Metode de Previzionare a Profitului Unei Firme Si Implicatii Asupra Gestiunii Acesteia

INTRODUCERE

Creștererea gradului de complexitate a activității economice a întreprinderilor, în contextul mecanismelor pieței, are implicații profunde în procesul de conducere, care nu se poate realiza pe bază de rutină, ci pe o studiere atentă a realității, pe o analiză științifică care să faciliteze adoptarea deciziilor corespunzătoare.

Integrată în activitatea de conducere a firmei, analiza economico-financiară constituie un instrument a cărui utilitate este validată pe deplin de teorie, dar în special de practica economică.

Prin esența ei, activitatea de conducere, indiferent de nivelul la care se exercită și de domeniul care îl vizează, implică cunoașterea temeinică a situației date, a întregului complex de cauze și factori care o determină, fapt care se realizează prin intermediul analizei economico-financiare.

Abordarea întregii problematici este subordonată cerințelor managementului intern al întreprinderii, care trebuie să asigure utilizarea eficientă a întregului potențial de care dispune în vederea sporirii rentabilității.

Metodologia prezentată constituie un cadru de elaborare a problematicii firmei, prin prisma obiectivelor și scopurilor unor subiecți din afara firmei, care sunt interesați să cunoască activitatea acesteia.

Ca activitate practică, analiza economico-financiară are un caracter permanent, indiferent dacă se efectuează de un organism din interiorul întreprinderii sau din afara acesteia și nu constituie un scop în sine, ci un mijloc pentru realizarea unui obiectiv. Prin analiză se oferă soluții pentru fundamentarea deciziilor. Se poate spune ca analiza economico-financiară este un instrument util la îndemâna managerilor.

Țelul firmelor în perioada actuală nu este numai acela de a supraviețui, ci și de a desfășura o activitate rentabilă, o activitate care să le aducă profit. Deși, se poate spune ca în economia de piață, raționalitatea activității economice este finalizarea prin profit.

Am abordat această temă deoarece consider că previzionarea profitului este absolut necesară pentru toți producătorii, aceasta sporind capacitatea de înțelegere a complexității fenomenelor economice.

CAP.1 – PROFITUL ȘI PROFITABILITATEA ÎN ECONOMIA DE PIAȚĂ

– Profitul în economia de piață

Profitul este obiectivul de bază al oricărei entități ținând cont de condițiile economiei de piață. Pentru entitate este vital existent acestuia, fiind o necesitate obiectivă. Întreprinderile care se dovedesc nerentabile sunt supuse falimentului. În raport cu cerințele consumatorilor în orientarea producției, rentabilitatea apare astfel ca instrument hotărâtor în activitatea economiei de piață. Rentabilitatea prevede obținerea unor venituri în urma vânzării si încasării producției fabricate, mai mari decât costurile efectuate cu realizarea acesteia.

1.1.1 – Conceptul de profit și aspecte teoretico-metodologice asupra acestuia

Noțiunea de profit a constituit terenul unor ample interpretări, chiar dacă toate acestea pleacă de la premisa că el constituie avantajul realizat sub formă bănească, dintr-o acțiune, operație sau activitate economică iar obținerea lui reprezintă motivația activității oricărui agent economic.

Primele încercări de explicare a profitului se întâlnesc în opera mercantiliștilor (Cantillon, Colbert) care vedeau izvorul profitului (comercial) în sfera circulației mărfurilor, între state, în comerțul exterior întrucât numai aici sporește cantitatea de metal prețios din tara respectivă.

Fiziocrații resping concepția mercantiliștilor și încearcă să demonstreze că profitul se obține în cadrul activității productive. Principalii reprezentanți ai fiziocraților (Turgot și Quesnay) consideră că profitul este un venit care provine numai de la natură și care trece apoi și la clasele sterile.

Școala economică clasică are contribuții importante la abordarea profitului atât sub aspect conceptual cât și în privința izvorului și mărimii acestuia.

Adam Smith consideră profitul ca un scăzământ din produsul muncii muncitorului , un produs al muncii neplătite dar care se cuvine în mod natural capitalistului, ca plată pentru serviciul capitalului.

David Ricardo împărtășește concepția asupra profitului a lui Adam Smith dar consideră că este imposibilă creșterea concomitentă a profitului și a salariului, între aceste două forme de venit existând o adevărată opoziție.

J.B.Say analizează profitul așa cum se prezintă sub forma dobânzii și a beneficiului întreprinzătorului pe care le explică prin izvoare diferite. Astfel, dobânda reprezintă un venit al capitalului, un rezultat al serviciilor săvârșite de capital iar beneficiul întreprinzătorului ca o plata a muncii, o recompensă pentru munca de conducere pentru riscul și talentul acestuia.

În concepția școlii marxiste profitul reprezintă o formă transformată a plusvalorii, adică plusvaloarea privită ca un rezultat al întregului capital avansat; izvorul plusvalorii fiind exploatarea muncii salariale.

Concepțiile privind natura și izvorul profitului sunt extrem de numeroase, fiind grupate de unii autori în teorii apologetice, teorii explicative, teorii reziduale .

Teoriile apologetice definesc profitul ca o remunerație a întreprinzătorului pentru:

Funcția de inovator și organizator. “ Profitul reprezintă remunerația întreprinzătorului, adică a unui factor de producție care a inițiat punerea în lucru și coordonarea celorlalți factori de producție: natura, munca și capitalul. Profitul este proba utilității unei activități economice și măsura acestei utilități.”

Riscurile deciziilor și inițiativelor sunt suportate de către întreprinzător. Inovarea poate fi considerată ca o investiție cu risc, adică fără garanția unor rezultate economice și financiare suficiente pentru a acoperi cheltuielile inițiale angajate de investitor.

Întreprinzătorul inovator este acela care nu ezită să-și asume riscul investind și angajând întreprinderea pe o nouă piață. El corespunde, după terminologia lui I.A.Schumpeter (1912) întreprinzătorului dinamic, iar profitul nu este decât expresia unei juste recompense a dinamismului sau a inițiativelor luate în materie economică. În 1921 F.Knight exprima aceiași teorie.

Pentru totalitatea agenților economici care satisfac nevoile sociale. În acest sens Fr.Perroux afirmă că orice întreprinzător îndeplinește înainte de toate, o funcție de creație care urmărește, nu ridicarea prețului, ci scăderea acestuia făcând astfel o politica de progres, iar profitul ar reprezenta recompensa acestei politici.

Teoriile explicative motivează obținerea profitului prin imperfecțiunile concurenței. Este ilustrativă în acest sens concepția lui Leon Walras care definea profitul ca o rentă de dezechilibru care nu poate exista decât într-o economie reală.

Teoria reziduală a profitului consideră că această mărime reziduală, deci o mărime care rămâne din venitul brut după ce au fost plătite prețurile serviciului muncii (salarii) prețurile serviciilor proprietate (dobândă, chiriile și arendă). Altfel spus profitul ar reprezenta o diferență între veniturile totale și costurile totale.

J.M.Keynes consideră că profitul poate fi considerat un rezultat pozitiv sau negativ care depinde de anticipările întreprinzătorului. În alți termeni profitul sau surplusul rezultă din dezechilibrul pieței. În concepția aceluiași autor, orice întreprinzător ce investește dobândește dreptul de a obține venituri viitoare ca preț al riscului, iar acest rezultat nu poate fi decât un câștig accidental care este mai mult sau mai puțin un rezultat al hazardului.

Teoria raportului de forțe pornește de la premisa că anumite circumstanțe economice pot asigura unei întreprinderi o situație favorabilă pe piață. În aceste împrejurări “profitul mediu ar apărea – după părerea lui M.Kalecki – ca o reflectare a gradului de monopolizare a unei piețe date”. De fapt aceasta teorie reprezintă, într-un anumit sens și cu anumite nuanțări, o continuare a teoriei lui J Marchal, conform căreia profitul este rezultatul acțiunii de forță sau de putere pe care întreprinzătorul sau proprietarul unității economice o duce pe piețele de mărfuri și de factori de producție pentru a crea situații care să le permită însușirea profitului.

Concepția legislativă, juridică, contabilă, definește profitul ca fiind diferența dintre venituri și cheltuielile ocazionate de activitatea unui agent economic . Cu alte cuvinte profitul reprezintă avantajul realizat sub formă bănească dintr-o acțiune sau activitate economică. În acest sens această concepție ar fi in consonanță cu originea termenului – în latină a termenului profiare, care înseamnă a fi util sau care este util, a asigura progresul. Prin urmare obținerea profitului presupune un caracter creator și eficient al activității economice, creștere economică și progres social.

1.1.2 – Considerații generale privind veniturile, cheltuielile și profitul agenților economici

Eficiența activității economice în cadrul agenților economici – în valoare absolută – reprezintă ceea ce se obține în plus fata de cât se cheltuie în activitatea economică, adică VENITUL NET.

În acestă direcție profitul și rata profitului sunt indici sintetici calitativi prin care se exprimă raționalitatea economică a activității economice sau a afacerii întreprinsă de agenții economici.

Consiliile de administrație ale societăților comerciale au sarcina să prevadă în bugetul de venituri și cheltuieli efectele economice obținute sub formă de profit din efortul financiar în lei și devize depus la fabricarea producției , a prestărilor de servicii sau executărilor de lucrări.

Mărimea rezultatului financiar depinde în mod organic de dimensiunea cheltuielilor și a veniturilor. Cu cât cifra de afaceri se obține cu un volum de cheltuieli minim, în condițiile negocierii unor prețuri de vânzare a produselor cât mai favorabile, cu atât veniturile societăților comerciale vor fi mai substanțiale.

Rezultatele comerciale ale societăților comerciale sunt proporționate – pe de o parte – în funcție de volumul cheltuielilor de producție efectuate pentru realizarea activității de bază, cât și pentru alte activități, alte lucrări și servicii, iar pe de altă parte de volumul veniturilor încasate.

Cheltuielile totale reprezintă: cheltuielile aferente veniturilor privind realizarea cifrei de afaceri; cheltuieli aferente veniturilor din alte activități.

Veniturile totale provenite din realizarea cifrei de afaceri și alte venituri reprezintă: venitul brut rezultat din vânzarea și încasarea producției; venitul realizat din alte activități (Vac) VT = Vb + Vac

Având în vedere veniturile și cheltuielile totale realizate de societățile comerciale se pot determina rezultatele financiare totale și nete: rezultate financiare totale (RFT) sunt formate din: taxa pe valoarea adăugată intr-o cotă procent ce se adaugă la prețul de facturare al produselor, serviciilor sau executărilor de lucrări și se varsă în bugetul administrației centrale de stat.

Profitul brut, care se determină ca diferență dintre veniturile încasate corespunzător cifrei de afaceri și alte venituri – pe de o parte – și cheltuielile aferente acestor venituri – pe de altă parte.

RFT = TVA + Pb

Rezultatele financiare nete (RFN) sunt formate din: taxa pe valoarea adăugată; profitul net – determinat ca diferență dintre veniturile obținute din realizarea cifrei de afaceri (la prețul de vânzare) – pe de o parte – și cheltuielile totale aferente cifrei de afaceri, minus TVA și impozitul pe profit – pe de altă parte RFN = Q[ Pv – ( Cp + TVA + Ip )]

Din veniturile obținute ca urmare a realizării cifrei de afaceri societățile comerciale își recuperează cheltuielile cu activitatea de bază, își constituie fondurile proprii pentru autofinanțare și de premiere a salariaților săi, plăți de dividende; iar o altă parte din venituri o constituie obligația fată de bugetul administrației centrale de stat sau a bugetelor locale sub următoarele forme: impozitul pe profit; impozitul pe dividende; TVA; taxa asupra terenurilor ii economice, creștere economică și progres social.

1.1.2 – Considerații generale privind veniturile, cheltuielile și profitul agenților economici

Eficiența activității economice în cadrul agenților economici – în valoare absolută – reprezintă ceea ce se obține în plus fata de cât se cheltuie în activitatea economică, adică VENITUL NET.

În acestă direcție profitul și rata profitului sunt indici sintetici calitativi prin care se exprimă raționalitatea economică a activității economice sau a afacerii întreprinsă de agenții economici.

Consiliile de administrație ale societăților comerciale au sarcina să prevadă în bugetul de venituri și cheltuieli efectele economice obținute sub formă de profit din efortul financiar în lei și devize depus la fabricarea producției , a prestărilor de servicii sau executărilor de lucrări.

Mărimea rezultatului financiar depinde în mod organic de dimensiunea cheltuielilor și a veniturilor. Cu cât cifra de afaceri se obține cu un volum de cheltuieli minim, în condițiile negocierii unor prețuri de vânzare a produselor cât mai favorabile, cu atât veniturile societăților comerciale vor fi mai substanțiale.

Rezultatele comerciale ale societăților comerciale sunt proporționate – pe de o parte – în funcție de volumul cheltuielilor de producție efectuate pentru realizarea activității de bază, cât și pentru alte activități, alte lucrări și servicii, iar pe de altă parte de volumul veniturilor încasate.

Cheltuielile totale reprezintă: cheltuielile aferente veniturilor privind realizarea cifrei de afaceri; cheltuieli aferente veniturilor din alte activități.

Veniturile totale provenite din realizarea cifrei de afaceri și alte venituri reprezintă: venitul brut rezultat din vânzarea și încasarea producției; venitul realizat din alte activități (Vac) VT = Vb + Vac

Având în vedere veniturile și cheltuielile totale realizate de societățile comerciale se pot determina rezultatele financiare totale și nete: rezultate financiare totale (RFT) sunt formate din: taxa pe valoarea adăugată intr-o cotă procent ce se adaugă la prețul de facturare al produselor, serviciilor sau executărilor de lucrări și se varsă în bugetul administrației centrale de stat.

Profitul brut, care se determină ca diferență dintre veniturile încasate corespunzător cifrei de afaceri și alte venituri – pe de o parte – și cheltuielile aferente acestor venituri – pe de altă parte.

