Metode de Restructurare Si Reorganizare a Intreprinderii

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………..…………….3

CAPITOLUL I. Contabilitatea, intreprinderea si falimentul……………………..4

1.1. Definirea contabilitatii ………………..………………………………….…..5

1.1.1. Principiile contabilității ……………………..………………………6

1.2. Intreprinderea – sfera de actiune a contabilitatii financiare ………………….7

1.2.1. Trasăturile întreprinderii …………………….………….…………..8

1.2.2. Funcțiile întreprinderii……………………………………….….…..9

1.3. Definirea falimentului……………………….……………………………..11

Capitolul II. Analiza riscului de faliment………………………………….…14

2.1. Analiza statica a riscurilor de faliment pe baza bilantului patrimonial………………………………………………………………………………………………15

2.2. Analiza fondului de rulment patrimonial ………………………………………..15

2.3. Analiza ratelor de solvabilitate …………………………………………….17

2.4. Analiză riscului de faliment prin metodă scorurilor…………………….…..19

2.5. Analiza functionala a riscului de faliment…………………………………..22

2.6. Fondul de rulment functional si nevoia de fond de rulment………………..22

2.7. Relatiile de trezorerie si priceperea riscului de faliment……………………23

2.8 Analiza fondului de rulment banca……………………………………….…25

2.9. Calculul si analiza nevoii de rulment penrtu exploatare cu ajutorul ratelor de gestiune ………………………………………………………………………….26

Capitolul III. Metode de restructurare si reorganizare a intreprinderii……27

3. Restructurarea întreprinderii în cadrul legii cu privire la insolvabilitate………………………………………………………………….…27

3.1 Acceptarea planului………………………………………………………….29

3.2 Procedura de lichidare conform legii Insolvabilitatii……………………………30

3.3 Ordinea de executare a creantelor chirografare………………………..…..……31

3.4 Creditorii garantati………………………………………………………………32

3.5. Metode de Restructurare a activelor și datoriilor întreprinderii……………..…33

3.5.1.Fuziuni………………………………………………………………..….33

3.5.2. Divizări……………………………………..……………..……..…….34

Capitolul IV. Strategia de dezvoltare………………………………..…………….35

4.1. Strategia de marketing………………………………………..………..…….…35

4.2. Obiectivele strategice……………………………………………………….…..36

4.3. Acțiuni pentru reorganizarea S.C.MARCRIS ROXY SRL…………………….39

4.4. ACTIVITATEA DE INVENTARIERE A PATRIMONIULUI…………….…40

4.5. ANALIZA INDICATORILOR ACTUALI……………………..………….….40

Concluzie……………………………………………………………………………42

Bibliografie…………………………………………………………………………43

Anexe……………………………………………………………………………….44

Introducere

În ansamblu, contabilitatea este un sistem de culegere, de prelucrare și de transmitere a informațiilor diferiților utilizatori.Trebuie recunoscut faptul că nu se poate trăi fără contabilitate, în fiecare zi, o persoană face diferite calcule in legătură cu veniturile și cheltuielile aferente, sau doar pentru a constata dacă se încadrează în buget atunci când dorește să ia parte sau să întreprindă o calatorie.La un moment devenim proprii noștrii contabili și învățăm cum să gestionăm lucrurile in favoarea noastră, deoarece trăim intr-o lume a afacerilor, care inevitabil au loc zilnic, iar totul se vinde și se cumpără la foc rapid.
Întreprinderea reprezintă spațiul de cunoaștere si de acțiune a contabilității.În cadrul unei unități patrimoniale au loc diferite tranzacții, de vânzare sau de cumpărare, ceea ce implică inevitabil prezența contabilității.Întreprinderea se conturează pe baza unor funcții bine definite, care ajută la inființarea, funcționarea si dezvoltarea acesteia în limitele prevăzute de lege, iar prin contribuția unei forțe de muncă corespunzătoare, poate atinge cota de profit. În cadrul unei unități patrimoniale au loc diferite tranzacții, de aceea iși fac simțită prezența relațiile de cooperare între diferite instituții.Fiecare întreprindere gestionează lucrurile astfel încât sa iasă în avantaj, fapt care denotă cooperarea din interiorul acesteia, dar mai ales experiența forței de muncă, care este capabilă să gestioneze anumite situații in favoarea lor, pentru a-și atinge țelul.
Falimentul reprezintă una din etapele unei firme, care iși face simțită prezența atunci când o întreprindere intră în incapacitatea de a-și mai plăti datoriile, iar profitul devine inexistent, datorită veniturilor egale cu zero.În economia unei firme există o perioadă când intră in regres,ceea ce poate duce intr-un final la lichidare.Acesteia i se acordă o anumită perioadă de timp, presupunându-se că se poate regresa și-și va recăpăta forțele.Există situații în care o unitate patrimonială, reușește să-și revină, datorită personalului bine pregătit și care reușește să aducă unitatea la acelaș nivel de plutire, intr-un timp destul de scurt.Cele mai predispuse la faliment sunt întreprinderile tinere, indeosebi din cauza concurenței și a lipsei de cercetare a pieței inainte de înființare.Atunci când o persoană sau un grup de persoane își manifestă dorința de a-și întocmi o întreprindere, trebuie sa fie conștienți de riscurile la care se supun, de aceea inainte de orice sunt nevoiți să se informeze in legătură cu cererea si oferta de pe piață.

Orice întreprindere cunoaște dificultăți financiare la un anumit interval de timp, un exemplu semnificativ in acest sens sunt întârzierea plăților in anumite momente ale anului.Chiar dacă în aceste situații rezistența firmei nu este pusă în pericol, imaginea unității patrimoniale se poate deteriora.De aceea pentru a se evita acest lucru se aplică planificarea strategică ce constă în elaborarea in avans a unui plan de calcul pentru a pune in aplicare cele mai bune strategii de evoluție, și reducerea riscului de a ajunge intr-un impas financiar.
Poziția unei întreprindere pe piață depinde de numeroși factori, dar implicit si de domeniul de activitate.Pe piața larg deschisă, relația dintre unitatea patrimonială si aceasta este importantă, deoarece consumatorul și producatorul au șansa de a alege în funcție de cererea de pe piață.Așadar, activitatea fiecarei întreprinderi diferă in funcție de cum acționează agenții din cadrul micromediului, dar și a factorilor externi care intervin.

Capitolul I. Contabilitatea, intreprinderea si falimentul

1.1. Definirea contabilitatii

Prin origine, contabilitatea a luat naștere din nevoia de a răspunde în plan informațional și decizional la problema gestiunii valorilor economice separate pe entități patrimoniale.La nivelul țării noastre, în mod concret,contabilitatea se circumscrie ca fiind unități patrimoniale,religii autonome,instituții publice,unități cooperatiste, asociații si alte persoane fizice si juridice care desfășoară sau vor desfășura activități economice. Contabilitatea este un sistem de culegere, prelucrare și transmitere a informației diferitor utilizatori de informații.Informația contabilă dintr-o întreprindere se poate clasifica în două mari categorii: informație contabilă financiară și informație contabilă de gestiune
Incă din Egiptul Antic până in zilele noastre, omenirea a parcurs un drum extrem de lung in ceea ce privește contabilitatea.Despre urcușurile si coborâșurile contabilității și profesionalismul contabil s-au scris si se vor mai scrie multe.Trebuie sa recunoaștem că nu putem trăi fără contabilitate.In fiecare zi socotim,facem calcule in ceea ce privesc veniturile si chestuielile, calculăm diferite lucruri atunci când dorim sa plecam intr-un concediu sau pentru desfașurarea unei activități importante.Intr-o idee de ansamblu orice persoană devine contabil fie ca vrea, fie ca nu, având in vedere ca in fiecare zi suntem nevoiți sa facem calcule in legătură cu diferite lucruri contidiene.
Trăim intr-o lume a afacerilor si a evenimentelor financiare ce au loc, inevitabil zilnic, de aceea aproximativ totul se vinde și se cumpară.Criza financiară și-a făcut simțită prezența datorită dezechilibrului dintre resursele care se alfă intr-o continuă scădere si nevoile care se vor afla mereu in creșterile, datorită cerințelor ridicate, peste nivelul mediu acceptat.In această societate adevărata avere constă in calitatea si canditatea informației deținute, la un moment dat.Prin excelență contabilitatea generează informațiile necesare fundamentării deciziilor, de aceea managementul nu poate fi ocolit cu cifre reci.
Din punct vedere aritmetic a afacerilor, contabilitatea poate fi considerată un sistem rațional si logic de informare specializată, supus unor convenții si norme definite social.Mai nou aceasta este considerată un alt mod de comunicare in lumea afacerilor, unul mai eficent , dar mai presus de toate, mai rapid cu rezultate imediate.Lumea economică se află intr-o continuă evoluție, de aceea ceaa ce a fost valabil ieri, nu poate sa fie și mâine, totul diferă de la o oră la altă, de la un calcul la altul.Aceaste schimbări se produc pentru a menține un echilibru contabil.
Pentru contabilitatea din România, deocamdată, operează conceptul dualist, altfel spus relația dintre minte si materie. În consecință, la nivelul întreprinderii se disting două secțiuni ale contabilității, financiară și de gestiune sau financiară și managerială, ori externă și internă.In primul rand contabilitatea financiară si de gestiune cuprinde lucrurile ce țin de patrimoniul intreprinderii,elementele acestuia, dar mai ales rezultatele.In al doilea rand, contabilitatea managerială, inregistrează informațiile ce țin de mediul extern, de regulă ea se ocupă cu calculul costurilor de producție,de servicii,lucrări sau activități.

