Metode de Recuperare B.f.t In Luxatia Congenitala de Sold

PLANUL LUCRĂRII

DEFINIȚIA BOLII

2. ETIOPATOGENIE

3. ANATOMIE PATOLOGICĂ

SIMPTOMATOLOGIE

EXAMEN RADIOLOGIC

DIAGNOSTIC DIFERENȚIAL

EVOLUȚIE ȘI PROGNOSTIC

8. TRATAMENT

PROFILAXIA

TRATAMENT GENERAL (ORTOPEDIC ȘI CHIRURGICAL)

9. TERAPIA FIZICALĂ ȘI DE RECUPERARE

HIDROTERAPIE

TERMOTERAPIE

ELECTROTERAPIE

MASAJUL

KINETOTERAPIA

CURA BALNEARĂ

TERAPIA OCUPAȚIONALĂ

=== lux congen de sold ===

PLANUL LUCRĂRII

DEFINIȚIA BOLII

2. ETIOPATOGENIE

3. ANATOMIE PATOLOGICĂ

SIMPTOMATOLOGIE

EXAMEN RADIOLOGIC

DIAGNOSTIC DIFERENȚIAL

EVOLUȚIE ȘI PROGNOSTIC

8. TRATAMENT

PROFILAXIA

TRATAMENT GENERAL (ORTOPEDIC ȘI CHIRURGICAL)

9. TERAPIA FIZICALĂ ȘI DE RECUPERARE

HIDROTERAPIE

TERMOTERAPIE

ELECTROTERAPIE

MASAJUL

KINETOTERAPIA

CURA BALNEARĂ

TERAPIA OCUPAȚIONALĂ

1. DEFINIȚIE ȘI GENERALITĂȚI

Luxația congenitală de șold este una din malformațiile grave ale membrelor, relativ frecvent întâlnită, ce lasă sechele funcționale deosebit de importante, greu de tratat și cu mare grad de invaliditate.

Spre deosebire de luxația traumatică a șoldului în care capul femural pierde contactul cu cavitatea acetabulară în urma unui traumatism major și unde elementele ce alcătuiesc articulatia sunt normal dezvoltate, în luxația congenitală de șold, pierderea dreptului de domiciliu al capului femural se face treptat datorită displaziei cotilului și capului femural.

Luxația propriu-zisă este o consecință a displaziei și poate apare mai curând sau mai târziu după naștere, datorită unui cotil displazic și a menținerii coapselor în adducție sau plasării greutății corpului pe capul femural.

De la naștere și până la 7-8 luni, întâlnim displazia luxantă de șold, afecțiune în care cotilele sunt displazice, capetele femurale nu sunt conținute în totalitate de cavitățile cotiloide fiind plasate în fața acestora; de cele mai multe ori colul femural este anteversal.

Excepțional de rar luxația poate apare încă de la nastere purtând denumirea de luxație teratologică.

Această malformație are un net caracter familial, boala întâlnindu-se uneori la mai mulți membri ai aceleiasi familii, dar poate apare și sporadic, transmiterea ereditară nedepășind 10% din cazuri.

Sexul feminin este mult mai afectat, proporția dintre cele două sexe în literatură fiind în cazul luxației de 7/1. In displazia luxantă această proportie nu depășește 3/1.

Luxația poate fi uni sau bilaterală, în majoritatea statisticilor bilateralitatea fiind cea mai frecventă. În cazul celor unilaterale, se pare că șoldul stâng este atins cu predilecție.

Repartiția geografică este foarte variabilă; frecvent întâlnită în țările europene (Franța, Italia, Germania, Cehoslovacia, aproximativ 3 %o), este excepțională la rasa galbenă și practic neîntâlnită la rasa neagră.

În țara noastră procentajul este de 1%o, boala întâlnindu-se mai frecvent în nord-vestul Transilvaniei.

2. ETIOPATOGENIE

Cauzele displaziei luxante de șold sunt încă incomplet elucidate. De-a lungul anilor s-au emis numeroase teorii din care unele își păstrează și astăzi în parte valabilitatea:

Cea mai veche teorie patogenică este teoria traumatică emisă încă din antichitale de către Hipocrate. Traumatismul intrauterin, traumatismul obstetrical, nașterea pelviană, au constituit multă vreme explicații ale producerii bolii, dar această teorie a fost abandonată deoarece nu poate explica hipoplazia cotilului și capului femural, existente încă din viața intrauterină.

Teoria inflamatorie explică producerea luxației consecutiv unei hidartroze a șoldului.

Teoria musculară atribuie luxația congenitală contracturilor musculare și în special contracturii mușchiului psoas, care în perioada intrauterină este relaxat iar prin extensia lui bruscă și forțată după naștere, ar produce luxația capului femural.

Teoria antropologică este legată de condițiile anatomice și de dezvoltarea articulației șoldului uman. La 4 luni capul femural este bine centrat, dar progresiv condițiile mecanice se degradează. Colul femural devine mai anteversat, cotilul mai puțin adânc, capsula mai laxă, luxația fiind expresia unui grad mai avansat de evoluție a rasei albe. La popoarele evoluate, creșterea volumului encefalului și a craniului ar determina modificări de statică a bazinului ce ar duce în final la hipoplazia cotilului. Deși fundamentată pe observații reale, concluziile sunt discutabile și absența luxației la rasa neagră și galbenă se datorește probabil altor factori.

Teoria opririi în dezvoltare a articulației soldului arată că displazia coxo-femurală este consecința unei opriri în dezvoltare a regiunii într-un anumit moment al vieții intrauterine care poate fi agravată de diferiți factori ca: poziția în flexie și rotație externă a coapselor în timpul vieții intrauterine sau diferiți factori postnatali. Aceasta este cea mai acceptată teorie.

3. ANATOMIE PATOLOGICĂ

Există o serie de modificări osteoarticulare în displazia luxantă de șold și în luxație, care se agravează cu vârsta:

cotilul este aplazic, nu are profunzime, planul său de deschidere înainte părând normal dar marginile antero-superioare și postero-superioare sunt rotunjite și aplazice. Capsula este destinsă, această laxitate articulară se însoțește de o retracție a mușchilor flexori (iliopsoas) și a rotatorilor externi.

colul femural este anteversat și privește înainte sub un unghi de 60° și chiar mai mult. De la 60" anteversie, coaptarea articulară este atât de precară încât luxația este aproape inevitabilă.

Aceste efecte pot antrena luxații adevărate, capul femural rămânând învelit de capsula articulară dar ieșind din cavitatea cotiloidiană. Uneori deplasarea este mai puțin importantă, capul femural rămânând în poziție marginală, deformând bureletul cartilaginos și ovalizând colilul.

Studiile artrografice, constatările operatorii au permis precizarea condițiilor anatomice exacte ale malformației:

Capul femural este deplasat în sus, fiind situat la distanță de cotil.

Există un retard de osificare a nucleului capului femural; când acesta apare, este mai mic decât cel normal și situat mai extern; colul femural este scurt.

Cotilul este plat, deci unghiul tavanului cotiloidian este foarte verticalizat.

Ligamentul transvers al acetabulului este lung, gros și dispus înaintea părții joase a cotilului formând o bară transversală. El trebuie excizat pentru a perrnite o bună reducere.

Capsula articulară însoțeșle capul femural în deplasarea lui. Din cauza tracțiunii pe care o suportă, capsula este îngroșată.

CLASIFICARE ANATOMO-PATOLOGICĂ

După poziția capului femural și interesarea numai a unui șold sau a amândurora se întâlnesc 3 aspecte anatomo – clinice ale luxației congenitale:

Luxația anterioară unilaterală este destul de frecventă; ea poate fi joasă (capul fiind în imediata vecinătate a cotilului) sau înaltă (capul ajungând în vecinătatea spinei iliace antero -–superioare). Se caracterizează printr-o instabilitate mare a bazinului, dar fenomenele de artroză vor apare foarte rar.

Luxația intermediară în care capsula este relaxată și menținerea capului se face de către mușchii trohanterieni. De aceea, capul este puțin stabil și nu are sprijin pe bazin.

Luxația posterioară în care capul urcă mult în fosa iliacă externă, iar bazinul basculează înainte. Cînd este bilaterală, căderea bazinului este foarte accentuată. Lordoza care se formează compensează înclinarea puternică a bazinului înainte. Acest fel de luxație produce diformități cu atît mai mari, cu cît capul este situat mai sus și mai posterior, și anume:

Scurtarea membrelor inferioare

Adducția coapselor

Genu valg de compensație

Piciorul scobit echin din cauza mersului pe vârful piciorului.

4. SIMPTOMATOLOGIE

Criteriile de diagnostic în displazia șoldului nu sunt foarte clar definite. Nici un semn clinic izolat nu permite singur stabilirea diagnosticului de certitudine dar dacă este sesizat se poate suspecta existența displaziei și șoldurile trebuiesc examinate radiologic.

A devenit clasic ca semnele clinice în luxația congenitală de șold să fie împărțite în funcție de momentul începerii mersului. Sub influența mersului starea de preluxație se transformă progresiv în luxație. Cazurile de preluxație pot fi diagnosticate la copii chiar de la naștere, dacă se acordă multă atenție aspectului clinic și celui radiologic.

Datorită importanței deosebite a diagnosticării cât mai precoce a bolii, enumerăm semnele principale care trebuiesc căutate la nou născut și în primele luni de viață.

Semnele clinice de displazie luxantă sunt următoarele:

Semnul resortului descris de Ortolani, poate fi găsit până la vârsta de 3 luni și constă în perceperea unui clacment al capului femural când se execută mișcarea de flexie a coapselor pe bazin urmată de abducția acestora. În această poziție capul femural intră în cotil; efectuînd mișcarea inversă, de extensie și adducție a coapselor, capul femural iese din cotil, moment în care se percepe din nou senzația de resort. Acest semn este foarte valoros, dar se întîlnește extrem de rar.