RFT = TVA + Pb

Rezultatele financiare nete (RFN) sunt formate din: taxa pe valoarea adăugată; profitul net – determinat ca diferență dintre veniturile obținute din realizarea cifrei de afaceri (la prețul de vânzare) – pe de o parte – și cheltuielile totale aferente cifrei de afaceri, minus TVA și impozitul pe profit – pe de altă parte RFN = Q[ Pv – ( Cp + TVA + Ip )]

Din veniturile obținute ca urmare a realizării cifrei de afaceri societățile comerciale își recuperează cheltuielile cu activitatea de bază, își constituie fondurile proprii pentru autofinanțare și de premiere a salariaților săi, plăți de dividende; iar o altă parte din venituri o constituie obligația fată de bugetul administrației centrale de stat sau a bugetelor locale sub următoarele forme: impozitul pe profit; impozitul pe dividende; TVA; taxa asupra terenurilor scoase din fondul funciar; contribuțiile pentru asigurările sociale ce se varsă în bugetul asigurărilor sociale de stat; impozitul pe clădiri, diverse taxe; profitul rezultat din activitatea de bază și din alte activități poate fi influențat și de alte venituri și pierderi provenite din: dividende și dobânzi primite din cumpărarea de acțiuni și obligațiuni de la alți agenți economici; vânzarea utilajelor și a altor active materiale; amenzi și penalizări; contracte anulate; scăderea creanțelor prescrise; scăderea creanțelor litigioase; plusuri de inventar; calamități naturale; venituri financiare.

Atât profitul cât și rata profitului reflectă capacitatea agenților economici de a produce venituri – peste cheltuielile efectuate – de care să dispună atât el ca persoană juridica cât și întreaga societate prin sistemul de impozite utilizat.

Din cele menționate rezultă că profitul agenților economici este format din profitul obișnuit, normal sau ordinar, iar uneori din profitul de monopol.

Profitul normal sau ordinar este cel considerat suficient de orice agent economic pentru a-și continua activitatea economică. Lipsa acestui profit face imposibilă existenta agentului economic respectiv. Unii agenți economici, din lipsă de concurentă obțin supraprofit, profit suplimentar sau profit de monopol, peste cel ordinar

Monopolul este o situație proprie unei firme sau agent economic care dispune de anumite condiții naturale sau economice deosebite pe care nu le au alți agenți economici și de care se folosesc pentru a obține un profit mai mare decât cel normal. Agentul economic care obține profit suplimentar îl obține și pe cel ordinar și nu invers.

1.1.3 – Funcții și căi de creștere a profitului

Nivelul profitului (beneficiului) arată gradul de eficientă al activității, a folosirii activului economic și al pasivului, adică a capitalului economic și al celui financiar.

O activitate este eficientă atunci când se compensează eforturile și se obține un excedent sau profit. Obținerea de pierderi în loc de beneficii reprezintă o situație anormală, având ca efect consumarea capitalului și imposibilitatea de a-l mai reface.

Din punctul de vedere al structurii prețului se poate spune că profitul este un element al acestuia. Profitul poate fi privit și ca o compensație a întreprinzătorului pentru riscurile pe care le poate avea în desfășurarea activității economice, materializate în pierderea capitalului.

După influența pe care o exercită asupra activității economice profitul îndeplinește următoarele funcții: stimulează inițiativa și acceptarea riscului din partea celor care urmăresc drept scop obținerea de profit din acțiunile lor economice; incită la realizarea eforturilor de sporire a eficienței activității economice și cultivă spiritul de economie; mijloc de cointeresare a agentului economic ca persoană juridică și a salariaților în obținerea unor rezultate financiare optime; indicator sintetic de apreciere a eficienței activității economice a agentului indiferent de forma de proprietate; instrument de control asupra modului de realizare, repartizare și impunere fiscală etc.

În concluzie profitul trebuie să stimuleze activitatea economică în realizarea procesului de producție și adaptarea lui conform cerințelor pieței, îmbunătățirea calității și diversificarea sortimentelor de produse conform cerințelor populației sau economiei naționale.

Principalele căi de sporire a profitului în cadrul agenților economici sunt:

1-reducerea costului de producție

Se bazează pe diminuarea cheltuielilor materiale și pe cele cu munca, și se reflectă în nivelul rentabilității prin sporirea profitului. Acesta se obține prin introducerea progresului tehnic care acționează atât în direcția reducerii consumului de materiale, combustibil, energie cât și a creșterii productivității muncii; reducerea consumului specific de materii, materiale, combustibil și energie; reproiectarea produselor cu caracteristici tehnico-economice necorespunzătoare exigențelor etapei actuale; organizarea superioară a producției și a muncii; utilizarea cât mai completă si eficientă a capacității de producție si a fondului de timp al lucrătorilor; reducerea cheltuielilor neproductive.

Această reducere a costurilor trebuie să fie corelată în permanență cu îmbunătățirea continuă a calității și a structurii sortimentale în raport cu nevoia socială și cu preîntâmpinarea efectelor nocive asupra mediului ambiant.

2-modificarea prețului de vânzare al produselor sau mărfurilor, nivel ce acționează direct proporțional

Profitul brut al societăților comerciale reprezintă masa profitului rezultată din diferență dintre prețul de vânzare al produsului și costul acestora. Astfel, profitul sporește în condițiile creșterii prețului de vânzare și a menținerii constante de la o perioadă la alta sau se reduce costul produselor.

În cadrul economiei de piață, formarea prețului de vânzare nu depinde numai de punctele de vedere ale vânzătorilor manifestate prin ofertă, ci și de cele ale cumpărătorilor manifestate prin cerere. În aceste condiții prețul se formează prin consens, fiind un preț de echilibru al celor două mărimi complexe cu care se confruntă permanent piața: oferta și cererea la care participă și concurența.

Societățile comerciale, pentru a putea decide asupra prețurilor practicate trebuie să fie preocupate în permanență pentru cunoașterea costurilor produselor cât și a concurenței.

Prin intermediul costurilor se exprimă prețul de cumpărare al produselor precum și alte cheltuieli auxiliare (transport, depozitare, salarii). Pentru a studia cererea, societățile comerciale trebuie să ofere o cantitate de mărfuri pentru care cumpărătorii sunt solvabili la prețul fixat și comunicat.

De regulă cantitatea cumpărată variază invers proporțional cu prețul de vânzare , în sensul că ea creste când prețul este mic și scade când prețul este mare. Așa cum rezultă cererea nu este o cantitate fixă. Ea reprezintă relația dintre diferitele prețuri posibile ale produsului și cantitatea care ar fi cumpărată pentru fiecare preț.

Datorită acestei influențe a cererii asupra prețurilor este necesar ca producătorii să se informeze asupra cererii fiecărui produs și asupra poziției consumatorilor în privința prețurilor, în vederea realizării cel puțin a profitului ordinar (normal). Modularea ofertei se face și prin studierea concurenței – oferă tot timpul ceva nou, mai bun, mai ieftin – evitându-se astfel situațiile de monopol.

Monopolul asupra vânzării sau distribuției unei mărfuri avantajează respectivul agent economic deoarece el poate urca astfel prețul asigurându-și o marjă a profitului unitar mai mare (profitul de monopol).

Pentru a atrage clienți fiecare producător va fi tentat să scadă prețul de vânzare până la nivelul minim posibil, preț care să-i asigure profitul ordinar sau mai mare, în funcție de costul produsului vândut.

Asupra mărimii profitului mai acționează și următorii factori: volumul vânzărilor sau al serviciilor prestate ce acționează direct proporțional; calitatea produselor și serviciilor; structura produselor și serviciilor realizate (produse și servicii cu profit ridicat); modul în care se împarte valoarea produselor sau serviciilor între factorii de producție (muncă, natură, capital).

1.1.4 – Indicatori de exprimare a mărimii profitului

Mărimea profitului depinde de o mulțime de factori unii dintre aceștia dependenți de activitatea firmei iar alții independenți de aceasta.

Dintre factorii independenți de activitatea firmei, cei mai semnificativi sunt: prețul de achiziționare al factorilor de producție care constituie rezultatul confruntării dintre cererea și oferta acestora pe respectivele piețe (nivelul salariului, al chiriei, rentei); prețul de vânzare al bunurilor, serviciilor create; impozitele și taxele pe care firma respectivă trebuie să le plătească (taxa pe valoarea adăugată, contribuția unității la asigurările sociale).

Factorii dependenți de activitatea firmei sunt cei mai importanți și asupra acestora trebuie să-și concentreze atenția unitatea economică. Dintre aceștia amintim: costul producției – a cărui reducere reprezintă cea mai semnificativă direcție de acțiune pentru sporirea profitului; volumul și structura producției – orice sporire a volumului producției va determina o creștere a ratei profitului (în condițiile în care sporirea cantității de producție se înscrie în direcția evoluției cererii din produsul respectiv), viteza de rotație a capitalului – are o influență direct proporțională asupra profitului, în sensul că orice sporire de număr de rotații efectuate de capitalul unei firme va avea ca efect direct sporirea volumului producției cu un anumit capital utilizat.

Cei mai importanți indicatori de exprimare ai mărimii profitului sunt masa profitului și rata profitului.

Masa profitului reprezintă profitul privit ca o sumă absolută, rezultat din diferență dintre încasări si plăți; se poate determina pe produs sau pe întreaga producție reflectând eficienta economică la nivelul unui agent economic unei ramuri sau la nivelul economiei naționale.

Rata profitului caracterizează gradul de rentabilitate și se calculează în modalități diferite:

unde :

P – masa profitului C – capitalul folosit

Cp – costul producției v – valoarea vânzărilor

Prima modalitate de calcul este folosită în principal în situațiile în care ciclurile de producție sunt scurte sau foarte scurte, caz în care diferența dintre capitalul utilizat și cel consumat marchează o tendință de diminuare. În general, în acest caz, capitalul utilizat cuprinde, de regulă, capitalul propriu al firmei excluzându-l pe cel împrumutat; cea de-a treia metodă de calcul a ratei profitului mai este numită și rata limită a profitului.

1.2 – Maximizarea profitului și factorii care influențează starea de profitabilitate

În desfășurarea unei activități un agent economic urmărește ca scop final realizarea unui profit a cărui mărime constituie măsura utilității și eficientei activității sale. Prin deciziile pe care le adoptă producătorul are în vedere obținerea unui profit maxim în condițiile date ale prețurilor factorilor de producție și ale produsului finit.

Profitul total al unui agent economic apare ca diferență între vânzările totale exprimate în prețul produsului (fără TVA si accize) și costurile totale aferente vânzărilor. De aici rezultă că profitul total nu depinde numai de costuri, ci și de volumul și structura producției (luând în considerare prețurile de pe piață) .

Relația de calcul a profitului este:

Pr = PQ – CT = PQ – ( CF + CV )

Unde: Pr – profitul P – prețul nominal sau mediu al produsului

Q – volumul producției CT – costurile totale

CV – costurile variabile CF – costurile fixe

Producția și costurile se pot scrie sub forma unei funcții :

Q = f ( x,y ) CT = xpx + ypy

Pornind de aici profitul se poate exprima astfel:

Pentru a maximiza profitul se calculează derivatele parțiale ale funcției profitului în raport cu x si y și se anulează (condiția de ordinul I pentru maximizare):

Unde: P – prețul produsului finit

f‘ x si f ‘y – productivitățile marginale ale factorilor de producție

Pf’x si Pf’y – veniturile marginale care se pot obține prin suplimentarea cu o unitate a celor doi factori de producție

Px si Py – prețurile factorilor de producție

În punctul optim, veniturile marginale sunt egale cu prețurile acelor factori de producție. Deci, un producător va mări consumul unui factor de producție până când suplimentul de venit care se obține cu ajutorul unei unități suplimentare din acel factor va fi egal acestuia. Dar, prețurile ultimelor unități ce se cumpără din factorii de producție reprezintă costuri marginale pentru producători .

Așadar maximizarea profitului se asigură crescând volumul producției până în momentul în care venitul marginal va fi egal cu costul marginal.

Pentru maximizarea profitului se pune și a doua condiție, și anume ca derivatele productivităților marginale ale celor doi factori de producție să fie negative.

Adică f ‘’x < 0 si f ‘’y < 0 ceea ce înseamnă că productivitățile marginale ale celor doi factori sunt descrescătoare.

Maximizarea profitului se poate realiza și pe baza relației :

Pr = PQ – CT = PQ – ( CV + CF )

Se calculează derivata profitului în raport cu volumul producției, ca expresie a modificării acestuia în funcție de modificările volumului producției și apoi se anulează :

O funcție are valoarea maximă atunci când derivata ei se anulează.

Deci, pentru ca profitul să fie maxim trebuie ca derivata

să se anuleze.

Prin urmare, profitul este maxim la acel volum al producției pentru care prețul de vânzare (sau venitul marginal) este egal cu costul marginal.

Din punct de vedere al gradului de sintetizare: factori simpli (nu pot fi dezmembrați în alți factori); factori complecși.

Dacă se are în vedere raportul față de efortul propriu: factori dependenți de efortul propriu; factori independenți de efortul propriu.

De exemplu reducerea costurilor este un factor dependent de efortul propriu deoarece este legat de valoarea unor economii de materii prime și materiale, precum și de creșterea productivității.

După modul în care acționează sunt: factori cu acțiune directă (cei care au o acțiune nemijlocită asupra profitului); factori cu acțiune indirectă (cei care acționează prin intermediul costului și al volumului producției).

În funcție de conținut se disting: factori cantitativi (au aceiași natură cu fenomenul analizat); factori calitativi (cei care exprimă și determină natura fenomenului, costul și prețul sunt factori calitativi care determină mărimea profitului); factori de structură (includ structura producției care nu poate fi considerată un factor cantitativ sau calitativ, ci un factor intermediar care este legat de factorul volum).

1.3 – Rentabilitatea firmelor

1.3.1 – Conceptul de rentabilitate

Rentabilitatea reprezintă una din cele mai importante forme de exprimare a eficienței economice la nivelul unităților economice de producție și unul din cei mai importanți indicatori care exprimă eficienta economică ca rezultat al acțiunii tuturor factorilor utilizați.

Rentabilitatea reprezintă capacitatea unităților economice de producție de a-și acoperi cheltuielile de producție și de circulație din încasările obținute din vânzarea bunurilor și serviciilor create și de a obține profit.

Obținerea unei rentabilități normale atât pe fiecare produs cât și la nivelul unei unități economice reprezintă atât o consecință a unei combinări și substituiri cât mai raționale a resurselor, de care dispun firmele cât și o condiție, o premiză a dezvoltării viitoare a acestora. Orice unitate economică care nu este capabilă să-și recupereze cheltuielile și să obțină și un anumit profit, deci care este nerentabilă, în condițiile economiei de piață se va afla în pragul falimentului. Din acest punct de vedere rentabilitatea reprezintă măsura raționalității oricărei activități economice.

