Metode de Prevenire Si Combatere a Coruptiei

Studiu asupra prevenirii si combaterii faptelor de coruptie

INTRODUCERE

Faptul că fenomenul corupției a existat din cele mai vechi timpuri, constituind pînă în prezent unul dintre cele mai grave și mai răspîndite comportamente ale unor persoane cu funcții de răspundere, este o afirmație ce nu suscită îndoiala.

Actualizarea problemei se impune mai ales din cauza impactului negativ, foarte puternic al fenomenului corupției asupra democrației statului, echității sociale, a justiției și a respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Lucrarea actuală constituie o încercare de a aborda problema corupției și a formelor ei în mediul afacerilor publice, sub aspectul teoretic al dreptului penal și criminologiei. Deoarece criminologia este o știință complexă de studiu, lucrarea conține referiri la aspectul normativ – juridic, social și istoric al subiectului, precum și analize comparative ale legislației altor state și studiul expertizei pozitive acumulate de alte state în contracararea acestui fenomen.

Se propune prin prezenta lucrare îmbunătățirea cadrului normativ existent, pentru a determina aplicarea eficientă a normelor de drept în practică nu doar la nivel teoretic, a elimina textele cu interpretare ambiguă și cu posibilități de eludare a legii și de evitare a răspunderii. Necesită de asemenea adoptarea unui șir de măsuri spre perfecționarea aparatului public, spre ridicarea responsabilității funcționarilor, publicitatea în activitatea factorilor de decizie și transparența activității lor, informarea largă a societății civile despre modul de rezolvare a intereselor ei, precum și controlul eficient din partea organelor de control competente, mass – media și societății civile, asupra aparatului public.

Baza metodologică utilizată cuprinde acte normative, lucrări de specialitate, publicații din mass – media ce reglementează problema corupției, date statistice și sondaje de opinie.

Astfel s-a obținut o lucrare ce reflectă pe larg fenomenul corupției, prin prisma literaturii de specialitate, a evenimentelor petrecute mass – media, cît și a viziunii proprii asupra fenomenului în cauză.

Este o abordare teoretică a fenomenului corupției, care impune o abordare practică. E de menționat că atît timp, cît acest fenomen va fi abordat doar teoretic, dar nu și practic, cît timp societatea îl va tolera, acesta va dăinui în stat. Depinde de fiecare dintre noi în parte în ce fel de societate existăm, cine ne conduce și cum vom trăi în viitor.

Influențarea vieții publice de către corupție este o problemă care afectează ansamblul Europei. Ea se manifestă mai grav în unele țări din Europa de Est, după 50 de ani în care sistemul a alimentat neîncrederea cetățenilor la adresa funcționarilor și a deformat conștiința civică a celor care au trăit și s-au format în acea perioadă.

Corupția reprezintă o amenințare majoră la adresa democrației și economiei de piață. Ea împiedică dezvoltarea economică și socială, subminează încrederea cetățenilor în democrație, erodează regula legii, constituind o negare a drepturilor omului și a principiilor democratice.

Montesquieu arata antinomia dintre corupție si democrație. Corupția destructureaza principiile fundamentale ale statului de drept, demolează încrederea în mecanismele democrației, slăbește ordinea constituționala. Antrenând confuzia si suspiciunea, corupția afectează starea de legalitate.

Corupția generează discriminare si inegalități, îmbogățiri rapide si ilicite, duce la crearea unor monopoluri care pervertesc sau distrug legile economiei de piața. "Ea încalcă drepturile economice și sociale, iar în final slăbește încrederea <of man to man>, atacând, astfel, însasi esența (inima) drepturilor omului".

Corupția este un fenomen antisocial ce reprezintă o înțelegere nelegală între două părți, una propunând sau promițând privilegii sau beneficii nelegitime, cealaltă, antrenată în serviciul public, consimțind sau primindu-le în schimbul executării sau neexecutării unor anumite acțiuni funcționale ce conțin elemente ale infracțiunii prevăzute în Codul penal.

Corupția reprezintă incalcarea sistematica si nesanctionata a normelor unei organizații sau instituții de către unii membrii care in virtutea faptului ca dețin o anumita autoritate , utilizează resursele organizației cu destinații diferite de scopurile acesteia.

Corupția nu poate fi asimilată, în mod automat, cu faptele de natură penală, chiar dacă în majoritatea cazurilor ea este strâns legată de criminalitate. Corupția în sens larg, ca și corupția penală scot în evidență aceiași atitudine față de morală și etică și pentru a merge la esență trebuie precizat că în toate situațiile ea ține de abuzul de putere și de incorectitudine în luarea unei decizii. Corupția reprezintă utilizarea abuzivă a puterii publice pentru obținerea de foloase personale necuvenite.

Corupția implică utilizarea abuzivă a puterii publice, în scopul obținerii, pentru sine ori pentru altul, a unui câștig necuvenit:

abuzul de putere în exercitarea atribuțiilor de serviciu;

frauda (înșelăciunea și prejudicierea unei alte persoane sau entități);

utilizarea fondurilor ilicite în finanțarea partidelor politice și a campaniilor electorale;

favoritismul;

instituirea unui mecanism arbitrar de exercitare a puterii în domeniul privatizării sau achizițiilor publice;

conflictul de interese (prin angajarea în tranzacții sau dobândirea unei poziții sau unui interes comercial care nu este compatibil cu rolul și îndatoririile oficiale).

Grupul Multidisciplinar privind Corupția (GMC), a adoptat următoarea definiție „corupția cuprinde comisioanele oculte și toate celelalte demersuri care implică persoane investite cu juneții publice sau private, care și-au încălcat obligațiile care decurg din calitatea lor de funcționar public, de angajat privat, de agent independent sau dintr-o altă relație de acest gen, în vederea obținerii de avantaje ilicite, indiferent de ce natură, pentru ele însele sau pentru alții".

Subiecți ai actelor de corupție și de protectionism se consideră funcționarii cărora li se acordă permanent sau provizoriu, în virtutea legii, prin numire, prin alegere, fie în virtutea unei însărcinări, anumite drepturi și obligații în vederea exercitării funcțiilor într-un serviciu public sau într-o altă instituție, ori într-o întreprindere sau organizație de stat, funcționarii care exercită acțiuni administrative de dispoziție și organizatorico-economice, persoanele cu înalte funcții de răspundere al căror mod de numire sau de alegere este reglementat de Constituție și de legi organice, precum și persoanele cărora persoana cu funcție de răspundere le-a delegat împuternicirile sale, care au comis acțiuni ilegale pasibile, conform legislației în vigoare, de sancționare disciplinară, administrativă sau penală.

Capitolul I. Caracteristici generale asupra noȚiunii Și normelor de drept privind corupȚia Și combaterea ei

1.1 Considerații generale privind corupția

Globalizarea fenomenului corupției, diversificarea formelor și tipurilor corupției, precum și implicațiile nefaste ale acesteia asupra sistemelor sociale au impus conceperea și elaborarea unor strategii adecvate de prevenire și combatere a acestui flagel.

Convenția penală a Consiliului Europei privind corupția, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999 și ratificată de România prin Legea nr.27/2002, evidențiază faptul că fenomenul corupției constituie o amenințare pentru democrație, subminează principiile de bună administrare, echitate și justiție socială, denaturează concurența, împiedică dezvoltarea economică și pune în pericol stabilitatea instituțiilor democratice și bazele morale ale societății.

Având în vedere complexitatea și caracterul insidios al faptelor de corupție, conexitatea acestora cu o varietate largă de infracțiuni din sfera macro-criminalității economico-financiare și dificultățile semnificative de identificare și de investigare, mai ales în cazul funcționarilor cu rang înalt, organismele europene și internaționale au recomandat statelor să înființeze instituții specializate în lupta împotriva corupției.

În România, structura de stat specializată în combaterea infracțiunilor de corupție a fost înființată, în anul 2002, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție.

Rapoartele asupra corupției din România, realizate în decursul anilor de către Banca Mondială, Transparency International sau Freedom House Washington Inc., au subliniat că, deși în ultimii ani țara noastră a înregistrat tendințe de întărire a capacității legislative și instituționale de combatere a corupției, se impune aplicarea unor reforme și măsuri anticorupție concrete, care să consolideze domnia legii, să contribuie la creșterea nivelului de trai al populației și la dezvoltarea durabilă a României, „bunele practici” nefiind încă instituționalizate în structurile aparatului administrației publice, al justiției, poliției sau vămilor.

Combaterea fenomenului corupției, a constituit un obiectiv important al statului nostru, care a luat măsuri neîntârziate și ferme în acest scop.

Astfel, spre exemplu, Consiliul Suprem de Apărare a Țării, prin Hotărârea nr. 17 din 28 februarie 2005, a integrat corupția în strategia de securitate națională, ca factor de risc și obiectiv de securitate națională.

De asemenea, în luna martie 2005, Guvernul României a aprobat Strategia națională anticorupție pe perioada 2005-2007, care cuprinde două domenii prioritare ce vizează, pe de o parte, spectrul de activități referitoare la prevenirea corupției iar, pe de altă parte, activitățile propriu-zise de combatere a corupției.

Pentru realizarea angajamentelor asumate de România, în vederea aderării sale la Uniunea Europeană, la data de 1. ianuarie 2007, a fost reconsiderată strategia de reformă a sistemului judiciar, prevenirea și combaterea corupției în justiție reprezentând un obiectiv prioritar, deoarece corupția în acest domeniu de activitate poate aduce atingere celor mai importante valori sociale.

În Planul de acțiune pentru implementarea Strategiei naționale anticorupție pe perioada 2005-2007 a fost prevăzut, printre alte obiective, și pe cel privind consolidarea capacității instituționale a Direcției Naționale Anticorupție.

Astfel, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 134/2005, Parchetul Național Anticorupție s-a reorganizat în Departamentul Național Anticorupție, iar ca urmare a apariției Legii 54 din 09 martie 2006, privind modificarea și completarea OUG 134/2005,denumirea finala s-a stabilit ca fiind Direcția Națională Anticorupție. Aceasta funcționează ca structură autonomă, cu personalitate juridică proprie, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, și este independentă în raport cu instanțele judecătorești și parchetele de pe lângă acestea, precum și în relațiile cu celelalte autorități publice. Direcția este coordonată de către Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin intermediul procurorului șef departament, doar în ce privește îndrumările cu caracter general referitoare la măsurile ce trebuie luate pentru prevenirea și combaterea infracțiunilor de corupție, precum și solicitarea de informări asupra activității departamentului.

Direcția Națională Anticorupție își exercită atribuțiunile pe întregul teritoriu al României, prin procurori specializați în combaterea corupției. Aceștia efectuează urmărirea penală în cauzele prevăzute de Legea nr.78/2000, în condițiile prevăzute de art.13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.43/2002, precum și în cazul unor infracțiuni prevăzute în Codul penal ori în legi speciale.

1.2 Definiții, termene, concepte.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul “corupție” provine din cuvîntul francez „corruption” și latinescul “corrumpere” care înseamnă a (se) degrada, a încălca normele moralei. Sinonimul cuvîntului „corupție” este „venalitate” – însușirea proprie a unei persoane, care este lipsită de scrupule, care face orice lucru pentru bani.

Au existat și există atât în doctrina românească de specialitate cât și în cea străină diferite definiții date corupției ca fenomen.

În ultimii ani problema corupției și anticorupției se află în atenția diferitor întruniri internaționale, simpozioane, conferințe, inclusiv în cadrul ONU și Consiliului Europei. Una din aceste definiții este cea oferită de Consiliul Europei în Convenția Penală privind corupția, la care România a aderat, la 27 ianuarie 1999 și care prevede în esență că noțiunea de corupție este folosirea abuzivă a puterii în avantaj propriu pentru obținerea de diverse foloase, atât în sectorul public cât și în cel privat, manifestându-se în forma pasivă și activă.

Termenul de corupție mai este folosit de legiuitorul român în diverse norme de drept penal cum ar fi art. 261 Cp. “coruperea să dea declarații mincinoase”; Legea nr. 83/21 iulie 1992 privind urmărirea și judecarea unor infracțiuni de corupție; Legea 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.

Putem, deci, din acest punct de vedere să concluzionăm că legiuitorul român a definit în cuprinsul Legii n. 78/2000 faptele care sunt considerate a face parte din corupție, evident în sens penal.

Corupția este definită ca fiind o stare de abatere de la moralitate, de la datorie, caracterizând comportarea funcționarului care, în schimbul banilor sau al altor foloase necuvenite, își comercializează atributele funcției cu care a fost învestit. Faptele de acest fel pun în pericol desfășurarea activității statului și a tuturor sectoarelor vieții sociale.

1.3. Cadrul legal actual

În prezent nu avem o dispoziție legală care să definească în mod cert conceptul de corupție .