Semnul limitării abducției coapselor, important în special pentru displaziile unilaterale, unde se poate face comparația cu coapsa de partea sănătoasă. În mod normal când se încearcă abducția maximă a coapsei, fața externă a acesteia trebuie să atingă planul pe care este examinat copilul. În caz de displazie, mușchii adductori limitează abducția mult înaintea atingerii acestui reper. Atunci când abducția este limitată la 60° sau mai puțin, trebuie făcută în mod obligatoriu radiografie de bazin.

Exagerarea mișcărilor de rotație (semnul lui Gourdon) care în mod normal este de 90°, în luxație ajunge până la 180°.

Semnul ramurii ischiopubiene: la palpare se poate constata o inegalitate de grosime a ramurilor ischiopubiene (semnul este inconstant).

Asimetria pliurilor tegumentare de pe fața internă a coapselor și din regiunea subfesieră nu are valoare de diagnostic deoarece pliurile sunt în mare parte determinate de dispoziția țesutului celular subcutanat și nicidecum nu denotă scurtarea membrului inferior respectiv.

Asocierea frecventă cu piciorul talus valgus congenital, în special la fetițe.

După ce copilul a mers și s-a produs luxația întâlnim o serie de alte semne clinice:

1. Scurtarea membrului inferior luxat

2. Devierea fantei vulvare spre partea luxată

3. Semne de ascensiune trohanteriene:

capul femural nu mai poate fi palpat la baza triunghiului lui Scarpa, el aflându-se fie înainte și în afară sub spina iliacă, fie în regiunea fesieră posterioară.

trohanterul mare depășeste în sus linia lui Nelaton-Roser. Această linie imaginară unește tuberozitatea ischiatică cu spina iliacă antero-superioară când copilul este in decubit dorsal cu coapsa flectată la 45°. In mod normal linia este tangentă la trohanter.

linia lui Shoemaker (linia ce unește trohanterul mare cu spina iliacă anterosuperioară) întretaie linia mediană a abdomenului în mod normal deasupra ombilicului. În caz de luxație această linie întretaie linia mediană sub ombilic.

e) semnul lui Trendelenburg este pozitiv: sprijinul pe piciorul bolnav se face înclinând toracele de aceeași parte în vreme ce bazinul se înclină în jos spre partea opusă datorită insuficienței mușchiului fesier mijlociu a cărui contracție nu mai este eficientă ca să facă abducția bazinului pe coapsa de sprijin. In luxațiile bilaterale mersul este legănat.

4. În ortostatism, în luxația bilaterală se constată o lordoză lombară accentuată, cu un mare spațiu între fețele interne ale coapselor.

5.EXAMENUL RADIOLOGIC

Examenul radiologic este de cele mai multe ori cel care stabilește diagnosticul de certitudine al bolii și se face de regulă la vârsta de 3-4 luni.

Radiografia de bazin trebuie să cuprindă ambele articulații ale șoldului în poziție simetrică pentru a putea evidenția diferența și modificările.

Se face radiografie de față cu șoldurile în ușoară extensie și rotulele la zenit, examinându-se aspectul cotilului osos și situația metafizei femurale superioare în raport cu cotilul.

Următoarele aspecte radiologice evocă prezența displaziei luxante:

1. Oblicitatea mare a plafonului cotiloidian care se măsoară printr-un unghi determinat de orizontala ce trece prin cartilajul în Y și tangenta la cotil: la nastere este de circa 30°, la 3 luni scade la 26°, la 6 luni 22°, la 3 ani 18-20°.

În caz că unghiul este mai mare de 30° este un semn sigur de displazie luxantă.

2. Deplasarea laterală a metafizei femurale superioare. Normal, la naștere această distanță este de 11-13 mm. 0 distanță mai mare de 16 mm. este considerată semn de displazie.

Deplasarea în sus și în afară a metafizei femurale superioare .

4. Nucleul epifizar superior se evidențiază radiologic în mod normal între 4 – 6 luni. Întârzierea în apariția acestui nucleu poate constitui un semn de luxație.

5. Când apare, nucleul capului femural trebuie să fie situat în cadranul infero-intern al patrulaterelor lui Ombredanne care sunt formate de orizontala ce trece prin cartilajul în Y și verticala la marginea externă a cotilului. Când nucleul este plasat în cadranul infero-extern vorbim de subluxație, iar când se află în cadranul supero-extern, de luxație.

6. Determinarea unghiului de înclinație a colului femural, în special a anteversiei, este necesară pentru stabilirea unui diagnostic radiologic complet. Valorile unghiului de anteversie variază în raport cu vârsta:

– 0-2 ani = 40°, 2-4 ani = 35°, 4-6 ani = 32°, 6-9 ani = 25°

Examenul radiografie efectuat la vârste mai mari după ce copilul a mers și luxația s-a produs, arată ascensiunea capului femural unilateral, bilateral sau numai subluxarea acestuia. În caz de luxație capul femural este deformat, colul anteversat, cotilul aplatizat, iar deasupra lui se află noua cavitate, neocotilul, locul până unde a ascensionat capul femurului.

DIAGNOSTIC DIFERENȚIAL

Diagnoslicul pozitiv, atât în cazul displaziei luxante, cât și în cazul luxației congenitale de șold, se stabilește prin coroborarea mai multor semne clinice la care se adaugă cel puțin unul din semnele radiologice enunțate mai sus.

Diagnosticul diferențial al luxației congenitale de șold trebuie făcut cu o serie de leziuni congenitale și dobândite ale colului și capului femural cum sunt:

a) coxa vara congenilală

b) luxația traumatică de șold

c) luxațiile patologice ale șoldului (TBC, osteomielită, poliomielilă)

d) fracturi de col femural (sechele)

e) epifizioliza capului femural (sechele)

7. EVOLUȚIE ȘI PROGNOSTIC

În luxația congenitală, prognosticul depinde de precocitatea diagnosticului și al tratamentului.

Cînd tratamentul începe în faza de displazie luxantă prognosticul este foarte bun.

Pentru luxația diagnosticată și tratată înainte de mers, prognosticul rămîne bun și foarte bun.

Cînd diagnosticul se pune după ce copilul a început să meargă, prognosticul este variabil, fiind legat de vîrsta la care se începe tratamentul, de felul acestuia, de complicațiile care pot să apară. În aceste cazuri, în special la care rezultatele anatomice și funcționale sînt mai rare, evoluția copilului socotit “vindecat” trebuie urmărită cu toată atenția.

Numai efectuînd la timp tratamentul complementar necesar (operații de derotare, centraj articular, tratarea insuficiențelor de cotil, etc), pot fi evitate artrozele care apar la vîrsta adultă.

8. TRATAMENT

a). Profilaxia (prenatală, în timpul nașterii și la nou-născut) este deosebit de importantă și trebuie să fie cît mai cuprinzătoare.

Trebuiesc evitate căsătoriile între membrii unor familii în care există luxații congenitale.

Tinerelor care au în familie cazuri de L.C.Ș. li se recomandă evitarea eforturilor și traumatismelor.

În timpul nașterii vor fi evitate, pe cît posibil, manevrele care necesită tracțiuni puternice ale membrelor inferioare.

În cazul în care nou-născutul trebuie reanimat, se va evita manevra de suspendare cu capul în jos, manevră care favorizează luxația prin distensia capsulară pe care o produce la nivelul șoldurilor.

În prezentările pelvine, riscul apariției unei luxații este de 4 ori mai mare decît la o naștere obișnuită.

Copiii care prezintă alte malformații, dar în special picior strîmb congenital (talus valgus) vor trebui examinați cu toată atenția și la nivelul șoldurilor.

Înfășarea copiilor cu membrele inferioare în extensie ți lipite unul de altul predispune la luxație. Poziția cea mai bună este abducție, flexie și rotație externă a membrelor. Așa se explică de ce nu există L.C.Ș. în regiunile de pe glob unde mamele își poartă nou-născuții în spate.

Tratamentul acestei afecțiuni trebuie efectuat diferențial în displazie și în luxație.

b). Tratamentul displaziei luxante de șold, pentru a fi eficient, trebuie început cât mai precoce, imediat după depistarea clinică și radiografică.

Copilul va fi ținut cu coapsele în abducție și rotație internă, poziție în care capul femural este bine centrat în cotil. În unele cazuri, când abducția coapselor este net limitată, se poate face tenotomie de adductori după care urmează imobilizarea în abducție.

Tratamentul durează 3-4 luni, fiind necesară o radiografie de control pentru aprecierea rezultatelor la fiecare 30 zile.

Tratamentul displaziei luxante de șold trebuie încetat numai la dispariția semnelor radiologice de alarmă.

Tratamentul luxației congenitale de șold poate fi ortopedic și chirurgical.

Tratamentului ortopedic se face prin două metode:

a) Lorentz – Paci

b) Sommerfield

Există situații, frecvente încă, când displazia nedepistată la timp evoluează progresiv spre luxație, copilul prezentându-se la medic după vârsta de 2-3 ani. In aceste cazuri pentru a reduce capul femural în cotil apelăm la una din cele două metode enunțate mai sus.

Metoda Lorentz – Paci constă în reducerea ortopedică a luxației, sub anestezie generală, uneori cu tenotomia mușchilor adductori și imobilizare în aparate gipsate succesive cu durată de câte 30 zile, mai întâi cu coapsele în flexie, abducție și rotație extemă de 90°, apoi toate unghiurile se măresc la cca. 120°, urmând ca ultima imobilizare să fie făcută cu membrele inferioare în extensie, cu abducție cu bară la 30° și de această dată în rotație internă. Din cauza frecventelor necroze de cap femural, această metodă nu se mai utilizează.