1.3.2 – Forme de exprimare a rentabilității firmelor

În economia de piață întreprinderea – ca patrimoniu distinct – are ca obiectiv final obținerea unei rentabilități ridicate. Profitul, ținând seama de destinațiile pe care le capătă, prezintă o însemnătate deosebită atât pentru firmă cât și pentru întreaga economie națională. Obiectivul principal al gestiunii financiare constă în obținerea unei rentabilități îndestulătoare.

Pentru a aprecia gradul de eficiență, profitabilitatea sau rentabilitatea activității nu este suficientă doar stabilirea masei profitului ci este necesară și determinarea ratei profitului sau a rentabilității.

Rata rentabilității permite firmelor să facă analize și să stabilească strategii prin care să urmărească maximizarea profitului.

Sfera de cuprindere a rentabilității în literatura economică este tratată în mod diferit.

Astfel, unii autori consideră rentabilitatea ca întregul plusprodus creat, alții o reduc numai la nivelul profitului. În literatura economică rentabilitatea este definită în sens larg ca fiind întregul plusprodus creat, însă în practică rentabilitatea este privită în sens restrâns ca fiind sinonimă cu obținerea de profit.

Rentabilitatea are o însemnătate deosebită, date fiind funcțiile pe care le are de îndeplinit beneficiul: sursă de autofinanțare pentru dezvoltarea producției; izvor de alimentare a fondului de dezvoltare economico – socială; mijloc de cointeresare materiala a întreprinderii în ansamblu și a membrilor colectivului întreprinderii; mijloc de control și indicator sintetic de apreciere a rezultatelor și de stabilire a eficienței economice a întreprinzătorului.

În acest mod beneficiul constituie un element esențial al autogestiunii economico-financiare a întreprinderii.

Rentabilitatea este o noțiune destul de generală care măsoară raportul dintre rezultate și mijloace. Optimizarea mijloacelor este pusă în relație directă cu obiectivul întreprinderii. O activitate este rentabilă dacă raportul venituri / cheltuieli este mai mare decât 1; când raportul venituri / cheltuieli este egal cu 1 activitatea nu va produce beneficii dar nici pierderi. O activitate va da naștere la pierderi când cheltuielile sunt mai mari decât veniturile.

Rentabilitatea firmei reprezintă o categorie economică deosebit de complexă fiind legată de existenta producției (vânzării) de mărfuri și a relațiilor bănești. Este o formă de exprimare a eficienței economice la nivel microeconomic, sintetizând acțiunea tuturor factorilor de producție (forța de muncă, capital, factori naturali).

Rentabilitatea este un indicator de prim plan în sistemul de indicatori ai eficienței economice la nivelul microeconomic exprimând eficiența activității economice prin compararea rezultatelor financiare – profitul cu cheltuielile făcute pentru obținerea acestuia.

Rentabilitatea este o cerință a dezvoltării economice. Importanța acesteia este relevată de faptul că obținerea de plus produs este o necesitate obiectivă, o condiție pentru înfăptuirea reproducției lărgite, pentru asigurarea unei creșteri economice susținute.

Pentru ca o firmă să fie profitabilă este necesar să acopere toate cheltuielile de producție și de circulație din venituri proprii și să realizeze profit. Pentru determinarea acestuia este foarte important cunoașterea pragului minim de rentabilitate, adică acel punct dincolo de care nu se mai obține profit, iar rentabilitatea se transformă în pierdere. Acest prag sau , punctul de echilibrul rentabilității este determinat de egalitatea dintre volumul încasărilor firmei din activitatea desfășurată și volumul costurilor efectuate pentru obținerea veniturilor respective.

Schimbările intervenite în activitatea firmei care duc la creșterea volumului costurilor efectuate într-o măsura mai mare decât creșterea volumului încasărilor, determina dispariția profitabilității și apariția pierderilor, caz în care firma trebuie să intervină pentru a schimba situația.

Calcularea ratelor de rentabilitate scoate în evidentă caracterul economico-financiar al firmelor, permițând compararea performantelor industriale și comerciale. Căutarea rentabilității se face sub două forme principale de constrângere, și anume: întreprinderea trebuie să găsească resurse de finanțare a investițiilor în active fixe și circulante și să urmeze o politică de finanțare și o structura financiară corespunzătoare.

Întreprinderea trebuie să limiteze riscul de lichidare spre a nu fi pusă în situația de încetare a plăților. Rentabilitatea unei întreprinderi este de trei feluri: comercială; economică; financiară.

1 Rentabilitatea comercială (RC) este legată de politica de prețuri și vânzări și de marja brută ce se adaugă la prețul de cost al mărfurilor vândute. Rentabilitatea comercială se calculează cu ajutorul relației:

unde: Ebc = excedent brut al exploatării

Ca= cifra de afaceri

Această rată este independentă de structura financiară, amortizarea și incidența importului pe profit. O altă formulă de calcul a rentabilității comerciale e următoarea:

unde : Rn – rezultatul net

2.Rentabilitatea economică măsoară eficienta activului economic. Pentru obținerea cifrei de afaceri întreprinderea mobilizează un oarecare activ economic, din care se degajă un excedent de exploatare, cu mențiunea că din aceasta confruntare rezultă rentabilitatea economică. Raportul general care reflectă rentabilitatea economică (Re) poate fi redat astfel

unde : Ee – excedent de exploatare Ae – activ economic

Excedentul de exploatare trebuie să respecte două condiții: să nu fie influențat de structură financiară (de deciziile financiare); să fie omogen, adică comparabil cu activul economic ce se ia în calcul.

Excedentul poate fi brut sau net după cum și activul economic poate fi brut sau net.

Excedentul brut reprezintă diferență dintre încasări și cheltuieli (mai puțin amortismentul) și se utilizează pentru a măsura eficacitatea comercială a firmei. Dacă scădem amortismentul din acest excedent brut obținem excedentul net.

Excedentul brut este o sursă din care se acoperă următoarele nevoi: cheltuieli financiare care dau naștere la relații cu cei care furnizează capitaluri și titluri de împrumut; impozitul pe profit care generează relația cu statul; dividende care dau naștere la relații cu acționarii și față de care este necesar să se promoveze o anumita politică de cointeresare sau de distribuire a rezultatelor; participarea salariaților la profit; creșterea întreprinderii care presupune reținerea unei plăți din excedentul brut al exploatării în vederea reinvestirii necesară expansiunii întreprinderii.

Rentabilitatea economică poate fi:

1. brută – ca raport între excedentul brut de exploatare (Ebe) și activul economic brut (Abe)

2. netă – ca raport între excedentul net de exploatare (Ene) și activul economic net (Ane)

3. Rentabilitatea financiară (Rf) oglindește scopul final al acționarilor de a fi remunerați cu o parte cât mai substanțiala din profit . Evaluarea acesteia se face în funcție de profit sau de rezultatul net (n) și capitalurile proprii :

unde Cp – capitalul propriu

Măsurarea rentabilității firmei se realizează cu ajutorul a două mărimi : rentabilitatea absolută; rentabilitatea relativă.

Rentabilitatea absolută este dată de masa profitului realizat înainte ca el să fie impozat.

Rentabilitatea relativă iși găsește expresia în rata rentabilității. Acesta este un indicator de eficiență care arată gradul în care resursele aduc profit și poate îmbraca mai multe forme, în funcție de modul de exprimare al numărătorului (profit )sau al numitorului care poate fi : capital cheltuit, capital avansat (fix și circulant), costul unui factor de producție sau costul mai multor factori de producție.

Rentabilitatea relativă se poate exprima cu ajutorul mai multor indicatori:

a. Rata rentabilității economice care este definită ca raport între rezultatul exercițiului înainte de deducerea sarcinilor financiare , respectiv a dobânzilor și impozitelor și capitalul permanent. În lucrările de specialitate rentabilitatea relativă economică se mai întâlnește și sub forma:

unde : Pe – rezultatul exploatării

Ae – activele economice aferente exploatării

b. Rata rentabilității financiare se exprimă prin raportul dintre rezultatul (profitul) net și capitalul propriu

unde : Pn – profit net Kpr – capital propriu

Rata rentabilității financiare este în funcție de structura capitalurilor permanente, adică de proporția care există între capitalul împrumutat, respectiv datoriile (D) și capitalurile proprii (Kpr). Costul capitalului împrumutat se măsoară prin rata medie a dobânzilor la capitalul împrumutat, respectiva datoriile financiare

unde : Sd – suma dobânzilor D – datorii financiare

Rata rentabilității financiare exprimată în funcție de rata rentabilității economice , rata dobânzii împrumuturilor și creditelor bancare ; coeficientul capacității de îndatorare și cota de impozit pe profit se poate determina pe baza formulei:

unde: Ci – cota de impozit pe profit Rd – rata dobânzii

c. rata rentabilității resurselor consumate se stabilește ca raport între rezultatul aferent cifrei de afaceri a întreprinderii și costul producției vândute.

În acest model apar următorii factori ce influențează rata rentabilității: structura producției vândute; costurile pe produse; prețurile de vânzare ( exclusiv TVA ).

d.rata rentabilității capitalului avansat sau ocupat se stabilește ca raport dintre rezultatul curent al exercițiului și capitalul avansat (fix și circulant)

unde : Af – active imobilizate Ac – active circulante

e. rata rentabilității comerciale se determină ca raport între rezultatul aferent cifrei de afaceri a întreprinderii și cifra de afaceri evaluată în prețul de vânzare exclusiv TVA:

sau

În acest model apar ca factori de influență directă structura producției, costurile și prețurile.

f. rata rentabilității resurselor avansate (ocupate ) și consumate :

Raportul Qf reprezintă producția ce se obține la 100 sau

Af + Ac

1000 lei capital avansat , deci eficiența economică a resurselor ocupate

Raportul CA reflectă gradul de realizare a producției marfă

Qf

fabricate

Raportul Pr exprimă rata rentabilității comerciale

CA

Rentabilitatea apare astfel ca instrument hotărâtor în mecanismul economiei de piață, în orientarea producției în raport cu cerințele consumatorilor ( productiv sau individual )

Rentabilitatea presupune obținerea unor venituri mai mari decât cheltuielile în urma vinderii și încasării producției fabricate. În concluzie rentabilitatea reflectă capacitatea firmei de a produce profit oglindind într-o formă sintetică eficienta întregii activități economice a întreprinderii.

1.3.3 – Pragul de rentabilitate

O problemă deosebită pentru activitatea oricărei firme o reprezintă determinarea pragului de rentabilitate, adică a unui volum de producție care să asigure egalitatea veniturilor totale cu a costurilor totale.

Pentru determinarea mărimii pragului de rentabilitate vom pleca de la premisa că profitul se determină ca diferență dintre veniturile totale (VT) și costurile totale (CT):

Pr = VT – CT

În aceste condiții se impune determinarea punctului critic, sau al pragului de rentabilitate de la care firma începe să obțină profit.

Dacă notăm cu Q C volumul producției și al vânzărilor, mărimea sa presupune ca veniturile totale să fie egale cu costurile totale, adică : VT = CT

Care se mai poate scrie QC X p = Cf + Qc x Cf

Unde p = preț unitar Cf = costuri fixe Cv = costuri variabile

Această relație se mai poate scrie:

Q C ( p – Cv ) = Cf de unde :

Pentru ca punctul critic ( QC ) să fie determinabil este necesar ca p – Cv să fie pozitiv și diferit de 0. Această diferență poartă numele de marjă peste costurile variabile. Pentru ca profitul să fie nul este necesar ca p – Cv = Cf.

Rentabilitatea maximă se obține când capacitatea de producție se utilizează integral iar Qn ar reprezenta nivelul normal al producției (când se utilizează circa trei – pătrimi din capacitatea de producție).

Daca pornim de la idea că, în practica costurile variabile sunt neproporționale, curba costurilor totale va avea o formă specifică și din aceste motive, orice unitate de producție va înregistra două praguri de rentabilitate (R1 si R2), iar producția rentabilă va fi cea cuprinsă între două limite ( QC1 SI QC2 ).

În cazul în care volumul vânzărilor nu este independent de nivelul preturilor (cazul concurentei imperfecte) între cele două mărimi existând un raport de inversă proporționalitate, o importanta deosebită revine stabilirii unui nivel al prețului care să asigure utilizarea capacității de producție cel puțin la nivelul normal (Qn). Un astfel de nivel al prețurilor ar putea să fie scris astfel: P = CV (1 + m)

unde m = marja care dă posibilitatea recuperării și a costurilor fixe și obținerea profitului normal

Un volum critic al producției care marchează pragul de rentabilitate normală se determina astfel:

1.3.4 – Căi de creștere a rentabilității

Creșterea rentabilității, necesitate obiectivă pentru dezvoltarea diferitelor firme, a societății în ansamblul ei, presupune mai întâi verificarea utilității sociale a produselor conform nevoii sociale, în al doilea rând ea presupune asigurarea folosirii cu productivitate cât mai ridicată a tuturor factorilor de producție iar în al treilea rând, ea presupune calitate superioară și un nivel tehnic ridicat al produselor.

Nivelul și dinamica rentabilității sunt influențate de numeroși factori, dintre care o importantă deosebită o au: costul de producție, volumul și structura producției, nivelul preturilor de vânzare ale produselor (serviciilor) , viteza de rotație a capitalului .

a)-Reducerea costului de producție constituie un factor fundamental de sporire a rentabilității, care se reflectă atât prin sporirea absolută a profitului, cât și prin diminuarea consumului cu factorii de producție utilizați ca efort. Drept urmare, căile de reducere a costului de producție – asigurarea cu factori de producție necesari la prețuri de cumpărare cât mai mici, reducerea consumului de factori de producție pe unitatea de produs prin creșterea productivității fiecărui factor, reducerea stocurilor, sunt și căi de mărire a rentabilității.