1.1.1. Principiile contabilității

Având in vedere faptul că patrimoniul trebuie sa aibă o imagine cinstită, a situației financiare și a rezultatelor obținute, trebuie sa se respecte anumite reguli în legătură cu evaluarea patrimoniului si celelalte norme si princii contabile pe care le vom enumera in urmatoarele rânduri.
Principiul prudenței presupune anticiparea posibilelor efecte asupra unor acțiuni astfel încât sa nu se intervină din punct de vedere contabil asupra acestora.Nu se admite o supraapreciere a elementelor de activ si a veniturilor, dar nici o subapreciere a elementelor de pasiv si a cheltuielilor, astfel încât sa se formeze un echilibru ținându-se cont si de riscurile, deprecierile de contdar si de pierderile posibile generate de desfășurarea activității unității.Pentru a se aprecia situația financiară, la sfarșitul fiecărui exercițiu financiar se înregistrează datoriile si pierderile probabile.
Principiul permanenței metodelor admite aplicarea regulelor si a normelor prinvind evaluarea,inregistrarea in contabilitate si pretentarea elementelor patrimoniale, dar și a rezultatelor.Prin acest pricpiu se pot aplica aceleași structuri,elemente sau metode de la un exercițiu la altul.

Principiul continuității activității presupune faptul că unitatea iși poate continua activitatea in mod normal, fără a fi in stare de lichidare sau de diminuare a activităților.Continuitatea unei firme este redată in actul de constituire,menționându-se datele de începere si de încetare a activității.
Principiul independenței exercițiului presupune consemnarea cheltuielilor si a veniturilor unei unități patrimoniale in rezultatul exercițiului.Prin independeță se ințelege faptul că nu se poate interveni asupra bilanțului contabil după perioada de raportare.
Principiul intangibilității bilanțului de deschidere conform căruia se precizează faptul că bilanțul de deschidere a unui exercițiu trebuie sa fie asemănător cu bilanțul de închidere a exercițiului precedent.
Pe baza principiului neconpensării se presupune că pentru fiecare element de pasiv sau de activ trebuie deschis in contabilitate cate un cont nou.Fiecare element patrimonial fiind diferit in felul său in funcție de materia primă deținută.De aceea nu se admite înregistrarea impreună a elemntelor de activ si de pasiv in contabilitate.

1.2. Intreprinderea – sfera de actiune a contabilitatii financiare

Asa cum s-a precizat și in primul paragraf, unitățile patrimoniale reprezintă spațiul de cunoaștere si de acțiune a contabilității.Se cunoasc doua tipuri de unități patrimoniale si anume unitățile proprietate de stat sau mai sunt și unitățile proprietate privată.Pentru a deține o proeprietate s-au pus in aplicare doua forme de organizare economică a întreprinderii.Acestea pot fi personale sau sociale,fiecare având un concept aparte.
Întreprinderea proprietate socială, care mai este denumită și societate comercială se constituie prin aportul la capital a doua sau mai multe persoane fizice sau juridice,depinde de sfera de dezvoltare sau a efectuării actelor de comerț.
Întreprinderea personală, dupa cum spune si denumirea reprezintă constribuția la capital doar a unei persoane, care conduce și răspunde cu întreaga avere pentru riscurile și obligațiile pe care și le asumă.
În funcție de obiectul activităților pe care le intreprind institutiile, se disting mai multe societăți comerciale dintre care enumerăm:societăți de producție de bunuri, de comerț, de prestări servicii, a mărfurilor și de circulație a acestora, de construcții-montaj si exploatări miniere de tot felul, de prestări de servicii în transporturi și asigrări.
În raport cu forma de constituire și funcționare, așa cum prevăd sistemele de drept comercial, societățile comerciale sunt de mai multe feluri: în nume colectiv, în comandită simplă, în comandită pe acțiuni, pe acțiuni și cu răspundere limitată. Societatea în nume colectiv este aceea ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul societății și cu răspunderea nelimitată și solidară a tuturor asociațiilor. Totodată, părțile sociale nu pot fi reprezentate de titluri de valoare negociabile. Societatea în comandită simplă este cea în care asociații sunt de două genuri: comanditați, care răspund solidar și nelimitat, administrând direct societatea, și comanditari, care răspund numai cu aportul propriu și care nu au dreptul să se amestece în administrarea societății. Capitalul social este divizat în părți sociale care nu pot fi cedate de comanditari fără acordul unanim al acestora. Societatea în comandită pe acțiuni are aceleași caracteristici cu cea în comandită simplă, cu deosebirea că părțile comanditarilor sunt separate în acțiuni ca titluri de valoare negociabile. Societatea pe acțiuni este aceea ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar asociații sunt obligați să răspundă în limita capitalului subscris, exprimat în acțiuni. Acțiunile pot fi transmise liber terțelor persoane, nefiind necesară o încuviințare din partea celorlalți asociați. Societatea cu răspundere limitată este aceea ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar asociații, în număr limitat, răspund numai cu cota lor socială. Părțile sociale ale asociaților sunt, în principiu, netransmisibile altor persoane și nici reprezentate prin titluri de valoare negociabile, așa cum sunt acțiunile.

1.2.1. Trasăturile întreprinderii

Întreprinderea este o organizație socială, la ce contribuie o comunitate de oameni pentru buna funcționare a acesteia.Cu cât forța de muncă este mai ridicată cu atât șansele de reuțită cresc.
În altă ordine de idei o întreprindere reprezintă un organism tehnico-productiv, unde sunt prezente sau introduse mijloace materiale, tehnice si tehnologice.Acestea contribuie la o desfășurare activităților din cadrul întreprinderii.
Se presupune faptul că întreprinderea este un organism economic, independent si cu autonomie deplină.Aceasta poate intra in relații cu alte întreprinderi, cu aceastea poate colabora,poate vinde,cumpara,obține mijloace financiare,plațeste dobânde pentru credite, funcționează exact ca o unitate independentă.
Întreprinderea este influențată atât de factorii externi cât si de cei interni, aceștia influențând procesul tehnico-științific.Din această afirmație deducem faptul câ unitatea patrimonială este un organism dinamic, a carei activitate depinde de influențele care se exercită asupra ei.
Toate întreprindere au un scop final si anume cel de a obține profit, aferent tuturor tranzacțiilor efectuate.Atunci când o unitate este pe plus, acest lucru este o oportunitate de dezvoltare, extindere și creștere pe piață.Deși pentru încep, orice întreprindere trece printr-o perioadă de declin, datorită concurenței și lipsa colaboratorilor, dar având o echipa perseverentă la conducere va depăși orice obstacol, ajungând la nivelul dorit.

1.2.2. Funcțiile întreprinderii

Funcțiile reprezintă perspectivele care sunt îndeplinite de o anumita unitate patrimonială, în funcție de standardele în care se incadrează.Acestea sunt elemente importante pentru organizarea structurală a unei întreprinderi, de aceea cunoașterea lor este esențială.Ele sunt extrem de importante pentru ca o persoană să înțeleagă structura întreprinderii.În rândurile următoare vor fi enumerate unele dintrre cele mai importante funcții ale unei întreprinderi.
Funcția comercială contribuie la realizarea obiectivului firmei, stabilind legături intre o unitate patrimonială cu mediul exterior.Aceasta ajută la procurarea unor mijloace necesare care fac parte din obiectivul primar.Aceasta se împarte in două alte subdiviziuni si anume: de vânzare și de aprovizionare. Cea de procurare reprezintă aprovizionarea unei unități patrimoniale cu materia primă, materile si alte lucruri necesare pentru desfașurarea activităților întreprinderii, bineînțeles toate sa fie achiziționate la un preț rentabil și să fie de calitate.Cealaltă subfuncție și anume de vânzare, are in prim-plan identificarea nevoilor consumatorilor și analizează piața.
Funcția de marketing presupune identificarea nevoilor cumparătorilor și proiectarea unor mijloace pentru sadisfacerea acestora.Cu cât nevoile sunt identificate mai bine cu atât există șanse mai mari de obținere a unui profit considerabil, produse supuse spre vânzare fiind pe placul clienților.
Funcția financiar contabilă reprezintă totalul activităților prin care se realizează obiectivul, prin obținerea si folosirea mijloacelor necesare pentru o desfășurare corespunzătoare a întreprinderii.Cu ajutorul acestei funcții se înregistrează in contabilitate evenimentele care au avut loc și care au ajutat intr-o oare care masură la atingerea obiectivului.Cheltuielile si veniturile sunt insemnate, pentru a se folosi corespunzător resursele financiare ale unei întreprinderi.
Funcția de cercetare dezvoltare ajută la perfecționarea sistemului informațional, necesar pentru desfășurarea corespunzătoare a unei unități patrimoniale.Aceasta cercetează și proiectează produsele obținute în așa fel încât să fie pe placul consumatorilor, și nu în ultimul rând are rolul de a elabora programele de investiții.
Funcția de producție efectuează controlul de calitate a produselor, după ce elaborează o serie, astfel încât acestea să ofere un profit considerabil si pe măsura investițiilor făcute.
Funcția de personal care se ocupa cu angajarea unui personal pe măsura așteptărilor care să contribuie la atingerea obiectivul de catre o întreprindere.Aceasta promovează forța de muncă in funcție de cerințele îndeplinite si de contribuția la obținerea de profit.
Funcția strategică de previziune a pieței elaborează programe pentru a introduce pe piață produse noi, care au rolul de a satisface nevoile clienților.Acestea trebuie sa corespundă cererii si ofertei, și sa fie la un preț rezonabil, pentru a obține un profit cât mai rapid.
Fiecare funcție enumerată anterior are rol eșențial in desfășurarea corespunzătoare a unei întreprinderi si in funcționarea acesteia pe o perioadă îndelungată.Fiecare lucru aferent unei unități patrioniale poate avea în acelaș timp si o influență negativă, cât si pozitivă, aceasta poate fi folositoare la inceput, dar dacă nu este imbunatățită poate duce la declin.

