Metode de Protectie Anticorosiva Pentru Spatiile de Stocare Si Transport

Evoluția petrolului

Țițeiul este definit ca un” amestec complex de hidrocarburi gazoase și solide dizolvate în hidrocarburi lichide care se obține la exploatarea prin sonde”. Are denistatea de sub 1 g/cm 3.Este format în cea mai mare parte din hidrocaburi (peste 96%),dar conține și alți compuși organici (sub 3%) precum și apă în care sunt dizolvați compușii anorganici.

Totodată țițeiul s-ar fi format astfel:

Rocile sedimentare constând în nisip,noroi,bancuri de scoici etc și înglobând proporții reduse de (1-2%) de susbtante organice,provenite din flora și din microorganisme,au fost depozitate în fundul marilor și prin mișcări tectonice au fost îngropate la diverse adâncimi în sol.Aici,sub acțiunea bacteriilor anaerobe,a temperaturii și a presiunii exercitate de straturile suprapuse,substanțele organice au trecut printr-o serie de transformări chimic,care au condus în final după un proces idelungat de ordinul milioanelor de ani ,la generarea titeuiului și gazelor naturale.

Format în porii rocilor că picături , țițeiul a migrat,împreună cu apă prin interstițiile * straturilor,concentrându-se în anumite formațiuni geologice, cum sunt faliile* și anticlinalele*

Așadar țițeiul este extras din straturile poroase (nisipoase) prin presiune proprie,prin pompare,prin antrenare cu gaze etc sub formă lichidă,în prezența hidrocarburilor gazoase (dizolvate în cea mai mare parte în țiței) și aproape în toate cazurile emulsionat cu apă. După această metodă de extracție, țițeiul este transportat de la sonde prin conducte la vase verticale, în care are loc separarea celor 3 faze: gaze,petrol lichid și apă.

Din aceste separatoare ,țițeiul este dirijat la instalațiile de „demulsionare”în care i se reduce conținutul de apă sub 1% și apoi este pompat direct sau prin tranzitare în depozite intermediare, la rafinării în vederea prelucrării [1].

În țară noastră țițeiurile se clasifică în:

-parafinoase (care au un cotinut ridicat de ceară de petrol)

-neparafinoase (asfaltoase,care au un conținut ridicat de substanțe cu caracter asfaltic)

Petrolurile cu: densitatea<0.83 sunt țițeiuri ușoare; 0.83<densitatea<0.860 sunt țițeiuri medii;densitatea>0.860 țițeiuri grele

Inițialul de fierbere de regulă este mai mare de 28 grade celsius.Temperaturile de congelare sunt cuprinse între -52 grade celsius și +36 grade celsius și depind de conținutul de parafină* , de conținutul de fracții ușoare și conținutul de compuși asfaltici.

Căldură specifică este de 1,7 -2,1 kj/kg K. Puterea calorifică* inferioară este de 43,7 -46,2 MJ/kg.

Așadar există 3 fracțiuni de țiței:

Fracțiuni inferioare din țiței (gazolină și benzină). Fracțiunile inferioare conțin hidrocarburi cu până la circa 10 atomi de carbon în moelcule, temperatura lor finală de distilare fiind de circa 200 grade celsius.

Fracțiuni medii din țiței( petrolul și motorină). Fractiuniile medii conțin de la 12 la circa 20 atomi de carbon în moleculă, limitele lor de distilare fiind cuprinse între 200 și circa 360 grade celsius.

Fracțiuni grele din țiței(uleiurile). Fracțiuniile grele din țiței conțin peste 20 atomi de carbon în moleculă . Parafinele* sunt constituite în principal din n-parafine cu puncte de topire de peste 30 grade celsius,numărul de atomi de carbon din moleculă putând să atingă cifra de 80.Aceste hidrocarburi reprezintă componenții principali ai cererii de petrol, în care sunt incluse și izoparafinele și naftene* solide.Ceară de petrol este constituită din fracțiuni mai înguste de ceară: parafină, cerezină,petrolatum, ceară de conducte,ceară ce rezervoare etc.

Produsele petroliere

În rafinăriile sau în „combinatele”de astăzi se obțin din petrol câteva mii de produse care în linii mari pot fi clasificate în produse energetice, produse petrochimice și diverse.

Produsele energetice constituie combustibilii motoarelor ,care acționează vehiculele pentru transporturile pe sol,navale și aeriene precum și combustibili industriali,casnici etc.

Produsele petrochimice derivă din prelucrarea fracțiunilor de țiței și constau din combinațiuni chimice,care servesc drept materii prime la sinteză unui mare număr de produse,între care predomină că tonaj materialele plastice,elastomeri,fibrele sintetice,amoniacul etc

Ponderea cea mai mare o au combustibilii pentru motoarele cu ardere internă, în categoria cărora intră o gama largă de produse: gaze,benzine,combustibili pentru turbomotoare,motorine și chiar reziduri de distilare. Se consideră de asemenea produse petroliere acizii naftenici,unii acizi sulfonici etc. precum și diferite produse în compoziția cărora intră în fracțiuni ale țițeiului ,de exemplu unsorile consistente,uleiurile emulsionabile și altele.

În prezent nu mai există produse petroliere finite fără aditivi, substanțe care în proporții mici le îmbunătățesc unele proprietăți sau le conferă caracteristici noi ,în multe cazuri permițând chiar majorarea ranadamentelor cu cheltuieli de producție mai mici.

Pe lângă hidorcarburi în compoziția produselor petroliere se găsesc în proporții mici compuși neutri cu sulf, cu azot,cu oxigen,precum și compușii altor elemente chimice(metale și metaloizi).Compușii metalici se concentrează sub formă de complecși în distilatele grele și mai ales în rezidurile de distilare.

Deoarece produsele petroliere sunt constituite din amestecuri complexe,evaluarea calității lor se face prin metode standardizate, completate cu încercări de performanță în aparături speciale care reproduc unele condiții din exploatare sau în mașini și motoare amenajate în mod special.

De exemplu stabilirea performanțelor combustibililor și uleiurilor pentru autovechicule se face pe standuri dinamometrice prevăzute cu aparatură automată pentru varierea după program a diferiților parametri (turație, sarcina,temperatura etc). Aceste încercări sunt uneori completate cu verificări în condiții reale de exploatare pe un număr suficient de mare de automobile ,tractoare etc.

De obicei, procesele de prelucrare a țițeiului nu conduc direct la obținerea produselor comerciale.