În procesul reducerii costului de producție în vederea sporirii rentabilității trebuie să se acorde atenție calității produselor. Reducerea costului de producție nu trebuie să afecteze negativ calitatea produselor ci dimpotrivă, este necesar ca acest proces să aibă loc concomitent cu ridicarea calității produselor să crească utilitatea produselor pe unitatea de cheltuială. Totodată, reducerea costului de producție în scopul măririi rentabilității nu trebuie realizată pe seama degradării mediului ambiant și a epuizării unor resurse naturale deficitare.

b)-Creșterea volumului producției, îmbunătățirea calității și structurii acesteia. În acest sens, în primul rând trebuie avut în vedere că întreprinderea poate realiza profit numai de la un anumit nivel al producției, iar în al doilea rând maximizarea profitului și a rentabilității depind de un nivel optim al producției. Creșterea volumului producției constituie o cale de mărire a rentabilității întrucât atrage după sine mărirea masei profitului în mod direct. Ea acționează și indirect, prin reducerea costurilor totale, întrucât costurile fixe pe termen scurt, rămân constante atunci când crește producția.

c)-Nivelul preturilor de vânzare a mărfurilor. Pentru ca întreprinderea să fie rentabilă este necesar ca prețul de vânzare al mărfurilor desfăcute să fie mai mare decât costul de producție mediu (de oportunitate).Pentru a aprecia prețul de vânzare, întreprinderea trebuie să cunoască raportul dintre cererea și ofertă de produse , gradul de saturare cu produse al pieței , evoluția raportului dintre veniturile cumpărătorilor și prețurile produselor, elasticitatea cererii și ofertei la evoluția venitului cumpărătorilor și a prețului, trebuie ținut seama și de faptul că prețurile unor produse sunt influențate de caracterul sezonier al cererii lor.

La aprecierea prețului trebuie să se aibă în vedere și maximizarea rentabilității la nivel de întreprindere și nu doar pe produs, deoarece nivelul rentabilității întreprinderii depinde nu numai de prețul de vânzare al fiecărui produs ci și de volumul producției vândute, de costul total global. Tendința unui agent economic de a spori prețul de vânzare al produselor, în vederea sporirii rentabilității pe produs fără să se țină seama de elasticitatea cererii față de preț, poate determina o scădere a vânzărilor și punerea în situația chiar de a putea acoperi cheltuielile totale globale cu veniturile totale obținute.

d)-Creșterea vitezei de rotație a capitalului, respectiv scurtarea duratei unui circuit, este o altă cale importanta de sporire a rentabilității întreprinderii. Fără să sporească masa capitalului avansat unitățile economice pot obține într-o perioadă de timp un volum de producție mai mare, să reducă costurile fixe medii de producție și să obțină un profit mai ridicat.

În acest sens, în afara reducerii timpului de producție propriu-zis este necesar să se producă și să se ofere spre vânzare numai produse cerute de piața care să corespundă sistemului de trebuințe în calitatea și cantitatea corespunzătoare, căci unitățile pot fi numai produse (servicii) care au fost vândute și încasate. Producția fără desfacere trebuie sistată, căci ea duce numai la pierderi.

Pentru accelerarea vitezei de rotație a capitalului întreprinderea trebuie să se aprovizioneze cu factorii de producție necesari, ca volum structură și calitate la timpul optim. Tentația unor întreprinderi de a se aproviziona cu cantități de materii prime și materiale peste posibilitățile normale de continuare a circuitului, de a stoca produse finite în așteptarea unor preturi mai mari, imobilizează spatii de depozitare, mijloace materiale și conduce la creșterea costurilor prin dobânzi, chirii, și la scăderea rentabilității.

CAP. 2 – METODE DE PREVIZIONARE

Elementul de bază al unei decizii, care determină atât conținutul cât și realismul și eficiența acesteia, îl constituie fundamentarea ei științifică. Nici un decident nu va putea adopta o decizie corectă numai pe baza intuiției, pe cale empirică, fără o evaluare riguroasă a condițiilor obiective și subiective ale implementării acesteia. Fundamentarea științifică a deciziei constituie rezultatul utilizării unor metode logice și riguros exacte, care să conducă la stabilirea unor variante de decizie cât mai eficiente.

Prin metodă de previziune înțelegem o modalitate, un procedeu sau un ansamblu de procedee cu ajutorul căruia realizăm cercetarea, analiza, cunoașterea și descrierea realității obiective în scopul anticipării, inițierii și organizării unei acțiuni viitoare pe bază de criterii de eficiență. Metoda are un caracter activ în sensul că nu se referă la o cunoaștere în mod pasiv a realității, ci arată care sunt cele mai bune căi de urmat, dă orientări practice referitoare la modul în care trebuie procedat.

2.1 – Metode fundamentale de previziune

Au o arie largă de aplicare, orientează modul de abordare și interpretare a problemelor și fenomenelor studiate. Remarcăm metoda analizei și sintezei, ca și interpretarea sistemică.

2.1.1 – Metoda analizei și sintezei

Analiza fenomenelor economice constă în: observarea fenomenelor sau proceselor economice; descompunerea acestora în părțile lor componente și studierea fiecăruia separat; comensurarea acțiunii fiecărui factor; determinarea sistemului de legături cauzale care există între acești factori; gruparea fenomenelor și proceselor ce acționează în economia națională; comparația cu alte fenomene și procese similare din țară și de peste hotare; stabilirea concluziilor, a măsurilor ce trebuie luate pentru atingerea obiectivelor propuse.

Analiza utilizează pe scară largă abstractizarea științifică cu ajutorul calculelor economico-matematice. Se înfăptuiesc analize prin experimentare ce constau în adoptarea unor măsuri la scară redusă și pe o durată limitată pentru a cunoaște efectele ce se vor produce și numai după aceea, se generalizează măsurile luate.

2.1.2 – Metoda interpretării sistemice

Metoda are la bază ideea de sistem, de prezentare ordonată a unei mulțimi de elemente. Sistemul, ca ansamblu de elemente ordonate și interconectate are o anumită structură și o anumită funcționalitate.

Într-un sistem se manifestă o interacțiune ce definește însușirile calitative ale ansamblului, particularizarea sa în raport cu alte sisteme. Aceasta face ca ansamblul să fie determinat calitativ de părțile sale componente, iar acestea se mișcă și se transformă în funcție de întreg. Există deci, o relație de intercondiționare de la parte la întreg și de la întreg la parte.

Interpretarea sistemică a organismului economico-social are menirea de a servi la elaborarea de strategii fundamentate pe cerințele optimului economico-social. În acest scop, analiza sau interpretarea sistemică a organismului economico-social apelează atât la procese informaționale (culegerea, transmiterea, prelucrarea, clasificarea și stocarea informațiilor), cât și la procese decizionale (alegerea unei variante dintr-o multitudine de variante posibile).

Utilizarea metodei interpretării sistemice în previziune reprezintă o necesitate determinată de caracterul de sistem al organismului economico-social care face obiectul previziunii, precum și de necesitatea orientării acestuia, ceea ce presupune folosirea de procese informaționale și decizionale ca și elaborarea de strategii.

2.2 – Metode de estimare a trendului

Analiza seriilor de timp presupune că seriile sunt formate din trei elemente: trendul, variații ciclice și un reziduu neimportant, fluctuațiile aleatoare.

Importanța celor trei componente depinde de mărimea perioadei de timp pentru care se face previziunea. La previziunile pe termen scurt trendul și componenta ciclică sunt de mică importanță, a treia componentă fiind dominantă; în previziunile pe termen lung, componenta trend ocupă locul principal, iar celelalte două sunt de o importanță relativ minoră.

O altă compunere a elementelor fenomenelor studiate se realizează prin agregarea următoarelor patru componente:

 trendul (T), care reprezintă evoluția pe termen lung a variabilei studiate; este de remarcat că noțiunea de termen lung este puțin precisă și este în funcție de problema considerată;

 componenta ciclică (C) este greu de definit și este destul de dificil de a fi distinsă de prima componentă; s-a convenit că durata de studiu a unei mișcări periodice de lungime P trebuie să fie egală cu cel puțin 2P pentru o analiză corectă;

 componenta sezonieră (S) este și ea supusă periodicității, dar această caracteristică este în funcție de mediu, de exemplu: influența anotimpurilor asupra consumului lunar de electricitate, datele privind poluarea unui râu dintr-o zonă industrială, volum.

2.3 – Metoda extrapolării

Extrapolarea este o metodă explorativă. Este cea mai utilizată metodă în prognozele cantitative. Ea constă într-o dezvoltare inerțială a unor elemente ale proceselor și fenomenelor în perspectiva căreia viitorul apare ca o extindere argumentată a prezentului. Evoluția anterioară a unui proces, dacă are loc o conservare a condițiilor ce au imprimat o anumită dinamică, condiționată de anumite elemente ce se conservă sau care prezintă variații viitoare care pot fi cunoscute, determină în mod univoc dezvoltarea viitoare a acestui proces.

Cu alte cuvinte, în cadrul acestei metode viitorul apare ca o prelungire a evoluției constatate în trecut. Se presupune că în evoluția fenomenului analizat nu vor apare mutații fundamentale care să modifice structura dezvoltării precedente.

În această condiție, utilizarea extrapolării este recomandată în previzionarea fenomenelor care își mențin ritmul și direcția de dezvoltare o perioadă mai îndelungată de timp. Metoda oferă numai o imagine orientativă asupra viitorului din care motiv este necesară utilizarea în paralel și a altor metode.

Sub metodele de prognozare se subînțelege totalitate de procedee puse la baza cercetării, ce permit pe baza informațiilor retrospective (din trecut), a legăturilor interioare (endogene) și exterioare (exogene) ale obiectului previzionat pentru a face concluzii spre dezvoltarea acestora. Exista următoarele tipuri de metode:

Metode calitative sau subiective (intuitive) de previziune. Metodele calitative se bazează pe opiniile persoanelor considerate a fi apte să facă previziuni asupra fenomenului cercetat. Metodele intuitive nu se bazează numai pe decizia logică ce este rezultatul experienței, ci în mare parte pe cercetări, pe analize cantitative. Se folosesc mi multe tipuri de metode calitative de previziune: metode bazate pe opiniile experților din întreprindere, care sunt consultați asupra evoluției subiectului cercetat ca în final să se facă o sinteză a prognosticurilor acestora, fie sub formă de discuții în grup (brainstorming, consensul colectiv, sinectica), de anchete iterative (metoda Delphi); metode intuitive individule se aplică în cazul, când este dificil ori imposibil de rezolvat o problemă ori o situație concretă, persoana respectivă asumându-și riscul în luarea deciziei; metode intuitive colective.

Metode normative de previziune. Metodele normative permit stabilirea, mai întâi, a obiectivelor și direcțiilor cu ajutorul unor norme, normative, reguli, modele de comportare etc., apoi regresând la acest viitor dorit la prezent se evaluează căile și mijlocele necesare pentru realizarea lor ținând seama de resursele, tehnologiile și restricțiile existente. Există mai multe grupe de norme: norme de folosire a muncii; norme de folosire a mijloacelor de muncă; norme de folosire a obiectelor muncii; norme de organizare a producției; norme economice-sociale; norme și normative de ocrotire a mediului înconjurător, etc.

Metoda de echilibru (de balanță). Previziunea cu ajutorul metodei echilibrului se bazează pe analiza corelației dintre resurse și necesități, intrări și ieșiri, cerere și ofertă, etc. Dintre cele mai uzuale instrumente folosite în acest scop sunt balanțele (de materiale, de produse, resurselor de muncă, et.) și tabelele „input-output”.

Metode comparative și experimentale. Metodele comparative constau în determinarea evoluției fenomenului studiat pornind fie de la compararea cu un model, de regulă mai dezvoltat sau cu fenomene diferite, dar cu evoluții similare, etc.

Metode de exploatare. Aceste metode se bazează pe presupunerea observate în trecut reflectând toate influențele factorilor explicați că ei vor acționa și în viitor.

CAP. 3 – PREVIZIONAREA PROFITULUI LA

S.C. BALCOST S.R.L. ORADEA

Societatea comercială BALCOST S.R.L. a luat ființă în anul 1996 fiind înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului sub nr. J27/27/1996, având CIF RO8044347 și un capital social de 127810 RON. Sediul societății este în Oradea, str. Maratei, nr 112.

S.C. BALCOST S.R.L. este o societate cu capital integral privat, românesc, specializată în prezent, în executarea si prestarea unei game largi de lucrări și servicii în domeniul lucrărilor de construcții civile și industriale, lucrări de geniu, demolări, terasamente, lucrări de instalații, amenajări interioare și exterioare, transport rutier de mărfurii, organizare de șantier și închirieri de utilaje.

3.1 – Descrierea activității economico-productive a unității

Dezvoltarea firmei s-a făcut treptat, într-o perioadă de aproximativ doisprezece ani, în care a dobândit experiența colectivă și a fost solicitată să execute mai multe lucrări importante.

Angajații și managementul sunt cele mai importante bunuri ale societății noastre. Criteriile de bază ale politicii noastre privind angajarea personalului sunt experiența – din punct de vedere al experienței și vechimii în muncă și al complexității lucrărilor executate anterior – gradul de calificare în specializare, cunoștințele profesionale complementare – termeni de specialitate și cunoștințe de bază. În acest sens societatea dorește să implementeze un sistem de management al SSM pentru a elimina și/sau minimiza riscurile pentru angajați și alte părți interesate care pot fi expuse la riscuri de SSM asociate cu activitățile sale.

În ceea ce privește materialele care se utilizează pentru amenajări, finisaje și decorațiuni interioare, acestea se procură fie de la fabricile romanești, fie din import, sau din productia proprie pentru materialele lemnoase, funcție de prescripțiile contractuale și de oportunitățile pieței. Prin natura contractelor executate până în prezent, necesarul de materiale de acest gen a variat calitativ și cantitativ, ceea ce a făcut ca partenerii la care am apelat să fie, ca tipologie, variați. Maniera de derulare a contractelor până în prezent face ca relațiile de afaceri între societatea noastră și furnizori să fie grevate de o sumă de facilități și avantaje față de clienții obișnuiți (prețuri avantajoase, livrări regulate, forme de plată mai puțin împovărătoare).

Competiția acerbă, ca rezultat al integrării pieței, cât și creșterea complexității lucrărilor de construcții, lasă loc doar celor care sunt capabili să garanteze aplicarea unui program viabil de creștere a calității. Ridicarea nivelului calității este unul din scopurile societății noastre, consecința logică a ambiției noastre de a satisface exigențele partenerilor noștri.