Metoda Sommerfield urmărește reducerea capului femural în cotil prin extensie continuă cu membrele inferioare în rotație intemă, folosindu-se o greutate echivalentă cu 1/10 – 1/12 din greutatea corporală. Prin acest procedeu, datorită relaxării grupelor musculare, capul femural poate reintră în cotil. După cca. 8-10 zile de extensie copilul se imobilizează în aparat gipsat cu rotație internă forțată pentru o perioadă de 30-40 zile, perioadă care este cu atât mai mică cu cât vârsta copilului este mai mare, când și posibilitatea retracțiilor capsulare ce duc la redori de șold este mai mare.

Tratamentul chirurgical dispune de o serie de posibilități și anume:

1. Repunere sângerândă.

2. Artroplastie capsulară

Osteotomii de direcție și sprijin.

9. Terapia fizicală și de recuperare

Metodele de terapie fizicală și de recuperare sunt utilizate mai ales atunci cînd luxația nu a fost redusă la timp și a apărut artroza articulației.

HIDROTERAPIA

1. Baia la temperatura de indiferență: temperatura apei este de 34 – 35°, bolnavul este invitat în baie; durata este de la 10- 15 minute. Are efect calmant.

2. Baia caldă simplă: se execută într-o cadă obișnuită cu apa la 36 – 37°C și cu durată de 15 – 30 minute. Are acțiune sedativă generală.

3. Baia kinetorepică: este o baie caldă, se efectuează într-o cadă mai mare, care se umple 3/4 cu apă la temperatura 35 – 37 – 38°C.

Bolnavul este așezat în baie și lăsat 5 minute liniștit după care tehnicianul execută sub apă mișcări în articulațiile bolnavului timp de 5 minute. Pacientul este lăsat în repaus, după care este invitat să execute singur mișcările imprimate de tehnician.

Durata băi: 20 – 30 minute.

Mod de acțiune:

– factorul termic;

– factorul mecanic.

Mobilizarea în apă este mai puțin dureroasă din cauza relaxării musculaturii, care se produce sub influența apei calde și pierderii greutății corpului conform legii lui Arhimede.

4. Baia cu masaj: este o baie caldă cu apa la temperatura de 36 – 39°C în care se execută rnasajul asupra regiunii interesate. Durata băi depinde de durata masajului efectuat.

5. Baia cu iod

Se face cu apă la temperatura 35 – 37°C și are durata de 10 – 20 minute. Se foloseșțe iodura de potasiu sau sarea de Bazna, de la 250 g (baie parțială) până la 1 kg (baie generală), amestecată în părți egale cu sarea de bucătărie.

Mod de acțiune: iodul micșorează vâscozitatea sângelui provocând vasodilalație și scăzând tensiunea arterială, mărește puterea de apărare a organismului, determină reacții locale la nivelul țesuturilor și organelor, contribuind la reducerea fenomenelor inflamatorii.

TERMOTERAPIA

Căldura este utilă prin acțiunea pe care o are de a combate spasmul muscular și micile reacții inflamatoare.

Căldura umedă sub forma împachetărilor cu parafină, cu nămol și nisip este mai benefică decît căldura uscată.

1. Împachetarea cu parafină

Constă în aplicarea pe zona interesată a unei cantități de parafină la o temperatură mai ridicată. Acțiunea împachetărilor cu parafină: provoacă o supraîncălzire profundă și uniformă a țesuturilor, pielea se încălzește la 38 – 40°C provocând o transpirație locală abundentă. La desfacerea parafinei se evidențiază hiperemia produsă. După îrnpachetare se aplică o procedură de răcire.

2. Împachetarea cu nămol: constă în aplicarea nămolului la o temperatură de 38 – 40°C pe o anumită regiune. Durata unei ședințe este de 20 – 40 minute.

Nămolul are mai multe efecte:

– efect mecanic, producând excitația pielii datorită micilor particule componente;

– efect fizic, temperatura corpului crește cu 2 – 3°C;

– efect chimic prin rezorbția unor substanțe biologic active prin piele din nămol.

În timpul împachetării cu nămol sunt mobilizate depozitele sangvine, producându-se intensificarea circulației în anumite teritorii.

3. Băile de lumină: cele complete se realizează în dulapuri de lemn cu becuri, iar cele parțiale în dispozitive adaptate.

Durata băilor este de 5 – 20 minute și după terminarea lor se face o procedură de răcire.

4. Băile de soare și nisip: utilizează spectrul solar complet. Expunerea la soare se face cu precauție, 2-3 minute pentru fiecare parte a corpului, cantitatea se crește treptat în zilele următoare. Sunt deosebit de importante pentru echilibrul fosfo-calcic al copilului.

5. Cataplasmele: constau în aplicarea în scop terapeutic a diverselor substanțe, la temperaturi variate asura diferitelor regiuni ale corpului.

Ele acționează prin factorul termic. Cataplasmele calde se folosesc pentru efectul lor hiperemiant și rezorbiv, precum și pentru acțiunea antispastică și antialgică. La cataplasmele cu plante medicinale se mai adaugă și efectul chimic.

ELECTROTERAPIA

1. Curentul galvanic: este un mijloc clasic și fidel de sedare a durerilor. Electrodul pozitiv are o acțiune sedativă locală, ca și curenții descendenți și curenți ascendenți aplicați contralateral duc la o creștere a pragului de sensibilitate.

Galvanizarea poate să utilizeze concomitent și introducerea de ioni cu acțiune antalgică (ionoforeză transversală cu novocaină, aconidină sau revulsiv cu histamină).

2. Curentul diadinamic: se prescrie în aplicații transversale sau longitudinale: o perioadă lungă, de 4 minute (are efect sedativ), difazat fix 4 minute ambele, 1 dată pe zi. Se recomandă 10–14 ședințe.

Diatermia acționează asupra țesuturilor în profunzime, prin căldura pe care o produc curenții de înaltă frecvență, ca urmare a rezistenței pe care o opun țesuturile la trecerea energiei electrice. Căldura astfel produsă are un efect analgetic.

3. Curentul faradic: se indică faradizarea cu periuța sau cu ruloul, plimbate pe regiunea dureroasă pudrată cu talc, legate de electrodul negativ, curentul fiind tetanizat.

Aceste proceduri sunt bine receptate și tolerate de pacienți pentru starea de bine pe care o degajă și modul în care, corectând dezechilibrul, se îmbunătățește funcționalitatea.

4. Ultrasunetele sunt utilizate în consolidarea fracturilor, datorită efectului de “masaj mecanic”, tisular, profund, fiind indicat pentru durere, inflamație, mobilitate.

5. Razele infraroșii se pot aplica prin două metode: lămpile de tip Solux și băile de lumină. Efectul principal al acestor raze se bazează pe căldura pe care o produc. Ele străbat pînă la cîțiva centimetri în profunzime, acționînd atît asupra țesutului conjunctiv, cît și asupra glandelor și metabolismului general. Ele provoacă totodată și o vasodialatație la nivelul plexului venos.

La sfîrșitul perioadei de imobilizare se instituie masajul, mobilizarea activă și pasivă. Mersul va fi permis după una sau două luni de la suprimarea mobilizării, atunci cînd criteriile clinice și radiologice îi permit.

10. MASAJUL

Definiția masajului

Prin noțiunea de masaj se înțelege o serie de manipulări manuale, variate, aplicate simetric la suprafața organismului în scop terapeutic. Acțiunea fiziologică a acestor manevre constă în aceea că în timpul executării lor pornesc spre sistemul nervos central impulsuri nervoase de la terminațiile nervoase profunde cutanate. Acestea măresc excitabilitatea și întăresc starea funcțională a scoarței cerebrale.

Efectele fiziologice

Acțiuni locale:

Acțiune sedativă asupra durerilor de tip nevralgic, muscular și articular;

Acțiune hiperemiantă locală, de îmbunătățire a circulației locale;

Înlăturarea lichidelor interstițiale de stază, cu accelerarea proceselor de rezorbție în regiunea masată;

Acțiuni generale:

Stimularea funcțiilor aparatului circulator și respirator;

Creșterea metabolismului bazal;

Efecte favorabile asupra stării generale a bolnavului: îmbunătățirea somnului, îndepărtarea oboselii musculare.

Mecanisme de acțiune:

Cel mai important mecanism de acțiune în masaj este reprezentat de mecanismul reflex. Acesta pleacă de la exteroceptorii din tegument și proprioceptorii din mușchi, tendoane și ligamente, la nivelul cărora iau naștere stimuli de diferite intensități care primesc și transmit informații către SNC.

Concomitent cu acțiunea nervoasă reflexă pe căi rahidiene, manevrele de masaj determină o serie de reflexe neurovegetative, îndeosebi vasculare. Cum vasele cutanate conțin mai mult de ¼ din cantitatea totală de sînge (pielea fiind un adevărat rezervor de sînge), masajul produce o influență considerabilă asupra întregului organism.

Alt mod de acțiune este efectul mecanic asupra lichidelor interstițiale, țesuturilor conjunctive, masajul putînd să intervină favorabil, ajutînd la rezorbția lor în sînge pentru a fi eliminate.

Descrierea anatomică a regiunii

Articulația coxofemurală este formată din capul femural, care se articulează cu cavitatea acetabulară a osului coxal.

Mușchii regiunii sunt:

Anterior: m. iliopsoas

Posteriori: m. fesieri (mare, mijlociu și mic), m.piramidal, m.obturator intern, m.gemeni (superior și inferior), m.pătrat femural, m.obturator.

Laterali: m.tensor al fasciei lata

Mediali: m.pectineu, m.adductor mijlociu, m.drept intern, m.adductori (mare și mic)

În partea anterioară a articulației coxo-femurale se află triunghiul lui Scarpa, regiune pe unde trece pachetul vasculo-nervos și ganglionar (artera femurală, vena safenă, ganglionii inghinali). De aceea, masajul în această regiune se va face ușor, pentru a nu traumatiza acest pachet vasculo-nervos.