Realizarea acestora implică o serie de operații complexe cum ar fi formularea propriu-zisă care cuprinde selecționarea componenților convenabili și amestecarea lor în proporțiile necesare ,încorporarea aditivilor specifici,controlul caracteristicilor fizico-chimice,verificarea performanțelor produsului final.

1.1 Tipuri de produse petroliere

1.Combustibili gazoși constând din gaze „ reziduale” din rafinării și din gaze naturale sunt utilizați ca surse de energie prin ardere în cuptoarele din rafinării,respectiv în acelea ale termocentralelor.

2.Gazele lichefiate constituite din butan și proporții mai mici de propan sunt utilizate drept combustibil casnic în sobele de gătit. Ele provin din gazele naturale sau din cele de rafinărie și sunt contiuite de obicei din propan,butan sau din amestecurile acestora.Majoritatea acestor gaze provin din procesele termice și catalitice. Gazele lichefiate se obțin din prin fracționarea gazolinei brute rezultată la dezgazolinarea gazelor naturale bogate în hidrocarburi mai grele decât etanul.Din procesele de prelucrare a țițeiului,gazele petroliere lichefiate rezultă prin aplicarea metodelor obișnuite de absorbție–desorbție-fracționare sub presiune.

Gazele lichefiate sunt tratate pentru a satisface condițiile referitoare la absența compușilor cu sulf ( respectiv la corozitate).

În general gazele lichefiate pentru uzul casnic nu conțin hidrocarburi nesaturate pentru a evita depuneri la arderea lor și a mirosului neplăcut.

3.Benzină este combustibilul motoarelor cu aprindere prin scânteie pentru vechiculele auto și motorarele de aviație (utilitare,elicoptere). Se caracterizează în esență prin cifra octanică (85-100) și prin domeniul de distilare (40-185ºC până la 205 ºC).Benzină provine din procesele de prelucrare a țițeiului.În compoziția benzinei intră hidrocarburi parafinice,naftenice,aromatice și olefinice.Un aspect mai aparte il are volatilitatea care favorizează pornirea motorului rece,viteză sa de încălzire și de accelerare,uniformitatea repartiției combustibilului în cilindrii motorului cu carburator,puterea acestuia și economia de combustibil. .

4.Petrolul reactor combustibilul motoarelor cu reacție ale avioanelor sub și suprasonice, se caracterizează prin lipsa totală de impurități prin domeniul de distilare (65-290 ºC) și temperatura scăzută de congelare ( sub -50 ºC)

5. Petrolul lampant servește la iluminat sau în scopuri casnice, în lămpi cu fitil și de gătit producând flacăra cât mai lipsită de fum.Acest produs rezultă la distilarea atmosferică a țițeiului și prin amestecarea unor fracțiuni provenite din diferite procese. Produsul trebuie să fie bine rafinat, pentru reducerea conținutului compusilor cu sulf,cu azot, cu oxigen aceștia fiind dăunători stabilității la depozitare și arderii fără fum.

Arderea cu flacăra strălucitoare cât mai înalta și fără fum este calitatea cea mai importantă a petrolului lampant și a combustibililor din această categorie .Alimentarea constantă a fitilului dispozitivelor de ardere depinde de tensiunea superficială a petrolului și mai ales de vâscozitatea sa.Încercări speciale de durate de 24 h pentru petrolul casnic și de 7 zile pentru produsul industrial sau pentru cel folosit în lămpi semnalizatoare (cai ferate),definesc caracateristicile de ardere.

6.Motorina,combustibilul motoarelor prin aprindere cu compresie (Diesel) se caracterizează prin cifra cetanică și prin condițiile de distilare (min 85-90% la 350 ºC).

În categoria combustibililor Diesel intră fracțiunea de motorină rezultată la distilarea atmosferică a țițeiului.

Motorinele sunt formate din hidrocarburi parafinice,naftenice ,aromatică și mixte, cu domeniul de fierbere între circa 200 și 400 ºC. Hidrocarburile nesaturate nu trebuie să fie în proporții prea mari deoarece ele se oxidează și dau naștere la gume și depuneri , iar arderea lor este defectoasă. De asemenea în compoziția motorinelor intră și diverși compuși metalici cum ar fi : vanadiu,nichel,fier etc.

O caracteristică importantă a motorinei este aceea că prin absența apei și a impurităților solide duce la funcționarea mai bună a motorului. Dacă compușii sulfului sunt prezenți în compoziția motorinei pot duce la uzură motorului, coroziunea tobei și a țevilor de eșapament, precum și la poluare atmosferei.

O alta caracateristică este vâscozitatea și punctul de curgere influențează alimentarea motorului și pulverizarea combustibilului în camera de ardere.Creșterea vâscozității influențează defavorabil pulverizarea și deci arderea.

Combustibului Diesel i se cer proprietăți opuse benzinei : hidrocarburile componente trebuie să se oxideze cu ușurință astfel încât autoaprinderea să se producă în timp cât mai scurt. Comportarea favorabilă depinde de la volatilitate, respectiv de cifra cetanică și permite pornirea ușoară a motorului chiar la temperaturi scăzute,precum și funcționarea să normală.

7.Combustibilii reziduali de focare, se ard în cuptoarele industriale și în cazanele termocentralelor. Au un domeniu de distilare peste 330-360 ºC și se caracterizează mai ales prin vâscozitate . Produsele petroliere reziduale sunt acum combustibili pentru transporturi și în materii prime petrochimice

8. Cocsul de petrol este utilizat drept combustibil casnic și industrial. Cocsul rezultat din țițeiuri cu conținut mic de sulf ,bine desalinate reprezintă o materie prima pentru producerea electrozilor pentru industria fabricării aluminiului.De asemenea se utilizează la prepararea unor carburi (de calciu,siliciu,bor). Cantitățile mai mici servesc la fabricarea grafitului pentru formele de turnătorie, iar prin purificare avansată rezultă un grafit pentru reactoare nucleare.

9 .Uleiurile lubrifiante și unsorile consitente pentru motoare ,uleiurile industriale și uleiurile speciale pentru mașini și mecansime fac posibilă funcționarea pieselor în contact ,cu frecări reduse,deci cu consum energetic redus.

10. Bitumul de petrol reprezintă unul din materialele cele mai importante pentru numeroase întrebuințări. El posedă putere aglomerantă* datorită aderenței sale la majoritatea materialelor de construcție (piatră,beton,lemn, metal,sticlă), este ușor ductil,suplu,plastic,izolant termic și electric,insolubil în apă,solubil în solvenți organici,inert față de mulți agenți chimici.Se poate utiliza că atare sub formă de soluții și emulsii apoase.

