Metode de Receptare In Invatamantul Romanesc

LUCRARE METODICO-ȘTIINȚIFICĂ PENTRU ACORDAREA

GRADULUI DIDACTIC I

BASMUL ȘI LEGENDA ,

MODALITĂȚI DE RECEPTARE ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR

CUPRINS:

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

1.1 Specificul literaturii pentru copii, genuri și specii predilecte.

Mitologia românească și universală – izvor al literaturii pentru copii

1.2 Actualitatea și importanța temei

CAPITOLUL II

1.BASMUL-CREAȚIE LITERARĂ ACCESIBILĂ COPIILOR

2.1 Basmul ca lectură favorită a copiilor

2.2 Geneza basmului

2.3 Clasificarea basmelor

2.4 Caracteristicile specifice basmului

2.VALORI ETICE ȘI ESTETICE PROMOVATE ÎN BASME

2.5 Cultul muncii

2.6 Pedepsirea nedreptății

2.7 Frumusețea basmului- apariția lui Făt-Frumos

2.8 Întrajutorarea

2.9 Relația om-natură

CAPITOLUL III

1.LEGENDA-VALENȚE ȘI SEMNIFICAȚII PENTRU STUDIUL IN CICLUL PREȘCOLAR

3.1 Definiția legendei

3.2 Clasificarea legendelor

3.3 Trăsături și caracteristici ale legendelor

3.4 Legende din literatura universală

3.5 Legende populare românești

2.TIPURI DE LEGENDE CU EXEMPLIFICĂRI

3.6 Legenda mitologică

3.7 Legenda religioasă

3.8 Legenda etiologică

3.9 Legenda istorică

3.10 Legenda geografică

3.11 Legenda cultă

3.VALENȚE INSTRUCTIV-EDUCATIVE ALE LEGENDELOR

CAPITOLUL IV

RECEPTAREA BASMULUI ȘI LEGENDEI ÎN INVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR

MODELE PRACTICE

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

,,O carte bună de citit la vârstă fragedă, este, poate, una din împrejurările cele mai hotărâtoare ale vieții unui om. Multe cariere intelectuale nu se datoresc altei împrejurări decât unei cărți căzute la vreme bună în mâinile unui copil,,

I.L. Caragiale

1.1 Specificul literaturii pentru copii, genuri și specii predilecte.

Mitologia românească și universală – izvor al literaturii pentru copii

Conceptual literatura pentru copii desemnează o parte a literaturii naționale, incluzând totalitatea creațiilor care prin profunzimea mesajelor, gradul de accesibilitate și nivelul realizării artistice se dovedește capabilă să intre in relație afectivă cu cititorii lor.

Caracterul ei aparte reiese din specificul receptării la vârsta preșcolară și școlară mică, conform factorilor:

1. gradul mai redus al dezvoltării psihice (gândire, limbaj,emoții și sentimente estetice),

2. sfera de interese, trebuințele și preocupările centrate in jurul jocului, al lipsei de griji, al permanentei interogări asupra lumii,

3. posibilitățile reduse de identificare a mesajului artistic –copiii trebuie inițiați.

Funcția artistică a operelor pentru copii are 3 coordonate principale (I. Pascadi – Niveluri estetice):

1. coordonata cognitivă sau informativă – opera ce comunică informații transmise printr-un cod și organizate într-un mesaj artistic.

2. estetică – valorificare a virtuților estetice ale limbajului. Pe lângă cele 4 categorii estetice fundamentale (frumosul, uratul,comicul, tragicul) există sub categoria specifică literaturii pentru copii – grațiosul, duiosul, miniaturalul),

3. formativă – mesajul artistic al operei, in varietatea semnificațiilor sale receptate de către copii, semnificații la care se ajunge prin ieșirea din planul abstract al textului literar și analogia dintre tema și motivele operei și viață, adăugându-se situații din existența cotidiană a copilului. Ele vor contribui la educarea acestora conform unor virtuți morale alese.

Literatura pentru copii include genuri și specii literare identice celor din literatura națională in general, dar prin conținutul tematic investighează universul propriu de cunoștințe al copilului, năzuințele și aspirațiile lui legate de familie, copilărie.

Evidențiind curajul oamenilor dintotdeauna, printr-o ingenioasă transfigurare artistică, operele țin seama de faptul că in primul rând „copilul se naște curios de lume și nerăbdător de a se orienta in ea, și numai literatura care ii satisface această pornire îl încântă. Ca să fie o operă de artă, scrierile pentru copii și tineri trebuie să-i încânte și să-i intereseze și pe oamenii maturi, întrucât a ieși din lectură cu stimă sporită pentru om e secretul marii literaturi pentru copii și tineret . (G. Călinescu).

Particularități ale textelor aparținând literaturii pentru copii

1. existența unor conflicte puternice la care participă personajele grupate in pozitive și negative provenite din lumea basmului. Personajele sunt simboluri ale binelui și răului chiar in povestiri și schițe, unde universul gazelor sau al viețuitoarelor mai mari sunt prezentate antropomorfizat (mai ales in fabule) va facilita o înțelegere a raporturilor umane și a normelor de conviețuire socială;

2. prin intermediul literaturii pentru copii se va realiza o binevenită dedublare, când cititorul copil se va recunoaște in altul sau va refuza identificarea cu un model negativ. Înainte de a putea înțelege propriul său eu, in contact cu alte euri, copilul își află un alt ego multiplicat in fiecare persoană cu care simpatizează sau antipatizează;

3. ca atare, e foarte important să se exploateze textul sub toate posibilitățile sale, valorificându-se atât virtuțile cognitive și estetice, cat mai ales cele morale transmise de text, fie prin epicul dens, conflictul dus pană la suspans, fie prin poezii simple;

4. interferența genurilor e solicitată de potențiala receptivitate scăzută a micului cititor, interferență care va salva astfel textul de monotonie; la început, cititorul de vârstă școlară mică va fi atras de epic (întrucât există acțiune, cu momentele subiectului și personaje), dar treptat cititorul va deveni sensibil la expresivitatea limbajului poetic, identificând imaginile frumoase, figurile de stil;

5. astfel el va înțelege restul descrierii și portretelor și se va iniția in receptarea „dramei” –sau a scenetelor de teatru; mai puțin prezentă in literatura pentru copii și in manuale, dramaturgia se accesibilizează doar in urma vizionării spectacolului la teatrul de păpuși.

Genuri și specii predilecte in literatura pentru copii, ca și in literatura națională, au un conținutul tematic ce se conturează in jurul marilor teme:

1. universul copilăriei (familie, școală)

2. natura și viețuitoarele,

3.trecutul istoric,

4. personalități, modele, exemple.

Genuri și specii literare populare, Genuri și specii literare culte:

1. folclorul copiilor

a. cântece – formulă,

b. recitative – numărători,

c. versul ce însoțesc dansul sau jocul,

d. formule cumulative,

e. păcăleli, frământări de limbaj

2. liric

a. doine,

b. colinde,

c. sorcova,

d. strigăturile,

e. cântecul de leagăn, istorii, de joc.

3.epic

a. in versuri – legenda, cântecul bătrânesc (balada)/poezia

b. proză – legenda/basmul/povestea/povestirea/nuvela/schița/romanul.

4. dramatic – jocuri cu caracter de pantomimă (capra, ursul, brezaia, turca, cerbul)

5. aforistic – ghicitori, zicători, proverbe și maxime.

,, LITERATURA PENTRU COPII – O LITERATURĂ SPECIALĂ ?! „

Pornind de la această premisă vom încerca să aducem câteva lămuriri necesare, considerăm noi, dar în același timp să argumentăm, convingându-i și pe acei critici, care se îndoiesc de existența acestei literaturi ca gen (o includ în marea literatură), că ea este piatra de temelie a edificiului viitorului cititor.
Discuția pleacă de la un articol, apărut în 1997, al distinsului profesor și critic literar Nicolae Manolescu, care pune sub semnul întrebării acest gen. Argumentele domniei sale pleacă de la manualele școlare (coordonate de I. Hobana și respectiv Octavia Costea), aflate în uz prin liceele cu profil pedagogic. Se observă, conform părerii autorului, că titlul conținutului manualelor și programelor pe care acestea se bazează nu corespund, făcându-se, practic, o confuzie, neregăsindu-se textele care ilustrează genurile și speciile literaturii pentru copii, cu excepția unor versuri.

Conform părerii autorului, există, de fapt, în aceste manuale, numite Literatură pentru copii, trei feluri de literatură: una care se adresează copiilor sau adolescenților (folclorul, jocul copiilor, proză de aventură, versuri pentru cei mici), o a doua care se adresează și adulților, respectiv basmele (băsmuitorii clasici gen Perrault, Grimm, Andersen, care nu și-au destinat creația doar copiilor) și în al treilea rând o literatură care nu are de-a face (nu-i are în vedere) nici pe copii, nici pe adolescenți.

Plecând de la celebrul exemplu al secolului al XVII-lea: Les contes de Perrault, care nu era o carte destinată exclusiv copiilor, deoarece îngloba credințe, legende vechi ale omenirii, ce interesau în bună măsură și adultul putem continua cu alte celebre cărți asimilate mai târziu literaturii pentru copii, dar care la origine pot fi și satire ale umanității, devenite apoi parte a acesteia, prin prezența spiritului de aventură, a unor întâmplări sau chiar personaje fantastice. Literatura de gen, începând cu secolul al XIX-lea, aduce în prim plan copilul, care devine eroul principal. Cele mai elocvente exemple, în acest sens, fiind: Charles Dickens, înfățișându-ne o lume a copiilor fără copilărie, Edmondo de Amicis, cu al său Cuore sau romanul lui Hector Mallot, Singur pe lume ( Sans famille ). Acestea pot continua raportându-ne și la literatura română, amintindu-i pe aprope uitații: Nicolae Batzaria, Ion Pas, Victor Eftimiu, Lya Dracopol-Fudulu, Mihail Lungianu, Lia Hârsu, Sanda Călin, Eufrosina Pallă, Ludovic Dauș, Elena Farago, Marin Iorda care au scris exclusiv pentru copii, dar nu se mai regăsesc în astfel de manuale (excepție face doar Elena Farago).
Evoluția literaturii în general a avut o traiectorie sinuoasă, iar unul dintre lucrurile greu de recuperat este exact acea parte care se referă la copii. În perioada interbelică, vom constata că, preocuparea trece dincolo de nivelul semnalelor, discuțiilor, la fapte concrete, realizându-se practic, care este adevărata finalitate: "…aceea de a crea cititorul de literatură bună, de a stimula gustul, de a pasiona."

În concepția lui Blaga, literatura pentru copii nu este un gen didactic minor și arid, ci literatură propriu-zisă, ținând seama de virtualitățile sufletești ale copilului și de starea de grație a acestei vârste . Literatura pentru copii, așa cum și-o închipuiau, era în cazul cel mai bun, didacticistă, seacă. Blaga vorbește despre creativitatea copiilor. Nu despre creativitatea școlară, concept pedagogic modern, ci despre creativitatea artistică, considerând că prin sărăcia limbii copilul se află într-o stare de har, într-o paradoxală stare de grație. Copilul poate fi un poet așa cum și artistul se poate "copilări". Blaga ia în discuție teatrul pentru copii crezând cu tărie că "estetica copilului nu cere numaidecât o înscenarea realistă a fantasticului în care se complace. Dimpotrivă se poate afirma cu destulă siguranță pornind de la arta ce o fac cei mici, că sufletul copilului înclină mai curând spre o extremă simplificare a realității, decât spre redarea ei complexă […]. Suntem siguri că copiii ar accepta un teatru simplificat, de linie abstractă și cu indicații simbolice… Dificultatea cea mai serioasă pentru un teatru de copii nu ni se pare a fi cea a înscenării, ci lipsa unei literaturi teatrale pentru micii privitori."

Piesele pentru copii pot aborda și subiecte biblice, scene din noul și vechiul testament, ca niște legende transpuse în scenă, prefăcând cea dintâi cronică a omenirii. Rescrierea Bibliei pentru cei mici presupune, conform părerii lui Blaga, instinctul însușirilor noastre etnice. "Inspirată va trebui să fie și biblia copiilor, pentru care fiecare om și-a crescut sufletul între paginile ei să-și aducă întotdeauna cu plăcere aminte de ea și s-o păstreze cu venerație."

Ca un alt argument aducem, în favoarea punctului de vedere susținut, un articol scris de Cezar Petrescu, în care autorul face o comparație între bucuria copiilor din trecut grație. Copilul poate fi un poet așa cum și artistul se poate "copilări". Blaga ia în discuție teatrul pentru copii crezând cu tărie că "estetica copilului nu cere numaidecât o înscenarea realistă a fantasticului în care se complace. Dimpotrivă se poate afirma cu destulă siguranță pornind de la arta ce o fac cei mici, că sufletul copilului înclină mai curând spre o extremă simplificare a realității, decât spre redarea ei complexă […]. Suntem siguri că copiii ar accepta un teatru simplificat, de linie abstractă și cu indicații simbolice… Dificultatea cea mai serioasă pentru un teatru de copii nu ni se pare a fi cea a înscenării, ci lipsa unei literaturi teatrale pentru micii privitori."

Piesele pentru copii pot aborda și subiecte biblice, scene din noul și vechiul testament, ca niște legende transpuse în scenă, prefăcând cea dintâi cronică a omenirii. Rescrierea Bibliei pentru cei mici presupune, conform părerii lui Blaga, instinctul însușirilor noastre etnice. "Inspirată va trebui să fie și biblia copiilor, pentru care fiecare om și-a crescut sufletul între paginile ei să-și aducă întotdeauna cu plăcere aminte de ea și s-o păstreze cu venerație."

Ca un alt argument aducem, în favoarea punctului de vedere susținut, un articol scris de Cezar Petrescu, în care autorul face o comparație între bucuria copiilor din trecut și cei aparținând contemporaneității sale, subliniind valoarea intrinsec educativă și imaginativă a poveștii. Copiii din trecut ca și cei din prezent cer povești, dar se schimbă modul de expunere. De și Ilene Cosânzene, Zmei și Mume ale Pădurii se trece la un Făt-Frumos, care își pierde atributele mitologice, transformându-se într-un erou de aventuri ce luptă cu pușca în mână, în timp ce Ileana Cosânzeana devine eroina naufragiată pe o insulă pustie. Cinematograful și magazinele ilustrate au produs schimbări majore, răpind din farmecul basmului de odinioară.

Cezar Petrescu aduce în discuție și promisiunea lansată de "Fundația Principele Carol" în vederea apariției unei reviste pentru copii scrisă de scriitori adevărați, a unei biblioteci pentru copii și a unui teatru pentru copii, care au rămas doar în faza de proiect, pentru perioada la care ne raportăm. Regretul scriitorului este unul evident: "Poate e numai o amânare. Dar fiecare an trecut, e un an pierdut. Gustul unei generații se strică, iar sufletul crește strâmb."
Iată, forme ale contemporaneității ce survin în lipsa unor modele, care ar putea fi oferite de literatură și nu de subgenuri în muzică, trenduri etc.
Revenind, însă la problema abordată: literatura pentru copii – o literatură specială, ne simțim datori să corelăm manifestarea acestui gen literar din perioada interbelică cu pulsul real al societății contemporane, pentru a convinge asupra importanței fenomenului.

În cele afirmate mai sus de distinsul profesor și cercetător Vistian Goia vom regăsi (este poate un punct de vedere subiectiv) cea mai frumoasă definiție, în care se trasează clar liniile definitorii ale genului. Pentru a-i asigura, pe viitor existența, e necesar să o supunem criticii, analizei de calitate emisă de personalități ale literaturii și culturii noastre și poate nu în ultimul rând să-i dăm dreptul de a fi parte integrantă în cadrul unor competiții naționale și internaționale. Să nu uităm că premiul internațional pentru literatura celor mici, poartă numele lui Hans Christian Andersen.

E timpul să aruncăm o privire în literaturile occidentale, unde categoria literaturii pentru copii este o adevărată industrie. Nu considerăm că există o anumită rețetă, deși unii critici literari susțin acest lucru, de a dezvolta acest gen literar, doar multă dragoste și preocupare pentru copii și educația lor. Literatura română ca și cea universală sunt încărcate de opere ce nu pot fi uitate odată cu trecerea timpului. Scriitorii noștri au avut și vor avea genialitatea de a concura în planul universalității, de a crea opere mai valoroase ca Harry Potter, a cunoscutei autoare J.K.Rowling, doar că lipsește strategia de marketing, rețeta editorială de a impune și promova cartea. Să nu-l uităm pe Marin Sorescu și mirifica sa lume a copilăriei, din volumul Unde fugim de-acasă? (Aproape teatru, aproape poeme, aproape povești), un titlu al literaturii pentru copii care desființează granițele între genurile și speciile acestui gen, sugerându-ne o lecție de modernitate, ce trebuie înțeleasă în adevăratul sens al cuvântului, trecând dincolo de literatură în viața noastră personală, căci mereu "fugim de acasă". Cel mai important lucru ar fi să învățăm " să fugim" prin intermediul visului propus de literatură, insuflându-le celor mici ideea că în acest mod putem pleca aproape oriunde.

Nu trebuie să ignorăm semnalele de alarmă din jurul nostru, atunci când vine vorba de tânăra generație. Ignorând acest tip de literatură vom rata peste câteva generații accesul la o lume civilizată, dorită de toți.
Există cu siguranță o lume pentru fiecare, important este să o găsim pe cea care ne acceptă așa cum suntem și să nu renunțăm la vise. Această lume perfectă, cuprinzătoare este literatura.

Drumurile copiilor, în vederea accederii la cultură, trec prin literatură, e lumea în care crești, te formezi și poți fi ceea ce îți dorești.
"Apoi forma în care te adresezi celor mici nu trebuie să fie cea dictată, rigidă și impusă de formulele oficiale. Copilul să învețe râzând, să râdă învățând, ușor, pe nesimțite, fără să-și dea seama că i se îngreunează mintea cu cunoștințe de care va avea nevoie mai târziu în lupta cu viața."

La temelia unei literaturi pentru copii trebuie să punem legea fundamentală a existenței: biruința binelui asupra răului (prin conducerea intuitivă pe drumul cel drept), de aceea cea mai potrivită lectură pentru copii și tineret este basmul. În conștiința universală a omenirii victoria binelui asupra răului stă la baza întemeierii progresului umanității. Copilul, adolescentul, tânărul în postura omului de mâine este atras de magia noilor descoperiri, eroilor exemplari, zborului printre astre. În zilele noastre, cel mai greu de creat este literatura potrivită pentru educarea etică a tineretului, dar este în același timp cea mai necesară. În acest sens se pronunță și Ion Agârbiceanu: "Optimismul ce se desprinde din basme dovedește că însuși sufletul mulțimilor, al maselor simte și e convins de devizul că binele biruie răul în lupta vieții. În consecință socotesc cea mai potrivită lectură pentru copii și tineret basmul, creația poporală,cu optimismul său."

1.2 Actualitatea și importanța temei

Povestitul ca arta verbala pare a avea o origine foarte veche, datand din epoca primitiva. Dintre povestirile orale, cea care a căpătat cel mai mult atenția cercetătorilor, începând din perioada curentului cultural romantic, a fost basmul.

Culegerea si interpretarea basmelor populare a catalizat evolutia teoriilor si metodelor folcloristice. Construcția epica reductibila la simboluri si perfecțiunea formala sunt trăsături ale basmului care au direcționat analiza acestei categorii din perspective interdisciplinare: literar-estetica, filosofica, sociologica, psihologica.

Teoriile elaborate cu privire la geneza basmului reflecta in mare măsura diversitatea orientărilor științifice aplicate unui obiect atât de complex.

Teoria mitologica, sustinuta de Max Muller, afirma ca basmele provin din vechile mituri indoeuropene, fiind preluate si dezvoltate de fiecare popor dupa despartirea de unitatea indoeuropeana.

Teoria migrationista sau difuzionista, formulata de Th. Benfey, sustine ca basmele au ca unica sursa vechea literatura indiana creata de calugarii budisti in templele lor; ele s-au raspandit datorita migratiei popoarelor dinspre rasarit spre apus si ca urmare a contactelor culturale dintre popoare.

Teoria antropologica sau poligenetica, emisa de E. B. Tylor si A. Lang, ajunge, pe baza constatării similitudinii motivelor si tiparelor narative la popoare aflate la distante care fac improbabil contactul intre ele, la concluzia ca basmele sunt supraviețuiri din substratul de credințe primitive comun speciei umane si s-au născut independent la popoare diferite.

Teoria originii totemice, apartinandu-i lui A. van Gennep, conform careia basmele ar fi rezultatul transformarii succesive a credintelor in sacralitatea unui animal protector al comunitatii, este argumentata prin rolul animalelor din basme in evolutia naratiunii.

Teoria onirica, avându-i ca autori pe F. Laistner si B. P. Hasdeu, propune o ipoteza genetica psihologica, sistematizând elementele basmului care pledează pentru originea acestei specii in starea de vis.

Elementele de fond si forma comune basmelor din toate ariile geografice au făcut posibila elaborarea unor cataloage tematice ale basmelor lumii, urmărindu-se astfel studiul comparat al diferitelor actualizări ale speciei, cu scopul de a reduce mulțimea tipurilor la un arhetip inițial. Metoda de reconstruire a arhetipurilor basmelor a avut drept rezultat crearea celui mai cunoscut index de motive ce apar in proza populara, alcatuit de A. Aarne si completat de S. Thompson.

In același timp, stereotipia de teme si motive a basmului facilitează cercetarea structurala a acestei categorii, prin descompunerea basmelor in unitățile lor de conținut relevante si analiza combinațiilor posibile intre aceste unități, care duc la generarea textelor propriu-zise.

In folcloristica românească, Lazăr Saineanu este autorul unei monografii a basmului care rămâne un studiu de referință pentru orice interpretare a acestei categorii a epicii populare in proza: “Basmele romane in comparațiune cu legendele antice clasice si in legătura cu basmele popoarelor învecinate si ale tuturor popoarelor romanice” (1895).

Diferenta dintre basm si legenda consta in primul rand in raportarea povestitorului si a ascultatorilor din mediile folclorice la adevarul faptelor relatate in cele doua tipuri de naratiuni. Daca acceptarea conventiei fabulosului explica receptarea elementelor neverosimile din basm, legende este perceputa ca o povestire adevarata la origini, care explica, dupa logica mitica, aparitia lumii si a formelor naturii, toponimele si destinul exceptional al sfintilor si eroilor.

Identificam basmele si datorita formulelor specifice existente in structura lor. Formula initiala atrage atentia asupra disocierii de planul realitatii contingente pe care o presupune naratiunea: “A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povesti…” . Povestitorii populari variaza formula initiala, dezvoltand-o de multe ori in secvente ample, versificate. Formulele mediane sunt utilizate pentru a asigura coeziunea elementelor naratiunii: “caci cuvantul din poveste inainte mult mai este”, sau pentru a caracteriza hiperbolic o actiune sau un personaj. Formula finala incheie basmul, fiind simetrica fata de formula initiala si facilitand revenirea in planul realitatii contingente printr-o distantare ironica de continutul fabulos al fictiunii.

Asa cum au observat exigentii basmului fantastic, actiunea acestui tip de naratiune urmeaza cel mai adesea traseul initiatic cuprins intre nasterea si nunta eroului. Pe acest drum al dovedirii calitatilor sale exceptionale, protagonistul trebuie sa treaca printr-o serie de probe, sa poarte mai multe batalii si sa repurteze o victorie. De multe ori, se intalnesc in substanta epica a basmelor anticipari ale actiunii, atunci cand calauzele ii proiecteaza eroului intamplarile care il asteapta, sub forma unui discurs de avertizare. Alegerea traseului epic nu este insa pusa niciodata in cumpana de aceste avertismente, deoarece destinul eroului pare a fi prestabilit. Finalul basmelor respecta un cod moral pozitiv al comunitatii traditionale: faptele bune sunt rasplatite iar cele rele, pedepsite. In secventa finala, se intampla adesea ca povestitorul sa se amestece printre personajele fictiunii, prezentandu-se drept martor la nunta eroului. Aceasta interferenta in deznodământul epic rupe convenția fabulosului, reducând-o la un efect umoristic.

In marele tezaur al literaturii române alături de alte opere literare se regăsește și basmul, opera literară epică. Basmul este o specie a genului epic, în proză de mare întindere, în care se narează întâmplări fantastice ale unor personaje imaginare ,înzestrate cu puteri supranaturale reprezentând Binele, aflate în luptă cu forțele Răului pe care ajung a le birui în cele din urmă.

Tema generală a basmului este lupta dintre bine și rău,caracterizată însă diferit ca luptă între dreptate și nedreptate, adevăr și minciună, curaj și lașitate, bunătate și răutate, hărnicie și lene, generozitate și egoism.

Culegători și creatori de basme:

– în literatura română: Ion Creangă, Mihai Eminescu, IoanSlavici,Alexandru Vahuță, Barbu Delavrancea, Mihail Sadoveanu.

– în literatura universală: Ch. Perrault, Frații Grimm, H.C.Anderson,

Dintre motivele frecvent întâlnite în basme s-ar putea enumera:

– existența umana limitată la timp( Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte)

– mama vitregă (Fata babei și fata moșneagului, Albă ca Zăpada, Forița din codru

– eliberarea astrelor (Greuceanu)

– împlinirea unui legământ a unei meniri (Frumoasa din pădurea adormită de Frații Grimm)

Aceste motive pot exista în cuprinsul aceluiași basm.

Basmele dezvoltă o temă generală , aceea a luptei dintre bine și rău, determinată de complexitatea vieții și prezentată într-o mare varietate de aspecte conflictuale:

– sociale (bogăție-sărăcie, exploatare-lupta împotriva acesteia);

– morale (lene-hărnicie, îngâmfare-modestie, lașitate-curaj,viclenie-cinste, minciună-adevăr);

– estetice(curățenie-frumusețe).

Majoritatea basmelor soluționează conflictul prin victoria forțelor binelui asupra forțelor răului. Forțele binelui sunt reprezentate de personaje care au însușiri pozitive de caracter: vitejie, cinste, modestie, generozitate, spirit de sacrificiu, puritate sufletească, curaj, frumusețe fizică și sufletească, sensibilitate.

Definirea basmului subliniază ca notă caracteristică, prezența miracolului, fantasticului, deci desfășurarea epică a acestuia cuprinde întâmplări supranaturale.

Basmul este o pledoarie pentru valorile extern umane, pentru bine și frumos, de aceea se adresează tuturor vârstelor, mai ales copilăriei. Prin repetarea unor elemente de structură compozițională prin liniaritatea personajelor, devine un excepțional material literar accesibil celor mai mici vârste.

Tema basmului Făt-Frumos din Lacrimă, scris de Mihai Eminescu este lupta dintre bine și rău, îmbinând motive ca: paternitatea, prietenia, iubirea. M. Eminescu lărgește însă mult,depășește aceste motive tematice prin cuprinderea unor probleme de mare profunzime, ca relația dintre om și timp, raportul dintre viață și moarte, sau cosmic și terestru – ceea ce realul exclude, miraculosul creează ca posibilitate . În basmul Făt Frumos din Lacrimă personajul care întruchipează forțele binelui, Făt Frumos este viteaz, curajos, generos,cu un simț al datoriei frățești.

Făt Frumos îl va scăpa pe fratele lui de cruce, fiul împăratului vecin, de Mama Pădurilor care-i cerea, drept bir, tot al zecelea copil al supușilor săi. Făt-Frumos renunță la bucuriile dragostei spre a-i oferi fratelui său de cruce aceleași bucurii răpindu-i-o pe fată.

Fata babei și fata moșneagului de Ion Creangă constituie o înfățișare veridică a realității printr-o permanentă interferență între elementul real și cel fantastic. Profilul fizic și spiritual al personajelor se conturează treptat, pe măsura derulării firului epic, printr-o gamă bogată de procedee artistice.

În Fata babei și fata moșneagului de Ion Creangă, fata moșneagului este frumoasă, harnică, ascultătoare și bună la inimă. Ea,deși “horopsită” de mașteră și de fata ei, “era o fată răbdătoare, căci altfel ar fi fost vai și amar de pielea ei”. Era copleșită de o mulțime de treburi, fără să mulțumească totuși pe babă și pe “odorul de fiică-sa”.“Fata moșneagului la deal, fata moșneagului la vale; ea după goteje prin pădure, ea cu trebăluitul în spate la moară, ea în sfârșit, în toate părțile după treabă. Cât era ziulica de mare nu-și mai strângea picioarele; dintr-o parte venea și în alta se ducea.”

Fata moșneagului, ajunsă la Sf. Duminică, o slujește cu credință, gătind, spălându-i și hrănindu-i “copilașii” (balauri și tot felul de jivine ). Modestă din fire, fata își alege ca răsplată “cea mai veche și mai urâtă” ladă din podul stăpânei.

Cuptorul, fântâna, părul și cățelușa (mai degrabă ființe și obiecte personificate, decât elemente fantastice) o răsplătesc din belșug cu, plăcinte crescute și rumenite, cu “apă limpede cum îi lacrima, dulce și rece cum îi gheața”, cu “pere galbene, ca ceara de coapte ce erau și dulci ca mierea” și cu o salbă de galbeni.

Scufița Roșie de Ch. Perrault este una din poveștile cele mai îndrăgite de copii. Tema o constituie prezentarea urmărilor tragice ale naivității și credulității, iar mesajul subliniază necesitatea cunoașterii

realității. În Scufița Roșie, fetița reprezintă bunătatea. Ea este ascultătoare, naivă, credulă, veselă, sensibilă la frumusețile naturii.

I.Creangă a creat povestea Capra cu trei iezi. Este prezentată drama unei mame ai cărei copii au fost uciși fără milă și care va pedepsi după merit pe cel care a călcat în picioare legile nescrise ale omenirii. În Capra cu trei iezi, Capra ne apare în două ipostaze: cea de mamă grijulie și de gospodină pricepută și harnică. Ea este sensibilă,duioasă, dar își urăște dușmanul perfid și este neînduplecată în actul justițiar: “-Ba nu, cumetre, c-așa mi-a ars și mie inima după iezișorii mei…”

Personajele negative sunt de obicei fantastice (zmei, balauri, zgripțuroaice, vrăjitoare, iele, strigoi, draci), dar și reale (mama vitregă, surorile și frații invidioși, spânul, curteanul, sfetnicul mincinos) – cu chip de monstru, animal sau om, personajele negative sunt dominate de ură împotriva oamenilor, de viclenie, de lașitate, lăcomie, cruzime.

Deși au o forță fizică extraordinară, personajele fantastice(zmei, balauri, zgripțuroaice, zmeoaice, muma Pădurii) sunt vulnerabile, nu dispun de inteligență, perspicacitate, calități indispensabile în confruntare cu dușmanul, de aceea sunt învinse de eroii pozitivi mai slabi, dar cu mai multă minte.

În Făt-Frumos din Lacrimă, forțele răului (muma Pădurilor,baba-vrăjitoarea) urmează trăsăturile fixate de tradiția folclorică:răutate (așa mare încât însăși fiica, Ileana, se dezice de mama sa), viclenie, perfidie, ură împotriva oamenilor împinsă până la limitele furiei autodistrugătoare.

În’’ Fata babei și fata moșneagului’’, lăcomia și invidia o determină pe fata babei să-și ia “inima-n dinți” și să plece și ea în lume. Spre deosebire de fata moșneagului, “pornește cu ciudă trăsnind și plesnind”. Reface itinerariul fetei moșneagului, dar peste tot “s-a purtat totul hursuz, cu obrăznicie și prostește”. A oprit copii Sf.Duminici, a făcut bucate afumate, arse și sleite, încăt Sf. Duminică “și-a pus mâinile în cap de ceea ce a găsit” . Drept răsplată, își alege lada cea mai nouă și mai frumoasă, pe măsura lăcomiei ei.

În Capra cu trei iezi, lupul este de la început un dușman…“care de mult pândea vreme cu prilej ca să pape iezii”, încărcat de vicii, indiscret/ “trăgea cu urechea la păretele din dosul casei când vorbea capra cu dânșii”. Este un artist al disimulării cu gustul vorbirii protocolare, ca din scripturi:“Apoi dă, cumătră, se vede că și lui Dumnezeu îi plac puișorii cei mai tineri”, perfid, insinuând că ursul ar fi vinovatul. Lăcomia lui este zugrăvită plastic: “Atunci lupul nostru începe a mânca hâlpov și golgât, îi mergeau sarmalele întregi pe gât”.

În Scufița Roșie lupul reprezintă răutatea, viclenia, lăcomia.

Tema basmului Albă ca Zăpada de Frații Grimm este răutatea mamei vitrege, moment frecvent întâlnit în basmele tuturor popoarelor. Personajele principale sunt concepute în antiteză.

Albă-ca-zăpada este întruchiparea unui vis de mamă’’ ce n-aș da să am un copil alb ca zăpada …’’

Sortită morții pentru frumusețea ei, Albă-ca-zăpada nu este totuși ucisă de vânător,așa cum poruncise mama vitregă ,ci lăsată pradă primejdiilor din pădure. Natura o ocrotește și fetița își găsește adăpost în căsuța celor șapte pitici. Dar răutatea mamei vitrege mai pune la trei grele încercări pe frumoasa și buna Albă-ca-Zăpada .Împărăteasa,travestită,se străduiește să o piardă pe fată cu ajutorul cingătorii de mătase,al pieptenului și al mărului otrăvit. Grija și dragostea piticilor ,apoi a feciorului de crai o salvează și ea își găsește fericirea. Mama vitregă de supărare ,se va urâți și se va pierde în întunericul pădurii.

Mesajul basmului este victoria dreptății și a bunătății asupra nedreptății și răului, Albă-ca-Zăpada rămânând un simbol al acestei aspirații.

Un basm asemănător cu Albă-ca-Zăpada avem și în literatura română la Slavici-,,Florița din codru,,o fată fără părinți găsită în codru de un crâșmar ,care o ia acasă. Dar frumusețea Floriței trezește gelozia și răutatea mamei sale vitrege. În cele din urmă ,pentru a scăpa de ea ,mama vitregă trimite vrăjitoarea Boanța s-o omoare in codru. Dar viața fetei este salvată și lăsată in codru. Ajunsă la casa unor hoți îi îngrijește si astfel prin bunătatea ei reușește să îi transforme .Aceștia se lasă de hoție. Mama adoptivă o urmărește pe fată și încearcă să o piardă folosind ; inel ,rochie și firul morții. Hoții o scapă de la moarte de două ori ,a treia oară însă nu mai reușesc și rămân lângă sicriu până ce mor .O găsește fiul de împărat care o duce la palat și devine soția lui. Florița reprezintă simbolul binelui și e înzestrată cu cele mai alese calități.

Personajele basmului se grupează în cupluri opuse pentru a ilustra tema, pentru a dezvolta și a rezolva conflictul dintre bine și rău.

Mijloacele esențiale în crearea lor sunt: hiperbola (înzestrarea cu trăsături peste măsura puterilor omenești), antiteza (bine-rău, real-fantastic),personificarea (animalelor, a păsărilor, florilor – capra, iezii, lupul.)

În basme eroii și acțiunile se grupează după niște numere fatidice care se repetă. Trei sunt metamorfozările lui Făt-Frumos, trei sunt iezii caprei, Cenușăreasa merge la mormântul mamei de trei ori pe zi, iar la bal trei nopți la rând. 7, 9, 12, 17, 77 (3 feciori, 3 fete, 3 zmei, 3 zmeoaice, 3 mări, 3 țări etc.)

Formele introductive ca: “A fost o dată ca niciodată…; Formula finală urmărește readucerea cititorului din tărâmul fantasticului și cel real, prin modalități multiple: ironie, glumă,parodie etc. De exemplu: ,,Iar eu, isprăvind povestea, încălecai pe-o șa…’’

Valoarea educativă a basmelor este deosebită. Ascultând basme copii sunt de partea dreptății,adevărului și a binelui și detestă nedreptatea , lăcomia,răutatea și minciuna. Basmul pune in lumină ce e bine și ce e rău,ajutându-l pe copil sa-și însușească aceste reprezentări morale.

Basmele sunt puternice mijloace de dezvoltare a atenției și a memoriei,educării artistice și dezvoltării limbajului.

CAPITOLUL II

BASMUL-CREAȚIE LITERARĂ ACCESIBILĂ

COPIILOR

2.1 Basmul ca lectură favorită a copiilor

Cel mai atrăgător gen de literatură pentru copii este ,,basmul ”. Se știe că,

din cele mai vechi timpuri,această creație literară basmul a încântat copilăria atâtor generații. Prin lectura lui,inimile ascultătorilor mici au vibrat spre sentimente înalte de devotament și iubire, de dreptate și adevăr, a exprimat întotdeauna năzuințele popoarelor pentru o viață mai bună, mai fericită.

De aceea, in literatura pentru copii, basmul ocupă primul loc dintre toate genurile și este situat chiar înaintea poeziei.

Evident că în basme se îmbină armonios realul cu fantasticul încât această încrengătură încântă mult pe copii și astfel lectura lui răspunde visului și imaginației lor atât de bogate .

Problema basmului a format obiectul unor îndelungate discuții între scriitori și pedagogi. În fruntea celor care au luptat pentru acordarea unui loc de cinste basmului au fost :Petre Ispirescu, Ion Creangă, Mihai Eminescu și mulți alții. Iată ce spune Mihail Sadoveanu despre creația lui Ion Creangă, recunoscându-l maestrul său in arta scrisului : ,,Eu ceteam pe Harap-alb și în juru-mi se strecura oftând vântul care scutura frunzele. Suflările lui m-ajungeau până la adăpostul meu; mă simțeam fericit, mângâiat de razele unui soare palid și din când în când ,urmărind închipuirile fătului-frumos , rămâneam cu ochii ațintiți în pâclele depărtărilor… Creangă s-a amestecat de aproape cu viața mea, mi-a fost prieten,mi-a fost bunic;cartea lui a fost pentru mine mângâiere în multe ceasuri amare .”

La fel a susținut și poetul George Coșbuc în introducerea pe care a scris-o la o culegere de povestiri pentru copii :,,…..trebuie să arătăm copilului viața așa cum e – cu bucuriile și prăpăstiile sale , ca nu cumva intrând în lume – dezarmonia între lumea reală și lumea din mintea sa să-l ducă la decepțiune; la pesimism, la lipsa de voință…’’(4)

Fantasticul din basme nu reprezintă un refugiu într-o lume ireală, ci este o minunată realizare a minții omenești , care este cu veacuri înainte ceea ce va deveni realitate .

Basmul este o școală a înaltelor sentimente omenești . Copilul care ascultă sau citește un basm , trăiește cu intensitate nu numai momentele acțiunii,ci și sentimentele care animă eroii povestirii. Simpatia și compasiunea pentru cei ce suferă , entuziasmul pentru îndrăzneala și devotamentul vitejilor, mulțumirea și bucuria pentru victoria lor sunt numai câteva din simțămintele pe care le naște basmul în sufletele celor mici.

Lectura basmelor trebuie urmărită atât de către educator cât și de către părinți .Prin discuții cu aceștia se poate urmării și studia ,sub diferite aspecte ,influența pe care o au basmele asupra copiilor. Se poate studia de exemplu , în ce măsură lectura basmului contribuie la dezvoltarea imaginației, urmărind fidelitatea cu care micii ascultători pot să repovestească cele ascultate și măsura în care fantezia lor le modifică sau le îmbogățește conținutul .

De multe ori unii copii complică situațiile , amplifică conflictul , accentuează unele trăsături ale personajelor , grăbesc sau întârzie mersul acțiunii. Alteori rețin numai anumite episoade , confundă personajele , încurcă firul acțiunii și nu reușesc să ducă povestirea până la sfârșit . Fiecare din aceste situații oferă educatorului și părinților un bogat material de studiu pentru cunoașterea individualității copilului. Mai putem urmării cu acest prilej și atitudinea copilului față de cele ce se întâmplă în povești , sentimentele care au luat naștere în inima lui, emoțiile pe care le-a trăit și sentimentul pe care l-a căpătat pentru a fi asemănător cu eroii viteji și buni ai basmului . Putem studia astfel și atitudinile ce sunt determinate de sentimentele trăite.

