreze în echipă pentru îndeplinirea unui obiectiv și se realizează o concentrare a atenției copiilor asupra textului studiat.

-Metoda ciorchinelui dezvoltă gândirea creatoare a copiilor scopul acestei tehnici fiind ca elevii să facă apel la toate cunoștințele lor legate de un cuvânt care este reprezentativ pentru textul respectiv.

Modalitatea prin care poate fi aplicată această metodă constă în următoarele etape:

1.copiii vor scrie un cuvânt sau o expresie de la care se va porni în centrul unei pagini.

2.se va solicita ca elevii să noteze cât de multe cuvinte sau expresii le vin în minte ce au o legătură cu expresia sau cuvântul anterior.

3.la scurgerea timpului destinat pentru desfășurarea exercițiului toată structura apărută va fi comentată.

Participarea tuturor elevilor la apariția ciorchinelui va fi o provocare pentru copii și îi va face să realizeze conexiuni în relație cu subiectul care a fost propus.

Realizarea ciorchinelui poate fi nedirijată în cazul în care copiii vor trece toate ideile ce le vin în minte într-o rețea și semidirijată în situația în care cadrul didactic stabilește unele criterii pe care elevii trebuie să le respecte pentru desfășurarea activității.

-Metoda cubului este utilizată în situația în care se vrea a se găsi mai multe perspective asupra unui subiect și este posibilitatea pentru ca elevii să reușească să deprindă abilitățile necesare pentru o abordare complexă a unei probleme.

Această metodă se va desfășura conform scenariului următor:

1.se va realiza un cub pe fețele căruia vor fi notate cuvintele: descrie, compară, analizează, asociază, aplică, argumentează

2.se va prezenta propunerea temei

3.clasa va fi împărțită în șase subgrupuri ce vor rezolva fiecare una dintre cerințele aflate pe fețele cubului, având legătură cu respectivul text

4.se va comunica întregii clase ce a notat fiecare grup în parte

Metoda prezintă avantajul că se va realiza participarea tuturor elevilor, va stimula competiția între echipe, mărește responsabilitatea copiilor ca și eficiența învățării deoarece copiii învață unii de la alții și dezvoltă abilitățile școlarilor de comunicare cu colegii.

Dezavantajele constau în consumul mare de timp pentru ca metoda să fie aplicată și faptul că nu poate exista o estimare cu privire la cantitatea de informații pe care a dobândit-o fiecare elev în parte.

-Metoda R.A.I. este fundamntată pe stimularea și dezvoltarea capacităților pe care le au elevii de a comunica (cu ajutorul întrebărilor și răspunsurilor) ceea ce tocmai au învățat.

Denumirea provine de la inițialele cuvintelor Răspunde – Aruncă – Interoghează și modul în care se desfășoară este următorul : la finalul unei lecții sau a unei părți a lecției, învățătorul împreună cu elevii săi, iau parte la un joc de aruncare a unei mingi mici și ușoare de la un elev la altul.

Elevul care aruncă mingea trebuie să pună o întrebare din lecția predată celui care o prinde.

Copilul care prinde mingea răspunde la acea întrebare și apoi aruncă mai departe altui coleg, punând o nouă întrebare.

Evident cel care formulează întrebarea este necesar să știe și răspunsul la întrebărea adresată.

Dacă elevul care a prins mingea nu cunoaște răspunsul iese din joc, iar răspunsul va fi dat de cel care a pus întrebarea.

Acesta are oportunitatea de a mai arunca încă o dată mingea, și, deci, de a mai pune o întrebare.

În cazul în care, cel care pune întrebarea este descoperit că nu cunoaște răspunsul la întrebarea pe care a pus-o, este scos din joc, în favoarea celui căruia i-a adresat întrebarea.

Eliminarea celor care nu au răspuns corect sau a celor care nu au dat niciun răspuns, conduce treptat la rămânerea în grup a celor mai bine pregătiți elevi, care au studiat cel mai mult textul.

Metoda R.A.I. poate fi utilizată la finalul lecției, pe parcursul ei sau la începutul activității, când se verifică cunoștințele referitoare la lecția predată anterior, înaintea începerii noului demers didactic, cu scopul descoperirii, de către învățătorul ce asistă la joc, a eventualelor deficiențe în cunoștințele elevilor și a reactualizării ideilor .

Ar putea fi puse următoarele întrebări următoarele întrebări:

Ce știi despre textul respectiv ?

Care sunt ideile principale ale operei?

Care este tema operei?

Care este importanța faptului că ?