Producția produselor petroliere

Se cunoaște că energia primară poate fi de mai multe tipuri pentru automobile și alte industrii reprezintă produsele petroliere, combustibili solizi, energie nucleară, energia regenerbila, gaz și resurse neregenerabile.

Figura 1. Evoluția producției de energie primară în statele Uniunii Europene pentru perioada

1990 – 2012 (în TJ)

Asadar în figura 1 aveam producția de energie primară din anul 2012 care a decăzut cu 1% față de 2011 cu 33 milioane de tone . Cea mai mare scăderea au avut-o produsele petroliere cu 10% urmat de producția de gaz natural care a scăzut și ea cu 6 %. Pe de altă parte producția de energie regenerabilă a crescut cu 9% .

Așadar producția de energie primară a avut un mare impact în 2012 datorită unor creșteri și scăderi a acesteia. Cea mai mare creștere a avut-o energia nucleară cu 29 %, urmată de energia regenerabilă (22%), combustibili solizi (21 %), gaz (17%), produse petroliere (10 %) și resurse neregenerabile ( 2%).

Între anii 2002 și 2012 , trendul în producția de energia primară a fost negativă pentru toate sursele de energie . Producția de energe în cazul produselor petroliere a scăzut cu 54 % și a gazului cu 35% iar producția de energie regenerabilă a crescut cu 81%

Consumul de produse petroliere

Figura 2. Evoluția consumului intern brut de energie primară în statele Uniunii Europene pentru perioada 1990 – 2012 (1000 TJ)

În figura 2 se observă că consumul de energie brut intern în UE-28 a fost pe o tendință de scădere. În 2012 a fost de 1% mai mic decât în 2011 (aproximativ 70.5 milioane tone). Acesta a fost stabil de la 1990-2012, cu excepția anului 2009, când a scăzut cu 6% comparativ cu 2008, ca urmare a crizei financiare. În acel an consumul de combustibil solid a scăzut cu 12%, urmate de gaze naturale și produse petroliere cu 6%.

În 2010, consumul a arătat o recuperare, dar în continuare a scăzut în 2011 și 2012, când se află chiar sub nivelul din 2009. În 2012 produsele petroliere a înregistrat cea mai mare scădere cu 4%, în timp ce resursele regenerabile a înregistrat cea mai mare creștere (9%).

Figura 3. Evoluția consumului intern brut de energie primară pentru perioada 1990 – 2012

(în 1000 TJ) în țările din Uniunea Europeană

În figura 3 avem structura consumului intern brut de energie în 2012 indică faptul că produsele petroliere dețin cea mai mare cotă (34 %), urmat de gaz (23 %) și combustibilii fosili solizi (17%).

Cota de consum de căldură nucleară a fost de 14 % și a energiilor regenerabile de 11%. Se remarcă reducerea cu 10% a combustibililor solizi în anul 1990 (de la 27 % în 1990 la 17 % în 2012). Pe de altă parte sursele regenerabile au înregistrat o creștere de consum de la 4% în 1990 la 11% în 2012. Consumul de combustibil utilizat de fiecare țară depinde de resursele naturale disponibile, structura economiei și sistemele de energie disponibile. Estonia și Polonia folosesc carburanți solizi mai mult de jumătate din consumul lor intern brut, în timp ce media pentru UE-28 este de 17 %.

Cele mai mici rapoarte în consumul intern brut de energie a combustibililor solizi se găsesc (mai puțin de 2 %) în Luxemburg, Cipru și Malta, care, în același timp, au cel mai mare consum de energie din totalul produselor petroliere (Malta 99 %, Cipru 95 % și Luxemburg 63 %).

Figura 4. Împarțirea pe țările membre ale Uniunii Europene a consumului intern brut a principalilor combustibili in anul 2012

În Republica Cehă și Estonia , ponderea produselor petroliere în consumul de energie intern brut a fost sub 20 % în 2012 . Pe cand consumul de gaze naturale a fost de peste 30 % în Țările de Jos , Lituania , Italia, Ungaria și Marea Britanie&nbsp;și sub 2% în Suedia . De asemenea s-au folosit energiile regenerabile în exces de 30 % în Letonia , Austria și Suedia .

Căldură nucleară a fost folosită și ea în paisprezece state membre ale UE , în 2012 ,cu cea mai mare pondere în Franța ( 42% ), urmată de Suedia ( 32 % ) .

Stocarea produselor petroliere

Atât în transportul în interiorul exploatărilor și de la acestea la rafinării cât și în transportul produselor de la rafinării spre centrele de comsum sau spre bazele de export intevine necesitatea înmagazinării lichidelor transportate. Apar astfel depozitele de țiței în cparcurile din schele și în parcurile centrale, unde se aplică țițeiul, dacă este necesar tratamentul de dezemulsionare.

Depozitele de produse petroliere albe sau negre există în rafinării, în stațiile intermediare ale conductelor magistrale și în bazele finale ale acestor conducte. De asemenea apar și probleme în înmagazinarea produselor petroliere în legătură cu asigurararea transportului acestor lichide în bune condiții.

1.1 Clasificarea rezervoarelor

Putem clasifică rezervoarele pentru țiței și produse petroliere în funcție de mai multe aspecte cum ar fi:

După tipul de material folosit în construirea acestora:

rezervoare metalice

rezervoare din beton armat

rrezervoare în roci naturale

Cele mai răspândite rezervoare sunt cele metalice, dar în ultima vreme s-a început construcția rezervoarelor confecționate din beton ciclopian sau din beton armat.Aceste rezervoare sunt din categoria îngropate sau subterane, la care nivelul maxim de lichid este de cel puțin 25 cm sub suprafață solului.

Ca formă rezervoarele din beton pot fi cilindrice sau prismatice, cu baza pătrată sau dreptunghiulară. Utilizarea lor este justificată în primul rând de necesitatea de a se face economie de metal. Totodată , fiind că este din beton, pierderile prin evaporare sunt minime.

Pentru a se evita infiltrațiile, aceste rezervoare sunt construite din beton lipsit de pori și acoperit cu straturi impermeabile. Capacul se confecționează tot din beton armat și este susținut prin coloane. Pentru că apele superficiale să nu pătrundă în interiorul rezervorului, capacul se bituminizeaza.

La capacități sub 1000 metri cubi, formă cilindrică este preferabilă, în timp ce pentru capacități mai mari de 5000 metri cubi criteriile economice indică avantaje nete pentru formă prismatică.

Un dezavanataj al acestor rezervoare din beton este faptul că nu pot fi demontate și nici transportate dintr-un loc în altul. Construcția lor implică un volum mare de lucrări și costul este în cele din urmă mai ridicat, decât cel al rezervoarelor metalice.