În general , copiii nu-și ascund sentimentele , dimpotrivă, își dau frâu liber bucuriei sau tristeții , râd în hohote când eroii iubiți ies învingători sau plâng cu lacrimi grele atunci când nenorocirile se țin lanț.

Analizarea acestor elemente, stimularea și dezvoltarea sensibilității artistice a copiilor sunt acțiuni educative de o mare importanță pe care le întreprinde educatorul.

Atât cadrul didactic cât și părinții trebuie să obișnuiască pe copii să asculte cu atenție și să se oprească mai îndelung asupra unor pasaje. Astfel le vom forma gustul pentru valorile estetice și le vom dezvolta , dar pentru aceasta trebuie să dăm fiecărei vârste basmele ce i se potrivesc.

Construcția basmului împarte personajele în două grupe distincte și întotdeauna de partea lui Făt-frumos luptă toate personajele bune, cinstite, viteze,asemenea lui; de partea balaurului sau a zmeului luptă toate personajele urâte , lacome și mișele la suflet. Este o arhitectură rigidă a basmului, dar aceasta scoate și mai mult în evidență principiul său etic , victoria inevitabilă a binelui asupra răului. Acest principiu moral i-a hărăzit basmului o viață eternă .

2.2 Geneza basmului

,,Basmul este o operă literară , cu o geneză specială ,o oglindire,în orice caz a vieții în moduri fabuloase, prin urmare , supunerea lui la analiza critică este nu numai posibilă, ci și obligatorie , din ea , decurgând atât adevăruri estetice cât și observații de ordin structural folcloric ’’ , mărturisește, la începutul lucrării sale ,, Estetica basmului ’’George Călinescu. În introducerea acestei opere , George Călinescu adaugă : ,, Geneza basmului este următoarea : un subiect A spune unui subiect B dintr-o carte sau din auzite ( și nu trebuie exclusă nici invenția personală ) , o istorie . B o transmite mai departe , nu chiar întocmai , adesea punând de la sine, și nu o dată , ci de fiecare dată altceva , când povestește . C o transmite lui D și așa mai departe .,,

Adevărul este că numeroase mărturii istorice și particularitățile continentului dovedesc că basmul este unul dintre cele mai vechi produse literare ale omenirii. Problema a fost discutată în numeroase cercuri , basmul bucurându-se de o atenție deosebită, însumând o bogată literatură care depășește în chip considerabil , rodul puținelor osteneli referitor la celelalte specii în proză.

În monografia lui Șăineanu este expus fundamentul teoriilor mai vechi , printre care cea mitologică a Fraților Grimm , cea indianistă a lui Benfei, cea naturistă a lui Muller și cea antropologică a lui Tylor și Lang . În literatura de specialitate teoria conform căreia originea basmului s-ar afla în vise , e reprezentată doar de Laistner , B.P.Hașdeu, rămânând necunoscut . Laistner susținea că basmele și-ar avea geneza în visele de groază , în coșmarele oamenilor care în ,, realitatea lor ,, .

Pornind de la presupunerea făcută de marele filosof german Arthur Schopenhauer , cum că în om ar exista un organ special care generează visele , B.P.Hașdeu stabilește o stabilește o serie întreagă de asemănări între basm și vis : aceeași hiperbolizare , aceeași credință în verocitatea visului și a basmului, pierderea dimensiunilor spațio-temporare în ambele , zborul devine un mijloc de locomoție, omul petrece cu zâne și sfinți , se luptă cu monștri , există o limbă comună pentru toți oamenii , inclusiv animalele , metamorfoza e un procedeu permanent , iar finalul este fie o nuntă fie o petrecere .

Frații Von der Leyen au reluat mai târziu această teorie, aducându-i îmbunătățiri. Ei încearcă să demonstreze că unele motive de basm și nu basmul în întregimea lui , ar putea avea originea în tărâmul oniric provocat prin posturi îndelungate sau prin utilizarea narcoticelor. În acest sens pot aminti următoarele motive de basm :muncile extraordinare pe care eroul trebuie să le facă într-o noapte sau două până la întoarcerea mamei vitrege , fuga de zmeu care-l urmărește, călătoria pe celelalte tărâmuri.

Profesorul C.W.von Sydov a preluat teoria indogermanică a Fraților Grimm , acesta fiind ferm convis că basmele au o vechime considerabilă și sunt creații ale maselor populare. El susține că basmele fantastice ar fi o moștenire de la popoarele indoeuropene. C.W.von Sydov își fundamentează teoria pe simpla constatare a faptului că popoarele arabe nu ar avea basmele fantastice , ci doar nuvelistice, cele puține , întâlnite în literatura lor, fiind împrumutate de la perși sau de la alte nații. Dacă basmele fantastice sunt o moștenire de la indoeuropeni, ele ar data din perioada mioriticului, cultura megalitică . Profesorul admite totuși că și popoarele indoeuropene ar fi avut basmele lor care, probabil s.au păstrat .În acest mod ar fi explicabilă bogăția și particularitățile repertoriului irlandez adus de mediteranieni.

Profesorul V.I.Propp susține că basmul fantastic e mai vechi decât feudalismul și chiar decât sclavagismul, deoarece apar în ele diferite rituri sau chiar negarea realității rituale. Basmul reflectă o gândire primitivă și din această cauză pentru ai studia geneza trebuie primordial studiate formele acestei gândiri, deoarece riturile, miturile, unele instituții sociale sunt anterioare basmului. V.I.Propp concluzionează că originea basmului ca gen literar și funcția sa în acea perioadă rămân probleme discutabile, neclare încă .

Deși problema originii basmelor nu a fost elucidată în totalitate, cercetările realizate în acest sens constituie ipoteze de verificat în viitor , premise ale unor cercetări mai fructuoase. Printre bunurile câștigate de pe urma acestor acțiuni se numără cunoașterea mai temeinică a specificului basmului și constatarea că vechimea basmului , ca specie , nu trebuie confundată cu vechimea motivului de basm , care, în geneze e anterior acestuia .

Cert este că basmul este o operă literară de un grad artistic mai înalt decât celelalte specii înrudite , dar care este destul de vechi , prezent în cultura populară de la începuturile istoriei propriu –zise.

2.3 Clasificarea basmelor

Din cercetările monografice asupra unor tipuri de basme efectuate de cercetările străini , in special nordici , rezulta faptul ca basmele noastre se încadrează tipologic in familia sud-est europeana, datorita condițiilor istorico-sociale care au facilitat legăturile strânse din aceasta zona. Basmul reprezintă specia cea mai complexa a narațiunilor in proza, complexitatea data de întinderea ei si de planurile desfășurării acțiuni.

In zilele noastre se face o înlocuire treptata a cuvântului ,,basm” cu sinonimul sau mai puternic ,,poveste”. In Muntenia arata Șăineanu, se folosea in trecut denumirea de ,,basm,, , termen atestat de cronicari sub forma de ,,basn,, , ,,basna,, , cu sensul de fabula sau narațiune neveridică. Pe alocuri in subcarpații munteni se mai păstrează diferențierea dintre cei doi termeni : ,,basme alea mai lungi și astea mai scurte povesti,, , dar aceasta distincție e pur formală . În Transilvania și Moldova a pătruns incidental si termenul de basm doar sub influență vădita a cărți, deoarece se constata un dublu efect al acestui proces: pe cale folclorica e un regres înaintat , pe cale livrească e un proces de răspândire, dar primul aspect e deocamdată dominant.

Basmul este o narațiune lunga, pluriepisodică și neverosimilă pentru un anumit tip de mentalitate , ai cărui eroi principali sunt oameni care săvârșesc isprăvi remarcabile ,fiind răsplătiți la sfârșit , printr-o îmbogățire fabuloasă ori atingerea celui mai înalt rang pe scara ierarhiei sociale. Prin basm propriu-zis ,se înțelege în aria internațională Aarne-Thompson cu cinci specii:

– basm fantastic

– basm legendar

– basm nuvelistic

– basm despre Dracul cel prost

– basm despre animale

a) Basmul fantastic

Mobilul care l-a generat a fost dorința oamenilor simpli de a avea o viața mai luminoasă , mai îmbelșugată . Basmul fantastic exprimă o dorință limitată de situațiile specifice din trecut si de caracterul orânduirilor sociale. Totuși, în virtutea aspectului ireal , fantastic, basmul ilustrează problemele fundamentale ale existenței umane , nemulțumirile, frământările cu o vechime multimilenară din care a luat naștere o lume ireală, utopică, cu norme de conduită perfectă.

Basmul fantastic oglindește punctual de vedere al maselor populare, în principiu sănătos de etică elementară și etern valabilă: binele învinge răul. Eroii principali , exponenți ai idealurilor masei populare sunt răsplătiți prin opțiunea de soț sau soție a ființei dorite ori prin câștigarea tronului țarii și o îmbogățire neverosimilă, caracteristica basmelor , în timp ce personajele negative întotdeauna sunt pedepsite , plătind cu capul încercările lor de a tulbura ordinea firească a naturii și vieții umane.

Dacă la început eroul se zbate intr-o sărăcie lucie , ajunge in cele din urmă la mese copioase, unde mâncărurile și băuturile cele mai alese nu se sfârșesc, ba, unii dintre ei obțin mese care se întind singure cu ,,mâncăruri și băuturi,, , cornuri din care ies turme și cirezi nenumărate , animale sau pungi care generează neîncetat bani de aur. Trăind în bordeie si colibe sărăcăcioase așa cum reflectă de altfel și basmele , povestitorii populari își imaginează palate pline de minunății și sculpturi făcute din aramă , aur , argint, diamante și mărgăritare, după cum și hainele eroilor ajung a fi din aceleași metale prețioase. În contrast cu aspectul mohorât deprimant al mediului în care trăiește inițial eroul ,totul devine împodobit , toate strălucesc in chip orbitor în jur , rivalizând cu puterea soarelui.

O trăsătură fundamentală a basmului fantastic este îmbinarea , stranie la prima, vedere a realului cu fantasticul. Aceasta din urmă este conceput ca un fel de excrescența a celui dintâi, un mod de manifestare prin care unul îl completează pe celălalt. Amestecul dintre real și ireal se desfășoară în chip familial, direct, nefiind izbitor și provocator, de spaimă ori de încordare, ca în legendă.

Amestecul regnului animal cu cel uman poate fi considerat o caracteristică de căpetenie a basmului fantastic. Pe lângă apariția animalului, ca auxiliar și sfătuitor de neînlocuit , care se dovedește a fi mai iscusit în rezolvarea greutăților, omul apare deseori sub forma animală temporară , are ascendenți animale, se căsătorește cu animale sau chiar se împerechează cu ele. În aceiași situație apare și relația planta-ființă umană. De exemplu din copac ies niște rodii care pier din lipsă de apă , din trupul celei omorâte de sora vitrega crește o salcie care dezvăluie în versuri cântată , taina uciderii, din trupul copiilor îngropați crește câte un brad care alină durerea tatălui , dar lovește vitrega ucigașă ; eroul Drăgan Cenușă căutând viața fără de moarte își sfârșește viața ,intrând într-un copac uriaș, cu care se confundă , împrumutând eternitatea acestuia.

Acest amestec de regnuri constituie o dovada limpede a vechimii considerabile a basmului.

b) Basmul legendar

Are un caracter mixt, după cum oglindește chiar si numele său. Aarne-Thompson includ aici basmele in care apar Dumnezeu sau alți sfinți, deoarece unele din basmele fantastice, conform acestor clasificări , pot figura mai adecvat în grupa basmului legendar. Chiar si unele basme legendare , cu desfășurare amplă, având același tipar compozițional ca și basmul fantastic, figurează in această categorie doar din simplu motiv că protagoniștii care determină desfășurarea acțiunii sunt Dumnezeu și Sfântul Petru, intervin mai des, chiar in basmele fantastice în care se arată botezul eroului.

c) Basmul nuvelistic

Este o narațiune verosimilă a unor fapte cu întorsături neașteptate în care personajele acționează in limita puterilor omenești fără implicații fantastice . Miraculosul lipsește , abia in unele locuri se surprind superstiții care dau suportul necesar unor atitudini și acțiuni. Profilul puternic ascendent este prezent și în aceste scrieri, el pornind de jos pentru a ajunge împărat sau om foarte bogat. Din punct de vedere al întinderii se înregistrează o inegalitate : in unele basme eroul este urmărit de la naștere până la nuntă, în altele este surprins doar într-un episod restrâns al vieții sale. Rezolvarea pozitivă la care se ajunge este rezultat al calităților remarcabile ale personajului, în special inteligența sa ascuțită si nobilă. Ea poate fi combinată in unele basme cu viclenia , cu îndemânarea de a fura admirată de creatorii basmelor , în lumea străveche hoția fiind privită ca o virtute de invidiat. Basmul nuvelistic este mai nou decât cel fantastic și totuși C.Herodot nea transmis unul ,,Comoara din Rampsinit,, din repertoriul egiptean. Se presupune că leagănul său a fost Orientul Apropiat, popoarele semitice manifestând predilecție pentru narațiunile care pun în joc ascuțimea minții.

d) Basmul despre Dracul cel prost

Relevă procesul de substituire al zmeilor cu dracii. În repertoriul național se pot întâlni variante ale acestei specii, care aduc in scenă zmeii, în vreme ce altele ia înlocuit cu diavolul. Motivația ar putea fi nevoia de a oferi un suport verosimil narațiunii , dovedind că, printre povestitorii populari de formațiune arhaica , basmul este o narațiune verosimilă. Ideea că adversarii supranaturali sunt învinși prin păcălire aproprie acesta subspecie de snoavă, constituindu-se , în acest fel , o punte de trecere de la basmul propriu-zis la snoavă. De aceea , ar fi fost mai potrivit termenul de basm-snoavă.

e) Basmul despre animale

Acesta demarează frecvent în tonul nuvelistic. Dimensiunile spațio-temporale sunt bine stabilite prin precizarea propriu-zisă a localității sau prin introducerea unor vorbe înțelepte ce aparțin unor indivizi considerați, de cititori , bine cunoscuți. Personajele au verosimilitate românească și prezintă toate caracteristicile umanului. Granițele dintre noncomunicare om-animal dispar, ultimul dintre aceștia manifestându-se ca o ființă ce aparține condiției umane. În folclorul românesc ea poartă denumirea de ,,poveste,, , care desemnează , în realitate , orice narațiune , fie ea basm fantastic , legendă , poveste reală.

Basmele sunt,in general , narațiuni scurte, in care protagoniștii sunt o pereche pusa in diverse situații , care au rolul de a evidenția calitățile,caracteristicile speciei căreia ii aparțin. Frecvent unul dintre ei este înșelat datorita credulității sale, a prostiei cel caracterizează, iar acesta este aproape întotdeauna cel mai puternic si feroce . Observatori minuțioși ai mediului in care trăiesc , povestitorii populari au reliefat in aceste basme o serie de trăsături caracteristice animalelor. Înșelarea celui puternic naște un comic caracter, astfel încât rasul devine un fapt firesc ,declanșându-se astfel o stare favorabila amuzamentului.

Tema predilecta a acestor basme este , deci, păcălirea animalelor puternice, deoarece omul simplu ,creator al acestor narațiuni i-a simpatizat întotdeauna pe cei slabi, dar înțelepți. Din acest motiv lupul si ursul sunt deseori păcăliți, lor, alăturându-li-se , uneori si vulpea . Atmosfera de veselie declanșată face ca aceste basme sa se apropie foarte mult de snoave.

In aceasta noua lume, animalele vorbesc si se comporta ca oamenii. Nu exista obstacole intre limbajul animal cel uman , fapt care demonstrează ca respectivele basme sunt create intr-o epoca in care individul uman trata animalul ca pe ceva misterios, considerându-le , pe unele dintre ele chiar strămoși ai săi. Excluzând basmele a căror subiect este căutarea hranei de către animale, exista basme in care întrecerea între viețuitoare constituie un bun subiect, in care cei care păcălesc vor fi păcăliți la rândul lor vulpea îl sfătuiește pe lup sa-si bage coada in lacul morii ca sa prindă peste . Înghețându-i coada peste noapte , lupul o trage pana o rupe. Încearcă sa se răzbune pe vulpe ,dar rămâne fără dinți . la rândul ei , vulpea este păcălita de rac de care se mira inițial de micimea si mersul sau bizar:,,Vulpea si racul „)

Formulele inițiale si finale lipsesc in general la aceste basme cu animale. Pline de ironie si umor sunt basmele in care se explica graiul animalelor. Pornind de la sunetele emise de diverse animale sau păsări se încearcă o traducere in limbajul uman. Fantezia interpretării limbajului animal impune un anumit ritm povestirii respective . Prezenta omului in basmele cu animale este sporadica ,nesemnificativa. Cu toate acestea , este evidenta superioritatea, puterea sa comparativ cu animalele .

2. 4 Caracteristicile specifice basmului

Basmul este o specie a genului epic , in cuprinsul căruia se narează întâmplări fantastice puse pe seama unor personaje înzestrate cu puteri supranaturale . El ocupa primul loc alături de povesti, in topul preferințelor copiilor .

Basmele populare anterioare celor culte , sunt supuse variabilității pentru ca circula pe cale orala. Ele au fost fixate in scris de către culegătorii de folclor , intre care cel mai cunoscut este Petre Ispirescu . Basmele sunt plăsmuiri ale genului creativ al tuturor popoarelor , constituind istoria trăita mistic a acestora .Prin basm, oamenii au realizat un adevărat salt in viitor pentru ca fantasticul le permite acest lucru .

Basmele au o serie de particularități in fondul tematic , structura compozițională , personaje , modalitate de realizare artistică .

Dezvoltă o temă general acceptată :lupta dintre bine și rău , temă care în funcție de marea complexitate a vieții ,se particularizează în numeroase aspecte conflictuale :

-de ordin social : între bogăție și sărăcie , modestie și lăudăroșenie, lașitate și curaj , cinste și viclenie

-de ordin estetic :între frumusețe și urâțenie .

Conflictul , în oricare basm , se rezolvă în favoarea binelui , relevându-se în acest sens concepția optimistă despre viață , a poporului .Deoarece lupta dintre bine și rău îmbracă multiple forme , apar și numeroase motive de basm , prezente și în creațiile altor popoare . Cele mai cunoscute motive sunt :

-lupta cu asupritorii care pot fi oameni sau monștrii( ,,Nuielușa de alun ,, )

întrecerea în forță , istețime , dibăcie (,,Prâslea cel voinic și merele de aur ,,)

-împlinirea unui legământ au a unor obligații morale izvorâte din frăția de cruce (,,Greuceanu , Făt-Frumos din lacrimă ,,)

-nimicirea farmecelor unor vrăjitoare (,,Lebedele , Nuielușa de alun , Hansel și Gretel )

-eliberarea prizonierilor : fete de împărat , astre , voinici (,,Greuceanu , Înșiră-te mărgărite ,,)

-rezistența și biruința fetei frumoase și înzestrate cu calități alese asupra moștenirii (,,Cenușăreasa , ,,Albă ca zăpada , ,,Florița din codru ,,)

-adoptarea unor animale (,,Povestea porcului ,,)

-nașterea unor copii din bob de piper , lacrimă, mazăre , neghină

( ,,Neghiniță ,, , ,,Pipăruș Petru ,, , ,,Făt-Frumos Măzărean ,, , ,,Făt-Frumos din lacrimă ,, )

-însoțirea unei fete de împărat cu pereche animal-pasăre (

,, Povestea Porcului ,, , ,,Zâna Zorilor ,,)

Aceste motive de basme se împletesc cu altele cum ar fi :

-intrarea curiosului în locul interzis (,,Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte “ ,,Valea Plângerii “)

-urmărirea fugarului de către zmeoaice , care străbat obstacole ce le întâlnesc în cale ( ,, Greuceanu “, ,,Făt-Frumos din lacrimă “)

– intrarea feciorului de împărat ca slugă ( Povestea porcului” , ,,Harap-Alb” )

– condiționarea ieșirii pe lume a unui copil (,,Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte “)

Aparținând genului epic în proză , basmul are o serie de trăsături specifice care explică gradul mare de accesibilitate și forță de atracție asupra copilului :

1 . Virtuțile imaginarului : Prin aceasta basmul îi permite copilului să se identifice pe sine cu un alt individ , să se vadă pe sine în lumina unui model , să se claseze , deci , într-o lume general umană .

Datorită virtuților imaginare se poate realiza finalul optimist al basmului și lucruri fictive în epoci foarte vechi . De exemplu , omul și-a dorit întotdeauna să se înalțe în văzduh (au apărut astfel zburătorul sau calul înaripat ) ; omul și-a dorit să-și scurteze distanțele ( în basm acest lucru este realizat cu ajutorul papuculor fermecați , cizmelor sau calului cu mai multe inimi ).

O altă dorință general umană a fost aceea ca omul să devină invizibil ( astfel, în basm , apare cușma fermecată sau capacitatea lui Făt-Frumos de a se metarmofoza ) .

2. Stereotipia poate fi urmărită la nivelul subiectului al personajelor sau compoziției .

a. La nivelul subiectului, stereotipia se manifestă în succesiunea momentelor subiectului ( timp, loc , peersonaje , expoyițiune , conflict , desfășurare , punct culminant , deznodământ ).

Prin expozițiunea basmului se fixează cadrul temporal și spațial .În aceste dimensiuni se mișcă eroii , aproximativ aceiași : Făt-Frumos,Ileana Cosânzeana,fete de împărat , zmei , zmeoaice , vrăjitoare.Conflictul în basm se naște mereu între forțele binelui și ale răușui . Acțiunea se desfășoară gradual , eroul , depășind cel puțin trei probe de dificultăți crescânde . Punctul culminant îl constituie depășirea celei de-a treia încercări .Deznodământul rezolvă în mod fericit conflictul : forța binelui triumfă , în vreme ce forțele răului își ispășesc pedeapsa binemeritată .

b. Stereotipia este întâlnită și în modul de concepție al personajelor din basm . Acestea se grupează în grupuri opuse : forțele binelui și forțele răului .Mijloacele artistice de conturare a personajelor sunt : antiteza , hiperbola , personificarea . Portretul fizic este schițat de câteva cuvinte , în vremea ce portretul moral , dezvăluit pe parcursul povestirii , oferă adevărata imagine a eroilor .

Stereotipia poate fi urmărită și la nivelul compoziției basmului.

Narațiunea se desfășoară la persoana a III-a , fiind obiectivă , nelipsită însă de participarea efectivă a autorului, dornic să convingă în acest fel, autorii de autenticitatea faptului povestit. Momentele acțiunii apar cronologic , dar nu monoton , datorităperipețiilor palpitante ale eroilor , care impugn un ritm alert. Apar în basm , frecvent, numere fatidice : 3 ,7 și multiplii lor . Se pot remarca formulele de introducere, încheiere și pe parcursul basmului ( mediane).

Prin intermediul formulelor de intrare ,ascultătorul este scos din lumea reală și introdus în cea fabuloasă : ,, a fost odată ca niciodată , că de n-ar fi fost nu s-ar povesti / că nu mi-s dator a minți “.

Pitoreștile formule de încheiere arată că vechea conversație s-a încheiat și readuce ascultătorul, cititorul în lumea reală . Exemple de formule finale :,,Cine o știe mai lungă / Margă s-o ajungă “; ,, Am călcat pe-o șa / Și v-am spus povestea dumneavoastră-așa !“; ,,Am încălecat pe-un fus / Și povestea așa v-am spus ! „ )

Valori etice și estetice promovate în basme

2.5 Cultul muncii

O trăsătură caracteristică ființei umane , ca natură superioară , ce urmărește necontenit să se impună în mediul înconjurător ,este ,,munca “.

,,Viața fără muncă nu-și are rațiunea “-afirma celebrul roman

George Enescu .

Această idee, sub diferite forme , încărcată de sensuri metaforice și exemplele pilduitoare ,străbate și basmul fantastic românesc , proiectând în timp și în spațiu convingerea izvorâtă dintr-o milenară experiență, că munca este o necesitate , un proces indinspensabil naturii umane , de care depinde în esență , viața , destinul omului .

,,Puneți-vă cu nădejde pe muncă , căci munca este fântâna cea nesecată din care se poate îndestula omul fără a avea teamă că-i va da de fund “.(5)

Ideea aprecierii individului uman în funcțíe de însușirile sale și , în special , în raport cu atitudinea sa față de muncă , este una din coordonatele basmului popular românesc . Accentul , uneori întâmplător , prin care se subliniază valoarea muncii , este cu atât mai semnificativ, cu cât nu se află întotdeauna în sfera obiectivelor esențiale urmărite de basm.

Înțelegerea marilor sensuri ale vieții nu este posibilă în afara procesului muncii.

Din acest motiv povestitorul ancorat în realitate , a devanit , în mod implicit , exponentul colectivității. Observând efectele binefăcătoare ale muncii în viața de toate zilele și înțelegând că aceasta este singura cale de înălțare pentru om , unii povestitori au introdus în mod conștient în lumea plină de fantasme a basmului , elemente și exemple pilduitoare prin intermediul cărora să-l determine pe ascultător la meditație, să-i insufle dorința de a se afirma în această ipostază .

Munca este o cale sigură de afirmare a individualității.

Datorită însușiriilor firești de a-i simți necesitatea , cu Petre-Păr-Frumos se remarcă în timpul călătoriei și căutărilor sale și ajutat în momentele de dificultate , poate să se orienteze și să acționeze în deplină cunoștință de cauză , chiar dacă idealul către care țintește este de natură eroică .

Se poate observa , astfel că munca are o influență hotărâtoare asupra destinului uman .

Nu numai că-l înalță pe om deasupra tuturor viețuitoarelor , ci și asigură cadrul necesar prin care să-și poată cultiva și dezvolta , gândirea și inteligența .

Observăm , totodată că pe toată aria basmului ,, virtutea “ omului simplu , ne contopeste cu dragostea si adeyiunea totala fata de munca. Pentru omul adevarat , hărnicia este o trasatura definitorie prin care se dezvaluie si se descopera maretia omenescului sau. Echilibrul sufletesc al omului, sentimental de deplina satisfactie si implinere se afla in permanenta in conexiune cu rezultatele muncii sale. La modul ideal exemplele oferite de basm tind sa sugerezer ideea ca valoarea individului este in raport direct si in stransa corelatiecu calitatea muncii depuse. Fata mosneagului nu ezita sa sleiasca fantana de noroi, sa lipeasca cuptorul, sa curete parul de omizi s.a.m.d.

In aceasta imprejurare, tanara da dovada nu numai de harnicie ci si de afectiune autentica, situandu-se prin faptele sale la adevaratele cote ale omeniei. Harnicia trebuie sa primeze pentru ca fiinta umana sa se poata situa la inaltimea facultatilor cu care este inzestrata. Dupa cum afirma V.I.Proop, ,,lumea eterogena si bogata in culori a bazmelor face ca precizia si claritatea in abordarea si solutionarea problemelor sa poata fi realizata doar cu mare greutate. Chiar daca noratorul opereaza cu simboluri in planul moralizator al bazmului, exeplele capata supstanta educative. In aceasta ordine de idei, urmarind accesiunea fetei mosneagului, intelegem caprezenta omului in aceasta lume este asigurata numai datorita procesului muncii. Dreptul individului de a prezenta o valoare se consfinteste in raport cu gradul sau de harnicie.

Trasatura definitorie a omenescului, in cazul fetei moșneagului, rezultă din dimensiunea devotamentului ei față de muncă. Ea exprimă relația prioritară dintre om și natura înconjurătoare stadiul și treapta pe care se realizează în raport cu munca , o netă diferențiere între oameni .Când fata babei , leneșă și îndărătnică va refuza indignată să se comporte pe măsura surorii sale vitrege , deci să dea expresie omeniei și să acorde la nevoie sprijinul său , ea se va situa în postura unei ființe anihilate din cauza trândăviei și devenită inutilă pentru societate .

Disprețuind munca și considerând-o în ultimă instanță, drept o acțiune rușinoasă, înjositoare, își va atrage în mod inevitabil riposte.Sancțiunea necruțătoare , aplicată leneviei , exprimă, de fapt , distanța calitativă dintre cele două elemente dinstincte . Primul , reprezentant al omeniei , cu atitudine conștientă și demnă față de muncă; al doilea , exemplar limitat și vanitos, încriminat la modul absolut și sortit pieririi definitive spre satisfacția umană.

Schițându-se aptiutdiniledefinitorii ale ființei umane și demascându-se formele cele mai acute de decădere, s-au creat modele demne de a construi exemple edificatoare , care să contribuie direct la educarea și formarea omului , în cultul muncii , al omenieii, unde este reliefat animismul lucrurilor cu care intră în contact cu cele două fete , urmărindu-se în raport cu viziunea momentului social-istoric, atât eficiența exemplelor cât și larga receptare a basmuluiîn rândul ascultătorilor.

,,Se duse , se duse și la foc nu mai ajunse, dară în drumul ei întâlni o grădină părăginită, care o strigă zicându-i :

-Fată mare ,fată mare ! Vino de-mi curăță pomii ce mi-au mai rămas de omizi ;și când te-i întoarce, ți-oi da poame coapte să manânci .

Se apucă fata de lucru numaidecât și cum isprăvii , îndată plecă.

Mai încolo dete peste un cuptor , care îi srigă :

-Fată mare , fată mare !Vino de mă lipește și mă șterge de cenușă , și când te-i întoarce îți voi da azimă caldă.

Fata lipi și șterse cuptorul și-și căută de drum. “(6)

Valoarea de simbol a faptelor se naște acolo unde se confruntă două forțe , două concepții complet diferite și din care una își demonstrează viabilitatea .

În timp ce fata moșului cea cuminte trece direct la acțiune , fata babei ripostezăcu aroganță :

,,-Da ce ! Nebună sunt eu să-mi zgâriu mâinile prin tine ?

Da ce ! am mancat lauri ca sa ma ostenesc eu cu tine pana sa te sleiesc?

Da ce-am vazut sa-mi murdaresc manusitele si sa ma var pan’ la tine?(7)

Din confruntarea celor doua atitudini , capata valoarea simbolica comportarea fetei mosneagului. Afectiunea si modestia dovedite in munca de aceasta tanara , oropsita si napastuita de mama vitrega, sporeste, in realitate, orizontul cunoasterii, da sens destinului individual in lume, combate cu o anumita doza de ironie, ipoteza iluzorie a izbanzii pe calea intamplarii sau a norocului .

Faptele savarsite de fata mosneagului vin sa confirme adevarul ca munca face posibila depasirea , de la o etapa la alta, a limitelor caracteristice vietii, si tot prin munca omenia oamenilor isi poate sporii neantrerupta substanta. Se poate observa ca in acest cadru fabulos iese mai pregnat in evidenta diferentele dintre oameni. Dezvaluind si negand, in acelasi timp consecintele sociale ale leneviei, basmul sublimeaza superioritatea muncii.

Ispita unei vieti inafara muncii pare nefireasca omului din popor si din acest motiv, in basm sant combatute tendintele de incarcare a normelor sociale urmarind fara tagada sa impiedice extinderea fenomenalului. De asemenea , prin prezentarea hiperbolizata a nenorocirilor ce-l pandesc, in mod inevitabil, pe omul ajuns in categoria acestora care, sub o forma sau alta se instraineaza de munca, bazmul cauta modalitati eficiente de influientare si de indreptare a acestor naravuri.

Experienta directa asupra realitatii devine singura si suprema lege a evolutiei umane. In procesul de cunoastere mutatiile sant posibile calitative numai daca sau facut si acumulari cantitative. Intelepciunea individului sporeste pe masura gradului de expereienta la care a ajuns in procesul muncii. Totodata, in cazul omului inzestrat cu dragoste fata de munca exista disponibilitati si resurse inepuizabile pentru a se afirma in orice imprejurari.

Cand fata de imparat va fi in mod implicabil, constransa si determinata sa paraseasca pentru totdeauna casa parinteasca , ea nu va ezita sa se angajeze deschis intro munca, considerata efectiv injositoare , cel putin pentru inaltimea statului social de unde fusese nevoita sa coboare, ,,fiind sub ascultarea bucataresei, fata de imparat se silea in toate chipurile sa-i fie pe plac. Unde sa se adune ea cu celelalte slugi din curte? Unde sa scoata ea un cuvintel de para sau de zazanie? Unde sa calce ea cuvantul bucataresei si sa se amestece in certurile si becisniciile celorlalti ? Ferit-a Dumnezeu!ea ingrijea de pasarile din curtea imparateasca ca de ale dansei;Dupa ce deschidea cotetele si le dadea de mancare, le cuibarea, punea clostile si vedea de pui, mai cu mile decat clostile. Mancarea si apa, mai cu seama, nu le lipsea niciodata. Iar daca se ispravea treaba cu gainile, venea pe langa bucatareasa si-i da si ei ajutor. Toti slujitorii curtii o luau in nume de bine, vazundu-i vrednicia. “(8)

Se intelege de la sine ca munca este un mijloc si un criteriu esential prin intermediul caruia fata de imparat se poate distinge si nazui apoi la o autentica afirmare, la spulberarea unei mentalitati inapoiater .

Dreptul de a aspira la o existenta superioara, de unde pe nedrept fusese inlaturata, si-l castiga, in realitate prin calitatile individuoale dar si prin daruirea cu care munceste si se ridica la inaltimea exemplaritatii. Pornind de aici se poate opserva ca, in general, prin exemplele simple dar semnificative, corespunzatoare unor stadii rudimentare de dezvoltare a mijloacelor de productie, basmul uimeste pe oricine prin puterea de imaginatie a creatorului, sentimentul care-l starneste de a fi purtat in sfere tot mai inalte ale dorintelor.

Din orice experienta de viata se desprinde concluzia ca munca il dezvaluie pe om si numai prin intermediul ei se poate oglindi substanta eului sau. Cand un imparat orgolios , superstitios si in mare masura inconstient, isi goneste fiul de acasa numai munca il va aduce pe cel oropsit la izbanda. Hotarat sa razbata singur, tanarul infrunta cu curaj necunoscutul.

Asigurandu-si apoi existenta propriilor brate, isi imbogateste experiente si viziunea asupra lumii. Munca si in acelasi timp, cutezanta de a infrunta viata si diversitatea formelor si schimbarilor survenite, da sens si contururi aparte existentei spiritelor funerare.

Dimensiunile afirmarii omului sant in stransa corelare cu calitatea muncii depuse, caci,uneori, ea singura poate releva gandirea, aptitudinile si aspiratiile sale, stiut fiind ca ,,numai omul a imprimat pamantului pecetea vointei lui “, luminand din diferite unghiuri realitatea si maretia universului prin tot ceea ce gandeste si infaptuieste .

Basmul a fost considerat din totdeauna miraculos. Venind dintr-un trecut foarte indepartat, el conserva elemente distincte, ascunzatoare si nestemate ale gandirii umane, păstrător de nebănuite frumuseți ale cugetului. În structura sa au fost încorporate diferite forme fixe ca formule inițiale sau finale, precum și alte modalități de reflectare metaforică a realității.

În contrast cu poezia, în basm este posibil să se sugereze un univers, o lume, o mentalitate, printr-o afirmație. În basmul fantastic, pe lângă celelalte insușiri ale eroului ca frumusețe, înțelepciune, cumințenie, vrednicia vine să întrgească și să auroleze personalitatea umană, de obicei în perioada când tinerii urmează să treacă într-o nouă etapă de viata. Din acest motiv, faptele de hărnicie , au în basm, în cea mai mare măsură , o substanță concretă reală, într-un univers și o lume cu aspecte și dimensiuni supranaturale.

Niciodată spiritul neliniștit și inventiv al omului nu va putea fi satisfăcut pe deplin. În confruntarea cu necunoscutul omul va aspira veșic spre absolut. Din această cauză, pentru el, munca nu poate fi redusă la o simplă activitate prin care să se asigure necesitățile imediate. Ea este simțită și concepută in spirit vizionar. Numai prin muncă omenirea a putut păși pe calea civilizației și a progresului. Ca atare , basmul , în evocarile saler spontane, accentuează într-un anume sens , caracterul creator al muncii, atunci când este dublată de învățătură, persistență și hotărâre;ilustrează prin exemple corespunzătoare epocilor de geneză a tipurilor și variantelor respective, ingeniozitatea unor specimene umane , necesitatea unui spor de inteligență și de cunoaștere pentru a putea depăși reperele naturale și stadiile deja atinse de înaintași.

Așa de pildă , Prâslea cel Voinic , Făt –Frumos. Și alți eroi ai basmului fantastic românesc au ca atribut un dram de inteligență in plus față de frații mai mari, suficient pentru a descoperii soluții salvatoare excepționale cu care adesea să se confrunte:,, Prâslea își alesese un loc de pândă într-un colț pe lângă pom , bătu țăpușele în pământ și se puse între ele , așa cum să-i vină unul dinainte și altul la spate că dacă îi va venii somnul și ar moțăi să se lovească cu barba în cel dinaintea lui șiu dacă ar da cu capul pe spate să se lovească cu ceafa in cel dinapoi “(9).

Ținând seama de adevăratele cauze care au dus la insuccesele celorlalți frați, de faptul că toropiți de somn aceștia au devenit pur și simplu, victime ale propriei incapacități, se poate sesiza importanța extraordinară a acelor banale măsuri de prevedere , căci ele au rol hotărâtor în reușita eroilor. În felul acesta , exploatarea celor inventivi va fi încununată de izbândă și în final acțiunile întreprinse de ei se vor încheia cu succese răsunătoare : ,, O piloteală moleșitoare se legă de ochii lui; dară loviturile ce suferi vrând să moțăiască îl deșteptară și rămase pribeag pănă când pe la revărsat de zori, un ușor fâsâit se auzi prin grădină. Atunci, cu ochii țintă la pom , luă arcul și stă gata ; fâsâitul și un oarecine se apropie de pom și se apucă de ramurile lui; atunci eel dete o săgeată, dete două, când dete a treia , un geamăt ieși de lângă pom și apoi o tăcere de moarte se făcu; iar el, cum se lumină puțin culese câteva mere din pom, le puse pe o tipșie de aur și le duse la tatăl său. Niciodată n-a simțit împăratul o mai mare bucurie decât atunci când a văzut la masa sa merele de aur din care nu gustase niciodată. “ Iată, deci căci numai prin capacitatea de a descoperi soluții unor fenomene, de a face față unor ipedimente, omul se poate înălța într-un anumit plan al valorilor sociale. Pe de altă parte , veșnica și nestavilita dorință de a cunoaște îl pune adesea pe om în fața imprezibilului. În acest caz , numai cel ce are cutezanță să îfrunte necunoscutul, să încerce dezlegarea unor enigme, înfrângerea unor rele și calități se va înnobila prin propriile fapte. Acumulările în procesul cunoașterii cu toate efectele pozitive, rezultate în mod firesc de pe urma eforturilor, într-un cuvânt de pe urma muncii depuse de asemenea temerari, chiar dacă avem în vedere și caracterul aventuresc a multor încercări, constituie în toate împrejurările certe progrese pentru omenire.

Așa dar , basmul, ca operă reflectă în mod specific concepția unei colectivități, având în primul rând un scop educativ și urmarind în esență să demonstreze,, cum trebuie să fie orânduită vața pe pământ “. Munca reprezintă singurul criteriu de măsură și unicul mijloc prin care omulș își poate făuri un viitor pe măsura aspirațiilor sale. Semnificativ în acest sens este cazul fetei harnice:,, Cât a fost fata unchiasului mai micșoară, au mers lucrurile cum au mers, dar când sau mai mărit, au încerput baba și cu fata a o pismui, că era frednică tare și frumoasă “(10).