Ce ți s-a părut mai interesant?

Această metodă poate fi utilizată atât în cazul școlarilor din școala generală cât și cu liceeni, putând fiind formulate în funcție de vârstă, întrebări cât mai diverse și răspunsuri complexe.

-Brainstorming este o metodă de lucru cu aplicare în toate domeniile de activitate, nu numai în învățământ și constă în asaltul de idei pe care îl generează o temă anumită fundamentul acesteia fiind legat de două principii:

-cantitatea de idei determină calitatea acestora

-analizarea ideilor celorlalți participanți la emiterea de idei

Etapele aplicării acestei metode sunt următoarele:

1.Se va alege tema ce este supusă dezbaterii și se stabilesc sarcinile

2.Se cere participanților exprimarea într-un mod cât se poate de rapid, folosind enunțuri la obiect, a ideilor chiar dacă acestea par neobișnuite, fanteziste sau chiar absurde, cerința fiind legătura cu subiectul menționat .

Pot fi făcute conexiuni cu afirmațiile altor elevi, ideile se pot completa ori modifica dar este exclusă criticarea acestora.

Toate ideile sunt înregistrate cu metode tradiționale (cum ar fi notarea lor) sau cu mijloace moderne de înregistrare.

Sunt reluate ideile ce au fost emise și se grupează pe diverse criterii, după care întreaga clasă va fi divizată pe grupulețe ce vor dezbate ideile discutate.

Această fază va fi consacrată argumentelor în favoarea sau în defavoarea fiecărie idei și se vor selecta cele mai bune idei prezentate.

În acest proces învățătorul trebuie să fie cel care să permită exprimarea liberă a tuturor opiniilor și să încurajeze asaltul de idei al copiilor cu privire la o anumită temă.

Sunt multe avantaje ale utilizării acestei metode ce se referă la:

1.generarea într-un timp scurt a unui număr mare de idei și aunor soluții care vor lămuri problema aflată în discuție

2.aria de aplicare este foarte mare

3.este o șansă importantă de a determina copii să fie spontani și creativi

4. crează spiritul de echipă care le va fi util elevilor pe tot parcursul vieții

Este de la sine înțeles că metodele didactice pe care le utilizează un cadru didactic depind în primul rând de personalitatea acestuia și de modul în care dorește să își stimuleze elevii pentru a obține performanțe.

Nu în ultimul rând clasa este cea care indică învățătorilor metoda pe care o poate aplica și modalitatea în care îi poate face pe elevi să se autodepășească.

CAPITOLUL III STUDIU DE CAZ O EDUCAȚIE DEFICITARĂ ÎN FAMILIE

TEXTUL SUPORT: „VIZITĂ” DE I.L.CARAGIALE

Metodologia cercetării

Studiul de caz are drept obiectiv efectuarea de către elevi a unei cercetări ce presupune ca aceștia să ia contact cu o situație descrisă într-o operă literară considerată a fi un exemplu tipic, un caz ce se poate petrece și în viața reală.

Prin această metodă se dorește ca elevii să poată găsi soluții eficiente care să rezolve cazul supus dezbaterii, realizând o grupare a unor informații în preajma unei idei, urmarea fiind emiterea unor idei proprii referitoare la această situație.

Ideea centrală este de obicei emisă de învățător, iar elevii se vor gândi la argumente pro și contra pentru a rezolva problema, răspunsurile găsite dorindu-se a fi cât mai originale.

Învățarea se realizează prin participarea activă a elevilor la discutarea temei aflate în dezbatere.

Clasa la care se va desfășura studiul de caz are un număr de 25 de elevi majoritatea acestora fiind de nivel mediu din punct de vedere intelectual, prin urmare fiind capabili să înțeleagă în mod corect un text epic, să poarte discuții cu privire la acesta și să formuleze concluzii.

Prima etapă a acestei metode didactice constă în înfățișarea cazului ce este supus dezbaterii , această situație fiind prezentată elevilor prin contactul direct al acestora cu schița lui I.L.Caragiale “Vizită”, în cadrul orelor de limbă și literatură română .

Se dorește ca elevii să fie familiarizați cu opera lui Ion Luca Caragiale, de aceea înainte de a discuta despre schița “Vizită”, învățătorul va adresa copiilor întrebări cu privire la scriitor și va completa cunoștințele acestora cu informații referitoare la alte opere în care scriitorul a înfățișat universul copilăriei.

Se va realiza o legătură cu copilăria autorului și la motivele ce l-au determinat să scrie această schiță.