Pe lângă aceste rezervoare, produsele petroliere volatile se mai pot stoca în excavații practice în roci naturale impermeabile.

1.2 Rezervoarele metalice

În funcție de poziția fundului față de suprafață pământului și a nivelului maxim de lichid, rezervoarele metalice pot fi clasificate în:

-rezervoare de suprafață, al căror fund se află la suprafață pământului sau este adâncit în pământ cu mai puțin din jumătatea înălțimii rezervorului;

-rezervoare semiîngropate ,care au fundul îngropat la o adâncime egală cel puțin cu jumătatea inltimii rezervorului , nivelul maxim de lichid fiind la cel mult 2 m deasupra solului

-rezervoare îngropate sau subterane , la care nivelul maxim al lichidului se găsește cel puțin 25 cm mai jos de suprafață solului.

În funcție de felul construcției, rezervoarele metalice pot fi împarțite în:

– în rezervoare sudate;

– rezervoare nituite, reprezintă un tip de contructie învechită, ce nu se mai utilizează

În funcție de formă geometrică și presiune :

-rezervoare cilindrice verticale și orizontale la presiune atmosferică;

-rezervoare cilindrice sub presiune, verticale sau orizontale și cu funduri bombate;

-rezervoare sferice;

-rezervoare sferoidale.

Ultimele două forme de rezervoare metalice prezintă interes, deoarece la o capacitate dată consumul de metal este mai mic decât al rezervoarelor cilindrice. Datorită însă construcției simple și ieftine, rezervoarele cilindrice sunt cele mai răspândite.

Rezervoarele se așază pe fundații din inele de beton sau pe platforme de nisip. Pentru introducerea lor în circuitul de utilizare, rezervoarele posedă legături de încărcare, de tragere și de scurgere.

1.3 Parcurile de rezervoare

Grupurile de rezervoare formează parcuri a căror capacitate de înmagazinare se determina în funcție de necesitățile tehnologice. Așadar în parcurile de depozitare din schele această capacitate trenuie să fie egală cu volumul de țiței care vine în parc timp de cel puțin trei zile.

Rezervoarele trenuie să fie împrejmuite cu un zid sau cu un dig de pământ etanș, al cărui rol este de a reține lichidul din rezervor în caz de spargere.

Această împrejmuire trebuie să aibă o capacitate egală cu accea a celui mai mare rezervor îndiguit. De asemenea, înălțimea zidului sau a digului trebuie să fie cu 0, 20 m mai mare decât nivelul maxim posibil al lichidului care se revarsă din rezervor în interiorul îndiguirii.

În interiorul împrejmuirii sunt prevăzute cămine cu închidere hidraulică*, ce au rolul de a face legătură generală care deversează într-un decantor*.Așadar lichidul revărsat în interiorul îndiguirii se scurge în decantor, de poate fi recirculat în alt rezervor.

1.4 Tipuri de baze de depozitare

Bazele de depozitare despre care am vorbit mai sus , posedă mai multe părți sau zone principale.

Dacă ne referim la o baza completă, această baza este formată din mai multe zone de operații. Spre exemplu zona operațiilor feroviare, prevăzută cu instalațiile necesare acestui mod de transport, apoi o zona a operațiilor de transport pe apă cu instalațiile proprii , o zona de depozitare în care se află construcțiile principale ale bazei, și anume parcurile de rezervoare, apoi o zona operativă pentru transportul cu autocisterne și amabalarea în bidoane sau butoaie a anumitor produse.

Această împărțire zonală a unei baze se aplică la depozittele de produse petroliere care se află la sfârșitul unei conducte magistrale pentru distribuirea produselor la consumatori sau la export.

Astfel, depozitele de țiței și de produse de rafinării au în general o organizare mai complexă, produsele fiind apoi transportate mai departe fie la stația principala a unei conducte magistrale, fie pe calea ferată sau chiar pe apă.

Transportul produselor petroliere

Colectarea, transportul și depozitarea țițeiului, produselor petroliere constituie un ansamblu de activități industriale de mare importantă, prin care se asigura aprovizionarea cu materie prima a rafinăriilor și combinatelor petrochimice, precum și alimentarea cu combustibili și lubrifianți a consumatorilor. În acest ansamblu, un rol deosebit de important îi revine activității de transport. Principalul mijloc de transport, atât pentru țiței și produse lichide, cât și pentru gaze, îl reprezintă conductele terestre și submarine. Pe lângă acestea se mai utilizează și căile de transport maritime și/sau fluviale, căile ferate, șoselele și căile aeriene. Alegerea modului optim de transport în condiții tehnice, economice și politice date, depinde de mai mulți factori.

Pentru alegerea sistemului de transport este totdeauna necesar să se efectueze un studiu comparativ al tuturor factorilor tehnico-economici.

Avantaje și dezavantaje ale diferitelor moduri de transport a țițeiului,produselor petroliere și gazului

A. Transportul prin conducte este cel mai răspândit, fiind singurul ce se poate utiliza pentru gaze naturale. Printre avantajele acestui mod de transport sunt:

− continuitate și flexibilitate;

− fiabilitate în exploatare;

− posibilitate de automatizare;

− preț de cost redus (cel mai mic).

Toate aceste avantaje sunt condiționate și de capacitatea de transport necesară, deoarece construcția unei conducte magistrale constituie o investiție foarte mare și importantă, care nu se justifică decât dacă prin ea se vor transporta cantități mari de produse, în caz contrar se ajunge la un cost foarte ridicat al transportului, ceea ce l‐ar face nerentabil.

B. Transportul pe apă asigura un cost scăzut, similar cu cel prin conducte, atunci când este posibilă utilizarea cailor navigabile.

C. Transportul pe calea ferată este mai scump decât cel prin conducte sau pe apă.

Această modalitate de transport impune existența unor dotări specifice: parc de vagoane cisternă, rampe de încărcare – descărcare, linii de garare pentru staționarea și expedierea vagoanelor, un număr suficient de mare de linii de cale ferată, precum și asigurarea unui sector special pentru organizarea transportului feroviar.

Transportul pe calea ferată este utilizat pe scară largă deoarece prezintă o serie de avantaje, cum ar fi:

asigura expedierea oricărei cantități de țiței și/sau produse petroliere pe orice distanță (capacitatea de transport este mai redusă decât la primele două modalități de transport prezentate anterior);

se pot organiza transporturi în timp scurt și cu cheltuieli minime; se pot execută astfel de transporturi pe distanțe mari direct de la rafinării la beneficiari, fără a fi necesară transbordarea sau depozitarea intermediară (de regulă beneficiarii sunt racordați la magistralele de cale ferată);

se pot transporta țițeiuri parafinoase și produse petroliere vâscoase;

se pot execută astfel de transporturi pe timp de iarnă spre deosebire de transportul fluvial care în România pe timp de iarnă e aproape inexistent din cauza înghețării Dunări.