Dorind să implementăm și să obținem certificarea sistemului de management integrat calitate – mediu – sănătate și securitate în muncă.

Prin intermediul unui program integrat de management al contabilității reușim să creștem în mod constant volumul afacerii noastre.

Lansată pe piața construcțiilor din România în anul 2000, societatea noastră urmărește să implementeze în concepția clienților ideea ca execuția de lucrări de înaltă ținută într-un timp relativ scurt și cu un raport performant calitate – preț este un obicei al specialiștilor firmei.

Societaea noastră dorește să dea clienților garanția seriozității și competenței și este preocupată de calitatea lucrărilor și serviciilor și responsabilitatea profesională.

Nefiind singurii în domeniu, încercăm să fim printre cei mai buni – este nu numai deviza echipei noastre, ci și un mod de viață. De aceea, prin fiecare lucrare executată, am îndeplinit cu exactitate cerințele beneficiarilor atât respectând dorințele acestora cât și punând în practică noi concepte din domeniul tehnologiei de execuție.

Managementul societății noastre este asigurat de profesioniști din domeniul construcțiilor, principalele resurse pe care s-a bazat hotărârea de construire a societății noastre fiind experiența în lucru pe șantierele din România, bunele relații profesionale cu ceilalți participanți la piața specifică și capacitatea de a concretiza idei și concepte noi pe o piață în dezvoltare.

Atuurile societății noastre, față de cerințele și pretențiile clienților cu discernământul valorii, sunt: nivelul calitativ al lucrărilor prestate, aplicarea riguroasă a tehnologiilor de ultimă oră, înțelegând prin aceasta să nu facem rabat de la condițiile tehnologice impuse de standardele în vigoare.

S.C. BALCOST SRL este formată din personal calificat în numar de aproximatix 50, dintre care 3 ingineri, 1 economis, 1 contabil, șoferi si personal calificat direct implicat în șantiere, precum lăcătuși, mecanici, dulgheri, sudori, zugravi, zidari, betoniști, faianțari, personal calificat pentru lucrul pe șantier dar și din necalificați încadrați în activități precum săpături și umpluturi manuale, descărcări și aprovizionarea locului de muncă cu materiale.

Firma dispune de mijloace pentru transportul de agregate în interes propriu dar și pentru terți, autoutilitare pentru transpotrul materialelor, autovehicule pentru transportul personalului, echipamente pentru turnarea betonului (betonieră, talpă vibratoare, vibrator), schelă, scări, aparate de tăiat cu plasmă, mașini găurit, pickhamere, flexuri, dispozitive de masurat.

Mediul de lucru este specific domeniului construcțiilor și anume caracterizat de lucru la înălțime, zgomot, activități de manipulare materiale, mediu cu substanțe precum var, ciment, adeziv, activități de excavare, manipulare, în mediu umed, lucru cu substanțe inflamabile, cu aparate de sudură și instalații de gaze și electrice, mediu ce presupune o atentă organizare și urmărire a lucrului precum și protecție cu echipamente speciale.

Echipamentele de lucru constau în salopete, scurte pentru timp friguros, pelerine pentru timp polios, căști și mănuși de protecție, precum și echipamente speciale pentru diferite meserii cum sunt: măștile, ochelarii și mănușile de sudură, măștile de praf.

Precizăm ca suntem deschiși cu acei parteneri pentru care, ca și pentru noi, relațiile strânse, statornice, bazate pe seriozitate și dialog sunt esențiale în abordarea unei afaceri.

3.2 – Funcțiile societății

În cadrul S.C. „BALCOST ” S.R.L. se pot defini cinci funcții de bază :

Funcția de cercetare – dezvoltare care cuprinde activitățile prin care se studiază, se concepe, se elaborează și se realizează viitorul cadru tehnic, tehnologic și organizatoric al întreprinderii. Pentru realizarea acestei funcțiuni, societatea: efectuează studii, elaborează documentații și proiecte pentru dezvoltarea produselor, pentru dezvoltarea și modernizarea capacităților de producție, introducerea de noi tehnologii de fabricație; organizează activitatea de invenții-inovații, aplică în producție și urmărește rezultatul valorificării cercetării științifice proprii sau a celei efectuate de institute specializate; asigură informarea, documentarea tehnico-științifică.

Funcția comercială cuprinde un ansamblu de activități vizând aprovizionarea tehnico-materială, desfacerea produselor, comerțul exterior și cooperarea economică internațională, ele fiind grupate în trei componente: marketing, aprovizionare și desfacere.

Activitatea de marketing în cadrul societății S.C. BALCOST S.R.L. cuprinde ansamblul acțiunilor de studiere a pieței interne și externe, a necesităților și comportamentul consumatorilor, cu scopul stabilirii celor mai adecvate modalități de orientare a producției și de creștere a vânzărilor. Activitatea de marketing se concretizează, în cadrul acestei societăți, într-o serie de funcții, cum sunt: funcția de cercetare a pieței și a nevoilor de consum, prin care societatea urmărește prospectarea piețelor prezente și a celor potențiale, studierea nevoilor solvabile și a motivației consumului; funcția de adaptare a societății la dinamica mediului, prin înnoirea permanentă a ofertei de mărfuri, perfecționarea formelor de distribuție și de comercializare, diversificarea acțiunilor publicitare; funcția de creștere a eficienței economice.

Activitatea de aprovizionare tehnico-materială a societății prezintă o importanță deosebită pentru desfășurarea normală a întregului proces de producție și influențează direct calitatea produselor fabricate.

În domeniul aprovizionării tehnico-materiale, conducerea societății desfășoară o serie de activități, cum sunt: calculul necesarului de resurse materiale (materii prime, materiale, combustibili, energie) pentru fabricarea producției contractate; încheierea contractelor de aprovizionare tehnico-materială; calculul necesarului de resurse materiale privind stocurile pentru producție; determinarea normelor de consum specific de aprovizionare tehnico-materială; gestionează resursele materiale și de dotare necesare activității proprii; asigură păstrarea și conservarea patrimoniului imobiliar al direcției prin menținerea durabilității, funcționării și siguranței în exploatare a construcțiilor; asigură menținerea curățeniei și ordinii în clădiri și celelalte suprafețe aflate în administrarea direcției; întocmește necesarul de echipament (inclusiv de protecție) pentru personalul serviciului și răspunde de distribuirea acestuia; organizează și asigură controlul privind respectarea normelor pe linie de protecția muncii și a prevenirii și stingerii incendiilor; coordonează, îndrumă și controlează încadrarea în prevederile legale a modului de folosire a mijloacelor de transport din dorare, încadrarea conducătorilor auto și a personalului care conduce mijloacele auto din înzestrare, în normele alocate, precum și efectuarea testării periodice în domeniu.

Funcțiunea de producție reunește ansamblul activităților de bază, auxiliare și de servire, legate nemijlocit de fabricarea produselor sau prestarea serviciilor.

Din punct de vedere al etapelor necesare fabricării produselor, activitățile incluse în funcțiunea de producție se structurează în cinci grupe: pregătirea producției, care constă în elaborarea documentației tehnologice, stabilirea consumurilor de materiale și de muncă; programarea, lansarea și urmărirea producției, care constă în transmiterea documentației necesare începerii producției, elaborarea programelor de producție; producția, care constă în combinarea factorilor de producție și obținerea produselor finite sau prestarea serviciilor.

Funcțiunea de personal, în cadrul societății S.C. BALCOST S.R.L. cuprinde un ansamblu de activități specifice cum sunt: determină necesarul de forță de muncă; coordonează și asigură activitățile privind recrutarea, selecția, formarea, încadrarea, pregătirea continuă, evaluarea, promovarea în carieră, motivarea, recompensarea, sancționarea personalului angajat; ține evidența și prelucrarea automată a datelor referitoare la personal; stabilirea sistemului de salarizare, aplicarea acestuia și calculul drepturilor bănești ale salariaților; organizează și desfășoară cursuri, trimestrial, pentru ocuparea funcțiilor vacante de personal contractual din cadrul întreprinderii; întocmește și gestionează documentele de personal (dosarele de personal, fișierele de evidență) și emite documentele de legitimare pentru personal; asigură, potrivit reglementărilor în vigoare, acordarea concediilor de odihnă, studii, fără plată, a învoirilor, a biletelor de odihnă, tratament și recuperare și a bonurilor de masă; asigură plata integrală și la timp a drepturilor bănești ale personalului și dispune, sau propune măsuri, potrivit legii, pentru soluționarea cererilor, reclamațiilor și sesizărilor referitoare la calcularea și plata acestora; eliberează, la cererea persoanelor încadrate, adeverințe și alte documente prin care se atestă anumite situații ce rezultă din evidențele pe care le deține.

Funcțiunea financiar-contabilă din cadrul societății cuprinde activități privind folosirea mijloacelor financiare necesare în procesul economic și de urmărire a rezultatelor obținute de societate. În funcție de obiectivele urmărite, această funcțiune cuprinde următoarele grupe de activități :

a)-Evidența contabilă financiară, care are drept scop înregistrarea și raportarea activelor, pasivelor, cheltuielilor și veniturilor societății. Produsul final al contabilității financiare este raportul financiar periodic.

b)-Evidența fiscală cuprinde activitățile de stabilire corectă a bazei impozabile și a impozitelor, în concordanță cu legile fiscale. Mărimea bazei impozabile depinde mult de exactitatea datelor din evidența contabilă financiară.

c)-Elaborarea schemei organizatorice a sistemului contabil necesită crearea unui sistem de evidență, cuprinzând structura conturilor și metodele de înregistrare a datelor în aceste conturi, fie pe cale manuală, fie mecanică sau electronică, cu cele mai mici costuri.

d)-Contabilitatea managerială se referă la mijloacele de comunicare a datelor financiare către managerii societății pentru analiza managerială a costului de producție. Această componentă cuprinde activități cu un rol însemnat de control și de acțiune corectivă.

e)-Organizarea internă a evidenței contabile presupune respectarea următoarelor cerințe: asigurarea securității activelor societății; asigurarea calității, fiabilității datelor contabile; asigurarea eficienței operaționale.

3.3 – Structura organizatorică a firmei

Structura organizatorică oglindește modul de grupare a tuturor compartimentelor de muncă și a posturilor în vederea transmiterii informațiilor într-un mod cât mai rațional, a folosirii optime a forței de muncă, atât sub aspect economic, cât și din punct de vedere uman.

Atribuțiile, sarcinile și responsabilitățile fiecărui salariat sunt cele prevăzute în Fișa postului întocmită de șeful compartimentului respectiv, avizată de directorul de direcție și aprobată de directorul general, pe baza fișei de post cadru elaborată de biroul Managementul Resurselor Umane, precum și cele prevăzute de Regulamentul de ordine interioară.

Personalul care conduce, efectuează și verifică activitățile care influențează calitatea lucrarilor, produselor și serviciilor și au impact asupra mediului, sănătății și securității în muncă, are suficientă libertate și autoritate organizatorică pentru: a iniția acțiuni de prevenire a apariției oricărei neconformități referitoare la produse, procese, SMI.

S.C. BALCOST S.R.L. are o structură organizatorică ierarhic – funcțională alcătuită din departamente operaționale și departamente funcționale, având la bază respectarea principiului unității de decizie și acțiune. Conform organigramei, atribuțiile fiecărui compartiment sunt următoarele:

Directorul General aprobă structura organizatorică a S.C. BALCOST S.R.L.; aprobă Regulamentul Intern și Fișele Posturilor; stabilește strategia generală a societății privind calitatea, mediul, sănătatea și securitatea în muncă; stabilește și declară politica și obiectivele în domeniul calității, mediului, sănătății și securității în muncă și le face cunoscute tuturor membrilor organizației; urmărește îndeplinirea obiectivelor în baza criteriilor de performanță ale organizatiei; reprezintă organizația în relațiile cu terțe persoane fizice sau juridice; este responsabil pentru coordonarea tuturor activităților desfășurate în organizație; asigură protecția și promovarea intereselor organizației; asigură necesarul de resurse umane, financiare și infrastructura pentru implementarea și menținerea sistemului de management integrat; stabilește și asigură un sistem de comunicare intern și extern eficient în vederea realizării eficiente și eficace a scopurilor organizației; aprobă documentele interne emise de compartimentele organizației; aprobă utilizarea documentelor externe în cadrul organizației.

Directorul Tehnic coordonează activitățile organizației din punct de vedere tehnico-economic pe probleme ce țin de domeniul de activitate; negociază valuarea contractului astfel încât să nu fie împiedicată calitatea, eficiența execuției și satisfacția clientului; analizează stadiul execuției lucrărilor și dispune acțiuni corective și preventive; soluționează divergențele cu clienții și beneficiarii apărute în cadrul derulării contractelor; reprezintă organizația în fața clienților și beneficiarilor, inspecțiilor autorizate, participând la recepția lucrărilor; avizează propunerile venite din partea responsabililor de departamente pentru îmbunătățirea activității organizației; avizează propunerile de investiții și necesarul de resurse financiare pentru desfașurarea în condiții optime a activităților subordonate; urmarește stadiul de realizare a lucrărilor în baza graficilor de execuție; dispune oprirea lucrărilor neconforme la propunerea dirigintelui de șantier.

Inginerul Șef stabilește obiectivele departamentelor din subordine (Aprovizionare Logistică, Import-Export, Execuție lucrări), precum și modalitățile de realizare a acestora; analizează documentația inițială care stă la baza ofertelor; avizează ofertele și contractele; negociază valoarea și termenul de execuție a contractelor, astfel încât să nu fie impietată calitatea, eficiența execuției și satisfacția clientului; stabilește nivelul calitativ al materialelor aprovizionate și identifică riscurile asociate de mediu, sănătate și securitate în muncă pe care aceste produse îl pot produce în condiții de depozitare și manipulare; soluționează din punct de vedere tehnic situațiile de neconformitate apărute; urmărește încadrarea în prescripțiile și legislația țărilor din care se importă/exportă produsele, în ceea ce privește calitatea, condițiile de mediu, sănătate și securitate în muncă impuse; analizează și asigură disponibilitatea la punctele de lucru a documentației de execuție pentru realizarea produselor și lucrărilor contractate; numește și stabilește responsabilitățile fiecărui membru al departamentelor din subordine; avizează notele de comandă, asigurându-se de calitatea și cantitatea produselor prescrise în documentație; raportează toate erorile, neconformitățile, defectele sau pierderile, accidentele de muncă, îmbolnăvirile; participă la recepția produselor pe faze determinante și la final; analizează, în vederea soluționării, situațiile de neconformitate apărute în cadrul activităților pe care le coordonează; coordonează activitățile referitoare la depozitarea deșeurilor rezultate din procesele specifice; comunică RM-ului, cantitățile de deșeuri produse; participă la analiza de mediu în vederea identificării aspectelor de mediu și stabilirea importanței acestora; propune măsuri corective și preventive pentru îmbunătățirea activităților pe care le coordonează; participă la analiza efectuată de management în cadrul căreia raportează realizarea obiectivelor referitoare la calitate, mediu, sănătate și securitate în muncă și propune modalități de îmbunătățire a activităților din subordine; asigură dotarea personalului de execuție cu echipamentul de protecție aferent, verifică și răspunde de respectarea normelor generale și specifice de SSM în cadrul activităților coordonate.