Pentru aceasta copiii vor citi textul despre care se va discuta prima dată în clasă, pe roluri, îndrumați de cadrul didactic și a doua oară îl vor citi acasă pentru a fixa mai bine ideile.

Învățătorul va verifica apoi dacă elevii au înțeles sensul cuvintelor din opera literară, insistând în mod deosebit pe cele specifice epocii în care a trăit Caragiale și care sunt mai greu de înțeles de generațiile actuale.

Se va cere elevilor să noteze aceste cuvinte pe caiete și să se citească cu voce tare explicarea acestor cuvinte dacă acestea sunt prezente în notele existente în subsolul paginii manualului.

Elevii vor fi familarizați cu personajul Ionel care va fi analizat sub mai multe aspect, conform tehnicii explozia stelară.

În condițiile existenței și a altor cuvinte cu privire la care copiii au nelămuriri, înțelesurile acestora se vor explica de cadrul didactic.

Elevii vor fi familarizați cu personajele schiței și cu acțiunea acesteia analiza fiind făcută sub mai multe aspecte, conform tehnicii explozia stelară.

Cine?

Ce? Când?

Unde? Cum?

Cine este personajul principal al acestei opere? Ce cadouri primește copilul?

Cine vine în vizită la familia Popescu? Ce face în vestibul?

Cine este Maria Popescu? Ce jucării alege pentru a se juca?

Cine este Ionel Popescu? Ce sărbătoare este?

Unde se petrece acțiunea operei? Când se petrece acțiunea?

Unde pune Ionel dulceața din chisea? Cum își împacă mama?

Când se liniștește? Cum e îmbrăcat?

În etapa a doua se va purta o discuție referitoare la textul care a fost dat elevilor pentru a fi studiat .

În această etapă elevii trebuie încurajați să emită idei modalitatea cea mai ușoară fiind aceea de a primi un ajutor de la învățător care va adresa copiilor întrebări ce îi vor ajuta să își exprime ideile.

Aceste întrebări pot fi de forma:

-Ce situație se prezintă în textul analizat?

-Ce trăsături de caracter are Ionel?

-Ce părți sunt implicate în această schiță?

-De ce credeți că persoanele implicate au reacționat în acest mod?

Elevii vor fi ajutați să privească (pe cât se poate, potrivit înțelegerii unui text la vârsta lor ) dincolo de ceea ce este mai evident în această operă literară, să compare această situație cu unele întâlnite de ei în viața reală și să își comunice opiniile în legătură cu cazul prezentat de autor în scrierea supusă analizei.

Poate fi purtată o discuție cu privire la drepturile pe care le are un copil și la îndatoririle acestuia față de cei din jur, învățătorul îndrumând copiii să le enumere din proprie experiență sau din ceea ce au auzit din diverse surse cu privire la această temă.

Se va ajunge la concluzia că drepturile unui copil sunt:

-să fie iubiți și respectați de persoanele apropiate

-să aibă o familie care să îi ocrotească

-să își poată face cunoscute părerile

-să aibă timp pentru joacă și recreere

-să se poată dezvolta

Este vital să li se spună copiilor că nu au numai drepturi, ci și îndatoriri :

-să fie politicoși cu familia și cu persoanele străine

-să nu deranjeze persoanele din jurul lor

-să își păstreze bunurile

-să nu deterioreze bunurile altor persoane

-să nu jignească pe nimeni

Pe baza informațiilor culese din text , elevii vor ajunge la concluzia că Ionel a avut un comportament inadecvat atât față de persoanele apropiate (doamna Popescu, menajera), cât și față de străini.

Învățătorul poate discuta cu copii despre faptul că Ionel beneficiază de toate drepturile unui copil, dar nu respectă nici una dintre îndatoriri.

Elevii pot fi ajutați de cadrul didactic prin adresarea unor întrebări ajutătoare de genul:

-Care sunt faptele ce demonstreză că acest copil a avut un compotament nepotrivit?

-Pot fi aduse argumente care să pledeze în favoarea băiatului?

-Ce variante de comportament ar mai putea exista?

În cea de a treia etapă se va realiza analizarea și evaluarea ideilor ce au fost formulate de copii .

În cea de a patra etapă se va realiza extragerea unor concluzii care pot fi valabile și în alte situații care pot fi întâlnite în viață(conceptualizarea)

Discuțiile care s-au purtat în ora de limba română au fost orientate spre:

Condițiile și contextul în care s-au petrecut evenimentele înfățișate în opera literară supusă analizei

Alte cazuri asemănătoare în care elevii au fost implicați sau pe care le-au observat, deci o mărturisire a experiențelor proprii trăite de școlari

Obligativitatatea ca fiecare om să își modifice atitudinea, astfel încât să se conformeze regulilor unui trai civilizat

Cea de a cincea etapă a studiului de caz vizează formularea unei concluzii

Este necesar ca atât familia cât și școala să facă eforturi pentru ca elevii să fie educați în mod corespunzător.