1.3. Definirea falimentului

Falimentul este procedura de incetare a existenței unei societăți comerciale care se aplica comercianților care nu mai pot face față datoriilor lor comerciale, numiti si debitori, cheltuielile aferente procedurii urmând a fi suportate de catre debitor.Aceasta este starea patrimoniului debitor,care este caracterizată prin incapacitatea unei firme de aș plăti datoriile,aceasta aflându-se in pierdere, iar veniturile obținute sunt mai mici, astfel nu pot acoperi cheltuielile.Există situații in care firma, nu mai poate obține profit, repreznetând incapacitatea de a obține câștiguri.Din cele precizate se poate determina două tipuri de eșec si anume:eșecul economic atunci când caștigurile obținute de o firmă nu sunt atât de mari încât să acopere datoriile, iar cel de-al doilea este eșecul întreprinderii,caracterizat prin imposibilitatea firmei de a mai funcționa.
In economia unei firme, există o perioadă in care aceasta intră in regres,ceea ce poate duce intr-un final la lichidare.Timpul este un factor extrem de important, aceasta poate duce o firmă de la progres la regres,sau altfel precizat de la succes la insucces.Fiecare firmă depinde de proprietarii care ii are,atunci cand o firmă încă mai funcționează după o perioadă indulungată acest lucru indică faptul ca cei de la conducere iși fac treaba cum trebuie, de aceea totul este intr-un continuu progres.Cele mai supuse firme spre faliment sunt cele tinere, recent inființate, datorita lipsei de experiență si concomitent acestea nu cunosc concurența de pe piață.
Pe parcurs aceștea acumulează datorii, carora presupun că le pot face față, dar rezultatul se datorează ca fiind exact contrarul, datorită veniturilor care sunt din ce in ce mai mici și nu pot inlocui cheltuielile firmei,dar mai ales nu pot plăti datoriile.In momentul in care o firmă atinge etapa de faliment, există șanse ca aceasta să se regreseze, doar dacă proprietarul are experiența necesară pentru a ști cum sa gestioneze situația, dar si echipa corespunzătoare.In situația in care firma nu se redreseaza intr-o perioadă de timp, creditorii sunt cei care asteaptă pentru aș recupera banii, iar intra in lichidare.Bineințeles firma necesită o perioadă de timp pentru a-și da seama ca nu-și pot plăti datoriile, iar creditorii să realizeze că are de aface cu o firmă care nu iși pot achita creditele.
Procedura de insolvență se deschide legal atunci când este prezentată o cerere de către debitor sau de către debitor,doar in cazul in care firma se află in insolvabilitate.Insolvabilitatea este una dintre etapele prin care o firmă trece la un moment dat,ea cuprinde atât procedee de reorganizare cat si procedura de faliment.Se poate preciza ca doar in urma deciziei pe care judecatorul o ia, se decide deschiderea sau nu a procedurii de insolvență.De aceea se analizează situația ,iar in urma lucrurilor care se constată, judecătorul estecel care decide daca se dispune o perioada pentru ca firma sa se poată reorganiza.In cazul in care se constată o perioadă de scadere,iar firma nu dă semne de redresare se apelează la insolvență.Dacă nu se acceptă reorganizarea societații,acea firma va intra in etapa de faliment.
Insolvabilitatea este situația in care intr-o firmă datoriile depașesc veniturile care intră in capitalul unei firme, de aceea se declară faptul ca firma este in faliment. Cand debitorul intră t in procedura falimentului, fie o data cu deschiderea insolventei, fie dupa o perioadă de observație de maximum 60 de zile, aceasta se numeste procedura simplificata.

Fig.1 Procedura simplificată a falimentului

Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a face față obligațiilor scadente care rezultă din angajamentele anterioare contractate, fie din operații curente a căror realizare condiționează continuarea activității, fie din prelevări obligatorii. Fiecare dereglare privind achitarea obligațiilor provoaca prejudicii și necesită o corectură urgență. Totodată, echilibrul financiar este un imperativ absolut, adică nu poate fi omis sub nici o motivație. In practica economica, se poate spune ca o intreprindere aflata intr-o perioada mai dificila sa renunte provizoriu la anumite obiective economice, sociale sau de crestere. În schimb, aceasta nu poate renunță la asigurarea obiectivului de solvabilitate, constituind condiția financiară de supraviețuire.
In functie de conditiile concrete economico-financiare in care isi desfasoara activitatea, se poate aprecia capacitatea intreprinderii de a isi regal in termen obligatiile. In acest fel, intreprinderea poate avea dificultati ocazioanale sau temporare determinate. În acest caz, dificultățile de plata apar că o expresie a unei neconcordanțe de moment care nu afectează imaginea firmei. Soluții simple pot permite trecerea peste aceste dificultăți și reinstaurarea continuității plăților: obținerea de termene suplimentare din partea furnizorilor, amânarea datoriilor financiare, obținerea de împrumuturi pe termen scurt.
Întreprinderea poate cunoaște dificultăți financiare periodice, că de exemplu întârzierea plăților în anumite momente ale anului sau în perioade de accelerare a creșterii. Chiar dacă viabilitatea întreprinderii nu e pusă în pericol, imaginea să se poate degrada datorită perturbărilor periodice.

Capitolul II. Analiza riscului de faliment

Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a face față obligațiilor scadente care rezultă din angajamentele anterioare contractate, fie din operații curente a căror realizare condiționează continuarea activității, fie din prelevări obligatorii.
În sistemul analizei financiar-patrimoniale, analiză aptitudinii întreprinderii de a fi solvabilă și de a învinge riscul de faliment ocupă un loc central. Orice dereglare privind achitarea obligațiilor generează prejudicii și necesită o corectură urgență. Totodată, echilibrul financiar este un imperativ absolut, adică nu poate fi omis sub nici o motivație. În practică economică, se poate concepe că o întreprindere care cunoaște o perioada mai dificilă să renunțe provizoriu la unele obiective de creștere, obiective economice sau sociale. În schimb, ea nu poate renunță la asigurarea obiectivului de solvabilitate, care constituie condiția financiară de supraviețuire.
Aprecierea capacității întreprinderii de a-și regla în termen obligațiile se apreciază nuanțat în funcție de condițiile concrete economico-financiare în care-și desfășoară activitatea. Astfel, o întreprindere poate avea dificultăți temporare sau ocazionale determinate, de exemplu, de neacoperirea în termen a unei creanțe importante sau a accelerării plăților într-o perioada de creștere rapidă a activității. În acest caz, dificultățile de plata apar că o expresie a unei neconcordanțe de moment care nu afectează imaginea firmei. Soluții simple pot permite trecerea peste aceste dificultăți și reinstaurarea continuității plăților: obținerea de termene suplimentare din partea furnizorilor, amânarea datoriilor financiare, obținerea de împrumuturi pe termen scurt.
Întreprinderea poate cunoaște dificultăți financiare periodice, că de exemplu întârzierea plăților în anumite momente ale anului sau în perioade de accelerare a creșterii. Chiar dacă viabilitatea întreprinderii nu e pusă în pericol, imaginea să se poate degrada datorită perturbărilor periodice.
Permanentă unor dificultăți de achitare a obligațiilor este expresia unei fragilități economice și financiare structurale. Acestea pot genera restrângerea activității, reducerea efectivului de salariați, restructurarea sistemului de gestiune sau în cazurile foarte grave, falimentul întreprinderii.

Din complexitatea de aspecte privind riscul de faliment, esențiale pentru procesul decizional sunt următoarele: analiză funcțională a riscului de faliment, analiză riscului de faliment prin metodă scorurilor, analiză statică a riscului de faliment pe baza bilanțului patrimonial.

2.1. Analiza statica a riscurilor de faliment pe baza bilantului patrimonial

Analiză financiar-patrimonială este în esență o analiză statică în care sunt prioritare valoarea și solvabilitatea întreprinderii. Acest tip de analiză a reprezentat mult timp în teoria economică singură modalitate de evaluare a riscului. Principalele instrumente operaționale la care recurge analiză financiară pentru investigarea riscului de faliment sunt: fondul de rulment și ratele de solvabilitate.

2.2. Analiza fondului de rulment patrimonial

În accepțiunea patrimonială, activul și pasivul sunt formate din două mari mase: o masă mobilă (cu o durata < 1 an), alcătuită din activul circulant (Ac) și obligațiile pe termen scurt, o masă relativ permanentă (cu o durata >1 an), formată din activul imobilizat (Ai) și capitalul permanent (CP).
Potrivit teoriei patrimoniale, o întreprindere este solvabilă dacă asigura echilibrul maselor de aceeași durata, dacă respectă următoarele reguli financiare: activ circulant (Ac) = Obligații pe termen scurt (OTS), activ imobilizat (Ai) = Capital permanent (CP).
Respectarea strictă a acestor ecuații de echilibru presupune o activitate fără întreruperi și de o regularitate perfectă în privința încasărilor și plăților. Cu alte cuvinte, întreprinderea trebuie să dispună la fiecare scadență a unei obligații, de disponibilități suficiente pentru a le achita. Realizarea practică a acestor cerințe este dificilă deoarece și sunt asimetrice din punct de vedere al riscului. În timp ce exigibilitatea obligațiilor pe termen scurt este certă, transformarea activului în disponibilități este aleatoare, putând fi perturbată de o serie de factori economici, financiari și de conjunctură lor. Această asimetrie impune necesitatea constituirii unei rezerve, a unei marje în măsură să facă față “neregularităților de scadență”, cunoscută în teoria economică sub numele de fond de rulment patrimonial.
Fondul de rulment poate fi definit:
Pornind de la elementele cuprinse în partea superioară a bilanțului: FR= CP – Ai.
Prin urmare, fondul de rulment reprezintă acea parte din capitalul permanent care depășește valoarea imobilizărilor nete și poate fi afectată finanțării activelor circulante.
Pornind de la elementele de la baza bilanțului: FR = Ac – OTS
Deci, fondul de rulment reprezintă excedentul activelor circulante peste valoarea obligațiilor pe termen scurt. Pornind de la componentă proprie și cea împrumutată a capitalului permanent, se poate calcula un fond de rulment propriu, respectiv un fond de rulment străin.
Fondul de rulment propriu măsoară excedentul de capital propriu peste valoarea activelor imobilizate. Se calculează astfel:
Fond de rulment propriu = Fond de rulment patrimonial – Obligații pe termen lung și mediu
Fondul de rulment străin reprezintă diferența dintre fondul de rulment patrimonial și cel propriu.
Noțiunea de fond de rulment, rezultată prin punerea în corespondență a lichidității activelor cu exigibilitatea pasivelor permite aprecierea pe termen scurt a riscului de nerambursare a obligațiilor, a riscului de faliment. Între activele circulante, că lichidități potențiale (obținute prin realizarea stocurilor, încasarea creanțelor și păstrarea de disponibilități) și exigibilitatea potențială pot există, practic, următoarele situații:
Ac = OTS è FR = 0
Solvabilitatea pe termen scurt pare a fi asigurată, dar acest echilibru este fragil, putând fi compromis de orice dereglare în realizarea creanțelor.
Ac > OTS è FR > 0
Se înregistrează un excedent de lichidități potențiale pe termen scurt față de exigibilitatea potențială pe termen scurt. Întreprinderea are o situație favorabilă în termeni de solvabilitate, pentru că este în măsură să facă față obligațiilor la scadență, dispunând în plus de un stoc tampon de lichidități potențiale.