De asemenea nu există o infracțiune care să poarte denumirea strictă de corupție. Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție menționează patru categorii de infracțiuni, și anume:

a). infracțiuni de corupție: luarea și darea de mită, traficul de influență, primirea de foloase necuvenite;

b) infracțiuni asimilate celor de corupție: stabilirea unei valori diminuate a bunurilor aparținând operatorilor economici la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar, comisă inclusiv în cadrul acțiunii de executare silită, reorganizare sau
lichidare judiciară; acordarea de credite sau de subvenții cu încălcarea legii sau a normelor de creditare; utilizarea creditelor sau a subvențiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate; folosirea unei funcții de conducere într-un partid, sindicat sau patronat ori în cadrul unei persoane juridice fără scop patrimonial, pentru a obține foloase necuvenite;

c) infracțiuni în legătură directă cu infracțiunile de corupție: tăinuirea bunurilor provenite din săvârșirea unei infracțiuni de corupție sau asimilate; spălarea banilor; abuzul în serviciu; bancruta frauduloasă; evaziunea fiscală; traficul de droguri; trafic de persoane;

d) infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene.

Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 134/2005, legiuitorul a modificat substanțial dispozițiile referitoare la competența Direcției Naționale Anticorupție, din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.43/2002, pentru ca această structură să se ocupe numai de combaterea faptelor mari de corupție.

Potrivit noilor prevederi legale, Direcția Națională Anticorupție este competenta să efectueze urmărirea penală în cazul infracțiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000, dacă sunt îndeplinite una din următoarele condiții:

valoarea prejudiciului cauzat este mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori dacă s-a produs o perturbare deosebit de gravă unei autorități publice, instituții publice sau oricărei alte persoane juridice;

valoarea sumei sau bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro;

subiectul activ al infracțiunii are calitatea expres menționată în lege (senator, deputat, membru al Guvernului).

Având în vedere conexiunile evidente între faptele de corupție și cele de criminalitate organizată, precum și necesitatea apărării ferme a fondurilor Comunităților Europene, au fost date în competența Direcției Naționale Anticorupție toate infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene, precum și infracțiunile prevăzute de art.215 alin.(l), (2), (3) și (5), art.246, 247, 248 și 2481 din Codul penal, de art.175, 177 și 178-181 din Codul vamal al României și infracțiunile prevăzute în Legea nr.241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, dacă paguba materială cauzată este mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro.

În cazul în care există indicii temeinice privind comiterea uneia din infracțiunile aflate în competența Direcției Naționale Anticorupție, procurorii au posibilitatea de a folosi, potrivit legii, următoarele metode speciale, în scopul strângerii probelor și identificării făptuitorilor:

punerea sub supraveghere a conturilor bancare și a conturilor asimilate acestora;

punerea sub supraveghere, interceptarea sau înregistrarea comunicațiilor;

accesul la sisteme informaționale;

folosirea investigatorilor sub acoperire sau a investigatorilor cu identitate reală.

De asemenea, ei pot dispune să le fie comunicate înscrisuri, documente bancare, financiare ori contabile.

Procurorii Direcției Naționale Anticorupție au, de asemenea, dreptul de a dispune măsuri specifice de protecție a martorilor, experților și a victimelor, în condițiile legii.

In Codul penal roman faptele de corupție sunt incriminate în prevederile art. 254, 255, 256, 257, sub denumirile de luare, dare de mită, primirea de foloase necuvenite, traficul de influență, la Capitolul II, (din Titlul VI) intitulat „infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul”.

1.4. Referințe istorice asupra infracțiunii de corupție

O scurtă privire în negura vremii scoate în evidența că fenomenul corupției a existat din cele mai vechi timpuri evoluând ca o „anexă” a progresului societății umane în sensul negativ, însă.

Unii autori francezi (Bernard Dandine) consideră chiar că tendința omului spre corupție a existat dintotdeauna; În acest context societatea antică era confruntată serios cu faptele de corupție, încât așa după cum afirma Platon ar fi fost necesară aplicarea pedepsei cu moartea.

Herodot povestea în scrierile sale că regele persan Cambise a poruncit să fie ucis un judecător vinovat de corupție, iar cu pielea acestuia și-a tapițat scaunul, în timp ce Cicero considera că magistratul care se lasă corupt săvârșește o fapta dintre cele mai grave.

Corupția era atât de răspândită în societatea romană încât s-au prevăzut și aplicat pedepse mergând până la exilul magistraților corupți, chiar dacă în același timp exista o dispoziție care permitea acelorași magistrați sa primească favoruri până la un plafon maxim anual.

Ulterior, în epoca medievală deși fenomenul corupției a înflorit, dispozițiile care pedepseau faptele de corupție, aproape că nu au existat. Uneori corupția, în diverse societăți, era chiar considerată o manieră inteligentă de rezolvare a unor stări de lucruri negative.

Apropiindu-ne de perioada modernă a istoriei omenirii, observăm ca în dreptul penal francez este incriminat în mod clar traficul de influență în Legea din 04 iulie 1889.

În sistemul de drept penal românesc găsim la 1780 în „ Pravilniceasca Condică” a domnitorului Alesandru Ipsilantie, în art. 7 interzicerea luării de mită de către judecători sub sancțiunea pierderii dreptului de a mai judeca și tot aici găsim și reprimarea traficului de influență.

Ulterior în „Criminaliceasca Condică și procedura ei” – 1826, delictul de corupție era reglementat în art. 203, 204; reluat în art. 142, 144 din „Condica de drept penal și procedură penală” – 1852 pentru ca în anul 1865 Codul penal român să sancționeze mituirea pasivă și traficul de influență într-o formă modernă după proceduri riguros stabilite și cu pedepse bine determinate.

În Codul penal român din 1936 se incriminau în art. 250, 251 și 252, darea de mită, luarea de mită, și traficul de influență; reglementări care vor fi preluate apoi cu diverse modificări în Codul penal român din 1969 care este în vigoare și astăzi.

1.5. Elemente de drept comparat

În codul penal francez, intrat în vigoare la 1 martie 1994 sunt incriminate corupția pasivă și traficul de influența la art. 432 – 11, cu o formă agravată atunci când este săvârșită de magistrat, jurist, arbitru, expert. De asemenea potrivit art. 433-1 se pedepsește darea de mită și cumpărarea de influență.

Ca un instrument de luptă împotriva corupției, în Franța, prin legea nr. 93-122 din 29 ianuarie 1993 se înființează, în cadrul Ministerului Justiției, „Serviciul Central de prevenire a Corupției”. Codul penal german incriminează la capitolul „infracțiuni de serviciu”, primirea de foloase, luarea de mită în art. 331 și 332 cu diverse forme agravate ținând de calitatea subiectului activ.

Codul penal american incriminează în paragraful 240 fapta de mituire și influență corupătoare, luarea și darea de mită fiind consacrate în același text.

Codul penal spaniol intrat în vigoare prin Legea organica nr. 10/1995 din 23 mai 1995, cu modificările până în luna septembrie 2002 incriminează infracțiunile săvârșite de funcționarii publici în exercitarea atribuțiunilor de serviciu definind darea de mită, luarea de mită, primirea de foloase necuvenite, traficul de influență.

Trebuie să menționăm că în Spania reprimarea faptelor de corupție de o mare gravitate cade în sarcina Parchetului Special de lupta împotriva unor delicte economice și fapte de corupție.

Codul penal belgian în art. 245 – 246 incriminează luarea de mită „acceptarea de oferte sau promisiuni și primirea de daruri sau cadouri” de către funcționarii publici.

În Italia darea de mită este incriminata în Cp. italian în art. 322.

Capitolul II. Necesitatea prevenirii și combaterii faptelor de corupție

2.1. Stadiul actual

În prezent, corupția cunoaște o accentuare fără precedent și la toate nivelurile, actele de corupție cuprinzând aproape toate laturile vieții economice și sociale.

Astfel, majoritatea infracțiunilor complexe descoperite în economie privind procesul de privatizare, transferurile nelegale de capital, sustragerile de mari proporții sunt însoțite de acte de corupție, comise de multe ori de către persoane cu funcții de conducere sau atribuții de control.

Implicarea în activități cu caracter privat a unor factori de conducere, prin înființarea directă sau prin intermediari, de firme cu profil similar unităților cu capital de stat și parazitarea acestora din urmă, au determinat, de asemenea, numeroase acte de corupție.

Numeroase persoane fizice și juridice, profitând de imperfecțiunile reglementărilor legale precum și de insuficienta exercitare a controlului financiar și fiscal, ignorând regulile elementare de protecție a intereselor statului, au desfășurat și desfășoară ample acțiuni de contrabandă și evaziune fiscală fundamentate pe acte de corupție.

În toate domeniile productive, în instituții de stat, administrație, actele de corupție se manifestă în legătură cu menținerea salariaților pe funcții și la locurile de muncă, angajarea persoanelor fără ocupație și încadrarea absolvenților instituțiilor de învățământ.

Gradul ridicat de pericol social pe care îl prezintă faptele de corupție impun controlarea și sancționarea acestora prin crearea unui cadru normativ adecvat, a unor organisme anticorupție eficiente la nivel instituțional și, nu în ultimul rând, prin luarea de măsuri de ordin educațional.

În prezent, în România se manifestă o preocupare sporită față de acest fenomen, concretizată în crearea de organisme specializate, înăsprirea sancțiunilor, cooperarea cu alte țări și organisme internaționale.

În acest sens, la data de 27.01.1999, reprezentantul permanent al României la Consiliul Europei a semnat, alături de reprezentanții altor 18 state membre, Convenția penală privind corupția, adoptată la data de 4.11.1998, în cadrul celei a 103-a sesiuni a Comitetului Miniștrilor Consiliului Europei. Dispozițiile acestui document le completează pe cele ale Convenției Uniunii Europene din mai 1997 și pe cele ale Convenției OCDE din decembrie 1997.

2.2. Cauzele care generează și condițiile care favorizează corupția

Factorii care determină existența corupției sunt de o mare diversitate, putând fi grupați în două categorii: factori de ordin general și factori specifici.

Se pot enumera, ca și cauze de ordin general, costul ridicat al vieții, cu o tendință de creștere continuă, degradarea economiei cu consecința pauperizării cetățenilor, lipsa de elasticitate a politicii fiscale, inexistența unor reglementări legale adecvate realității din țara noastră la acest moment.

Cauzele specifice pot fi de ordin politic, juridic, administrativ, socio-cultural etc. În cadrul acestora, o influență deosebită considerăm că o au factorii de ordin administrativ. Astfel, perpetuarea birocrației face aproape obligatorie obținerea bunăvoinței funcționarului pentru rezolvarea oricărei probleme. Numai prin înlăturarea sistemului greoi de rezolvare administrativă a cererilor cetățenilor se poate promova un climat social defavorabil luării și dării de mită, traficului de influență, primirii de foloase necuvenite precum și altor fapte de abatere de la morală.

De asemenea, o influență considerabilă asupra fenomenului corupției o are și salarizarea insuficientă a funcționarilor publici care, pe fondul general al costului ridicat al vieții, determină coruptibilitatea acestora precum și o anumită toleranță socială de a se ajunge pe căi nelegale la rezolvarea unor probleme.

Apreciem că analiza aprofundată a factorilor care determină fenomenul de corupție constituie un pas important în combaterea acestui fenomen.

Capitolul III. Aspecte de ordin social, juridic și criminologic

3.1. Aspecte social- juridice

Ultimii ani au marcat fără îndoială, o intensificare a preocupării instituțiilor statului de a controla în mod eficace fenomenul corupției. Din anul 2001, problematica fenomenului corupției a constituit una din prioritățile programului de guvernare, ca factor de condiționare al admiterii în NATO și Uniunea Europeană. Astfel corupția a devenit o sfidare la adresa aspirației istorice de sincronizare și integrare cu țările apusene.

Pe de altă parte ,deși era indubitabilă existența unei largi conștientizări a semnificației pe care corupția o are mai ales în această perioadă pentru destinul națiunii, alte și alte redutabile fapte de corupție cu caracter penal s-au săvârșit și descoperit, ținând prin senzaționalul lor primele pagini ale ziarelor, în timp ce informații despre aparente fapte de același gen, continuă să umple mijloacele media, alimentând scepticismul audienței occidentale și credința cetățenilor în infailibilitatea corupților autohtone.

Caracterul galopant și profund al disfuncțiilor provocate de corupție, pare să reclame cu prioritate, intrarea în acțiune a organelor justiției care să oprească proliferarea acestei patologii sociale, trimițând în fața instanțelor pe cei considerați vinovați de săvârșirea unor fapte de corupție cu caracter infracțional.

În general corupția se referă la un act de comportament contrar obligațiilor legale sau celor de ordin deontologic, prevăzute pentru exercitarea unei funcții publice, în favoarea unui interes privat și fie al titularului funcției fie al altuia.

În mod constant, relația de corupție are 2 subiecți:

cel care corupe;

cel care este corupt.

O viziune corectă și echilibrată asupra fenomenului corupției va trebui să evite centrarea pe unul sau altul din cei doi actori sociali, căci indiferent cui aparține inițiativa, corupția nu se realizează decât prin acțiunile convergente ale celor doi parteneri.

Pentru ambii protagoniști, corupția, indiferent de sensul său, este o formă de activitate umană având o bază motivațională care nu diferă de cea pe care o putem întâlni la orice individ obișnuit. Așadar, dacă ne referim la persoana care corupe sau care este beneficiar al corupției, sfera motivelor care pot fi implicate, variază de la trebuințe primare (mituirea unui paznic al unui depozit pentru luarea unor alimente), până la trebuințe mai elevate de ordin social sau ale „Eului”. Individul poate astfel să fie animat de necesitatea asigurării unor condiții de viață corespunzătoare, a unei anume ocupații, a unui loc de muncă mai avantajos, de apartenența la un anume grup social, poate dori prestigiu sau putere, acestea din urmă fiind de altfel o limită a sistemului motivațional, dincolo de care trebuințele ce se activează sunt de ordin cu totul superior, vizând potențialul de autorealizare a ființei umane prin integrarea treptată în universul valorilor morale ale comunității și umanității în general. Trebuie observat însă că miza corupției pare a fi cu atât mai mare cu cât avem de a face cu motive care depășesc nivelul homeostatic (fiziologice, de protecție).