Cu toate aceste avantaje, această metodă de transport prezintă și câteva dezavantaje, dintre care cele mai importante sunt: preț de cost mai ridicat decât cel prin conducte sau naval; pierderi mari de produs prin evaporare la încărcarea și descărcarea vagoanelor, precum și în timpul transportului efectiv;greutăți la transportul produselor inflamabile; necesitatea construirii unor rampe de încărcare – descărcare;creșterea costurilor de transport datorită faptului că vagoanele cisternă trebuie să se întoarcă goale de la beneficiar la rampele de încărcare.

D. Transportul rutier are cea mai redusă capacitate și totodată cel mai mare cost.

Cu toate acestea se utilizează pe scară foarte mare atunci când este necesar transportul unor cantități relativ mici de produse petroliere și când nu se poate recurge la o altă modalitate de transport. Dintre avantajele acestei metode de transport, merită a fi menționate următoarele: accesibilitate totală, asigurând alimentarea ritmică cu carburanți și lubrifianți a depozitelor marilor consumatori precum și a stațiilor de livrare a produselor petroliere din întreagă țară; permite reducerea capacității de depozitare a consumatorilor, deoarece transporturile se pot efectua la intervale mai scurte de timp; permite efectuarea rapidă a operațiunilor de încărcare descărcare, ceea ce influențează pozitiv factorii tehnico‐economici ai acestui mod de transport; permite transportul simultan (în cazul cisternelor compartimentate) a mai multor tipuri de produse petroliere către unul sau mai mulți consumatori.

Transportul fluvial și maritim al produselor petroliere

Transportul maritim poate fi folosit tot timpul anului pentru transportarea titeuiului și a produselor petroliere, deorece iarnă nu este un anotimp ce poate opri transportul maritim.

Însă nu același lucru se poate spune și despre transportul fluvial, care este sezonier, deoarece pe timp de iarnă de cele mai multe ori fluviile îngheață. Acest inconvenient al transportului fluvial duce la blocarea produselor pe timpul înghețului și impune alegerea unor alternative cum ar fi:

− construirea unor depozite mari în porturi pentru stocarea produselor;

− efectuarea transportului pe calea ferată.

Din punct de vedere al organizării acestei modalități de transport se disting următoarele sectoare principale: navele petroliere, instalații portuare de încărcare‐descărcare,instalații de acostare. Transportul țițeiului și al produselor petroliere se face cu nave specializate autopropulsate sau remorcate, astfel: tancuri petroliere (motonave = nava propulsată de o elice sau de roți cu zbaturi antrenate de unul sau mai multe motoare cu ardere internă), șlepuri‐tancuri petroliere remorcate sau împinse etc.

Tancurile petroliere (motonavele) sunt nave speciale autopropulsate, de mare capacitate folosite pentru transportul maritim (navighează pe mari și oceane) al țițeiului și produselor petroliere. Capacitatea de încărcare a unor astfel de nave este cuprinsă între 5.000 și 100.000 tone (în afară combustibilului navei). O asemenea nava are lungimea de 15- 250 m și lățimea de 40-50 m, putând atinge, când este încărcată, o viteză de 30- 50 km/h. Încărcarea sau descărcarea tancurilor petroliere se face fie prin conducte, fie în sistemul prin trecere. În primul caz toate compartimentele sunt prevăzute cu conducte. Fiecare dintre acestea are la sorb o vană* de secționare,care permite dirijarea produselor petroliere.

În cazul al doilea, adică prin trecere , conductele sunt legate cu unele dintre compartimente și produsul trece în celelalte compartimente prin orificii situate în pereții despărțitori la partea de jos a acestora. Sistemul este mai avantajos deoarce necesită mai puține conducte și vane. În schimb nu este utilizabil pentru transportul concomitent a unuor produse petroliere diferite, iar produsele vâscoase se descarcă cu greutate.

Șlepurile‐tancuri petroliere sunt nave fără propulsie proprie utilizate pentru transportul țițeiului și al produselor petroliere pe fluvii, canale sau lacuri. Au capacitatea de încărcare între 100-12000 tone. Ca și la tancuri înmagazinarea produselor petroliere este compartimentată.

Ele formează convoaie remorcate sau împinse. Șlepurile au instalații de incacare și descărcare, de curățire și de combaterea incendiilor.

1.2 Transportul feroviar al produselor petroliere

Transportul feroviar este un ansamblu organizat și coordonat de activități ce au drept scop efectuarea în condiții maxime de confort și siguranță a serviciilor de transport marfă și de călători pe căile ferate.

Calea ferată este mijlocul de transport terestru destinat circulației vehiculelor prin rulare pe sine sau pe cablu. Transportul pe calea ferată este mai scump decât acela prin conducte sau pe apă, dar se utilizează pentru o serie de avantaje.În primul rând pe calea ferată pot fi transportate oice cantități de țiței sau produse petroliere la o distanță oarecare.

Un alt avantaj este acela că organizarea transportului se face la timp scurt și cu cheltuieli minime. De asemenea pot fi transportate produse oetroliere cu vâscozitate mare în oricare anotimp.

Un dezavantaj ar fi că există pierderi foarte mari prin evaporare , la încărcare ,descărcare și în timpul transportului.

În România există o rețea de cale ferată în lungime totală de 22.247 km, din care electrificată 8.885 km, cu o densitate de peste 48 km rețea / 100 km2, având totodată 1.419 stații de cale ferată și 21 de triaje.

Transportul produselor petroliere se face cu vagonul cisternă care este un recipient metalic cilindric, montat în poziție orizontală pe șasiul sau pe chesoanele 2 frontale ale unui vagon de cale ferată cu două sau patru osii .

Prima cisternă metalică utilizată pentru transportul țițeiului a fost dată în exploatare în anul 1871.

Capacitatea cisternelor feroviare este limitată de sarcina pe osie admisă pe calea ferată, astfel în cazul unui vagon cu două osii masă totală nu poate depășii 44 t, iar pentru un vagon cu șase osii 132t.

Construcția de vagoane cisternă s‐a dezvoltat foarte rapid, că urmare a cererii ridicate de transport, precum și a unei varietăți mari de substanțe lichide și lichefiate.