Tehnica masajului

În prima etapă, copilul se așează în decubit ventral și se începe cu netezirea cu ambele palme, de la partea inferioară a mușchilor fesieri pînă la creasta iliacă. O altă netezire este netezirea pieptene, care se face tot pe mușchii fesieri. Se face apoi frămîntarea cu o mînă, pornind de la partea inferioară a fesierilor pînă la paravertebralii lombari, în două-trei straturi. Pe aceleași direcții se face frămîntarea cu două mîini, contratimp.

Geluirea se execută pe plica fesieră, după ce, în prealabil, a făcut netezirea cu partea cubitală a mîinii, de la coccis pe șanțul superior al fesierilor pînă la creasta iliacă. Tot la frămîntare se face ciupitul, care se execută pe fesieri, în cazul cînd sunt flașci. Urmează fricțiunea pe plica fesieră, după ce am făcut netezirea cu partea cubitală a mîinii. Se face deget peste deget, de la coccis pe șanțul superior al fesierilor, creasta iliacă, în jurul fesierului mare, iar pe fesieri, care sunt foarte dezvoltați, cu coatele degetelor.

Urmează tapotamentul, cu toate formele, și apoi vibrația.

În etapa a doua se întoarce bolnavul în decubit dorsal, cu coapsa flectată în ușoară abducție. După ce am făcut încălzirea coapsei cu netezire și frămîntări, facem netezirea cu partea cubitală a degetelor pe plica inghinală, apoi fricționăm cu deget peste deget în triunghiul lui Scarpa către creasta iliacă, și, din nou, ajungem în dreptul trohanterului mare.

Manevra principală este fricțiunea combinată uneori cu vibrația.

Contraindicațiile masajului:

Boli de piele

Boli vasculare (varice, flebite, tromboflebite9

Boli hemoragice

11. KINETOTERAPIA

Kinetoterapia are următoarele obiective:

Refacerea mobilității prin reeducarea tuturor mișcărilor la nivelul șoldului, dar mai ales flexie, adducție și rotație externă.

Refacerea forței musculare:

fesierii mare, mijlociu tensorul fasciei lata (ca mușchi ai ortostatismului)

mușchii trohanterieni (rotatori externi), cu rol în stabilitatea posterioară (căderea în față) ți în fixarea capului femural în cotil

mușchii flexori (psoas)

mușchii rotatori interni cu rol în mobilizarea șoldului la mers.

Refacerea stabilității, mișcării controlate și abilității.

Exercițiul 1: copilul se află în decubit dorsal; asistentul fixează bazinul cu o mînă, iar cu cealaltă execută abducția cu priză la nivelul condilului intern al femurului.

Exercițiul 2: copilul se află în decubit dorsal; asistentul se plasează în unghiul format de coapsa abdusă a acestuia și masă; cu o mînă fixează iliacul să nu se ridice, cu antebrațul și mîna cealaltă susține coapsa, iar cu corpul împinge, accentuînd abducția.

Exercițiul 3: copilul se află în decubit dorsal; asistentul prinde treimea inferioară a coapsei și o rotează în afară (genunchiul este întins).

Exerciții folosind diverse montaje de scripeți cu contragreutăți.

În cazul pacienților imobilizați la pat, se fac mișcări izometrice prin contracția și relaxarea mușchilor cvadricepși și adductori.

O formă specială a kinetoterapiei este hidrokinetoterapia care se execută în bazine speciale. Această metodă se bazează pe efectele apei calde: sedarea durerilor, relaxarea musculară, creșterea complianței țesuturilor moi, a distensibilității acestora.

Durata unei ședințe de hidrokinetoterapie este foarte variabilă de la 10 – 15 minute până la o oră. Exercițiile fizice executate în cadrul acestei metode au la bază aceleași telinici ca și cele executate în aer, ținând însă seama de principiile și avantajele oferite de mediul acvatic.

Inainte de ședința de kinetoterapie se recomandă "încălzirea musculară" prin diverse proceduri de termoterapie, iar după ședință aplicăm masaj sau duș – masaj.

Pentru asuplizarea trunchiului inferior prin exerciții de remobilizare a coloanei vertebrale lombare, basculări ale bazinului, întinderea musculaturii paravertebrale ale mușchiului psoas – iliac, cel mai frecvent se utilizează programul Williams.

Prima fază:

– decubit dorsal, flexia – extensia genunchilor;

– decubit dorsal, se trage cu mâinile un genunchi la piept până se atinge genunchiul cu fruntea, apoi celălalt genunchi;

– ca și în exercițiul anterior, dar simultan cu ambii genunchi;

– decubit dorsal cu mâinile sub cap; se trage un genunchi cât mai mult spre piept, apoi celălalt, apoi ambii concomitent;

– decubit dorsal cu brațele ridicate la verticală, pe lângă cap, genunchii flectați la 90°, tălpile pe pat. Din această poziție se împinge lomba spre pat, se contractă abdominalii și se basculează sacrul spre înainte. Se revine apoi se repetă de mai multe ori în șezând pe scaun, cu genunchii mult depărtați, se flexează trunchiul anterior, astfel ca mâinile să atingă solul sub scaun. Se menține această poziție timp de 4 – 5 secunde, se revine și se repetă de mai multe ori.

Fiecare exercițiu se repetă de 5 ori pe ședință și se fac 2-3 ședințe zilnic.

Faza a doua:

decubit dorsal cu genunchii flexați, tălpile pe pat, se apleacă ambii genunchi (lipiți) spre dreapta și spre stânga, până ating suprafața patului;

decubit dorsal, se ridică alternativ călcâiul și se așează pe genunchiul opus și din această poziție se abduce coapsa până atinge suprafața patului;

decubit dorsal, se ridică alternativ fiecare membru inferior cu genunchiul extins;

din ortostatism, genoflexiuni cu mâinile sprijinite pe spătarul unui scaun, spatele se menține perfect drept, călcâiele lipite pe sol;

poziția de "cavaler servant", corpul aplecat spre înainte și sprijin cu mâinile pe sol; se întinde genunchiul de sprijin executând și o balansare care întinde mușchiul psoas – iliac.

12. TERAPIA OCUPAȚIONALĂ (ERGOTERAPIA)

Este o metodă de reeducare activă care completează kinetoterapia folosind diverse activități adaptate la tipul de deficiențe motorii ale individului cu scop recreativ și terapeutic, ajutând bolnavul să folosescă mai bine mușchii rămași indemni și recuperând funcția celor afectați de boală, contribuind astfel la readaptarea funcțională la gesturile vieții curente.

Prin această terapie se evită pasivitatea în care se fixează bolnavul spitalizat pe perioade mai lungi, trezindu-i interesul pentru diverse mișcări utile și contribuind astfel la readaptarea funcțională la efort.

Principalele efecte pe care le urmărim prin aplicarea terapiei ocupaționale sunt:

– mobilizarea unor articulații și creșterea amplitudinii lor;

– dezvoltarea forței musculare;

– restabilirea echilibrului psihic.

Bolnavul poate executa unele exerciții cum ar fi:

– urcatul și coborâtul scărilor;

– mașina de cusut;

– roata olarului;

– săritul cu coarda;

– mersul pe plan înclinat;

– mersul pe teren accidentat.

Rezultatele depind de gradul de stabilizare a evoluției bolii și de încadrarea rațională a ergoterapiei în complexele de recuperare și readaptare funcțională.

Cele mai importante exerciții în gimnastica medicală sunt exercitiile izometrice. Ele se vor face după consolidarea luxației. Exercițiile indicate în recuperare sunt exercițiile executate la:

covorul rulant;

bicicleta ergometrică;

13. CURA BALNEARĂ

Tratamentul balnear vizează următoarele obiective:

Încetinirea procesului degenerativ

Îmbunătățirea circulației locale si generale

Ameliorarea sau menținerea mobilității articulare și a forței musculare periarticulare

Tipuri de ape:

Ape termale algominerale (Felix, 1 Mai, Geoagiu)

Ape sărate concentrate (Sovata, Amara, Techirghiol)

Ape sărate iodurate (Bazna)

Ape sulfuroase sărate (Călimănești, Govora)

Ape sulfuroase termale (Herculane)

Terapia cu nămol acționează prin cei trei factori cunoscuți: termic, fizic (mecanic) și chimic.

Stațiunile indicate sunt:

Techirghiol (și tot litoralul) care are nămol sapropelic;

Amara, Sovata, Telega, Bazna, Slănic Prahova (nămoluri de lacuri sărate);

Vatra Dornei, Borsec, Felix (turbă);

Govora (nămol silicos și iodat);

Geoagiu (nămoluri feruginoase)

BIBLIOGRAFIE

Cordun Marian – Kinetologie medicală, Ed. Axa, 1999

Ifrim M. – Compendiu de anatomie, Ed. Științifică și Tehnică, 1988

Ionescu Adrian – Masajul: procedee tehnice, metode, efecte, aplicații în sport, Ed. All, București,

Kiss Jaroslav – Fizio-kinetoterapia și recuperarea medicală în afecțiunile aparatului locomotor, Ed. Medicală, 1999

Mihăilescu M. – Chirurgie pentru cadre medii, Ed. Medicală, 1979

Rădulescu A. – Ortopedie chirurgicală, Ed. Medicală, 1957

Sbenghe T. – Recuperarea medicală la domiciliul bolnavului, Ed. Medicală, 1996

=== lux congen de solg2 ===

Metode de recuperare medicală B.F.T. în luxația congeniatală de șold

Partea I

I. Generalități: definiție, clasificare, date epidemiologice

Excepțional de rar luxația poate apare încă de la naștere purtând denumirea de luxație teratologică.

Sexul feminin este mult mai afectat, proporția dintre cele două sexe în literatură fiind în cazul luxației de 7/1. În displazia luxantă această proportie nu depășește 3/1.