Oricare ar fi natura motivației, realizarea ei presupune stabilirea unui scop și a unui mijloc, respectiv a unei acțiuni prin care scopul să poată fi atins. Pentru beneficiarul corupției scopul propus nu poate fi realizat în mod independent, căci prin natura sa el se leagă în tot sau în parte de acțiunea unui factor exterior social, instituțiile. Scopul poate fi licit din capul locului sau ilicit, cazul din urmă fiind cel în care beneficiarul provocator al actului de corupție va căuta cea mai potrivită strategie pentru a atrage un răspuns favorabil lui din partea decidentului instituțional. Imaginația oamenilor este surprinzător de creatoare în a găsi mijloacele cele mai adaptate, realizării intereselor lor prin mijlocirea instituțiilor și evident că multe sunt licite, însă nu acestea ne interesează ci cele care deturnează decizia publică, prin stimularea interesului personal al titularului funcției.

Dacă orizontul psihologic al acțiunii corupătorului sau celui care corupe este configurat integral de dorința de a obține un anume lucru pentru satisfacerea propriilor nevoi, forțând prin mijloace ilicite mecanismul unei instituții, funcționarul corupt este marcat de un dezechilibru mai mult sau mai puțin accentuat a orientării activității sale. In mod normal, exercițiul unei funcții publice implică orientarea activității în mod „transcendent” spre satisfacerea unor nevoi colective și a unor scopuri supraordonate, orientare favorizată și canalizată de un întreg sistem normativ. Ca atare, este de așteptat o decantare clară a propriilor nevoi și interese de cele ale comunității, pe care funcționarul le slujește, utilizând puterea care îi este pusă la dispoziție de aceasta. La funcționarul corupt această separare suferă numeroase soluții de continuitate, și astfel apare un proces pervers de osmoză a unora din scopurile sale particulare, în sfera relativ impersonală a activității funcției. In urma acestei contaminări, mijloacele de acțiune ce serveau unor interese generale, sunt utilizate pentru optimizarea diferitelor nevoi a persoanei sale particulare.

Altfel spus, corupția apare ca o deschidere reciprocă a celui care corupe, urmărind realizarea ilicită unui scop individual, prin atragerea interesului de aceeași natură a factorului social și a celui corupt, care acceptă provocare și acționează în mod contrar interesului superior al funcției sale.

Din punct de vedere obiectiv, corupția este o relație sociala și constituie o variație nepermisă, a unor tipuri de conduite cărora societatea le impune un anume mod de manifestare.

Instituțiile sociale sunt puncte centrale de agregare normativă a colectivității, care au menirea de a controla desfășurarea în limite predictibile a vieții sociale. Ca parte fundamentală a sistemului de control social, instituțiile mențin comportamentele indivizilor în cadrele general acceptate, făcând ca existența societății să nu depindă de deciziile membrilor ei. Ele promovează în viața societății, modele formalizate de comportament și susțin asimilarea lor de către indivizi.

Funcționarea instituțiilor este o condiție indispensabilă a bunului mers a societății iar eficacitatea acestora depinde, printre altele, de nivelul de depersonalizare a funcțiilor, de creditul pe care comunitatea îl acordă și de raporturile de colaborare cu celelalte instituții. O instituție în care nu se menține o separare a funcțiilor de interesele personale ale funcționarilor care se preocupă de realizarea propriilor nevoi în loc de cele ale colectivității, nu mai este publică, decât formal. Ca atare, ea pierde respectul și recunoașterea cetățenilor fără de care nici un așezământ social nu poate funcționa, căci lipsa de încredere într-o instituție, naște îndoieli generalizate în valabilitatea valorilor sociale pe care acesta le reprezintă și în capacitatea de a satisface nevoile societății. In plus, și ceea ce este mai dăunător, apare căutarea unor mijloace alternative chiar ilicite prin care indivizii să-și poată realiza totuși scopurile.

Instituțiile coordonează satisfacerea necesităților sociale prin intermediul sistemului birocratic care reprezintă un mod de organizare formalizată, raționalizată pentru atingerea unor scopuri generale. Fundamentul eficacității sistemului birocratic îl constituie existența unui corp de prescripții normative juridice, cunoscut și respectat de toții membrii colectivității în diferitele domenii de interes public. Exercitarea funcției, presupune rezolvarea problemelor cu care titularul ei este confruntat, conform unor reguli cu caracter impersonal, rațional și cu respectarea strictă a legii și regulamentelor. In modelul ideal al organizării birocratice descris de Max Weber, aceasta trebuie să asigure o funcționare rațională și eficientă, o activitate corespunzătoare a funcționarilor, care să determine rezolvarea unor probleme în mod raționalizat, indiferent de interesele, părerile sau convingerile lor personale sau unor conjuncturi de altă natură.

În mod normal, în relația cu instituțiile, relația mediată de funcționarii publici prin acțiune cărora ele există, indivizii caută să-și valorifice diverse drepturi sau interese, invocând argumente de ordin juridic care l-ar îndreptăți la obținerea unui răspuns favorabil sau pur și simplu așteptând răspunsul factorului instituțional pe care-l anticipează ca imparțial, rațional și competent în a da o soluție validă solicitărilor sale. Deținătorul funcției publice trebuie la rândul său să încadreze solicitarea ce îi este adresată, în problematica competențelor sale și să decidă modul de rezolvare a solicitării conform legii și detaliilor faptice. Ca atare, interesul solicitantului se întâlnește cu prerogativa funcționarului public și determină o acțiune de răspuns care trebuie să reprezinte o soluție corespunzătoare din punct de vedere normativ și faptic.

Corupția deformează această relație de interacțiune socială. Cel ce corupe cunoaște frecvent că lucrul pe care îl dorește nu poate fi obținut (cel puțin în cazul său) din cauza unor impedimente normative sau pur și simplu nu este interesat dacă există sau nu un impediment normativ, dar știe în schimb că, ceea ce el dorește poate obține doar cu concursul unui anume funcționar public, al cărui comportament favorabil îi va putea procura realizarea sau sprijinul în vederea realizării scopului său.

Ca atare, cel care corupe sau beneficiarul corupției acționează asupra funcționarului public așa cum în mod normal nu se procedează, oferindu-i perspectiva unui profit (de orice natură) în scopul de a-l determina să colaboreze cu mijloacele rolului său, la realizarea interesului său. Funcționarul corupt indiferent de modalitatea corupției, exercită prerogativele pe care le deține, ca mijloc de obținere a unor profituri sau avantaje fie acceptând oferta celui care corupe fie acționând în mod voluntar și având primul inițiativa.

Interesul individual al corupătoruluise intersectează cu interesul particular al celui corupt. Ambii parteneri ai relației de corupție prezumă sau cunosc înclinația celuilalt de a scurtcircuita modelul general permis al raporturilor dintre ei, model care este cel obișnuit a interacțiunii individ-instituție, ce presupune ca titularul unui interes individual care nu se poate realiza în mod autonom, să se adreseze funcționarului public, reprezentant al interesului colectiv și să aștepte decizia acestuia, ce exprimă în fond compatibilitatea normativă a scopului particular cu mijloacele pe care societatea i le poate pune la dispoziție ca să fie realizat.

Cea mai gravă consecință a corupției este, din acest unghi de vedere, perturbarea profundă a așteptărilor reciproce a membrilor colectivității față de instituții care trebuie să fie agenți regulatori ai vieții sociale. Cel care a reușit să obțină o decizie favorabilă a unui funcționar prin mită sau a beneficiat de o asemenea decizie după ce i s-a pretins și a dat mită, se va îndoi de valabilitatea utilizării căilor legale obișnuite în raporturile cu autoritățile și ca atare va fi tentat să adopte calea clandestină, dar eficace a corupției. Titularul funcției publice la rândul său, se va obișnui treptat să nu mai privească cu ochi imparțial pe cei cu care intra în relații de serviciu și ca atare își va organiza în mod selectiv interesul profesional în funcție de posibilitatea de a trage unele foloase de pe urma deciziilor luate.

A doua consecință importantă, este aceea că în funcție de amploarea pe care o are în ansamblul structurii sociale, corupția poate determina formarea și răspândirea unor modele de comportament antinormativ oculte, care vor înlocui în mod tacit și frecvent, conduitele formale licite în raporturile cetățeni-autorități, considerate inapte să asigure rezolvarea propriilor probleme. Pericolul acestei situații îl reprezintă apariția unor sisteme extinse de relații și raporturi sociale subterane, a căror dinamică se bazează pe realizarea în mod reciproc de interese particulare, ducând la confuzia interesului public și a celui particular, ineficacitatea legilor în a orienta conduitele indivizilor și în final blocarea mecanismelor de control social prin aservirea lor intereselor private.

După 1990, liberalizarea bruscă a vieții sociale a determinat creșterea gradului de autonomie a persoanelor iar interacțiunile dintre indivizi sau intensificat și au devenit mai complexe. De asemenea, a avut loc și o amplificare a interesului particular simultan cu tendința constantă de reducere a interesului public. Am asistat la conturarea unei noi table de valori la nivel individual, axate pe prioritatea valorilor materiale și a individualității prospere, în detrimentul valorilor morale și a scopurilor colective. Pe un fond istoric de individualism, și poate ca reacție compensatorie la rigiditatea organizării sociale anterioare dar și a relaxării instanțelor de control social, s-a petrecut o difuzie rapidă a sferei private chiar în interiorul instituțiilor publice, prin modificările de mentalitate ale funcționarilor sub presiunea noilor idealuri și valori. Ori, nu trebuie omis că deși noi obiective s-a oferit acțiunii individului pe calea către împlinire, după 1989, mijloacele de a le realiza în noile condiții au rămas modeste. Ca atare s-a căutat și s-au găsit formule alternative care să dea posibilitatea surmontării distanței dintre „a vrea” și „a avea”. Corupția este una dintre ele și reprezintă un mijloc nepermis de adaptare socială, fie că este vorba de corupător sau de funcționarul corupt. Pe de altă parte însă, progresia necontrolată a interesului individual, caracteristică perioadei actuale, este un proces care dincolo de anumite limite are un efect entropie și, ca atare, atrage nevoia intervenției statului. Limita sa periculoasă este contaminarea instituțiilor sociale.

Din punct de vedere obiectiv și juridic, dacă avem în vedere actul decizional al funcționarului și raportul pe care acesta îl stabilește între interesul particular și interesul public impersonal care aparține colectivității și se exercită prin funcția respectivă, rezultă o serie de combinații posibile. În primul rând există varianta ca în cadrul raporturilor de serviciu, interesul particular să fie realizat iar interesul public să nu fie atins, sau ca interesul public să fie atins, în ambele situații fără a fi vorba de un interes al decidentului ci doar de o anumită defectuozitate în exercitarea atribuțiilor care poate da naștere la o eventuală răspundere nepenală.

Tot așa, în lipsa oricărui interes personal al subiectului funcționar public, poate să aibă loc o realizare a interesului privat în detrimentul celui public sau invers. Din punct de vedere penal poate fi vorba de săvârșirea unor infracțiuni de serviciu (art. 246, 248, 249, 250 C. Pen.) sau a unor fapte de răspundere civilă disciplinară sau administrativă.

În cazul corupției, actul decizional al funcționarului public fie că are o aparență de legalitate, fie că are un caracter defectuos evident, ascunde în spatele său raportul de interes reciproc cu beneficiarul său.

Așadar, din punct de vedere juridic, prevenirea prin mijloace penale a corupției trebuie să pornească de la cele două componente ale fenomenului:

implicarea interesului personal în, exercitarea funcției;

– exercitarea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, adică încălcând dispozițiile legale care reglementează domeniul competențelor funcției.

Întrucât frecvent apar dovezi ale unor interese personale a funcționarilor în sfera deciziilor adoptate, fără a se putea stabili o încălcare clară a atribuțiilor de serviciu sau a normelor legale, prevenirea juridică penală a unor astfel de situații (care pot ascunde forme de corupție penală sau nepenală), este posibilă prin incriminarea faptelor ce încalcă incompatibilitățile stabilite de lege sau ascunderea unui conflict de interese. în prezent acest lucru este realizat prin dispozițiile art. 12 din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, care incriminează efectuarea de operațiuni financiare, ca acte de comerț, incompatibile cu funcția, atribuția sau însărcinarea pe care o îndeplinește o persoană. Legea nr. 161/2003 privind transparența în exercitarea demnităților publice, funcțiilor publice și în mediu de afaceri, definește conflictul de interese ca acea situație în care persoana care exercită o demnitate publică sau o funcție publică, are un interes personal de natură patrimonială care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor ce îi revin potrivit Constituției și altor acte normative (art. 70).

Conflictul de interese afectează valori sociale fundamentale pentru funcționarea corectă a instituțiilor: imparțialitatea, integritatea, transparența deciziei și supremația interesului public (art. 79).