Ac < OTS è FR < 0
Lichiditățile potențiale nu acoperă în totalitate exigibilitatile potențiale, întreprinderea având dificultăți în ce privrste echilibrul financiar.
Aprecierea corespunzătoare a semnificației fondului de rulment pentru echilibrul financiar necesită luarea în considerare a duratei medii a activelor și pasivelor, care în practică nu sunt egale decât că excepție.
Dacă activele circulante se rotesc mai repede decât obligațiile, înseamnă că întreprinderea poate să-și asigure echilibrul financiar. Un exemplu clasic în acest sens îl reprezintă situația întreprinderilor din sectorul distribuției, a căror activitate se caracterizează printr-o rotație rapidă a activelor circulante, datorită încasării în numerar a vânzărilor și o rotație mai lentă a obligațiilor pe termen scurt, datorită temenelor de plata favorabile, acordate de furnizori. În aceste condiții, echilibrul financiar e compatibil nu numai cu un fond de rulment mai mic că valoare, dar și cu un fond de rulment negativ.
Dacă activele circulante se rotesc mai lent decât obligațiile pe termen scurt, menținerea echilibrului financiar necesită un fond de rulment pozitiv și de valoare ridicată.
Rezultă astfel că nu există o relație simplă și clară între fondul de rulment și riscul de faliment al unei firme. Anumite unități satisfac cerințele echilibrului financiar cu un fond de rulment negativ, în timp ce altele se dovedesc insolvabile în ciuda unui fond de rulment pozitiv. De asemenea, unele în- treprinderi își mențin solvabilitatea cu un fond de rulment scăzut, în timp ce altele cunosc dificultăți financiare în ciuda unui fond de rulment de valoare foarte mare

2.3. Analiza ratelor de solvabilitate

Ratele de solvabilitate realizează o raportare a activelor realizabile la obligațiilor exigibile în vederea evaluării riscului de faliment. Ratele frecvent utilizate sunt:
Rată solvabilității generale RSG, care compară ansamblul lichidităților potențiale asociate activelor circulante cu ansamblul obligațiilor scadente sub un an. Se calculează astfel:
RSG = Activ circulant / Obligații pe termen scurt
RSG permite aprecierea gradului de acoperire a obligațiilor pe termen scurt de către activul circulant. O rată unitară arată o corespondență deplină între activele circulante și sursele corespunzătoare. O valoare supraunitară a acestei rate indică existența unor active mai mari decât obligațiile pe termen scurt și, prin urmare, utilizarea unei părți din capitalul permanent pentru finanțarea exploatării.
Rată solvabilității generale este echivalentă cu așa-zisă “rată a fondului de rulment” RFR calculată că raport între capitalul permanent și activul imobilizat:
RFR = Capitalul permanent / Activ imobilizat
Această rată este supraunitară când la acoperirea activelor circulante a concurat, pe lângă obligațiile pe termen scurt, și capitalul permanent.
Rată solvabilității generale nu permite o judecată definitivă asupra solvabilității pe termen scurt. Semnificația să are o marja sporită de aproximare, datorită numărului mare de variabile ale solvabilității: natură sectorului de activitate, structura activelor circulante, rată de rotație a activelor și a stocurilor, intensitatea sezonalității activității.
Rată solvabilității parțiale RSP, care exclude stocurile din activele circulante, acestea constituind elementul cel mai incert din punct de vedere al valorii și lichidității sale:
RSP = Activ circulant – Stocuri / Obligații pe termen scurt sau:
RSP = Creanțe + Plasamente + Disponibilități / Obligații pe termen scurt
RSP exprimă capacitatea întreprinderii de a-și onora obligațiile pe termen scurt din creanțe și disponibilități. Această rată, de regulă subunitară, trebuie analizată și interpretată cu prudență prin luarea în calcul a unor aspecte de detaliu privind structura creanțelor ( numărul de clienți, ponderea lor în totalul creanțelor). În teoria economică sunt păreri potrivit cărora o rată cuprinsă între 0,8 și 1 ar reprezenta o situație optimă în ce privește solvabilitatea.
Rată solvabilității imediate RSI, care pune în corespondență elementele cele mai lichide ale activului cu obligațiile pe termen scurt:
RSI = Plasamente + Disponibilități / Obligații pe termen scurt
În teoria economică se apreciază că: RSI > 0,3.
Interpretarea ratei trebuie să mai implice și alte informații privind condițiile de desfășurare a activității. Deși, teoretic, o rată ridicată indică o lichiditate, respectiv o solvabilitate ridicată, ea poate avea și alte semnificații, că de exemplu, o folosire mai puțin performanță a resurselor disponibile. De asemenea, o valoare ridicată a acestei rate, nu este o garanție a solvabilității dacă celelalte active au un grad redus de lichiditate. O valoare scăzută a ratei de solvabilitate imediată poate fi perfect compatibilă cu menținerea echilibrului financiar dacă întreprinderea minimizează valoarea încasărilor sale, deținând în schimb valori de plasament, creanțe, stocuri ușor mobilizabile în concordanță cu exigibilitatea obligațiilor la termen.
Majoritatea organismelor financiare din țările cu economie de piață recurg și la alte rate în vederea evaluării riscului financiar. Una dintre acestea este rată autonomiei financiare RAF.
RAF = Obligații pe termen mediu și lung / Capital propriu
reditorii impun că această rată să fie subunitară. De asemenea, aprecierea solvabilității se recomandă compararea activului net contabil cu totalul pasivului. Anumite organisme financiare pretind că activul net contabil să fie mai mare decât o treime din pasiv.
Activul net contabil > ¾ Pasiv.
Aprecierea solvabilității prin metodă ratelor este adesea puțin semnificativă datorită aprecierii generale a lichidității, respectiv solvabilității, fără luarea în analiză a gradului de realizare a activelor, respectiv pasivelor.

2.4. Analiză riscului de faliment prin metodă scorurilor

Metodele de analiză a riscului prezentate anterior permit măsurarea performanțelor trecute ale întreprinderii, informând în mică măsură asupra viitorului acesteia. Rezultatele financiare se pot degrada foarte rapid în timp. De aceea apare tot mai evidență necesitatea unor informații mai precise cu privire la viitor, la riscul de faliment. Că o reacție la aceste cerințe practice, diagnosticul riscului de faliment a cunoscut o importantă dezvoltare datorită utilizării unor metode statistice de analiză a situației financiare pornind de la un ansamblu de rate.
Metodă “scoring” are că obiectiv furnizarea unor modele predictive pentru evaluarea riscului de faliment al unei întreprinderi. Această metodă se bazează pe tehnicile statistice ale analizei discriminante. Aplicarea ei presupune observarea unui ansamblu de întreprinderi format din două grupuri distincte: un grup de întreprinderi cu dificultăți financiare și un grup de întreprinderi sănătoase. Pentru fiecare din cele două grupuri se stabilește o serie de rate, după care se determina cea mai bună combinație liniară de rate care să permită diferențierea celor două grupuri de întreprinderi.
Că urmare a aplicării analizei discriminante, se obține pentru fiecare întreprindere un scor “Z”, funcție liniară de un ansamblu de rate. Distribuția
diferitelor scoruri permite distingerea întreprinderilor sănătoase de cele în dificultate.
Scorul “Z” atribuit fiecărei întreprinderi se determina cu ajutorul funcției:
Z = a1x1 + a2x2 + a3x3 + ……. + anxn , unde:
– x reprezintă ratele implicate în analiză;
– a reprezintă coeficientul de ponderare al fiecărei rate.
În teoria economică au fost elaborate o serie de modele bazate pe metodă scorurilor, dintre care cele mai cunoscute sunt: modelul Altman; modelul Canon și Holder; modelul Holder, Loeb și Partier; modelul Băncii Franței etc.
Funcția stabilită de Altman are următoarea formă:
Z = 3,3 x1+ 1,0 x2 + 0,6 x3 + 1,4 x4 + 1,2 x5 , unde:
X1 = Rezultatul curent înaintea impozitării / Activ total
X2 = Cifra de afaceri / Activ total
X3 = Capitalizarea bursieră / Împrumuturi
X4 = Profitul reinvestit / Activ total
X5 = Activ circulant / Activ total
Modelul Canon și Holder are la baza funcția:
Z = 16 x1 + 22 x2 – 87 x3 – 10 x4 + 24 x5 ,unde:
X1 reprezintă rată solvabilității parțiale = Creanțe + Plasamente + Disponibilități / Obligații pe termen scurt;
X2 reprezintă rată stabilității financiare = Capitaluri proprii / Pasiv total;
X3 reprezintă rată cheltuielilor financiare = Cheltuieli financiare / Cifra de afaceri;
X4 reprezintă rată de remunerare a personalului (cheltuielile cu personalul în valoarea adăugată) = Cheltuieli salariale / Valoarea adăugată;
X5 reprezintă ponderea excedentului brut de exploatare în valoarea adăugată = Excedent brut din exploatare / Valoarea adăugată.
Riscul de faliment depinde de valoarea scorului. Astfel, se disting 3 zone:
– zona nefavorabilă pentru Z < 4
– zona de incertitudine pentru 4 < Z < 9
– zona favorabilă pentru Z > 9
Probabilitatea falimentului în funcție de valoarea scorului este:
Scor (Z) Probabilitatea falimentului
Negativ > 80 %
0 – 1,5 75 – 80 %
1,5 – 4,0 70 – 75 %

4,0 – 8,5 50 – 70 %
9,5 35 %
10,0 30 %
13,0 25 %
16,0 15 %
16 10 %

Funcția de scor obținută de Centrală Bilanțurilor Băncii Franței cuprinde o serie de 8 rate, ale căror relații de calcul sunt prezentate mai jos :
Z = -1,25 x1 – 2,003 x2 – 2,824 x3 + 5,221 x4 – 0,689 x5 – 1,164 x6 + 0,706 x7 + 1,408 x8 , unde :
X1 = Rată cheltuielilor financiare = Cheltuieli financiare / Excedent brut din exploatare
X2 = Rată de acoperire a capitalului investit = Capitalul permanent / Capitalul investit
X3 = Rată capacității de rambursare a obligațiilor = Capacitatea de autofinanțare / Obligații
X4 = Rată marjei brute de exploatare = Excedent brut din exploatare / Cifra de afaceri
X5 = Durata medie a creditului financiar = Sold mediu x Furnizori x T / Cumpărări de marfă)
X6 = Rată de creștere a valorii adăugate = Valoarea adăugată 1 – Valoarea adăugată 2 / Valoarea adăugată p
X7 = Durata medie a creditului clienți = Sold mediu clienți x T / Vânzări
X8 = Rată investițiilor fizice = Investiții / Valoarea adăugată
În funcție de valoarea lui Z se disting:
– o zona nefavorabilă Z < -0,25;
– o zona de incertitudine –0,25 < Z < 0,125;
– o zona favorabilă Z > 0,125
Metodă scorurilor completează practic metodele clasice ale analizei riscului, având o caracteristică preponderent predictivă.