Înțelegem de aici că hărnicia alături de celelalte însușiri este un temeinic motiv de invidie, de ură și de gelozie, numai pentru faptul că această calitate pare a fi determinată pentru a-l situa pe individ, într-o altă ordine a ierarhiei sociale.

Intensitatea resentimentului izvorăște tocmai din neputința unora de a se afirma prin muncă. Invidioșii vor pierde întodeauna fiind de fapt victime ale propriei lor nesăbuințe și ale inferiorității lor spirituale: ,,Iar baba, de necaz, a crăpat și fiisa nemăritată a rămas”. (11)

Finalitatea etică întărește convingerea că munca asigură pâna la urmă demnitatea și izbânda în confruntarea dintre cele două lumi diametral opuse , ce se află inerent în opoziție. Este un adevăr unanim recunoscut că ,,în ciuda traiului lor zbuciumat având a învrunta calamitați și a întruma spolierile atâtor exploatatori dinăuntrul și din afara granițelor , păturile populare nu și-au pierdut nădejdile dintr-un viitor mai luminos pe care l-au dorit mereu , transmițând visul generațiilor următoare”(12)

Într-o lume care devine pe zi ce trece tot mai conștientă de necesitatea muncii ca nesecat izvor de bunăstare și fericire , hărnicia este un criteriu universal de apreciere a calităților și însușirilor ființei umane.

Încercările disperate ale babei de a atrage atenția pețitorilor asupra fetei devin în asemenea împrejurări inutile, căci intransigența flăcăilor este de neclintit. ,, Vezi draga mea, tu ai fost harnică și lucrătoare, ție ți se cuvine să te măriți mai întâi”. În același timp , fata babei, care se codea de la toate lucrurile a rămas nemăritată.

Speranța intr-o lume mai bună si mai dreaptă nu s-a situat niciodată in afara zonelor realității, chiar dacă în procesul de oglindire a vieții povestitorului a țesut fantasticul cu realul. Munca apare ca o ezpresie a aspirației spre împlinire, ca una din căile ce asigură fericirea umană. Acest simplu considerent vizeaza dimensiunile experienței de viață, credința că numai prin muncă înfăptuită cu cinste și dragoste omul poate să trăiască fericit. Prin apelul indirect la meditație asupra efectelor pe care le are munca, basmul devine un mijloc de educare a omului înh cultul muncii.

Ascultatorii trăiesc clipe de satisfacție aflând în sfârșitul dramatic al leneșei și fiecare bagă de seama că aceasta este o răsplata dreaptă pentru modul ei anormal de viață. Rezonanța unui asemenea sfârșit capătă semnificații adânci în conștiințe și este un avertisment simbolic pentru toți aceia care , într-o manieră sau alta , se depărtează de la normele etice ale vieții. Dacă prăbușirea devine iminentă atunci când omul s-a rupt de realitate și s-a înstrăinat de muncă , izolându-se de semenii săi, căile revelării, ale strălucirii și mărimii se deschid pentru cei ce sânt animați de dragostea pentru muncă.

În timp ce pățania leneșei este considerată o pedeapsă meritată, la nunta celei vrednice oamenii participă cu satisfacție și veselie. Întregul sat se manifestă cu afecțiune, ca semn de înaltă apreciere a acestor calități, expresie a unei veritabile substanțe umane. Afirmațiile și exemplele din basm sunt atât de sugestive încât ele rămân vii în mintea și sufletul ascultătorului.

În viața omului munca determină schimbări substanțiale. Basmul asociază hărnicia cu istețimea și în ultimă instanță, cu dragostea față de învățătură și de cunoaștere, fapt ce legiferează rațiunea umană, căci receptarea realității nu este posibilă la un nivel superior în afara unui proces de analiză și sinteză.

Cunoașterea este o necesitate. Adevăratele spirite se dezvăluie prin asimilarea și depozitarea unor cunoștințe esențiale, pe baza cărora vor putea acționa în vederea înfăptuirii celor mai mărețe deziderate. Privind lumea de la înălțimea perspectivei pe care i-a asigurat-o învățătura, omul a putut intui cu mai multă ușurință cauzele unor fenomene și s-a situat întotdeauna peste limitele atinse de numeroșii săi adversari:

„Când auzi ce i s-a întâmplat lui Calomfir, lovită Făt-Frumos își încordă arcul și porni și el la vânat, iar când veni Scorpia fu atât de înțelept de nu-și legă câinii cum făcuse Calomfir.” (13)

Datorită istețimii, lovită Făt-Frumos determină inversarea unor situații. De data aceasta, printr-un act de elementară prudență, Scorpia atât de temută va fi răpusă, iar Calomfir își va recăpăta inima. Această victorie nu ține de forța brațelor ce de a minții. Cu toată vitejia sa, Calomfir a fost pur și simplu păcălit de dihanie, în timp ce lovită Fat-Frumos, intuindu-i șiretlicul, îi răsplătește viclenia cu vârf și îndesat. Iată deci că ceea ce părea de neconceput s-a dovedit a fi în realitate o inexplicabilă scăpare de vedere. Este limpede că victimele plătesc adesea tribut datorită propriei ignoranțe, că adevărata apoteoză nu poate fi decât rodul învățăturii și a muncii.

Acțiunea basmului corespunde întotdeauna unor scopuri general umane. De aceea pot exista criterii diferite de situare a acțiunii și chiar a personajelor, de la un tip la altul, precum și de la o variantă la alta. Cu toate acestea, semnificația etică a basmului, ca expresie a unei concepții înainte de viață, rămâne în toate împrejurările nealterată, căci înțeleptele pilde ce răsar din conținutul său contribuie la îmbogățirea tezaurului de înțelepciune populară.

Pentru a înțelege cu adevărat valoarea activității creatoare, construcția exemplelor se face în mod inert prin paralelism, circumscriindu-se la antipod cazul opus. „Omul este produlu societății și culturii și, în aceelași timp, producătorul acestora.”(14)

Basmele tuturor popoarelor îndeamnă într-o manieră specifică la inițiativă, la muncă. Din numeroase tipuri și variante răzbat rcourile unor preocupări pentru formarea omului în spiritul dragostei față de muncă.

Chiar dacă marea majoritate a basmelor vin dintr-o epoca îndepărtată, tributară unor rudimentare mijloace de producție și unui stadiu mai puțin evoluat al procesului de cunoaștere, nu se poate nega claritatea concepției care-l poartă pe povestitor în dorința de a pune în lumină dezideratele umane.Este știut faptul că basmul se autodefinește prin spontaneitate și că, în acest context, apar elementele specifice de optimism prin intermediul cărora se păstrează și aerul de autenticitate. Astfel basmul devine generator de îndemnuri. Numeroasele exemple introduse în ansamblu narațiunilor tind să contribuie la formarea convingerii că munca este calea cea mai firească ce poate asigura fericirea și demnitatea umană.

Sunt puse în evidență marile căutări și încercări ale omului de pretutindeni de a insufla semenilor săi încredere deplină în efectele muncii. Și la noi, ca și în basmele fantastice ale altor popoare răzbate cu o rezonanță specifică ideea despre necesitatea muncii ca factor determinat în conturarea personalității umane.

„Rezonanța specifică a basmului românesc se manifestă și la nivelul organizării stilistice a discursului narativ, acest nivel implicând el însuși un anumit echilibru în stilul individual al povestitorului, în sensul că fiecare povestitor se subordonează viziunii generale, chiar dacă în detalii își imprimă personalitatea. Pe de altă parte, basmele românești reprezintă unele dintre formele cele mai bogate, sclipitoare și cele mai desăvârșite ca realizare de artă, din câte se pot întâlni la toate popoarele”.(15)

În acest context, introducerea motivului muncii în basmul nostru fantastic s-a realizat în timp, ca efect al adoptării creatorilor și povestitorilor la necesitățilevieții. În această perspectivă s-au produs schimbări de mentalitate și, în raport cu opinia lui Gheorghe Vrabie „ din ce în ce își face loc tot mai mult ideea că basmul constituie o proză ce a oglindit viața în diferite epoci istorice, prin mijloace artistice”.(16)

Așadar, una din intențiile esențiale de care a fost și este însuflețit basmul se raportează și se conturează prin tendința de a prezenta, într-o formă accesibilă, faptele cele mai nobile ale omului. Aceste fapte, percepute în sine, sunt o oglindă în care omul trebuie să vadă ce e bine și ce e rău, să urmărească în variate cazuri, felul în care unele dintre ele s-ar putea manifesta și, în ceea ce-l privește, cu reflexe negative, dăunătoare.

Puterea de transmitere ce o au unele mesaje este nelimitată, deoarece posibilitățile de abordare ale tuturor aspectelor semnificative din viață și societate cunosc o arie nesfârșită, datorită faptului că „ basmul fantastic reflectă problemele mari ale societății, cu vechime multimilenară”.(17) Printre acestea, după cum s-a putut observa, munca este prezentată mereu ca un element de

totală încorporare în realitate, afirmând totodată necesitatea ei pentru existența umană.

Putem deci spune că, prezentând complexitatea și capacitatea inepuizabilă a ființei umane, basmul insuflă omului o puternică credință în multiplele și nebănuitele sale posibilități de manifestare creatoare și de înălțare prin muncă în sferele superioare ale existenței materiale și spirituale.

2.6 Pedepsirea nedreptății

Sensurile fundamentale ale existenței sunt reflectate în raport direct cu concepția poporului: povestitorul este purtătorul și transmițătorul ideilor colectivității, exponentul poporului creator de percepte morale.

Străvechea concepție a omului din popor, conform căreia numai prin pedepsirea nedreptății se poate asigura integritatea valorilor umane, echilibrul și evoluția în societate, capătă un anume sens și o anume semnificație în lumea „bogată în culori a basmului”.(18)

Referindu-ne la sentimentul de justiție avem în vedere nu numai sensul ripostei față de puterile negative (zmei, balauri etc.) deoarece acestea acționează ireversibil ca unică modalitate de apărare, ci și acțiunile întreprinse împotriva propriilor semeni care se fac vinovați de încălcarea legilor nescrise ale pământului. În felul acesta vom putea evidenția mai pregnant substanța educativă a basmului în genere,care, după cum susține Nicolae Iorga, este , în fond „o mare lecție de morală”.

În viața de toate zilele întâmplări de tot felul se petrec sub ochii omului, dar, prin eliminarea tuturor faptelor nesemnificative în mintea lui sedimentează numai acele impresii legate de anume acțiuni ce înnobilează sau, prin contrast, conduc la decăderea individului. În structura basmului au căpătat contur metaforic și unele și altele.

Basmele fantastice „nu cunosc nicio îngrădire și puterea lor de reprezentare a numeroaselor aspecte de viață ale complexului social-economic, cu toate fațetele sale creatoare și contradicții existente, nu este limitată decât la felul în care acestea se oglindesc în mentalitatea colectivității respective și de puterea de combinare sau de talentul povestitorului sau creatorilor populari”.

Pedepsirea nedreptății, în concepția omului din popor, este văzută ca un mijloc educativ, căci ea trebuie să determine, în esență, pe cei care ascultă, la cumpătare, la acțiuni care să asigure continuitatea ordinii constituite. Urmărind să pedepsească pe cei ce furaseră merele de aur pentru a împiedica și elimina definitiv pericolul unei recidive, care arfi putut provoca din nou nemulțumirea împăratului, Prâslea descoperă și alte fărădelegi săvârșite de zmeii implicați în sustragerea merelor. Coeziunea umană în fața nedreptății, după opinia lui Eugen Speranță, și solidaritatea sufletească ce se naște și se dezvoltă spontan, indiferent de adversitățile care i-ar despărți în alte împrejurări pe oameni este de natură etică și aceasta asigură triumful dreptății.

Ceonceptul de pedepsire a nedreptății, caracteristic psihologiei popoarelor în general și nu numai unei anumite colectivități a izvorât pretutindeni din experiența de viață, ca un reflex spontan de apărare împotriva primejdiilor și a cruzimilor cu care a fost lovit, hăituit adesea omul. Natura pedepsei este variată, „de la luarea vieții până la ispășirea cu lacrimi și metamorfozarea în animale”.(19)

În privința aplicării uneia sau alteia dintre pedepse, interesează în mai mare măsură adâncimea ecoului produs în conștiința membrilor colectivității și în mai mică măsură forma sub care s-a aplicat și dacă există într-adevăr raport de echitate între repercursiunea faptelor săvârșite și gravitatea pedepsei. Pe de altă parte , în basm pedeapsa este capitală, pentru a fi în concordanță cu specificul lui de a prezenta totul în forme superlative, fără faze intermediare.

Ca urmare a frământărilor, ca răspuns la convingerea că orice act de dreptate va fi în mod inevitabil descoperit și pedepsit prin legi și forțe încă necunoscute de el, dar care acționează independent de el și în mod ireversibil. „Basmul se petrece într-o lume unde minunea e fapt obișnuit…Aici supranaturalul nu îngrozește și nici măcar nu uimește, de vreme ce constituie însăși substanța universului, legea, climatul său”.(20)

Există, după cum s-a demonstrat, „o similitudine a basmelor pe întregul pământ”, deși atât motivele cât și funcțiile pot suferi schimbări calitative și cantitative în cadrul aceleași scheme generale, în raport cu spiritul și specificul național al fiecărui popor. Pedeapsa, așa cum se transmite până la noi, prin intermediului basmului fantastic, se aplică și la alte popoare, în funcție de concepția care predomină în epocă. Când basmele reflectă aspecte din trecutul mai îndepărtat, se păstrează aidoma normele universale de pedepsire capitală, indiferent de prejudiciere.

„Unele pedepse sun ecoul întârziat al cruzimii primitive de a prelungi supliciul”. În această viziune , setea de răzbunare împotriva acelora care se încumetă să ocupe, în ierarhia, un loc ce nu i se cuvine, în disproporție vădită cu faptele și însușirile lor personale, capătă accentuate forme de cruzime:

„Atunci împăratu-a strigat s-aducă calul cel mai bun din grajd, și-a legat pe țigan de coada calului și-a pus și-un sac de nuci și-a dat bici calului. Unde pica nuca, pica și bucățica de țigan”.

Singura pavăză a omului împotriva nedreptății a fost, în trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat, teama de grozăvia pedepselor aplicate, căci o conștiință în durata binelui nu se formase și nici nu se putuse generaliza până la marginile societății. O legendă istorică, foarte cunoscută, ne spune că voievodul Vlad Țepeș îi trăgea în țeapă pe tâlharii și răii de orice fel. De teama acestei pedepse îngrozitoare, în țară sălășluia o ordine desăvârșită. Puteai să lași punga cu bani în drumul mare și nu se atingea nimeni de ea.

Un negustor străin s-a salvat de la moarte sigură mărturisind că a găsit un zlot în punga ce-i fusese furată și pe care domnitorul a ținut să i-o înapoieze personal, pentru a-i pune astfel cinstea la încercare cu banul în plus pus acolo.

Contribuția basmului la formarea etică a ființei umane a fost, milenii de-a rândul, resimțită cu intensitate, căci zi de zi, seară de seară, cu diferite prilejuri, omenilor li se reamintea, prin intermediul poveștilor, pățăniilor acelora care, prin faptele lor reprobabile, au fost pedepsiți în mod exemplar de semenii lor. Colectivitatea a avut întotdeauna în centrul preocupărilor problemele fundamentale ale existenței. Climatul vieții de familie, întărirea și păstrarea raporturilor sacre de credință și devotament între membrii familiei ocupă un loc deosebit în basmele tuturor popoarelor.

Viciile, ce tindeau să mistuie un organism atât de necesar ca cel al familiei, exprimat, în cea mai mare măsură, prin imitate, armonie și putere, au provocat adesea dezamăgire de-a lungul istoriei omenirii, fapt pentru care colectivitatea, prin intermediul basmului s-a simțit datoare să condamne și să înfiereze asemenea fapte. Efectele infidelității și neloialității actelor comise de soția perfidă, de mama trădătoare sau de sora necredincioasă au fost resimțite în sânul comunității și au avut adesea urmări grave. Iată un exemplu concludent:

„O femeie văduvă pune în pruncul nou-născut toată nădejdea sa pentru zile grele și de bătrânețe”.(21)

Năzuința văduvei este pe deplin justificată, ținând seama de faptul că necesitatea ajutorării reciproce între generații izvorăște dintr-o adâncă experiență de viață, din convingerea că bătrânețea este o etapă cu greutăți și scăderi inevitabile. În baza acestui raționament legitim, văduva și-a pus toate speranțele în singurul ei vlăstar. Ne-am aștepta, în virtutea acestui concept sănătos, ca mama să manifeste, cum e firesc, devotament și afecțiune filială față de unicul ei fiu. Surprinzător, dar semnificativ, realitatea reflectată în basm ne confirmă un alt aspect.

Cuprinsă în mrejele vieții, mama va abdica de la adevărata sa menire; din acest motiv, pedeapsa devine inevitabilă. Pe de altă parte, unii oameni se dovedesc, sub acest aspect, mult mai prejos decât celelalte ființe ale naturii, așa după cum menționează Lazăr Săineanu: miros contrastul dintre natura umană și cea animală, dintre nestatornicia uneia și credința neclintită a celeilalte. Și aici ni se pare că se întrevede o trăsătură caracteristică a psihologiei popoarelor.

Pentru a preîntâmpina urmările dezastruoase, cât și proliferarea acestor apucături, prin basm, cea mai veche creație artistică, se urmărește călăuzirea omului spre înălțimile purității și demnității, se înfierează și se demască, într-o manieră originală, slăbiciunile atât de dăunătoare ființei umane.

În basmul fantastic, „datorită oralității eroilor li se transmite permanent experiența de viață a povestitorilor creatori, iar relațiile dintre personaje reflectă realitatea, deși împrejurările în care se exercită sunt neobisnuite”.(22) Ea apare și ca urmare a dorinței de spectaculos, dar, în primul rând, ca o necesitate de sancționare a nedreptăți, pentru ca efectele ei dăunătoare să nu se mai repete.

La școala exemplelor omul învață intensificându-și într-un fel propria sa forță morală. Omul din popor a nutrit întotdeauna convingerea că nu poate exista leac mai bun împotriva răului decât frica de ispășire. „ Păcatul intră râzând și iese plângând”.(22*) Ca atare pedepsirea nedreptății se face și ca un act de îndemn indirect la cumpătare.

A accepta cu pasivitate strâmbătățile de tot felul, ar însemna că omul însuși abandonează idealul realizării unei lumi a binelui și a dreptății. Ori, faptele sale demonstrează, în esență, contrariul. Basmul pledează cu prisosință în favoarea acestei idei motiv, pentru care pedeapsa apare în chip necesar ori de câte ori, în planul social sau personal a avut loc o prejudiciere.

Ca atare, se poate constata că, pe toată aria basmului fantastic, riposta împotriva prejudicierii acționează ca o necesitate.

Cazurile de mărinimie sau de iertare sunt extrem de rare. Umanitatea a avut de suferit de-a lungul multimilenarei sale existențe și de pe urma unor vicii proprii naturii sale. Tendința de a izbi pentru a distruge, sub imperiul invidiei și egoismului, s-a manifestat pretutindeni între oameni putând ajunge la concluzia că basmul este una din formele de expresie ale conștiinței sociale prin intermediul căruia se aduc numeroase mărturii despre urmările dezastruoase ale invidiei, sugerând și în ce constă pericolul pentru societate în general:

„Cei doi frați mai mari au prins necaz pe fratele cel mai mic, căruia i se zicea acum Ionel Făt-Frumos, pentru că pe acesta împăratul l-a luat slujitor în casă, fiind el flăcău bine făcut și isteț”.(23)

Adesea, pe nedrept oamenii cinstiți, ca și cei înzestrați au avut de suferit de pe urma intrigilor țesute cu veracitate de spirite înguste, egoiste și orgolioase. Fenomenul nu este izolat. El se ivește odată cu primele forme ale organizării sociale și străbate cu intensitate istoria întregii omeniri. Chiar dacă astăzi se poate proclama suveranitatea rațiunii, aceste slăbiciuni ale ființei umane se fac cu insistență simțite sfidând parcă legile progresului.Cu îndreptățire susține Șerban Cioculescu că „egoismul uneori sălbatic al oamenilor” îi transformă în adevărate fiare atunci când se simt amenințați în poftele lor nesățioase.

Noul se impune însă numai atunci când apare ca un ideal al celor mulți, deoarece basmul are legile sale proprii de dezvoltare. Schimbările sunt inerente dacă ținem seama de circulația basmului, căci „ imaginile amintite ale obiectelor odată înregistrate nu se mai păstrează în spirit indefinit și fără schimbări; ele suferă modificări importante în funcție de timp și de ansamblul proceselor mentale concomitente”.(24)

Așadar, cu toate intervențiile, uneori inspirate, alteori fatale pentru basm, ca operă de artă ce dă expresie simțămintelor și concepțiilor poporului însuși nu se poate nega puterea de influențare pe care a exercitat-o asupra maselor,

contribuția directă adusă la formarea omului în spiritul cinstei și dreptății, subliniind întotdeauna gravitatea faptelor săvârșite, a abaterilor de la normele morale statornicite, față de care singurul remediu nu putea fi decât pedeapsa.

Iată de ce pedepsirea nedreptății, în basmul fantastic românesc ca și în cel de pretutindeni, este o expresie a dorinței omului de perfecționare, de înălțare către ținta supremă: o lume a binelui și a dreptății.

2.7 Frumusețea basmului – apariția lui Făt-Frumos

Motivul pruncului înzestrat, al copilului capabil să se înalțe „într-o zi ca-n două și-n două ca-n nouă” pentru a continua lupta începută de înaintași și a împlini visul de dreptate al acestora, constituie constanta basmului românesc. Apariția lui Făt-Frumos asigură dinamism și autenticitate întregii acțiuni. Ori de câte ori se produce un fapt, un atentat la ordinea constituită gândurile tuturor se îndreaptă către tânărul înzestrat cu forța necesară pentru a lichida prejudicierea.

Un procedeu obișnuit este acela de a prezenta, la început, făptura lipsită de interes și prestanță a tânărului ce se încumetă să pornească la luptă.

Aceasta, pe de o parte, în scopul de a stârni interesul, iar pe de alta, pentru a demonstra că istețimea lui „e ascunsă în multe cazuri sub un aer de stupiditate și indolență”.(25) Acest procedeu de diminuare a însușirilor este o metodă de pedagogie populară folosită în scopul de a sugera anticipat, psihologic, „sudoarea ascunsă” a omului, capacitatea sa de a învinge perpetuu forțele ostile.

Revenind la semnificația apariției lui Făt-Frumos ca reprezentant al Forțelor binelui, trebuie să avem în vedere un adevăr ce nu poate fi ignorat. Pentru a sublinia unitatea în diversitate, specifică ființei umane, basmul relevă trăsăturile particulare, caracteristice fiecărui erou, tocmai pentru a evidenția adevărul că, în structura psihofiziologică a fiecărui copil există ceva valoros, care aparent nu poate fi ușor identificat și de cele mai multe ori aptitudinile excepționale sunt în vădit contrast cu trăsăturile fizice exterioare.

„Semnificația acestui portret al fratelui cel mic, ca și în cazul calului năzdrăvan, cu înfățișare disimulată de mânz slăbănog este că geniul e modest, simplu și chiar dizgrațios la vedere, abstras și neconformist, inspirând neîncredere celor din jurul său”.(26) Însușirile individului uman nu sunt și nu pot fi în concordanță cu trăsăturile fizice și într-o măsură considerabilă, ele nu pot fi exteriorizate. Capacitatea fiecăruia consistă numai sub aspectul faptelor.

Dar problemele, în directă corespondență cu efectele acțiunilor întreprinse de Făt-Frumos, sunt, în principiu, mult mai bogate ca sens și substanță, deși se fac numeroase afirmații referitoare la calitățile moral intelectuale cu care a fost înzestrat acest erou atât de popular. Printre altele, se susține că Făt-Frumos nu întreprinde nimic din proprie inițiativă. „Tot norocul eroului se datorează deci unor fapte bune, isprăvile sunt îndeplinite, din recunoștință de alții”.(27) Nici aceste opinii nu corespund întotdeauna adevărului și nu țin seama în esență de specificul basmului, căci în majoritatea tipurilor fundamentale, Făt-Frumos este inițiatorul și apoi sufletul tuturor acțiunilor. El este capabil să mobilizeze, să convingă și să atragă, dacă este nevoie, orice forțe, pentru a putea obține în mod inevitabil victoria.

Cum este și firesc, atunci când omul descoperă la alte viețuitoare unele însușiri pe care el însuși nu le posedă, adică proprietatea de a zbura, de a rezista sub apă etc. este fascinant. Dorința de a le stăpâni și de a le folosi în scopul propriei sale înălțări pune stăpânire pe cugetul lui. În aceste condiții obsesia l-a împins inevitabil spre miraculos și l-a determinat să-și exprime năzuințele măcar fără margini; deși, în timp, majoritatea dorințelor, ce se păreau nemăsurate sau cel mult ambiții fără margini „au devenit realități de care astăzi nu se mai miră nimeni, nici măcar copiii”. Se pare că basmul, ca narațiune ce exprimă, în cea mai mare măsură „problemele cele mai acute ale vieții” combate într-o manieră originală prejudecățile potrivit cărora resursele urmașilor ar scădea în raport direct proporțional cu vârsta părinților, cu toate influențele ale căror urme se pierd treptat, un rol hotărâtor îl are și aici, ca și în alte cazuri, realitatea; preocuparea, determinată de justificate sentimente, privind „ calitatea fizică și morală a copiilor”.

Pe de altă parte, frații cei mari sunt meniți să contureze simbolic aptitudinile deosebite ale fratelui mai mic, fire înzestrată, dar și beneficiarul unui plus de experiență datorată în totalitate tot fraților săi mai vârstnici. Acțiunile excepționale întreprinse de Prâslea, Țugulea, Voinic de Plumb, Călin Nebunul, Petru Cenușă, Ioniță Făt-Frumos și mulți alții reliefează în mare măsură acest adevăr. Prin contactul cu eroii basmelor ce nu cunosc sentimentul de teamă, indiferent de proporțiile și natura forțelor ostile cu care se confruntă, omul este educat și format în spiritul curajului nelimitat, al dreptății, al umanismului și eroismului.

Un alt element caracteristic este și acela că Făt-Frumos este prezentat ca singurul exponent al comunității, capabil să facă față evenimentelor excepționale. Pornind de la premiza că numai tânărul, în „căutarea sublimului”, poate fi desprins de orice gânduri materiale și gata să facă mari fapte dezinteresate și umanitare, basmul realizează și alte compliniri: victoriile obținute de temerarii Feți-Frumoși sporesc nădejdea și neîncrederea celor mulți în posibilitățile, practic inepuizabile ale poporului de a-și reface și întării în același timp, prin forța și inteligența noilor generații, capacitatea de acțiune și de luptă împotriva impedimentelor de orice fel. Apariția lui Făt-Frumos în orice împrejurare excepțională și în primul rând, datorită faptului produs de forțele ostile, exprimă la modul ideal, nivelul calitativ la care se află comunitatea umană în totalitatea sa.

Este cazul să privim și să apreciem atât sensul simbolic al apariției lui Făt-Frumos, cât și efectele confruntării sale cu forțele ostile, pentru a putea avea o imagine concludentă asupra misiunii cu care l-a înzestrat poporul: salvarea ființelor năpăstuite, a împărățiilor, deci a întregii comunități, atunci când acestea sunt amenințate sau devin de-a dreptul victime ale unor forțe potrivnice, „în orice caz, căsătorit și cu copii, eroul încetează a mai fi Făt-Frumos, el devine *Împăratul*, pus în fața problemelor omului matur”.(28)

Făt-Frumos reprezintă vârsta marilor năzuințe spre împlinire și se poate spune că, în această etapă, el dispune de resurse, inepuizabile și totodată de un atribut esențial: este omul în plinătatea frumuseții și puterii, iar acestea sunt dublate de romantismul aspirațiilor care îl fac invulnerabil. Această imagine a voinicului inspiră încredere deplină și aduce cu el o poezie a trecutului legendar.

Prefacerile profunde ale spiritualității umane au fost posibile numai în continuă confruntare cu realitatea, în procesul vieții și experienței neîntrerupte, într-o asemenea perspectivă, basmul dă o anumită semnificație apariției și acțiunii lui Făt-Frumos. În primul rând, se confirmă atributul fundamental al naturii umane: acceptarea opresiunii de orice fel este incompatibilă cu spiritul și aspirațiile sale, în al doilea rând, demonstrează așa cum arătam mai sus, că Făt-Frumos exprimă la modul ideal nivelul calitativ la care a ajuns comunitatea umană, datorită căruia este capabilă să realizeze ori de câte ori este nevoie, în deplină cunoștință de cauză, pentru a putea bara calea răului și a nedreptății.

Atunci când se produce o catastrofă de proporții, de exemplu: zmeii au furat soarele și luna Împăratul Roșu, acesta „trimise oameni prin toate părțile și răvașe prin orașe, ca să dea de știre tuturor că oricine se va găsi să scoată soarele și luna de la zmei, acela va lua pe fie-sa de nevastă și încă și o jumătate din împărăția lui, iar cine va umbla și nu va izbândi nimic, acela să știe că i se va tăia capul”.

Această mentalitate de a pedepsi fără excepție pe cei ce nu vor izbândi dezvăluie persistența și credința într-un ideal de responsabilitate, convingerea că numai prin măsuri de contracarare se va putea fi stopat așa zisul val de << încurcă-lume>> și cultivat simțul de răspundere față de orice act sau acțiune întreprinsă.

Rezidă în această atitudine și năzuința de depistare a unor mijloace eficiente de formare etică a individului uman, Făt-Frumos constituind, în această concepție, un model exemplar căci în contrast cu acele progenituri, „muște care nu fac miere”, Făt-Frumos este voinicul capabil să înfăptuiască, în perioada „tinereții nubile”, misiuni atât de dificile pentru a ajuta comunitatea umană și a face să triumfe totdeauna binele.

Făt-Frumos dispune pe lângă vigoare și de inteligență în raport cu foița monstruoasă și colosală a zmeului căci el spre deosebire de adversari poate intui momentul prielnic când acesta devine vulnerabil:

„Atunci îl ridică o dată pe zmeu, și trântindu-mi-l îl băgă în pământ până la gât și-i puse piciorul pe cap, ținându-l așa. Apoi zise:

Spune-mi zmeule spurcat, unde ai ascuns tu soarele și luna, căci azi nu mai ai scăpare din mâna mea …

Oamenii, când văzură iarăși soarele și luna pe cer, se veseliră și lăudară pe Dumnezeu că a dat atâta tărie lui Făt-Frumos de a izbândit împotriva împielițaților vrăjmași ai omenirii.”(29)

În afara unui justificat sentiment de satisfacție, trăit de întreaga comunitate în momentul când a luat act de izbânda voinicului, se nasc și unele incertitudini în legătură cu nivelul perceperii realității lumii materiale. Nevoia de concret se manifestă cu acuitate la omul din popor timorat adesea de forțele dezlănțuite și necunoscute ale naturii. Din acest motiv, în conformitate cu viziunea sa arhaică, în basm este posibilă și asemenea misiune: eroul, nu numai că poate ține în mână un astru incandescent de proporții inimaginabile în realitate ci și dispune de forța de a-l arunca pe cer, la distanțe fantastice.

Acțiunile lui Făt-Frumos se înscriu în structura basmului fantastic, ca un factor pozitiv, menit să întărească și să demonstreze, în același timp încrederea omului în durata binelui și dreptății. „Făt-Frumos este desprins de orice gânduri materiale, gata oricând să facă mari fapte dezinteresate și umanitare , să readucă pe cer soarele și luna, să izbăvească oamenii de teroarea unui balaur hidric, dându-le apa potabilă necesară, să aducă foc, să extermine pe zmei”.(30)

Pentru a reliefa și justifica în același timp apariția invariabilă a lui Făt-Frumos în orice etapă de cumpănă din viața socială și chiar individuală, este necesar să observăm că în general prin faptele săvârșite, Făt-Frumos contribuie, nemijlocit, la refacerea echilibrului zdruncinat de infiltrarea unor agenți vătămători sau unor forțe ostile. Când la bătrânețe, Împăratul orbește, Făt-Frumos îi aduce leacul. Aceasta, „după stăruința împărătesei și a sfetnicilor, se înduplecă și se unse. Cum puse la ochi lapte de acesta (de pasăre), băgă de seamă că vede prin sită. Mai dete o dată, văzu ca prin ciur, când se unse și a treia oară, văzu luminat ca toți oamenii”.(31)

Se poate constata că Făt-Frumos reprezintă elementul uman îndrăzneț. El nu admite definitiv determinismul și se ridică cu tenacitate la luptă pentru a preîntâmpina și a combate, nu numai acțiunile forțelor ostile ci și efectele unor maladii, anticipând, sub acest aspect, spiritele înțelepte de mai târziu.

„Scopul în viață al înțeleptului era obținerea armoniei lăuntrice sau recunoașterea rostului fiecăruia în ansamblu armonios al lumii”.(32) Extinzând sensul apariției lui Făt-Frumos în ansamblul narațiunii prilejuite de basm, precum și a „biruințelor” și a „fericirii finale”, trebuie să recunoaștem că toate acestea „sunt menite, înainte de toate, să aducă, în sufletele simple și chinuite de viață, străvechea licoare a credinței în biruința eternă a binelui”.

Urmărind proiecția universală a faptelor lui Făt-Frumos, efectele benefice ale intervențiilor sale constatăm că în spiritul aspirațiilor poporului << cutezanța și inventivitatea spirituală >> a lui Făt-Frumos este pe de-o parte, << semn al unei tinereți sociale perene>> și totodată a unei << continuități de spirit și de făptuire specifice naturii umane>>.

Drumul gândirii ascultătorului și mai apoi al cititorului de basm spre cele mai îndrăznețe țeluri este deschis întotdeauna datorită însușirilor morale cu care este înzestrat, în mod invariabil, Făt-Frumos. “Năzuințele eroului corespund în general unui ideal larg, firesc omenirii întregi”, dar prin încărcătura etică,aceasta devine folositoare tuturor viețuitoarelor din natură.

Aptitudinile și calitățile lui Făt-Frumos, potențialul său fizic și intelectual, într-un cuvânt, resursele “omului de omenie” ies întotdeauna în evidență și din situarea sa contrastivă față de frații săi mai mari. Dacă Făt-Frumos reprezintă idealul de puritate, de dreptate și cinste, prin care se înveșnicește natura umană, frații mai mari acționează totdeauna într-un mod ineficient, semn al unei “îmbătrâniri” și dezagregări timpurii, incompatibile însă cu aspirațiile omului încrezător în potențialul și forța creatoare a speciei sale.

Plecat în lume să înlăture nedreptățile și să aducă liniștea și încrederea în sufletele celor năpăstuiți, Făt-Frumos este mesagerul și reprezentantul întregii comunități umane, totdeauna animat de dorința de a fi la înălțimea încrederii pe care și-au pus-o în el semenii săi.

Faptul că eroul primește în cea mai mare parte din cazuri, sfaturile și sprijinul direct al calului și învinge, în cele mai nepomenite situații, cu ajutor în afară (cal, câine, urs, lup, muscă, tăune, șarpe, pește, etc.) nu trebuie interpretat exclusiv ca un exemplu de neputință ci, mai degrabă, ca o dovadă de înțelegere a situației reale și de apreciere obiectivă a resurselor proprii. Acest adevăr se oglindește, în funcție de animalele specifice zonei, în basmele tuturor popoarelor. Bazându-se pe forța și însușirile lor, omul a “născocit” modalități ingenioase de deplasare vertiginoasă, de prelucrare a pământului,de efectuare a unor complicate procese tehnologice. Folosindu-se rațional, omul a devenit mai puternic și a acționat în eficiență sporită în numeroase domenii de activitate. Așadar, indiferent de coincidențe, natura altor influențe, substratul cel mai puternic îl deține realitatea și numai după aceea, în dorința de a rezolva unele situații, considerate de natura miraculoasă, omul a atribuit și alte calitați viețuitoarelor cu care a intrat în contact, calitați impuse “de infirmitațile condiției umane”, de faptul că omul nu dispunea de mijloacele concrete pentru a le rezolva.

2.8 Întrajutorarea

Unul dintre motivele etice ce se bucură de o largă circulație în basm și care, în același timp scoate în relief și anumite particularități de structură și de concepție ale fiecărui popor este întrajutorarea.

Termenul de întrajutorare nu este conceput în acest caz în limitele sale semantice. Încorporăm în noțiune orice manifestare umană venită în sprijinul semenilor și al celorlalte viețuitoare, căci sentimental de solidaritate în fața primejdiei exclude premeditarea și condiționarea ajutorului.

Atunci când beneficiarii unui ajutor se arată recunoscători față de binefăcători, creatorii urmăresc mai degrabă un scop moralizator : “bine faci, bine găsești”. Nevoia de sprijin și de colaborare a fost simțită de om încă de la primele sale confruntări cu mediul înconjurător. Această necessitate se oglindește în mod evident și în basm – ca una dintre cele mai vechi forme de transfigurare a realității sociale.

Omul a trăit și a suferit milenii de-a rândul într-un universe ostil, unde a fost adesea întâmpinat de fenomene de-a dreptul inexplicabile. De aceea, primele sale reacții s-au îndreptat în direcția descoperiri unor forme și realități de adaptare la mediu. În aceste împrejurări, ideea de întrajutorare apare ca o necessitate obiectivă, determinată, în primul rând, de caracterul vitreg și fragil al structurii ființei umane în raport cu duritatea și veșnicia materiei, cu persistența și repetabilitatea fenomenelor naturale.

Într-o continuă confruntare cu realitatea, omul s-a izbit neîncetat de obstacole ce păreau de-a dreptul inevitabile. În această situație, întrajutorarea, unirea eforturilor în lupta pentru supunerea naturii, pentru învingerea forțelor ostile, a constituit unica sursă viabilă și de sprijin pentru om dintotdeauna.

Uneori, în mod cu totul surprinzător, ajutorul i-a venit omului din partea unor neînsemnate viețuitoare. Sprijinit pe acestea, el a devenit tot mai puternic și a renunțat treptat la unele prejudecăți. Așa s-a cristalizat, în timp,prietenia dintre om și alte animale.

Nuanța miraculoasă dintre om și alte viețuitoare transmisă până la noi de basm, este de natură ontologică. Evoluția basmului confirmă continuarea tradiției, dar aspectul se schimbă treptat, în funcție de gradul de cunoaștere al omului, de nivelul de dezvoltare al mijloacelor de producție, de ponderea mașinilor și instrumentelor ce stau la îndemâna omului.

Ajutorul generos acordat de om în clipe de grea cumpănă semenilor săi sau altor viețuitoare, nu poate fi considerat incidental, ci mai degrabă ca fiind o manifestare constantă, o particularitate a structurilor sale spirituale.

Întrajutorarea este o formă a solidarității și a coeziunii umane. Ea demonstrează că omul, prin trăsăturile sale distincte și chiar prin substraturile sufletești, este deschis către semenii săi și tinde conștient spre realizarea unui echilibru în realitățile vieții sociale. Plecat pe „țărmul celălalt” să caute pe răpitorii merelor de aur, Prâslea sare în ajutorul fetelor de împărat dintr-un sentiment de solidaritate umană. Acest sentiment se manifestă cu aceeași intensitate la om, indiferent de coordonate și de spațiu.

Perspectiva ce le deschide, pe neașteptate, celor trei fete de împărat, dacă ne raportăm la condiția lor de captivitate și izolare totală, este de-a dreptul fascinantă. Ele vor putea să se reîntoarcă în propria lor lume, spre care le mână amintiri și afinități, ce nu se pot exprima nicidecum în cuvinte.

Din acest motiv, sprijinul generos, omenesc în substanța sa, acordat fetelor de Prâslea, poartă, în primul rând, amprentele curajului și vitejiei, dar și pe acelea ale fondului de omenie. „Omul bun la nevoie se cunoaște”.