Luxația poate fi uni- sau bilaterală, în majoritatea statisticilor bilateralitatea fiind cea mai frecventă. În cazul celor unilaterale, se pare că șoldul stâng este atins cu predilecție.

Repartiția geografică este foarte variabilă; frecvent întâlnită în țările europene (Franța, Italia, Germania, Cehoslovacia, aproximativ 3 %), este excepțională la rasa galbenă și practic neîntâlnită la rasa neagră.

În țara noastră procentajul este de 1%, boala întâlnindu-se mai frecvent în nord-vestul Transilvaniei.

II. Etiopatogenie: cauze, mecanisme, anatomie patologică

Cauzele displaziei luxante de șold sunt încă incomplet elucidate. De-a lungul anilor s-au emis numeroase teorii din care unele își păstrează și astăzi în parte valabilitatea:

1.Cea mai veche teorie patogenică este teoria traumatică emisă încă din antichitale de către Hipocrate. Traumatismul intrauterin, traumatismul obstetrical, nașterea pelviană, au constituit multă vreme explicații ale producerii bolii, dar această teorie a fost abandonată deoarece nu poate explica hipoplazia cotilului și capului femural, existente încă din viața intrauterină.

2. Teoria inflamatorie explică producerea luxației consecutiv unei hidartroze a șoldului.

3.Teoria musculară atribuie luxația congenitală contracturilor musculare și în special contracturii mușchiului psoas, care în perioada intrauterină este relaxat iar prin extensia lui bruscă și forțată după naștere, ar produce luxația capului femural.

4.Teoria antropologică este legată de condițiile anatomice și de dezvoltarea articulației șoldului uman. La 4 luni capul femural este bine centrat, dar progresiv condițiile mecanice se degradează. Colul femural devine mai anteversat, cotilul mai puțin adânc, capsula mai laxă, luxația fiind expresia unui grad mai avansat de evoluție a rasei albe. La popoarele evoluate, creșterea volumului encefalului și a craniului ar determina modificări de statică a bazinului ce ar duce în final la hipoplazia cotilului. Deși fundamentată pe observații reale, concluziile sunt discutabile și absența luxației la rasa neagră și galbenă se datorește probabil altor factori.

5.Teoria opririi în dezvoltare a articulației soldului arată că displazia coxo-femurală este consecința unei opriri în dezvoltare a regiunii într-un anumit moment al vieții intrauterine care poate fi agravată de diferiți factori ca: poziția în flexie și rotație externă a coapselor în timpul vieții intrauterine sau diferiți factori postnatali. Aceasta este cea mai acceptată teorie.

Anatomie patologică

Există o serie de modificări osteoarticulare în displazia luxantă de șold și în luxație, care se agravează cu vârsta:

Cotilul este aplazic, nu are profunzime, planul său de deschidere înainte părând normal dar marginile antero-superioare și postero-superioare sunt rotunjite și aplazice. Capsula este destinsă, această laxitate articulară se însoțește de o retracție a mușchilor flexori (iliopsoas) și a rotatorilor externi.

Colul femural este anteversat și privește înainte sub un unghi de 60° și chiar mai mult. De la 60 anteversie, coaptarea articulară este atât de precară încât luxația este aproape inevitabilă.

Studiile artrografice, constatările operatorii au permis precizarea condițiilor anatomice exacte ale malformației:

Capul femural este deplasat în sus, fiind situat la distanță de cotil.

Există un retard de osificare a nucleului capului femural; când acesta apare, este mai mic decât cel normal și situat mai extern; colul femural este scurt.

Cotilul este plat, deci unghiul tavanului cotiloidian este foarte verticalizat.

Ligamentul transvers al acetabulului este lung, gros și dispus înaintea părții joase a cotilului formând o bară transversală. El trebuie excizat pentru a perrnite o bună reducere.

Capsula articulară însoțeșle capul femural în deplasarea lui. Din cauza tracțiunii pe care o suportă, capsula este îngroșată.

Clasificare anatomo-patologică

După poziția capului femural și interesarea numai a unui șold sau a amândurora se întâlnesc 3 aspecte anatomo – clinice ale luxației congenitale:

Luxația intermediară în care capsula este relaxată și menținerea capului se face de către mușchii trohanterieni. De aceea, capul este puțin stabil și nu are sprijin pe bazin.

-Scurtarea membrelor inferioare

-Adducția coapselor

-Genu valg de compensație

-Piciorul scobit echin din cauza mersului pe vârful piciorului.

III. Criterii de sustinere a diagnosticului

a). Examenul clinic:semne subiective și obiective

Datorită importanței deosebite a diagnosticării cât mai precoce a bolii, enumerăm semnele principale care trebuiesc căutate la nou născut și în primele luni de viață.

Semnele clinice de displazie luxantă sunt următoarele:

Semnul resortului descris de Ortolani, poate fi găsit până la vârsta de 3 luni și constă în perceperea unui cracment al capului femural când se execută mișcarea de flexie a coapselor pe bazin urmată de abducția acestora. În această poziție capul femural intră în cotil; efectuînd mișcarea inversă, de extensie și adducție a coapselor, capul femural iese din cotil, moment în care se percepe din nou senzația de resort. Acest semn este foarte valoros, dar se întîlnește extrem de rar.

Exagerarea mișcărilor de rotație (semnul lui Gourdon) care în mod normal este de 90°, în luxație ajunge până la 180°.

Semnul ramurii ischiopubiene: la palpare se poate constata o inegalitate de grosime a ramurilor ischiopubiene (semnul este inconstant).

Asocierea frecventă cu piciorul talus valgus congenital, în special la fetițe.

După ce copilul a mers și s-a produs luxația întâlnim o serie de alte semne clinice:

– Scurtarea membrului inferior luxat

– Devierea fantei vulvare spre partea luxată

– Semne de ascensiune trohanteriene:

Capul femural nu mai poate fi palpat la baza triunghiului lui Scarpa, el aflându-se fie înainte și în afară sub spina iliacă, fie în regiunea fesieră posterioară.

Trohanterul mare depășeste în sus linia lui Nelaton-Roser. Această linie imaginară unește tuberozitatea ischiatică cu spina iliacă antero-superioară când copilul este în decubit dorsal cu coapsa flectată la 45°. În mod normal linia este tangentă la trohanter.

Linia lui Shoemaker (linia ce unește trohanterul mare cu spina iliacă anterosuperioară) întretaie linia mediană a abdomenului în mod normal deasupra ombilicului. În caz de luxație această linie întretaie linia mediană sub ombilic.

e) Semnul lui Trendelenburg este pozitiv: sprijinul pe piciorul bolnav se face înclinând toracele de aceeași parte în vreme ce bazinul se înclină în jos spre partea opusă datorită insuficienței mușchiului fesier mijlociu a cărui contracție nu mai este eficientă ca să facă abducția bazinului pe coapsa de sprijin. În luxațiile bilaterale mersul este legănat.

-În ortostatism, în luxația bilaterală se constată o lordoză lombară accentuată, cu un mare spațiu între fețele interne ale coapselor.

b) Investigații paraclinice: examen radiologic, probe de laborator

Examenul radiologic este de cele mai multe ori cel care stabilește diagnosticul de certitudine al bolii și se face de regulă la vârsta de 3-4 luni.

Radiografia de bazin trebuie să cuprindă ambele articulații ale șoldului în poziție simetrică pentru a putea evidenția diferența și modificările.

Se face radiografie de față cu șoldurile în ușoară extensie și rotulele la zenit, examinându-se aspectul cotilului osos și situația metafizei femurale superioare în raport cu cotilul.

Următoarele aspecte radiologice evocă prezența displaziei luxante:

1.Oblicitatea mare a plafonului cotiloidian care se măsoară printr-un unghi determinat de orizontala ce trece prin cartilajul în Y și tangenta la cotil: la nastere este de circa 30°, la 3 luni scade la 26°, la 6 luni 22°, la 3 ani 18-20°.

În caz că unghiul este mai mare de 30° este un semn sigur de displazie luxantă.

2.Deplasarea laterală a metafizei femurale superioare. Normal, la naștere această distanță este de 11-13 mm. 0 distanță mai mare de 16 mm. Este considerată semn de displazie.

3.Deplasarea în sus și în afară a metafizei femurale superioare .

4.Nucleul epifizar superior se evidențiază radiologic în mod normal între 4 – 6 luni. Întârzierea în apariția acestui nucleu poate constitui un semn de luxație.

Când nucleul este plasat în cadranul infero-extern vorbim de subluxație, iar când se află în cadranul supero-extern, de luxație.

6.Determinarea unghiului de înclinație a colului femural, în special a anteversiei, este necesară pentru stabilirea unui diagnostic radiologic complet. Valorile unghiului de anteversie variază în raport cu vârsta:

– 0-2 ani = 40°, 2-4 ani = 35°, 4-6 ani = 32°, 6-9 ani = 25°

Examenul radiografic efectuat la vârste mai mari după ce copilul a mers și luxația s-a produs, arată ascensiunea capului femural unilateral, bilateral sau numai subluxarea acestuia. În caz de luxație capul femural este deformat, colul anteversat, cotilul aplatizat, iar deasupra lui se află noua cavitate, neocotilul, locul până unde a ascensionat capul femurului.

Examinarea ecografică nu are riscul iradierii pe organele extrem de radiosensibile ale sugarului, risc prezent la explorarea radiografică. Un dezavantaj al acestei explorări este faptul că explorarea nu poate fi făcută prin gips.

Ecografia șoldului poate fi realizată:

a)Static – adică transductorul este deplasat de imagist pe șoldul sugarului, acesta având o poziție fixă.

b)Dinamic – adică transductorul este deplasat pe șoldul în mișcare al sugarului. Se aduc, astfel, date mai complete legate de gradul de acoperire a capului femural în toate aceste mișcări.