2.5. Analiza functionala a riscului de faliment

Analiză patrimonială a riscului de faliment a fost completată cu analiză funcțională bazată pe noțiunea de stocuri și fluxuri din utilizări și resurse. Analiză funcțională este adesea calificată că o analiză dinamică, prin opoziție cu analiză patrimonială fundamental statică. În realitate, analiză funcțională are un caracter static atunci când e bazată pe analiză stocurilor, sau dinamic, când operează cu fluxuri de utilizări și resurse.

2.6. Fondul de rulment functional si nevoia de fond de rulment

Fondul de rulment funcțional reprezintă diferența dintre resursele aciclice stabile și activele aciclice stabile.
FRF = RAS – AAS
Fondul de rulment funcțional este destinat acoperirii unei părți din nevoia de finanțare legată de ciclul de exploatare.
Nevoia de fond de rulment reprezintă partea din activele ciclice ce trebuie finanțate din resurse stabile. Nevoia de fond de rulment NFR se calculează astfel: NFR = AC – RC.
Nevoia de fond de rulment cunoaște fluctuații importante în timpul derulării ciclului de exploatare datorită sezonalității activității, uzanțelor în materie de termenul de plata etc.
În cadrul nevoii de fond de rulment se distinge existența unei componente stabile care trebuie finanțată din resurse stabile, adică fie din
capital propriu, fie din împrumuturi pe termen lung și mediu. Într-o manieră generală, cu cât ciclul de exploatare este mai lung, cu atât nevoia de fond de rulment este mai mare. De asemenea, cu cât decalajul dintre fluxuri este în detrimentul întreprinderii, cu atât crește nevoia de fond de rulment. Deficiențele de organizare și gestionare a ciclului de exploatare, și anume: rotația mai lentă a stocurilor, facturarea cu întârziere a clienților, încasarea unor creanțe, clientele dificilă, alegerea necorespunzătoare a furnizorilor generează creșterea nevoii de fond de rulment. În condițiile unei durate date a ciclului de exploatare, nevoia de fond de rulment depinde de nivelul de activitate; cu alte cuvinte, dacă cifra de afaceri crește, nevoia de fond de rulment înregistrează aceeași tendința.
În practică, la o structura dată a ciclului de exploatare, se constată că raportul dintre NFR și CĂ e relativ constant, având o rată de variație rar superioară a 10 – 15 %.
Nevoia de fond de rulment cuprinde pe lângă nevoia de fond de rulment pentru exploatare și nevoia de fond de rulment din afară exploatării NFRAE.
Se poate spune deci, că nevoia de fond de rulment permite aprecierea incidenței deciziilor luate în materie de aprovizionare, stocare, de credit – clienți, de termene de plata a furnizorilor, de investiții financiare etc asupra nevoilor de finanțare și asupra echilibrului financiar al întreprinderii.

2.7. Relatiile de trezorerie si priceperea riscului de faliment

Diferența dintre fondul de rulment funcțional și nevoia de fond de rulment reprezintă soldul de trezorerie (T) : T = FRF – NFR.
Trezoreria se mai poate calcula și după relația: T = TA – TP.
Relațiile de trezorerie pun în evidență modul de realizare a ciclurilor financiare ale întreprinderii.
În optică funcțională, echilibrul financiar este respectat dacă: FRF >NFR; această implică un sold pozitiv de trezorerie: T > 0. Deci, fondul de rulment este suficient de mare nu numai pentru finanțarea nevoii de fond de rulment din exploatare, ci și pentru asigurarea unei trezorerii care să-i permită efectuarea de plasamente și deținerea unor disponibilități. Capitalul permanent, asigura în acest caz, finanțarea stabilă a: lichidității excedentare, ansamblului imobilizărilor, ansamblului imobilizărilor.
O asemenea structura financiară apare la prima vedere favorabilă în termeni de echilibru financiar, respectiv de risc. Pe termen scurt pot apărea unele dificultăți de plata dacă anumite resurse de trezorerie au termene scurte de plata. Dar, o astfel de situație nu poate să genereze probleme grave de solvabilitate, deoarece negocierea unui nou credit sau realizarea unor active ar trebui să permită întreprinderii să treacă peste dificultățile existente. Existența unui sold de trezorerie pozitiv ar putea fi însă semnul unei fragilități potențiale pe termen mediu sau lung. Abundență de resurse stabile ar putea semnifică o utilizare insufucient de eficace a acestora, ceea ce în perspectiva medie sau lungă generează dificultăți în remunerarea capitalului și rambursarea împrumuturilor. O asemenea apreciere trebuie formulată cu prudență într-o conjunctură financiară caracterizată printr-o rată a dobânzii foarte ridicată, care descurajează investițiile productive și incită întreprinderile să-și orienteze fondurile spre utilizări de trezorerie, mai remuneratorii și mai puțin riscante.
Dacă FRF < NFR , întreprinderea are un sold negativ de trezorerie:
T < 0. În acest caz, nevoia de fond de rulment nu poate fi finanțată în întregime din resurse permenente, întreprinderea fiind obligată să apeleze la resurse de trezorerie pentru a acoperi, parțial, nevoia de finanțare generată de ciclul de exploatare. O asemenea situație a bilanțului atenționează asupra echilibrului financiar, întreprinderea fiind considerată vulnerabilă. Astfel, derularea normală a ciclului de exploatare justifică apelarea la resurse de trezorerie fără că imaginea, posibilitățile întreprinderii să fie puse la îndoială. Adevărată problema generată de o trezorerie negativă nu se pune în termeni de solvabilitate, ci de dependență față de bănci, care furnizează majoritatea resurselor de trezorerie. Acordarea, respectiv reînnoirea sistematică de credite conduce în numeroase cazuri la tranformarea lor în credite pe termen lung. Pentru întreprinderile cu dificultăți financiare, bancherii ajung să împartă riscul cu proprietarul, fiind obligați să se poarte că un cvasi-asociat. Dependență întreprinderii față de banca, poate genera practic riscul de nereinnoire a creditelor curente, precum și riscul de a acceptă condiții de creditare neavantajoase, în special o rată a dobânzii mai mare.
Dacă FRF = NFR , soldul de trezorerie este nul: T = 0 .
Această egalitate este numai teoretică; în activitatea practică ea nu poate avea decât caracter pasager. Menținerea unei trezorerii care să tindă spre zero, chiar în condițiile unei fluctuații în sensul creșterii sau scăderii, poate fi expresia unei politici de gestiune financiară. O asemenea practică apară întreprinderea împotriva riscurilor pe care le prezintă, atât deținerea unor supralichiditati (folosire ineficientă a resurselor) , cât și o trezorerie negativă.
Fondul de rulment funcțional, nevoia de fond de rulment și relațiile de trezorerie furnizează indicații simple și rapide asupra structurii patrimoniului și a problemelor de echilibru puse de finanțarea investițiilor și a exploatării. Este vorba, fără îndoială, de un prim nivel de reprezentare a echilibrului financiar.

2.8 Analiza fondului de rulment bancar

Într-o viziune rigidă, regulă de echilibru pe care se bazează analiză funcțională presupune că o întreprindere nu poate fi viabilă cu o trezorerie negativă. Dar, în practică economică se constată deseori întreprinderi cu sold de trezorerie negativ, fără că acestea să aibă dificultăți financiare grave. Astfel, în Franța, în 1982, 5o % din nevoia de fond de rulment din exploatare era acoperită din credite bancare curente, iar în 1988 acest procent era de 34 %, stabilitatea financiară a întreprinderilor fiind asigurată prin reînnoirea automată a împrumuturilor bancare curente. Deși este incontestabil că o acoperire corespunzătoare a nevoii de fond de rulment limitează riscul de faliment, nu se poate însă conchide că o încălcare a regulii funcționale de echilibru amintite maximizează automat riscul.
Pornind de la aceste neajunsuri, anumite organisme bancare occidentale au introdus un prag critic, fundamentat pe importantă creditelor bancare curente. Pragurile cele mei utilizate sunt: creditele bancare curente să nu fie superioare a ½ NFR, creditele bancare curente (C.B.C.) nu trebuie să depășească două luni cifra de afaceri: C.B.C.< 2 luni CĂ.
Recunoașterea caracterului de reînnoire sistematică a anumitor credite bancare curente a condus la definirea noțiunii de fond de rulment bancar.
Fondul de rulment bancar reprezintă fondul de rulment funcțional necesar acoperirii nevoii de fond de rulment din exploatare, diminuat cu creditele bancare curente.
Se apreciază că echilibrul financiar e respectat dacă:
FR funcțional > FR bancar.