În mod ilustrativ, cu referire la conflictul de interese privind funcționarii publici, formele sale legale sunt următoarele: atunci când trebuie luate decizii privind persoane fizice sau juridice cu care are relații cu caracter patrimonial sau participă la o comisie împreună cu rude de gradul 1 sau soț, sau are interese patrimoniale proprii sau ale rudelor de gradul I care pot influența deciziile sale luate în exercitarea funcției publice. într-o atare situație funcționarul are obligația să se abțină de la luarea unei decizii și să-și informeze șeful ierarhic (art. 79 pct. 2) în caz contrar el expunându-se la măsuri de ordin disciplinar, administrativ sau în cazul în care decizia luată sau faptele comise în legătură cu adoptarea acestora constituie o infracțiune, vor fi atrase măsuri de sancționare penală.

3.2. Probleme criminologice specifice faptelor de corupție

Din punct de vedere criminologie, corupția este o formă de manifestare a crimei organizate, în exteriorul lumii specifice a infractorilor. Corupția ține de criminalitatea cu scop achizitiv, iar ceea ce distinge infractorul corupt este adaptarea socială perfectă, activitatea sa realizându-se cu ocazia exercitării serviciului prin obținerea de venituri suplimentare sau alte avantaje, folosind în mod inteligent poziția superioară și autoritatea funcției pe care o ocupă și violând în mod sistematic dispozițiile legale.

Criminalitatea de acest gen, nu pune problema unei constituții a personalității cu probleme de adaptare și, ca atare, nu se pune problema unei presiuni implacabile care să declanșeze conduita delicventă, ca urmare a unui defect al personalității. Să spunem că acești infractori caută în mod deliberat, ocazia de a trage foloase din exercitarea în mod abuziv și în beneficiul lor a funcției.

În celebrul model al personalității criminale, criminologul Jean Pinatel afirmă posibilitatea existenței unui tip de personalitate delicventă în care o adaptabilitate socială înaltă se asociază cu capacitate criminală redutabilă, dată de existența la un nivel pregnant a patru trăsături de personalitate: egocentrism, labilitate, agresivitate și indiferență afectivă. Această combinație corespunde în viziunea autorului acelui tip de personalitate care poate fi întâlnită printre cei care au o activitate antisocială permanentă, fără a putea fi prinși datorită marii lor adaptabilități sociale. Aici s-ar încadra binecunoscutele elite criminale – „white collars” de care vorbește E. Sutherland, în aceeași categorie intrând și autorii faptelor de corupție.

Psihiatrul francez afirmă că acest tip de personalitate criminală, prezintă o predispoziție permanentă spre săvârșirea de acte antisociale specifice domeniului unde își desfășoară activitatea. În experiența profesională am verificat parțial această ipoteză, în cazurile unor delicvenți care, obișnuindu-se cu modul de conduită ilicită, ajunseseră la o atracție irezistibilă față de obținerea de bani sau alte foloase prin corupție. Criminalitatea legată de corupție este în legătură cu o atitudine de ambivalență față de modul și scopul exercitării competențelor funcției precum și față de comportamentele asociate acestor valori. Așadar delicventul recunoaște caracterul legitim și importanța realizării atribuțiilor funcției fără implicarea interesului personal dar simultan, în conformitate cu un sistem de autojustificare, acceptă și contrariul. Frecvent conduita delicventă este învățată în anturajul profesional, îmbrăcând forma unui model de comportament antisocial și este favorizată de disfuncții ale sistemului normativ și instituțional.

Ca atare, la nivel individual, corupția penală rezultă din acțiunea a două grupe de factori: factori sociali : normativ, instituțional, politic, cultural și personali : structură de personalitate, poziție socială, motivație. Între acești factori există întotdeauna un balans, astfel, disfuncții la nivel social pot alimenta motivații pentru comiterea unor fapte de corupție chiar la persoane de o anumită condiție morală, mai ales în cazul unor modele de comportament statornicite, așa cum la nivelul personalității individului pot exista motivații puternice pentru atingerea unor scopuri indiferent de mijloacele folosite, chiar într-un cadru instituțional coerent și organizat. Trecerea la act nu are loc de regulă spontan ci după o perioadă mai scurtă sau mai lungă de acomodare cu ideea săvârșirii unei faptei, însoțită de punerea la punct a unui sistem de argumente auto-justificative și mai ales de asigurarea autoprotecției.

Referitor la combaterea fenomenului corupției, este inevitabil a porni de la cele două mari forme, corupția penală și corupția nepenală.

În Codul Penal ca și într-o serie de legi speciale sunt incriminate ca infracțiune acele acte de conduită, reținute ca forme penale ale corupției, însă corupția nu poate fi limitată la aceste fapte de natură penală. Rămân o varietate de alte fapte care sunt calificate ca infracțiuni, deși au legătură cu diverse forme de criminalitate și care pot fi incluse în fenomenul larg al corupției. Criteriul este următorul:

Aspectul definitoriu, fundamental al corupției este intervenția interesului particular a titularului unei funcții publice în sfera exercitării competențelor conferite de lege. Astfel, atribuțiile funcțiunii care sunt în mod normal afectate îndeplinirii unor scopuri normative impersonale, sunt deturnate fiind utilizate ca mijloc de obținere a unor avantaje sau foloase necuvenite, de către funcționar.

În al doilea rând, corupția reprezintă un schimb social, ocult, în cadrul căruia se dau sau procură valori, avantaje, într-un cuvânt foloase pentru exercitarea într-un anume sens a competențelor funcției publice, fie în mod legal fie în mod ilegal, în conformitate cu un interes particular. Din acest punct de vedere raportul social și juridic în care intră cei doi parteneri are un aspect aparent conform din punct de vedere normativ și al rolurilor sociale, dublat de o relație ocultă în care cei doi se comportă contrar rolurilor impuse, ca două persoane particulare, care schimbă bunuri sau servicii în avantaj reciproc.

Reacția socială represivă vizează infracțiunile de corupție, adică cele mai clare, periculoase și frecvente forme de manifestare a corupției. Dacă ne reprezentăm corupția ca rezultantă a interacțiunii a două rânduri de factori specifici : cei sociali și cei personali (așa cum am arătat mai înainte), acțiunea justiției este cu atât mai eficientă cu cât, din punct de vedere statistic, ponderea influențelor sociale generale a fost mai mică pe parcursul „iter criminis” și trecerea la act. Asta înseamnă că fapta ce va primi o sancțiune penală a constituit o abatere de excepție, în raport cu masa copleșitoare a conduitelor conforme, ceea ce corespunde exact sarcinilor justiției penale, de a sancționa acei membri ai corpului social care nesocotesc normele penale și încalcă valorile sociale la care acestea se referă. Invers, cu cât indivizii sunt într-o mai mare măsură, atrași să comită o infracțiune de corupție, de conjunctura unor condiții externe favorabile generalizate – ambivalent normativă, modele culturale disfuncționale, etc, deși funcțiunea justiției se va exercita, scopurile ei se vor realiza fie foarte greu, fie deloc și mai cu seamă prevenția generală, căci o întocmire necorespunzătoare a organizării sociale fie ea și temporară, va întreține în mod necontrolabil răspândirea conduitelor disfuncționale și ce-i mai rău, fixarea lor.

În societatea noastră este deja un truism existența celor două niveluri de corupție – mica și marea corupție – aspect confirmat de chiar Programul național de prevenire a corupției – H.G. nr. 1065 din 25 octombrie 2001.

Percepția socială a caracterului ascendent și generalizat al corupției (influențat în mod generos de mass-media) în ciuda atitudinii neechivoce a autorităților, descoperirea unor infracțiuni de corupție importante, valorizate cu victorii în lupta împotriva corupției, dar în același timp, apariția a noi fapte de natură a scandaliza opinia publică și mai ales apelurile insistente ale partenerilor NATO la soluționarea problemei corupției, plasează corupția în zona problemelor sociale presante pentru momentul actual.

În această situație, instituțiile justiției ajung în situația ingrată de a reprima faptele de corupție fără a putea combate corupția care continuă să rămână într-o sferă de realitate subterană, făcându-și simțită prezența prin noi și noi cauze penale. Colectivitatea va sancționa cu oprobiu justiția, făcându-o răspunzătoare de persistența intolerabilă a corupției.

Prima etapă a organizării într-un mod nou și eficace a luptei împotriva corupției, a constituit-o adoptarea „Programului național de prevenire a corupției și a Planului național de acțiune împotriva corupției” (H.G. nr. 1065 din 25 octombrie 2001), care viza declanșarea unor activități ample, de realizare a prevenirii corupției, prin reducerea oportunităților de comitere a faptelor de corupție și stoparea evoluției lor spre zona proceselor de guvernare și legiferare.

În mod salutar s-a pornit de la ideea că fenomenul corupției nu poate fi redus la faptele de corupție incriminate ca infracțiuni. Corupția implică utilizarea abuzivă a puterii publice în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul a unui câștig necuvenit, fie că este vorba de abuzul de putere în exercitarea atribuțiilor de serviciu, fraudă, favoritism sau conflict de interese, că se manifestă în sectorul public sau privat.

Strategia de prevenire și control social a corupției abordează în mod diferențiat mica și marea corupție, adică cea în legătură cu exercițiul funcțiilor de nivel înalt și a factorilor de decizie majoră. în cazul acestei forme a corupției, se preconizează controlul social prin mijloace de ordin punitiv represiv.

În concepția H.G. nr. 1065/2001, etiologia fenomenului corupției o constituie disfuncția sistemului social, generat de cadrul normativ instituțional și de relațiile specifice instituțiilor sociale. Se consideră că influența determinantă pentru fenomenele antisociale, revine cadrului normativ, fie prin exces, fie prin vid normativ. Ca atare în mod corespunzător se urmărește simplificarea, codificarea și corelarea normativă, pentru reglementarea prevenirii corupției și a mijloacelor procedurale care să permită descoperirea și anchetarea operativă a cazurilor de corupție. Sub acest aspect, trebuie reținut faptul că de la data adoptării acestui program, au fost adoptate o serie de legi care sprijină atât aspectul punitiv cât și preventiv al luptei anticorupție .

Un studiu al Băncii Naționale în problema corupției din țara noastră a sugerat următoarele metode care ar servi la prevenirea corupției:

introducerea unor coduri de conduită care să definească comportamentul corespunzător și necorespunzător al funcționarilor publici;

introducerea transparenței în viața politică prin declararea veniturilor și conflictelor de interese;

formarea administrației publice în ceea ce privește angajarea și promovarea funcționarilor publici;

elaborarea unei strategii corespunzătoare cu accent pe reformele instituționale având ca scop prevenirea corupției.

Baza adoptării celor mai optime măsuri de prevenire a fenomenului corupției îl constituie obținerea prin metode cât mai exacte a unei imagini adecvate a acestuia sub aspectul dimensiunii lui reale, a complexității, a mecanismelor de declanșare și a consecințelor produse.

Din punct de vedere penal, există două premise succesive ale corupției penale, prima este intervenția interesului privat în orizontul atribuțiilor asociate exercițiului unei funcții publice, premisă obligatorie a oricărei fapte penale de corupție, apoi exercitarea arbitrară prerogativelor funcției, fie sub aspect juridic, fie deontologic.

Analizându-le separat, observăm că prima poate duce în timp la comiterea unui act de corupție penal sau extrapenal, dar care poate avea consecințe sociale semnificative. Cea de-a doua, poate genera în domeniul juridic comportamente cu caracter infracțional (abuzuri în serviciu).

Atât în formele sale penale cât și în cele nepenale fapta de corupție are două laturi:

– o latură clandestină, având ca obiect înțelegerea reciprocă între cei doi participanți la raportul de corupție, privind ceea ce se schimbă în baza interesului reciproc;

– o latură publică în care includem actul funcționarului public – care poate fi legal sau abuziv (fie cu caracter omisiv fie comisiv – mod de exercitare defectuos a atribuțiilor), o consecință care poate fi apreciată în mod direct respectiv lezarea unui interes public, o altă consecință observabilă, avantajarea unui interes particular, legal sau nu.

În cazul actului abuziv, acesta este disimulat frecvent într-o abatere în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cu caracter nepenal : abatere regulamentară, administrativă sau civilă, comercială, atrăgând litigii nepenale.

Capitolul IV. Evaluarea fenomenului corupției. Măsuri speciale de monitorizare generală și specială a faptelor de corupție.

4.1. Criterii de evaluare

Fenomenul corupției caracterizează societățile în tranziție care sunt în mod special vulnerabile. Studiile comparative efectuate în țările Europei Centrale și de Est au demonstrat că, acestea sunt caracterizate de o stare persistentă de anomie. Pentru a structura o strategie eficientă de luptă împotriva corupției, se impune a fi analizate pe criterii riguros științifice rădăcinile corupției, modalitățile ei de manifestare în diferite sectoare și pe diferite niveluri și abia după aceea, abordate tacticile cele mai oportune pentru contracararea acestui fenomen.

Trebuie înțeles că, fenomenul corupției este universal și nu este propriu numai societății românești. Experiența democratică a arătat că, corupția are un impact direct asupra dezvoltării economice și sociale, distruge beneficiile potențiale ale forțelor de piață libere, regulile economiei de piață sunt distorsionate, iar societățile comerciale „licitează pe comision”, pentru a obține un contract economic profitabil.