Astfel există, în funcție de natură produselor transportate, cisterne realizate din oțeluri speciale, oțeluri inoxidabile sau aliaje ușoare, cisterne căptușite la interior cu materiale rezistente la acțiunea corozivă a materialelor transportate, cisterne izolate termic sau prevăzute cu sisteme de încălzire, cu aparate de măsură și control, cu sisteme de curățare etc.

În funcție de modul de fixare a cisternei, se disting două tipuri de vagoane cisternă:

1.Vagoane cisternă cu șasiu, pe două sau patru osii, la care cisternă este fixată pe un șasiu, prin intermediul unor suporți transversali realizați din tablă ambutisată. Rigidizarea acestor suporți se realizează printr‐o legătură longitudinală, care este sudată de șasiu cu ajutorul unui cornier metalic.

2.Vagoane cisternă autoportante (figura 3.14) , sau fără șasiu, au cisternă fixată mai jos, deci gabaritul disponibil este utilizat mai rațional. Vagoanele cisternă autoportante se utilizează în mod special pentru transportul produselor petroliere vâscoase.

Vagoanele cisternă utilizate pentru transportul bitumului lichid au cisternă izolată la exterior cu un strat de vată minerală(sau alt material termoizolant), protejat cu o manta de tablă zincată sau inoxidabilă. Izolația trebuie să asigure menținerea produsului la o temperatura de 200 -250 °C, pe toată durata transportului. De asemenea, cisterna este prevăzută pe lângă instalația de încălzire interioară și cu una exterioară pentru încălzirea robinetelor centrale, laterale și a conductelor de golire.

Pentru transportul gazelor petroliere lichefiate (gazolină, etan, propan, propilenă, butan etc) se utilizează vagoane cisternă de construcție specială, din oțeluri rezistente la temperaturi scăzute. Aceste vagoane lucrează la presiuni de 8-21 de bari și la temepraturi ce pot varia între ‐40 °C și +50 °C

Vagonul cisternă cu construcție normală pentru produse petroliere lichide (petrol, benzină, motorină) etc.Sunt vagoane cu 2 osii și 4 osii. Volumul acestora este de 30-40, respectiv 45-90. Iar capacitatea de încărcare în tone este de maxim 30 tone, respectiv 60 de tone. Aceste cisterne sunt din oțel obișnuit cu vizitare interioară.

Vagoanele cu construcție specială pentru transportul lichidelor vascaose sau cu punct de congelare ridicat (țițeiuri, uleiuri grele,păcură,bitumuri) sunt prevăzute cu serpentine de încălzire cu abur , în scopul ușurării descărcării lor. Aceste cisterne sunt prevăzute uneori și cu izolație termică .

1.3 Transportul rutier al produselor petroliere

Transportul rutier al produselor a cunoscut în ultima perioada o dezvoltare uriașă și continuă, determinată de factori precum:

necesitatea alimentării ritmice cu carburanți și lubrifianți a depozitelor diverșilor

consumatori, depozite situate uneori în zone inaccesibile transportului feroviar sau naval;

necesitatea aprovizionării stațiilor de distribuție a carburanților și lubrifiantilor;

dezvoltarea și extinderea transportului public de călători, urban și interurban;

creșterea masivă a transportului rutier de mărfuri și materiale;

asigurarea combustibililor și lubrifiantilor necesari efectuării lucrărilor agricole;

utilizarea combustibililor lichizi sau a gazului petrol lichefiat (GPL), pentru încălzirea locuințelor ți prepararea hranei, de către consumatori casnici care nu pot fi racordați la rețeaua națională de distribuție a gazelor naturale;

diversificarea sortimentelor de combustibili, carburanți și lubrifianți și solicitarea acestora de către beneficiari în cantități mici.

Mijloacele cele mai uzuale pentru transportul auto a produselor petroliere și țițeiului sunt autocisternă și autotrenul cisternă.Pentru ca produsele petroliere să poată fi transportate cu autocisterne ele trebuie să îndeplinească anumite condiții, cum ar fi: vâscozitatea lor să nu depășească 10 °E la temperatura de 50 °C, să nu fie corozive dacă sunt transportate în cisterne din oțel.

Dintre produsele petroliere care respectă aceste condiții, fac parte: benzinele, motorina, combustibilul ușor, petrolul lampant, combustibilul pentru turboreactoare, uleiurile minerale,păcură, bitumul cald. Pentru acest din urmă produs trebuiesc luate măsuri speciale de încălzire și izolare termică a cisternei.

Coroziunea materialelor în sistemele de stocare al motorinei

1.1 Coroziunea

Coroziunea reprezintă un atac al mediului asupra unui material, atac care duce la înrăutățirea proprietăților până la distrugerea acestuia. Ea cuprinde toate procesele de distrugere a metalelor provocate de reacțiile chimice și electrochimice cu mediul înconjurător. Distrugerea metalelor prin aceste reacții se produce, însă , în practică simultan cu o serie de acțiuni hidrodinamice ca : eroziune, uzură , frecare etc.

Deoarece coroziunea se referă numai la acțiunea chimică a mediului , pentru a cuprinde uneori și influența altor factori, mai ales atunci când rolul lor este mai important, se folosesc termenii: coroziune și eroziune prin uzură, frecare, coroziune prin oboseală, coroziune prin tensiune etc.

Efectul final al reacțiilor de coroziune îl constituie pierderea în masă a metalului. Pierderea de greutate se intensifica la utilaje în contact cu fluide care au o viteză mare de circulație, datorită unei acțiuni de îndepărtare a produșilor de coroziune de pe suprafață metalului sau prin eroziune provocată de prezența unor suspensii.

Sunt însă și unele acțiuni ale mediului ( coroziune sub tensiune, fragilizare prin hidrogen etc) când se produce numai o modificare a proprietăților mecanice de rezistență de eleasticitate sau de duritate , pierderea de greutate a metalului fiind practic nesesizabilă

Exemplu de coroziuni:sticlă de opacipează sub acțiunea bacteriilor, betonul se dezagregă la intemperii, PVC-ul se degradează prin raze ultraviolete, polimerii se gonflează în prezența unor solvenți, automobilele și feronoria arhitecturală se ruginesc, contactele electrice din cupru se oxidează,alamele se fisurează în prezența amoniacului, otelurile se fragilieaza în hidrogen etc.

În procesul de coroziune, materialul (solid) și mediul înconjurător (lichid sau gazos), trebuie considerat că un sistem unde au loc procese de coroziune, care se petrec după legile generale ale unor reacții heterogene la interfață metal-mediu.