Inginerul Șef asigură controlul asupra modului în care sunt asigurate, prelucrate și respectate normele de SSM și protectia mediului și de prevenire și stingere a incendiilor, luând măsurile cuvenite pentru evitarea incidentelor de muncă și a producerii incendiilor prin instruiri la locul de muncă; selectează și analizează ofertele de aporvizionare pe criterii stabilite, în acord cu cerințele stipulate în ofertele emise de organizație; elaborează ofertele și contractele cu clienții, precum și comenzile de aprovizionare/import și le transmite furnizorilor; menține evidența furnizorilor de materiale, produse și echipamente; asigură recepția materialelor, produselor și echipamentelor, verificând înregistrările specifice însoțitoare ale produselor aprovizionate/importate (Certificat de calitate, Declarații de conformitate) și consemnând în NIR/DVI produsele intrate; realizează interfața cu furnizorii si clienții, pentru a soluționa neconformitățile apărute în procesul de aprovizionare/import și livrare; asigură instructajul personalului din subordine privind normele de sănătate și securitate în muncă (SSM) și de prevenire și stingere a incendiilor (PSI).

Reprezentantul Managementului pentru Calitate, Mediu și Sănătate și Securitate în Muncă (RM) este responsabil pentru monitorizarea implementării și menținerii sistemului de management integrat în cadrul organizației în conformitate cu prevederile standardelor adoptate; raportează Directorului General în legătură cu funcționarea sistemului de management integrat în scopul analizei acestuia, pentru îmbunătățirea continuă; reprezintă managementul de vârf în relațiile cu părțile externe privind problemele legate de calitate, mediu și SSM.

Directorul Economic răspunde și coordanează activitățile de contabilitate, informatica gestiunii, analiza încadrării în costuri în vederea rentabilizării organizației, activitățile financiare; urmărește decontările-compensările și controlul investițiilor financiare ale organizației; analizează și informează conducerea organizației asupra „costurilor calității’, corelate cu alți indicatori (cifra de afaceri) pentru evaluarea eficientă a SMI și identificarea zonelor care necesită atenție suplimentară.

Responsabilul Tehnic cu Execuția (RTE) participă în calitate de membru al CR la realizarea verificărilor și inspecțiilor materialelor aprovizionate și a produselor furnizate de client; coordonează activitățile de inspecție și încercări pentru lucrări/produse, începând de la recepție până la final; urmărește comportarea în exploatare a lucrarilor/produselor/serviciilor în perioada de garanție; răspunde de rezolvarea în termen a reclamațiilor și sesizărilor primite de la beneficiari în perioada de garanție; identifică neconformitățile lucrărilor/produselor și cauzele apariției acestora pe care le semnalează în Raportul de neconformitate, pe care îl înregistrează în cartea tehnică a constructiei; reinspectează lucrările/produsele asupra cărora s-a intervenit pentru remediere, precum și a celor constatate neconforme; colaborează cu RMC la stabilirea cauzelor și propunerea de acțiuni corective/preventive rezultate din analiza activităților desfășurate în cadrul organizației (executie lucrari și furnizare de servicii).

Responsabilul de lucrare organizează recepția documentațiilor, atunci când acest lucru este stipulat în contract; se documentează asupra lucrării primite, inclusiv asupra cerințelor sistemului de management integrat (calitate, mediu, sănătate și securitate în muncă) și a prevederilor legale; realizează toată corespondența necesară și obligatorie intervalului între cerere de ofertă și perfectarea contractului; verifică documentațiile tehnice de execuție care urmează a fi puse în operă; analizează necesitatea și propune elaborarea de proceduri tehnice de execuție, pentru buna desfășurare a activităților din subordine; răspunde de implementarea SMI în cadrul activităților subordonate; propune și aplică măsurile corective pentru eficientizarea activităților din cadrul departamentului; raportează și stabilește acțiuni de îmbunătățire în cadrul departamentului.

Responsabilul Aprovizionare este răspunzător de efectuarea procesului de aprovizionare în baza Necesarului de materiale și a Comenzilor de aprovizionare; verifică actele specifice (Certificat de calitate, Declarații de conformitate) și elaborează NIR care trebuie să însoțească materialele și produsele la intrarea în magazie; organizează, planifică și coordonează activitatea de aprovizionare; negociază cu furnizorii: termenul, prețul de livrare și condițiile de plată pentru materialele necesare a fi aprovizionate; prezintă spre evaluare RM potențialii furnizori; colaborează la soluționarea neînțelegerilor contractuale cu furnizorii; răspunde de respectarea strictă a disciplinei contractuale în ceea ce privește sortimentele, calitatea, termenele de livrare; realizează toată corespondența necesară și obligatorie intervalului între cerere de ofertă și perfectarea contractului; rezolvă în termen toate sarcinile trasate de conducerea societății; este responsabil de păstrarea corespunzătoare atât a produselor/materiilor prime cât și a produselor finite; coordonează și controlează activitatea privind depozitarea și conservarea bunurilor materiale, primirea și eliberarea lor conform dispozițiilor legale.

Responsabilul Resurse Umane organizează activitatea de calificare și instruire a personalului organizației; asigură elaborarea Programului de Instruire; menține evidența calificărilor personalului organizației; asigură elaborarea Regulamentului Intern și fișele posturilor; este responsabil pentru recrutarea personalului în funcție de criteriile impuse de necesarul de competențe cerut de activitățile desfășurate în cadrul organizației; organizează activitățile de instruire și menține evidența instruirilor; asigură păstrarea și arhivarea în bune condiții a documentelor și înregistrărilor legate de calificarea și recrutarea personalului; comunică managementului de la cel mai înalt nivel stadiul de respectare a Programului Anual de Instruire, precum și rapoartele de instruire întocmite.

Șeful Departamentului Mecanizare coordonează activitatea de mecanizare și transport în cadrul organizației; întocmește planificarea reviziilor și reparațiilor la mijloacele de transport auto și utilajelor din dotarea organizației; asigură mentenanța utilajelor, efectuând planificarea reviziilor și a reparațiilor, inclusiv a celor accidentale; întocmește și necesarul de schimb pentru reparația și întreținerea autovehiculelor și utilajelor organizației; întocmește și depune documentația necesară obținerii licențelor și autorizațiilor de transport; elaborează programului anual de verificare metrologică a DMM-urilor; elaborează necesarul de aprovizionare cu DMM-uri noi; ține evidența tuturor DMM-urilor; răspunde de predarea și preluarea DMM-urilor la/de la laboratoarele autorizate (în cazul în care organizația nu are un laborator proriu autorizat) pentru efectuarea verificărilor metrologice.

Lucrătorul desemnat SSM urmărește aplicarea politicii referitoare la sănătate și securitate în muncă, inclusiv alocarea mijloacelor necesare realizării prevederilor lui și eficiența acestora din punct de vedere al îmbunătățirii condițiilor de muncă; urmărește modul în care se aplică și se respectă reglementările legale privind securitatea și sănătatea în muncă; analizează factorii de risc de accidentare și îmbolnăvire profesională, existenți la locurile de muncă; analizează propunerile salariaților privind prevenirea incidentelor de muncă și a îmbolnăvirilor profesionale, precum și pentru îmbunătățirea condițiilor de muncă; efectuează cercetări proprii asupra accidentelor de muncă și a îmbolnăvirilor profesionale; efectuează inspecții proprii privind aplicarea și respectarea normelor de securitate și sănătate în muncă; informează Inspectoratul de sanatatea și securitatea în muncă despre starea protecției muncii privind propria activitate; realizează cadrul de participare a salariaților la luarea unor hotărâri care vizează schimbări ale procesului de producție (organizatorice, tehnologice, privind produsele/materiile prime utilizate etc.) cu implicații în domeniul sănătății și securității în muncă.

Acesta dezbate raportul scris și îl prezintã Directorului General și Directorul Tehnic cel puțin o dată pe an, cu privire la programul de sănătate și securitate în muncă pentru anul următor; verifică aplicarea normativului-cadru de acordare și utilizare a echipamentului individual de protecție, ținând seama de factorii de risc identificați; verifică reintegrarea sau menținerea în muncă a salariaților care au suferit accidente de muncă, ce au avut ca efect diminuarea capacitații de muncă.

3.4 – Evoluția principalilor indicatori economico-financiari ai societății

Analiza structurii patrimoniale are ca obiectiv dinamica acestuia, precum și a raporturilor dintre diferitele elemente patrimoniale și a schimbărilor intervenite în situația mijloacelor și resurselor, determinate de activitatea desfășurată în timpul exercițiului.

CIFRA DE AFACERI reprezintă indicatorul fundamental al activității firmei, fiind situat în fruntea indicatorilor de performanță, în măsura în care condiționează mărimea profitului și ratei rentabilității. (Tabel nr.1).

Tabel nr. 1 – Analiza cifrei de afacere în perioada 2009-2011

Conform tabelului nr.1 rezultă că în perioada analizată, creanțele scad, în timp ce crește cifra de afacere, ceea ce influențează negativ fluxul de disponibilități.

Cifra de afaceri exprimă volumul veniturilor obținute de firmă, pe baza operațiunilor comerciale efectuate într-o perioadă de timp dată, de obicei un exercițiu financiar este un an.

Practic, acest indicator determină poziția întreprinderii pe piață. Pentru activitatea financiară a firmei este important cunoașterea evoluției cifrei de afaceri și corelația dintre creanțe și obligații, întrucât aceasta influențează capacitatea de plată a firmei.

Grafic nr.1 – Evoluția cifrei de afacere în perioada 2009-2011

LICHIDITATEA reprezintă indicatorul calitativ care exprimă măsura în care firma poate procura disponibilitățile necesare pentru a asigura achitarea obligațiilor curente, în speță, datoriile pe termen scurt ale acesteia. (Grafic nr.2). Aceasta are două determinante: gradul de îndatorare al firmei și structura activelor, care condiționează posibilitățile mai rapide sau mai lente, de transformare a activelor în bani.

Astfel, pe de o parte, cu cât îndatorarea este mai mare, cu atât firma este supusă presiunii de asigurare a lichidității, de aceea este de preferat ca în general, firma să se bazeze mai mult pe fonduri proprii. Pe de altă parte, firma trebuie să-și optimizeze structura activelor pentru a preîntâmpina pericolul lipsei de lichiditate.

Gradul de lichiditate generală:

Anul 2009:

Anul 2010:

Anul 2011:

Evoluția indicatorului economic în anul 2010 comparativ cu anul 2009 a fost pozitivă, iar în anul 2011, comparativ cu 2010 a scăzut semnificativ.

Gradul de lichiditate parțială:

Anul 2009:

Anul 2010:

Anul 2011:

Grafic nr.2 – Evoluția indicatorilor de lichiditate în perioada 2009-2011

Evoluția indicatorului economic în anul 2010 comparativ cu anul 2009 a fost pozitivă, dar ăn scădere, iar în anul 2011, comparativ cu 2010 a scăzut foarte mult. (Grafic nr.2).

PROFITABLITATEA reprezintă categoria economică ce caracterizează capacitatea firmei de a obține un excedent de încasări peste nivelul cheltuielilor, astfel încât surplusul de valoare rezultat să poată fi repartizat acționarilor sau altor categorii de furnizori de capital și credite sub formă de participare la profit.

Rata profitului brut:

Anul 2009:

Anul 2010:

Anul 2011:

Evoluția indicatorului economic în anul 2010 comparativ cu anul 2009 a fost în creștere, iar în anul 2011, comparativ cu 2010 a crescut foarte mult. Cifra de afacere și profitul net au crescut proporțional. (Grafic nr. 3).

Grafic nr. 3 – Evoluția profitului net în perioada 2009-2011

Perioada de recuperare a creanțelor:

Anul 2009:

Anul 2010:

Anul 2011:

Evoluția indicatorului economic în anul 2010 comparativ cu anul 2009 a fost în creștere, iar în anul 2011, comparativ cu 2010 a fost în scădere. Cifra de afaceri și creanțele au crescut proporțional.

Perioada de rambursare a datoriilor:

Anul 2009:

Anul 2010:

Anul 2011:

Evoluția indicatorului economic în anul 2010 comparativ cu anul 2009 a fost în creștere, iar în anul 2011, comparativ cu 2010 a fost dublă. Cifra de afaceri și datoriile au crescut proporțional.

Un alt indicator care influențează atât activitatea unității cât și echilibrul financiar al acesteia este numărul mediu de salariați. Acesta a înregistrat o scădere în anul 2011 ca urmare a restructurării activității și reducerii personalului necalificat, dar care a favorizat pozitiv activitatea firmei prin creșterea cifrei de afaceri și a profitului brut, înregistrate pe parcursul celor trei exerciții financiare. (Grafic nr.4).

Productivitatea muncii:

Anul 2009:

Anul 2010:

Anul 2011:

Grafic nr. 4 – Evoluția numărului de personal în perioada 2009-2011

Din analiza prezentată se constată o creștere a veniturilor de la an la an, reflectată și în cifra de afaceri. Cheltuielile de exploatare sunt în scădere. Datorită faptului că, volumul datoriilor este mult mai mic decât volumul creanțelor, se poate observa că firma avut și are capacitatea de a-și onora datoriile curente prin transformarea activelor curente în lichidități.

Tabel nr. 2 – Indicatori economico-financiari în perioada 2009-2011.