Privind la modul general, fenomenul corupției presupune un acord ilicit care are la bază un proces de negociere infracțională, presupune interese de natură economică ale ambelor părți, din care una are calitate de funcționar public și care se desfășoară în condiții de clandestinitate și confidențialitate.

Pornind de la aceste caractere ale corupției și capacitatea organismelor statului, cu atribuții în prevenirea și combaterea acestui fenomen va fi diminuată sub aspectul posibilității de a intra în posesia unor informații cu valoare operativă, în timp util – de caracterul ascuns, insidios al negocierii infracționale.

4.2. Măsuri de monitorizare

Pentru a asigura un cadru eficient de monitorizare operativă a zonelor și sectoarelor cu potențial criminogen în materia corupției, trebuie să se pornească de la identificarea surselor de informații, verificarea cu atenție a veridicității informațiilor, în vederea declanșării investigației penale.

Fenomenul corupției are și el o dinamică proprie, în sensul că, a suferit și suferă în continuare modificări cantitative și calitative. Trecerea la economia de piață și descătușarea inițiativei private pe fondul unei aparat birocratic învechit a făcut ca, fenomenul de corupției să prolifereze într-o multitudine de noi domenii. Cu titlu de exemplu, se pot menționa aici: apariția fenomenelor de corupție în domeniul financiar-bancar în vederea obținerii unor credite; interesul în vederea obținerii în condiții avantajoase a unor spații comerciale; intrarea în posesia unor autorizații de funcționare a unor licențe de import-export; privatizarea frauduloasă a unor agenți economici cu capital de stat.

La toate acestea se adaugă corupția din aparatul de stat: Poliție, Justiție, Direcția Generală a Vămilor, care pune sub semnul întrebării capacitatea unor instituții de a participa în mod efectiv la lupta împotriva marii corupții.

Legăturile existente între criminalitatea organizată și corupție evidențiază o legătură între infracțiunile scop și infracțiunile mijloc. Astfel, de cele mai multe ori, structurile criminalității organizate utilizează corupția ca un mijloc de asigurare a protecției activităților ilicite din această sferă. Separat de acest aspect, necesitatea de a ascunde sumele de bani provenite din actele de corupție ne pune în fața unor ingenioase reciclaje financiare, a spălării banilor proveniți din acte și fapte de corupție.

Realizând o evaluare statistică a fenomenului corupției, prin prisma numărului de persoane condamnate pentru infracțiuni de corupție, se constată în mod paradoxal faptul că ,deși numărul de condamnați este relativ mic, fenomenul corupției ia amploare și pătrunde cu ușurință în tot mai multe sectoare sociale.

Acest fapt evidențiază incapacitatea organelor statului, de a identifica la timp fapte și acte de corupție și de a interveni prin intermediul actului de justiție în contracararea acestor fenomene. Incapacitatea se datorează tocmai aspectelor legate de clandestinitatea și confidențialitatea, precum și de interesul reciproc al părților implicate în acte și fapte de corupție. Autodenunțul, ca formă de sesizare a organelor judiciare, apare din ce în ce mai rar, și întotdeauna, în spatele acestuia stă un interes al autodenunțătorului, în cele mai multe cazuri datorat faptului că funcționarul public nu și-a îndeplinit obligația ilicită asumată în urma înțelegerii cu acesta.

Pentru a asigura o monitorizare eficientă a fenomenului la nivelul întregii țări, trebuie realizata o abordare complexă multifactorială, utilizând în acest scop capacitatea și competențele tuturor structurilor de stat cu atribuții în prevenirea și combaterea corupției. Respectarea legii nu va putea fi impusă de o singură structură judiciară, dinamica luptei anticorupție trebuie să vizeze componenta acțională, operativă și nu numai aspectele de ordin teoretic evaluativ.

Pornind de la aceste aspecte și motivat de necesitatea realizării unui cadru general sănătos pentru economia de piață bazat pe criterii concurențiale reale, Președinția și Guvernul României au luat măsuri ferme pentru dinamizarea măsurilor de prevenire și combatere a fenomenului corupției și de întărire a instituțiilor statului cu atribuții în această materie, între care un rol foarte important a revenit Departamentului Național Anticorupție.

Referitor la sectoarele cele mai grav afectate de fenomenul corupției, așa cum rezultă din evaluările statistice și sociologice, exemplificăm: corupția în Aparatul de Justiție, la nivelul Administrației Publice, a Ministerului de Interne, a Ministerului Finanțelor Publice, în special la nivelul Direcției Generale a Vămilor, dar și a Gărzii Financiare, corupția în mediul de afaceri. Pe cale de consecință, și cooperarea între D.N.A. și unele din structurile cu atribuții în prevenirea și combaterea infracționalității cum ar fi: Inspectoratul General al Poliției, Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, Direcția de Evidență Informatizată a Persoanei, toate din cadrul Ministerului de Interne, Direcția Generală a Vămilor și Garda Financiară este de multe ori aproape neoperațională.

Cu toate acestea, D.N.A. a decis să inițieze ample operațiuni anticorupție, bine fundamentate și care să implice participarea tuturor instituțiilor statului cu atribuții în acest domeniu. Pentru a se putea realiza acest fapt, s-a decis crearea cadrului metodologic ca toate informațiile și sesizările să parvină în timp util sectorului operativ al Direcției Naționale Anticorupție, în vederea asigurării măsurilor operative de documentare preliminară și nemijlocită a cauzelor, în cadrul proceselor de monitorizare generală fenomenologică și monitorizare specială pe caz.

În acest sens, s-au întocmit protocoale cadru de cooperare cu organele specializate în culegerea și prelucrarea informațiilor, la care se adaugă metodologiile de lucru, menite să ofere Direcției Naționale Anticorupție instrumentul investigativ necesar lămuririi sub toate aspectele a cauzelor penale, privind infracțiuni de corupție și asigurarea suportului probator necesar dovedirii vinovăției și tragerii la răspundere a persoanelor vinovate.

Cu organele care au atribuții și competențe clar determinate în ce privește prevenirea și combaterea prin mijloace informativ – operative a fenomenului corupției, sau care au atribuții de control, cooperarea se face în baza legii și nu prin protocoale de cooperare. Acolo unde nu au existat s-a trecut la instituirea unor proceduri concrete de lucru.

Obiectivul cel mai important al D.N.A. a fost și este identificarea și monitorizarea marii corupții, a structurilor de corupție organizată, și a legăturilor infracționale între criminalitatea organizată transnațională și corupție.

În acest sens se urmărește asigurarea și realizarea unui cadru investigativ optim, materializat prin anchete susținute și coordonate atent care să vizeze probarea vinovăției, trimiterea în judecată și finalizarea prin condamnare și confiscarea specială a bunurilor și banilor proveniți din infracțiune.

Capitolul V. DirecȚia NaȚionalĂ AnticorupȚie – structurĂ specializatĂ În combaterea infracȚiunilor de corupȚie

5.1. Rolul Direcției Naționale Anticorupție în combaterea infracțiunilor grave de corupție și consolidarea autonomiei acesteia

În condițiile trecerii la economia de piață, la restructurarea instituțiilor statului și la privatizarea societăților comerciale, fenomenul corupției din țara noastră a luat amploare, devenind un puternic flagel, care nu putea fi controlat, stopat și eradicat decât de către un organism specializat al statului, cu autonomie deplină și cadre integre, combative și bine pregătite profesional.

Înființat prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.43/2002, Parchetul Național Anticorupție este organizat ca structură autonomă, cu personalitate juridică, în cadrul Ministerului Public, fiind independent în raporturile cu instanțele judecătorești și cu parchetele de pe lângă acestea și având fonduri bugetare aprobate distinct de către Parlament.

Unul dintre obiectivele principale urmărite de Direcția Națională Anticorupție a fost cel privind luarea măsurilor concrete de realizare a angajamentelor asumate de România, pentru aderarea la Uniunea Europeană la data de 1 ianuarie 2007, în domeniul combaterii faptelor de mare corupție.

Conducerea departamentului a avut în vedere, de asemenea, Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Țării nr.17 din 28 februarie 2005, care a stabilit că faptele grave de corupție pot constitui un atac la siguranța națională, precum și Strategia națională anticorupție pe perioada 2005-2007, în care sunt prevăzute măsuri speciale pentru întărirea autonomiei și independenței Direcției Naționale Anticorupție și pentru creșterea rolului său în combaterea marii corupții.

Înființarea Direcției Naționale Anticorupție (prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 134/2005, modificată și completată prin Legea 54/2006), ca urmare a reorganizării Parchetului Național Anticorupție, a creat premisele eficientizării activității de urmărire penală, pentru combaterea faptelor de mare corupție, precum și a celor conexe acestora, cu deosebire a celor de criminalitate organizată, și a redat în competența acestuia cercetarea penală a deputaților și senatorilor (prevederile legale noi fiind puse, astfel, în acord cu dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr.235/2005).

Direcția Națională Anticorupție a realizat colaborări operative cu structuri similare din alte țări, printre care cele din Germania, Franța, Austria, Ungaria, Suedia, Marea Britanie e.t.c., cât și cu Oficiul de Luptă Antifraudă, pentru rezolvarea unor dosare aflate în curs de soluționare.

Colaborarea cu Oficiul de Luptă Antifraudă este foarte importantă și a dus la realizarea unei cooperări directe, prin accesul Direcției Naționale Anticorupție la baza de date a Oficiului de Luptă Antifraudă, fapt ce permite atât transparență, cât și eficiență crescută.

Implicarea energică a Direcției Naționale Anticorupție în combaterea unor fapte grave de corupție a generat diverse reacții ale grupurilor de interese, care încearcă să-și folosească puterea și averile acumulate pentru a scăpa de răspundere penală.

Pentru a avea rezultate notabile în combaterea corupției, Direcția Națională Anticorupție, care este un organ de urmărire penală specializat în combaterea faptelor de mare corupție, trebuie sesizată de instituțiile statului în toate cazurile când acestea dețin date și informații privind săvârșirea unor fapte de corupție.

Numai cooperarea dintre instituțiile statului poate duce la creșterea eficienței activității de urmărire penală, Direcția Naționala Anticorupție nefiind în măsură să combată singur, cu bune rezultate, fenomenul corupției..

5.2. Rezultatele obținute în activitatea de urmărire penală conform datelor statistice

In funcție de domeniul de activitate, în cadrul Programului Național de Combatere a Corupției, se face distincție între corupția administrativă, din justiție, corupția politică și cea economică.

Tab.l Corupția administrativă

Din examinarea dosarelor soluționate de la înființare și până în prezent a rezultat că unele infracțiuni de corupție sau conexe infracțiunilor de corupție s-au săvârșit, în condiții sau din cauza:

licitațiilor trucate (metoda „mâini moarte”), prin participarea, alături de ofertantul interesat, a altor societăți, în conivență;

neîndeplinirii obligațiilor legale privind publicitatea, în cazul achizițiilor, înlăturându-se, astfel, posibilitatea participării în mod competitiv a oricărui alt ofertant;

atribuirii contractelor de achiziții la un preț mai mic, pentru a se crea iluzia legalității acestor operațiuni, ca apoi, prin întocmirea de acte adiționale, prețurile sau tarifele să fie mărite;

ocolirii licitațiilor, prin fragmentarea valorii de achiziție, sub valoarea impusă de lege pentru organizarea de licitații;

achiziționării de bunuri de la intermediari, la prețuri ce conțineau adaosuri comerciale mari, fiind înlăturați producătorii sau importatorii direcți;

efectuării de plăți de către achizitori, în contul unor furnizori, fără ca bunurile contractate să fi fost livrate ori să fi fost date în contul unor lucrări și servicii executate.

Lipsa unui statut clar al proprietății a favorizat, de asemenea, extinderea corupției, într-o perioadă în care România se află în plin proces de tranziție.

Direcția Națională Anticorupție, ca parchet specializat în combaterea infracțiunilor de corupție, a acționat cu fermitate pentru realizarea investigațiilor, stabilirea faptelor, identificarea autorilor, efectuarea urmăririi penale și soluționarea cu celeritate a tuturor cauzelor de corupție de competența sa, potrivit legii.

Au fost aplicate întocmai noile dispoziții ale Codului de procedură penală și Constituției României cu privire la reținerea, arestarea învinuiților și inculpaților, efectuarea perchezițiilor e.t.c., respectându-se prevederile legale referitoare la dreptul la apărare, garanțiile procesuale, prezumția de nevinovăție și tratamentul uman aplicat celor cercetați. Concomitent cu activitatea de consolidare a structurii, de selectare a personalului și de formare a unor echipe eficiente, Direcția Națională Anticorupție a realizat acțiuni operative complexe, unele finalizate cu surprinderea în flagrant a unor persoane având funcții importante, care au săvârșit infracțiuni grave de corupție.

Având în vedere că fenomenul corupției, în special al marii corupții, are un impact direct asupra dezvoltării economice și sociale, că distruge beneficiile potențiale ale pieței libere, distorsionează regulile economiei de piață și diminuează capacitatea organismelor statului în prevenirea și combaterea acestuia, a fost creat un cadru eficient de monitorizare operativă a zonelor și sectoarelor de activitate cu potențial criminogen în materia corupției, s-au identificat sursele de informații, care au fost verificate cu atenție, pentru declanșarea investigațiilor penale.