2.9. Calculul si analiza nevoii de rulment penrtu exploatare cu ajutorul ratelor de gestiune

Calculul nevoii de fond de rulment din exploatare se poate face și prin folosirea ratelor de gestiune, stabilite că raport între un stoc și un flux de aceeași natură. Aceste rate se calculează pentru elementele de activ și pasiv care definesc conținutul nevoii de rulment.
1. Rată globală a nevoii de fond de rulment:
RgNFR = NFR x 360 / CĂ
Această rată permite aprecierea globală a nevoii de fond de rulment în raport cu volumul de activitate.
Ratele de gestiune de activ:
Ratele de gestiune a stocurilor se calculează, în măsură în care este posibil, pe fiecare categorie de stoc în parte, astfel:
Rată stocului de mărfuri:
Rmf = Stoc de mărfuri x 360/ Costul de cumpărare al mărfurilor vândute
Rată produselor finite:
Rpf = Stoc de produse finite x 360 / Costul de producție
Rată creditului – clienți:
Rcc = Clienți x 360 / CĂ
Rate de gestiune de pasiv:
Rată creditului furnizori:
Rcf = Furnizori din exploatare x 360/ Intrări (cumpărări) de mărfuri
Această metodă de determinare a nevoii de fond de rulment e cunoscută în teoria economică sub denumirea de “metodă experților contabili”.

Capitolul III. Metode de restructurare si reorganizare a intreprinderii

3. Restructurarea întreprinderii în cadrul legii cu privire la insolvabilitate

In cadrul legii cu privire la insolvabilitate, restructurarea intreprinderii, presupune convocarea consiliului creditorilor si restabilirea sovabilitatii intreprinderii cu ajutor extern.

Procedurile de restructurare se aplică în următoarele cazuri: insolvabilitatea intreprinderii, dispunerea de capacitati operationale si functionale viabile, incapacitatea intreprinderii prin fortele proprii de a iesi din criza economico- financiara in care se afla, cererea restructurarii intreprinderii este solicitata in scris de catre managerul intreprinderii, proprietari, de autoritatea administratiei publice locale sau creditori.

Instanta de judecata aplica masurile de asigurare dupa initierea procedurii de insolvabilitate. Aceste masuri sunt: numirea unui administrator provizoriu, dispune inlaturarea debitorului de la gestionarea patrimoniului care urmeaza a fi preluat si gestionat de un administrator provizoriu in urma deciziei, punerea sub sechestru a tuturor bunurilor debitorului si corespondenta comerciala a acestuia, executarea silita asupra bunurilor debitorului se suspenda, instrainarea de catre debitor a bunurilor este pusa sub interdictie avand voie sa fac acest lucru doar prin invoirea expresa a administratorului provizoriu.

Supravegherea si administrarea patrimoniului debitorului se realizeaza in cadrul procesului de insolvabilitate prin lege, in conformitate cu competente stabilite de catre persoana desemnata, administratorul.

Procedura planului mai poate fi numita si procedura de restructurare conform legii Insolvabilitatii.

Aceasta se aplica de catre instanta de judecata pe baza hotararii adunarii creditorilor, pe baza hotararii acestora se stabileste durata procedurii planului care nu poate depasi 3 ani. Durata procedurii planului poate fi prelungita pana la un termen de 5 ani printr-o decizie luata de Guvern daca debitorul reprezinta o importanta vitala pentru economia nationala.

Pentru aplicarea procedurii planului instanta de judecata nu va admite: propunerea planului de catre debitor nu va fi aprobat de catre creditori, dar nici confirmat de instanta de judecata. Creantele creditorilor, conform partii organizatorice a planului depus de catre debitor, nu vor putea fi executate. In termenul stabilit de instanta de judecata persoana care a depus planul nu le poate inlatura daca nu au fost respectate conditiile pentru depunerea planului si cerintele fata de continutul acestuia.

Intr-un termen de pana la 180 de zile se instituie un moratoriu asupra executarii obligatiilor fiscale si obligatiilor pecuniare ale creditorilor, in cazul in care planul prevede redresarea sovabilitatii debitorului prin incheierea instantei de judecata.

Moratoriul se aplică creanțelor a căror scadență a survenit pînă la data aplicării procedurii planului. Privind satisfacerea creanțelor creditorilor nu se aplică creanțelor privind plata pensiilor alimentare, salariilor, creanțelor privind recuperarea prejudiciilor cauzate sănătății angajaților sau creanțelor în legătură cu decesul acestora, precum și creanțelor pecuniare și fiscale a căror scadență a survenit în perioada de după aplicarea procedurii planului.

Au dreptul sa depuna planul in instanta de judecata, debitorul si administratorul. Planul poate fi depus de către debitor într-o cerere expresă adresată instanței de judecată pînă la ședința de distribuire, ori o dată cu cererea introductivă sau cu referința la cererea introductivă a creditorilor.

Administratorul elaborează un plan doar la cererea adunării creditorilor și îl depune în instanța de judecată într-un termen rezonabil. La elaborarea planului pot contribui comitetul creditorilor, dacă este format,  debitorul și reprezentanții angajaților.

Daca in termen de 90 de zile planul nu este prezentat in instanta de judecata, acesta poate decide lichidatarea debitorului. La cererea debitorului sau a administratorului instanta de judecata poate prelungi termenul limita de prezentare a planului cu maxim 30 de zile.

Planul este compus din partea organizatorică și partea descriptivă.

În partea organizatorică se stabilește modalitatea de modificare, prin intermediul planului, a statutului juridic al participanților la procesul de insolvabilitate.

În partea descriptivă se includ măsurile întreprinse după intentarea procesului de insolvabilitate sau care urmează a fi aplicate în scopul instituirii, prin procedura planului, a unei modalități de realizare a drepturilor participanților.

Aceasta parte poate cuprinde date despre oportunitatea, temeiurile si consecintele aplicarii planului, importante si necesare pentru ca creditorii să decidă asupra planului și ca instanța de judecată să aprobe planul.

Planul poate să prevadă continuarea si redresarea activitatii debitorului, transmiterea intreprinderii sau a unei parti din ea catre un titular si lichidarea ptrimoniului intreprinderii.

Daca debitorul urmeaza sa-si continue activatatea, planul specifica diferite modatlitati de achitare a datoriilor debitorului, perspectivele de redresare în raport cu posibilitățile și specificul activității debitorului, cu mijloacele financiare disponibile și cu cererea pieței față de oferta debitorului.

Proiectul planului va prevedea în mod expres masurile de compensare sau stingere in alt mod a creantelor creditorilor, indicarea claselor si eventuale garantii acordate acestora ale caror creante vor fi in intregime platite si nu vor fi defavorizate in alt mod. Despagubirea tuturor claselor de creditori in comparatie cu ce ar dobandi prin distribuire in cazul lichidarii. Modul și persoana căreia vor putea fi vîndute – total sau parțial, in bloc sau separat – bunurile debitorului, efectele obținute prin aceasta, mai ales în ceea ce privește continuarea utilizării unor părți din întreprinderea debitorului, satisfacerea creditorilor și folosirea salariaților, precum și proiectele financiare pe care se întemeiază posibilitatea de realizare a planului.

Se poate face diferenta intre creditorii cu creante grantate, creditorii chirografi, cu exceptia celor cu rang inferior si creditorii chirografari de rang inferior.

3.1 Acceptarea planului

Planul este votat separat de fiecare clasa de creditor cu drept de vot. Se considera acceptat de catre clasa de creditori in cadrul ei daca planul a fost votat de majoritatea creditorilor clasei respective si majoritatea detinatorilor exprimata prin valoarea creantelor.

Instanta de judecata dispune printr-o hotarare incetare procesului de insolvabilitate si continua procedura planului, daca confirmarea planului devine definitiva.

Atribuțiile de supraveghere a indeplinirii procedurii planului țin de competența administratorului. În legătură cu aceasta, atribuțiile administratorului și ale membrilor comitetului creditorilor, precum și supravegherea din partea instanței judecătorești continuă.

Administratorul va prezenta trimestrial comitetului creditorilor (dacă a fost constituit) și instanței judecătorești rapoarte asupra situației financiare și tabloului patrimonial al debitorului, inclusiv perspectivele de realizare a planului. Prezentarea acestor rapoarte nu afectează dreptul comitetului creditorilor și al instanței judecătorești de a solicita în orice moment informații suplimentare și rapoarte pentru o perioadă mai scurtă.

Daca debitorul nu respecta prevederile sau planul nu este realizat la timp pe parcursul derularii procedurii planului, fiecare creditor poate emite o noua cerere introductiva, care va avea ca efect lichidarea patrimoniului debitorului fără a mai fi necesară dovada insolvabilității lui. Daca se constata ca in baza raportului administratorului cel putin doua treimi din datoriile debitorului au fost achitate conform planului, instanta de judecata poate avea dreptul de a respinge noua cerere introductiva, depusa de creditori.

3.2 Procedura de lichidare conform legii Insolvabilitatii

Lichidarea întreprinderii este o parte a procesului de restrcturare. Daca se adopta decizia de lichidare consiuliul creditorilor impreuna cu judecata numesc un administrator al intreprinderii care se va ocupa de lichidare. Initial se defineste masa debitoare.

  Masa  debitoare  cuprinde  toate  bunurile  debitorului  la  data  intentarii  procesului  de insolvabilitate,  precum si cele pe care el le  dobindeste si le recupereaza pe parcursul procesului.

Proprietatea detinuta de debitor in comun cu tertii este raportata  cu titlu  provizoriu la masa debitoare, indiferent de acordurile incheiate  intre  ei.  Partajul  proprietatii  debitorului  se  face  de  catre  administrator  in  cazul  in  care instanta de judecata stabileste dreptul  real al tertilor asupra bunurilor respective.

 Nu  se  includ  in  masa  debitoare  bunurile scoase din circuitul civil,  bunurile  care,  conform  Codului  de  procedura  civila,  nu sint pasibile  de  executare silita si drepturile patrimoniale inalienabile ale debitorului.

Fondul  social de locuinte, institutiile prescolare si obiectivele de infrastructura  comunala  sint  transmise  autoritatilor administratiei publice  locale.

Masa  debitoare  serveste  la  executarea  creantelor  patrimoniale ale  creditorilor.

     Creditori  chirografari  sint  creditorii  negarantati care au, la momentul  intentarii procesului de insolvabilitate, o creanta patrimoniala  fata de debitor.