Când Făt-Frumos se încumetă să ajungă până la palatul unde locuiește – „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, află că „aceasta este înconjurată cu o pădure deasă și înaltă, unde stau toate fiarele cele mai sălbatice din lume: ziua și noaptea păzesc cu neadormire și sunt multe foarte, cu dânsele nu este chip de a te bate”. Din acest motiv, călăuza sa năzdrăvană – calul – se hotărăște a o trece în zbor, pe deasupra, dar se pare că această tentativă nu este lipsită de pericol și nu poate fi, în nici un caz, singură, căci „tocmai când erau să se lase în jos la scara palatului, d-abia, d-abia atinse cu piciorul vârful unui copac și deodată toată pădurea se puse în mișcare; urlau dobitoacele de ți se făcea părul măciucă pe cap. Se grăbiră de se lăsară în jos, și de nu era doamna palatului afară „dând de mâncare puilor ei (căci așa numea ei lighioanele din pădure) îi prăpădeau negreșit.

Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă ea; căci nu mai văzuse până atunci suflet de om pe la dânsa. Opri pe dobitoace, le îmblânzi și le trimise la locul lor. Stăpâna era o zână înaltă, subțirică și drăgălașă și frumoasă nevoie mare”.(33)

Sentimentul de a veni în sprijinul lui Făt-Frumos și al calului pare declanșat de curiozitatea ce a cuprins-o instantaneu pe zână în clipa când a zărit, pentru prima oară, „un suflet de om” prin ținuturile sale. Dar indiferent de mobilul unor manifestări de acest gen, este demonstrată necesitatea întrajutorării, frumusețea resorturilor datorită cărora devine posibilă.

Când un copil de câteva săptămâni este lăsat în urma unei încleștări dramatice într-o pădure pustie, pradă fiarelor sau în cel mai fericit caz, condamnat la pierire prin înfometare, ajutorul salvator apare în mod incredibil :

Cum dete de copil, capra se puse lângă dânsul, începu să lingă, și să-i aproprie ugerul de gurița copilașului. Acesta consimții, începu să sugă și supse până ce se satură bine, și așa dor prinse capra de copil încât o lună de zile nu se îndepărtă de lângă dânsul”.(34) Chiar dacă sprijinul s-ar limita, ca în acest caz, la nivelul instinctului, el n-ar putea fi negat deoarece nu și-a modificat cu nimic substanța.

Întrajutorarea apare și ca o expresie a solidarității dintre generații. Nevoia de ajutor este resimțită uneori cu acuitate, mai ales când forța fizică sau morală este secătuită, când omul se află singur sau izolat în fața unui pericol iminent ori a căzut pradă unor forțe ostile.

Un bătrân rămas singur pe lume nu uită că la bătrânețe ar putea avea nevoie de sprijin. În contextul acestei aspirații, își ia copil de suflet un șarpe, cu învoirea sinceră și voluntară să-l poarte veșnic în cârcă.

După ani și ani, bătrânul abia se mai târăște pe sub greutatea copilului – șarpe. Simțind că nu va mai rezista, omul încearcă să-l înduplece pe fiul adoptiv să-l mai slăbească din când în când „ să se mai dea jos să mai aibă nițel răgaz, să mai răsufle și el”.

Încercările sale sunt zadarnice căci fiul nici nu vrea să audă de așa ceva.

„- Măi șarpe, fătul meu, fie-ți milă de crescătorul tău ți mai dă-te ți tu jos, că, iată, m-a poticălit Dumnezeu cu bătrânețile și nu te mai pot duce.

„- Ba sa-ți muți gândul, tată. Așa ne-a fost învoiala și așa are să fie până vei intra în pământ „.(35)

Văzând că nu se găsește nici o fărâmă de înțelegere și că n-are nici o scăpare, bătrânul caută sprijin la judecată, dar tot fără folos:

„- Dacă așa v-a fost învoiala, bătrânicule – răspunseră judecătorii – și dacă fiul tău de suflet nu voiește să aibă milă de tine, n-avem ce-ți face. Trebuie să te ții de învoială „.(36)

Pe când se întorcea deznădăjdui de la judecată cu speranțele spulberate, moșneagul ajunge, din întâmplare, în preajma unui grup de copii. Observând că se jucau de-a împărații, „ce-i dete omului prin gând, că nu mai se apropie și el de împăratul copiilor și zice:

Împărate, am venit și eu să-mi faci o judecată.

Spune, tătișanule, ce păs ai ? „

După ce povesti omul năpasta ce căzuse pe capul său, „șarpele voi să răspundă și el, dară împăratul îi taie pofta de vorbă. El zise:

Este o necuviință dintre cele mai mari că să răspunzi înaintea judecătoriei de acolo de sus, de unde te afli. Nu știi tu, șarpe, că împrăcinații, când se înfățișează în fața împăratului la judecată, trebuie să stea jos la pământ?

Șarpele văzu că n-are încotro. Se descolăci de pe lângă gâtul omului, se dete jos la pământ și de acolo răspunse, susținând că el se ține de învoială și nu-i pasă de suferințele părintelui său, că mai devreme sau mai târziu tot el o să fie clironomul lui.”

„ – Copilul care n-are milă de părinții lui nu este vrednic să vază lumina soarelui, zise împăratul. Pe el, băieți, de mi-l faceți harcea parcea !

Atâta trebui. Porunca împăratului se și puse în lucrare.

Și de unde bătrânul se întorcea cu lăcrămile în ochi de la judecata maturilor, acum se întorcea vesel la casa lui, că scăpase de nevoia ce căzuse pe dânsul. Judecata unui copil îl mântuise „.

Ajutorul pe care, fără îndoială, nu-l mai nădăjduia, căci, în fața judecătorilor nu găsise înțelegere, îl primește, în mod întâmplător, de la un copil, simbol al unei judecăți fără prejudecăți.

Întrajutorarea, ca efect al emanației directe a sufletului uman, nu este posibilă acolo unde predomină egoismul, teama și prejudecățile de orice natură. Ea este un atribut al spiritelor curate, temerare, purtătoare ale trăirilor intense, prin intermediul cărora se prefigurează vitalitatea sentimentelor și năzuințelor umane.

Pornind de la premisa că simțământul de ajutorare îl definește, în mare măsură pe om ca ființă superioară, trebuie să conchidem că, prin aceasta, se realizează și unele manifestări esențiale ale vieții sale.

„În cadrul naturii omul este desigur un simplu animal înzestrat unilateral cu cea mai mare inteligență”, dar și cu o structură specifică. Numai prin aceasta se conturează traiestoriile sufletului său, deschis la infinit, spre oameni, spre tot ce e drept, frumos și durabil în această lume.

Pe de altă parte, dacă acceptăm basmul ca pe o operă ce exprimă într-o măsură, mai mică sau mai mare, realitatea, observăm că împăratul însuși nu este capabil să lupte direct și nemijlocit pentru refacerea prejudiciilor. Ca vârf al piramidei sociale, el așteaptă să i se acorde ajutorul necesar. În asemenea situații, întrajutorarea devine pentru împărat o necesitate indispensabilă încât acesta o recompensează invariabil : „ împăratul le mai spune că, dacă ei scot fetele de la zmei, le dă fiecăruia din ei câte una de soție și împărăția”. (37)

Prin întrajutorare se realizează, în fond, un anume salt calitativ în ceea ce privește relațiile dintre oameni. Această modalitate de sprijin este forma cea mai elocventă a gradului de conștiință colectivă, la care a ajuns omul. Ea este, într-adevăr, în funcție de sensibilitatea fiecărui individ, configurând, prin excelență, necesitatea ei în fața greutăților de orice fel. Este firesc să se realizeze asemenea relații între oameni, atâta timp cât ei reprezintă o entitate însuflețită de aceleași aspirații și idealuri.

Întrajutorarea, ca manifestare etică, include, în mod inevitabil și relațiile dintre oameni, precum și atitudinea omului față de alte viețuitoare. Numai în cadrul acestui proces de interdependență, întrajutorarea îmbracă formula verosimilității și exprimă, de fapt, semnificația raportului dintre om și animalele pe care se sprijină efectiv.

Basmul evocă năzuințele unei lumi necunoscute, ce a trăit într-o epocă dominată de mister și fantasme, într-un trecut prea îndepărtat, acoperit de negurile uitării sau apărute ca produs al ficțiunii, transmițându-se însă reminiscențe ale formelor hiperbolice din fauna și flora planetei noastre; în acest caz, basmul dezvălui o lume cu numeroase aspecte miraculoase. De aceea sunt demne de reținut ideile și năzuințele nețărmurite ale generațiilor din trecut. Deși nu dispuneau nici măcar de cele mai simple mijloace pentru a-și asigura existența, în funcție de necesități, au năzuit totuși spre realizări inimaginabile.

Basmul este cea mai veche formă de transfigurare a realității în cuprinsul căruia se oglindește veridic prăpastia dintre vis și realitate , momentul declanșării bătăliei dintre om și natură, ,, între ceea ce știe și ceea ce rămâne interzis minții sale”. Indiferent de faptul că basmul ,, prelungește în imaginar starea reală a posibilităților și cunoștințelor” ființei umane , necesitatea întrajutorării este impusă și de condițiile specifice de conviețuire în natură, alături de celelalte viețuitoare.

Omul ripostează în fața nedreptății și se asociază totdeauna cu cel slab și în primejdie, în dorința de a bara calea răului, a nedreptății și a abuzului. În mare măsură efectele faptelor de întrajutorare se răsfrâng și asupra făptuitorilor în pofida oricăror vicisitudini, căci în realitate conceptul ,, bine faci, bine găsești” a izvorât din înțelepciunea de veacuri a acelora care au văzut și au simțit în întrajutorare o manifestare a spiritului de omenie și o necesitate în lupta colectivă pentru supraviețuire.

,, – Ce bine vrei să-ți fac și eu pentru că mi-ai scăpat puii de la moarte?

– Să mă scoți pe tărâmul celălalt, răspunse Prâslea.

– Greu lucru mi-ai cerut, îi zise zgripțuroaica, dară pentru că ție iți sânt datoare mântuirea puilor mei, mă învoiesc la asta.”(38)

Chiar dacă această afirmație nu poate fi combătută aici, sensul ajutorului, primit de om din partea unor viețuitoare, nu poate fi înțeles dacă se ignoră cu desăvârșire experiența directă, realitatea, căci foarte adesea el și-a găsit prieteni devotați printre animale (este menționat cazul câinelui ) fapt ce nu putea rămâne fără ecou în conștiința omului. Totodată s-a născut inerent și dorința de adâncire a procesului de cunoaștere , de a descoperii substratul unor însușiri adesea superioare față de acela cu care însuși omul a fost înzestrat.

,, Animalele ajuta omul din recunoștință pentru gesturile lui de bunătate și de cruțare”, afirmă Ovidiu Papadima , sugerând mai mult existența unor raporturi, ce se instaurează inerent între om și alte viețuitoare , ca urmare a unor necesități apărute în mod inevitabil în procesul de conviețuire.

Faptele bune sunt răsplătite totdeauna și în primul rând atunci când nevoia de ajutor devine indispensabilă. În felul acesta se exprimă indirect îndemnul la întrajutorare se susține prin exemple încărcate de realism dar si de spectaculos ideea că prin întrajutorare și colaborare viața devine mai frumoasă, iar pe de altă parte fără efectele colaborării și întrajutorării omul însuși s-ar fi împotmolit, ar fi rămas la un stadiu empiric în ceea ce privește nivelul de dezvoltare și organizare.

Există o corespondență directă intre vorbă și faptă și tocmai in aceasta constă superioritatea omului , în capacitatea proprie de a putea să discearnă binele de rău și de a acționa în cosecință . Motivul întrajutorării, ca și celelalte de altfel se diferențiază de la popor la popor încât se pot constata unele note distinctive. Cu toate acestea, ori de câte ori se simte necesitatea întrajutorării se descoperă în basmele tuturor popoarelor forme specifice și forțe care să o asigure.

Analizând aspectele întrajutorării avem în vedere faptul că există o deosebire atât de structură cât și de aspect, între cea de a paisprăzecea funcție: înzestrarea, stabilită de V.I.Propp și sensul întrajutorării ca substanță a întregului fond de trăire a personalității umane. Aceste deosebiri sunt văzute atât ca sursă, cât și ca finalitate, din unghiuri complet diferite.

Dacă în cazul înzestrării, datorită obținerii uneltelor năzdrăvane ce pot fi : ,, animale (cal, vultur); obiecte din care apar ajutoare năzdrăvane ( amnarul cu cal, inelul cu voinici ); obiecte cu însușiri miraculoase ( ghioaga, paloșul); calități dăruite ( forța capacitatea de se transforma în animale)”(39); eroul iese, în mod inevitabil biruitor numai datorită ajutorului miraculos, în cazul nostru, al întrajutorării, se urmărește cu precădere manifestările sufletești ale eroului, reacțiile lui directe în raport cu faptele de viață cu fenomenele față de care acționează. În aceste cazuri când se dezvăluie substraturile supranaturale și pentru o clipă măcar prin contactul nemijlocit cu realitatea ascultătorul sau cititorul – în același timp cu eroul – se descoperă pe sine ca valoare unică în procesul evoluției sociale .

Înzestrarea este o expresie a ajutorului ce emană de la o forță supranaturală ,miraculoasă; pe când întrajutorarea apare ca urmare a sentimentelor ce izvorăsc direct din sufletul omului, ca tribute esențiale ale ființei sale materiale și spirituale. Prin întrajutorare , de pildă se dezvăluie trăsăturile fundamentale ale ființei umane:omenia,spiritul de solidaritate, dragostea față de muncă și natură , de pământul pe care trăiește și se înalță neîncetat , în forme specifice .

Eternele calități ale sufletului uman se descoperă totodată în raport cu un anumit punct de referință. Când ,,viespea de soacră”, mistuită de ură împotriva nurorii , a luat copilul abia născut ,,l-a băgat într-o lădiță de cuie și i-a dat drumul pe apă” se găsesc oameni dispuși să demonstreze prin ajutorul lor că asemenea acte inumane , necugetate și în orice caz emanate de la ființe decăzute, josnice nu pot întina ceea ce este fundamental în comportamentele etice ale ființei umane : ,, Când au zărit cutia <<scocul morii>> morarul și-a chemat mătușa , de i-a arătat minunea , apoi mătușa i-a luat copilul la moară , la încălzit și a cumpărat o capră de la crescut ”.(40)

Acordul acordat copilului de cei doi bătrâni de la moară confirmă faptul că unul din actele cele mai subline ale vieții este întrajutorarea. Pentru ca viața să devină tot mai frumoasă trebuie să apărăm viața. Efectele întrajutorării nu sunt intuite întotdeauna, și de cele mai multe ori , sunt luate în considerație numai urmările ajutorului acordat de uneltele miraculoase. S-a văzut că există în realitate , o netă diferențiere între cele două aspecte. În primul caz, ajutorul acordat de uneltele miraculoase nu exprimă direct conștiința si sentimentele omului deoarece el este expresia unei donații venite din partea unei forțe din afară. ,, Fata impăratului întreabă pe Galben-de-soare ce să facă , că o dogorește văpaia ce iese din gura zmeoaicei, iar Galben-de-Soare îi răspunde:

– Bagă mâna în urechea mea cea stângă, de scoate gresia ce este acolo și o aruncă înapoi.

Așa făcu fata impăratului,apoi o luară iute la picior pe când în urma lor se nalță deodata un munte de piatră care atingea cerul. ”(41)

Constatăm astfel că deși există o suprapunere între intențiile eroului și modul în care acționează aceste obiecte , relația rămâne de natură exterioară între subiect și obiect.

În cel de al doilea caz, ajutorul este determinat de afinități ce confirmă fondul comun de simțăminte și idealuri : omul se confruntă direct cu propriul său eu, și prin felul în care se descoperă încărcătura sa lăuntrică de sentimente, întrajutorarea ca un act uman necesar, în realitatea existențială-dobîndește noi și inaimaginabile forme de manifestare. Când auzi Ioviță Făt-Frumos că el a mai avut trei surori pe care le-au furat zmeii,, se făcu leu-paraleu și spuse că se duce să le scape de la robie.” Sărind în ajutorul surorilor sale Ioviță îi va înfrunta , în mod inevitabil pe răpitori , asumându-și în același timp, toate riscurile ce ar putea decurge din această acțiune: cum îl văzu zmeul , îl cunoscu și îl păli. Se apucară la luptă și se luptară , și se luptară, de socoteai c-o sa se cufunde pământul sub dânșii. Așa se luptară până către amurgul serii. Văzând că timpul trece și ca să nu-i fie munca deșartă, unde își adună toate puterile , strânse pe zmeu, neiculiță de-i ieși limba din gură și aducându-l odată val vârtej și trântindu-l mi ți-l răpuse ca pe el. Apoi îi reteză capul. Așa făcu și cu ceilalți și ,, după ce își izbândi asupra răpitorilor surorile sale , Ioviță le adună la un loc și le spuse că el este fratele lor. Atunci să fi văzut bucurie pe dânșii. Nu se mai săturau întrebându-l despre ce mai este pe acasă pe la dânșii, despre părinți si despre tot ce vroiau ele să știe .”(42)

Întrajutorarea, ca expresie umană, se revendică în structura basmului ca o trăsătură caracteristică, diferențiată de sensul ajutorului miraculos, fiind de fapt o modalitate aparte de reflectare în cadrul aceluiași contest, relațiile de solidaritate dintre oameni , ca reprezentanți ai acelorași aspirații și idealuri.

Din acest motiv, considerăm că este necesar să se facă această distincție. Nu este posibil să se pună semnul egalității între cele două forme de ajutoare amintite. Spre deosebire de formele de manifestare ale întrajutorării ca atribute esențiale ale ființei umane, înzestrarea cu ajutorul miraculos, evidențiază, cu prioritate, , unele deziderate și necesități pe care spiritul uman le-a intuit dar nu le-a putut dobândi în realitate. Ele sânt impuse fără prea multe mijlociri, de infirmitatea condiției umane. Lasă să se vadă obsesia de a scăpa măcar o dată, grație unei hotărâri excepționale a sorții sau a puterilor superioare exprimate cel mai adesea, printr-un ajutor de natură miraculoasă, pe baza căruia omul a putut să zboare să se facă nevăzut, să treacă peste ape, să înalțe munții în calea urmăritorilor , să obțină cu ușurință toate bogățiile posibile, să se metamorfozeze să se înalte vertiginos în cadrul ierarhiei sociale , de la treapta cea de mai jos , ,, din fiul unchiașului și al mătușii , din cioban , argat, până în vârful cel mai înalt al piramidei. Toți eroii, indiferent cât de joasă le e originea, se înalță la rangul suprem al gloriei umane.”(43)

Așadar, omul își pune propria pecete pe orice înfăptuire și toate manifestările sau intențiile sale au o anumită direcție : adâncimea cunoașterii, armonizarea și perfecțiunea raporturilor dintre oameni.

,, Basmele devin naționale prin modul de trai al oamenilor din diferite spații dintr-un anumit fel de a concepe viața.”(44) Ele devin naționale și prin felul în care se reflectă în mod specific spiritul de întrajutorare , căci în felul acesta, se oglindește distinct și caracteristic factura psihică a poporului, coordonatele omeniei, ale solidarității colective.

În viziunea poporului creator de percepte morale, întrajutorarea apare ca un act, ca o trăsătură fundamentală a ființei umane , ca o formă de manifestare a omenescului din sufletul oamenilor.

2.9 Relația om-natură

În basmul fantastic poporul se conturează în mod evident, existența sentimentelor etice ale omului, exprimate diferențiat în cadrul raporturilor sale cu natura înconjurătoare. Omul a îndrăgit natura încă din cele mai îndepărtate vremuri, simțind că cea cei oferă echivalează și depășește , de fapt binefacerile săvârșite de semeni săi.

Analizând , în această concepție , basmele fantastice, vom descoperi, în mod surprinzător, numeroase aspecte si idei ce atestă dorința nestăvilită a omului de a păși tot mai adânc și mai sigur în tainele ,,universului fără margini’’, de a descoperi, modalități de autoapărare a propriei sale naturi vulnerabile, de a ocroti și apăra la nevoie natura.

După opinia lui I.C.Chițimia, ,, orice operă literară cultă sau populară înseamnă oglindirea realității istorică-socială în forme artistice’’. În acest spirit, basmul reflectă printre altele, și drama omului strivit cândva sub presiunea timpului și a necunoscutului, înspăimântat de tot ceea ce în fenomenologia naturii rămâne pentru el fără un înțeles. Încercând să descopere numeroasele enigmele ale naturii, în limitele dezvoltării facultăților intelectuale, omul a ajuns să-și creeze imagini surprinzătoare despre lume și natura înconjurătoare , imagini care s-au dovedit deosebit de fertile și au exercitat o puternică influență asupra minții și inimile oamenilor.

În perioadele mai îndepărtate și adesea întunecate pe când locuitorii Terrei erau terorizați de manifestările intempensive ale unor fenomene necunoscute, inexplicabile , condamnați să se zvârcolească în întuneric și neștiință, copleșiți și adesea striviți de forțele oarbe ale naturii dezlănțuite, subjugați de semenii lor, decimați de boli necunoscute , chinuiți de superstiții, frică, anxietate , eroii basmelor populare au, fost printre puținele apariții figurative care au cutezat să înfrunte forțele infernale să se lupte cu zmeii și balaurii, să străbată întinderi terestre, tărâmuri necunoscute, spațiul cosmic, pentru a cunoaște tainele naturii , spre a descoperii leacuri împotriva unor boli, pentru ase apăra, în ultimă instanță și a se înălța necontenit deasupra primejdiei.

Privindu-i pe acești eroi fără prejudecăți, descoperim în ei calitatea temerară a omului de a fi aspirat spre depășirea limitelor ,, impuse de infirmitățile condiției umane’’, de a fi năzuit spre obținerea tinereții veșnice, spre modalități de străbatere ,, ca vântul și ca gândul “a spațiilor nesfârșite de a fi visat să comunice fulgerător la distanțe incomensurabile și de a fi întrezărit , deși prin soluții magice, posibilități de a folosi natura , materia primă inertă. Și toate acestea , ca o expresie etică a ființei umane , capabilă să se adapteze , să intervină și să contribuie la continua perfecționare a formelor și relațiile sale cu natura.

În această bătălie, continuă cu natura, omul sa format treptat în spiritul unei atiradimi etice înaintate , a depistat diferite substanțe și a descoperit numeroase strategii în lupta de apărare a propriei sale ființe , a învățat să iubească natura.

Astfel in mod deliberat, după reguli și principii de pedagogie populară comunitatea umană a urmărit educarea și formarea copiilor încă de la cea mai fragedă vârstă în spiritul unei atitudini etice de înaltă ținută față de natura înconjurătoare în general:

Când Lilla Rosa , din basmul scandinav cu același titlu-similar în mare măsură cu basmul românesc ,, Fata moșului cea cuminte „ – este trimisă de mama vitregă să caute poporul pierdut în pădure și când în sfârșit îl descoperă, observă că pe coada lui stăteau trei păsărele. Buna Rosa luând pâine din buzunar și presărând-o dinaintea porumbițelor, le zise: ,, bune păsărele , trebuie să plecați după coada toporului pentru că sunt silită să-l duc mamei mele vitrege „( 45).

Satisfăcute de atitudinea de bunătate și respect căci tânăra procedează in tocmai ca Fata moșului cea cuminte atunci când nu trece nepăsătoare pe lângă cuptor, fântână și păr păsările zburară pe o cracă , unde începură să chibzuiască în ce fel să o răsplătească și ziseră pe rând: ,,vreau să devină din zi în zi mai frumoasă ; vreau să i se facă părul de aur ; vreau să îi cadă câte un inel din gură de câte ori va râde „ (46)

În contrast vădit , pe măsura atitudinii grosolane și umane-situată în același plan cu cea manifestată de fata babei – este recompensată sora vitregă. Păsările spun pe rând:,, vreau ca din zi în zi sa se facă tot mai urâtă, părul să-i fie ca o tufă de spini , de câte ori va râde săi sară câte o broască râioasă din gură,,(47)

Sub infuziunea unor asemenea exemple pilduitoare, ascultătorii de basme de pretutindeni au crescut și s-au format în spiritul unei atitudini etice superioare, au devenit capabili să facă față cerințelor unor conviețuiri colective, apți să lupte pentru propria lor apărare și înălțare , pentru a crea în natură condiții – tot mai propice existenței și activității umane.

Demn de reținut este și faptul remarcat de Lazăr Șeineanu că omul din popor își manifestă simpatia față de natură fără să opereze diferențieri între elemente ale vieții animale și cele ale vieții vegetale.

,, omul primitiv a asimilat la planta cu sine însuși,, însuflețind-o și asociind cu fenomenele vegetației, principalele evenimente din viața sa.

Aceste sentimente sunt determinate desigur de fondul general – uman ce-l caracterizează pe om și ele se dezvăluie cu pregnanță în contactul omului cu natura, reprezentând în esență trăsăturile sale etice.

CAPITOLUL III

LEGENDA – VALENȚE ȘI SEMNIFICAȚII PENTRU CICLUL PREȘCOLAR

3.1 Definiția legendei

Povestitul datează din cele mai vechi timpuri. Chiar dacă mărturiile directe nu sunt prea vechi, se poate presupune că oamenii , de îndată ce au ieșit din faza sălbăticiei au simțit nevoia să asculte istorisiri, relatări despre isprăvi reale sau presupuse a se fi întâmplat. Consemnările documentare menționează că vestitul faraon Keops , iar mai târziu Alexandru cel Mare, iubeau poveștile iar în clipele de răgaz cereau să li se istorisească narațiuni de origine populară. Mărturiile indirecte sunt insă mult mai vechi.

În vechea literatură din Babilonia, Asiria , Egipt apoi Grecia și Italia s-au păstrat o mulțime de narațiuni care sunt mai mult sau mai puțin prelucrări cărturărești ale poveștilor populare care trebuie să fi circulat în acea vreme. Astfel , vestita epopee despre Ghilgameș scrisă aproape de vreo cinci milenii istorisește între altele lupta acestuia cu un taur monstruos care se aseamănă mult cu lupta voinicului din basme cu balaurul apoi călătoria lui Ghilgameș in lumea morților , tărâmul celălalt.

În vechea literatură babiloniană se mai întâlnește și legenda despre potopul acvatic într-o formă foarte asemănătoare cu cea biblică și cercetătorii sunt de părere că aceasta din urmă e împrumutată de la Asiro-babilonieni.

Egiptul antic ne-a transmis câteva narațiuni consemnate în papirusuri care au fost scrise , ca și cele babiloniene și asiriene , de către preoți. De aproape un secol cercetătorii au văzut în povestea egipteană despre cei doi frați Anupu și Batu, cea mai veche formă a unui prototip de basm care circula în timpuri schimbate până în timpurile noastre. În realitate , nu poate fi vorba de un basm propriu-zis ci dfe o legendă, de un mit legat de inscăunarea faraonilor după cum a arătat J.De Vries în lucrarea amintită.

În literatura latină lucrarea ,, Metamorfozele lui Ovidiu,, conține multe motive populare. În ansamblul ei, lucrarea aceasta se bazează pe legendele folclorice puternic prelucrate de către poet.

Legendele creștine despre Sf. Gheorghe , ,, omorâtu balaurului,, așa cum îl prezintă și iconografia, au la bază povestea populară despre omorârea balaurului care nu dă apă decât pentru un cap de om.

Atestările documentare din patria noastră sunt târzii și sporadice. Doar prin scrierile cronicarilor răzbat frânturi de legendă. Între altele ni

s-a păstrat ,, Legenda descălecării Moldovei,, prin urmărirea unui zimbru de către Dragoș vânătorul; apoi legenda despre împăratul tată nelegitim ce dăruiește mamei lui Ion Corvin un inel prin care acesta șă poată fi recunoscut. Legenda este mai târziu adaptată și la Mihai Viteazul.

Grigore Ureche relatează apoi , cum în lupta de la Codrii Cosminului , Sf. Dumitru l-ar fi ajutat pe Ștefan cel Mare să iasă biruitor.

Prima culegere de legende poate fi socotită ,, O samă de cuvinte,, a lui Ion Neculce. Aceste mărturii firave confirmă existența sigură a narațiunilor folclorice și la protipendada feudală, cu toate că ele ajung să fie depreciate de către boierii învățați în căutare de surse istorice pentru a scrie cronica țării lor.

Legendele se spun atunci când discuția generală se oprește asupra unui fenomen care suscită în chip deosebit atenția ascultătorilor. În folclorul european se disting două categorii de narațiuni , potrivit celor două atitudini referitoare la veracitatea acestora. Legenda –cu subspeciile ei , mitul, tradițiile – este prin specificul ei veridică, pretinde ascultătorilor încredere absolută în relatările ei. Celelalte specii – basmul despre animale, basmul fantastic, snoava – sunt verosimile, adică s-au putut întâmpla cândva in trecut. Legenda, când nu mai e crezută dispare sau se transformă în altă specie. Termenul popular pentru legendă e cel de poveste, folosit pretutindeni în țara noastră. În folcloristica noastră s-a adoptat cuvântul legendă, care denumește aproape toate subspeciile ei.

Petre Ispirescu își intitula culegerea de povești,, Legendele sau Basmele Românilor ,, și confuzia a dăinuit multă vreme.

B.P. Hașdeu a încercat să încetățenească termenul ,, deceu,, prin care vroia să desemneze această specie – mai cu seamă legenda etiologică dar cuvântul nu s-a impus. Se mai întrebuințează termenii ,, mit ,, și ,, tradiții ,, cu multe înțelesuri.

Legenda e o narațiune care caută să explice obârșia unui fenomen a unui aspect de detaliu chiar , sau să comenteze și să comemoreze fapte și figuri de seamă din trecutul maselor populare. Prin însăși structura ei , legenda are o funcție didactică. Imboldul care a generat legenda a fost spiritul de curiozitate, setea de cunoaștere a lumii înconjurătoare cu toate tainele ei. Faptele au fost văzute de pe o poziție științifică populară de la nivelul omului , necărturar la care imaginația si sistemul magic de asociere a ținut locul gândirii logice și verificării experimentale. Legenda pretinde că relatează adevărul și ca atare ea se cere crezută fără șovăire. De îndată ce ascultătorii se îndoiesc de veracitatea ei , ea dispare sau se transformă în altă specie narativă. Fiindcă în ea primează intenția științifică, legenda e mai puțin poetică decât celelalte specii epice; povestitorul e preocupat de miezul faptului , de dimensiunile lui impresionante, nu de maniera narativă care de data aceasta e complet subordonată intenției de a contura fenomenul comentat cu cât mai multă claritate și evidență. Din cele mai vechi timpuri omul a fost atras în chip deosebit de aspectele neobișnuite ale fenomenelor , de ciudățeniile naturii, care îi ațâțau curiozitatea. Imaginația populară și-a închipuit aceste ciudățenii ca rezultate ale unor catastrofe. De aceea , în genere , legenda are un final tragic, uneori deosebit de impresionant, încheindu-se cu mențiunea caracteristică ,, de atunci ,, …. A rămas cutare aspect în forma lui de azi. Deoarece legenda tinde să explice să dea informații despre anumite fapte petrecute in anumite părți și la anumite ființe , ea e aproape întotdeauna localizată, legată de anumite locuri, de anumite ființe sau specii. Chiar legendele migratorii care au o putere de circulație aproape similară cu cea a celorlalte specii înfățișează de fiecare dată faptele ca petrecându-se în cutare loc și la cutare ființe cunoscute povestitorilor din acea parte de lume. În limba latină termenul de legenda – ce înseamnă o veste sfântă , citire de cărți sfinte , de narațiuni în care se povestesc faptele sfinților , ale eroilor mitici sau mitizați. Legenda este definită ca ,, specie a literaturii populare , în versuri , dar mai ales în proză redusă ca dimensiune în care prin evenimente miraculoase sau chiar fantastice , tinde să dea o explicație genetică și în general cauzală unor fenomene, întâmplări, caracteristici ale plantelor animalelor, omului,, (dicționar de termeni literari, p.223)

Elementele fantastice și miraculoase din legende sunt axate pe fondul real al unei întâmplări istorice sau pe miezul imaginar a unei închipuiri mistice. Caracterul fantastic o apropie de basm și de zona unor vechi credințe și superstiții populare așa după cum filonul istoric o apropie de tradiție și adesea chiar de snoave. Ea nici nu se poate defini ca gen independent distinct numai după criterii de ordin estetic pentru că legenda împrumută modurile de realizare artistică de la celelalte specii ale prozei epice populare. Definiția ei are un sens etiologic funcțional , deoarece caută să explice originea, existența și specificul unor ființe, lucruri din lumea înconjurătoare. Caracterul etiologic îi asigură acestei specii apartenența la genul epic.

Legendele nu erau considerate ficțiuni ca basmele, ci erau crezute ca adevăruri suficiente de natură cvasiștiințifică, pentru înțelegerea și explicarea fenomenelor naturale și sociale. Astăzi nimeni nu mai crede în adevărul conținutului lor legendele justificându-și existența prin valoarea lor artistică, prin respectul față de tradiție și prin faptul că ne permit înțelegerea diferitelor concepții despre viață și lume.

În general legendele trimit fascicole de lumină spre momentele și împrejurările în care au luat naștere o cetate , un oraș o viețuitoare sau o plantă, spre evenimente istorice deosebite, spre faptele ieșite din comun ale unor personalități , fapte care au căpătat aura de legendă. Din motive diferite s-au țesut adevărate legende în jurul unor personalități precum : Isus Hristos, Alexandru Macedon , Ștefan cel Mare , Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza. Creatorul anonim le-a încorporat în narațiuni care cuprind pe lângă filonul epic, pilde de conduită morală , exemple de înțelepciune și virtute. Ele au circulat pe cale orală din generație în generație fiind incluse în culegerile folcloriștilor apoi au ispitit imaginația scriitorilor, care au reluat și amplificat sâmburele de adevăr, dând noi conotații acestuia și creând legenda cultă. Scriitori tratează subiecte identice ori asemănătoare, insă cu mijloace artistice rafinate exprimate într-o limbă care conține deopotrivă talentul și originalitatea acestora. Problematica abordată de către creatorul anonim sau de cel cult este diversă. Ea are o sferă de cuprindere foarte largă, de la evenimente cosmice și sociale , la tradiții și nivel de civilizație de la forme de cultură și evenimente istorice la credințe și virtuți general umane. Temele fundamentale cele mai frecvente sunt : dragostea pentru natura strămoșească , prietenia și sentimentul iubirii, întrajutorarea și sacrificiul pentru binele celor mulți, admirația și prețuirea marilor personalități pentru faptele lor exemplare.

Dintre toate speciile orale legenda are cea mai mare vechime. În stabilirea primatului genetic ala cestei specii a literaturii populare sa pornit de la relevarea funcției rituale pe care au avut-o legendele în ceremonialurile de venerare a ființelor mitologice în antichitate și la popoarele primitive.

Lungul proces de desacralizare a textelor rituale a cuprins și legendele care și-au modificat funcția, devenind cu vremea texte de ascultare și evoluând către basm. Legendele sunt narațiuni de mici dimensiuni. Structura lor compozițională se aseamănă cu cea a basmelor despre animale și a snoavelor. Personajele pe care le animă sunt puține la număr și au trăsături precis conturate. În prealabil, faptele, și mai cu seamă personajele suferă o operație involuntară de argumentare. Creatorul popular proiectează asupra lor o doză puternică de simpatie sau antipatie. Spre deosebire de alte specii ale prozei orale legenda le impune destinatarilor încredere absolută în adevărul discursului narativ. Legendele ocupă un loc central în evoluția literară.

Legenda este o narativizare a mitului sau a unor evenimente raportate la mit. În esență legenda explică un fapt real sau considerat a fi real și include motive fabuloase sau supra naturale.

Dicționarul de terminologie literară definește legenda ,,… o specie a genului epic , o narațiune în versuri sau în proză , amestec de adevăr și ficțiune cu privire la originea unor ființe lucruri momente istorice , ținuturi sau fapte ale unor eroi ,, (C.Fierăscu, Gheorghe Ghiță, Dicționar de terminologie literară, p. 301)

Știința folcloristică definește legenda ca o creație literar-artistică la interferența dintre basm și mit , în care explicațiile cu elementele fantastice și miraculoase , pornesc de la un fond real sau de la un adevăr științific cărora li se adaugă uneori un înveliș de glumă, încât deseori acțiunea concentrată alunecă nu numai spre basm ci și spre snoavă.

Clasificarea legendelor

Fondul românesc de legende este foarte bogat iar cele mai multe au un evident caracter național. Tipologia legendelor românești aflate încă în curs de elaborare cuprind aproximativ cinci mii de tipuri narative. Legendele au o tematică excesiv de mare și diversă. De la originea universului până la explicarea întemeierii cutărui sat și la pomenirea faptelor cutărui erou cu totul local , câmpul de investigații stă deschis în fața legendei în toată felurimea lui. Astfel că au putut fi identificate după conținutul și adevărul exprimat următoarele subspecii:

legenda mitologică;

legenda religioasă;

legenda etiologică;

legenda istorică;

legenda geografică;

legenda cultă

Având o funcție predominant cognitivă, legenda oferă o explicație științifică a fenomenelor naturale înconjurătoare, la nivelul cunoștințelor și credințelor omului simplu.

Un grup însemnat din masa legendelor etiologice e reprezentat de legendele cosmogonice.

În concepția populară a românilor cosmosul este rezultatul efortului constructiv al broaștei, care preexistă cosmosului și trăiește in apele primordiale. La porunca demiurgului , ea se scufundă în adâncuri și scoate la suprafață o ,, sămânță de pământ,,, care crescând și întinzându-se va lua locul apelor.

Se produce astfel o inversare a situației inițiale pământul aflat sub ape se ridică deasupra, în timp ce apele aflate deasupra ajung dedesubt. Cresc excesiv pământul se dovedește a fi mai întins decât bolta cerească. Neputând rezolva această problemă, divinitatea apelează la ajutorul ariciului, un alt animal preexistent care sugerează încredințarea pământului , cu alte cuvinte , crearea munților, dealurilor și văilor, în felul acesta, pământul zbutește să încapă sub cer.

Într-o serie de texte creația este rezultatul colaborării a două divinități aflate la opoziție ; perechea generală, ,, Fărtatul;; Nefărtatul,, iar în alte versuri, ,,Dumnezeu și Dracul.

B.P.Hașdeu și N.Cartojan au văzut în asemenea texte o influență a bogomilismului asupra culturii populare românești.

Cercetările ulterioare reexaminează însă această ipoteză. Identificând legende cu conținut similar în arii culturale care nu s-au aflat sub influența ereziilor creștine orientale, Mircea Eliade susține pe bună dreptate că legendele cismogonice românești nu au un mod necesar legături cu bogomilismul.

Pe de altă parte circulația paralelă a unor texte literare în care geneza cosmosului se datorează unor eroi – creatori sunt animale și a altora în care eroii – creatori sunt antropomorfi le-a sugerat folcloriștilor ipoteza unor straturi istorice distincte în existența legendelor cosmogonice. Potrivit acestor ipoteze , eroii – creatori animale ar ilustra un strat cultural arhaic , în vreme ce legendele în care eroii – creatori sunt divinități antropomorfe ar ilustra un strat cultural nou.

Legendele în care este pus în evidență contrastul dintre cei buni și cei răi au o circulație largă atât la noi cât și în restul Europei (cei buni sunt răsplătiți după cuviință, iar cei răi sunt pedepsiți ).

Legendele etiologice realizează o investigare a universului, cuprinzând cerul, văzduhul cu fenomenele lui, pământul cu formele lui ciudate de relief.

Legendele mitologice sunt povestiri despre relațiile omului cu ființele supranaturale. Aceste relații le regăsim și în basmul fantastic. Ele pun în evidență sistemul popular de datini , practici magice și interdicții asociate credinței în aceste ființe supranaturale.