Au fost evidențiate legăturile existente între criminalitatea organizată și corupție.

Structurile criminalității organizate utilizau corupția ca mijloc de asigurare a protecției activității lor ilicite, ascunzând sumele de bani astfel obținute, cu ajutorul unor complicate scheme financiare de spălare a banilor.

5.3. Combaterea infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene

Prin ordin al procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție, a fost înființat, în cadrul Secției de combatere a corupției, Serviciul de combatere a infracțiunilor de corupție împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene, care este specializat în anchete și operațiuni de monitorizare și investigare a infracțiunilor comise împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene, prevăzute în Secțiunea 41 a Capitolului 3 din Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare.

Serviciul (alcătuit din 3 procurori, 5 ofițeri de poliție și 3 grefieri) a efectuat urmărirea penală în cauzele privind infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene, prevăzute în Legea nr.78/2000, a făcut investigații în legătură cu modul de utilizare a resurselor financiare constituite, precum și cu privire la activitatea structurilor cu atribuții de gestionare a contribuțiilor financiare ale Comunităților Europene, și a aplicat măsuri asigurătorii pentru recuperarea prejudiciilor.

La solicitarea O.L.A.F., procurorul șef al serviciului a fost desemnat, prin Ordinul nr.68/2004 al procurorului șef departament, să realizeze activitățile specifice coordonatorilor de training în domeniul protecției intereselor financiare ale Comunităților Europene.

Anual se efectuează o evaluare a necesarului de training, care se comunică instituțiilor europene.

În anul 2005, procurori, ofițeri de poliție judiciară și specialiști au participat la programe de perfecționare și la stagii de pregătire/instruire în domeniul luptei antifraudă, organizate de către O.L.A.F., în Slovacia, Estonia, Letonia și Belgia.

Departamentul pentru Luptă Antifraudă din cadrul Guvernului României și Direcția Naționala Anticorupție au perfectat un protocol de colaborare, care asigură o mai bună cooperare interinstituțională, în vederea protecției efective a intereselor financiare ale Uniunii Europene în România.

S-au pus bazele unei metodologii de investigare a unor fapte de corupție ori conexe acestora, prevăzute de Legea nr.78/2000, în legătură cu obținerea și utilizarea de fonduri din bugetul general al Comunităților Europene, în funcție de tipul programului de finanțare (PHARE, ISPA, SAPARD, programe comunitare).

Urmare modificării și completării art.13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.43/2002 prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 134/2005, modificată și completată, Direcția Națională Anticorupție este competentă să efectueze urmărirea penală în toate cauzele privind infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene (indiferent de calitatea persoanelor și de valoarea pagubei).

În anul 2005, Serviciul de combatere a infracțiunilor de corupție împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene a efectuat urmărirea penală în 43 de cauze, din care a soluționat 19 (5 cauze cu 7 inculpați, prin rechizitoriu, iar 14, cu soluții de netrimitere în judecată).

Astfel, spre exemplu, în dosarul nr.200/P/2004, prin rechizitoriul din 4 iulie 2005, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei Țepoi Magda (președinte al Camerei de Comerț a Regiunii Unu Nord – Est România), pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.20 C.pen. raportat la art.181 alin.(l) și (3) și art.182 alin.(l) și (2) din Legea nr.78/2000.

S-a reținut că inculpata, în calitate de responsabilă pentru implementarea Proiectului „Dezvoltarea resurselor umane în contextul restructurării industriale”, din cadrul Programului „PHARE 2000” finanțat de Comunitatea Europeană, a prezentat documente cu conținut incomplet și inexact, în scopul obținerii sumei de 52.931,2 euro, reprezentând fonduri PHARE, finanțate din bugetul general al Comunităților Europene.

De asemenea, inculpata, pe parcursul perioadei iunie 2003 – aprilie 2004, a schimbat, în mod repetat, destinația fondului alocat de Ministerul Integrării Europene pentru implementarea proiectului, până la concurența sumei de 132.991,73 euro, obținute din bugetul general al Comunităților Europene.

În toate cauzele în care s-au întocmit rechizitorii, au fost luate măsuri asigurătorii, pentru recuperarea prejudiciilor cauzate de inculpați, prin activitatea infracțională desfășurată.

Dosarele serviciului s-au format ca urmare a sesizărilor din oficiu, a sesizărilor O.L.A.F. și ale Departamentului pentru Luptă Antifraudă, precum și a materialelor provenite de la serviciile de informații, de la Agenția SAPARD din cadrul Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, de la Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Integrării Europene.

S-a realizat o bună colaborare cu Direcția de Operațiuni și Investigații din cadrul O.L.A.F., procurorii Direcției Naționale Anticorupție întâlnindu-se cu investigatorii acestei instituții europene pentru realizarea unui schimb util de informații, în scopul soluționării cu celeritate a dosarelor având ca obiect deturnarea de fonduri externe.

Conform Strategiei naționale de luptă antifraudă pentru protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene în România, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr.793/2005, Direcția Națională Anticorupție va fi conectat la Sistemul Informatic Antifraudă (A.F.I.S.) al Comisiei Europene, pentru facilitarea cooperării internaționale în domeniul combaterii fraudei, precum și pentru asigurarea unui schimb rapid de informații între instituțiile implicate în derularea, implementarea și monitorizarea utilizării fondurilor de preaderare, structurale și de coeziune.

5.4. Angajamentele României pentru aderarea la Uniunea Europeană și măsurile luate de Direcția Națională Anticorupție

În contextul negocierilor purtate de România cu Comisia Europeană, pe Capitolul 24 „Justiție și Afaceri Interne”, lupta împotriva corupției a fost unul din subiectele sensibile care au fost urmărite îndeaproape și cu un interes aparte de forurile europene, închiderea acestui capitol a fost condiționată de introducerea unei clauze de salvgardare speciale pentru România, care poate duce la amânarea aderării României la Uniunea Europeană, în cazul constatării unor deficiențe serioase în îndeplinirea vreunuia din cele 7 angajamente menționate în Documentul de Poziție Comună al Uniunii Europene.

Unul din cele 7 angajamente vizează accelerarea luptei împotriva corupției, cu precădere a corupției la nivel înalt.

Clauza, mai sus-menționată, a fost preluată în Tratatul de Aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană, semnat la Luxemburg la 25 aprilie 2005.

În vederea îndeplinirii angajamentelor de către România, Comisia Europeană a elaborat, la începutul anului 2005, un mecanism de monitorizare, care se referea la:

– angajamentele rezultate din negocierile de aderare, precum și măsurile luate de autoritățile române, care comunică periodic Comisiei Europene, Consiliului European și statelor membre (menționate în tabelul de monitorizare);

– transmiterea, Consiliului European, a unor rapoarte semestriale privind măsurile luate pentru îndeplinirea angajamentelor de către autoritățile române;

– trimiterea în România a unor misiuni de evaluare (peer reviews), generale sau tematice, pe domenii de activitate, inclusiv în legătură cu combaterea corupției, pentru verificarea în situ a informațiilor transmise prin rapoarte.

În cursul anului 2005, Direcția Națională Anticorupție a urmărit îndeplinirea angajamentelor asumate în procesul de pregătire a aderării la Uniunea Europeană și a recomandărilor conținute în rapoartele misiunilor de evaluare, comunicând periodic rezultatele obținute.

Documentul de Poziție și, subsecvent, Tratatul de Aderare au stabilit, în mod sintetic, pentru Direcția Națională Anticorupție, următoarele cerințe:

a) accelerarea considerabilă a luptei împotriva corupției și, în special, împotriva corupției la nivel înalt; aplicarea riguroasă a legislației anticorupție în vigoare; independența efectivă a D.N.A.; transmiterea anuală, începând cu noiembrie 2005, a unui Raport convingător privind activitatea Direcției Naționale Anticorupție în lupta împotriva corupției la nivel înalt (track record);

b) primirea, de către Direcția Națională Anticorupție, a resurselor financiare, umane și de formare profesională, precum și a echipamentului necesar, pentru a-și putea îndeplini atribuțiile prevăzute de lege.

Alte cerințe, vizând intensificarea și perfecționarea luptei împotriva corupției, au fost adresate deopotrivă atât Direcției Naționale Anticorupție, cât și celorlalte structuri cu competențe în lupta împotriva corupției, sau presupuneau măsuri guvernamentale ori legislative și aveau în vedere:

revizuirea procedurii penale, pentru a se asigura că toate cazurile de corupție vor fi rezolvate într-o manieră transparentă și rapidă, în vederea garantării unor sancțiuni adecvate, care să aibă un efect descurajant;

reducerea numărului de structuri cu competențe în prevenirea sau investigarea faptelor de corupție, în vederea evitării suprapunerilor;

obținerea de rezultate substanțiale în domeniul prevenirii și luptei împotriva corupției în administrația publică, în sistemul judiciar și în cadrul altor instituții publice;

asigurarea luptei eficiente împotriva corupției la nivel înalt, mai ales în cazul în care aceasta se află în conexiune cu crima organizată.

Misiunea de experți (peer review) în domeniul „Justiției și Afacerilor Interne”, care a evaluat D.N.A. a apreciat, pe de o parte, caracterul specializat și vizibilitatea puternică a Directiei Naționale Anticorupție și a făcut o serie de observații critice și recomandări privind eficiența activității sale, de combatere a corupției, precum și independența sa investigativă.

Pentru îndeplinirea angajamentelor, în legătură cu activitatea Direcției Naționale Anticorupție, au fost adoptate, pe de o parte, măsuri legislative și guvernamentale iar, pe de altă parte, au fost dispuse măsuri organizatorice, de către conducerea departamentului, în special în a doua parte a anului 2005.

Astfel, în cursul lunii septembrie 2005, conducerea Direcției Naționale Anticorupție a evaluat activitatea și conduita procurorilor și a celorlalte categorii de personal, care s-a finalizat cu revocarea unui număr de 15 procurori (din care, 1 procuror șef adjunct secție, 1 procuror șef serviciu, 4 procurori șefi servicii teritoriale) și 17 ofițeri de poliție judiciară.

O atenție deosebită a fost acordată numirii și promovării în funcții de procuror, ofițer de poliție judiciară, specialiști, precum și în alte funcții, a persoanelor cu o bună pregătire profesională și o conduită morală ireproșabilă, cu depline capacități de a lua decizii și de a-și asuma răspunderea.

S-au făcut numeroase propuneri de modificare a legislației, în special a Ordonanței de urgență a Guvernului nr.43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, care au fost promovate de Ministerul Justiției.

Au fost luate, de asemenea, măsuri ferme pentru efectuarea cu celeritate a urmăririi penale în cauzele de mare corupție, cu precădere în cele în care infracțiunile au fost săvârșite de înalți demnitari ori prin care au produs mari pagube avutului public.

În luna noiembrie 2005, respectându-se angajamentul prevăzut în Documentul de Poziție la Uniunea Europeană, D.N.A. a transmis Comisiei Europene un set de documente (track record) privind activitatea desfășurată în combaterea corupției la nivel înalt. Toate aceste aspecte au cântărit mult la încheierea raportului de monitorizare din luna mai 2006. Au fost evidențiate în special rezultatele obținute în ceea ce privește lupta împotriva spălării banilor. Conform rapoartelor, în anul 2005, 11 persoane au fost condamnate pentru spălare de bani, dintre care la două persoane condamnările sunt definitive. De asemenea, pe rolul instanțelor sunt în prezent 15 alte dosare, privind alți 39 de inculpați. Cu toate acestea, eficacitatea luptei împotriva spălării banilor, continuă să fie viciată de către corupție, crimă organizată și economie subterană. Încă lipsesc prevederi ale legislației secundare necesare implementării eficiente a legii de combatere a spălării banilor, nu constituie încă o practică cercetarea și condamnarea infracțiunii de spălare de bani ca o infracțiune independentă. În continuare este necesară o îmbunătățire a trak-record-ului de implementare a legislației de combatere a spălării banilor și a finanțării actelor de terorism, cu excepția sectorului bancar și a sectorului valorilor imobiliare. Sunt necesare resurse financiare suplimentare și expertiza, în special analiști financiari, în instituții relevante precum poliție, parchete și instanțe pentru o coordonare mai bună între entități în susținerea sistemului. De asemenea în ce privește lupta împotriva drogurilor, eforturile pentru reducerea ofertei de droguri s-au intensificat în perioada de raportare înregistrându-se o creștere a confiscărilor de 114% per total și cu 452% pentru drogurile de mare risc. De asemenea a crescut și numărul de traficanți de droguri condamnați. Punctul Național Focal are un personal suficient dar este necesară îmbunătățirea capacității manageriale, constituirea unei capacități administrative pentru toate instituțiile implicate în implementarea strategiei naționale antidrog este încă incompletă, în special în diferitele instituții implicate în reducerea ofertei și cererii de droguri. În ce privește lupta împotriva fraudei și corupției, România a sporit lupta împotriva corupției și, în mod particular, a crescut cantitatea și calitatea unor cercetări nepartizane în cazurile de corupție la nivel înalt. Legile anticorupție sunt implementate mult mai riguros. Eforturile de combatere a corupției și a comportamentului inadecvat din cadrul instituțiilor de aplicare a legii au fost intensificate. Direcția generală anticorupție este complet operațională la nivel central, iar procedura de angajare a personalului la nivel teritorial este în desfășurare. Pe parcursul anului 2005 un număr de aproximativ 770 de dosare referitoare la presupuse acte de corupție din cadrul politiei au fost inanitate Direcției Naționale Anticorupție, o creștere cu 133% față de 2004, și peste 7150 către alte parchete.