     Creanta  patrimoniala  a  creditorilor  chirografari  se considera  nascuta  pina  la  momentul  intentarii  procesului  de insolvabilitate in  cazul  in  care  raporturile  pe  care  e bazeaza au aparut pina la acest  moment.

3.3 Ordinea de executare a creantelor chirografare

Creanțele chirografare se împart in urmatoarele ranguri: creantele salariale fata de angajati si remuneratia datorata conform drepturilor de autor, creanțele pentru creditele acordate de Ministerul Finanțelor, creditele externe si interne cu garantie de stat, impozitele și alte obligațiuni de plată la bugetul public național, creante  din  daunarea sanatatii sau cauzarea mortii, alte creante chirografare care nu sint de rang inferior si creantele de restituire a datoriilor fata de rezervele materiale ale statului. Creantele chirografare de rang inferior au clasele urmatoare: chletuielile unor creditori chirografi care sunt suportate in procesul de insolvabilitate, dupa intentarea procesului se calculeaza dobanda creantelor creditorilor chirografi. Mai sunt penalitatile, amenzile si recuperarea prejudiciilor, inclusiv a celor  cauzate  de    neexecutarea  obligatiilor  sau  din  executarea lor necorespunzatoare, creantele legate de rambursarea creditelor de capitalizare a unui asociat si alte asemenea creantelor, creantele din prestatiile gratuite ale debitorului.

  Creantele  chirografare  se  executa  conform  rangului  acestora. Creantele  urmatorului rang se executa numai dupa executarea in totalitate a creantelor  rangului  precedent.  In  caz  de  insuficienta  a  masei debitoare,  distribuirea  bunurilor in cadrul aceluiasi rang se efectueaza  proportional.

Creantele  neajunse la scadenta se considera scadente din momentul intentarii procesului de insolvabilitate. Daca  nu  sint  producatoare  de dobinda, creantele  vor  fi  scontate  cu  rata  dobinzii legale. Astfel, ele se vor reduce  la  suma ce corespunde valorii creantei minus dobinda legala de la data intentarii  procesului  de  insolvabilitate  si  pina  la  scadenta creantei.

3.4 Creditorii garantati

Creditorii  care  au un drept de gaj conventional sau legal asupra unui bun  din masa debitoare  sint indreptatiti la satisfacerea prioritara a capitalului  imprumutat,  a  dobinzii  si  a  cheltuielilor aferente din contul bunului gajat.

    In  cazul in care creditorii garantati renunta la dreptul lor  de executare  prioritara a creantei sau in cazul in care creanta garantata  nu este  executata    integral  din  valoarea bunului gajat, acestia devin  creditori  chirografari  pentru  creanta  care  nu mai este prioritara sau pentru partea creantei neacoperita in mod prioritar.

  Din  masa  debitoare  trebuie  acoperite  in  prealabil  cheltuielile procesului de insolvabilitate si obligatiile masei debitoare.    

Cheltuielile procesului de insolvabilitate include remuneratia  si  cheltuielile  administratorului  provizoriu si ale  administratorului, daca au fost prevazute si cheltuile de judecata, plus cheltuielile de judecata.

    Alte obligatii ale masei debitoare sunt, obligatiile din contractele bilaterale in masura in care executarea  lor trebuie  facuta  in  interesul  masei  debitoare sau a caror executare  urmeaza sa fie efectuata dupa intentarea procesului de insolvabilitate, obligatiile  care  rezulta  din  actiunile  de  administrare,  valorificare  si  distribuire  a  masei  debitoare  ale administratorului,  inclusiv  impozitele,  taxele  si  alte  obligatii de plata care nu tin de  cheltuielile procesului, obligatiile din imbogatirea fara just temei a masei debitoare.

 Obligatiile  rezultate  din  actiunile si actele administratorului  provizoriu,  caruia  i s-a transmis dreptul de dispozitie asupra bunurilor  debitorului,  sint  considerate  obligatii  ale  masei  debitoare  dupa  intentarea  procesului  de insolvabilitate. Aceeasi regula se aplica si in  cazul  contractelor  cu  executare  consecutiva  in  masura  in  care administratorul  provizoriu  cere  contraprestatia  in interesul bunurilor administrate.

3.5. Metode de Restructurare a activelor și datoriilor întreprinderii

Sunt mai multe metode de clasificare a metodelor de restructurare. Vom merge pe abordarea pe baza bilanțului contabil. Aceste metode sunt: metode privind activile si pasivele.

3.5.1. Fuziuni.

Din punct de vedere tehnic o fuziune este o combinatie care creează o unitate economică din două sau mai multe unități economice independente. Conducerile companiilor participante aprobă aceste schimbări. Fuziunile sunt impartite in 4 categorii: fuziune verticală – atunci cand o companie fuzionează cu un furnizor sau cu un client de al său, fuziune conglomerat – combinarea întreprinderilor neînrudite, fuziuni orizontale – atunci cand o firmă se combină cu o altă firmă din același domeniu de activitate, fuziune congenerică atunci cînd fuzionează două întreprinderi înrudite după domeniul de activitate.

De regulă cele mai multe avantaje le oferă fuziunile verticale și orizontale.

Urmatoarele metode de realizare a fuziunilor sunt:

Achiziționarea acțiunilor – În acest caz compania achizitoare procurând acțiunile întreprinderii cu probleme își va suma și responsabilitatea rambursării datoriilor.

Achiziționarea activelor – activele curente și pe termen lung se procură contra bani lichizi sau contra acțiunilor firme achizitoare. În rezultat compania țintă nu dispare, dar rămâne cu o anumită cantitate de numerar ca singurul activ. Numerarul poate fi utilizat pentru stingerea datoriilor, plata unui dividend de lichidare.

Amalgamare atunci cînd o se crează în baza deciziei managerilor din două sau mai multe acțiuni o companie nouă. Acționarii vechi trebuie să fie de acord cu amalgamarea și să fie conștienți despre reducerea controlului lor asupra companiei.

Motivațiile fuziunilor: accelerarea cresterii, sinergia, diversificarea, procurarea activelor la un pret mai mic decat valoarea de inlocuire si protejarea profitului.

Sensul oricărei fuziuni e ca întreprinderea nouă  să valoreze mai mult decât valoarea combinată a întreprinderilor ce fuzionează.

 VAN a fuziunii = VAB – VA –VB

 De regulă VAN este distribuit între proprietarii întreprinderilor participante în fuziune. 

3.5.2. Divizări

O companie reprezintă de fapt un portofoliu de active productive. Aceste active se adăogă prin achiziții și se separă prin divizări. Divizările se pot realiza prin:

                Operațiunea Selloff, de regulă compania vinde o parte din active, un departament o sectie contra numerarului sau contra unor titluri financiare. Există următoarele motivații a aceste operațiuni: obtinerea unui pret mai mare, renuntarea la o unitate neprofitabila, asigurarea surselor necesare pentru finantarea unor nevoi interne si concentrarea activitatilor- specializarea, cresterea eficentei.

                Operațiunea Spinoff, de regulă compania separă o subdiviziune și emite acțiuni pentru această subdiviziune. Fiecare acționar va primi acțiuni de la subdiviziunea separată. Compania insă nu va primi nimic pentru subdiviziunea separată. Argumentele sunt similare ca in cazul sell-offului dar mai apar argumente suplimentare ca de exemplu : cresterea pretului intreprinderii separate, deplasarea riscului si contactele optime de management. Anexa 1.

Restructurarea datoriilor întreprinderii include următoarele operațiuni tehnico-financiare:  instituirea  moratoriului, prelungirea termenelor de rambursare a datoriilor, anularea parțiala sau totala a datoriilor,  convertirea lor in acțiuni, convertirea datoriilor pe termen  scurt  in  datorii  pe  termen mediu si/sau lung, reducerea,anularea, prelungirea termenelor de plata  si/sau capitalizarea dobinzilor la credite, procurarea actiunilor de angajati, vinzarea datoriilor,  factoringul,  utilizarea in contul datoriilor a creantelor.

Convertirea in actiuni a datoriilor societatii pe actiuni se efectueaza in   perioada    de  izolare si  postizolare, la decizia Consiliului creditorilor si in baza cererii creditorilor,coordonate cu ministerele de ramaura. Anexa 2.

Capitolul IV. Strategia de dezvoltare

Pozitia unei firme pe piata depinde de dimensiunea pietei globale si a domeniului de activitate, care se regaseste in urmatorii parametric care defines structura, sensibilitatea, capacitatea si dinamica pietei si, pe de alta parte, de dimensiunile specific firmei la un moment dat.

Procesul de structurare prezinta un character dinamic, acesta trebuie sa se repete de cate ori este nevoie, atunci cand firma activeaza pe o piata externa si se extinde sau maturizeaza, sau cand interesul clientilor pentru produsele respective se restrange.

Pe o piata deschisa, relatiile firmei cu piata, sunt cele mai importante, intrucat producatorul si consumatorul vor avea posibilitatea de a allege in mod liber cum, cat si unde pot sa ofere sau sa solicite, in functie de cererea de pe piata.

Din cele mai multe studii reiese ca domeniul de activatate este gresit identificat ca fiind mediu ambiant al organizatiei in cazul studiului acestui aspect al analizei-diagnostric si previziuni.

Activitatea oricarei intreprinderi este la fel ca cea a celorlalti agenti din cadrul micromediului intreprinderii, acestia actioneaza pe o arie mai larga in functie de influenta altor factori de mediu.

Managerul, in procesul strategic este nevoit sa cunoasca fiecare nivel si etapa in modul de exercitare a activitatii, incepand cu mediul in care se desfasoara actiunile practice, dar si capacitatea de a infrunta si solution problemele care pot aparea in timp.

In domeniul managementului este nevoie de o clarificare a conceptelor de operare pentru realiza un schimb de informatii necesar pentru a contribui la dezvoltare si perfectionare.

Dezvoltarea si perfectionarea unui management este necesara datorita schimbarii in permanenta in mediul intern si extern in care functioneaza in orice organizatie, iar managementul poate fi performant doar prin elaborarea strategiilor eficiente.

Managementul strategic nu poate fi aplicat de nici o organizatie fara o strategie, in acest fel nu se poate adapta cerintelor si schimbarilor care au loc in mediul intern si extern, fiind influentata inevitabil.