Cum un număr însemnat de reprezentări mitologice acționează malefic asupra individului și a colectivității, cunoașterea legendelor, reprezintă un mijloc de apărare față de atacul forțelor răului.

Reprezentările malefice puteau venii din medii diverse: apă, pădure ,cer, dar individul putea cădea victimă și semenilor săi vii sau morți, metamorfozați în ființe demonice ( pricolici, moroi, strigoi)

Legendele mitologice reflectă de asemenea credința că acțiunile nefaste ale ființelor supranaturale puteau tulbura nu doar liniștea uni individ izolat, ci și pe a cea a întregii comunități – acțiunile malefice ale strigoiului, fetei pădurii și solomonarului depășesc destinul personal și pot influența negativ familii, vecini și nea,uri .

În comunitățile în care credința în aceste ființe supranaturale este încă vie, cunoașterea modului lor de acțiune, a interdicțiilor ce se cer respectate pentru a evita contactul cu ele și a modalității de eliberare în cazul în care se produce acest contact devine esențială. Supraviețuirea este de neconceput în afara cunoștințelor de religie populară.

O serie de texte despre științe benefice sau ambivalente – malefice și benefice întregesc repertoriul legendelor mitologice.

Legendele hagiografice sunt autohtonizări ale miturilor creștine și se apropie de legendele mitologice. Ele sunt de proveniență cărturărească sau apocrifă, cuprinzând povestiri despre viețile sfinților sau personaje biblice.

Imaginația populară a dat o interpretare neașteptată acestor personaje încărcându-le cu semnificații calități și masaje inexistente în cărțile sfinte sau prezentându-le chiar în contradicție cu dogma creștină.

Unele personaje biblice, mai ales Sf. Petru , au devenit cu timpul personaje de snoavă punându-se pe seama lor întâmplări comice.

În marele fond de legende populare, cele istorice formează stratul cel mai recent. Legendele istorice înglobează narațiuni bazate pe nuclee sau segmente ale istoriei naționale, prezentând eroi civilizatori , reali sau fabuloși, întemeietor de forme culturale. Fiecare colectivitate are istoria sa bazată pe mituri, tradiții și legende. Din repertoriul național de legende istorice , doua tipuri se bucură de un înalt prestigiu:

a. legende despre eroii sociali și naționali: voievozi înțelepți cu dragoste de țară și popor;

b. legende despre evenimentele care au marcat viața colectivității cum ar fi : înfrângerea cotropitorilor, pedepsirea boierilor țărani.

Ele descriu viața si faptele de arme ale unor domnitori ( Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Alexandru Ioan Cuza, Carol I ) haiduci sau eroi populari. Numeroase acte ale personajelor istorice care au căpătat imaginație populară constituie nucleul unor povestiri independente. Acestea sunt grupate pe tipuri și cunosc variante. De pildă , legendele populare despre rolul jucat de regele Carol I în obținerea independenței naționale se împart în trei tipuri distincte:

– Carol îi ajută pe ruși care au început războiul împotriva turcilor;

– asediul Plevnei (Carol și Curcanii )

– Carol scapă țara de turci

Legenda se hrănește din orice categorie: de a adăuga de la sine la realitatea pe care o observă, de a învesti cu atribute pe care nu le are, adică de a exagera. Prin această operație, realitatea a devenit mit. Legendele se nasc în diferite modalități – in funcție de mentalitatea creatorului.

Sunt unele legende care înfățișează caracteristici care aparțin la două categorii: sunt unele personalități care au suferit o mitizare puternică , astfel că legendele sunt istoric – comice.

În legendele religioase se întâlnesc figuri cu trăsături mitice adică precreștine. Dumnezeu și Dracu au puteri discreționare, inclusiv cu privire la soarta cosmosului – ilustrată de legendele etiologice și escatologice. Cele mai multe situații pun legenda alături de poveste , de istorioară. În realitate aceasta este o povestire în care răzbate nevoia de concret , de anecdotic fapt ce o apropie de snoavă cu personaje asemănătoare cu Păcală , pline de pitoresc, cu replici imprevizibile ( un ostaș de-al lui Țepeș ). În acest exemplu, ostașul român exprimă ideea și concepția că demnitatea și credința patriotică sunt mai presus decât orice bogăție sau rang.

Modurile diverse în care oamenii și-au reprezentat formarea și constituire universului se pot repartiza în trei categorii. Există mai întâi concepția zoomorfă care se formulează astfel: oamenii, stâncile, stelele, zeii, eroii – civilizatori erau la origine ființe cu formă animală și nu au căpătat decât mai târziu forma lor actuală. Tocmai la explicarea acestor transformări ser4vește un anumit tip de legende a căror extindere variază cu populațiile.

Urmează concepția antropomorfă. Animalele , stâncile , demonii, zeii erau la început ființe cu forme umane, acestea puteau fi pitici sau giganți înzestrați cu un singur ochi sau cu șase brațe.

Punctele de contact dintre cele două concepții sunt marcate în:

a. legendele despre metamorfozarea oamenilor în animale sau a animalelor în oameni :lupi – garu

b. legendele care pun în scenă monștrii hibrizi : tauri cu chip de om, zeități egiptene , himere , sirene , etc.

A treia concepție din care derivă clasificarea noastră științifică lasă științelor și obiectelor autonomia lor specifică.

Pe aceasta concepție se fundamentează legendele cu baza astronomică despre situarea și mișcările corpurilor cerești.

3.3. Trăsături și caracteristici ale legendelor

Ceea ce caracterizează legenda este o anumită încordare care o străbate de la început până la sfârșit. Ascultătorii simt că se întâmplă ceva neobișnuit care ațâță curiozitatea și zguduie sufletul.

Catastrofa finală e așteptată cu sufletul la gură. O undă de seriozitate , gravă, deseori petrecută în tăcere își pune pecetea ei caracteristică pe atmosfera care învăluie ascultătorii. De aceea povestirea legendelor nu se succede in șir ca la basme și snoave ci în chip accidental, atunci când faptul comentat de legendă este adus prin cine știe ce asocieri în atenția grupului de oameni întruniți pentru alte scopuri decât ascultarea de legende. Această tensiune internă, prevestitoare de deznodăminte tragice vine în îmbinarea ciudată dintre cele două lumi în care se desfășoară acțiunea: tărâmul nostru și tărâmul celălalt în care sălăjluiesc ființele supranaturale.

Trecerea de la un tărâm la celălalt se face prin forțarea ordinei existente prin tulburarea legilor firești. Pătrunderea omului în lumea de dincolo sau ivirea ființelor supra sau subpământene printre oameni înseamnă neobișnuitul prevestitor de calamități.

Neobișnuitul este caracteristica de căpetenie a faptelor relatate în legende . Pactul cu diavolul pentru o viață de huzur , invitarea profanatorului de morminte de către mortul de pe celălalt tărâm la masa lui răpirea flăcăului din horă de către zânele dansatoare neobosite , comorile lăsate de către hoți prin peșteri tainice și greu accesibile, care sunt păzite de șerpi sau alte ființe înspăimântătoare , sunt lucruri nefirești care se petrec în mod excepțional. Sufletul omenesc se simțea puternic zguduit de cele mai multe ori neputincios în a le înlătura consecința nefastă și se pleacă sub puterea forțelor presupuse mai tari care îi trezeau fiori de teamă și sentimentul minciunii lui omenești.

De asemenea , personalitățile istorice au însușiri istorice neobișnuite, absente la ceilalți muritori de rând sau acționează altfel decât arată normele curente și acestea explică mărimea lor în memoria populară. În genere , legenda e scurtă alcătuită dintr-un singur episod , rareori este pluriepisodică și atunci este , de obicei legendă – basm.

Ca vechime se pare că legenda ar fi specia cea mai veche. Astăzi cercetătorii sunt înclinați să socotească legenda ca specia primară din care, prin evoluție s-a desprins basmul. Confuzia care s-a constatat la popoarele primitive sau pe un stadiu mai puțin evoluat între basm si legendă, ușurința cu care o legendă poate deveni simplă narațiune de ascultare, confirmă această ipoteză. De altfel legenda este atestată istoricește din cele mai vechi timpuri înaintea basmului și snoavei.

Inițial , legenda a avut o funcție cultică mult mai mare decât în epoca modernă. O parte însemnată a ceremonialului constă în relatarea isprăvilor zeului sau eroului venerat și rostul ei sacru , explică de ce legenda s-a bucurat de timpuriu de atenția preoților, care au consemnat câteva din scrierile antice.

Mai târziu, s-au înmulțit și legendele cu funcție profană, didactică, destinată simplei ascultări din partea celor care erau dornici să cunoască minunățiile lumii.

3.4 Legende din literatura universală

Literatura universală cuprinde un repertoriu bogat de legende mitologice , religioase și istorice care reflectă fie momente cruciale din istoria popoarelor fie un mod propriu de interpretare a fenomenelor cosmice și naturale , fie aspirația omului spre fericire. Majoritatea legendelor mitologice au fost traduse prelucrate sau repovestite în limba română de către scriitori sau cărturarii noștri. În perioada interbelică au fost traduse și adaptate legendele mitologice grecești și române de către istoricul și profesorul G.Popa Lisseanu. După 1960,ele au fost repovestite de scriitorul Alexandru Mitru, care , ulterior nea redat în haină românească și câteva din marile legende ale Evului Mediu occidentul

desigur, cele mai cunoscute și citite sunt ,, Legendele Olimpului,, pentru-că reflectă o lume asemănătoare celei din basme de care copii nu s-au despărțit încă. Miracolul însoțește mereu faptele zeilor care trăiesc într-un univers accesibil micilor cititori. Aceștia se bucură când zeii și zeițele protectoare mijlocesc reușita în bine a pământenilor , după cum dezaprobă și suferă atunci când intervenția puternicilor din Olimp aduce nenorociri oamenilor. Pentru ei , legenda mitologică legată de numele lui ,, Prometeu,, constituie o altă ipostază a eroului din basm care luptă cu forțe antagonice pentru a impune un principiu moral favorabil oamenilor obișnuiți. Prometeu este un titan , un semizeu care sa revoltat împotriva lui Zeus și a furat focul din vatra lui Efaistos, pentru a-l aduce pe Pământ și a-l dărui oamenilor care au putut trăi astăzi mai ușor. Îndrăzneala lui a fost aspru pedepsită de stăpânul Olimpului , care poruncește să fie trimis un vultur pentru a-i mânca ficatul. Cum trupul său se regenera peste noapte și era din nou sfâșiat de vultur , Prometeu era sortit unui chin veșnic. Însă Herakles ( Hercule ) îl eliberează de torturile la care era supus , rupându-i lanțurile și ucigând vulturul cu o săgeată. În explicarea mitului se va porni de la etimologia greacă a termenului, unde Prometeu înseamnă previziune, prudență, dar fiind descendent al titanilor , el va fi marcat mereu de gândul răzvrătirii, al revoltei spiritului care vrea să devină egalul inteligenței supreme. Prin ipostaza sa de revoltat care dorește statornicia unei noi condiții umane Prometeu este un ,, arthetip ,,deci legenda se sprijină pe un mit. Prin felul cum națiunea explică originea unui fenomen – focul – ea este o legendă localizata spiritual în Grecia Antică și geografic în munții Caucaz.

Legenda lui Prometeu a devenit de-a lungul vremii un motiv literar , un motiv de inspira ție pentru scriitorii de pretutindeni. În literatura universală sunt cunoscute operele axate pe acest motiv de anticul Echil , apoi de romanticii englezi Byron și Sherlly, iar în literatura română de Victor Eftimiu, Al. Philippide și alții.

b. cele mai multe legende religioase se referă la Isus Hristos. Prin viața și faptele sale, fascinează generații după generații de credincioși. Legendele care s-au țesut în jurul lui colaborate cu pasajele din ,, Noul Testament,, , mijlocesc nu numai o lectură atractivă ci și una informativ-formativă, pentru cititorii tineri. Cartea sfântă conține o sumedenie de mituri și pilde de conduită morală cu ajutorul cărora școlarul își clădește o cultură solidă. Tot o dată, el vine în contact cu înțelepciunea încorporată în versetele din Biblie , prilej de purificare morală și de formare a unui caracter bazat pe noțiunile de cinste și adevăr , de respect și întrajutorare a semenului , luând mereu exemplu lui Isus și al apostolilor săi. Bineînțeles , pentru atingerea acestor deziderate nu este recomandabilă citirea repetată și obositoare a pasajelor din Biblie , ci tocmai a legendelor create în jurul marilor personalități ale creștinismului. Aici educatorul va manifesta maximă exigență în selectarea unor legende scurte și care să nu compromită prin nivelul lor artistic viețile și faptele sfinților.

Cartea scriitoarei Selma Lagerloff ,, legende despre Isus ,, întrunește tocmai condițiile amintite mai sus. De obicei, scriitoarea dezvoltă câte un pasaj din relatările apostolilor cu privire la un episod din viața lui Hristos. Cele mai reușite sunt legendele :

Fuga din Egipt

Fântâna celor trei magi

Copilul din Bethleem

În Nazaret

Scriitoarea situează tema narațiunilor la confluența dintre realitatea biblică și ficțiune unde metafora și personificarea creează atmosfera relatării unor fapte neobișnuite. De pildă ,, Fuga în Egipt ,, este un ,,monolog ,, al celui mai înalt și mai bătrân curmal din pustiul aspru al Răsăritului. Călătorii caravanelor știau că el a fost sădit de regina Salba a Egiptului care se despărțea aici de înțeleptul Solomon , căruia îi făcuse o vizită, fiind impresionată de măreția și înțelepciunea lui. Ea dorește ca pomul respectiv să dăinuiască până când va apărea în Iudeea un rege mai înțelept decât Solomon căruia i se dusese vestea pentru sfaturile și premonițiile date din Orientul Antic , venit să-l consulte. Acest lucru se întâmplă când familia pruncului Isus este nevoită să fugă în țara vecină, de planurile de ucigaș ale lui Irod adăpostindu-se in frunzele curmalului , care se apleacă la dorința pruncului pentru a hrăni familia transfugă. După plecarea lor, oamenii alte caverne observă că vârful curmalului începuse să se usuce. Legenda oferă educatorilor și micilor cititori prilejul de a releva semnificația fugii din Egipt și mai ales a întoarcerii de dincolo a viitorului mântuitor.

Tot atât de inspirat concepută este legenda intitulată ,, Fântâna celor trei Magi,,. Din ,, Evanghelia după Matei,, aflăm de sosirea la Ierusalim apoi la Bethleem , a magilor de la Răsărit , călăuziți spre orașul unde s-a născut Isus , Împăratul Iudeilor , de vestita stea care se oprește deasupra lăcașului sfânt. După ce s-au închinat Pruncului și Mariei , și au lăsat darurile aduse (aur, smirnă și tămâie ) ei s-au întors în țara lor pe alt drum , fără al mai înstiința pe Irod împăratul. Aceasta este realitatea biblică.

În legenda Salmei Largerloff , cititorul face cunoștință cu un personaj din basm, întruchipare a răului Seceta , care din instinct malefic seacă toate fântânile din preajma cetății Iudeii și se oprește pe marginea ,, Fântânii Înțelepților,, sau a celor trei magi. Aici o apucă înserarea , fiind înconjurată de fantome , văzând în halucinațiile ei sosirea unei caverne cu trei bărbați , cărora Seceta le relatează călătoria celor trei magi spre Bethleem . când aceștia se închină Pruncului Isus , fiul Mariei pune mâna pe capul lor și ,, bătrânul întineri , leprosul se vindecă, arabul se albi,,. Abia la sfârșitul povestirii, Seceta i-și dă seama că oamenii din fața sa sunt cei trei crai, sosiți cu cămilele pentru a umple din nou vestita fântână cu apă din Paradis. De aceea pleacă ângrozită , fără să poată seca ultima fântână din pustiul iudeii.

Legenda aceasta oferă o explicație , pe cât de inspirată pe atât de accesibilă copiilor , a unui mit care a intrat în colindele și obiceiurile de Crăciun a tuturor popoarelor creștine.

Dacă în această legendă întâmplările sunt ajutate să se petreacă prin miracolul creștin , cele povestite in ,, marile legende istorice,, de pretutindeni aparțin oamenilor înzestrați cu calități deosebite. Cercetând variantele populare a legendelor populare din Franța, Anglia, Spania , Germania , Rusia Alexandru Mitru a prezentat pe eroi lor cu trăsături prețuite de popor : dragostea de țară, eroism , respingerea minciunii, cultivarea prieteniei printre oameni. Aceste calități le găsim la Rolland, Cidul, Igor, la Cavalerii Mesei Rotunde. Apoi localizarea în timp și spațiu e mai aproape de adevărul istoric decât în cazul literaturii hagiogeografice.

Alt poem legendar , ’’Cântecul Nibelungilor ’’ este rezultatul din prelucrarea

mai multor legende care au circulat pe teritoriul Germaniei, Austriei, dar și în Scandinavia , Islanda și Groenlanda. Întâi a circulat pe cale orală , apoi a fost fixata in scris la începutul secolului al XII – lea, având 39 de cânturi, împărțite în două părți.

Eroul primei părți este Siegfried, cel care cucerise comoara celor doi frați Nibelungi, după ce îl omorâse pe piticul Albrich și pe balaurul în sângele căruia scăldându-se, devenise invulnerabil, cu excepția unei mici porțiuni între umeri , unde se lipise o frunză de tei.

Când ajunge la Worms, cetatea de pe Rin a lui Gunther regele burgunzilor, Siegfried se îndrăgostește de frumoasa Krimhlaid, sora suveranului. Gunther îi promite mâna ei cu condiția ca Siegfried să-l ajute să o cucerească pe Brunehilde , regina Islandei care-și punea la încercare pețitorii. Cu ajutorul mantiei sale fermecate, care-l făcea invizibil, Siegfried îl ajută pe Gunter, care se căsătorește cu Brunechilde în ziua în care beroul o ia de soție pe Krimhilde. Când află de înșelăciune, Brunechild se răzbună pe Siegfried cu ajutorul războinicului Hagen, care, știind de locul vulnerabil de pe trupul lui Siegfried îl ucide la o vânătoare.

Citind ,, Cântecul Nibelungilor,, legendă germană din veacul al XIII-lea copii fac cunoștință cu Siegfried viteazul fără prihană, cu Hagen, implicabilul instrument al destinului cu Brunechilde , personificarea tragică a răzbunării.

În toate aceste poeme epice, tradiția istorică este înveșmântată în haină literară, miraculosul( prin alegoria visului) intervine destul de des în depănarea evenimentelor cu nimb de legendă. De acea spun istoricii, nu se poate avea încredere absolută în fundul istoric mal legendelor epice, după cum nu se poate respinge în totalitate tradiția istorică prin considerarea acestor opere ca rod pur al imaginației mitologice și literare.

3.5 Legendele populare românești

Literatura română este bogată în legende populare și culte, multe dintre ele cu subiecte religioase, istorice și eografice.

În privința ,, legendelor religioase,, , au existat în trecut, după cum există și astăzi scrieri mimetice, de popularizare sau de parafrazare prozaică a miturilor din Cartea sfânta. De această factură sunt, de pildă: ,, Biblia povestită copiilor,, de Anne Vries și ,, Leagănul de Aur,, de Traian Dorz. Sunt folositoare pentru că înlesnesc familiarizarea micilor cititori cu ,, Comorile Bibliei,,

a. ,, Cartea legendelor ,, a lui Ion Agârbiceanu oferă copiilor narațiuni scurte ( 45 la număr), accesibile și colorate de fantezia prozatorului , impresionate prin limbajul ușor arhaic si popular, în care termenii biblici sunt absorbiți în anecdota fiecărei bucăți.

Curiozitatea și interesul celor mici este mereu întreținută de ,, eroul,, care ieste de o vârstă cu ei. Universul cărții se dezvoltă concentric, adică în jurul pruncului Isus și a părinților săi, Iosif și Maria, care constituie nucleul majorității legendelor, se adaugă mereu alte personaje, unele păstrând numele din Biblie : Iuda, Irod, Pilar, Magdalena, Iosif și Ioan Botezătoru. Apoi , mișcarea epică sub forma permanentei ,, călătorii a sfintei familii asigură ritmul alert a relatării și totodată, lărgește orizontul de cunoaștere a cititorului , care ,, vizitează,, imaginar țara și locurile pe unde a călcat Mântuitoru: Iudeea și Galileea , Bethleem, Nazaret, Ierusalim. Pe de altă parte , cititorul mic era obișnuit cu miraculosul din basme. În legendele lui Agârbiceanu el se familiarizează cu ,, taina,, și ,, minunile,, credinței creștine. Fiecare legendă în parte se află sub semnul ,, neprevăzutului,, vădit în psihologia mulțimii, în visele personajelor, în comportamentul animalelor , în freamătul naturii toate simțind , prin prezența lui Isus Hristos , atingerea și trăirea a unei ,,stări mistice,, purificatoare pe plan moral și revelatoare de adevăr pe planul cunoașterii.

Pentru a mijloci transferul cititorului de la realitatea biblică spre cea bazată pe mijloacele literaturii, scriitorul apelează la personificări, comparații și metafore accesibile celor mici. De pildă, o păsărică are gura roșie pentru-că a smuls un spin din cununa care producea sângerări condamnatului în drumul său spre Golgota; scufița copilului Isus pusă pe tulpina uscată a unui spin o preface în lujer verde în care strălucește o floare albă ca zăpada , deschisă ca un potir de cristal,,. În felul acesta, autorul legendelor concepe miracolul creștin și taina de comunicare cu fiul lui Dumnezeu.

Universul legendelor se întregește cu acele mici întâmplări cu caracter ludic, trăite de Maria și Pruncul Isus:

joaca în casă și ogradă;

primele jocuri și cântece;

mersul după apă la fântână;

drumul făcut cu măgărușul la fântână;

plăcerea produsă de munca de tâmplar;

ajutorarea bolnavilor;

îngrijirea albinelor;

Aceste fapte și predispoziții specifice activității diurne, obișnuite, plac copiilor care sunt mereu înclinați spre a se iniția în ceva, însă ele generează, de multe ori gesturi și semnificații morale care țin de conduita creștină: să nu lovești pe semenul său, să respecți credința și pe oamenii mari, să recunoști greșelile săvârșite, să nu cauți prilej de răzbunare, și să dovedești capacitatea de ai ierta pe cei care ți-au făcut vreun rău.

În literatura română, ,, legendele cu subiecte istorice,, ocupă un loc privilegiat. Multe din ele sunt evocări ale unor personalități precum: Dragoș Vodă, Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân , Mihai Viteazul etc. creatorul anonim evidențiază iscusința militară înțelepciunea spiritul de dreptate al acestora. Fiecare legendă populară conține un sâmbure de adevăr cu privire la faptele marilor voievozi, la nașterea unor monumente de artă, îndeosebi mănăstiri, la gesturile unor cărturari din trecutul culturii noastre.

Copiii citesc cu interes legendele scurte, în versuri sau proză, despre oameni și vremuri de altădată, fie din curiozitatea vârstei, fie din dorința ,, evadării,, în alte timpuri și împrejurări, captivați de atmosfera, de arhaitatea celor povestite sau de un cât de mic element de ,, senzațional,, care le stimulează imaginația.

Dintre legendele brodate în jurul unor cărturari , amintim: ,, Miron Costin și Vizirul ,, , ,, Nestor Ureche și Sihastrul,, iar dintre legendele toponimice, care indică ceva în legătură cu denumirea unor cetăți, mănăstiri, forme de relief , localități:,, Povestea Vrancei,, legenda Sibiului, Întemeierea Sucevei etc.

Unele legende explică originea și numele unor plante și păsări :,, legende albinei,, de George Coșbuc, ,, Privighetoare,, de Al. Odobescu , ,,Sticletele „ de M.Sadoveanu.

Dimitrie Bolintineanu a fost scriitorul pașoptist care a impus legenda istorică în literatura română.

Cunoscutele creații în versuri , ,,Legende istorice „ veneau la timp potrivit pentru a răspunde programului ,,Daciei literare,, și curentului romantic al vremii. Apelul la trecut ,la figurile lui proeminente era făcut cu scopul de a trezi sentimentele patriotice ale conemporanilor poetului.

De aceea el aduce în scenă personalități precum:Mircea, Ștefan, Vlad Țepeș, Neagoe Basarab, Petru Rareș, Mihai Viteazul. Acestea apar în legendele intitulate: ,,Muma lui Ștefan cel Mare ’’ , ,,Mircea cel Mare și solii ’’ , ,,Preda Buzescu ’’ etc.

Mai mult balade decât legende ,creațiile lui Bolintineanu sunt compuse într-o schemă compozițională care se repetă :decorul,conflictul, discursul eroului și deznodământul. Personajele sale sunt create din exterior, prin acumulare de gesturi și culori pe care poetul le ordonează simplist. El împrumută de la romanticii occidentali gesturi ritualice,fastul banchetelor și retorica discursului. Acțiunea epică se reduce la o strofă sau chiar un vers, după ce personajul ține , într-un decor nocturn , bine regizat , un lung discurs :

,, Ștefan se întoarce și din cornu-i sună;

Oastea lui zdrobită de prin văi adună.

Lupta iar începe… Dușmanii zdrobiți

Cad ca niște spice, de securi loviți. ’’

Relatarea luptelor se reduce la maximum în majoritatea legendelor . În schimb, eroii fie că sunt domnitori, boieri sau domnițe sunt cu toții patrioți și își exprimă patriotismul în discursuri pline de sentințe și maxime mobilizatoare , cu aluzii la contemporanii scriitorului :

,, Cel ce pentru lege, pentru țară moare

Vede a sa moarte ca o sărbătoare!

,,Viitor de aur țara noastră are

Și prevăz prin secoli a ei înălțare.’’

Aceste versuri patetice ,însoțite de gesturi exemplare prin semnificația lor patriotică au menirea să trezească contemporanilor poetului sentimentul demnității naționale, ideea luptei pentru libertate,pentru emancipare națională într-o epocă în care țările române se aflau încă sub jugul turcesc.

Văzute de scriitor prin prisma idealurilor vremii sale,personajele nu au o viață sufletească proprie, ele au însușiri comune, universale: sentimentul datoriei față de țară , bărbăția în luptă, demnitatea, generozitatea și cavalerismul.

Valoarea literară a legendelor lui Bolintineanu, constă,așa cum remarca George Călinescu în acustica lor, în muzicalitatea uneori onomatopeică a versurilor, care au o cadență remarcabilă și o rimă, în majoritatea cazurilor , împerecheată, în sprijinul și sfera creațiilor literare.

Sensibilitatea pentru peisaj, pentru natura văzută mai ales nocturn o datorează romantismului. Discursul se desfășoară într-un cadru măreț, fastuos, dar lipsit de varietate. Peisajul nu este localizat , paleta picturală a poetului este săracă , încât cititorul are impresia că poetul se repetă :

,, Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n poale un râu mititel,….’’

,, Ca un glob de aur luna strălucea
Și pe-o vale verde oștile dormea;
Dar pe-un vârf de munte stă Mihai la masă…’’

De asemenea , bătăliile se desfășoară adesea tot într-un peisaj lunar , cum se observă în legendele ,,Preda Buzescu ’’ ‚’’Groza Vornicul ’’ ‚’’Mihai revenind de la Dunăre ’’ ‚’’Popa Stoica ’’.

Natura , descrisă sumar , în aspectele ei senine și încântătoare, accentuează și mai mult caracterul idilic al legendelor istorice. Această notă se realizează prin epitetul ornat,cu funcție de atribut adjectival sau de nume predicativ :raze lucitoare,fată dulce.

Aceste epitete se repetă exagerat :alb,dalb,splendid,amoros,argintos.

Utilizarea epitetului la Bolintineanu constituie una dintre trăsăturile clasicismului său. Personificările realizează caracterul duios , sentimental al liricii sale:,,Soarele sărută Mureșul pe gene ’’. Comparația are de cele mai multe ori un caracter convențional:

’’Tu ,ce într-această nație creștină

Strălucești ca ziua într-a ta lumină .’’

În privința metaforei , poetul Bolintineanu se caracterizează tot prin lipsa de varietate repetându-i pe unii din înaintașii săi. Rareori reușește să lărgească universul metaforic al poeziei noastre:

’’Într-o sală-ntinsă , printre căpitani,

Stă pe tronu.i Mircea încărcat de ani .

Astfel ,printre trestii tinere-nverzite

Un stejar întinde brațe veștejite,

Astfel ,dupe dealuri verzi și numai flori

Sta bătrânul munte albit de ninsori .’’

(Goia , p. 74)

Ceea ce a constituit ținta atacurilor venite din partea criticilor literari a fost folosirea exagerată a diminutivelor , plăcute copiilor, dar respinse de limbajul poeziei moderne. Prin diminutive , poetul caută să confere grație și farmec personajelor feminine:

’’ Cu Mihai se vede tânăra domniță

Tremurând de spaimă ca o porumbiță.

Printre geana-i lungă a ei ochișori

Ard ca două stele ce lucesc la nori .’’

(Goia,p. 75)

În literatura română contemporană s-a continuat tradiția cultivării acestei specii , îndeosebi a legendei istorice si geografice. Printre scriitorii cunoscuți pentru creațiile lor, amintim pe Dumitru Almaș, Călin Gruia și Alexandru Mitru.

c. Cel mai fecund este scriitorul Alexandru Mitru , autorul mai multor volume :,, Copiii muntelui de aur ,’’ ,,Țara legendelor ‚’’ ,,Palatul de argint ‚’’ ,,Sabia de foc ‚’’ ,,Basmele mării ‚’’ .

Cu talentul de autentic povestitor Alexandru Mitru a imaginat și a compus legende legate de meleagurile noastre, de la munte la mare ,dar mai ales din Transilvania .

El a reușit astfel să dea tineretului și adulților niște cărți de ,,inițiere poetică’’. Pentru cunoașterea pământului românesc , geografia turistică

fiind dublată de una transfigurată, literară. Alexandru Mitru a știut să asculte freamătul pădurii, vuietul misterios al munților, urletul înspăimântător al mării.

A colindat țara și a căutat să-i arate frumusețile prin legendele încorporate în volumele sale . Volumul ’’În țara legendelor’’ cuprinde îndeosebi legende care explică artistic locuri , izvoare , râuri și obiceiuri din ținuturile străvechi ale Bihariei și ale munților Apuseni.

De pildă , în scrierea ‚’’Găina cu ouăle de aur ’’, este povestită legenda muntelui Găina și a localității Baia de Criș.

În legenda ’’Cei trei frați Criș’’ este relatată , ca într-un basm , povestea celor trei râuri din vestul Transilvaniei. Frații Criș se luptă cu uriașii și străpung munții pentru ca bogățiile furate de aceștia să fie înapoiate oamenilor. Sacrificiul moților este suprem , fiind metamorfozați în cele trei râuri , însă locuitorii munților au putut să se bucure, pentru totdeauna , de comorile munților. Narațiunea ’’Regina căpcăună și voinicii’’ conține legenda Oltului și Mureșului. Inspirat ,scriitorul imaginează lupta celor doi voinici, Mureș și Olt, feciorii bătrânului Hășmaș, cu căpcăunii care au năvălit în țară, în frunte cu regina lor ,Arghita. Cei doi frați cad în luptă și sângele lor se preface în cele două râuri.

Mai aproape de specificul legendei geografice , este narațiunea ‚’’Flăcăul care și-a uitat mama’’. Este vorba aici de craiul munților , Bogdan , care își avea cetatea pe muntele Vlădeasa, unde soția îi naște un băiat frumos și sănătos , botezat Someșel.

Mulțumirea și fericirea craiului este curmată de balaurul care a năvălit în munți , a pârjolit păduri și pășuni, a omorât oițe. În lupta cu balaurul ,craiul Bogdan se stinge mușcat de acesta. Băiatul ,Someșel, împreună cu mama sa se retrag în vârful munților până când copilul crește și se face voinic. Atunci ,Someșel încalecă armăsarul părintelui Bogdan și pleacă , la îndemnul mamei să-l omoare pe balaur și să recucerească cetatea craiului. Însă Someșel uită sfatul mamei dat la plecare. El se lasă vrăjit de fata balaurului, nu luptă împotriva acestuia și ca pedeapsă , nu va avea odihnă , fiind supus blestemului strămoșesc și ca atare este ‚’’preschimbat într-un izvor ’’.Este Izvorul Someșului rece, acolo unde se află o stâncă alburie , numită Crăiasa. Așadar ,la baza legendei toponimice stă nașterea râului Someș și a stâncii de la izvorul său.

Ca structură compozițională, legendele lui Alexandru Mitru păstrează multe elemente ale basmului popular. Eroii se luptă cu zmei , căpcăuni , balauri uriași pentru a salva fete ca zânele din mâna unor vrăjitoare. Conflictul este cel cunoscut din basm ,lupta dintre bine și rău , însă nu totdeauna legendele se sfârșesc prin happy-end. De multe ori, eroii sau eroinele sunt împietrite, datorită unui blestem sau nerespectării unui cod al conduitei morale.

Nici formulele introductive sau finale nu le respectă pe cele din basme.

De obicei , scriitorul adoptă ipostaza bunicului care povestește nepoților de pe genunchii săi întâmplări auzite demult.

În alte situații , începutul unor povestiri trădează tocmai intenția , nemărturisită a scriitorului de a compune o legendă .

Așadar , nu se mai găsesc acele formule atemporale, ca în basm , cu timpul și spațiul ambigui. Scriitorul de legende îl aproprie pe copilul mic de priveliști autohtone, cu nume cunoscute, chiar dacă episoadele narațiunii cunosc hiperbolizări și miracole ce țin de acțiunea basmului fantastic.

Aproprierea dintre basme și legende produce confuzii , pentru că este destul de greu de stabilit ce aparține uneia și ce aparține celeilalte specii. Sigură este următoarea judecată: în cazul legendei fie ea populară , fie ea cultă , întreaga derulare epică a faptelor se subordonează scopului explicativ, motivării toponimelor. De aceea există corespondențe între toponimic și numele personajelor care susțin epicul legendei .

2. Tipuri de legende cu exemplificări

3.6 Legenda mitologică

Legendele mitologice sunt narațiuni apropiate de basm prin elementele fantastice prezente. Ele au rostul de a explica originea, existența și caracteristicile fenomenelor naturale (geneza cosmosului, a pământului, a astrelor, etc.) prin puterile miraculoase ale unor făpturi imaginare, cu puteri supranaturale. De aceea, legendele mitologice au fost numite etiologice sau cauzale, iar savantul român B.P. Hașdeu le-a denumit „deceuri”, întrucât ele răspund unor întrebări de acest gen : „De ce nu se întâlnește Soarele cu luna ?”. În această categorie intră marile legende ale lumii, unde mitologia se împletește cu istoria, marcând momente semnificative din destinul și psihologia omului și a neamurilor, concepțiile acestora cu privire la originea cosmosului, la marile probleme ale existenței. Ele sunt zăcăminte ale spiritualității prin care se definesc popoarele ca etnie și moralitate.

Soarele și Luna

Legenda „Soarele și Luna” este o legendă mitologică prin care se explică într-un mod miraculos fenomene în legătură cu cerul.

Formula de deschidere „se zice” prezintă întâmplarea ca incertă sub aspectul adevărului. Conform concepției populare străvechi, astrele sunt ființe stăpânite de sentimente omenești fiind personificate. Soarele și Luna sunt frați. Negăsind o soție potrivită pe Pământ, Soarele se îndrăgostește de sora sa Luna, cu care vrea să se însoare, fapt ce contravine legilor umane. Blestemul mamei ia aspectul unui dezacord față de o atare situație, ca formă supremă de judecată. Versurile blestemului conțin câteva trăsături ale celor doi aștri. Soarele este văzut ca esențial pentru viața pe Pământ: „ în soare luminat”, iar Luna, care vrăjește prin strălucire, este întruchiparea frumuseții, fiind identificată cu Ileana Cosânzeana. Cele două diminutive, pline de gingășie, „trupușor” și „suflețele” atenuează supărarea mamei.

Finalul are rol explicativ: ca urmare a blestemului mamei, cei doi aștrii apar pe cer, se văd, dar nu se întâlnesc niciodată.

3.7 Legenda religioasă

Legendele religioase sunt narațiuni axate pe fapte, mituri, întâmplări și personalități extrase din Biblie. Ele explică, pe înțelesul copiilor, adevărurile exprimate în Cartea Sfântă. Legendele de acest tip devin literatură beletistrică numai dacă transfigurarea artistică a fenomenului biblic este realizată la înalt nivel estetic, cum sunt cele ale scriitoarei suedeze Selma Lagerlőf din cartea: Legende despre Iisus sau creațiile lui Ion Agârbiceanu din Cartea legendelor. Cele mai multe legende din această categorie evocă personalitățile Creștinismului : Iisus Hristos, Sfânta Maria, Mama Pruncului, Apostolii și „ Părinții” bisericii, însă și personalități din Vechiul Testament , cum sunt David, Solomon ș.a. . Pe lângă tonul encomiastic ( de elogire, laudativ ), legendele religioase conțin pilde de bună purtare, adevăruri exprimate aforistic cu privire la sensul vieții și relația omului cu divinitatea.

Cartea legendelor a lui Ion Agârbiceanu oferă copiilor narațiuni scurte, ( 45 la număr ), accesibile și colorate de fantezia prozatorului, impresionate prin limbajul ușor arhaic și popular, în care termenii biblici sunt absorbiți în anecdotica fiecărei bucăți. Curiozitatea și interesul celor mici este mereu întreținută de „eroul” care este de o vârstă cu ei.

Universul cărții se dezvoltă concentric, adică în jurul pruncului Iisus și al părinților Săi, Iosif și Maria, care constituie nucleul majorității legendelor, se adaugă mereu alte personaje, unele păstrând numele din Biblie : Baraba, Iuda, Irod, Pilat, Zachei, Caiafa, Magdalena, Simon – Petru, Iosif și Nicodin, Ioan Botezătorul ș.a. . Apoi, mișcarea epică sub forma permanentei „călătorii” a sfintei familii asigură ritmul alert al relatării faptelor și, totodată, lărgește orizontul de cunoaștere al cititorului, care „ vizitează” imaginar țara și locurile pe unde a călcat Mântuitorul : Iudeea și Galileea, Bethleem, Nazaret, Ierusalim.

Pe de altă parte, cititorul mic era obișnuit cu miraculosul din basme. În legendele lui Agârbiceanu se familiarizează cu „taina” și „minunile” credinței creștine.

Ouăle roșii

Legenda „Ouăle roșii” explică obiceiul unei sărbători tradiționale și vechi la români, Paștele. Timpul este definit prin „pe când se afla domnul nostru Iisus Hristos răstignit pe cruce” (Legende biblice, p.73), dar acțiunea se petrece pe vremea când Iisus și mama Sa umblau pe Pământ printre muritori.

Dușmanii îl necăjeau și-l batjocoreau. Maica Domnului suferă, ca mamă, și încearcă să-i îmbuneze pe jitani cu o coșarcă plină cu ouă. „Răutăcioși și neîndurați”, aceștia îl batjocoresc și mai tare. În loc de apă i-au dat oțet și urzici. Maica, văzând ce se petrece, pune coșarca cu ouă jos, lângă cruce și „începe a plânge în hohot” de se cutremura cămașa de pe ea.

Sângele lui Iisus a curs șiroi „împroșcând și împestrițând o parte din ouă, iar altele se făcură așa de roșii de parcă ar fi fost vopsite.

După Înviere, Maica Domnului a fost prima care a vopsit ouăle și le-a împărțit zicând: „Hristos a Înviat !” și obiceiul se mai păstrează și azi.

Sărbătoarea Învierii este plasată în anotimpul renașterii, al primăverii.

Învierea fiului Iisus este sărbătorită în fiecare an, în timp ce natura reînvie. Bucuria ouălor roșii puse în coș cu iarbă verde simbolizează Învierea, dar și bucuria pe care o aduce în sufletele oamenilor, dar mai ales a copiilor.