Existența comunicării poate fi soluția prin care toate conflictele pot fi rezolvate, fără ca persoanele implicate să aibă o imagine deteriorată.

CONCLUZII

Creangă și Caragiale sunt unii dintre cei mai importanțí scriitori ai românilor fiind așezați alături de Mihai Eminescu și Ioan Slavici între clasicii literaturii române, merit pe care l-au câștigat prin opera lor caracterizată de o mare profunzime și diversitate.

Interesant este faptrul că acești scriitori sunt reprezentanți ai spiritualității din toate provinciile românești, Eminescu și Creangă reprezentând efervescența și umorul moldovenilor, Caragiale umorul fin, de neegalat al muntenilor , iar Slavici meticulozitatea ardelenilor.

Epoca în care au trăit și au creat este o perioadă de transformări profunde care s-au manifestat la nivelul literaturii pe plan european, în care mai multe curente s-au intersectat, din diferitele idei apărând adevărate diamante în ceea ce privește creația, valoarea acestor opere fiind inestimabilă.

Dacă prin Eminescu romantismul își cânta cântecul său de lebădă, formula romantică fiind considerată într-o anumită măsură desuetă, prin Creangă tradiționalismul, întoarcerea la origini își dezvăluie forța.

Poveștile lui Creangă s-au impus încă de la apariție ca opere viguroase, a căror valoare a fost probată odată cu trecerea timpului.

Chiar dacă talentul său a fost mai puțin apreciat în epoca sa, cei care i-au urmat au găsit modalități prin care să reliefeze frumusețea creației sale.

Nu există nici un scriitor care să reușească a crea o operă rezistentă în timp ce se datorează doar imaginației sale, fără să fie ancorată în realitate, în experiența de viață pe care acesta o are.

Talentul său ar fi rămas închis între paginile manualelor școlare din vremea sa dacă prietenul său Eminescu nu l-ar fi îndemnat să dorească mai mult, să fie cunoscut de cercul Junimii,, care i-a recunoscut capacitatea de creație.

Fresca socială realizată satului din Moldova este impresionantă, fiind surprinse toate aspectele caracteristice acestuia, de la oameni la obiceiuri și mentalități.

Transformările sociale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea nu au ocolit nici satul românesc, apariția noilor relații fiind prezentată în mod obiectiv de scriitor.

Creangă a căutat în toate creațiile sale să fie el însuși, să aducă în literatura română mediul deosebit al satului pe care a vrut să îl descrie cu toată frumusețea sa morală în complexitatea sa unică.

Creangă este important și pentru faptul că s-a ocupat de culegerea unor povești transmise din strămoși pe care le-a prezentat publicului într-o formă accesibilă.

Nu în ultimul rând autorul a făcut cunoscute în operele sale unele proverbe și cugetări populare al căror adevăr a încercat să îl demonstreze.

Atmosfera satului din Moldova nu putea fi recreată decât de cineva care a trăit nemijlocit, chiar dacă numai pentru o perioadă în acea atmosferă.

Spre deosebire de Creangă, Ion Luca Caragiale este un scriitor care dă dovadă în multe situații de un sarcam mușcător.

Personajele sale sunt diverse tipuri umane, pe care scriitorul le întâlnea în locurile pe care le frecventa.

Chiar dacă acești eroi ai creațiilor sale fac evident parte din societatea românească, ei sunt universali, viciile lor putând fi întâlnite la oamenii din toată lumea.

Intenția sa este mroalizatoare, deoarece el urmărește o îndreptare a păcătoșilor care îi citesc operele și care se recunosc în personajele sale, atât din punct de vedere al caracterului cât și al reacțiilor.

Se poate spune că prin scrierile sale el dorește să creeze o lume mai bună, în care oamenii devin mai puțin marcați de răul existent în societate, o lume mai tolerant și mai deschisă spre bine.

Arta sa este un model pentru mulți autori care au călcat pe urmele sale, Caragiale fiind unul dintre cei mai mari scriitori ai românilor.

Universul lui Caragiale este populat de tipuri diverse, reprezentând oameni de toate vârstele, de aceea copiii nu puteau lipsi dintre eroii săi.