În urma examinării vom avea fotografii care prezintă imaginea ecografică a șoldului pe care putem distinge câteva linii ce ne vor ajuta în interpretare: linia de bază (o linie paralelă cu osul iliac), linia de acoperire cartilaginoasă (de la vârful osos al acetabului prin labrum), linia de acoperire osoasă (de la vârful osos al acetabului la punctul cel mai jos situat al iliacului, prin centrul articulației).

Clasificarea cantitativă se face prin măsurarea unghiurilor de acoperire osoasă α și a celui de acoperire cartilaginoasă β. Datele pot fi sistematizate într-un grafic numit sonometru. Unghiul α trebuie să fie mai mare de 60 de grade, la un șold normal iar unghiul β să fie sub 55 de grade la un șold normal.

Alte metode imagistice:

-Artrografia

-Tomografia computerizată

-Scintigrafia osoasă

IV. Evolutie și prognostic

În luxația congenitală, prognosticul depinde de precocitatea diagnosticului și al tratamentului.

Cînd tratamentul începe în faza de displazie luxantă prognosticul este foarte bun.

Pentru luxația diagnosticată și tratată înainte de mers, prognosticul rămîne bun și foarte bun.

Numai efectuînd la timp tratamentul complementar necesar (operații de derotare, centraj articular, tratarea insuficiențelor de cotil, etc), pot fi evitate artrozele care apar la vîrsta adultă.

V.Tratament

1. Profilaxia (prenatală, în timpul nașterii și la nou-născut) este deosebit de importantă și trebuie să fie cât mai cuprinzătoare.

Trebuiesc evitate căsătoriile între membrii unor familii în care există luxații congenitale.

Tinerelor care au în familie cazuri de luxație congenitală de șold li se recomandă evitarea eforturilor și traumatismelor.

În timpul nașterii vor fi evitate, pe cît posibil, manevrele care necesită tracțiuni puternice ale membrelor inferioare.

În prezentările pelvine, riscul apariției unei luxații este de 4 ori mai mare decît la o naștere obișnuită.

Copiii care prezintă alte malformații, dar în special picior strâmb congenital (talus valgus) vor trebui examinați cu toată atenția și la nivelul șoldurilor.

Înfășarea copiilor cu membrele inferioare în extensie și lipite unul de altul predispune la luxație. Poziția cea mai bună este abducție, flexie și rotație externă a membrelor. Așa se explică de ce nu există luxația congenitală de șold în regiunile de pe glob unde mamele își poartă nou-născuții în spate.

Tratamentul acestei afecțiuni trebuie efectuat diferențial în displazie și în luxație.

Tratamentul displaziei luxante de șold, pentru a fi eficient, trebuie început cât mai precoce, imediat după depistarea clinică și radiografică.

Tratamentul durează 3-4 luni, fiind necesară o radiografie de control pentru aprecierea rezultatelor la fiecare 30 zile.

Tratamentul displaziei luxante de șold trebuie încetat numai la dispariția semnelor radiologice de alarmă.

2.Tratament medicamentos

Medicația antiinflamatoare și antalgică:

Medicația antiinflamatorie se asociază întotdeauna proceselor fizicale. Se utilizează în ordinea preferințelor: Fenilbutazona, Indometacina, Aspirina, eventual Piramidonul. Brufenul și Perclusone rămân rezervate pentru cazurile în care antiinflamatoarele de mai sus sunt prea agresive pentru traiectul digestiv al pacienților. Unguentele antiinflamatorii aplicate local prin fricțiune insistentă (de preferat după ședința de termoterapie) par să fie un adjuvant prețios, mai ales pentru fenomenele periarticulare.

Infiltrația intraarticulară cu Hidrocortizon și Xilina, precedată sau nu de evacuarea parțială a lichidului articular dă rezultate bune. Totuși, în măsura în care cu celelalte metode se obține o evoluție favorabilă a procesului inflamator, care poate aduce mari neplăceri.

Medicația antalgică obișnuită o administrăm întotdeauna când durerile au intensități mari. În stările dureroase articulare mai vechi, trenante, la indivizii cu un prag dureros coborât, se indică asocierea timolepticelor (Antideprim și Teperin) sau neurolepticelor (Tioridazin).

3.Tratamentul ortopedo-chirurgical

Tratamentului ortopedic se face prin două metode:

a) Lorentz – Paci

b) Sommerfield

Există situații, frecvente încă, de când displazia nedepistată la timp evoluează progresiv spre luxație, copilul prezentându-se la medic după vârsta de 2-3 ani. În aceste cazuri pentru a reduce capul femural în cotil apelăm la una din cele două metode enunțate mai sus.

Metoda Lorentz – Paci constă în reducerea ortopedică a luxației, sub anestezie generală, uneori cu tenotomia mușchilor adductori și imobilizare în aparate gipsate succesive cu durată de câte 30 zile, mai întâi cu coapsele în flexie, abducție și rotație externă de 90°, apoi toate unghiurile se măresc la circa 120°, urmând ca ultima imobilizare să fie făcută cu membrele inferioare în extensie, cu abducție cu bară la 30° și de această dată în rotație internă. Din cauza frecvențelor necroze de cap femural, această metodă nu se mai utilizează.

Metoda Sommerfield urmărește reducerea capului femural în cotil prin extensie continuă cu membrele inferioare în rotație internă, folosindu-se o greutate echivalentă cu 1/10-1/12 din greutatea corporală. Prin acest procedeu, datorită relaxării grupelor musculare, capul femural poate reintra în cotil. După circa 8-10 zile de extensie copilul se imobilizează în aparat gipsat cu rotație internă forțată pentru o perioadă de 30-40 zile, perioadă care este cu atât mai mică cu cât vârsta copilului este mai mare, când și posibilitatea retracțiilor capsulare ce duc la redori de șold este mai mare.

Tratamentul chirurgical dispune de o serie de posibilități și anume:

1. Repunere sângerândă

2. Artroplastie capsulară

Osteotomii de direcție și sprijin.

Partea a II-a

VI. Tratamentul recuperator B.F.T.

Definiție:B.F.T.-ul este ramuara medicinei generale care folosește în scop terapeutic agenți fizici, naturali și artificiali. Marea varietate și modul lor diferit de aplicare a făcut de-a lungul timpului să se desprindă o serie de ramuri care în diverse perioade au avut o dezoltare intensă diferită.

1. Principiile și obiectivele tratamentului B.F.T

Fizioterapia, în înțelesul larg al termenului, este o ramură a medicinii generale, care folosește în scop terapeutic agenții fizici naturali sau artificiali.

Varietatea mare a acestor agenți fizici, modul lor diferit de aplicare și de acțiune au făcut ca să se desprindă în timp, în cadrul acestei specialități, o serie de ramuri a căror dezvoltare a atins în anumite perioade istorice un nivel important.

Astăzi sunt cuprinse în fizioterapie următoarele ramuri speciale: electroterapia, hidrotermoterapia, masajul și mecanoterapia, kinetoterapia și gimnastica medicală, balneoterapia, helioterapia și talasoterapia, climatoterapia, pneumatoterapia și inhalațiile.

Principalele obiective ale tratamentului B.F.T

Reducerea durerii;

Reducerea contracturii musculare;

Tonifierea musculară;

Coordonarea activității rahisului cu membrele inferioare.

2 Tratamentul prin hidro-termoterapie (tehnica, efecte)

Hidroterapia

Definiție:Hidroterapia este aplicarea în scop profilactic și curativ al unui număr variat de proceduri, care au la bază apa la diferite temperaturi și diferite stări de agregare, ca și unele tehnici strâns legate de aceasta.

Baia la temperatura de indiferență

Temperatura apei este de 34 – 35°, bolnavul este invitat în baie; durata este de la 10- 15 minute. Are efect calmant.

Baia caldă simplă

Tehnica de aplicare. Într-o cadă obișnuită se pune apa la temperatura de 36-370. Se invită bolnavul să intre în cadă în așa fel încât apa să-i acopere tot corpul, rămânându-i afară doar capul, pe care se apilcă o compresă rece.

Durata acestei băi este de 20-30 minute.

Modul de acțiune. Este dat de factorul termic și presiunea hidrostatică a apei. Baia caldă provoacă o reacție dermovasculară foarte importantă. Are o acțiune antispastică și sedativă generală.

Baia cu plante medicinale

Modul de execuție este identic cu cel al băii calde simple excepția constând în adăugarea în apă a unui ceai rezultat din infuzia unui kilogram de flori de musețel și mentă uscate.

Modul de acțiune. Datorită apei calde și a plantelor, acestă baie are un efect sedativ asupra sistemului nervos central.

Baia kinetoterepică

Tehnica de aplicare. Se efectuează într-o cadă mai mare care se umple ¾ cu apă la temperatura de 36-380. Bolnavul este invitat să se așeze în cadă și timp de 5 minute este lăsat să stea linistit. După aceea tehnicianul execută sub apă în mod pasiv, la toate articulațiile, începând cu membrele inferioare, de la articulațiile metatarsofalangiene urcând la articulația gleznei, genunchiului, coapsei apoi regiunea lombară după care se trece la membrele superioare începând cu articulațiile metacarpofalangiene continuăm cu articulația pumnului, cotului și omoplatului dupa care se termină cu regiunea cervicală, executând toate mișcările în timp de 5 minute.Bolnavul este apoi lăsat în repaos timp de 5 minute după care este învățat să repete singur toate mișcările făcute de tehnician.

Durata băii este de 20-30 minute după care bolnavul este șters și lăsat să se odihnescă.

Modul de acțiune. Rolul important îl are asocierea dintre factorul termic și factorul mecanic. Mobilizarea în apă este mai puțin dureroasa datorita relaxării musculare, care se produce sub influenta apei calde. Tot sub influenta apei calde se produce și pierderea greutății corporale conform legii lui Arhimede.