Legenda explică tradiția prin forma cea mai apropiată bucuriei renașterii. Oul este simbol, iar asociat culorii, el dă sentimentul bucuriei în timpul renașterii naturii, a învierii.

Crăciunul, crăciuneasa și fetele ei

Crăciunul, sărbătoarea nașterii este explicat printr-o legendă ce se sărbătorește în fiecare an.

Acțiunea este plasată la începutul lumii. Oamenii lucrau și noaptea la lumina lunii și erau mai credincioși. Legile încă nu erau împărțite.

Maica Domnului s-a simțit grea.

Un om pe nume Crăciun pornise douăsprezece care cu povară la moară că era bogat. Dar era și rău că nu lăsa pe nimeni să doarmă noaptea, pe nevastă și pe fete le bătea, de toate erau betege și stâlcite.

Mama fetelor, după ce i-a plecat bărbatul, le-a trimis la culcare cu rândul, ultima fiind ea. Maica Domnului se roagă să o lase să nască. Femeia îi spune despre bărbatul rău și despre ce pătimise fetele ei.

La insistență, femeia a lăsat-o. Când s-a născut Hristos, boii l-au aburit și femeia lui Crăciun a ajutat-o. Stele nu erau pe cer, dar atunci s-a arătat Luceafărul de seară și apoi stelele.

Crăciun vede și crede că i-au aprins casa nevasta cu cele trei fete.

Fata ciungă merge cu rodini la Maica Domnului și-i pune mâinile de aur la loc. La cea șchioapă, îi pune piciorul la loc, iar la cea oarbă îi redă vederea.

În drum spre casă, Crăciun vede stelele pe cer, Luceafărul de miezul nopții, cel de dimineață, apoi zorile de zi și pe urmă soarele răsărind și tare se mai mira.

El recunoaște puterea lui Dumnezeu și află cine este la el.

A dus-o pe Maica Domnului în casă, a cinstit-o, a văzut că-i fără de păcat. Împletirea dintre Biblie și laic generează efecte moralizatoare.

Deși anumite credințe nu acceptă să o sărbătorească pe Maica Domnului, ei totuși respectă femeia care naște urmași, o venerează, o înconjoară cu grijă.

În credința noastră, Maica Domnului este nu numai o sfântă, ci și un simbol, un model moral.

3.8 Legenda etiologică

Dintre legende, cele mai accesibile și atrăgătoare ( pentru școlari și preșcolari) sunt cele etiologice.

Legendele păsărilor și plantelor își au rolul în operele unor scriitori care s-au inspirat din creația populară : V. Alecsandri, D. Bolintineanu, M. Sadoveanu, C. Gruia, Alexandru Mitru, etc. Acestea dau prospețime și viață unor adevăruri științifice, adevăruri transfigurate prin modalități artistice originale bogate în resurse morale. Semnificativă e legenda „Povestea florii – soarelui” de Călin Gruia, cu o structură complexă asemănătoare basmului, în care sunt folosite modalități artistice variate pentru a explica originea și trăsăturile plantei.

Din punct de vedere ideatic, legenda transfigurează, prin alegorie, destinul tragic al „fetei lui Ștefan – Vodă” – al omului afectat de lupta forțelor opuse. Țesătura metaforică și hiperbolică a motivelor muțeniei, blestemelor, predestinării, Soarelui și Lunii, din perspectiva reală și supranaturală, exprimă trăsături general – umane opuse: bine – rău, viață – moarte, bunătate – răutate, lumină – întuneric.

Legenda Povestea florii – soarelui, e organizată în episoade narative, întretăiate de pasaje descriptive. Acțiunea e structurată pe două planuri ce se întrepătrund: planul concret și cel transfigurat, care păstrează datele existențiale. Evenimentele sunt circumstanțializate în „spațiul acestui pământ”, folosindu-se timpul trecut („Vremea lui Ștefan cel Mare”).

Narațiunea legendei începe firesc, aducând în prim-plan imaginea „fetei lui Ștefan-Vodă”. Fata, deși este o frumusețe unică, e mută, fapt ce provoacă o tristețe copleșitoare voievodului. Acesta caută leac, sfătuindu-se cu cărturarii și vracii cei mai vestiți ai timpului, dar fără rezultat. Într-un târziu, o bătrână aude de necazul domnului și se prezintă în fața acestuia cu gând să-l ajute.

De la episodul venirii bătrânei la domnul întristat, intriga se nuanțează. Bătrâna îl povățuiește pe Ștefan să cheme Soarele la un ospăț, unde odrasla sa „avea să prindă grai, dacă îl va săruta pe alesul invitat” ( Povestea florii – soarelui de Călin Gruia, Ed. I. Creangă, București, 1984, p.39). Acest moment determină imprevizibilul întâmplărilor și al episoadelor. Sfatul bătrânei părea, pentru moment, că aduce o rază de speranță în sufletul voievodului. Dar Piază – Rea, personaj malefic, forță a răului, simbol al intrigii și vicleniei, prin vorbe meșteșugite încurcă și zădărnicește dezlegarea fetei de „blestem”, anunțând Luna de „necredința” Soarelui.

Reacțiile Lunii – zâna rea – sunt surprinse în imagini întunecate, exprimate în stil direct și indirect, cu tonalitate de ură – bocet. Scena e tulburătoare :

„Luna se vaită că n-are parte << de bărbat>> și de fericire, își blestemă condiția de zână, nu de femeie, care “i-ar fi adus mai multă fericire”, jură în mania și durerea ei, că se va răzbuna nimicind “vlăstarul îndrăznețului vodă” (Povestea florii – soarelui de Călin Gruia, Ed. I. Creangă, Buc.,1984, p.39).

Însușirile supranaturale și contrastante ale personajelor dau pregnanță mesajului, îngradarea episoadelor, începând cu „Noaptea ospățului”. Astfel, „Luna s-a ascuns sub sprânceana codrului ca s-o zdrobească pe fată”, iar „ Soarele, un Făt-Frumos de lumină, petrecea cu vodă și cu curtenii” (Floarea florii-soarelui de Călin Gruia Ed. I. Creangă, Buc.,1984, p.39).

Punctul culminant al narațiunii se realizează prin suprapunerea planurilor și a forțelor conflictuale : „Când la sfârșit, veni la ospăț și fata Domnului, ea cade în genunchi în fața Soarelui și-i cere o gură de mântuire”, dar „Luna fioroasă s-a aruncat asupra fetei ca o ploaie de blestem și i-a topit chipul în floarea galbenă. Vodă și mesenii plâng pentru povestea tristă a fetei”. (Floarea florii-soarelui de Călin Gruia Ed. I. Creangă, Buc.,1984, p.40).

Deznodământul legendei e înfățișat, de asemenea, prin împletirea planului fantastic cu cel real. Astfel : „Soarele furios face vânt Lunei, iar pe copilă o ia în palmă și o sădește în grădină”, ca să o aibă aproape și ca să se mai mângâie tatăl ei.

În finalul legendei, cititorul este readus în planul concret, explicându-se cu maximă precizie și simplitate, originea și metamorfoza florii-soarelui, trăsăturile ei: „De atunci, floarea-soarelui, cu fața ei galbenă și înfiorată de durere își întoarce chipul întristat înspre strălucirea craiului zilei, cerându-i sărutarea mântuitoare” (Floarea florii-soarelui de Călin Gruia Ed. I. Creangă, Buc.,1984, p.40)

Legenda rândunicăi de V. Alecsandri

Legenda cuprinde patru tablouri. Motto-ul, un fragment dintr-un „cântic popolar”, ca și începutul legendei, relevă caracterul explicativ :

„Când se născu pe lume voioasa Rândunică,

Ea nu avea făptură și aripi de păsărică”, ci era

„Copila drăgălașă de mare împărat.

(V. Alecsandri, p.119)

În prezentarea frumuseții fetei, apare intenția de imaterializare prin cumulul de atribute din sfera semantică a suavului, diafanului, elementului pur :

„Sosită printre oameni, ca zâmbetul de soare,

O gingașă comoară, formată din senin,

Din rază, din parfumuri din albul unui crin”.

(V. Alecsandri, p.119)

Atributele feminității ei o plasează în planul eteric, ca anticipare a dublei metamorfozări ce se va petrece.

Motivul ursitoarei se încadrează într-o atmosferă de magie populară : zână bună „coborâtă din zodia cerească”, o descântă, menindu-i un destin ales.

În scăldătoarea cu:

„…apă neîncepută,

De ploaie neatinsă, de soare nevăzută”,

Zâna îi pune:

„…lemn mirositor,

O trestie un fagure și-o floare de bujor”,

Simboluri ce figurează existența în spațiul teluric. Aceste daruri alese, fizice și morale, impun interdicția : „rochiță dalbă” să nu o scoată niciodată și să fugă „în lumea-ntreagă de-al lumii zburător”.

Acesta amăgește:

„Pe dalbele copile, a dragostei comori

Ce-s giumătate fete și giumătate flori”.

(V. Alecsandri, p.120)

Imaginea fetei din primul tablou este comparabilă cu aceea a Elenei din basmul „Făt-Frumos din lacrimă”, de M. Eminescu. Chipul fetei este reluat în al doilea tablou, în care se accentuează elementele prin care s-ar părea că se înrudește cu păsările : brațele și picioarele ei au „mișcări de aripioare”. La vârsta dragostei, elanul erotic are un zbor din „cuibul” părintesc. Fata este supusă unei duble ispite, o atrag natura și rândunelele:

„Mult îi place copilei să alunge rândunele

Ce lunecau prin aer și o chemau la ele”.

(V. Alecsandri, p.121)

Deși specie epică, în „Legenda rândunicăi” predominant este rilismul.

În al treilea tablou este o atmosferă romantică, misterioasă. Anotimpul iubirii țese vraja. Erosul cuprinde cerul și pământul într-o armonie a percepției materiale. Vraja lunii se revarsă asupra florilor, apelor și codrilor, totul fiind robit visului : „visează lună-n ceruri !…”, „inimi visează împreună”. Albina doarme – ascunsă, cuprinsă de amnezie, „ca rază” lunecă în valuri rochița-i dispare de pe trup. Trestia se îndoaie, încercând să împiedice împlinirea soartei, dar izbucnirea de vitalitatea de naturii înseamnă și împlinirea erosului în macul adormit, „nici o mișcare-n frunze, și nici o adiere” numai săgeata vie a dragostei universale, „se duce de aprinde văpăi tremurătoare” (V. Alecsandri p.121).

Elementele mistice se asociază versurilor:

„…Zburătorul cu ochii mari de foc

Ce vine și-o cuprinde cu brațele-ntr-o clipă”.

(V. Alecsandri, p.123)

Explicându-se astfel geneza unei păsări și a unei flori.

Povestea ciocârliei

Cu o compoziție uniepisodică, încadrată schemei tradiționale a speciei, tematic, „povestea ciocârliei” este o legendă mitologică cu caracter etiologic.

Prologul corespunde formulei introductive care are rolul de a fixa un timp vag determinat: „era odată un împărat și o împărăteasă care aveau doi copii frumoși și fără seamăn” ( Goian p.218) evenimentele sunt prezentate ca incerte sub raportul adevărului prin desființarea povestitorului anonim de propria-i narațiune.

Universul legendar este populat de personaje care la început apr cu anumite atribute. „ Pe fată o chema Lia”. Băiatul se numea Soare fața lui lucea ca aurul și părul tot așa de îți lua ochii. Narațiunea prezintă succint drama celor doi frați care au rămas orfani singuri singurei. În palat era multă suferință, astfel că lumea fabuloasă a legendei este inundată în real învestit cu alte semnificații. Comentariile directe ale naratorului pun în evidență secvențele cheie derulate evolutiv. „ În vremea aceea” – marcă a trecutului evenimentelor – Sfântul Petru, personaj de dimensiuni supranaturale care umblă „ să facă bine oamenilor și să tămăduiască necazurile celor ce sufăr”, este rugat de cei doi copii să-l ajute. Faptul modifică statutul inițial al personajelor. Soarele este luat de Sf. Petru la cer și „închis în palatul de sticlă albastră al cerului”, iar copila, la dorința ei este transformată într-o pasăre „ mică, cu penele cenușii și cu ciocul ca un ghimpe de salcâm” și care primește numele de ciocârlia. Metamorfoza este determinată de compasiune.

Partea finală aduce o explicație imaginar – fantastică : aflăm de ce ciocârlia se înalță spre soare ciripind. Legendele solare spun că soarele este o ființă de parte bărbătească nespus de frumoasă : „fața lui de aur se arată și luminează pământul și lumea se bucură de lumina lui „. Ciocârlia cum îi vede fața se ridică spre el dar comunicarea dintre cei doi frați devine imposibilă, astfel că ea se reîntoarce pe pământ.

3.9 Legenda istorică

Legendele cu conținut istoric nu ne transmit adevăruri concrete, cu valoare documentară absolută, ci simple indicii despre modul cum creatorul anonim, într-o anumită etapă a dezvoltării sale, a înțeles și interpretat, îmbrăcând în haină artistică, o anumită realitatea obiectivă.

Legendele restituie istoriei nu numai fapte ale eroilor noștri populari ci și o bogăție de valori morale exprimate într-o limbă simplă și expresivă. Istoria națională povestite de poporul însuși și legendele sale are căldura faptului trăit la care naratorul participă sufletește.

Legendele istorice relevă o formă concisă și sobră având mărcile stilului oral faptele oștenilor români ale domnitorilor care au pătruns în conștiința și tradiția poporului ca simboluri ale demnității naționale (Negru Vodă, Mircea cel bătrân, Alexandru cel Bun, Ștefan cel mare, Mihai Viteazu, Cuză Vodă etc.).

Cu asemenea legende, personajele sunt realizate la interferența dintre realitate și mit. Domnitorii Țărilor Române se bizuie pe virtuțile oștenilor : credința, inteligență, vitejia. Patriotismul voievozilor români, ca și al oștenilor, este o însușire firească sensul existențelor fiind slujirea intereselor neamului.

Legenda populară „ Condeiele lui Vodă” înfățișează cu concizie și simplitatea un fapt istoric semnificativ. Politica de prietenie ale lui Mircea cel Bătrân cu țările vecine și pregătirea țăranilor pentru apărarea țării împotriva dușmanilor vremelnici.

Subiectul creației este simplu, expozițiunea și intriga sunt dispuse circular. Trăsăturile personajelor se desprind din selecția și acumularea unor fapte și situații sugestive evocate prin narațiune și dialog.

Prin câteva notații narative și mai ales printr-o scenă dialogată, se pune accent pe semnificația drumului lui Mircea de la Târgoviște „ spre Țara Leahului”, „ca să facă legătura cu craiul asupra amenințării dușmane”. (Din legendele românilor, Ed. I. Creangă, Buc. 1990 p.34)

Dreptatea lui Țepeș

Opera literară Dreptatea lui Țepeș este o legendă populară în proză care povestește o întâmplare petrecută pe vremea domnitorului Vlad Țepeș. Prezența domnitorului este elementul real, Vlad Țepeș fiind un personaj istoric. Întâmplarea care este pusă în realție cu personalitatea sa în această legendă este imaginară.

Subiectul legendei este simplu. Un negustor pierde o pungă cu o mie de lei și oferă o recompensă de 100 de lei celui ce o va găsi. Un om care găsește punga i-o restituie. Recuperându-și banii negustorul lacom caută motive de a nu oferii recompensa găsitorului.

După ce numără banii, negustorul pretinde că în pungă nu sunt decât 900 de lei, acuzându-l pe omul cinstit că și-a oprit banii promiși ca recompensă. Supărat de această scuză nedreaptă omul cinstit merge la Vodă ca să i se facă dreptate. Țepeș își dă seama de vicleșugul negustorului și-i cere să restituie punga celui ce o găsise, deoarece nu aceasta este punga cu 1000 de lei pierdută. Negustorul este nevoit să se supună deciziei domnului, regretând lăcomia de care a dat dovadă.

Personajul principal al legendei este Vlad Țepeș sublinierea spiritului său justițiar fiind scopul acestei scrieri.

Celelalte personaje reprezintă tipuri umane diferite fiind descrise printr-o singură trăsătură de caracter. Negustorul este lacom și necinstit deoarece refuză să dea recompensa promisă iar creștinul este omul cinstit. El înapoiază punga găsită și apelează la judecata lui Țepeș pentru a pedepsi vinovatul.

Creștinul „om cu frica lui Dumnezeu cum se aflau mulți români pe vremea lui Țepeș” subliniază indirect caracterul justițiar al domniei lui Vlad Țepeș, iar conflictul ilustrat nu este decât un prilej de a pune în lumină această idee.

Modalitățile de expunere în caracterizarea personajelor sunt narațiunea dialogului.

Fiind o operă populară lexicul este dominat de expresii și termeni populari : om cu frica lui Dumnezeu, neguțător, făgăduială.

Legenda „Dreptatea lui Țepeș” are un puternic caracter moralizator.

Dragoș Vodă

Dragoș Vodă este o legendă multiplu explicativă: toponimică, istorică, heraldică, dar și cu elemente mitologice.

Narațiunea se desfășoară linear pe câteva etape.

Prologul concentrează indicii temporali și prezența personajului. Timpul este vag determinat „într-o zi” într-un trecut nedefinit iar locul vânătorii este real, ținutul Maramureș. Portretul lui Dragoș Vodă apare prezentat succint: român din Maramureș deștept, voinic, viteaz, deoarece îi plăcea să vâneze fiare sălbatice, străbătând codrii mari, neumblați, în care pericolul exista în orice pas.

Întâmplarea propriu-zisă este concentrată asupra vânătorii care capătă aspect de ritual, iar în construcția „ umbla cât umbla” prin repetarea verbului, se arată drumul parcurs de erou. Dragoș Vodă urmărește un bour miraculos, cu rol de călăuză care îl va conduce spre locuri necunoscute.

Descrierea bourului este făcută din perspectivă fantastică : „sălbatic cu niște coarne tare încovoiate și cu o barbă stufoasă” , „fiara puternică și mare, fugea ca turbat” părea că are aripi la picioare.

Trecutul evenimentelor și prezentul povestirii sunt redate prin alternarea timpurilor verbale. „Era un bour sau un zimbru adică un fel de fiară puternică și mare ce nu se găsește acum prin țară la noi” (Dicționar de texte literare p.15)

În fața unui adversar atât de înfricoșător expediția cinegetică devine primejdioasă și se desfășoară într-un ritm alert dovadă fiind aglomerarea verbelor de mișcare. La fel ca in basm eroul are ajutoare care vor murii pe rând din cauza oboselii. Rămâne alături de Dragoș Vodă doar cățelușa. În urmărirea bourului aceasta se va îneca în râu. Bourul este omorât și luat ca trofeu iar victoria arată dimensiunea eroică a personajului.

Partea finală cuprinde explicația : teritoriul unde s-a desfășurat vânătoarea va fi stăpânit de Dragoș Vodă considerat întemeietor de stat; Râul în care s-a înecat cățelușa și toată țara din împrejur se vor numi Moldova; pe stemă se va afla capul de bour. Făcând legătura cu deschiderea lecturii, legenda explică originea românească a Moldovei.

Legenda a XI-a cea din „O samă de cuvinte”

Marele cronicar Ion Neculce, înțelegând importanța legendelor istorice, le așază înaintea Letopisețului Țării Moldovei.

Cele 42 de legende cuprind fapte generoase sau vitejești care exprimă originea unor locuri, nume, cititori, fie obținerea unor dregătorii sau chiar domnia.

Legenda a XI-a are ca temă înscăunarea lui Petru Rareș și își organizează elementele epice dintr-o economie și o gradare măiestrite. Solia boierului și a mitropolitului nu-l găsește acasă pe viitorul domn și pornește pe urme. Narării faptelor reale i se suprapune oniricul Petru Rareș v-a visa „precum dealul cel din cea parte de Bârlad și dealul cel dincoaci era de aur, cu dumbrăvi cu totul. Și tot sălta, gândea și să plece să închină lui Rareș” ( Neculce p.32). Argații interpretează visul în sensul unei realizări posibile imediate a unei bune vânzări a peștelui. Imaginea metaforică a visului însă avea o semnificație mai largă a ceea a unei domnii așteptate.

Punctul culminant îl constituie înclinarea gloatei înveșmântarea Domnului.

Deznodământul legendei subliniază generozitatea noului domn, faptul că va continua politica părintelui său Ștefan cel Mare de se va baza pe moldovenii liberi.

Portretul lui Petru Rareș se desprinde in fapte vorbire directă din notațiile scriitorului: „ Iar el s-a zâmbit a râde…” . Noul domn va fi bun urmaș al lui Ștefan cel Mare iubitor de țară și popor harnic și modest dar încrezător în forțele sale, ale Moldovei.

Stilul se caracterizează prin numeroase elemente de oralitate.

Limba are particularități arhaice și regionale.

3.10 Legenda Geografică

Legendele geografice explică sau oferă indicii privind originea unor denumiri geografice : babele, povestea Vrancei etc. . Înrudite cu acestea sunt legendele care înfățișează caracteristicele unor ființe sau plante : legenda ciocârliei, Legenda cucului. Așadar legendele geografice oferă copiilor bogate informații toponimice, meteorologice, etnografice s.a.m.d.

Și legendele geografice sunt prezentări artistice ale zbuciumatei noastre istorii reunite într-un spațiu și timp mitic. Oferind micilor cititori sau ascultători momente de adâncă vibrație sufletească. Asemenea texte au ascendent instructiv – educativ și formativ, pentru că au la bază povestiri și iterpretări ale unor sentimente și atitudini nobile ale strămoșilor noștri.

De orice fel ar fi legenda se deosebește de basm și mit prin destinația ei explicativă. Ea individualizează sau localizează un fapt care contribuie la precizarea unor origini : originea unei construcții, a particularităților unei persoane, forme de relief, stânci, grote, deșerturi, izvoare sau a unor obiceiuri populare. Din potrivă acțiunea basmului sau mitului se plasează oriunde ea păstrează un caracter vag deopotrivă cu privire la spațiul și timpul celor povestite. Chiar dacă există basme și mituri care descind din legende explicative ele si-au pierdut acest rol și nu mai fac referitor la vreo origine.

Babele

Legenda polară babele pe cât este de concisă, pe atât este de bogată de semnificații. Nota de poveste este dată de introductivul „dicitur” prin care este sedusă în prim plan imaginea mitică a Dochiei. Jocul versurilor și al metaforelor în propoziții și fraze nuanțează aparent ambiguitatea personajului mitologic al legendei :

„Ea era fiica unui împărat vestit și era așa de frumoasă că toți fii de crai o pețiseră dar ei nici unul nu-i plăcea” ( Din legenda Românilor Ed. I. Creangă Buc. 1990, p.117)

Refuzul feti este subînțeles acest fapt având consecințe tragice asupra destinului ei. Noutățile narative exprimate în stil oral abuziv ajută cititorul să intuiască gesturile fetei Dochia destinul dramatic al Daciei din timpul lui Decebal, războaiele acestuia cu Traian împăratul Romanilor.

În structura legendei definită concis simplu sobru se relevă demnitatea strămoșilor noștri transfigurată în imagini mitologice și gesturi magice:

„beata fată când auzi de frică să nu cază în mâna lui s-a dus la o vrăjitoare ți a ugat-o să o transforme într-o babă urâtă și zbârcită” ( Din legenda Românilor Ed. I. Creangă Buc. 1990, p.117).

Metamorfozată într-o babă fata și-a luat niște oi „ s-a îmbrăcat cu 9 cojoace” luând drumul spre pădure iarna unde a sfârșit dramatic, o dată cu venirea înșelătoarelor zile ale babelor :

„Când și-a azvârlit ultimul cojoc unde începe deodată un vânt atât de puternic încât o îngheață și o prefăcu într-o stană de gheață” ( Din legenda Românilor Ed. I. Creangă Buc. 1990, p.117).

Povestea Vrancei

Povestea Vrancei este o legendă toponimică și cu caracter istoric. Aici Ștefan cel Mare apare în postura unui om obișnuit care la vreme de rea cumpănă se aproprie de oamenii simpli cu multă prietenie și încredere făcându-și din ei sprijinitori devotați în lupta contra dușmanilor țării.

Acțiunea legendei este plasată de autorul popular pe timpul domniei lui Ștefan cel Mare pe când Țara Românească nu era unită încă și Ținuturile Munteniei și Moldovei aveau fiecare domnii lor.

Între plăeșii lui Ștefan cel Mare și armata turcească se dă o luptă mare. Dușmanii năpădiseră ca frunza și iarba pe pământul Moldovei iar în bătălia aprigă care a urmat moldovenii au căzut biruiți. Voievodul amărât în suflet de această pierdere fugise din fața puhoiului vrăjmaș ca să nu fie prin și rătăcea singur prin munți.

Cutreierând prin codrii Vrancei care stăpâneau mai peste tot voievodul ajunge pe la asfințitul soarelui la o casă de pe dumbrava Bârseștilor unde locuia bătrâna Vrâncioaia. Aceasta torcea dintr-un fuior de cânepă pe prispa casei. Ștefan îi dă binețe și o roagă să o ospăteze cu ceva iar apoi să-l lase să se odihnească puțin. Privind mirată pe viteaz căci nu-l cunoaște cine este Vrâncioaia îi puse pe masă și-i dete străinului să îmbuce lapte cu mămăligă și brânză de oi. Așeză armăsarul la iesle, iar când se înapoie în casă îl gasi pe străin culcat.

Întrebându-se nedumerită cine să fie străinul acesta cu părul bălai și cu fața rumenă și frumoasă, bătrâna observă că voinicul purta haine ostășești de domni cusute cu firituri de aur pe sub sarica greoaie de lână de oaie. Ea deduce îndată că străinul nu poate fi altul decât Ștefan Vodă, domnul Moldovei despre care auzise că fusese învins de turci într-o bătălie, că oastea i-a fost risipită și alungată, iar el s-a retras în munți.

Vrâncioaia își dă seama în înțelepciunea ei că Ștefan are nevoie grabnic de oaste nouă. Ea plecă la stâna din vale unde erau cei 7 feciori voinici ai ei tot unul și unul care nu se temeau de nimeni în calea lor, și îi îndemnă să răscolească tot ținutul să strângă pe toți voinicii plaiului acesta cu care Ștefan să pornească la luptă și să alunge pe turci din țară.

Buciumând pe văi și dealuri cei 7 feciori ai babei strânseră câte o ceată de voinici înarmată cu care se lăsară pe dealul Dumbrăvii. A doua zi când își văzu feciorii venind , Vrâncioaia deschise larg ușa de la odaia în care se afla Ștefan vodă și-i zise voioasă :

Măria ta ia te uită cum îți vin ostașii cu care vei învinge lifta păgână.

Domnul rămase mirat când văzu curgând din toate părțile cete de voinici înarmați cu lănci și arcuri, coase și topoare ce străluceau în razele soarelui de abia răsărit.

Bătrâna îi spune voievodului că ostașii adunați în jurul său „ sunt hotărâți să scoată pe dușmani din țară” și chiar lui Ștefan ii se părură vrednici de luptă ceea ce-l făcu să-i zică bătrânei :

„Să trăiești mătușă Tudora și Dumnezeu să-ți dea sănătate pentru sprijinul și dragostea de țară ce arăți”

Cu plăieșii Vrancei între care se aflau toți cei șapte feciori ai Vrâncioaiei, Ștefan vodă izbi în coaste pe vrăjmași. Toți au luptat voinicește ca niște lei lovind în dreapta și în stânga tigvele păgâne care cădeau ca bostanii înroșind pământul. Astfel voivodul moldovean a învins și de data asta pe turci izgonindui din țară afară.

Celor șapte frați el le dăruiește ca răsplată pentru curajul lor dragostea de țară și față de domn, cei șapte munți ai Vrancei cu văi, ponoare și tot ce se află acolo zicându-le :

„Sunteți vrednici de răsplata domnească”

El făcu actul de danie scris cu litere de aur întărit de semnătura domnească în puterea căruia fii Vrâncioaiei ajunseră stăpânii munților Vrancei de la Trotuș până la Valea Bâsca a Buzăului.

Înapoindu-se pe plaiurile Vrancei, cei șapte viteji sau așezat la poalele munților întemeindu-și din neam în neam sat după numele lor : Bodești, Spirești, Bârsăști, Spulber, Păulești , Nistorești și Negrirești.

Legenda aceasta îl înfățișează pe domnitor ca foarte aproape de oamenii din popor vorba îi este simplă directă ceea ce îl face imediat de înțeles.

Ștefan cel Mare are în această legendă populară trăsăturile tipice pentru idealul de bărbăție , demnitatea și dreptatea pe care și l-a făurit poporul român de-a lungul zbuciumatei sale istorii.

Vrâncioaia pune mai presus de dragostea maternă iubirea de patrie pe al cărei altar este gata să-și sacrifice fii.

Valoarea educativă a legendei este legată tocmai de această trăsătură. Dragostea de patrie a acestei femei din popor, de înțelepciunea cu care vine în ajutorul domnului dar și de ospitalitatea și bunătatea ei de spiritul ei de sacrificiu.

Feciorii ei toți curajoși aparțin la vreme de primejdie, domnului.

„Toți sunt feciorii mei, spune mândră bătrâna și acum ții dau măriei tale cu ei și cu întreaga ceată ce au adunat, mergi fără teamă și vei scoate pe dușmani din țară”.

Ei sunt pilde vii de abnegație, curaj și patriotism. Sau luptat alături de Ștefan ca leii, lovind în dreapta și în stânga tigvele păgânilor care cădeau ca buștenii înroșind pământul Moldovei.

Legenda povestea Vrancei conține însă și prețioase indicii despre modul de viață al oamenilor de la munte, totul îmbrăcând forma subiectivă a artei.

Din punct de vedere stilistic în legendă narațiunea se îmbină cu dialogul și cu descrierea. Fraza curge liber având o măsură echilibrată.

Dintre figurile de stil care dau expresivitate frazei este prezent epitetul : „bătălia aprigă, voievodul amărât, față rumenită și frumoasă, sarica greoaie, feciorii voinici, înalți, spătoși și vânjoși”.

Cel mai adesea epitetul simplu și mai rar cel dubli sau trial se îmbină cu o comparație : armia turcească năpădise ca frunza și ca iarba, flăcăii Vrâncioaie se luptau ca niște lei. Parfumul epocii este dat și de prezența pronumelui relativ care în forma lui cea veche „cari” autorul anonim povestind despre feciorii Vrâncioaiei „cari” se luptau sau despre capetele dușmane „cari” cădeau.

Prin valoarea lor artistică prin respectul față de tradiție, legendele permit înțelegerea diferitelor concepții despre viață și lume ce s-au accedat în istoria poporului român.

Mureșul și Oltul

Numele celor două râuri au fost date de mamele a doi flăcăi frați care semănau fizic dar nu la fire.

Locul în care trăiau era muntele și se îndeletniceau cuvântul.

Într-o zi făcură o prinsoare ca să vadă care-i mai deștept. Au hotărât să se culce la un loc și care s-o deștepta primul să plece iar cel care se va trezi mai târziu să-l caute.

Oltul era mai zburdav iar Mureșul mai domol, primul care se trezi fu Mureșul care o și luă încet spre asfințit.

Oltul când văzu că fratele lui a plecat necăjit foc o luă spre miază-zi făcu o larmă grozavă și răsturnând în drum munți cu brazi urla ca un turbat de mare ciudă.

Legenda ne spune că de atunci Mureșul merge ușurel de tot, lin pe când Oltul viguros face un zgomot de nu se mai poate.

Jiul, Oltul și Mureșul

Această legendă este o variantă, în care Jiul, Oltul și Mureșul sunt frați.

Aici Oltul este recunoscut ca fratele mai mare deoarece ajunge primul în Dunăre.

Legenda aduce în plus față de Mureșul și Oltul elemente de precizie „cu toții se vor pune la drum” Mureșul ca șiret frații l-au înșelat dar în final își țin promisiunea făcută, îl recunosc pe Olt ca frate mai mare.

Amintim aici legendele Someșul și Crișul, Dealul muierii, Dealul portarului, toate pornesc de la fapte concrete de viață și explică toponimia anumitor locuri.

Farmecul acestor legende este valorificat adeseori de reclamele pentru zone turistice de ghizi bine pregătiți care știu să prezinte zonele pitorești cu care ne-a dăruit soarta de a fi la răscruce de vânturi și interese în locuri frumoase cu nume de legendă.

Fântâna Calului

Timpul desfășurării acțiunii din legendă este nedefinit și îndepărtat : „de mult pe când nu erau case în locurile astea și nici picior de om”.

Personajele sunt legate de ocupații tradiționale : „niște păstori cu turmele lor” care s-au abătut pe Valea Almăjelului, aici au găsit izvoare minunate din Valea Fântânelor cu apă tare bună încât nu s-au mai îndurat să plece. S-au așezat pe dealurile din jur, făcându-și conace pentru adăpost.

Unii dintre păstori aveau și cai și odată când asupra ținutului s-a abătut mare secetă calul unuia a dat cu piciorul în pământ și din acel loc a izvorât apă.

De atunci locul se numește Fântâna Calului.

3.11 Legenda Cultă

Legenda cultă este opera epică narativă în proză sau versuri cu același conținut ca și legenda populară.

Muma lui Ștefan cel Mare de D. Bolintineanu

Legenda în versuri „Muma lui Ștefan cel Mare” de D. Bolintineanu, este mult îndrăgită de copii. Ei află despre marele domnitor că s-a luptat pentru țara sa cu turcii. Rănit acesta se duce să ceară adăpost acasă la mama sa. Din castel însă vine îndemnul de a se sacrifica pentru țară. Ștefan cel Mare își adună oastea și reușește să îi învingă pe turci. Sfatul mamei poate fi valorificat în cadrul orei alături de puterea de sacrificiu a domnitorului. Imperativul „ Du-te la oștire ! pentru țară mori !” este un bun prilej de educare morală, civică, patriotică dar și izvorul din care se alimentează puterea dragostei de țară. Memorarea face plăcere copiilor și le dezvoltă dicția. Peste ani este recitată cu plăcere.

Legenda rândunicăi de Vasile Alecsandri

Prelucrează un text folcloric referitor la metamorfoza unei tinere prințese în pasăre pentru a respinge iubirea zburătorului. Ca să scape de îmbrățișarea nedorită a făpturii demonice fata și-a abandonat veșmântul protector și s-a transformat în floarea denumită rochița rândunicii.

Explicând regresiunea pe scară biologică a unei ființe omenești într-un element vegetal, legenda cultă are un caracter etiologic, ca și basmele prelucrate de Al. Odobescu și integrate în structura eseului erudit Pseudo-kinegetikos.

Îmbinând mitul folcloric propriu-zis cu cel al eroului supranatural și malefic Alecsandri le-a integrat în splendide tablouri descriptive diurne și nocturne înrudite cu spectaculosul natural din pastelurile sale.

Legenda este precedată de un motto care reproduce un fragment de „cântic popular” rezumând nucleul epic al întâmplării extraordinare. Poemul legendar evocat în patru fragmente succesive, copilăria, adolescența și devenirea spectaculoasă a unei frumoase fete într-o vietate destinată spațiului celest. Eroina este o copilă drăgălașă având un nume predestinat, Rândunica. Perfecțiunea trăsăturilor sale o face comparabilă cu zâmbetul de soare, cu albul unui crin cu strălucirea unei stele pe cer.

Ursitoarea a avertizat-o că frumusețea ei va atrage și încercarea malefică a zburătorului de ai câștiga iubirea și de a o amăgi prin simularea unei afecțiuni reciproce.

Zâna îl descrie ca pe o făptură nestatornică superficială și infidelă care simulează dragostea, incapabilă s-o trăiască de fapt.

Eroul fantastic mimând doar condiția umană, nu are preferințe sentimentale, nu se poate dărui unei iubiri unice, nu prețuiește feminitatea în sine ci în stadiul ei primar, neprihănirea. Copila ascultă îndemnurile protectoarei divine și nu se lasă amăgită de înflăcărata declarație a personajului demonic. Cuvintele lui de dragoste anticipează prin impetuozitatea lor romantică și bogată, figurația retorică, dialogurile erotice din „ Călin, file din poveste”

Respins de fată și având un caracter răzbunător precum al zmeului din poveste, zburătorul pândește momentul propice pentru ai fura fetei ce se scaldă în lac rochița protectoare.

Pastelistul Alecsandri se vădește în legendele sale imaginând un seducător tabloul nocturn. Pentru prima oară în lirica românească un poet îndrăznește să picteze în cuvinte nudul feminin, trupul fetei fiind comparat cu „o dalbă feerie” și „divină încântare”. Apariția ei de vis trezește elementele de natură personificate care se comportă ca niște virtuali îndrăgostiți. Natura înzestrată cu atribute senzual omenești ia parte la euforia erotizată.

Ieșind la mal, înfiorată de adierea nopții estivale, frumoasa copilă se contemplă ca Narcis în oglinda acvatică. Nemaifiind apărată de haina vrăjită, prințesa își pierde unicitatea și norocul în lume încălcând promisiunea făcută zânei bune. Când zburătorul sigur de izbânda apropiată a vrut să o cuprindă în brațele sale, fata să metamorfozat instantaneu într-o rândunică, scăpând îmbrățișării fatale. O dată cu ea se înalță în vânt și straiul fermecat din care au căzut pe pământ florile ce vor purta de atunci numele păsării: „odoare primăverii: Rochiți de rândunele!”.

Valențe instructiv-educative ale legendelor

Indiscutabil ,legendele culturale sau culte constituie o lectură instructiv-formativă pentru copiii care nu s-au rupt încă de lumea basmului, ele mijlocind trecerea firească de la o literatură bazată pe fantastic și miraculos pe una axată pe un cât de mic element al adevărului. Legenda aruncă o punte spre literatura de inspirație istorică și de aventuri.

Dincolo de recuzita acțiunii unei realități inventate, ireale legenda poate fi și o bună lecție pentru copii. Pe de altă parte, unele legende îi pregătesc pe copii pentru înțelegerea și interpretarea unor tradiții și credințe populare legate de felul cum au luat naștere și cum au căpătat înfățișarea și caracteristicile cunoscute anumite viețuitoare sau plante :’’Legenda ghiocelului’’, ’’Povestea viorelei’’,’’Cum a făcut Dumnezeu ciocănitoarea’’.

Așadar , creațiile din această specie conțin și transmit cunoștințe din domenii variate:istorie,mitologie,geografie,zoologie,botanică,

arheologie,etc.

Lectura legendelor etiologice la vârsta lărgirii orizontului de cunoștințe îmbogățește cultura generală a elevilor cu informații și noțiuni din spiritualitatea românească. Aceasta pentru că, așa cum afirma Lucian Blaga cândva, în fiecare colț de stâncă, poiană sau șipot se închid ecouri de simțire și cugetare creatoare, în zămisliri de poveste.

Pe de altă parte , legenda are un netăgăduit caracter etic.

Din întâmplările relatate îi avertizează pe cei mici de consecințele nefaste ale neascultării părinților și ale încrederii oarbe în oricine , după cum , unele personaje le arată calea pe care trebuie să apuce pentru a fi fericiți :să aibă voință și curaj , hotărâre și corectitudine, cinste și perseverență.

Fiind scurte ca structură compozițională, limitate la un singur episod imaginat în jurul unui element real pe care să-l explice, legendele , mai ales cele populare , sunt accesibile ca lectură și înțelegere . Copiii întâlnesc aici personaje puține ,concepute în manieră clasică, prin sublinierea unei singure trăsături de caracter, purtătoare ale unui mesaj civic și patriotic. Ele evidențiază curajul , spiritul de dreptate și eroismul. Din acest punct de vedere ,rolul lor formativ este evident.

În explicarea unor adevăruri, hiperbola și fantasticul, îndeplinesc în legendă o funcție estetico-etică. Legenda e ,prin urmare , o modalitate de transfigurare a realității.