Rezultatul din exploatare, principala sursă de profit în cazul unei întreprinderi, a crescut foarte mult în 2011, acesta ajungând la 928.667 lei. Această evoluție a determinat o creștere semnificativă a profitului net, de la 136.394 lei în 2009, la 819.068 lei în 2011.

Comparând cifra de afacere cu socurile, se constată că pentru perioada analizată, acestea au crescut semnificativ, de la o cifră de afacere de 2.740.583 lei în 2010 la 3.090.355 lei în 2011.

Privind indicatorii lichidității se constată o scădere a lichidității curente, dar și a lichidității imediate, scădere influențată de stocuri.

Majoritatea indicatorilor utilizați în calcularea ratelor au scăzut în comparație cu 2009, singurele excepții fiind profitul brut și capitalul propriu, care au crescut în 2011.

3.5 – Analiza indicatorilor echilibrului financiar

Pornind de la bilanțul patrimonial restrâns, (lichiditate-exigibilitate), am calculat indicatorii de analiză ai echilibrului financiar, pentru societate.

Tabel nr. 8 – Bilanțul patrimonial restrâns

Determinarea fondului de rulment (brut, net, propriu și străin)

a) Fondul de rulment brut (FRB) = stocuri + creanțe + investiții financiare pe termen scurt + disponibiltăți + cheltuieli în avans = active circulante

2009: frb = 721,33 + 2.371,44 + 2,29 + 704,34 = 3.799,41

2010: FRB = 1.690,44 + 3.173,77 + 2,42 + 524,33 = 5.390,96

2011: FRB = 611,42 + 3.476,9.0 + 0,3 + 2.074,25 + 15,30 = 6.178,19

b ) FONDUL DE RULMENT NET (SAU PERMANENT) (FRN)

FRN = CP – AI = CAPITAL PERMANENT – ACTIVE IMOBILIZATE

FRF = CAPITAL PERMANENT – NEVOI PERMANENTE

(exclusiv amortizări și provizioane ) (în valoare netă)

2009: FRN = 2.271,03 – 1.861,24 = 409,80

2010: FRN = 4.252,10 – 2.735,81 = 1.516,29

2011: FRN = 4.659,29 – 3.762,97 = 896,32

În cei trei ani avem active circulante mai mari decât resurse de trezorerie, deci există un FRN pozitiv; în această situație excedentul de lichidități față de exigibilitățile pe termen scurt reprezintă un semn favorabil privind solvablilitatea și echilibrul financiar. Astfel societatea comercială poate face față tuturor scadențelor și dispune încă, de un sold tampon în măsură să anihileze eventualii factori nefavorabili privitori la vânzarea stocurilor sau onorarea datoriilor pe termen scurt.

Fondul de rulment propriu (FRP) = CP – AI = Capital propriu – Active imobilizate

CPR 2005 = Capital social + Rezerve din reevaluare + Rezerve + Rezultat net nerepartizat = 175,00 + 1.864,68 + 231,36 = 2.271,03

CPR 2006 = 4.252,10 CPR 2007 = 4.659,29

2009: FRP = 2.271,03 – 1.861,24 = 409,80

2010: FRP = 4.252,10 – 2.735,81 = 1.516,29

2011: FRP = 4.659,29 – 3.762,97= 896,32

d) Fondul de rulment străin (FRS)

FRS = CP – Cp = Capital permanent – Capital propriu

2009: FRS = 2.624,13 – 2.271,03 = 353,10

2010: FRS = 4.677,85 – 4.252,10 = 425,74

2011: FRS = 5.243,90 – 4.659,29 = 584,61

Tabel nr. 9 – Fondul de rulment în cei trei ani, calculat pe baza bilanțului simplificat

Determinarea nevoii de fond de rulment (NFR)

2009: NFR = (3.799,41 – 704,34– 2,29) – 3.036,51 = 56,26

2010: NFR = (5.390,96– 524,33 – 2,42) – 3.448,92 = 1.415,29

2011: NFR = (6.178,19 – 2.074,25 – 0,3) – 4.697,27 = -593,63

NFR Anul2010/Anul2009 = 1.415,29 – 56,26 = 1.359,03

NFR Anul2011/Anul2010 = -593,6.3 – 1.415,29 = -2.008,92

Tabel nr. 10 – Determinarea nevoii fondului de rulment

În anul 1 și în anul 2 NFR este pozitivă; acest lucru semnifică un surplus de resurse temporare, în raport cu resursele temporare posibile de mobilizat. Avem deci o creștere economică sănătoasă dar și un efect al încetinirii rotației stocurilor și creanțelor în raport cu cifra afacerilor. În anul 3 mărimea negativă a NFR evidențiază fie un surplus de resurse temporare ca urmare a accelerării rotației activelor circulante, fie o întrerupere temporară a aprovizionărilor.

Determinarea trezoreriei nete (TN)

2009: TN = 409,80 – 56,26 = 353,54

2010: TN = 1.516,29 – 1.415,29 = 101,01

2011: TN = 896,32 – (- 593,63) = 1.489,95

Mărimea pozitivă a TN în cei trei ani certifică o stare de echilibru financiar la nivelul întregii întreprinderi.

TN = TN1 – TN0 = Variația trezorerie nete = Cash flow

TNAnul2010/Anul2009 = TNAnul2010 – TNAnul2009 =101,01–353,54= – 252,53

TNAnul2011/Anul2010 = TNAnul2011 – TNAnul2010 = 1.489,95 –101,01= 1.388,94

În primul caz, fluxul net al exercițiului, respectiv cash-flow-ul perioadei (anul 2/anul 1) este negativ, avem deci o scădere a capacității reale de finanțare a investițiilor, o scădere a activului net real; iar în cel de al doilea caz, cash-flow-ul perioadei (anul 3/anul 2) este pozitiv, deci avem o creștere a capacității reale de finanțare a invetițiilor, o înbogățire a activului net real.

Determinarea situației nete (SN)

2009 : SN = 5.660,64 – 3.036,51 = 2.624,13

2010: SN = 8.126,77 – 3.448,92 = 4.677,85

2011: SN = 9.941,16 – 4.697,27 = 5.243,90

Tabel nr. 11 – Valorile FRF, NFR și TN

Se observă o creștere a situației nete de la un exercițiu la altul, adică o îmbogățire patrimonială a întreprinderii, o creștere a valorii acesteia pe seama realizării și reinvestirii unei părți din profitul net (creșterea capitalurilor proprii).

SNAnul2010/Anul 2009 = SNAnul2010 – SNAnul2009 = 4.677,85 – 2.624,13 = 2.053,72

SNAnul 2011/Anul 2010 = SNAnul2011 – SNAnul2010 = 5.243,90 – 4.677,85 = 566,05

În cei trei ani întreprinderea înregistrează o situație netă pozitivă, ceea ce reflectă o gestiune economică sănătoasă. Această creștere a situație nete evidențiază atingerea obiectivului de maximizare a valorii întreprinderii urmărit de acționari și manageri.

3.6 – Analiza performanțelor întreprinderii cu ajutorul contului de rezultate

Rezultatele întreprinderii evidențiate prin tabloul soldurilor intermediare de gestiune (SIG), pe baza contului de profit și pierdere simplificat, prin regruparea elementelor.

Marja comercială (MC)

2009: MC = 211,87 – 210,09 = 1,78

2010: MC = 214,15 – 207,70 = 6,44

2011: MC = 577,55 – 550,08 = 27,47

Producția exercițiului (PE)

2009: PE = 6.856,04 + 566,40 = 7.422,44

2010: PE = 12.456,29 + 1.641,85 = 14.0.98,14

2011: PE = 23.047,67 + 2.867,19 = 25.914,78

Valoarea adăugată (VA)

2009: VA = (1,78 + 7.210,57) – (3.761,71 + 33,20 + 788,61 + 161,57) = 2.467,26

2010: VA = (6,44 + 13.883,99) – (7.668,11 + 156,23 + 1.944,68 + 143,75) = 3.977,66

2011: VA = (27,47 + 25.337,23) – (12.517,20 + 149,58 + 5.734,48 + 240,59 = 6.722,85

Excedentul brut de exploatare (EBE)

EBE = (VA + Subvenții de exploatare) – (Cheltuieli cu personalul + Impozite, Taxe, Vărsăminte asimilate)

2009: EBE = (2.467,26 + 0) – (1.178,02 + 91,93) = 1.197,31

2010: EBE = (3.977,66 + 0) – (2.219,35 + 119,76) = 1.638,55

2011: EBE = (6.722,85 + 0) – (4.358,90 + 190,55) = 2.173,41

Rezultatul exploatării (RE) (Profit sau pierdere)

2005: RE = 1.197,31 + (86,18 + 0) – 221,91 = 1.061,58

2006: RE = 1.638,55 + 27,69 – 72,64 + 2.132,96 = 1.411,49

2007: RE = 2.173,41+ (12,70 + 697,08) – 158,87 + 5.997,97 = 1.554,96

Rezultatul curent înaintea impozitării (Profitul curent) (RC)

RC = Rezultatul exploatării + Venituri financiare – Cheltuieli financiare

2009: RC = 1.061,58 + 96,95 – 53,09 = 1.105,44

2010: RC = 1.411,49 + 282,49 – 68,61 = 1.625,36

2011: RC = 1.554,96 + 464,59 – 114,55 = 1.905,01

Rezultatul excepțional (Rez. Excepțional)

2009: Rez. excepțional = 10,70 – 149,94 = -139,24

2010: Rez. excepțional = 0

2011: Rez. excepțional = 0

Rezultatul net al exercițiului (RN) (Profitul net)

2009: RN = 11.054.415 – 1.392.389 – 2.536.567 = 7.125.459

2010: RN = 16.253.643 – 0 – 4.216.851 = 12.036.792

2011: RN = 19.050.096 – 0 – 4.691.456 = 14.358.640

Tabel nr. 12 – Soldurile intermediare de gestiune

Tabel nr. 13 – Variația indicatorilor MC, PE, VA, EBE, RE, RC, REZ.Ex, RN

3.7 – Analiza capacității de autofinanțare

METODA DEDUCTIVĂ DE DETERMINARE A CAF

Tabel nr. 14 – Determinarea CAF prin metoda deductivă

METODA ADIȚIONALĂ DE DETERMINARE A CAF

Tabel nr. 15 – Determinarea CAF prin metoda aditională

3.8 – Rentabilitatea întreprinderii. Sistemul de rate de rentabilitate

Analiza rentabilității firmei se realizează pe baza ratelor de rentabilitate economică și finaciară, dar mai ales pe baza factorilor de influență cantitativi și calitativi în care se descompun aceste rate.

Rec = (EBIT – TAX) * AE = (PN + DOB) / AE

AE = IMO + VARIAȚIE NFR

Rfin = PN/CPR

Rfin = (Rec – Rdob) * Datfin/CPR

Tabel nr.16 – Rentabilitatea economica și financiară

Prin contractarea de datorii pe termen lung firma își asumă în plus un risc de îndatorare, care în mod normal ar trebui să-i aducă o rentabilitate suplimentară. Însă firma nu beneficiază de un efect de levier.

Efectul de levier anul 2011=

Efectul de levier în Anul 3 > 0 rezultă capitalurile executate sunt utilizate eficient

Rata de rentabilitate comercială

Rata marjei comerciale se calculează după formula:

Rmc =

Rmc 2009 =

Rmc 2010 =

Rmc 2011 =

Interpretare: pune în evidență strategia comercială a societății analizate și apreciază influența constrângerii pieței și a politicii prețurilor de vânzare.

Rata marjei brute de exploatare se calculează ca raport între excedentul brut din exploatare și cifra de afaceri:

Rmb=

Rmb 2009 =

Rmb 2010 =

Rmb 2011 =

Interpretare: măsoară nivelul rezultatului brut de exploatare independent de politica financiară, de politica de investiții, de incidența fiscalității și a elementelor excepționale și indică aptitudinea proprie a activității de exploatare de a degaja profit.

Rata marjei nete se calculează ca raport între rezultatul net și cifra de afaceri:

Rmn=

Rmn 2009 =

Rmn 2010 =

Rmn2007 =

Interpretare: această rată exprimă eficiența globală a societății respectiv capacitatea sa de a realiza profit și de a rezista concurenței.

Rata marjei nete de exploatare se calculează ca raport între rezultatul exploatării și cifra de afaceri:

Rme =

Rme 2009 =

Rme 2010 =

Rme 2011 =

Interpretare: pune în evidență eficiența activității de exploatare sub toate aspectele respectiv industrial, administrativ și comercial și de asemenea prezintă avantajul de a fi influențată de amortizări și provizioane devenind un rezultat net al exploatării.

Rata marjei brute de autofinanțare se calculează ca raport între capacitatea de autofinanțare și cifra de afaceri:

Rmba =

Rmb2009 =

Rmba 2010 =

Rmba 2011 =

Interpretare: Măsoară surplusul de rezerve de care dispune întreprinderea pentru a-și asigura dezvoltarea și rambursarea acțiunilor noi.

Rata marjei asupra valorii adăugate se calculează ca raport între excedentul brut din exploatare și valoarea adăugată:

Rmva =

Rmva 2009 =

Rmva 2010 =

Rmva 2011 =

Interpretare: Măsoară rezultatul brut de care dispune întreprinderea după deducerea cheltuielilor de exploatare.

Ratele de rentabilitate economică. Aceste rate măsoară eficiența mijloacelor materiale și financiare alocate întregii activități a firmei.

Rata excedentului brut din exploatare se calculează ca raport între excedentul brut din exploatare și activul economic:

Reb = =

Reb 2009 =

Reb 2010 =

Reb 2011 =

Interpretare: Această rată oferă o apreciere globală asupra rentabilității brute a capitalurilor investite și în plus prezintă avantajul ca nu este afectată de politica de amortizare.

Rata de rentabilitate economică se calculează ca raport între EBIT și activul economic.

Rec== =

Rec 2009 =

Rec 2010 =

Rec 2011 =

Rata profitului net se calculează ca raport între profitul net și activul economic :

Rpn = =

Rpn 2009 =

Rpn 2010 =

Rpn 2011 =

Interpretare: această rată exprimă rentabilitatea netă de dobânzi și impozit a activului economic investit.

Rata rentabilității activului economic se calculează ca raport între rezultatul exploatarii ânainte de deducerea dobanzilor și a impozitului pe profit și activul total.