De asemenea coroziunea este benefică , că de exemplu: cea a materialelor biodegradabile utilizate în fabricarea ambalajelor, coroziunea cuprului utilizat pentru acoperirea edificiilor, a operelor de artă, care datorită oxidării produsă prin acțiunea anhidridei sulfuroase împiedică oxidarea ulterioară , la fel corodarea metalelor utilizate că anod în sursele chimice de curent electric ( baterii, acumulatori).

1.2 Tipuri de coroziuni

Coroziunea se împarte în mai multe tipuri cum ar fi:

După mecanism:

Chimică sau uscată:

generată de reacții în gaze uscate, în special la temperaturi ridicate și în soluții de neelectroliti;

coroziunea nu este însoțită de apariția unui curent electric;

se supune legilor de baza ale cinetici reacțiilor chimice heterogene;

se formează de regulă pelicule solide și aderențe la suprafață metalului, mai rar produși volatili.

Electrochimică sau umedă:

se produce în electroliți topiți, soluții apoase de electroliți și în gaze umede;

este însoțită de generarea unui curent electric;

se supune legilor de baza ale cinetici electrochimice.

Biochimică sau biocoroziune:

este provocată de activitatea vitală, metabolică sau excretorie a unor microorganisme;

însoțește de cele mai multe ori coroziunea electrochimică

1.3 Coroziunea rezervoarele

Coroziunea rezervoarelor de motorină este deosebit de complexă și se produce în principal, în partea inferioară unde există în permanentă un strat separat de apă ( stoc mort), la limita apă-motorină. Dar Totodată acestea sunt supuse unor coroziuni ale solurilor fiind îngropate .

Durata unui rezervor poate avea o durata de funcționare de 15-20 ani, pe când cele de apă sărată poate avea 2-5 ani

Pentru combaterea coroziunii rezervoarelor este necesar ca, încă de la fabricare atunci când rezervoarele sunt noi, să se prevadă măsuri eficiente de protecție prin vopsirea suprafețelor interioare cu 1-2 straturi de miniu de plumb sau ale lacuri și vopsele de protecție , iar fundul să fie protejat cu straturi de bitum și ciment.

La aplicarea peliculelor de protecție o atenție deosebită se va acordă curățirii (sablării) suprafețelor interioare a rezervoarelor pentru că lacurile sau soluția de ciment aditivat să adere corespunzător de metal.

Pentru combaterea coroziunii solului, rezervoarele cu capacități mai mari de 1000 metri cubi se pot proteja și prin protecție catodică cu injecție curent.

1.4 Protecția catodică cu anozi de sacrificiu

Protecția catodică este denumirea procedeului de protecție anticorosivă prin aplicarea unui potențial negativ structurii protejate . Acest procedeu se aplică construcțiilor metalice ce se găsesc în medi de eletroliti ( sol,apă de mare, ape reziduale de zăcământ,ape de suprafață etc). Curentul necesar pentru realizarea potențialului negativ poate fi aplicat de la o sursă exterioară ( redresor, generator, acumulator) sau prin crearea unei pile eletrochimice cu ajutorul unui metal mai eletronegativ decât fierul, cum este zincul, magneziul, aluminiul, sau aliajele acestora.

Metode de protecție anticorosivă pentru spațiile de stocare și transport

În cazul spațiilor de stocare, coroziunea se exercită asupra rezervorului aceasta provocând eroziunea acestora. Dar și la nivelul solului deoarece rezervorul este îngropat în pământ. Din cele spuse mai sus, coroziunea rezervoarelor ca și conductele , sunt expuse atât la atacul coroziv exterior cât și la cel interior, în funcție de produsele depozitate, țiței brut. țiței curat. soluții de spălare chimică a țițeiului dar și produse petroliere.Pentru coroziunea interioara agentul coroziv este apă de zăcământ , a cărei acțiune corozivă se localizează la serpentine, la fundul rezervoarelor etc.

Factorii care pot determina reacția de coroziune mai intensă sunt : cantitatea de apă mare, concentrația clorurii și temperatura de lucru foarte mari.

Remediile folosite în cazul coroziunii interioare sunt :

acoperiri metalice cu zinc;

acoperiri organice (emailuri, materiale plastice, vopsele zinc etc);

folosirea de inhibitori organici și anorganici;

protecții cu anozi solubili de zinc sau magneziu

În exterior, rezervoarele se corodează datoritat acțiunii atmosferice și a solului . Fundul rezervorului se corodează și când sunt aseate pe fundații de beton cu balast de nisip , datorită umezelii din sol care difuzează prin stratul de nisip.

Remedii folosite pentru coroziunea exterioară :

folosirea straturilor protectoare;

pentru coroziunea în sol , folosirea învelișurilor de bitum

Metoda anticorosiva pentru spatiile de transport……

…..

Comparație a două metode de protecție anticorosivă a unui rezervor de motorină

1.1 Criteriile de alegere a metodei de portecție anticorosivă

Protectia anticorsiva are ca scop asigurarea unei perioade mari de protejare a utilajului sau a unor ustensile pentru a reduce cheltuielile in cazul coroziunii acestora.

Deoarece fenomenele de coroziune apar sub cele mai diverse aspecte si se produc in medii variate, protectia anticorosiva se caracterizeaza printr-o varietate mare de metode si tehnologii .

Protejarea constructiilor metalice se poate face actionand in doua directii si anume:

crearea artificiala a unor obstacole cinetice in calea desfasurarii procesului de coroziune cum sunt: inhibarea reactiei anodice sau a celei catodice , izolarea metalului de mediul corozv prin straturi protectoare de natura diferita.

imprimarea unei stabilitati termodinamice, modificand valoarea potentialului de electrod al sistemului de coroziune, prin alierea metalului e constructie cu unele elemente ca sa-i confere proprietati anticorosive superioare precum si prin polarizarea catodica a instalatiei.

Principalele metode practice de protectie anticorsiva sunt urmatoarele:

alegerea materialului de constructie adecvat si a tratamentelor aplicate, in scopul imbunatatirii rezistentei sale la coroziune;

aplicarea de straturi protectoare anorganice si organice;

micsorarea agresivitatii mediului corosiv;

aplicarea protectiei electrochimice ( catodica si anodica)

alegerea rationala a tipului de constructie a utilajului si a conditiilor optime de exploatare.

Totodata nu exista o metoda universala de protectie. Folosirea mijloacelor de protectie anticorosiva trebuie sa se faca diferentiat in functie de solicitarile obiectului protejat, de materilele de baza folosite si de posibilitatile existente

In tabelul urmator sunt cateva recomandari de procedee pentru protectia anticorosiva , care se pot aplica la diferite conditii.