In acest moment nici o intreprindere nu-si permite sa activeze fara nici o perspectiva clara, atat pe termen scurt cat si pe termen lung, care sa-i asigura rationalitatea, subzistenta, dar si eficenta intr-un mediu schimbator in permanenta

4.1. Strategia de marketing

Pe baza unei analize atente si pertinente in activatatea oricarei organizatii este alegerea strategiei de marketing ce marcheaza un moment important, ce finalizeaza etapa in care s-au stabilit scopurile urmarite si misiunea.

Prin strategia de marketing adoptata se precizeaza: scopurile urmarite, intentiile prin care aceseta se vor atinge intr-un anumit interval de timp, pozitia pe piata pe care si-o propune organizatia si strategia de marketing, cu scop de finalitate optima a activitatii intr-un interval de timp optim.

Strategia de marketing este reprezentata prin: sfera de activitate, orientare pe termen lung, reactiile la solicitarile pietii, maniera adaptarii la dinamica mediului ambient, atitudinea fata de mediul ambiant, corelatia activitatii sale cu resursele dispnibile si optiunea pentru o anumita cale de urmat.

Strategiile de succes sunt cele prin care se determină avantajul competitiv oportunitățile de piață și oportunitățile de piață, punand in evidenta rezultatele controlului de marketing : situatiile favorabile, riscurile, punctele slabe si tari ale organizatiei. Prin intermediul acestora, transpunerea lor in practica trebuie sa asigure plasarea ei intr-o pozitie cat mai inalta in confruntarea cu ceilalti.

Strategia poate fi eficienta daca respecta urmatoarele cerinte: realizarea unei legaturi stranse intre benificiari si producatori, asigurarea conditiilor pentru obtinearea informatiilor permanent si rapid cu privire la tendintele si exigentele pietei, adaptarea in timp scurt la cerintele pietii prin impulsionarea vanzarilor, mentinerea unei concordante intre actiune si rezultate.

De obicei, întreprinderile elaborează strategii pe termen lung, mediu și scurt cu obiective clare, concrete, precise, realiste, care se detaliază prin tacticile corespunzătoare. În acest mod întreprinderile răspund atât solicitărilor imediate ale schimbărilor survenite în mediul ambiant, cât și încadrării într-un comportament de lungă durată, ceea ce permite o viziune unitară, coerentă și de perspectivă. 

4.2. Obiectivele strategice

Mediul concurențial tot mai complicat în care activează astăzi organizațiile de orice tip, le obligă pe acestea să se preocupe în mod cu totul special de stabilirea, realizarea, apărarea și menținerea avantajului competitiv. Acțiunea efectivă prin care se realizează este precedată de patru etape interdependente: audit, stabilirea obiectivelor, stabilirea strategiilor și întocmirea planurilor de implementare

Punctul de pornire îl constituie determinarea poziției competitive prin audit, ce asigură baza pentru stabilirea obiectivelor strategice ce se vor înfăptui prin căile și mijloacele alese prin formularea strategiei și se vor regăsi în planurile de implementare ce constituie “vehiculul necesar pentru a ajunge la destinație, urmând itinerariul stabilit”.

Obiectivele strategice reprezintă enunțarea formală a scopului urmărit prin care se definește statutul viitor al organizației într-un orizont de timp mai lung.

Scopul este o anticipație mentală a rezultatelor ce urmează a fi înfăptuite prin acțiunile concrete ale managerilor, o reprezentare a stării în care se găsește întreprinderea la un anumit termen. Stabilirea scopului este o necesitate, deoarece contribuie la creșterea rentabilității, implică schimbarea naturii activității și evită apariția unor greșeli. De aceea, orice obiectiv trebuie să asigure: orizont previzional, posibilitatea adaptării rapide și eficiente la schimbările ce apar, certitudine și probabilitate de cuantificare si orizont previzional.

În orice întreprindere se stabilesc numeroase scopuri: de perspectivă medie: un an, operaționale: lunare sau trimestriale si de perspectivă îndelungată: 3 – 5 ani.

Locul cel mai important în ansamblul scopurilor de perspectivă îl deține scopul general al activității de marketing, care este decizia esențială ce stă la baza celorlalte decizii adoptate în întreprindere. El definește legătura prezentului cu viitorul întreprinderii și constituie simbolul, decizia mobilizatoare.

Din scopul general derivă scopuri: funcționale: ce se stabilesc la nivelurile inferioare ale conducerii activității de marketing, de bază: exprimă esența activității de marketing și se află în strânsă legătură cu strategia de dezvoltare, personale: pe care și le propune fiecare angajat pentru înfăptuirea sarcinilor ce – i revin prin fișa postului de muncă.

Scopurile unei întreprinderi vizează: piețele, produsele, cercetarea – dezvoltarea, protecția socială a angajaților, rentabilitatea, productivitatea factorilor de producție, resursele financiare, umane si structura organizatorică.

Scopurile și obiectivele îndeplinesc mai multe funcții într-o întreprindere: stabilirea mijloacelor de coordonare a acțiunilor firmei, comunicarea salariaților a ceea ce dorește să înfăptuiască organizația, definirea organizației în mediul ei si furnizarea standardelor de măsurare a rezultatelor.

Obiectivele de marketing rezultă direct din obiectivele globale ale întreprinderii și ele trebuie precis definite pentru a nu – și pierde sensul, cu atât mai mult cu cât este dificil de verificat dacă au fost sau nu îndeplinite.

La baza definirii obiectivelor strategice ale întreprinderii se află conștientizarea nevoilor consumatorilor și de aceea trebuie cunoscute cele trei dimensiuni: funcțiile sau nevoile consumatorilor satisfăcuți – dacă produsele corespund anumitor nevoi, întreprinderea poate alege satisfacerea unora dintre ele; grupul de consumatori deservit de întreprindere, delimitat pe criterii geografice, demografice; tehnologia utilizată – adesea poate fi folosită pentru satisfacerea acelorași nevoi.

Pentru a face față amenințărilor și oportunităților cu care se confruntă permanent, întreprinderea trebuie să adopte permanent decizii strategice rapide care să țină seama de trăsăturile caracteristice ale pieții: dinamică, structură, ritmul schimbărilor, exigențe și nivel de competiție.

Atitudinea întreprinderii față de caracteristicile pieții este marcată de domeniul în care își desfășoară activitatea, poziția ce o deține la un moment dat pe piață, condițiile pieții, atitudine ce se regăsește într-o diversitate de opțiuni strategice. În alegerea variantei optime are mare importanță capacitatea de cunoaștere și anticipare a schimbărilor ce au loc pe piață, dar și experiența practică acumulată de întreprindere
în domeniu.

4.3. Acțiuni pentru reorganizarea S.C.MARCRIS ROXY SRL.

Extinderea obiectului de activitate prin:

Organizarea și transformarea S.C.MARCRIS ROXY SRLin participant in piata comerciala din Constanta prin urmatoarele activitati:

– Export / import de produse nealimentare

– Participarea S.C.MARCRIS ROXY SRL la targurile organizate prin tara.

Asocieri cu parteneri externi sau interni pentru:

– utilizarea spatiilor libere de depozitare pentru diferite marfuri.

– extinderea vanzarii pe piata a produselor proprii.

Valorificarea de active neutilizate in prezent:

– spații comerciale,

– apartamente.

Fuziuni cu alte societăți de profil.

Majorarea de capital social.

Extinderea spatiului comercial.

Promovarea prin pliante distribuite la nivelul orasului Constanta sau prin intermediul retelelor de socializare.

Introducerea a noi produse pe piata, cu scopul atragerii de noi client.

Introducerea promotiilor in primul weekend al lunii.

Organizarea unei tombole lunare.

4.4. ACTIVITATEA DE INVENTARIERE A PATRIMONIULUI

In general, scopul efectuării unei inventarieri este : stabilirea situatiei reale a bunirilor si valorilor detinute cu orice titlu, apartinand altor persoane fizice sau juridice si stabilirea situatiei reale de natura activelor, capitalurilor proprii si al datoriilor. Intocmirea situatiilor financiare anuale pentru a oferi o imagine fidela a pozitiei financiare si a performantelor societatii.

Din analiza rezultatelor inventarierii se disting urmatoarele: nevoia de lichidizare a capitalului, plata salariilor restante si asigurarea fondului de rulment in vedere asigurarea finantarii capitalului circulant.

4.5. ANALIZA INDICATORILOR ACTUALI

Ratele financiare sunt indicatori utilizati pentru aprecierea pozitiei financiare a unei societăti si performante. Cea mai mare parte a acestor indicatori economico-financiari se calculează pe baza informatiilor furnizate de companii in situatiile financiare. Utilitatea acestor indicatori economico-financiari constă in evidentierea unui trend mai ales in posibilitatea ca societatea analizată să poată fi comparată cu alte companii active in acelasi sector. Totodată, există indicatori financiari care ajută la predictia unui eventual faliment in viitor. Indicatorii economico financiari facilitează lucrul cu un volum de date ridicat intr-o manieră organizată.

Principalele măsuri ce se impun pentru cresterea rentabilitătii sunt:

sporirea ratei de rentabilitate comercială prin creșterea volumului activității, modificarea structurii activității in favoarea unora cu profitabilitate mai mare, reducerea cheltuielilor de exploatare, creșterea prețurilor de desfacere bazată pe mbunătățirea calității;

Accelerarea vitezei de rotație a capitalului investit prin optimizarea structurii capitalului investit, reducerea duratei și costurilor investiților in curs de execuție, creșterea ponderii imobilizărilor fixe active, reducerea duratei ciclului de fabricație pentru producția in curs de execuție, reducerea duratei livrărilor pentru produsele finite, reducerea nivelului creanțelor și a duratei medii de ncasare.

Reducerea cheltuielilor de exploatare, prin prețul de aprovizionare și utilizării mai eficiente.

Utilizarea optimă a utilitățiilor in a căror structură există atat elemente fixe cat și variabile.

Reducerea amortizorilor, prin conservarea activelor neutilizate.

Rentabilizarea debioarei este un scop determinant. Este punctul de plecare al planului de reorganizare, de a nu mai acumula datorii și a achita masa credală din valorificări și profit viitor.

Concluzii