Astfel, în ceea ce privește lupta împotriva corupției la nivel înalt, noul constituit D.N.A. a înregistrat mai multe progrese în cele 7 luni de la constituire decât în anii precedenți. Autoritatea Națională a vămilor a adoptat un plan de acțiune pentru lupta împotriva corupției și în anul 2005 a înaintat 29 de dosare către parchete și a aplicat sancțiuni administrative în 195 de cazuri.

În continuare, cercetarea cazurilor de corupție la nivel înalt trebuie să se desfășoare fără impedimente, astfel încât nimeni să nu se perceapă mai presus de lege. În ceea ce urmează, punerea sub acuzare, judecarea, condamnarea și sentințele descurajatoare trebuie desfășurate într-o manieră susținută. România nu s-a aliniat încă în totalitate la prevederile celui de-al doilea Protocol al Convenției din 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunității și nu a introdus răspunderea penală a persoanei juridice. Per total, implementarea legislației existente în domeniul luptei împotriva corupției trebuie să devină mai eficientă și sistematică. A existat o opoziție în Parlament împotriva altor măsuri legislative suplimentare pentru combaterea corupției și corupția rămâne încă o problema larg răspândită în multe segmente ale societății. Eforturi crescute și concrete sunt necesare urgent în acest domeniu din partea tuturor instituțiilor de aplicare a legii și a membrilor sistemului judiciar.

România trebuie să urmărească în continuare obținerea de rezultate în lupta împotriva corupției la toate nivelurile; să prevină și să combată corupția din cadrul instituțiilor de aplicare a legii și să adopte legislația privind finanțarea partidelor politice, să existe posibilitatea verificării declarațiilor de avere și să introducă răspunderea penală a persoanelor juridice, domenii ce necesită acțiuni prompte în momentul de față pentru soluționarea la timp a deficiențelor pentru aderare.

5.5. Informarea publică și relațiile cu presa și si publicul

Corupția în mediul afacerilor publice se regăsește în DNA

Cunoașterea eforturilor reale și a realizărilor Direcției Naționale Anticorupție va îmbunătăți percepția opiniei publice cu privire la modul în care această instituție luptă contra marii corupții și a celei medii. Percepția opiniei publice legată de fenomenul corupției este influențată de experiențele personale și de cazurile prezentate de mass-media.

Există, însă, o contradicție intre percepția opiniei publice și criminalitatea reală.

„Corupția reală”, desemnând totalitatea infracțiunilor de acest gen, diferă de „corupția aparentă”, care se referă la infracțiunile descoperite, și de cea numită de criminologi „legală”, care indică totalitatea infracțiunilor pentru care s-au pronunțat hotărâri definitive de condamnare.

Diferența dintre criminalitatea reală și cea aparentă indică cifra neagră a criminalității. Cifra neagră a corupției este greu de cuantificat.

Opinia publică are informații cu privire la ceea ce denumim corupție aparentă (și numai o infimă parte din ceea ce se înscrie în cifra neagră o corupției).

Pentru a asigura o monitorizare eficientă a fenomenului corupției, la nivelul întregii țări, trebuie realizată o abordare complexă și multifactorială a acesteia, antrenând toate structurile cu atribuții în prevenirea și combaterea corupției, întrucât respectarea legii nu va putea fi impusă numai de structurile judiciare.

Prin intermediul relatărilor T.V. sau a articolelor de ziar, în care erau prezentate informații cu privire la existența și cursul unor cauze penale de răsunet prin persoanele implicate și consecințele avute, cetățenii au sesizat eforturile Direcției Naționale Anticorupție de a aduce la cunoștința opiniei publice cauzele, mecanismele și consecințele corupției.

Strategia Națională Anticorupție 2005-2007(S.N.A.) stabilește la punctul B Domenii prioritare și obiective, la cel de-al treilea obiectiv: campanii de informare și măsuri educative. Obiectivul vizează tocmai creșterea gradului de înțelegere a mecanismului corupției și stimularea unei atitudini civice anticorupție atât a cetățenilor adulți cât și a tinerilor. Se apreciază că, implementarea standardelor de performanță și integritate a administrației publice nu este posibilă decât cu ajutorul unui cetățean competent din punct de vedere civic, conștient de drepturile și îndatoririle sale, precum și de modalitățile practice de a le realiza. În acest sens, recomandarea Auditului independent asupra S.N.A. este tocmai derularea unor campanii de informare, în care să fie implicate organizațiile neguvernamentale. Sunt necesare campanii de conștientizare privind efectele devastatoare ale corupției la scară largă, cunoașterea codurilor de conduită ale funcționarilor publici, a conflictelor de interese și a incompatibilităților, precum și organizarea în scoli a cursurilor de educație civică anticorupție.

Capitolul VI. Activitatea de cooperare internațională în domeniul combaterii corupției

6.1. Cooperarea internațională și legătura cu instituții similare din alte state. Activități desfășurate în domeniul integrării europene

Serviciul de programe și cooperare internațională a desfășurat activități diversificate și multiple în domeniul cooperării internaționale, a schimbului de informații, a pregătirii și participării la unele reuniuni naționale și internaționale, a realizării unor acțiuni de documentare și protocol și a elaborării unor materiale privind evoluția și activitatea Direcției Naționale Anticorupție, pentru întocmirea unor rapoarte ale României în vederea integrării europene și euroatlantice. Activitatea de cooperare internațională poate fi structurată pe următoarele capitole:

pregătirea și derularea unor programe de asistență tehnică internațională (Phare și alte programe);

organizarea unor întâlniri ale procurorului general al Direcției Naționale Anticorupție cu oficialități străine;

organizarea deplasării în străinătate a unor procurori din Direcția Națională Anticorupție;

desfășurarea unor activități impuse de pregătirea României pentru integrare europeană.

– Conferințe privind „Mass-media – parteneri sau adversari în lupta împotriva corupției”

– Conferința privind „Ministerul Public European”

– Conferința privind „Puterea judecătorească și modelul Ministerului Public într-un stat de drept”, etc.

De asemenea, în această perioadă de timp s-a creat cadrul desfășurării programului de pregătire profesională a procurorilor, polițiștilor și specialiștilor din Direcția Națională Anticorupție. Astfel, dacă la începutul derulării programului au fost organizate 48 de seminarii care s-au adresat unui grup țintă mai larg: procurori, judecători de pe raza tuturor curților de apel din țară, polițiști și reprezentanți ai altor instituții cu competențe în domeniul luptei împotriva corupției (Curtea de Conturi, Corpul de control al primului ministru, Serviciul Român de Informații), restul de seminarii au fost adresate cu precădere membrilor Direcției Naționale Anticorupție. S-a stabilit un calendar de desfășurare a seminariilor precum și a stagiilor de pregătire în Spania. A fost stabilită tematica acestor seminarii urmărindu-se ca ele să aibă un caracter predominant operativ incluzând analiza unor cazuri practice și a metodelor de investigare a faptelor de corupție folosite de Parchetul Special Anticorupție din Spania.

Un loc important l-au ocupat acțiunile privind derularea Programului „PHARE RO 9910.05 Anticorupție” și pregătirea de noi programe PHARE, cele de cooperare cu Ambasada S.U.A. și ambasadele unor state europene (Marea Britanie, Franța, Belgia, Finlanda), precum și în legătură cu programele de cooperare cu parteneri din Germania și Italia.

De asemenea, au fost realizate activități privind întocmirea și prezentarea unor materiale referitoare la înființarea și activitatea Direcției Naționale Anticorupție (solicitate de Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Justiției, Ministerul Integrării Europene) și s-au organizat întâlniri de lucru și oficiale cu reprezentanții unor organisme internaționale și autorități judiciare, europene și americane. Cunoașterea dimensiunilor corupției în fiecare țară a făcut obiectul unor cercetări realizate de diferite organisme internaționale care, în final, au stabilit scări graduale sau topuri pentru contorizare acestui fenomen.

Exemplificăm, în acest sens, Barometrul global al corupției realizat de Transparency International, la data de 9 decembrie 2004, ca urmare a chestionării unui număr de 1039 persoane.

Conform acestui barometru, pe o scară de la 1 la 5 (cifra 5 având semnificația de „extrem de corupt”), indicele de percepție a corupției din mediul politic pentru România este 4,2.

În această materie, indicele cel mai scăzut îl are Turcia (4), iar cel mai mare, Bulgaria, Ucraina, Israel (4,3).

Corupția în justiție este cotată, în România, cu un indice de 4,1, față de Israel, cu 2,7 și față de Bulgaria și Macedonia, cu 4,3.

Corupția în vamă este apreciată, pentru România, cu 4,2, față de Franța, cu 2,7 și Bulgaria, cu 4,5.

Măsurându-se îngrijorarea determinată de corupția politică (indicele 4 reprezentând o cotă dominantă a fenomenului), România este notată cu 4, față de Grecia, cu 3,2 și față de Turcia, cu 3,8.

În România, conform acestui barometru, corupția mică sau administrativă a primit un indice de percepție de 3,4, la extreme regăsindu-se Israel, cu 3 și Turcia, cu 3,7.

Cuantificându-se impactul corupției asupra vieții politice, indicele României este de 3,4, la fel ca în Italia, Bulgaria, Letonia, situația sa fiind mai bună decât cea din Georgia (3,6), Israel (3,5), Grecia (3,5), Polonia (3,5), dar mai defavorabilă decât cea a Spaniei, Portugaliei și Germaniei (3,1).

Procentul celor care au declarat că au dat mită în ultimul an în România este de 25%, ca și în Ucraina.

În Bulgaria acest procent este de 6%, în Albania, de 30%, în Lituania și în Moldova (32%).

Prin activitatea desfășurată, Direcția Națională Anticorupție contribuie la descoperirea și tragerea la răspundere penală a persoanelor vinovate de comiterea unor infracțiuni incluse în ceea ce numim marea corupție și corupția medie.

După crearea acestei structuri specializate în lupta contra fenomenului corupției, situația României, privită prin prisma acestor barometre de opinie, s-a îmbunătățit mult.

Astfel, în 1997, în topul corupției realizat de Transparency International, România ocupa locul 16 din 52 de țări, cu nota 3,44, față de Nigeria, considerată ca fiind cea mai coruptă țară (indice – 1,76) în comparație cu Danemarca, țară care era cel mai puțin afectată de acest fenomen (9,94).

S-au întocmit și transmis materiale, conținând date privind constituirea, evoluția și activitatea Direcției Naționale Anticorupție, ministerelor integratoare de capitole de negocieri cu Uniunea Europeană, reprezentând contribuțiile Direcției Naționale Anticorupție la întocmirea următoarelor documente:

– Documentul de poziție al României pentru negocierea integrării în Uniunea Europeană, aferent capitolului 24 (Justiția și Afaceri Interne), documentul complementar și răspunsuri punctuale la solicitările de informații suplimentare formulate de Comisia Europeană;

– Documentul suport pentru Reuniunea Comisiei Parlamentare Mixte Uniunea Europeană – România;

– Planul de măsuri prioritare al Guvernului pentru integrarea europeană;

– Raportul asupra progreselor înregistrate în pregătirea pentru aderarea la Uniunea Europeană (octombrie 2003 – iunie 2004) și Addendum-ul acestuia (iunie 2004 – septembrie 2004);

– Documentul suport pentru desfășurarea celui de al X-lea Comitet de Asociere România – Uniunea Europeană, etc.

Capitolul VII. Concluzii și perspective

Fenomenul corupției caracterizează în special societățile în tranziție, care sunt mai vulnerabile și care trec printr-o stare de anomie, nefiind propriu numai societății românești.

Corupția are un impact direct asupra dezvoltării economice și sociale și distruge beneficiile economiei de piață liberă.

Regulile economiei de piață sunt distorsionate, iar societățile comerciale „licitează pe comision”, pentru a obține un contract economic profitabil.

Corupția presupune un acord ilicit, care are la bază un proces de negociere infracțională, pentru realizarea unor interese de natură economică în beneficiul părților, din care una are calitate de funcționar public.

Activitatea infracțională se desfășoară, în general, în condiții de clandestinitate și confidențialitate.

Capacitatea organismelor statului, cu atribuții în prevenirea și combaterea acestui fenomen, este diminuată, sub aspectul posibilității de a intra în posesia unor informații cu valoare operativă, în timp util, de caracterul ascuns, insidios al negocierii infracționale.

Pentru a asigura un cadru eficient de monitorizare operativă a zonelor și sectoarelor cu potențial criminogen în materia corupției, trebuie pornit de la identificarea surselor de informații și verificarea cu atenție a veridicității acestora, pentru declanșarea investigației penale.

Trecerea la economia de piață și descătușarea inițiativei private, pe fondul unei aparat birocratic învechit, au făcut ca fenomenul corupției să prolifereze într-o multitudine de noi domenii, cum sunt, spre exemplu, cele financiar-bancare, vamale, comerciale, al privatizării agenților economici cu capital de stat, etc.