Valoarea legendei nu constă atât în conținut cât și în forma literar-artistică de a comunica adevăruri și a nuanța adevărate valori morale. Lectura sau povestirea legendelor îmbogățește fondul cognitiv și afectiv al copiilor de vârstă preșcolară. Analiza atentă a structurii legendelor și a personajelor supradimensionate îi ajută pe copii să descifreze mesajul estetic , fondul real al operei ,concizia simplitatea și expresivitatea limbii și stilului, le dezvoltă capacitățile intelectuale și verbale , trăsăturile de voință și caracter .

Textele de legendă cu conținut istoric contribuie la educarea patriotică a copiilor prin crearea de trăiri sufletești superioare: mândria de a aparține poporului tău, sentimentul demnității și solidarității naționale ,respectul față de trecut , conștientizarea necesității de a accepta și respecta alte popoare pentru care îl respecți pe al tău.

Prin studiul legendelor cultivăm valori moral-cetățenești ,dezvoltăm creativitatea , consolidăm deprinderile de exprimare orală dezvoltând gustul pentru lectură.

CAPITOLUL IV

RECEPTAREA BASMULUI ȘI LEGENDEI ÎN INVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR- MODELE PRACTICE

Gustul pentru lectură se formează mai timpuriu poate din primele luni de viață, iar consecvența cu care aceasta se face duce mai târziu la aprecierea lecturilor,poveștilor, basmelor…,la dezvoltarea psihică a copilului,a vocabularului și nu în ultimul rând la formarea sentimentelor morale ale individului.

Lectura are ca scop să dezvolte gustul copiilor pentru citit, să-i facă să iubească cartea, să le satisfacă interesul pentru a cunoaște viața animalelor, a oamenilor și faptele lor.

După cum am mai precizat, lectura este importantă încă din primii ani din viață, atunci când părintele își face timp pentru a citi o poveste înainte de culcare, astfel nu numai că petrece câteva clipe plăcute cu copilul său dar și faptul că pentru câteva momente intră și el în lumea fascinantă a basmelor retrăindu-și copilăria iar emoția transmisă este cu atât mai mare cu cât și el la rândul său a audiat povești mai demult.

Ajungând la grădiniță, copiii sunt tentați de cărțile viu colorate, mai ales cele cu animale pe care le răsfoiesc, bucurându-se de ele. Mai târziu, atunci când pentru ei noțiunea de carte este bine definită, încep să ,, citească,, imaginile, verbalizând, iar dacă acest lucru le este stimulat, vor ajunge ca ei să prețuiască ceea ce au în mână.

Vizitele la bibliotecă sunt necesare atunci când copilul poate asimila cunoștințe pe măsură, făcându-l să-și dea seama singur de preferințele lui pentru cărți.

Așa cum spunea și MIRCEA ELIADE ,,Toți cei care au acces la o bibliotecă, la cărți, sunt niște inși mai buni decât alții, care nu o fac, mai puternici, iar durerile îi ating mai puțin și nefericirile trec mai repede.,,

Pasiunea pentru lectură se cultivă în timp și cu răbdare, făcând eforturi pentru a ajuta copilul să descopere pasiunea pentru cărți.

Apoi alături de ei,trebuie să construim subiecte de discuții care să ducă la lumea cărților deoarece:,, Copiii care iubesc lectura nu întâmpină dificultăți în primii ani de școală.,,LENA RUSTI –psiholog-terapeut.

La grupa, mijlocie, mare respectiv pregătitoare am experimentat următoarele metode și modalități de stimulare a lecturii:

*sectorul bibliotecă- copiii învață să manipuleze cărțile, să,, prindă,, drag de a le ,,citi,,imaginile, de a se exprima liber, îmbogățindu-și vocabularul.

*opționalul,, Căsuța cu povești,,- cu care am început acum 3 ani și prin care o dată pe săptămână parcurgem o poveste, lectură, text cu diferite metode și procedee: povestire, joc de rol, teatru de păpuși.

*dramatizarea copiii intră mai ușor în ,,pielea,, personajelor, din basmele, poveștile cunoscute, astfel făcând mai repede diferența intre fapte bune sau fapte rele.

*jocurile didactice-prin jocuri ca-,,Recunoaște povestea”

-,,Unde ai întâlnit personajul”

-,,Continuă povestea”

-,,Cartonașe amestecate” (jetoane cu personaje din diferite povești care trebuie grupate corespunzător după povestea de care aparțin).

*șezătoare-vocea școlarului se desfășoară o dată pe săptămână când un școlar din clasele II- IV ne citește o poveste, astfel stabilindu-se o strânsă legătură intre grădiniță și școală prin parteneriatele pe care le derulăm.

*povestirea educatoarei- folosind mimica și gestica precum și harul lor actoricesc , îi fac pe copii să fie atenți, să se concentreze și să poată redea întocmai ideile poveștii. Vor conștientiza faptul că binele învinge întotdeauna, că cei buni sunt lăudați și au prieteni, iar cei care fac fapte rele sunt pedepsiți și ajung să fie respinși de cei din jur.

*Prietenii cărților- am făcut un afiș pentru părinți, unde le-am recomandat cărți respectându-se nivelul lor de vârstă

pe care le-ar putea citi acasă împreună cu copiii lor.

*Ziua părinților-se desfășoară o dată pe lună, iar atunci părinții petrec momente plăcute alături de copilul lor,pe rând unul dintre părinți citește o poveste sau un basm tuturor. Astfel și ei îi ajută pe copii să pătrundă în lumea basmelor implicându-se și retrăind pentru o clipă copilăria.

Brainstormingul, în traducere directă ,,furtună în creier, sau ,,asalt de idei,, este o metodă pe care am folosit-o pentru a ajuta copiii să emită cât mai multe idei pentru soluționarea unor probleme, fără a critica soluțiile găsite. Această metodă am utilizat-o frecvent în activitățile de dezvoltare a limbajului pentru a da frâu liber imaginației copiilor și a le dezvolta capacitățile creatoare. Cu rezultate bune am folosit brainstormingul în cadrul povestirilor create după un tablou, sau un șir de ilustrații, în lecturile după imagini, convorbiri și jocuri didactice

la începutul activității copiii au stabilit împreună caracteristicile anotimpului vara pornind de la întrebarea ,,Ce știți despre anotimpul vara?”. Fiecare copil a răspuns printr-un enunț scurt în ordinea stabilită fără a repeta ideile colegilor. Ideile emise sunt direct proporționale cu numărul membrilor grupului. După enunțarea ideilor, copiii au fost rugați să reflecteze asupra lor și să se pronunțe care sunt cele mai aproape de adevăr

Explozia stelară este o altă metodă pe care am folosit-o în procesul instructiv educativ. Este o metodă de stimulare a creativității și o modalitate de relaxare a copiilor. Ea se bazează pe formularea de întrebări pentru rezolvarea de probleme. Am folosit această metodă cu bune rezultate în activitățile de lecturi după imagini, convorbiri, memorizări, povestiri. Ca material didactic am folosit o stea mare, cinci stele mici de culoare galbenă, cinci săgeți roșii și jetoane. Pe steluța mare am așezat o imagine legată de tema abordată, iar pe cele cinci steluțe mici am scris câte o întrebare de tipul CE ?, CINE ?, UNDE? , DE CE ?, CÂND ?.

Prin folosirea acestei metode, am urmărit dezvoltarea potențialului creativ al preșcolarilor, familiarizarea lor cu strategia elaborării de întrebări de tipul prezentat mai sus, exersarea capacității acestora de a alcătui propoziții interogative pe baza conținutului unor imagini și nu în ultimul rând rezolvarea problemelor prin găsirea răspunsurilor la întrebările adresate

Diagrama Venn este o metodă interactivă, de fixare, consolidare și evaluare a activitățile de observare, povestiri, convorbiri, jocuri didactice, etc.. Diagrama Venn este formată din 2 cercuri care se suprapun parțial. În spațiul care intersectează cele două cercuri am așezat, desenate sau scrise, asemănările dintre două obiecte, idei, concepte, iar în cele două cercuri am așezat aspectele specifice ale acestora. Pentru fixarea și evaluarea cunoștințelor copiilor, am folosit aceasta metodă în activitățile de povestire, observare, convorbire, etc.

În cadrul acestui joc, copiii au realizat o diagramă Venn în care au așezat în cele două cercuri personajele specifice fıecărei povești, iar în arealul în care se suprapun cele două cercuri au așezat personajele comune .

Metoda "Pălăriilor gânditoare" ne duce cu gândul la un vechi proverb "Gândește în conformitate cu pălăria pe are o porți". Creatorul metodei a fost Eduard de Bono care a prezentat-o pentru prima dată în cartea sa intitulată "Six Thinking Hats".

Făcând parte dintre metodele de rezolvare de probleme, metoda "Pălăriilor gânditoare" se caracterizează prin interpretarea de roluri, cele 6 pălării de culori diferite, semnificând 6 variante de prelucrare a datelor. Este, în același timp, o metodă de stimulare a limbajului și creativității preșcolarilor, o metodă interactivă.

Cele 6 pălării gânditoare, au fiecare o altă culoare: alb, roșu, galben, verde, albastru și negru. Copiii își pot alege ce pălărioară doresc și vor interpreta rolurile conform culorii alese, rolurile putând fi schimbate în funcție de preferințe. O altă variantă ar putea fi împărțirea în 6 grupuri, sub fiecare pălărie mai mulți copii se vor consulta, vor găsi răspunsuri, soluții și vor interpreta același rol, completându-se unul pe altul sau având un líder.

Rolul pe care preșcolarul sau preșcolarii îl vor interpreta depinde de ce culoare are fiecare pălărie astfel:

● pălăria albă este povestitorul, cel ce redă pe scurt conținutul textului. El este neutru – informează

● pălăria roșie își exprimă sentimentele, emoțiile, supărarea față de personajele întâlnite -spune ce simte

● pălăria neagră este criticul, prezintă aspectele negative ale întâmplărilor -identifică greșelile

● pălăria galbenă este creatorul, simbolul gândirii pozitive și constructive, creează finalul – efortul aduce beneficii.

● pălăria verde este gânditorul, care oferă soluții alternative, idei noi, dă frâu liber imaginației –generează idei noi

● pălăria albastră este liderul, conduce activitatea, controlează discuțiile –clarifică.

Gânditorul pălăriei albastre definește problema și conduce întrebările, reconcentrează informațiile pe parcursul activității și formulează ideile principale și concluziile la sfârșit. Monitorizează jocul și are în vedere respectarea regulilor.

Copiii sunt împarțiți în șase grupe – pentru șase pălării. Ei pot juca și câte șase într-o singură grupă.

Un exemplu de folosire cu succes a acestei metode este și basmul atât de îndrăgit de copii: Scufița Roșie.

Se formează cele 6 grupuri și se împart pălăriile. Sub fiecare pălărie mai mulți copii vor găsi soluții, răspunsuri, se vor consulta și vor interpreta același rol fie completându-se, fie interpretând pe rând.

Pălăria albă – redă pe scurt textul basmului.

Pălăria albastră – o caracterizează pe Scufița Roșie în comparație cu lupul. Arată ce se întâmpla când un copil nu ascultă de sfaturile părinților.

Pălăria roșie – arată cum Scufița Roșie își iubea mama și bunica, de care asculta întotdeauna, iubea florile, nat exprima compasiunea față de bunica, bucuria pentru fapta vânătorului, supărarea față de lup.

Pălăria neagră – critică atitudinea ura,

Scufiței Roșii, care trebuia să asculte sfaturile mamei, trebuia să ajungă repede la bunica bolnavă. Este supărată pe vicleșugul lupului.

Pălăria verde – acordă Scufiței Roții variante: dacă dorea să ofere flori bunicii trebuia să ceară ajutorul mamei, chiar lupul putea să o ajute să culeagă flori.

Pălăria galbenă– găsește alt final basmului: Scufița Roșie putea să refuse să meargă la bunica, știind ce se petrece în pădure, să nu asculte îndemnul lupului, animalele din padure puteau să o ajute pe fetiță și multe alte variante.

Preșcolarii învață astfel de mici să ia în considerație și părerile altora, să accepte că și alții au dreptate, să-și schimbe modul de a gândi experimentând un altul.

Aceste metode interactive de grup răspund diversității și unicității copiilor, asigură participarea tuturor la îndeplinirea sarcinilor, fiecare după forțele și posibilitățile sale, fiecare având un loc, un rol, si o valoare. Am încercat să facem cât mai eficient demersul de integrare a copiilor proveniți din familii în care se vorbește cu precădere o altă limbă decât cea română și crearea unei atmosfere prietenoase, pline de respect pentru valorile altora, să insuflăm tuturor copiilor o atitudine de înțelegere și de apreciere a diferențelor de limbă și cultură, grija și preocuparea față de nevoile altora.

Experimentând aceste modalități la grupă, pe lângă altele..

povestire a după imagini, expoziție cu lucrări cu scene din povestea preferată sau prima mea poveste…am reușit să le insuflu dragostea pentru carte, făcându-i să-și dorească povestirea sau repovestirea unui text, iar acest lucru este benefic atât pentru vocabularul lor, cât și pentru fantezia care le dezvoltă creativitatea și care îi face să fie mai deschiși la minte și la suflet. Trăind alături de personajele preferate vor încerca să nu facă aceleași greșeli pe care le-au făcut eroii lor deoarece deja cunosc repercusiunile faptelor lor.

Astfel le va crește stima de sine și vor deveni școlarii, adolescenții, tinerii de mâine cu o viziune mai bună asupra vieții, prețuind întotdeauna cartea.

,,Lăsați copilul să vadă ,să audă, să descopere, să cadă, să se ridice și să se înșele. Nu folosiți cuvinte când acțiunea, faptul însuși sunt posibile.,, PESTALOZZI.

Grupa mică-mijlocie

Tema anuala de studiu:Cu ce si cum exprimam ceea ce simtim?

Tema de proiect:”Darurile primaverii!”

Tema saptamanii:„ Ghiocei pentru mama”

Tema activitatii integrate „Legenda ghiocelului”

Tipul de activitate:consolidare

Forma de realizare:Activitate integrata

I.ALA : JOCURI SI ACTIVITATI ALESE :

Constructii :”Casuta florareselor” (lego)

Arta:”Ghiocei”-modelaj-

Joc de rol:„De-a floraresele”

II.ADP: ACTIVITATE DE DEZVOLTARE PERSONALA

Intalnirea de dimineata cu tema :” Buna dimineata gingasi ghiocei! ”

Tranzitii:„Întrecerea ghioceilor”,„Gaseste-ti perechea!”

III. ADE :ACTIVITATI PE DOMENII EXPERIENTIALE:

DLC :Educarea limbajului:„Legenda ghiocelului”de Ortansa Tancu -povestea educatoarei-

DOS:Activitate practica:”Ghiocei pentru Ghiocel” -confectie-(macheta lucrare colectiva)

IV. ALA II :”Ghiocelu-n cuib!” , „Cursa lui Ghiocel”-joc distractiv-

I.

Obiective de referinta :

Sa continue activitatile din ziua precedenta daca mai prezinta interes ;

Sa initieze jocuri si activitati folosindu-si propria imaginatie si creativitate ;

Sa foloseasca materialele din centre bazandu-se pe priceperile și deprinderile insusite anterior;

Sa lucreze independent sau în grupuri mici în centrele alese;

Sa manifeste spirit de echipa colaborand la realizarea unei activitati in comun.

Obiective operationale:

CONSTRUCTII: * sa construiasca cu ajutorul jocurilor Lego si a cuburilor de lemn casute pentru florarese;

*sa accepte sugestii din partea educatoarei;

*sa colaboreze in realizarea constructiei;

ARTA: *sa modeleze prin miscari circulare si translatorii ghiocei;

*sa denumeasaca partile componente ale ghiocelului;

*sa se integreze in joc,sa fie tolerant;

JOC DE ROL: *sa utilizeze corect saluturile ;

*sa ia parte la jocurile de grup;

*sa inteleaga si sa spuna ca o eticheta pe o cutie arata ce are in interior.

Resurse:

Procedurale: jocul, exercitiul, explicatia, conversatia, observatia, demonstratia, aprecierea;

Materiale: cuburi de lemn, jocuri lego , jocuri de constructie, ghiocei naturali,cosulete pentru ghiocei din pahare de unica folosinta,plastilina,plansete pentru modelaj.

Organizatorice: pe centre de interes, individual, frontal

La sosirea copiilor in sala de grupa, ei vor gasi deja pregatite toate materialele necesare pentru activitatile pe care le vor desfasura în cursul diminetii alegandu-si centrul in care doresc sa-si inceapa activitatea.

In centrul :

CONSTRUCTII: copiii pot sa construiasca cu ajutorul jocurilor Lego si a cuburilor de lemn casute pentru florarese;.

ARTA:copiii pot sa modeleze ghiocei;

JOC DE ROL:copiii pot sa interpreteze rolul vanzatorilor de ghiocei(florareselor),sa manuiasca florile(ghioceii)si sa utilizeze corect formulele de adresare atunci cand fac cumparaturi.

Domeniul limba si comunicare-Educarea limbajului

“Legenda ghiocelului”-povestea educatoarei-

Obiective de referinta:

Sa participe la activitatile de grup,inclusiv la activitatile de joc ,atat in calitate de vorbitor,cat si in calitate de auditor;

Sa audieze cu atentie un text,sa retina ideile acestuia si sa demonstreze ca l-a inteles.

Sa-si îmbogateasca vocabularul activ si pasiv pe baza experientei, activitatii personale si/sau a relatiilor cu ceilalti si simultan sa utilizeze un limbaj oral corect din punct de vedere gramatical;

Obiective operationale:

Sa retina titlul povestii prezentate;

Sa urmareasca cu atentie linia povestii concomitent cu imaginile;

Sa retina semnificatia cuvintelor si expresiilor noi :„legenda”,„gingase”,„plapande”,„vreascuri”,

“tupilata”,”nevoiasi”,”au trudit”,”ispravite”,”mohorata”,”anevoioasa”,”i-au luat rasuflarea”;

Sa se exprime corect în propozitii.

Resurse:

Procedurale: povestirea ,conversatia, explicatia, , conversația euristica, observarea; surpriza, elemente de problematizare,aprecierea verbala;

Materiale :planse care reprezinta momentele principale ale povestii “Legenda ghiocelului”de Ortansa Tancu ,siluete reprezentand personajele din poveste ;

Organizatorice : frontal

Domeniul om si societate: Activitate practica

„Ghiocei pentru Ghiocel”-confectie-

Obiective de referinta:

Sa cunoasca si sa utilizeze unelte simple de lucru pentru realizarea unei activitati practice;

Sa identifice, sa proiecteze si sa gaseasca cat mai multe solutii pentru realizarea temei propuse in cadrul activitatilor practice;

Obiective operationale:

-Sa enumere materialele de pe mese;

-Sa-si insuseasca modul de realizare a temei;,

-Sa realizeze tulpina unui ghiocel prin rasucirea hartiei pe sarma cu materialele puse

la dispozitie;

-Sa manifeste spirit cooperant in activitatile de grup.

Resurse:

Procedurale: exercitiul ,conversatia, explicatia,observarea; surpriza,aprecierea verbala;

Materiale :macheta cu unul dintre momentele povestii “Legenda ghiocelului”de

Ortansa Tancu ,siluete reprezentand personajele din poveste,sarma,hartie creponata,carton colorat,,panza alba,plastilina,lipici ;

Organizatorice : frontal

Activitati pe centre de interes

1.Centrul Biblioteca : “Carticica mea cu povesti –Legenda ghiocelului ”

– citire de imagini-

2.Centrul Arta: “Ghiocei pentru Ghiocel ”

-confectie-(macheta –lucrare colectiva)

3. Centrul Joc de masa: “Legenda ghiocelului”

– puzzle-

Obiective operationale:

Biblioteca:

Sa lectureze fiecare imagine primita, formuland propozitii simple, folosind expresiile din textul povestii ;

Sa ordoneze imaginile în succesiunea corecta a întâmplarilor din povestea audiata;

Sa asambleze imaginile realizând o carticica;

Sa realizeze o coperta pentru carte.

Arta:

-sa denumeasca materialele de lucru primite;

-sa realizeze cu materialele puse la dispozitie un ghiocel ;

– sa imbine tehnicile creativ pentru a obtine forme asemanatoare celor din natura.

Joc de masa:

Sa reconstituie tablourile dupa modelul puzzle;

Sa descrie continutul tabloului realizat;

Sa se exprime correct in propozitii din punct de vedere gramatical.

Resurse:

Materiale:

Biblioteca: set de imagini din poveste, coperti,, creioane colorate, carioci;

Arta: macheta cu unul dintre momentele povestii “Legenda ghiocelului”de

Ortansa Tancu ,siluete reprezentand personajele din poveste,sarma,

hartie creponata,carton colorat ,panza alba,lipici,plastilina ;

Joc de masa- imagini suport cu scene din poveste pentru jocul puzzle .

Procedurale: converasatia, povestirea,explicatia, exercitiul, jocul; demonstratia, instructajul verbal.

Forme de organizare:frontal, pe centre, individual.

Joc distractiv:”Cursa lui Ghiocel”

“Ghiocelul-n cuib!”

Obiective de referinta:

-Sa fie apt sa utilizeze deprinderile insusite in diferite contexte ;

-Sa manifeste in timpul activitatii spirit de echipa ,atitudini de cooperare

Obiective operationale:

-Sa respecte regulile jocului folosindu-se de miscare;

-Sa se deplaseze in cerc interpretand cantecul propus;

-Sa întretina o atmosfera de joc prin participarea afectiva la activitate,

Resurse:

Materiale: medalioane reprezentand personaje din povestea „Legenda ghiocelului”.

Procedurale: conversatia, explicatia, demonstratia, exercitiul.

Forme de organizare: frontal

Bibliografie :

„Curriculum pentru invatamantul prescolar’’-editura DPH-Bucuresti 2009

„Revista invatamantului prescolar nr.1-2”-Editura ArleOuin-2010

„Ghid pentru proiecte tematice”, Viorica Preda,Editura Humanitas, 2005.

Scenariul zilei :

Inainte de venirea copiilor in sala de grupa se pregatesc o parte din materiale si se aranjeaza sala pe sectoare de activitate.

In prima parte a zilei, la activitatile alese de dimineata (A.L.A. I) le propun copiilor sa realizeze casute pentru florarese la sectorul CONSTRUCTII ; sa modeleze ghiocei la sectorul ARTA;sa interpreteze rolul unui vanzator de ghiocei,utilizand corect formulele de adresare la sectorul JOC DE ROL.

In acest mod copiii isi vor alege centrul de interes din cadrul A.L.A. I si vor incerca sa duca la bun sfarsit sarcinile pe care le au de indeplinit.

Inainte de inceperea activitatii integrate se va realiza “ intalnirea de dimineata” cu tema“Buna dimineata gingasi ghiocei!”.Copiii se vor aseza in semicerc si se vor saluta, copiii au posibilitatea de a-si impartasi ideile, de a-si manifesta starea de spirit de buna dispozitie. Educatoarea le zambeste, transmitandu-le caldura si incurajare prin toate formele de comunicare.

Noutatea zilei: ,,Este o zi speciala pentru ca avem oaspeti!”

Autocunoasterea : ,,Eu sunt un ghiocel somnoros …si ma numesc…,tu esti…”, prezentarile incep cu educatoarea si vor continua cu fiecare copil.

Dezvoltarea empatiei: ,,Sunteti bine?”

Concluzia : ,,Daca voi sunteti bine, sunt si eu”

,,Eu astazi sunt vesela pentru ca…”

,,Voi cum sunteti?”

,,Este cineva trist?”

,,Are cineva emotii?”

Surpriza zilei: copiii vor descoperi la centrul tematic un element nou-un ghiocel foarte mare.

Tranzitia catre activitatea frontala se va realiza prin jocul „Întrecerea ghioceilor”.

Este momentul în care le voi stârni curiozitatea spunându-le ca le-am pregatit câteva surprize, interesul fiind astfel stârnit, motivându-i pe copii sa participe la activitatea frontala, care se va desfasura în conformitate cu prevederile metodicii de specialitate. Ascultând, copiii afla povestea „Legenda ghiocelului” si ce personaje intalnim in aceasta poveste.( v-a placut povestea? Eu v-am pregatit o alta surpriza acum as vrea ca unii din voi sa faca o carticica cu imagini din povestea ascultata pentru colegii vostri de la alta gradinita,, altii vor realiza ghiocei cu ajutorul materialelor pregatite de mine iar altii vor imbina imaginile din poveste pe care le-am gasit taiate si nu stiu sa sa le imbin. Voi stiti? )

Activitatea se va muta in centre de activitate.

Se merge la fiecare centru pentru a familiariza copiii cu materialele, sarcinile de lucru si obiectivele urmarite.

La centrul BIBLIOTECA trebuie sa lectureze fiecare imagine primita, formulând propozitii cu cuvinte desprinse din contextul acestora,sa ordoneze imaginile în succesiunea corecta a întâmplarilor din povestea audiata,sa asambleze imaginile realizând o carticica,sa realizeze o coperta pentru carte.

La centrul JOC DE MASA se va pune la dispozitia copiilor jocul Puzzle .La jocul PUZZLE copiii vor imbina piesele astfel incat sa obtina o imagine pereche cu cea sablon din poveste , reconstituie imaginea formand din jumatati – intregul; denumesc scena din poveste, si descriu continutul tabloului realizat.

Tranzitia catre ultima parte a activitatii integrate se va face prin jocul de miscare:„Gaseste-ti perechea!”: „Vai ce bine v-ati descurcat! Haideti sa ne jucam acum cu aceste personaje din poveste pe care voi le aveti pe medalioane !”

In ultima etapa a zilei – A.L.A. III – copiii vor desfasura un joc distractiv numit ”Cursa lui Ghiocel”si “Ghiocelul-n cuib!”.Pentru primul joc copiii trebuie sa se deplaseze in cerc intonand jocul cu text si cant si executa indicatiile cântecului “Cursa lui Ghiocel”. Ceilalti copii împreuna cu educatoarea cânta si bat din palme. Copilul care este personajul Ghiocel va merge in jurul cercului format de ceilalti copii pana se termina cantecul;se va ascunde apoi in spatele unuia dintre copii,iar copilul numit de educatoare va spune in spatele carui personaj sta ascuns Ghiocel.Daca va spune corect numele personajului atunci ii va lua locul lui Ghiocel ,schimbandu-si intre ei medalioanele.Se realizeaza jocul de proba. Jocul propriu-zis se va realiza de mai multe ori.Pentru cel de-al doilea joc copii vor forma perechí cate doi iar in mijlocul celor doi va sta un alt copil-“ghiocelul”,care la semnalul educatoarei “Ghiocele muta-ti cuibul!”va schimba cuibul..Copiii sau copilul care va ramane fara loc vor sta in mijloc pana la semnalul educatoarei. Jocul propriu-zis se va realiza de mai multe ori.

ANEXA 1

Legenda ghiocelului

de Ortansa Tancu

Vestitorii primaverii,ghiceii,cu petalele gingase ca niste clopotei albi,nu asteapta ,ca celelalte flori sosirea lui martisor.De indata ce primele raze de soare apar pe cer si prind sa topeasca covorul de omat al padurii,plapandele flori isi scot timid capul din zapada,printre frunze si vreascuri uscate si se bucura de lumina si caldura.

Florile de ghiocei, stranse in buchetele,sunt oferite celor dragi, in semn de buna vestire a sfarsitului iernii.Copiii indragesc ghioceii a caror legenda este frumoasa si trista.

Demult,tare demult traia intr-o casuta tupilata la marginea satului o familie de oameni nevoiasi.Munceau cu totii:tata,mama si cei doi copii,Ghiocel si Sorina.Dar numai in lipsuri isi duceau viata.Aveau pamant putin si se abatuse prin partea locului o seceta cumplita care uscase toate semanaturile pe camp.In zadar au trudit ei toata primavara si vara.Toamna n-au reusit sa stranga decat foarte putina recolta.De aceea asa cun faceau cei mai multi tarani cu pamant putin plecau in cautare de lucru prin colturile tarii.Asa ca a plecat si tatal lui Ghiocel si al Sorinei sa munceasca pentru a-si salva familia de la foamete.

Lunile de toamna au trecut repede si a venit naprasnica iarna.O iarna cum nu mai fusese demult prin acele locuri.O iarna cu multa zapada si geruri cumplite.O duceau greu mama si copiii cu toate ca munceau si ei la oamenii instariti din sat.Toate au mers cum au mers pana cand mama,slabita de munca si de necazuri,cazu greu bolnava la pat.Din ziua aceea,Ghiocel,care era un baietel harnic,lua asupra lui grijile gospodariei.Dar,Sorina ,cu toate ca era mai mica,nu se lasa mai prejos si-si ajuta fratele,ingrijind de casa si de mama bolnava.Fel de fel de ceaiuri ii faceau cei doi copii mamei,doar, doar o vor insanatosi.Insa mama slabea din zi in zi mai mult.

Mult s-au mai inspaimantat bietii copii,cand au vazut ca lemnele pentru foc sunt ispravite.Gandul ca mama lor va fi nevoita sa stea in frigii ingrozea.Ghiocel hotari sa se duca in padure si sa aduca de acolo vreascuri pentru foc.

Sorina ii zise:

-Bine ,dar cum sa te duci singur,pe o vreme atat de rea?Nu vezi ce tare ninge?Si ,apoi este asa de greu de mers iarna prin padure!Nu ,nu se poate sa te duci singur.Merg si eu sa te ajut.

-Tu,Sorina,trebuie sa ai grija de mama.Cum sa o lasam singura?Nu vezi cat este de slaba si fara putere?Voi merge singur.Nu-ti face griji!Voi aduce numai atatea vreascuri cat voi putea purta in spinare….Si fara sa mai stea mult pe ganduri,se inarma cu o secure,.lua o funie,o bucata de mamaliga,o ceapa si porni la drum…

Ziua era mohorita si ninsoarea deasa.Dar ,Ghiocel mergea plin de speranta cu gandul la mama lui.Trebuie cu orice pret sa aduca lemne.Inimosul baietel inainta cu greu prin zapada inalta.Picioarele i se infundau si abia reusea sa si le traga..Cu greu ajunse in padure.Ninsoare se intetise si cerul se intunecase si mai mult .Vantul viscolea zapada plimband-o in toate directiile.Ghiocel a pus mana pe secure si incepu sa taie vreascuri uscate.Zicea el:”Crengile uscate sunt mai usoare,ard mai bine.Si apoi nici nu vreau sa tai crengi vii.Ar suferi bietii copaci.!”Tot adunand vreascuri pe care le aseza in manunchi,se afunda mereu mai mult in padure.Le lega apoi cu funia adusa de acasa si porni prin padure,cale intoarsa spre casa.

Merse el ce merse tarand vreascurile dupa el.Intoarcerea era si mai anevoiasa.Vantul ii sufla in fata iar zapada ii ardea obrajii cu cruzime;simtea cum i se taie rasuflarea.Ghiocel nu se dadu batut.Merse si merse sperand ca va iesi la drumul ce duce spre sat.Dar in loc sa ajunga la drumul cunoscut se afunda mai mult in padure.Din cauza viscolului si al intunericului car se lasase,Ghiocel rataci drumul.Intr-un tarziu, bietul copil si-a dat seama ca nu mai are putere sa inainteze si-si zise:”Sunt atat de obosit!Simt ca nu mai pot sa fac nici un pas…Sa las sarcina de vreascuri si sa ma mai odihnesc putin ca sa mai capat putere!”Se aseza langa vreascuri,obosit si flamand si adormi.Viscolul atat a asteptat.A tot suflat si a adunat zapada in jurul lui pana a reusit sa-l acopere.

Acasa ,mama si Sorina erau nelinistite de intarzierea lui.Au adormit in zori gandindu-se ca Ghiocel se va intoarce.Dar, dimineata s-a ivit,a trecut si ziua,apoi s-a innoptat ,fara ca Ghiocel sa se intoarca….

Mama plangea si se zbuciuma:”Vai cum am putut sa-mi las baiatul sa plece pe o vreme atat de cumplita!Am ramas fara baietelul meu.L-au sfasiat lupii…”Asa se zbuciuma mama si lacrimile ii curgeau fara incetare.Acum m-as duce sa-mi caut baiatul dar n-am putere sa ma tin pe picioare.

Sorina ,care-si iubea nespus de mult mama si fratele,a mangaiat-o cu vorbe blande,reusind s-o mai linisteasca.Pana la urma fetita a luat hotararea sa se duca sa-si caute fratiorul drag..De aceea a spus:

„-Mama,viscolul s-a mai linistit.Plec sa-l caut pe Ghiocel.Pana spre seara sunt acasa.Uite ,iti las ceauiul si mancarea pe masa.In soba am pus cateva lemne,asa ca va fi cald pana ma intorc.”S-a impotrivit mama cat a putut dar,vazandu-i hotatrarea,o lasa sa plece.

Sorina indemnata de dorinta de a-si gasi fratele inainta cu spor prin zapada mare.Ajunse in padure si incepu sa strige:”Ghioce!Ghiocel!”Dar numai ecoul ii raspundea.Sorina nu se lasa.Merse cauta in stanga si-n dreapta si deodata ii aparu in fata o zana frumoasa care-i spuse:

„-Draga mea fetita,stiu ca iti cauti fratiorul,pe Ghiocel.Te-am auzit strigandu-l.

-Da asa este.Ghiocel a plecat la padure sa aduca lemne pentru foc pentru ca mama noastra sa nu mai sufere de frig.Dar nu s-a mai intors.Ajuta-ma, te rog, sa-l gasesc!

-Te-as ajuta cu draga inima,dar vezi ,viscolul cel rau si vantul l-au inghetat si i-au luat rasuflarea.Stiu ce bun fratior ai avut si mai stiu cat de mult va iubea.De aceea pentru bunatatea lui,am sa fac ca in locul unde i-a ramas trupul fara suflare si pe unde a trecut el sa rasara de sub zapada flori gingase.Florile sa-i poarte numele si ele sa fie primul semn al primaverii.

Spunand acestea,zana se facu nevazuta.Atunci fetita se intoarse repede acasa si-i povesti mamei cele intamplate.Isi ingriji mama cu multa dragoste iar cand aceasta se insanatosi merse impreuna cu Sorina in padure si recunoscura locul pe unde trecuse Ghiocel.”-Aici a pierit copilasul meu!”incepu mama sa planga,cand vazu la adapostul vreascurilor,sub zapada care incepuse sa se topeasca,flori gingase,albe ,semanand cu niste clopotei,care la adierea vantului spuneau”Noi suntem…noi suntem ghioceii,vestitorii primaverii!”

Si de atunci, in fiecare an, ghioceii apar odata cu inceputul topirii zapezilor si vestesc pe oameni sa se pregateasca pentru marea sarbatoare a primaverii.

ANEXA 2

“Cursa lui Ghiocel”-joc distractiv-

Ghiocel a plecat

Sa aduca lemne.

Pe carare a apucat

Si mergea alene.

De ghicesti unde era ?

Ghiocel al nostru.

Cu tine ma vei lua

Ghiocele draga!

Ai ghicit!Ai ghicit!

Ghiocel e-al nostru.

Fericit,multumit,

Tu ii reiei locul!

N-ai ghicit!N-ai ghicit!

Ce bine ne pare.

De acum ai sa fii

Ca si noi o floare!

Nota-(Jocul se va realiza pe melodía cantecului”Albinita”)

PROIECT DE ACTIVITATE

ACTIVITATE INTEGRATĂ

DATA:

NIVELUL/GRUPA: II/MARE -PREGATITOARE

TEMA: “CU CE SI CUM EXPRIMAM CEEA CE SIMTIM? “

SUBTEMA: “ÎN LUMEA PERSONAJELOR DIN POVEȘTI”

FORMA DE REALIZARE: ACTIVITATE INTEGRATA

“ CALATORIE IN LUMEA PERSONAJELOR DIN POVEȘTI” TIPUL ACTIVITĂȚII: consolidare-verificare de cunostinte

ACTIVITĂȚI DE ÎNVĂȚARE:

ADP (ACTIVITĂȚI DE DEZVOLTARE PERSONALĂ):

Întâlnirea de dimineață: “Personajul preferat”

Tranziții: “Dacă vesel se trăiește …” , “Ceata lui Pițigoi”

ALA 1 (ACTIVITĂȚI LIBER ALESE):

– Artă: “Personaje din povești” – pictură

– Bibliotecă: “Rezolvă corect fișa cu personaje din povești!”

– Manipulative: “Scene din povești” – puzzle

ADE (ACTIVITĂȚI PE DOMENII EXPERIENȚIALE):

Domeniul Limbă și Comunicare (DLC): joc didactic “Recunoaște personajul!”

Domeniul Om și Societate (DOS): activitate practică “Tablouri cu personaje din povești”

ALA 2 (ACTIVITĂȚI LIBER ALESE):

Program artistic: “Carnavalul personajelor din povești”

SCOPUL ACTIVITĂȚII:

Dezvoltarea creativității și expresivității limbajului oral;

Educarea unei exprimări verbale corecte din punct de vedere fonetic, lexical,sintactic;

Educarea trăsăturilor pozitive de voință și caracter și formarea unei atitudini pozitive față de sine și față de ceilalți;

Formarea și consolidarea unor abilități practice specifice nivelului de dezvoltare motrică.

OBIECTIVE OPERAȚIONALE VIZATE:

1. ACTIVITĂȚI LIBER ALESE:

a). Artă: – să recunoască siluetele personajelor și povestea din care acestea fac parte;

– să picteze siluetele personejelor din povești,respectând acuratețea lucrării;

– să comunice cu ceilalți copii din grup în legătură cu tema de lucru.

b). Bibliotecă: – să analizeze conținutul fișei prezentate și să exprime verbal ceea ce văd;

– să rezolve corect sarcina prevăzută în fișa de lucru.

c). Manipulative: – să asambleze piesele de puzzle într-o imagine corectă,reprezentând o scenă dintr-o poveste cunoscută;

– să recunoască și să denumească povestea din care face parte imaginea reconstituită.

2. ACTIVITĂȚI PE DOMENII EXPERIENȚIALE:

a). Domeniul Limbă și Comunicare

– să recunoască personajele prezentate și poveștile din care acestea fac parte;

– să încadreze personajul prezentat în grupul personajelor pozitive sau în grupul personajelor negative;

– să răspundă sarcinilor jocului, formulând propozitii corecte din punct de vedere gramatical;

– să participe activ la desfășurarea jocului și să respecte regulile acestuia.

b). Domeniul Om și Societate

– să recunoască personajele care urmează să compună tabloul și povestea din care acestea fac parte;

– să lipească individual personajul din poveste,respectănd acuratețea lucrării;

– să realizeze rama tabloului folosind diferite materiale de lucru:hârtie creponată, semințe de dovleac;

– să descrie lucrările proprii sau ale altor copii,tinând cont de aspectul lor și de sentimentele pe care acestea le trezesc în sufletul copiilor.

STRATEGII DIDACTICE:

a). Metode și procedee: conversația, explicația, observația, demonstrația, exercițiul, problematizarea, brainstorming-ul, jocul.

b). Mijloace de învățământ: imagini cu personaje din poveștile cunoscute, plicuri, păpuși, siluete ale personajelor din povești, aracet, hârtie creponată, coli cartonate colorate, puzzle cu imagni din povești, acuarele, pensule.

c). Forme de organizare: frontală, pe grupuri, individuală.

BIBLIOGRAFIE:

“Curriculum pentru învățământul preșcolar” M.E.C.I.,2008

Revista “Învățământul preșcolar” nr. 1-2/2009

“Metodica activității instructiv-educative în grădinița de copii”, Editura Gheorghe-Cartu Alexandru,Craiova,2009

“Jocuri pentru preșcolari” – Culegere,Editura Aramis,2005

SCENARIUL ZILEI

Întâlnirea de dimineață: “Personajul preferat”.