Dușul masaj

Eeste o baie caldă cu apa la temperatura de 36 – 39°C în care se execută rnasajul asupra regiunii interesate. Durata băi depinde de durata masajului efectuat.

Baia cu iod

Se face cu apă la temperatura 35 – 37 0 C și are durata de 10 – 20 minute. Se folosește iodura de potasiu sau sarea de Bazna, de la 250 g (baie parțială) până la 1 kg (baie generală), amestecată în părți egale cu sarea de bucătărie.

Dușul subacval

Aceasta procedura se face doar postoperatoriu.

Tehnica de aplicare.Se efectuează într-o cadă cu apă, la temperatura de 35-380. În acestă cadă se introduce un sul mobil, cu presiune mare (3-6 atmosfere); apa care curge la duș trebuie să aibă o temperatură diferită față de cea din cadă. Diferența dintre apa din cadă și apa care curge la duș trebuie să fie de 1-20C.

Dușul se introduce în cadă la o distanță de 5-10 centimetri de regiunea de aplicat fiind manevrat de una din mâinile asistentului. Durata acestei proceduri este de 5-10 minute.

Modul de acțiune. Acțiunea intensă a dușului subacval se datorează diferenței de temperatură, dintre apa din cadă și apa de la duș, precum și masajului puternic executat de coloana de apă care comprimă puternic țesuturile.

Dușul subacval produce o hiperemie importantă cu un efect rezorbtiv și de tonifiere prin acțiunea combinată a masajului produs de coloana de apă și a factorului termic.

Termoterapia

Căldura este utilă prin acțiunea pe care o are de a combate spasmul muscular și micile reacții inflamatoare.

Căldura umedă sub forma împachetărilor cu parafină, cu nămol și nisip este mai benefică decât căldura uscată.

Împachetarea cu parafină

Constă în aplicarea pe zona interesată a unei cantități de parafină la o temperatură mai ridicată. Acțiunea împachetărilor cu parafină: provoacă o supraâncălzire profundă și uniformă a țesuturilor, pielea se încălzește la 38 – 40°C provocând o transpirație locală abundentă. La desfacerea parafinei se evidențiază hiperemia produsă. După îrnpachetare se aplică o procedură de răcire.

Împachetarea cu nămol

Constă în aplicarea nămolului la o temperatură de 38 – 40°C pe o anumită regiune. Durata unei ședințe este de 20 – 40 minute.

Nămolul are mai multe efecte:

-Efect mecanic – producând excitația pielii datorită micilor particule componente;

-Efect fizic – temperatura corpului crește cu 2 – 3°C;

-Efect chimic – prin rezorbția unor substanțe biologic active prin piele din nămol.

În timpul împachetării cu nămol sunt mobilizate depozitele sangvine, producându-se intensificarea circulației în anumite teritorii.

Băile de lumină parțiale

Se aplică în regiunea inferioara a corpului, inclusiv partea proximală a membrelor inferioare. Bolnavul dezbrăcat se așează pe pat în decubit ventral, așezâdu-i-se baia de lumină în regiunea dorită. Pentru a crea un spațiu inchis, se acoperă baia împreună cu bolnavul cu un cearșaf și o pătură, fără a se uita de compresa rece care trebuie aplicată pe frunte. Bolnavul va sta în baie 20 minute. După expirarea timpului se apică bolnavului o procedură de racire parțială (spălare cu apă la 220C).

Băile de soare și nisip

Utilizează spectrul solar complet. Expunerea la soare se face cu precauție, 2-3 minute pentru fiecare parte a corpului, cantitatea se crește treptat în zilele următoare. Sunt deosebit de importante pentru echilibrul fosfo-calcic al copilului.

Cataplasmele

Constau în aplicarea în scop terapeutic a diverselor substanțe, la temperaturi variate asupra diferitelor regiuni ale corpului.

Ele acționează prin factorul termic. Cataplasmele calde se folosesc pentru efectul lor hiperemiant și rezorbtiv, precum și pentru acțiunea antispastică și antialgică. La cataplasmele cu plante medicinale se mai adaugă și efectul chimic.

3 Tratamentul prin electroterapie (tehnica, efecte)

Curentul galvanic

Bolnavul va sta în poziția cea mai relaxată și comodă posibilă, de obicei culcat pe o canapea de lemn, cu o saltea de cauciuc îmbrăcata cu un cearșaf curat. Folosim această soluție ori de căte ori ne va permite situația, chiar și atunci când facem ionizări pe suprafețe mici.

Este un mijloc clasic și fidel de sedare a durerilor. Electrodul pozitiv are o acțiune sedativă locală, ca și curenții descendenți și curenți ascendenți aplicați contralateral duc la o creștere a pragului de sensibilitate.

Galvanizarea poate să utilizeze concomitent și introducerea de ioni cu acțiune antalgică (ionoforeză transversală cu novocaină, aconidină sau revulsiv cu histamină).

Efectele analgetice, sedative, vazomotoare, trofice sau cele de creștere a mobilității musculare determină întrebuințarea acestor proceduri în foarte multe afecțiuni.

Curentul diadinamic

Se prescrie în aplicații transversale sau longitudinale: o perioadă lungă, de 4 minute (are efect sedativ), difazat fix 4 minute ambele, 1 dată pe zi. Se recomandă 10 – 14 ședințe.

Curentul faradic

Se indică faradizarea cu periuța sau cu ruloul, plimbate pe regiunea dureroasă pudrată cu talc, legate de electrodul negativ, curentul fiind tetanizat.

Aceste proceduri sunt bine receptate și tolerate de pacienți pentru starea de bine pe care o degajă și modul în care, corectând dezechilibrul, se îmbunătățește funcționalitatea.

Ultrasunetele

Sunt utilizate în consolidarea fracturilor, datorită efectului de “masaj mecanic”, tisular, profund, fiind indicat pentru durere, inflamație, mobilitate.

Razele infraroșii

Se pot aplica prin două metode: lămpile de tip Solux și băile de lumină. Efectul principal al acestor raze se bazează pe căldura pe care o produc. Ele străbat până la câțiva centimetri în profunzime, acționând atât asupra țesutului conjunctiv, cât și asupra glandelor și metabolismului general. Ele provoacă totodată și o vasodialatație la nivelul plexului venos.

4. Tratamentul prin masaj

Definitie. Masajul este o metodă terapeutică care face parte din ramura medicinei balneofizioterapie și constă dintr-o serie de manevre (manipulari) executate pe suprefața organismului într-o anumită ordine, în funcție de regiunea pe care o avem de masat, de afecțiunea pe care o are bolnavul și de starea generală a acestuia.

– Efectele fiziologice ale masajului

a)Acțiuni locale:

Acțiune sedativă asupra durerilor de tip nevralgic, muscular și articular;

Acțiune hiperemiantă locală, de îmbunătățire a circulației locale;

Înlăturarea lichidelor interstițiale de stază, cu accelerarea proceselor de rezorbție în regiunea masată;

b) Acțiuni generale:

Stimularea funcțiilor aparatului circulator și respirator;

Creșterea metabolismului bazal;

Efecte favorabile asupra stării generale a bolnavului: îmbunătățirea somnului, îndepărtarea oboselii musculare.

Mecanisme de acțiune:

Concomitent cu acțiunea nervoasă reflexă pe căi rahidiene, manevrele de masaj determină o serie de reflexe neurovegetative, îndeosebi vasculare. Cum vasele cutanate conțin mai mult de ¼ din cantitatea totală de sânge (pielea fiind un adevărat rezervor de sânge), masajul produce o influență considerabilă asupra întregului organism.

Alt mod de acțiune este efectul mecanic asupra lichidelor interstițiale, țesuturilor conjunctive, masajul putând să intervină favorabil, ajutând la rezorbția lor în sânge pentru a fi eliminate.

– Descrierea anatomică a regiunii

Articulația coxofemurală este formată din capul femural, care se articulează cu cavitatea acetabulară a osului coxal.

Mușchii regiunii sunt:

-Anterior: mușchiul iliopsoas

-Posteriori: mușchii fesieri (mare, mijlociu și mic), mușchiul piramidal, mușchiul obturator intern, mușchii gemenii (superior și inferior), mușchiul pătrat femural, mușchiul obturator.

-Laterali: mușchiul tensor al fasciei lata

-Mediali: mușchiul pectineu, mușchiul adductor mijlociu, mușchiul drept intern, mușchii adductori (mare și mic).

Inervatie:

– Tehnica masajului

În prima etapă, copilul se așează în decubit ventral și se începe cu netezirea cu ambele palme, de la partea inferioară a mușchilor fesieri până la creasta iliacă.

O altă netezire este netezirea pieptene, care se face tot pe mușchii fesieri. Se face apoi frământarea cu o mână, pornind de la partea inferioară a fesierilor până la paravertebralii lombari, în două-trei straturi.

Pe aceleași direcții se face frământarea cu două mâini, contratimp. Tot la frământare se face ciupitul, care se execută pe fesieri, în cazul când sunt flașci.

Geluirea se execută pe plica fesieră, după ce, în prealabil, a făcut netezirea cu partea cubitală a mâinii, de la coccis pe șanțul superior al fesierilor până la creasta iliacă.

Urmează fricțiunea pe plica fesieră, după ce am făcut netezirea cu partea cubitală a mâinii. Se face deget peste deget, de la coccis pe șanțul superior al fesierilor, creasta iliacă, în jurul fesierului mare, iar pe fesieri, care sunt foarte dezvoltați, cu coatele degetelor.

Urmează tapotamentul, cu toate formele, și apoi vibrația.

În etapa a doua se întoarce bolnavul în decubit dorsal, cu coapsa flectată în ușoară abducție. După ce am făcut încălzirea coapsei cu netezire și frământări, facem netezirea cu partea cubitală a degetelor pe plica inghinală, apoi fricționăm cu deget peste deget în triunghiul lui Scarpa către creasta iliacă, și, din nou, ajungem în dreptul trohanterului mare.