Viitorul Mitică se regăsește în copiii pe care ni-i înfățișează Caragiale el este totodată Ionel și domnul Goe.

Ideea centrală este aceea că, din păcate, generația viitoare va relua greșelile făcute de cea actuală, deoarece este produsul educației făcute de oamenii mari de azi.

Copii sunt datori să fie informați, să cunoască realizările scriitorilor importanți din toate timpurile, deși astăzi a fi cult nu mai reprezintă ceva de care tinerii să fie mândri, ci mai curând un motiv de a fi considerați ciudați, poate puțin nebuni.

Valorile pe care majoritatea tinerilor le promovează nu sunt compatibile cu citirea unei cărți, dacă nu ar exista formarea copiilor la grădiniță și în școlile generale o mare parte a acestora nu ar citi nici măcar o carte, nu ar ascula nici o poveste.

Opera lui Creangă sau a lui Caragiale nu merită să cadă în uitare, chiar dacă de mulți tineri sunt considerați a fi scriitori învechiți, de la care nu au ce învăța, stilul lor fiind văzut de mulți reprezentanți ai actualelor generații ca un stil monoton, care le provoacă o mare plictiseală.

Pentru toți românii Creangă și Caragiale rămân repere, ființe asemeni nouă, care și-au pus pe hârtie gândurile și sentimentele cele mai profunde, pentru ca generațiile următoare să tragă învățăminte din peripețiile lor și ale eroilor pe care i-au creat.

Trebuie să ne amintim de marii noștri scriitori, ca și de oamenii importanți ai istoriei noastre ca să știm de unde venim și ce opere de seamă au creat înaintașii noștri pentru a ne putea descoperi și pentru a putea evolua.

BIBLIOGRAFIE

1.Bălan Ion Dodu , Ethos și cultură, Ed .Albatros, 1972

2.Bârlea Ovidiu, Poveștile lui Creangă,EPL,1967

3.Boutiere Jean, Viața și opera lui Ion Creangă, Librairie universitaire .Gamber, 1930

4.George Călinescu, Istoria literaturii române, Ed.Națională Mecu S.A, București, 1946

5.Călinescu George , Ion Creangă, Editura Pentru Literatură , 1966

6.Călinescu George , Viața Românească,,XVII, nr12,1964

7.Șerban Cioculescu, I.L.Caragiale, Ed.Tineretului ,București, 1967

8. Ciopraga Constantin, Porterete și reflecții literare, EPL, 1967

9.Constantinescu Pompiliu , Scrieri, EPL,1967,vol II

10.Destinul unui clasic :Ion Creangă, Ed.Albatros, 1990

11.Dumitrescu Bușulenga Zoe , Varietăți critice, EPL, 1966

12.Elvin B, Modernitatea clasicului I.L.Caragiale, E.P.L,1967

13.Ibrăileanu G, Viața Românească, Iași, nr6 din 1910

14.Iordan Iorgu, Studii de istorie a limbii române literare,E.P.L,1960,volII

15.Iorga Nicolae, Schițe din literatura română, Ed.librăriei frații Saraga, Iași,1893,vol II

16.Manolescu Nicolae, Lecturi infidele, EPL, 1966

17.Marin Călin, Teoria educației, Ed All, București,1996

18.Munteanu G,Introducere în opera lui Ion Creangă, Ed.Minerva,1976

19.Philippide Alexandru , Considerații confortabile,Ed Eminescu,1970

20.Piru.Alexandru, Viața Românească, IX, nr8,august 1950

21.Radian Sanda , I.L.Caragiale. Nuvele și povestiri, Ed.Albatros, 1991

22.Rotaru Ion , O istorie a literaturii române, Ed.Minerva, 1971

23.Vianu Tudor , Arta prozatorilor români, E P L, 1966

24.Vianu Tudor, Studii de literatură română, EDP, București, 1965

25.Ion Creangă. Amintiri din copilărie.Povești.Povestiri”, Ed.Curtea Veche, 2009

26.„Povestea lui Harap Alb”, Ed Albatros, 1983

27.http://www.upm.ro/biblioteca/SzekelyEvaMonica/didactica/literatura_pentru_copii_si_tineri.pdf

28.http://convorbiri-literare.dntis.ro/CIOBANUi.htm

29.http://www.istorie-pe-scurt.ro/copilaria-lui-i-l-caragiale

30.https://www.slideshare.net/getasoca/receptarea-textului-literar-referat

31.https://www.didactic.ro/materiale/115206_metode-de-decodare-a-textului-epic