Copiii se adună în sala de grupă.Activitatea debutează cu întâlnirea de grup între copii și educatoare,prin intermediul salutului de dimineață.Copiii sunt salutați prin intermediul versurilor: “Dimineața a sosit/Toți copiii au venit/În cerc să ne adunăm/Cu toții să salutăm/Bună dimineața,dragi pitici/Mă bucur că sunteți aici/A început o nouă zi/Bună dimineața,copii!” Copiii răspund salutului și se salută reciproc.

Discuțiile în cerc cuprind prezentarea musafirilor,prezentarea grupei, discuții referitoare la tema săptămânii – personajele din povești. Le adresez copiilor întrebări despre personajul de poveste preferat și motivele pentru care

l-au ales. Ne vom juca jocul “Adevărat sau fals”, în care le voi spune propoziții adevărate sau false despre personajele din poveștile cunoscute, iar ei vor recunoaște în care dintre ele am încercat să-i păcălesc:

“Scufița Roșie a fost mâncată de lup.”

“Capra avea cinci iezișori.”

“Ursul a rămas fără coadă.”

“Vulpea a fost păcălită de urs.”

“Mama vitregă o iubea pe Albă-ca Zăpada.”

“Ursul a mâncat iezișorii caprei.”

Vom face tranziția către activitățile liber alese prin căntecul “Ceata lui Pițigoi”.

Demers didactic pentru secvența ALA

Demers didactic pentru Domeniul Limbă și Comunicare

Demers didactic pentru Domeniul Om și Societate

PROIECT DIDACTIC

Pe cărările anotimpurilor

Grupa mare-pregatitoare

Nivel II

PROIECT DIDACTIC

ACTIVITĂȚI DE INVĂȚARE

ACTIVITATE DE DEZVOLTARE PERSONALA (ADP):

Întâlnirea de dimineață

Mesajul zilei: „Fă-ți timp să fii prietenos, acesta este drumul spre fericire!”

JOC DE MIȘCARE:

Joc distractiv: „Scaunele muzicale”;

Stafeta cu baloane.

ACTIVITATI PE ARII DE STIMULARE ( ALA ):

Sectoare : 1. ARTĂ – „Colorăm cele patru fiice ale Bătrânului An”;

2. BIBLIOTECA:

„Alegeți și grupați” (sortăm jetoane în funcție de anotimpul indicat);

privim imagini despre anotimpuri formulăm propoziții.

3. CONSTRUCTII– “Castele penru fiicele Bătrânului An “.

ACTIVITĂI PE DOMENII EXPERIENȚIALE (ADE ):

CATEGORIA DE ACTIVITĂȚI:

1. DLC-Educarea limbajului- „Pe cărările anotimpurilor” joc didactic;

2. DOS – Activitate practică – „Pomul în cele 4 anotimpuri”- decupare, lipire, asamblare.

SCENARIUL ZILEI

ACTIVITATE DE DEZVOLTARE PERSONALA (ADP):

Întâlnirea de dimineață începe cu salutul realizat prin următoarea formulă:” Bună dimineața ,copii isteți!” Fiecare copil alege un coleg , îl recunoaște, dă măna cu el, se salută reciproc pronunțându-și numele, după care se completează tabelul de prezență.

Se notează apoi absenții în catalog.

Se vor stabili împreună cu preșcolarii data, ziua, săptămâna, luna și anul în care ne aflăm, apoi aspectele vremii, îmbrăcămintea adecvată, recomandată pentru această zi și se va completa calendarul naturii.

Dacă există alte evenimente importante în această zi (de exemplu: ziua de naștere a unui copil etc.) se precizează acest lucru.

Mesajul zilei va fi transmis de către educatoare după o scurtă întâlnire de grup referitoare la tema săptămânii: „Timpul-prieten sau dușman?” (succesiunea anotimpurilor).

Educatoare face o scurtă prezentare despre timp: „ciudat mai este și timpul acesta, copii. Deși nu îi dăm importanță, este o parte esențială din viața noastră. Când ai nevoie de el, atunci trece mai repede. Acum ți-e prieten acum ți-e dușman. Depinde cum știm să-l folosim, să-l valorificăm.” Mesajul zilei va fi următorul: „Fă-ți timp să fii prietenos, acesta este drumul spre fericire!” La activitățile noastre de astăzi va trebui să dovedim acest lucru.

Noutatea zilei este marcată de „Legenda anotimpurilor” primită în cutia cu noutăți de la Bătrânul An.

Copiii vor fi așezați în semicerc pe pernuțe și vor asculta legenda.

ACTIVITATI PE ARII DE STIMULARE ( ALA ):

Printr-o tranziție care sugerează mișcări specifice fiecărui anotimp, copiii se orientează la mese către centrele deschise: Artă, Bibliotecă și Construcții. Aceștia se familiarizează cu materialele pregătite astfel:

La ARTA, copiii găsesc fișe cu fiicele Bătrânului An, creioane colorate și carioci;

copiii vor citi imagini și le vor grupa corespunzător. Se vor vizualiza imagini despre anotimpuri, se formulează propoziții, se vor stabili numărul cuvintelor din propoziție și al silabelor din cuvinte, reprezentându-se grafic propozițiile.

copiii vor avea piese lego diverse colorate din care vor construi câte un castel pentru fiicele bătrânului An, ținând cont de culoarea reprezentativa a fiecărui anotimp.

După terminarea activității pe centre, se va face evaluarea rezultatelor activității iar copiii vor face ordine la locul de joacă.

ACTIVITĂI PE DOMENII EXPERIENȚIALE (ADE ):

DOMENIUL LIMBĂ ȘI COMUNICARE

După un scurt joc de mișcare, copiii se vor îndrepta la locul sugerat de ecusonul din piept. Acest moment va marca împărțirea copiilor pe grupe.

Copiii sunt anunțați că vor desfășura un joc numnit „Pe cărările anotimpurilor”și vor avea de rezolvat sarcini diverse. Rezolvarea cu succes a sarcinilor va permite descoperirea altor surprize.

Trecerea spre următoarea activitate se va face prin tranziție:

„Noi ușor ne ridicăm

Și la mese ne-așezăm,

Și în liniște așteptăm,

Să aflăm ce învățăm”

DOMENIUL OM ȘI SOCIETATE (activitate practică)

Educatoarea le va aminti copiilor că, Bătrânul An ar fi foarte încântat dacă am înfrumuseța clasa cu pomișori specifici celor 4 anotimpuri.

Prin tehnici diferite (decupare, asamblare, lipire) copiii vor realiza tablouri cu pomișori în cele 4 anotimpuri.

La sfârșitul activității copiii ajutați de educatoare își vor așeza lucrările pe panou, argumentând modul de așezare al elementelor și reprezentarea tehnicii de lucru.

În încheiere, copiii execută mișcări de dans, având ca fond muzical „Anotimpurile” de Vivaldi, și desfășoară apoi jocul „Scăunele muzicale” și „Ștafeta cu baloane.”

Se fac aprecieri finale asupra modului de desfășurare al activității și mulțumește copiilor pentru participare.

PROIECT DE ACTIVITATE INTEGRATĂ

Nivel II

Tema anuală de învățare: ,, Când/ Cum și de ce se întâmplă?”

Tema proiectului : „Timpul – prieten sau dușman?” ( succesiunea anotimpurilor)

Tema activității: „Pe cărările anotimpurilor.”

Forma de realizare: Activitate integrată (DLC-joc didactic; DOS – decupare, lipire).

Tipul activității: Consolidarea cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor.

Forma de organizare: Frontal, individual, pe grupuri mici.

Durata: O zi.

ACTIVITĂȚI DE INVĂȚARE

ACTIVITATE DE DEZVOLTARE PERSONALA (ADP):

Întâlnirea de dimineață

Salutul: „Buna dimineața, copii isteți!”

Noutatea zilei:

prezența musafirilor în sala de grupă;

scrisoarea Bătrânului An;

„Legenda anotimpurilor”- lectura educatoarei;

Prezența: fiecare copil, dă mâna cu un coleg , se salută reciproc pronunțându-și numele, după care completează tabelul de prezență.

„ cine s-a născut în anotimpul……………………./ luna………………….”

Calendarul naturii: (luna, ziua, anul)

Mesajul zilei: „Fă-ți timp să fii prietenos, acesta este drumul spre fericire!”

Tema și subtema săptămânii/ noutatea zilei (cutia cu noutăți) „Timpul – prieten sau dușman.”

Tranziții: mișcări sugestive pe cărările anotimpurilor.

Obiective de referință:

Să se implice activ în vederea stimulării comunicării, favorizării interrelaționării, împărtășirii cu ceilalți și formării comportamentului empatic la preșcolari.

Obiective operaționale:

Să coopereze în cadrul grupului, manifestând prietenie, toleranță și disponibilitate;

Să exerseze deprinderea de a utiliza formule de salut și de a răspunde adecvat acestora;

Să descrie caracteristici ale vremii specifice zilei: temperatură, precipitații, fenomene ale naturii, stabilind un raport între cuvinte și imagini;

Să execute acțiuni motrice însușite în contexte variate, într-un ritm corespunzător;

Să audieze un text propus retrăind ideile acestuia, pe baza cărora vor elabora un mesaj;

Să schimbe impresii, opinii și păreri, transmițând cu sinceritate experiențele și părerile despre un anumit eveniment.

Strategii didactice:

Metode și procedee: conversația, explicația, jocul, problematizarea, brainstormingul.

Materiale didactice: evidența grupei , Calendarul naturii, jetoane cu caracteristici ale vremii, fotografii, bol de sticla, CD-uri, casetofon, cutia cu întrebări.

Forma de organizare: individual, frontal.

ACTIVITATI PE ARII DE STIMULARE ( ALA ):

Sectoare : 1. ARTĂ – „Colorăm cele patru fiice ale Bătrânului An”;

2. BIBLIOTECA:

„Alegeți și grupați” (sortăm jetoane în funcție de anotimpul indicat);

privim imagini despre anotimpuri, formulăm propoziții.

3. CONSTRUCTII– “Castele penru fiicele Bartanului An “.

Tipul activității : Mixtă.

Forma de organizare : activitate pe grupuri mici, pe centre de interes.

Obiective cadru :

Educarea trăsăturilor de voință și caracter, formarea unei atitudini pozitive față de sine și față de ceilalți;

Dezvoltarea capacității de cunoaștere și înțelegere a mediului înconjurător, precum și stimularea curiozității pentru investigarea acestuia;

Dezvoltarea simțului practic și estetic;

Stimularea capacității creatoare.

Obiective operaționale :

1. Artă :

O1. să coloreze imaginile folosind culorile corespunzătoare;

O2. să aprecieze obiectiv lucrările personale cât și pe cele ale colegilor;

O3. să dea utilitate produselor obținute.

2.Biblioteca:

O1. să formuleze propoziții corecte din punct de vedere gramatical;

O2. să răspundă corect la întrebările colegilor din grup;

O3. să mânuiască materialul în mod organizat.

3.Constructii:

O1. să construiască forme plane si in relief pentru realizarea temei propuse;

O2. să colaboreze cu membri grupului;

O3. sa manifeste interes pentru acest tip de activitate care stimuleaza creativitatea.

Strategii didactice :

Metode și procedee:

conversația, expunerea, explicația, demonstrația, exercițiul, observația, repetiția, jocul.

Mijloace didactice :

fișe individuale;

culori, carioci;

jetoane, imagini;

jocuri lego;

CD-uri.

Durata: 30 minute.

ACTIVITĂI PE DOMENII EXPERIENȚIALE (ADE ):

CATEGORIA DE ACTIVITĂȚI:

1. DLC – „Pe cărările anotimpurilor” joc didactic;

2. DOS – Activitate practică – „Pomul în cele 4 anotimpuri”- decupare, lipire, asamblare.

TEMA ACTIVITĂȚII: „Pe cărările anotimpurilor”.

MIJLOC DE REALIZARE: JOC DIDACTIC

TIPUL ACTIVITĂȚII: Consolidarea cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor.

SCOPUL :

verificarea și consolidarea cunoștințelor copiilor despre cele patru anotimpuri;

dezvoltarea capacității de a sesiza legăturile dintre diferite fenomene ale naturii și viața plantelor, animalelor și activitatea omului.

OBIECTIVE OPERAȚIONALE:

O1 – Să descrie anotimpurile precizând principalele caracteristici;

O2 – Să identifice elementele care nu aparțin anotimpului respectiv, pe baza cunoștințelor acumulate anterior;

O3 – Să formuleze ( sau să răspundă la ) ghicitori despre caracteristicile anotimpurilor;

O4 – Să sintetizeze cunoștințele și informațiile despre un anotimp, exprimându-și idei și sentimente personale;

O5 – Să exerseze tehnici specifice activităților practice;

O6 – Să recunoască frumosul în natură și în creații artistice;

O7 – Să valorifice lucrările pentru înfrumusețarea mediului ambiant din sala de grupă.

SARCINA DIDACTICĂ:

completarea celor patru cărări, reprezentând anotimpurile, cu elementele specifice;

descoperirea elementelor ce nu corespund anotimpului respectiv;

rezolvarea sarcinilor surpriză, întâlnite pe cărările anotimpurilor.

REGULILE JOCULUI:

copiii vor respecta cerințele educatoarei;

copiii aleg, pe rând câte un cartonaș cu aspecte ale naturii sau din activitatea omului, și-l așează în dreptul anotimpului la care se potrivește, motivând alegerea făcută;

se vor grupa și regrupa pe tot parcursul jocului în funcție de metoda folosită, vor formula ghicitori, vor adresa întrebări.

ELEMENTE DE JOC: coroana Bătrânului An, fiicele anului, limitarea timpului, mișcarea, întrecerea, recompensa.

STRATEGIA DIDACTICĂ

a) METODE ȘI PROCEDEE: explicația, demonstrația, metoda ghicitorilor, piramida, ciorchinele, tehnica blazonului, benzi desenate, aprecierea verbală, conversația, expunerea.

b) MIJLOACE DE ÎNVĂȚĂMÂNT: planșe cu imagini reprezentative pentru fiecare anotimp, ecusoane ( ghiocei, spice, frunze ruginii, fulgi etc. ), foi A4, carioca, tablouri cu caracteristicile anotimpurilor‚ CD-uri cu muzica, siluete de frunze și copaci, simboluri ale anotimpurilor, fișe individuale, siluete de pomișori, planșe suport, lipici.

c) FORME DE REALIZARE A ÎNVĂȚĂRII: individual, frontal, pe grupuri, în echipă.

DURATA: 40 minute

JOC DE MIȘCARE:

Pași de dans pe cărările anotimpurilor – mișcări sugerate de muzica ,,Anotimpurile “de Vivaldi;

Joc distractiv: „Scaunele muzicale”;Stafeta cu baloane.

BIBLIOGRAFIE

Antohe, G., Barna, I.: Psihologia jocului, ediția a II-a, Editura Fundației Universitare Dunărea de Jos, 2006.

Antonovici, Șt., Nicu, G.: Jocuri interdisciplinare, Editura Aramis Print, 2004

Breban, S., Fulga, M., Goncea, E., Ruiu, G.: Metode interactive de grup, Editura Arves,

Curriculum pentru învățământul preșcolar, 3-6/7 ani”, MECT, 2008;

Grama F, Pletea M, Culea L, Sesovici A, Ciobotaru A, Spânu C, Dincă G, Pletea G, Călin E, (2009) “Aplicațiile noului curriculum pentru învățământul preșcolar – ghid pentru cadrele didactice – Vol. I, Vol. II”, Editura Didactica Publishing House, București

DESFASURAREA ACTIVITATII

ACTIVITATI RECREATIVE

JOC DE ATENTIE SI DE MISCARE

TEMA: „Scaunele muzicale”;

„Stafeta cu baloane”.

CATEGORIA DE ACTIVITATE: Jocuri și activități complementare (etapa a -III-a)

MIJLOC DE REALIZARE:Jocuri distractive;

SCOPUL ACTIVITATII:

Satisfacerea nevoii de mișcare, destinderea și recreerea copiilor;

Dezvoltarea atenției, rapidității în reacții, a îndemânării; dezvoltarea fizică generală a copiilor;

OBIECTIVE OPERAȚIONALE:

Cognitiv- informaționale:

– să-și însușească corect regulile de joc;

– să respecte regulile de joc ;

– să-și exerseze deprinderile și calitățile motrice învățate;

Psiho-motorii:

să execute corect mișcările jocului;

să-și coreleze mișcările în funcție de sarcinile jocului;

să răspundă prompt la semnalul educatoarei;

Afectiv-volitive:

să coopereze în timpul jocului, acceptând unele responsabilități;

să-și dezvolte dorința de a se juca în colectiv, respectându-se reciproc;

să manifeste interes prin participare efectivă și afectivă;

METODE SI PROCEDEE: conversația, explicatia; demonstratia; exercitiul;

MATERIAL DIDACTIC: ecusoane,casuta,scaunele,CD,calculator,baloane,panou pentru evidenta scorului.

ELEMENTE DE JOC:surpriza,aplauzele,intrecerea.

MATERIAL BIBLIOGRAFIC: “Programa activităților instructive-educative în grădinița de copii”, București, Ed. V.&I.Integral, 2005.

DURATA: 25 min.

DESCRIERE:

„Scaunele muzicale”

Scaunelele vor fi asezate in semicerc si vor fi cu unul mai putin decat numarul de copii.La semnalul educatoarei copiii vor dansa avand ca fond muzical „Anotimpurile” de A.Vivaldi.La oprirea muzicii fiecare copil se grabeste sa ocupe un scaunel .Copilul care va ramane fara scaun va iesi din joc.Apoi se mai ia un scaunel ,se porneste iar muzica si la semnal copiii ocupa scaunele.Jocul va continua pana raman cat mai putine scaunele.

„Stafeta cu baloane”

Fiecare copil va primi cate un ecuson cu cifre, astfel incat sa se poata forma perechi. Distribuirea ecusoanelor se va face tinandu-se seama de inaltimea copiilor.

Vor forma perechi copiii de aceeasi statura si cu aceeasi cifra pe ecuson.

La semnalul educatoarei, fiecare pereche va pleca in cursa sprijinind balonul cu nasul. Traseul se va repeta de 3 ori. Dupa fiecare traseu se vor acorda puncte pe panoul de evidenta scorului pentru fiecare echipa.

La finalul curselor se vor declara castigatoare acele perechi care au adunat cele mai multe puncte. (Fiecare echipa va numara punctele de pe panoul cu evidenta scorului) .

PROIECT DE ACTIVITATE INTEGRATĂ

„CĂSUȚA CU POVEȘTI”

DATA:

NIVEL: I (grupa mică)

TEMA ANUALĂ: CU CE ȘI CUM EXPRIMĂM CEEA CE SIMȚIM?

TEMA PROIECTULUI: „Prietenii mei…”

SUBTEMA: „A fost odată”

ACTIVITATE INTEGRATĂ DE O ZI: „Căsuța cu povești”

TIPUL ACTIVITĂȚII: consolidare și verificare de cunoștințe, priceperi și deprinderi

SCOPUL ACTIVITĂȚII: consolidarea și verificarea cunoștințelor despre poveștile cunoscute

ELEMENTE COMPONENTE ALE ACTIVITĂȚII INTEGRATE:

ADP/ ALA1/ ADE/ ALA 2

ACTIVITĂȚI DE DEZVOLTARE PERSONALĂ

ÎNTÎLNIREA DE DIMINEAȚĂ: „Poveștile ne învață, lucruri bune despre viață”.

RUTINE: „ La rînd civilizat”, „La măsuțe e curat”, „Pe mînuțe ne-am spălat”.

TRANZIȚII: „Batem palmele”, „Suie muntele un pitic”, „Noi suntem piticii”, „Unu, doi”.

ACTIVITĂȚI LIBER – ALESE

ARTĂ: „Decorăm casa bunicuței”(dactilopictură)

„ Tablouri pentru căsuța cu povești”, „ Colorăm hăinuțele/ obiectele personajului preferat”(colorare în contur).

BIBLIOTECA: „Prietenii poveștilor” ( citire de imagini, ordonare logică a momentelor din poveste)

„Personajul preferat” ( colorare în contur)

CONSTRUCȚII: „Curtea celor trei purceluși” (machetă)

JOC DE MASĂ: „Povești ce te învață să gîndești” ( reconstituire de imagini: puzzle, cuburi, Loto).

NISIP ȘI APĂ: „Drumul Scufiței pînă la bunica”

ACTIVITĂȚI PE DOMENII EXPERIENȚIALE:

DOMENIUL LIMBĂ ȘI COMUNICARE

Educarea limbajului – Joc didactic „Căsuța poveștilor”

DOMENIUL OM ȘI SOCIETATE

Activitate practică – Aplicație „Cartea cu povești”

ACTIVITĂȚI RECREATIVE (ALA II)

„Spectacol în căsuța cu povești” – dramatizarea poveștilor „Scufița Roșie” de Ch. Perrault și „Ridichea uriașă”

DURATA ACTIVITĂȚII INTEGRATE: o zi

SCENARIUL ZILEI

Copiii vor intra în sală pe melodia „Bună dimineața”, se așază în semicerc; educatoarea salută copiii:

„ Bună dimineața, dragele mele floricele! Astăzi avem musafiri, să-i salutăm” .

Salutul copiilor:

Copiii salută natura:

„ Bună dimineața, soare luminos!

Bună dimineața, micuțule vînt ce alergi pe pămînt!

Bună dimineața, pietre mari și pietre mici,

Bună dimineața, păsări mari și păsări mici,

Bună dimineața, dragi voinici!

Împărtășirea cu ceilalți

Copiii se salută între ei: „ Eu cu tine, el cu ea/ Acum ne vom saluta/ Și vom spune câte doi /Fii binevenit la noi!/ Îți doresc o zi frumoasă/ Până vei pleca acasă. Copiii vor spune cum se simt în această zi….

Prezența

„După ce ne-am adunat / Și frumos ne-am salutat/ Colegii ne-am întîlnit/ Cine oare n-a venit?”

Un copil va preciza numele copiilor absenți, aflați în partea de jos a panoului.

Calendarul naturii

„Vreme bună, vreme rea,

Acum o vom studia…

Cer cu nor sau zi cu soare?

Vom afla în clipa următoare.”

”Meteorologul de serviciu” va citi cu ajutorul educatoarei calendarul naturii – ziua săptămînii, anotimpul. Ei sunt îndemnați să spună ce au observat dimineață cînd au venit la grădiniță, pentru a stabili cum este vremea și cum ne îmbrăcăm în acest anotimp.

Se anunță regulile grupei din această zi: „Mă aștept de la voi să fiți atenți, ascultători, să vă ajutați între voi, și să nu vorbiți cu voce tare decât atunci când este nevoie; să păstrăm liniștea și curățenia în sala de grupă”.

Activitatea de grup

În continuare vom juca un joc care se numește „Cubul poveștilor”. Noi am ascultat foarte multe povești pe care voi le cunoașteți si le povestiți foarte frumos.

Copiii vin pe rând, aruncă cubul, descoperă imaginea, descriu, analizează, argumentează, aplică, compară și asociază.

Noutatea zilei

Se remarcă prezența musafirilor, atmosfera de sărbătoare și faptul că invitații au venit să vadă cât de cuminți sunt ei astăzi, cât de bine știu să deseneze, să picteze, să răspundă la întrebări…

În timp ce veneam spre grădinită, m-am întîlnit cu Zâna Poveștilor. Am rămas mirată de prezența ei în acel loc și de faptul că era foarte veselă .Zîna mi-a spus că are o o căsuță în pădure și că ar vrea să ne invite pe toți la un carnaval .

Zîna mi-a lăsat un plic pe care scrie ceva:”Să-l deschideți împreună cu copiii din grupa dumneavoastră”.

Se deschide plicul.”Într-un loc minunat, după o tufă, lîngă un copac, caută și vei găsi, un ajutor pentru copii”.

Un copil caută după copac și găsește un pitic.

Piticul vă va ajuta să colorați, să pictați, să citiți povești, să construiți o curte pentru căsuțele celor trei purceluși.

Se anunță responsabilitățile pentru această zi:

”LA JUCĂRII CURAT”

”LA RÎND CIVILIZAT”

”MATERIALE ÎMPĂRȚIM”

„AJUTOR DE EDUCATOARE”

Tranziție

„Spre căsuțe ne-ndreptăm

Îngrijit să ne jucăm”.

Copiii își aleg centrul de interes în funcție de culoarea ecusonului. În timp ce lucrează sunt îndrumați și urmăriți de educatoare. Se dau explicațiile necesare, se pun întrebări ajutătoare acolo unde există dificultăți. Se va monitoriza activitatea la fiecare centru și se va interveni dacă e cazul.

Se reamintește copiilor comportamentul așteptat în cadrul acestor activități: „se vorbește în șoaptă pentru a nu deranja pe alții; apreciem și protejăm construcțiile făcute de colegi, fiecare joc trebuie terminat, colaborăm la realizarea sarcinilor; dacă un copil a terminat sarcina și dorește să lucreze la alt centru, este liber să o facă”.

Prin tranziția „Batem palmele ” , copiii părăsesc sala de grupă.

Cîntecul „PITICII” face tranziția spre activitatea de educare a limbajului. Se va anunța titlul jocului, regulile, explicându-se și demonstrându-se jocul. Copiii vor executa jocul didactic:”Prietenii poveștilor”. În căsuță vor fi invitați la sfîrșitul zilei la un spectacol.

Prin tranziția „Suie muntele un pitic” se trece la activitatea practică. Copiii vor lucra pe ateliere lipind siluete ( personaje, copaci, flori) pe suprafața dată și vor confecționa cărți de povești .

Activitatea se va încheia cu „Spectacol în căsuța poveștilor”, dramatizarea poveștilor „Ridichea uriașă” și „Scufița Roșie” de Charles Perrault.

Metodele utilizate pe parcursul desfășurării activităților vor da posibilitatea fiecărui copil să se manifeste, să acționeze, să interacționeze cu ceilalți copii, să pună întrebări și să afle răspunsuri.

PROIECT DIDACTIC

DATA: 27. III. 2013

NIVEL: I (grupa mică)

TEMA ANUALĂ: CU CE ȘI CUM EXPRIMĂM CEEA CE SIMȚIM?

TEMA PROIECTULUI: „Prietenii mei…”

SUBTEMA: „A fost odată”

TEMA ACTIVITĂȚII INTEGRATE: „Căsuța cu povești”

CATEGORIA DE ACTIVITATE: Activități liber – alese I

1. ARTĂ: „Decorăm casa bunicuței”(dactilopictură)

„Tablouri pentru căsuța cu povești”, „Colorăm hăinuțele/ obiectele personajului preferat”(colorare în contur).

2. BIBLIOTECA: „Prietenii poveștilor” ( citire de imagini, ordonare logică a momentelor din poveste)

„Personajul preferat” ( colorare în contur)

3. CONSTRUCȚII: „Curtea celor trei purceluși” (machetă)

4. JOC DE MASĂ: „Povești ce te învață să gîndești” ( reconstituire de imagini: puzzle, cuburi, Loto).

5. NISIP ȘI APĂ: „Drumul Scufiței pînă la bunica”

TIPUL ACTIVITĂȚII: consolidare și verificare de cunoștințe, priceperi și deprinderi;

SCOPUL ACTIVITĂȚII: Consolidarea unor cunoștințe și deprinderi însușite în activitățile anterioare.

OBIECTIVE OPERAȚIONALE

O1. să coloreze în contur imagini cu personaje din povești;

O2. să „citească” imagini din povești;

O3. să ordoneze imaginile date, respectând succesiunea logică a evenimentelor din poveste;

O4. să construiască curtea căsuței celor trei purceluși;

O5. să reconstituie imagini cu personaje din povești;

O6. să reconstituie din cuburi ilustrate numai scenele din poveștile precizate ;

O7. să participe la activități de grup, adaptîndu-și comportamentul propriu la cerințele acestuia;

FORMA DE ORGANIZARE: pe grupe, individual

STRATEGII DIDACTICE:

METODE: expunerea, conversația, explicația, demonstrația, exercițiul, turul galeriei

RESURSE MATERIALE: ecusoane,căsuță din carton, tablouri, fișe, culori, pensule, tempera, pahare, șervețele, cărți, jetoane, polistiren, siluete ale personajelor din poveste, copăcei, iarbă sintetică, domino cu povești, puzlle, CD-player, CD-uri cu muzică, masa cu nisip, pietricele, flori, apă.

RESURSE TEMPORALE: – 15 -20 minute

BIBLIOGRAFIE:

***Curriculum pentru învățământul preșcolar – 2009

***Activitatea integrată din grădiniță – 2008

Liliana Ezechil, Mihaela Păiși Lăzărescu – Laborator preșcolar, Ed. V & Integral

PROIECT DIDACTIC

DATA:

NIVEL: I (grupa mică)

TEMA ANUALĂ: CU CE ȘI CUM EXPRIMĂM CEEA CE SIMȚIM?

TEMA PROIECTULUI: „Prietenii mei…”

SUBTEMA: „A fost odată”

TEMA ACTIVITĂȚII INTEGRATE: „Căsuța cu povești”

CATEGORIA DE ACTIVITATE: Activități de dezvoltare personală

TEMA ÎNTÎLNIRII DE DIMINEAȚĂ: „Poveștile ne învață, lucruri bune despre viață”

SCOPUL: Participarea și implicarea activă a copiilor în vederea stimulării comunicării, favorizării interrelaționării, împărtășirii cu ceilalți și formării comportamentului empatic.

OBIECTIVE OPERAȚIONALE:

O1. să utilizeze formule de salut adecvate momentelor zilei sau în diferite împrejurări;

O2. să adopte un comportament adecvat în timpul salutului (mimică, gesturi, privire);

O3. să sesizeze absența sau prezența unui coleg, cunoscându-i chipul și în același timp numele;

O4. să observe cu atenție vremea de afară, oferind verbal câteva caracteristici ale acesteia, marcîndu-le prin simbolul adecvat;

O5. să schimbe impresii, opinii, păreri, transmițînd cu sinceritate experiențe ;

O6. să comunice pe baza unei idei elaborate;

FORMA DE ORGANIZARE: frontal, pe grupe, individual

STRATEGII DIDACTICE:

METODE ȘI PROCEDEE: conversația, explicația, demonstrația, exercițiul, metoda cubului, jocul;

RESURSE MATERIALE: cub cu imagini, calendarul naturii, jetoane, cutia cu surprize, pitic, copaci, CD-player, CD-uri cu muzică.

RESURSE TEMPORALE: -15- 20 min.

BIBLIOGRAFIE:

***Curriculum pentru învățământul preșcolar – 2009

***Activitatea integrată din grădiniță – 2008

Liliana Ezechil, Mihaela Păiși Lăzărescu – Laborator preșcolar, Ed. V & Integral

PROIECT DIDACTIC

DATA:

NIVEL: I (grupa mică)

TEMA ANUALĂ: CU CE ȘI CUM EXPRIMĂM CEEA CE SIMȚIM?

TEMA PROIECTULUI: „Prietenii mei…”

SUBTEMA: „A fost odată”

TEMA ACTIVITĂȚII INTEGRATE: „Căsuța cu povești”

DOMENIUL: Limbã și comunicare

CATEGORIA DE ACTIVITATE: Educarea limbajului

TEMA ACTIVITĂȚII: „Prietenii poveștilor”

MIJLOC DE REALIZARE: joc didactic

SCOPUL : dezvoltarea capacității de exprimare corectă din punct de vedere gramatical; consolidarea cunoștințelor despre personajele din poveștile cunoscute;

OBIECTIVE OPERAȚIONALE:

O1. Să recunoască povestea pe baza unor ilustrații sugestive;

O2. Să asocieze personajele cu cadrul de poveste adecvat;

O3. Să recunoască personajele după replicile audiate;

O4. Să redea replici scurte ale personajelor din poveștile învățate.

SARCINA DIDACTICĂ:

– recunoașterea personajelor din povești după siluete și replici care aparțin acestora;

– asocierea personajului cu povestea din care face parte;

– mimarea unor trăiri ale personajelor din poveste.

REGULILE JOCULUI

– un copil va atinge cu bagheta jobenul, extrage o siluetă a unui personaj dintr-o poveste, îl denumește;

– copilul va da silueta unui prieten care o va așeza pe imaginea poveștii din care face parte;

-copiii vor audia replici ale personajelor din povești, vor recunoaște personajul și vor dialoga cu el pentru a vedea cum se simte în poveste. Toți copiii vor mima starea personajului.

ELEMENTE DE JOC: surpriza, aplauzele, bagheta magică, recompense

FORMA DE ORGANIZARE: frontal, individual

STRATEGII DIDACTICE:

METODE: conversația, explicația, demonstrația, exercițiul, jocul, mîna oarbă

RESURSE MATERIALE: imagini povești, panouri, joben, siluete personaje, cd, marionete.

RESURSE TEMPORALE: 15 -20 minute

BIBLIOGRAFIE:

„Jocuri didactice pentru educarea limbajului”, Aurelia Ana, Smaranda Cioflică, Ed.Tehno-Art

„Curriculum pentru învãțãmântul preșcolar” – M.E.C.I., București, 2008

www. didactic.ro

PROIECT DIDACTIC

DATA: 27. III. 2013

NIVEL: I (grupa mică)

TEMA ANUALĂ: CU CE ȘI CUM EXPRIMĂM CEEA CE SIMȚIM?

TEMA PROIECTULUI: „Prietenii mei…”

SUBTEMA: „A fost odată”

TEMA ACTIVITĂȚII INTEGRATE: „Căsuța cu povești”

DOMENIUL: Om și societate

CATEGORIA DE ACTIVITATE: Activitate practicã

TEMA ACTIVITĂȚII: ”Cartea cu povești”

MIJLOC DE REALIZARE: aplicație

TIPUL DE ACTIVITATE: Consolidarea priceperilor și deprinderilor de activitate practică

SCOPUL: Consolidarea unor abilitãți specifice nivelului de dezvoltare motricã și a cunoștințelor despre materiale și carcateristicile lor, precum și despre tehnicile de lucru.

OBIECTIVELE OPERAȚIONALE:

Să denumească materialele de lucru;

Să lipească siluetele realizînd tema propusă;

Să execute individual sau în grupuri mici tema dată;

Să analizeze lucrările propii și ale colegilor realizate pe baza următoarelor criterii: respectarea cerințelor, acuratețe, grad de finalizare.

STRATEGII DIDACTICE:

1.METODE ȘI PROCEDEE: conversația, explicația, demonstrația, exercițiul, problematizarea, munca individuală și în colaborare, jocul, turul galeriei;

2.MATERIAL DIDACTIC: tablouri tip carte reprezentînd scene de povești, siluete de personaje, flori, ciupercuțe, lipici, șervețele

3. RESURSE TEMPORALE:15-20 minute

BIBLIOGRAFIE:

***Curriculum pentru învățământul preșcolar-2009

***Activitatea integrată din grădiniță-2008

***Antologie de proiecte tematice pentru activități integrate– Ed. Diana 2009

Liliana Ezechil, Mihaela Păiși Lăzărescu – Laborator preșcolar, Ed. V & Integral

CONCLUZII

Din punct de vedere metodic , dascălul se perfecționează mereu . Toată viața ,,învață si se învață ,, în pas cu transformările sociale la care este parte.

Dascălul este lumina care se împarte o dată cu tot ce are mai bun în sufletul si mintea sa .

Pentru ca lumina sa să dea rod, el se ridică peste mulțimea frământărilor sale , devenind un apostol al vremilor ce vor veni .

Amprenta si experiența lui se leagă de secvențele activitățiilor predate cu pasiune și care rămân cu valoare de simbol, de model demn de urmat pentru copii.

Așa mi-am dorit să fac această lucrare , privită prin prisma legendelor și basmelor , susținute de trăirile afective proprii și care să nu fie uitate foarte repede de copiii mei.

Prin tematică , lucrarea îmbină elemente de literatură cu cele de limbă și are un pronunțat caracter interdisciplinar .

Limba și literatura română reprezintă izvorul viu de istorie și geografie , de mit și adevăr , de știință și imaginație în cununa expresiva a legendelor si basmelor , o mică parte din marele volum de cunoștințe pe care și-l formează copiii . Fără legende și basme , s-ar crea goluri de conținut și estetică , s-ar știrbi un aspect apreciat de copii .

BIBLIOGRAFIE

1.Vasile Alecsandri Pasteluri și legende, Editura Minerva

,București,1978

2.Ovidiu Bârlea Introducere în antologie de proză

populară Epică,vol.I, E.P.L. 1996

3.Corneliu Crăciun Metodica predării limbii și literaturii

române, Editura Emia,Deva, 2001

4.Florin Cioban Folclorul copiilor, Editura Napoca Star,

Cluj, 2006

5.Dimitrie Bolintineanu Legende istorice, Editura Militară,1971

Din legendele românilor,Editura Ion Creangă București,1990

7.Octavia Costea

Florica Mitu

Eugenia Vasilescu Literatura pentru copii,manual pentru

clasa a- XII-a,E.D.P. București 1999

Cornelia Stoica

Anica Vlăduț

8. Ioan Derdișan Metodica predării limbii române,

Biblioteca revistei Familia , Oradea ,

1999

9.Vistian Goia Literatura pentru copii și tineret,Editura

Dacia Educational , Cluj-Napoca, 2003

10.Alexandru Mitru În țara legendelor, Editura Sport-Turism,

București,1973

11. Andrei Alexandra Valori etice în basmul fantastic românesc,

București , 1979

12.Candrea I.Aurel Lumea basmelor, București ,Facultatea de

litere și Filozofie , 1932

13.G. Călinescu Estetica basmului, București , E.S.P.L.A.

1956

14.Cosmovici Andrei Psihologie generală, Editura Polirom ,

Iași, ,1996

15.Eliade Mircea Aspecte ale mitului , București , Univers ,

1978

16. Florin Cioban Literatura pentru copii , Editura

Universitatea din Oradea , 2008

17.B.P. Hașdeu Studii de folclor, Editura Dacia , București,

1979

18.Speranția Eugen Basmul ca mijloc educativ, Studii de

folclor și literatură , București , ESPLA

1967

BIBLIOGRAFIE

1.Vasile Alecsandri Pasteluri și legende, Editura Minerva

,București,1978

2.Ovidiu Bârlea Introducere în antologie de proză

populară Epică,vol.I, E.P.L. 1996

3.Corneliu Crăciun Metodica predării limbii și literaturii

române, Editura Emia,Deva, 2001

4.Florin Cioban Folclorul copiilor, Editura Napoca Star,

Cluj, 2006

5.Dimitrie Bolintineanu Legende istorice, Editura Militară,1971

Din legendele românilor,Editura Ion Creangă București,1990

7.Octavia Costea

Florica Mitu

Eugenia Vasilescu Literatura pentru copii,manual pentru

clasa a- XII-a,E.D.P. București 1999

Cornelia Stoica

Anica Vlăduț

8. Ioan Derdișan Metodica predării limbii române,

Biblioteca revistei Familia , Oradea ,

1999

9.Vistian Goia Literatura pentru copii și tineret,Editura

Dacia Educational , Cluj-Napoca, 2003

10.Alexandru Mitru În țara legendelor, Editura Sport-Turism,

București,1973

11. Andrei Alexandra Valori etice în basmul fantastic românesc,

București , 1979

12.Candrea I.Aurel Lumea basmelor, București ,Facultatea de

litere și Filozofie , 1932

13.G. Călinescu Estetica basmului, București , E.S.P.L.A.

1956

14.Cosmovici Andrei Psihologie generală, Editura Polirom ,

Iași, ,1996

15.Eliade Mircea Aspecte ale mitului , București , Univers ,

1978

16. Florin Cioban Literatura pentru copii , Editura

Universitatea din Oradea , 2008

17.B.P. Hașdeu Studii de folclor, Editura Dacia , București,

1979

18.Speranția Eugen Basmul ca mijloc educativ, Studii de

folclor și literatură , București , ESPLA

1967