De asemenea, corupția din Poliție, Justiție, Aparatul de Control al Statului a pus sub semnul întrebării capacitatea unor instituții publice de a participa în mod efectiv la lupta împotriva marii corupții.

Relațiile existente dintre criminalitatea organizată și corupție explică legătura puternică între infracțiunile scop și infracțiunile mijloc.

Astfel, de cele mai multe ori, structurile criminalității organizate utilizează corupția ca un mijloc de asigurare a protecției activităților ilicite.

Ascunderea sumelor de bani, provenite din actele de corupție, se face prin ingenioase inginerii financiare, prin spălarea banilor proveniți din actele și faptele de corupție.

Analizând fenomenul corupției, prin prisma numărului de persoane condamnate pentru astfel de infracțiuni, se constată, în mod paradoxal, că, deși numărul de condamnați a fost relativ mic, corupția a luat amploare și a pătruns cu ușurință în tot mai multe sectoare de activitate, fapt ce denotă incapacitatea organelor statului de a identifica la timp faptele de corupție și de a interveni, prin intermediul actului de justiție, pentru contracararea acestora.

Autodenunțul, ca formă de sesizare a organelor judiciare, apare din ce în ce mai rar și, întotdeauna, în spatele acestuia stă un interes al autodenunțătorului, în cele mai multe cazuri determinat de faptul că funcționarul public nu și-a îndeplinit obligația ilicită asumată.

Dinamica luptei anticorupție trebuie să vizeze componenta acțională, operativă, și nu numai aspectele de ordin teoretic, de evaluare.

Corupția constituie o amenințare pentru democrație, pentru supremația dreptului, a echității sociale și a justiției, erodând principiile unei administrații eficiente, subminând economia de piață și punând în pericol stabilitatea instituțiilor statului.

Societatea românească este atinsă grav de acest flagel, care merge mână în mână cu birocrația și goana nebunească după avere și putere, obținute pe orice căi și prin orice mijloace, și care afectează grav funcționarea democratică a statului, lovind în instituțiile sale și, în cele din urmă, în populație și în omul cinstit.

Aria tot mai largă, complexitatea și continua diversificare a formelor de manifestare a acestui fenomen, împreună cu tendințele de globalizare, impun abordarea științifică și sistematică a cauzelor, a surselor criminogene și a efectelor criminalității.

Manifestarea necontrolată a corupției sufocă dezvoltarea economică (prin periclitarea dezvoltării și funcționării corecte a pieței), putând submina chiar legitimitatea politică.

A devenit, astfel, din ce în ce mai dificil pentru administrație, să rezolve problemele curente, sociale sau economice, prin normele existente.

Fenomenul corupției este cvasiinstituționalizat, astfel încât acesta nu se poate combate luptând pur și simplu împotriva lui, oricâte instituții noi s-ar înființa.

Premisa de la care trebuie să se plece, în stoparea și diminuarea faptelor de corupție, constă în obținerea unei stabilități economice, consolidarea unei economii funcționale de piață și democratizarea întregii vieți sociale.

Una dintre principalele cauze ale prezenței și perpetuării corupției, mai ales în justiție, este lipsa unui cadru legislativ, coerent și stabil, magistrații fiind confruntați cu un volum foarte mare de cauze, în care sunt incidente prevederile mai multor legi, conținând dispoziții confuze și chiar contradictorii, neclare și fără rigoare juridică.

Deși asistăm la o tendință evidentă de descentralizare, pe termen mediu, se observă însă și presiuni de concentrare și centralizare a deciziei, care încalcă principiul separației între cei care stabilesc regulile de joc și cei care îl practică, iar acest lucru se întâmplă în cadrul aceleiași puteri în stat.

Unele ministere au devenit veritabili agenți economici sau adevărate companii naționale. în subordinea, coordonarea și sub autoritatea acestora au fost trecute liste întregi de societăți comerciale, companii naționale, regii autonome, agenții etc, cu finanțare încrucișată, de la buget și extrabugetară. Aceste ministere patronează achiziții, importuri, distribuție, producție și servicii, pe baza unor comenzi de stat.

Cauza principală a corupției în România este de ordin moral. Ea nu rezidă doar în nivelul de trai scăzut.

Marea corupție, ca principal factor de risc pentru securitatea națională, este un serios semnal de alarmă.

Un sector cu potențial criminogen este cel bugetar, în special în domeniul utilizării fondurilor și alocațiilor bugetare, unde se pot efectua achiziții publice de produse, lucrări și servicii la prețuri și tarife mult superioare față de valoarea de piață, sau se pot direcționa preferențial achizițiile publice către societăți comerciale ai căror ordonatori de credite sau organizatori de licitații sunt interesați, în mod direct sau indirect.

Pe de altă parte, combaterea fenomenului social al corupției este indisolubil legată de prevenirea acestuia.

O strategie eficientă împotriva corupției are la bază prioritatea activităților de prevenire față de cele de reprimare, deoarece acestea din urmă presupun o contaminare preexistentă a mediului social, precum și acțiuni complexe și îndelungate, cu costuri mari și rezultate graduale.

Astfel, corupția a fost și poate fi limitată, în continuare, mai ales prin măsuri cu caracter social, economic și politic. De asemenea, măsuri pentru consolidarea economiei de piață funcționale, asigurarea stabilității instituțiilor publice, adoptarea unei legislații coerente și complete pot contribui la consolidarea stării de legalitate.

Am putea exemplifica prin situația notarilor publici din România, domeniu în care, chiar de la început, statutul a fost acela al unei funcții autonome, iar activitatea a fost organizată în cadrul birourilor notarilor publici. Din această cauză, de la înființarea sa și până în prezent, Direcția Națională Anticorupție nu a dispus trimiterea în judecată a vreunui notar public.

Conform legislației specifice, Direcția Națională Anticorupție are atribuții privind efectuarea de studii referitoare la cauzele care generează și condițiile care favorizează corupția, fără a avea, însă, la dispoziție instrumentele legale specializate în acest scop. De aceea, în perioada următoare, în cadrul Direcției Naționale Anticorupție se urmărește înființarea unui compartiment pentru prevenirea corupției, care să dispună de personalul necesar (specialiști în criminologie și sociologie) și care, pe baza datelor criminologice rezultate din activitatea de urmărire penală, să prezinte, conform legii, propuneri concrete în vederea eliminării cauzelor care generează și a condițiilor care favorizează corupția, precum și pentru perfecționarea legislației în domeniu.

Fenomenul corupției este universal și nu este propriu numai societății românești. El caracterizează în mod special societățile în tranziție, care sunt mai vulnerabile.

Corupția din aparatul de stat creează dificultăți capacității instituțiilor de a participa efectiv la lupta împotriva corupției.

Evaluând statistic starea infracțională ce ține de domeniul corupției constatăm, în mod paradoxal, că deși numărul de condamnați este relativ mic, fenomenul corupției ia amploare și pătrunde cu ușurință în tot mai multe sectoare sociale.

Pentru a monitoriza eficient corupția la nivelul întregii țări trebuie să realizăm o abordare multifactoriaiă, cuprinzând pentru aceasta capacitatea și competențele tuturor structurilor de stat cu atribuții în domeniu.

Sectoarele cele mai grav afectate de fenomenul corupției, așa cum rezultă din baza de date a structurilor anticorupție sunt: Administrația Publică, Direcția Generală a Vămilor, Grada Financiară, mediul de afaceri, poliția, autoritatea judecătorească.

Din această cauză cooperarea între Direcția Națională Anticorupție și unele din structurile menționate nu este operațional. Cu toate acestea, Direcția Națională Anticorupție a decis să inițieze într-o perspectivă apropiată ample operațiuni anticorupție, bine fundamentate și care să implice participarea tuturor instituțiilor statului cu atribuții în prevenirea și combaterea acestui fenomen.

O direcție importantă a activității procurorilor din structurile anticorupție o va constitui, ca și până în prezent, luarea, în toate cauzele penale aflate în lucru, a măsurilor asigurătorii, în vederea recuperării prejudiciilor cauzate sau confiscării bunurilor și valorilor rezultate în urma comiterii de infracțiuni.

Activitatea de cooperare internațională se va axa în continuare pe pregătirea și derularea unor programe de asistență tehnică internațională, organizarea unor întâlniri cu oficialități străine, deplasarea în străinătate a unor procurori din structurile anticorupție, cât și desfășurarea unor activități, impuse de pregătirea României pentru integrarea europeană.

Pentru temperarea corupției, care poate afecta chiar siguranța națională a României, trebuie să se asigure în primul rând o stabilitate economică, să se consolideze o economie funcțională de piață, să se realizeze integral Planul național de luptă împotriva corupției, să se democratizeze întreaga viață socială.

Putem afirma cu certitudine că deși corupția este în acest moment un fenomen organizat, specializat și profesionalizat, statul a creat instrumentele necesare pentru o acțiune fermă, de prevenire și combatere a acestor fapte.

Evaluarea dinamicii fenomenului infracțional în materia corupției constata că, modul de operare, metodele și mijloacele de autoprotecție pe care funcționarii publici coruptibili le utilizează pentru a-și continua nestingheriți activitatea de obținere de venituri ilicite, se schimbă de la o zi la alta în funcție de metodele de investigare utilizate de anchetatorii Direcției Naționale Anticorupție. Acest aspect relevă dificultatea sarcinilor care revin D.N.A., și evidențiază totodată faptul că în general în România corupția a devenit un fenomen aproape sistemic, în care sunt implicați indivizi cu legături strânse de complicitate, tăinuire și acoperire reciprocă, în scopul satisfacerii unor interese materiale.

Pentru a aborda o strategie optimă, tactici și tehnici moderne de monitorizare și investigare a cauzelor de corupție, Direcția Națională Anticorupție are în vedere crearea și perfecționarea într-o perioadă cat mai scurtă de timp a infrastructurii investigative proprii, constând în:

Dezvoltarea bazei de date organizată pe criterii de selecție operativă a datelor și informațiilor înglobate în sistem;

Accesul rapid la datele stocate în evidențele Registrului Comerțului; Evidența informatizată a persoanei; Administrația financiară; Direcția Generală a Vămilor, Poliția de Frontieră;

Stabilirea unor proceduri de verificare rapidă în. condițiile legii a datelor și informațiilor protejate de secretul bancar;

Constituirea unui sistem de evidență M.Op. (modul de operare) – bazat pe informații certificate, care relevă modul de operare, întinderea rețelelor infracționale, a legăturilor dintre membrii acestora precum și persoanele de sprijin care le pot oferi protecție prin presiuni sau intervenții asupra organelor judiciare;

Determinarea rapidă a sistemului folosit pentru reciclarea banilor proveniți din acte și fapte de corupție și a bunurilor achiziționate cu acești bani.

Cum în legislația românească nu există o definire a noțiunii de corupție și nici o reglementare de sine stătătoare a infracțiunilor de corupție se impune o reglementare distinctă a faptelor de corupție, cu instituirea unor măsuri adecvate de prevenire și combatere a tuturor faptelor ce se pot circumscrie noțiunii de corupție.

În concluzie, pentru a-și atinge scopurile, ofensiva împotriva corupției trebuie să se desfășoare concomitent în mai multe planuri. În primul rând ea implică depistarea și cercetarea faptelor de corupție care constituie infracțiuni precum și a faptelor care fără a fi o infracțiune de corupție, constituie fapte penale ce pot constitui premise ale corupției sau pot ascunde fapte de corupție – respectiv exercitarea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu sau implicarea interesului personal în exercițiul funcției. Simultan, prin mijloace de ordin administrativ, normativ, disciplinar, trebuie asigurat un cadru care să reducă oportunitățile de săvârșire a unor fapte de corupție cu caracter penal sau nepenal. Dacă prima cauză a corupției o reprezintă carențele cadrului instituțional și normativ, a doua cauză – cu un caracter dinamic, o constituie implicarea interesului personal și exercitarea abuzivă a atribuțiilor de către funcționarii publici. Măsurile de ordin preventiv acționează asupra ambelor laturi a surse corupției, pe când justiția, sancționează persoana care a săvârșit o infracțiune de corupție. Cheia luptei anticorupție este deci îmbinarea măsurilor preventive cu cele represiv penale, căci represiunea fără prevenție nu are finalitate iar prevenția fără represiune rămâne fără eficiență.

Investigarea corupției, în mod științific trebuie sa urmărească stabilirea complexului criminogen care alimentează creșterea fenomenului, a factorilor de risc și oportunităților care determină și favorizează săvârșirea acestor infracțiuni și evidențierea soluțiilor de control:

identificarea punctelor de vulnerabilitate în domeniile esențiale ale vieții economice și sociale;

evaluarea instrumentelor legale actuale, de prevenire a eficienței și adaptabilității lor;

evaluarea periodică a dimensiunii și complexității fenomenului corupției, prin integrarea corelată, a datelor statistice, a anchetelor de victimizare și sondajelor de percepție.

Apreciem ca esențială și indispensabilă utilizarea unei viziuni științifice coerente care să orienteze măsurile de control a corupției, atât de natură preventivă cât și cele represive. Astfel se pot nu numai alege cele mai adecvate instrumente preventive, dar eficiența acțiunii lor poate fi verificată cu o anume precizie.

Articularea aspectului represiv și a celui preventiv, indiferent de forma și nivelul social de manifestare a corupției, credem că este singura posibilitate de a introduce bazele unui control adecvat al acestui fenomen.