Manevra principală este fricțiunea combinată uneori cu vibrația.

– Mobilizarea articulațiilor (kinetoterapia)

Kinetoterapia are următoarele obiective:

– Refacerea mobilității prin reeducarea tuturor mișcărilor la nivelul șoldului, dar mai ales flexie, adducție și rotație externă.

– Refacerea forței musculare:

– fesierul mare, mijlociu, tensorul fasciei lata (ca mușchi ai ortostatismului)

– mușchii trohanterieni (rotatori externi), cu rol în stabilitatea posterioară (căderea în față) și în fixarea capului femural în cotil

– mușchii flexori (psoas)

– mușchii rotatori interni cu rol în mobilizarea șoldului la mers.

– Refacerea stabilității, mișcării controlate și abilității.

Exercițiul 1: copilul se află în decubit dorsal; asistentul fixează bazinul cu o mînă, iar cu cealaltă execută abducția cu priză la nivelul condilului intern al femurului.

Exercițiul 2: copilul se află în decubit dorsal; asistentul se plasează în unghiul format de coapsa abdusă a acestuia și masă; cu o mână fixează iliacul să nu se ridice, cu antebrațul și mâna cealaltă susține coapsa, iar cu corpul împinge, accentuând abducția.

Exercițiul 3: copilul se află în decubit dorsal; asistentul prinde treimea inferioară a coapsei și o rotează în afară (genunchiul este întins).

Exerciții folosind diverse montaje de scripeți cu contragreutăți.

În cazul pacienților imobilizați la pat, se fac mișcări izometrice prin contracția și relaxarea mușchilor cvadricepși și adductori.

Durata unei ședințe de hidrokinetoterapie este foarte variabilă de la 10 – 15 minute până la o oră. Exercițiile fizice executate în cadrul acestei metode au la bază aceleași tehnici ca și cele executate în aer, ținând însă seama de principiile și avantajele oferite de mediul acvatic.

Înainte de ședința de kinetoterapie se recomandă "încălzirea musculară" prin diverse proceduri de termoterapie, iar după ședință aplicăm masaj sau duș – masaj.

Prima fază:

– decubit dorsal, flexia – extensia genunchilor;

– decubit dorsal, se trage cu mâinile un genunchi la piept până se atinge genunchiul cu fruntea, apoi celălalt genunchi;

– ca și în exercițiul anterior, dar simultan cu ambii genunchi;

– decubit dorsal cu mâinile sub cap; se trage un genunchi cât mai mult spre piept, apoi celălalt, apoi ambii concomitent;

-decubit dorsal cu brațele ridicate la verticală, pe lângă cap, genunchii flectați la 90°, tălpile pe pat. Din această poziție se împinge lomba spre pat, se contractă abdominalii și se basculează sacrul spre înainte. Se revine apoi se repetă de mai multe ori în șezând pe scaun, cu genunchii mult depărtați, se flexează trunchiul anterior, astfel ca mâinile să atingă solul sub scaun. Se menține această poziție timp de 4 – 5 secunde, se revine și se repetă de mai multe ori.

Fiecare exercițiu se repetă de 5 ori pe ședință și se fac 2-3 ședințe zilnic.

Faza a doua:

– decubit dorsal cu genunchii flexați, tălpile pe pat, se apleacă ambii genunchi (lipiți) spre dreapta și spre stânga, până ating suprafața patului;

– decubit dorsal, se ridică alternativ călcâiul și se așează pe genunchiul opus și din această poziție se abduce coapsa până atinge suprafața patului;

– decubit dorsal, se ridică alternativ fiecare membru inferior cu genunchiul extins;

– din ortostatism, genoflexiuni cu mâinile sprijinite pe spătarul unui scaun, spatele se menține perfect drept, călcâiele lipite pe sol;

– poziția de "cavaler servant", corpul aplecat spre înainte și sprijin cu mâinile pe sol; se întinde genunchiul de sprijin executând și o balansare care întinde mușchiul psoas – iliac.

– Gimnastica medicală (postoperator)

Zilele 1-4 : -pacientul la pat. Execută exercițiile învățate preoperator.

Unii recuperatori francezi aplică, în primele 7-10 zile, un gips antiirotațional amovibil.

Ziua a 5-a : -pacientul în decubit dorsal. Se încep mobilizările asistate ale șoldului, genunchiului, gleznei. Poate fi suportată propria greutate. Se admite numai flexia și abducția pentru șold. Adducția și rotațiile sunt periculoase, putând luxa capul femural

– pacientul în decubit heterolateral. Coloana lombară delordozată (prin flectarea puternică a șoldului sănătos), se execută ridicarea (abducție) membrului afectat menținut întins. Greutatea proprie poate fi suportată. Această mișcare se execută cu șoldul în ușoară extensie de 100, cvadricepsul contractat și piciorul dorsiflectat. Abducția membrului inferior contra gravitației pune desigur în tensiune fesierul mijlociu. Există uneori situații când marele trohanter a fost secționat în timpul intervenției și fixarea lui este insuficientă. Contracția puternică a fesierului mijlociu ar putea să-l deplaseze. În aceste cazuri abducția cu încărcare va fi amânată circa 5-6 săptămâni. Programul va continua deci fără aceste exerciții.

Zilele 5-7 : -pacientul este așezat la marginea patului cu picioarele pe sol. Greutatea corpului este astfel transferată pe șezut și picioare. Din această poziție, se execută extensii antigravitaționale de genunchi și mobilizarea gleznei.

Ziua a 7-a : -pacientul este învățat să treacă din pat pe un scaun alăturat, încărcându-și membrele inferioare. Se execută flectarea șoldului până la 900 prin aplecarea în fața a trunchiului.

Ziua a 8-a : -se începe mersul progresiv în cârje sau cadru. Membrul afectat se sprijină (parțial) pe sol. Se caută ca acest mers să respecte cât mai mult pasul normal.

Ziua a 9-a : -se continuă antrenarea toleranței la mers prin antrenamentul între bare paralele, cu control vizual în oglinzi. Exercițiul nu depașește o oră jumătate.

Zilele 9-10 : -mers circa 2 ore pe zi (fragmentat).

Zilele 11-12 : -mers cu creșterea încărcării. Se urmărește accentuarea flexiei și extensiei. Se lasă complet liberă inițiativa pacientului de a se deplasa, în funcție de necesitățile și dorințele sale.

Zilele 13-14 : -pacientul este instruit asupra programului recuperator pe care îl va executa acasă.

5. Terapia ocupatională (Ergoterapia)

Principalele efecte pe care le urmărim prin aplicarea terapiei ocupaționale sunt:

– mobilizarea unor articulații și creșterea amplitudinii lor;

– dezvoltarea forței musculare;

– restabilirea echilibrului psihic.

Bolnavul poate executa unele exerciții cum ar fi:

– urcatul și coborâtul scărilor;

– mașina de cusut;

– roata olarului;

– săritul cu coarda;

– mersul pe plan înclinat;

– mersul pe teren accidentat.

Rezultatele depind de gradul de stabilizare a evoluției bolii și de încadrarea rațională a ergoterapiei în complexele de recuperare și readaptare funcțională.

Cele mai importante exerciții în gimnastica medicală sunt exercițiile izometrice. Ele se vor face după consolidarea luxației. Exercițiile indicate în recuperare sunt exercițiile executate la:

covorul rulant;

bicicleta ergometrică;

6. Tratamentul balneologic (ape minerale, namoluri)

Tratamentul balnear vizează următoarele obiective:

-Încetinirea procesului degenerativ

-Îmbunătățirea circulației locale și generale

-Ameliorarea sau menținerea mobilității articulare și a forței musculare periarticulare.

Tipuri de ape:

-Ape termale algominerale (Felix, 1 Mai, Geoagiu);

-Ape sărate concentrate (Sovata, Amara, Techirghiol);

-Ape sărate iodurate (Bazna);

-Ape sulfuroase sărate (Călimănești, Govora);

-Ape sulfuroase termale (Herculane);

Terapia cu nămol acționează prin cei trei factori cunoscuți: termic, fizic (mecanic) și chimic.

Stațiunile indicate sunt:

-Techirghiol (și tot litoralul) care are nămol sapropelic;

-Amara, Sovata, Telega, Bazna, Slănic Prahova (nămoluri de lacuri sărate);

-Vatra Dornei, Borsec, Felix (turbă);

-Govora (nămol silicos și iodat);

-Geoagiu (nămoluri feruginoase)

BIBLIOGRAFIE

Cordun Marian – Kinetologie medicală, Ed. Axa, 1999

Ifrim M. – Compendiu de anatomie, Ed. Științifică și Tehnică, 1988

Ionescu Adrian – Masajul: procedee tehnice, metode, efecte, aplicații în sport, Ed. All, București,

Kiss Jaroslav – Fizio-kinetoterapia și recuperarea medicală în afecțiunile aparatului locomotor, Ed. Medicală, 1999

Mihăilescu M. – Chirurgie pentru cadre medii, Ed. Medicală, 1979

Rădulescu A. – Ortopedie chirurgicală, Ed. Medicală, 1957

Sbenghe T. – Recuperarea medicală la domiciliul bolnavului, Ed. Medicală, 1996

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Metode de Recuperare B.f.t In Luxatia Congenitala de Sold (ID: 151573)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Metode de Recuperare B.f.t In Luxatia Congenitala de Sold

Copyright Notice

Kinetoterapia In Distrofia Musculara Gradul Ii

Balneofizioterapia Bft

Originea cuvântului masaj provine din limba arabă, mas-a frământa.

Factorii Determinanti In Manifestarea Agresivitatii

Consideratii Privind Efectele Masajului Asupra Bolnavilor Psihici

Tratamentul Bft la Recuperarea în Geriatrie

Copyright Notice

Similar Posts