Rae =

Rae 2009 =

Rae 2010 =

Rae 2011 =

Interpretare: rezultatul exploatarii înainte de deducerea cheltuielilor cu dobânzile și a impozitului pe profit reprezintă rezultatul curent înaintea deducerii impozitului pe profit, a dobânzilor și cheltuielilor asimilate.

Rentabilitatea activului economic brut se calculează ca raport între excedentul brut din exploatare și activul total.

Raeb =

Raeb 2009 =

Raeb 2010 =

Raeb 2011 =

Rata de rentabilitate economică brută se calculează ca raport între excedentul brut din explaotare și capitalul economic brut:

-pt. 2009:

-pt. 2010 :

-pt. 2011 :

Interpretare: nefiind perturbată de deciziile privind amortizarea această rată e folosită frecvent în analiza externă deoarece permite efectuarea comparațiilor în spațiu între întreprinderile aparținând aceluiași sector indiferent de mărimea lor sau de forma lor de proprietate.

Rata de rentabilitate economică netă se calculează ca raport între rezultatul exploatarii și capitalul economic net.

Capital economic net = imobilizari nete de exploatare + NFRE

-pt. 2009:

-pt. 2010:

-pt. 2011:

Imob. Nete 2009 = imob. Brute 2009 – ajustareavalorii imob. corporale și necorporale 2009 = 1.861,24 – 221.91 = 1.630,68

Imob. Nete 2010 = 2.735.81 -112,56 = 2.614,60

Imob. Nete 2011 = 3.762,97 – 246,49 = 2.794,52

Interpretare: capitalul economic net semnifică faptul că s-au dedus amortizarile și provizioanele pentru deprecierea imobilizarilor.

Ratele de rentabilitate financiară

Rata de rentabilitate financiară

Se calculează ca raport între profitul net și capitalurile proprii (exclusiv profitul nerepartizat). Rrf =

-pt. 2009: = 31,38%

-pt. 2010: = 33%

-pt. 2011: = 44%

Rentabilitatea financiară este prin urmare influențată de modalitatea de procurare a capitalurilor și de aceea este sensibilă la structura financiară, respectiv la situația îndatorării firmei. Este de dorit ca rentabilitatea financiară să fie mai mare decât rata medie a dobânzii pe piața capitalului de împrumut, pentru a face atractive acțiunile întreprinderii și a crește cursul lor bursier.

Rata de rentabilitate financiară netă se calculează ca raport între rezultatul net al întreprinderii și capitalurile proprii al acesteia. Din capitalurile proprii se exclud profitul nerepartizat.

-pt. 2009: = 48,7%

-pt. 2010: = 44,55%

-pt. 2011: = 58%

Rentabilitatea financiară a capitalurilor permanente se calculează după următoarea formulă:

-pt.2009: = 31,4%

-pt. 2010: = 33%

-pt. 2011: = 44%

Interpretare: rentabilitatea astfel exprimată remunerează capitalurile proprii prin acordarea dividendelor având o dimensiune de remunerare a împrumuturilor prin plata dobânzilor.

4. Randamentul capitalurilor proprii= Dividende/capitaluri proprii

Datorită faptului ca profitul net al societății nu a fost repartizat sub formă de dividende, randamentul capitalurilor proprii în cei trei ani este 0.

5. Profitul per actiune = Profitul net al exercițiului / numărul de acțiuni emise pentru cei trei ani.

Numărul de acțiuni emise a fost de 10.000,12.500, 11.200.

Profitul per actiune pt anul 2009 = 712,55/10000 = 0,07 1

Profitul per actiune pt anul 2010 = 1.203,68/12500 = 0,096

Profitul per actiune pt anul 2011 = 1.435,86/11200= 0,128

3.9 – Analiza fluxurilor financiare

FNTLA1 = CAFAnul2010 – NFRAnul2010/Anul2009 = 1.389,90 – 1.359,03 = 30,87

FNTLA2 = CAFAnul2011 – NFRAnul2011/Anul2010 = 1.994,07 + 2.008,92 = 4.002,99

EXCEDENTUL DE TREZORERIE AL EXPLOATĂRII (ETE)

Tabel nr. 17 – Calculul ETE pornind de la ESO

ETEAnul2010 = Încasări din exploatareAnul2010 – Plăți pentru exploatareAnul2010 = ESO Anul2010 – Δ Creanțe de exploatare (Anul2010-Anul2009) + Δ Datorii de exploatare(Anul2010-Anul2009) = ESOAnul2010 – (Creanțe de exploatareAnul2010 – Creanțe de exploatareAnul2009) + (Datorii de exploatareAnul2010 – Datorii de exploatareAnul2009) = 1.638,55 – (3.173,77 – 2.371,44) + (1.845,15 + 1.222,30 – 1.326,97 – 1.451,43) = 1.125,28

ETEAnul2011 = Încasări din exploatareAnul2011 – Plăți pentru exploatareAnul2011 = ESO Anul2011 – Δ Creanțe de exploatare (Anul2011-Anul2010) + Δ Datorii de exploatare(Anul2011-Anul2010) = ESOAnul2011 – (Creanțe de exploatareAnul2011 – Creanțe de exploatareAnul2010) + (Datorii de exploatareAnul2011 – Datorii de exploatareAnul2010) = 2.173,41 – (3.476,90 – 3.173,77) + (2.986,52 + 874,43 – 1.845,15 – 1.222,30) = 2.663,76

Interpretare: Excedentul de trezorerie al exploatării este destinat acoperirii cheltuelilor financiare, rambursării împrumutului financiar, plata impozitului și a dividendelor.

CASH-FOW-UL DE EXPLOATARE ȘI CASH-FLOW-UL DE GESTIUNE

Tabel nr. 18 – Determinarea Cash-flow-ului de exploatare

Interpertare: Cash-flow-ul exploatării are semnificația unei capacități potențiale reieșite din contabilitate pe baza contului de rezultate, pentru autofinanțarea creșterii economice a întreprinderii și pentru remunerarea investitorilor de capital.

Dacă luăm în considerare rezultatul tuturor operațiunilor de gestiune, atunci este mai corect să determinăm un cash-flow de gestiune.

Tabel nr. 19 – Determinarea Cash-flow-ului de gestiune

În raport cu destinațiile sale, cash-flow-ul disponibil la nivelul întreprinderii se compune din CFDacționari + CFDcreditori.

CFD = CFDacționari+ CFDcreditori

Tabel nr. 20 – Determinarea Cas-flow-ului disponibil

CPRanul2010/anul2009 = CPR2010 – CPR2009 = 3.826,36 – 1.917,93 = 1.908,43

CPRanul2011/anul2010 = CPR2011 – CPR2010 = 4.074,68 – 3.826,36 = 248,32

Datoriilor anul2010/anul2009 = 3.448,92 – 3.036,51 = 412,41

Datoriilor anul2011/anul2010 = 4.697,27 – 3.448,92 = 1.248,34

Interpretare: Mărimea negativă a CFDacționari nu reflectă neapărat o stare nefavorabilă pentru firmă. Aceste valori se datorează faptului că remunerarea potențială pe seama cash-flow-ului de gestiune (care în cazul acționarilor apare sub formă de profit net) este mai mică decât fluxul de trezorerie determinat de modificarea capitalurilor.

CONCLUZII

Analiza financiară este activitatea de diagnosticare a stării de performanță financiară a întreprinderii la încheierea exercițiului financiar. Ea își propune să stabilească punctele tari și punctele slabe ale gestiunii financiare, în vederea fundamentării unei noi strategii de menținere și de dezvoltare într-un mediu concurențial. Analiza financiară face obiectul preocupărilor externe ale partenerilor economici și financiari-bancari pentru fundamentarea unor posibile acțiuni de cooperare cu respectiva întreprindere.

Concluziile analizei financiare fundamentează întreaga politică economică financiară viitoare a întreprinderii (analiza internă) și motivează comportamentul tuturor partenerilor, investitorilor și concurenților vizavi de întreprindere (analiza externă).

PUNCTE TARI:

1.Structura activului corespunde obiectului de activitate al întreprinderii;

2.Existența unei marje de siguranță financiară determinată de un surplus de surse permanente;

3. Evoluție satisfăcătoare asoldurilor intermediare de gestiune;

4. Nivel bun al ratelor de lichiditate curentă și rapidă,

5. Solvabilitate patrimonială ridicată;

6. Utilizarea capitalului investit preponderent pentru finanțarea activelor imobilizate;

7. Îmbunătațirea lichiditații în anii 2010, 2011, față de anul 2009;

8. Reducerea perioadei de încasare a creanțelor;

9. Termen de plată al datoriilor bun;

10. Nivelul pozitiv al FR în cei trei ani;

11. Finanțarea imobilizărilor prin capitaluri proprii deoarece FR este asigurat pe baza capitalului propriu;

12.Cresterea ratei de rotație a capitalului în anul 2011;

13.Creșterea ratei de rotație a datoriilor;

14.Accelerarea rotației activelor totale dar și a celor imobilizate.

PUNCTE SLABE:

1. Nivel scazut al rentabilității;

2. Există întîrzieri privind încasarea creanțelor;

3. Durata de rotație a creanțelor și furnizorilor nu se încadrează în limitele normale;

4. Gradul de uzură morală și fizică ridicat al bazei materiale;

5. Gradul de înnoire al mijloacelor fixe este redus;

6. Termenul de încasare al creanțelor este mult mai mare decât termenul de plată al datoriilor;

7. Ponderea scăzuta sau nulă a imobilizărilor necorporale si financiare in structura activelor imobilizate;

8. Susținerea parțială a rentabilitătii activitații desfașurate prin subvenții;

RISCURI:

1. Risc mediu de exploatare;

2. Riscul tehnic este ridicat datorită uzurii fizice și morale a mijloacelor fixe.

Oiectivele gestiunii financiare, situează pe primul loc securitatea întreprinderii, nu numai solvabilitatea, respectiv, capacitatea de a face față scadențelor, dar și flexibilitatea, adică o structură financiară care să lase suficientă suplețe gestiunii, furnizându-i fondurile necesare exploatării curente, cu riscurile aferente.

Pe de altă parte, rentabilitatea întreprinderii poate crește prin reducerea dobânzilor și a altor cheltuieli bancare și prin optimizarea utilizării capitalurilor proprii. Aceste obiective la fel de prioritare trebuie analizate în vederea găsirii unui compromis optim în fiecare moment corespunzător strategiei generale a întreprinderii.

Din lucrarea de față rezultă că rentabilitatea, este o formă sintetică de exprimare a eficienței întregii activități economice a întreprinderii. Rentabilitatea constituie una din formele de exprimare a eficientei, care este mult mai cuprinzătoare reprezentând cea mai cuprinzătoare categorie care caracterizează rezultatele ce decurg din diferite variante preconizate pentru analizarea sau economisirea unor resurse.

Pentru calcule de rentabilitate economica se pot utiliza ca rezultat nu numai profitul net, ci întregul venit net, deci profitul brut.

În urma analizei efectuată la societatea S.C. Balcost S.R.L. Oradea, concluzia generală este aceea ca societatea desfășoară o activitate rentabilă, obținând profit în toți cei trei ani analizați, respectiv 2009, 2010 si 2011.

Se constată că societatea a obținut cel mai mare profit din activitatea de exploatare, anul 2010 înregistrând cea mai ridicată valoare a profitului, respectiv 24.690.527 lei. Cel mai important rol în cadrul activității de exploatare la avut producția vândută și veniturile din vânzarea mărfurilor, acestea înregistrând cele mai mari valori în cadrul veniturilor din exploatare.

Societatea a înregistrat cel mai mic profit din exploatare în anul 2011, ca urmare a creșterii semnificative a cheltuielilor din exploatare față de veniturile din exploatare. Dat fiind domeniul de activitate al firmei, și în acest an producția vândută și veniturile din vânzarea mărfurilor (cifra de afaceri netă) au deținut cel mai important procent din totalul veniturilor din exploatare.

În toți cei trei ani analizați, cheltuielile cu materiile prime si materialele consumabile au înregistrat cele mai mari valori din cheltuielile din exploatare. În activitatea financiară se constată că întreprinderea a înregistrat cel mai mic profit în anul 2009 urmând ca în anul 2010 să înregistreze cea mai mare valoare, respectiv de 1.191.977 lei. Societatea nu deține venituri sau cheltuieli din activitatea extraordinară. Ca urmare a celor prezentate, societatea înregistrează cel mai mare profit net în anul 2010, iar cel mai mic în anul 2011.

Propuneri pentru măsuri de creștere a ratelor de renbailitate. Pentru ca această firmă să obțină un profit mai mare, atunci rentabilitatea trebuie îmbunătățită prin unele din următoarele propuneri: adaptarea unei trategii propuse și efectuarea de noi investiții.

În cazul alegerii și transpunerii în practică a unei strategii comerciale, este necesar să se realizeze un plan detaliat de realizare ținând seama în același timp de elementele perutrbării care vor intervenii. Costul se va efectua atât aspura cânzărilor, cât și asupra costurilor, deci asupra rentabilității globale a firmei.

Îmbunatațirea sistemului de indicatori ai eficienței economice din comerț trebuie să aibă în vedere atât perfecționarea celor existenți, cât și introducerea altor indicatori cu rol benefic în măsurarea eficienței economice.

În conditiile actuale de consolidare a economiei de piață, profitabilitatea firmelor comerciale nu poate fi sporită numai pe seama unei conjuncturi favorabile a pieței, ci este nevoie de o restructurare radicală a nivelului microeconomic al activității comerciale.

Măsurarea eficienței economice a firmelor cu profil de comert trebuie să țină seama de relațiile de conexiune între componentele marketing-ului. Elaborarea și folosirea metodelor de calcul și analiză a eficienței economice la nivelul firmei comerciale analizată s-au bazat pe documentele de sinteză contabile. Pornind de la premisa ca indicatorii analizati nu-și modifică semnificativ nivelurile de la o perioada la alta decât ca urmare a unor cauze obiective, s-a stabilit legatura dintre indicatorii din bilanțul contabil și contul de profit și pierdere și variatia în timp, în funcție de modificarea factorilor de influență prin îmbinarea metodei balanțelor cu metoda indicilor ca o propunere de îmbunatățire a activității firmei comerciale.