Recomandari privind aplicarea protectiilor anticorosive

Tabelul 1

A-aplicabil ; N-neaplicabil ;L-limitat

Inca de la faza de proiectare se alege varianta cea mai potrivita de protectie pe baza unui studiu tehnico-economic. , luand in considerare proprietatile mediului agresiv , tipul de constructie, cerintele functionale, si durata de serviciu a produsului finit.

Pentru combaterea coroziunii cu surse financiare putine s-a folosit in ultima vreme un sistem de optimizare a protectiei anticorosive , care care inregistreaza numeric rezultatele experimentale si prelucreaza imediat cu ajutorul calculatoarelor electrice. Relatiile dintre informatiile de la intrare, necesare in cadrul optimizarii alegerii si executarii protectiei anticorosive sunt prezentate in schema urmatoare.

Schema 1

Metoda de protectie aleasa trebuie sa fie una foarte buna , pentru ca e joaca un rol important in considerentele economice. Aceasta trebuie sa aibe un pret mic , o eficienta maxima luand in considerare atat cheltuielile de investire cat si cheltuieli de intretinere si reparatie pe toata durata de functionare a produsului.

Cu toate ca dorim ca pretul sa fie cat mai mic, nu totdeauna calea cea mai simpla este si cea mai buna .De exemplu in cazul unui rezervor construit dintr-un metal obisnuit, necesita reparatii cosisitoare la intervale scurte de timp decat altul confectionat din materiale mai scumpe, dar mai rezistente. Sau putem remedia lucrul acesta cu diferite protectii anticorosive astfel incat sa nu necesite reparatii si totusi sa fie si o cheltuiala mai mica fata de cea in cazul in care nu aplicam nimic pe suprafata metalului.

Variatiile bruste de temperatura maresc viteza de coroziune. Daca in urma cresterii temperaturii are loc uscarea suprafetei metalice, procesul electrochimic este incetinit.

Anotimpul in care a inceput coroziunea influenteaza mult procesul, fapt explicat prin proprietatile diferite ale peliculelor formate.Pelicula formata in timpul verii este protectoare si apara metalul la o ulterioara aparitie in atmosfera a gazelor agresive ( oxigen, hidrogen sulfurat etc)

Iarna poluarea atmosferica cu bioxid de sulf este aproximativ de trei ori mai mare de cat in timpul verii, datorita arderii in cantitate mai mare a combustibililor, umiditatea relativa este mai ridicata si coroziunea metalelor este mai puternica , peliculele de produsi de coroziune avand proprietati protectoare foarte slabe.

1.2 Coroziunea solului

Un tip de coroziune ce poate afecta atat rezervorul ingropat cat si solul este coroziunea solului.Dupa cum se stie o serie de ( conducte, rezervoare, cabluri ) sunt ingropate in sol. Datorita actiunii corosive a solului se distrug cantitati foarte mari de metal. Coroziunea subterana reprezinta un proces complex , influentat in special de transportul oxigenului in sol de conductibilitatea solului.

Solul este un mediu corosiv cu caracteristici speciale de la un loc la altul datorita pH-ului(3-9,5),umiditatii variabile, a procentului diferit de saruri dizolvate etc. Solurile prin compozitia si umiditatea lor pot fi considerate sisteme coloidale poroase. Cei mai importanti componenti chimici ai solului sunt cei solubili in apa (acizi, baze, sulfati, cloruri, carbonati) precum si unele gaze (oxigen, bioxid de carbon, hidrogen sulfurat).

In majoritatea solurilor umede constructiile metalice corodeaza cu control catodic, conditionat de transportul oxigenului la metal.Procesul anodic poate fi franat prin apariatia pasivarii sau printr-un efect de ecranare a suprafetei anodice , prin intermediul produsilor de coroziune insolubili.

De asemenea o alta categorie ce poate influenta corosivitatea solului sunt microorganismele. Acestea influenteaza direct viteza de coroziune a metalelor in sol, prin modificarea pH-ului in apropierea constructiei metalice , precum si prin actiunea lor distructiva asupra acoperirilor de protectie.

Curentii de dispersie ( vagabonzi) , proveniti accidentali in sol prin scurgerile de la sursele de curent ( cai ferate, aparate de sudura, bai de electroliza) maresc considerabil procesul de distrugere a metalelor.

Traseul curentilor de dispersie poate fi impartita in trei zone:

zona de intrare a curentilor (catodica) , nepericuloasa;

zona de trecere a curentului , nepericuloasa

zona de iesire a curentilor (anodica) , unde se manifesta distrugerea corosiva sub forma de plagi, in adancime.

Natura solului determina marimea atacului. Cu cat rezistenta solului va fi mai mica, cu atat va permite mai usor trecerea curentilor electrici. De accea, coroziunea prin curenti de dispersie se manifesta intr-o mai mare masura in solurile argiloase in comparatie cu cele nisipoase.

Pentru eliminarea acestei actiuni daunatoare a curentilor de dispersie, se realizeaza drenaje electrice sau prin cresterea rezistentei chimice a solului

1.3 Coroziunea microbilogica…..

1.4 Metoda anticorosiva (protectia catodica)

Protecția catodică cu sursă de curent este aplicată pe scară largă la protecția rezeroarelor metlice îngropate în sol. Este o protecție eficientă împotriva coroziunii prin aplicarea concomitentă a două metode:

izolarea metalului față de pământ cu învelișuri eletroizolante formate în general din bitum si straturi de armare din țesături din fibră de sticlă

aplicarea protecției catodice

1.1 Schemă de principiu a protecției catodice cu sursă de curent, aplicată la un rezervor îngropat

Figura 1. Schema de principiu

1-sursă de curent continuu (redresor); 2-conductori de legătură; 3-punct de drenaj; 4-rezervor;

5-izolație; 6-priză anodică

Figura 2 .Shema electrică

1-sursă de curent continuu, rezistentele electrice ale conductorilor de legătură ( Rc, 1; Rc,2);

metalul conductei (Rm) ; izolației (Ri) și prizei anodice (Rs)

Rezistență totală a sistemului de protecție este dată de ecuația:

R=Rc+Rm+Ri+Ra

Rc = rezistență însumată a conductorilor de legătură

Rm=rezistență metalului conductei

Ri=rezistență izolație

Ra=rezistență prizei catodice

Bibliografie

1. Gh. Cjociu, Ingineria prelucrării hidrocarburilor–petrol–petrochimie, vol. 1, Ed. Tehnică, București, 1983