Metode de Predare Invatare a Basmului In Ciclul Liceal

„Orice metodă pedagogică rezultă din întâlnirea mai multor factori și, din acest punct de vedere, educația va rămâne mereu o artă: arta de a adapta, la o situație precisă, indicațiile generale date de cărțile de metodologie.”

Gaston Mialaret

Ansamblul de strategii prin care se poate ajunge la obținerea unor rezultate noi care să asigure perfecționarea și optimizarea acțiunii educaționale este numită metodă. Ea este determinată de realitatea obiectivă și are un caracter gnoseologic.în cadrul oricărei metode se realizează o îmbinare între cunoașterea realității și orientarea subiectului în veverea realizării acestei cunoașteri. Astfel, metoda capătă un sens operațional conducându-ne spre descoperirea unor realități noi. Metoda înclude un ansamblu de recomandări, unele de ordin general, altele de ordin special care au menirea de a imprima, din interior, un anumit sens, demersului științific.

Predarea texului literar în liceu a devenit în ultimii ani o provocare pentru profesorii interesați în mod real de formarea competențelor unui lector avizat la elevii pe care îi pregătesc. În această discuție este necesar să pornim chiar de la definirea rolului de mentor al profesorului. Un discipol care, sub îndrumarea abilă a unui mentor, să devină un lector avizat, iată unul dintre dezideratele pe care o nouă, posibilă abordare curriculară ar trebui să îl pună în centrul paradigmei sale. Actuala programă de liceu vorbește despre finalitățile disciplinei limba și literatura română în termenii competențelor, ai atitudinilor, priceperilor și deprinderilor, însă simpla lor enunțare ne pune în fața unor bariere greu de surmontat în încercarea de a depăși granița disciplinarității în abordarea basmului. Textul literar va rămâne un simplu pretext pentru formarea unor minime competențe privind utilizarea corectă și adecvată a limbii române în comunicare.

Întreaga personalitate a copilului este antrenată în procesul învățării, solicitând efort din partea acestuia pentru învingerea unor obstacole interioare și exterioare.

Etimologic, termenul metodă provine din grecescul „methodos”, care înseamnă „drum spre”. Metodele de învățământ pot fi definite ca modalități de acțiune cu ajutorul cărora, elevii, în mod independent sau sub îndrumarea profesorului, își însușesc cunoștințe, își formează priceperi și deprinderi, aptitudini, atitudini, concepția despre lume și viață.

Am constatat că în încercarea de a contura o imagine de ansamblu asupra procesului de învățământ prin articularea tuturor aspectelor și comportamentelor sale, am descoperit că ele gravitează în jurul relației dintre cei doi poli, profesorul și elevul, adică predare și învățare. Esența procesului de învățământ constă în declanșarea și funcționarea optimă a dialogului dintre cei doi poli dar cunoașterea mecanismului său de funționare devine posibilă numai ca urmare a unei viziuni interdisciplinare în interpretarea sa.

Abordarea disciplinară cuprinde competențele de analiză a textului literar: structură, compoziție, construcția personajului, particularități ale stilului autorului, relația basm folcloric – basm cult dar, în egală măsură, aici facem apel și la metode și procedee: analiza de text, conversția euristică, lectura explicativă, caracterizarea de personaj, analiza stilistică etc. Privită în ansamblu, evaluarea formativă transformă acțiunea de evaluare din proces predominant constatativ în unul diagnostic, de susținere a învățării, dintr-o evaluare globală, în una nuanțată, din acțiune adăugată activității didactice, în proces constructiv al acestuia.

Pentru că școala are ca scop principal pregătirea pentru viață, activitatea prin cooperare reprezintă o alternativă fiabilă, deoarece se asigură o relație deschisă între parteneri, dezvoltă atitudini și comportamente bazate pe încredere, favorizând formarea atitudinii pozitive față de învățare. Munca în echipă are efecte semnificative asupra personalității elevilor, prezența partenerilor de interacțiune constituind un stimulent intelectual și un declanșator al schimbului de opinii și informații. Soluțiile emise pot suferi în cadrul grupului îmbunătățiri și ajustări, analiza critică dezvoltând capacitățile autoevaluative ale participanților. Productivitatea sporită pe unitatea de timp, apreciată prin numărul de dificultăți rezolvate și după gradul lor de complexitate, recomandă folosirea strategiilor de învățare prin cooperare în clasă. La acest fapt se adaugă și calitatea deosebită a răspunsurilor, instalarea unui climat motivant de lucru, caracterizat printr-o tensiune crescută pentru finalizarea sarcinii comune. Învățarea prin cooperare valorizează schimburile intelectuale și verbale și mizează pe o logică a învățării care ține cont de opiniile celorlalți.

Prima întrebare care apare în mod firesce firesc este de ce se studiază literatura în școală, ce ținte se urmăresc prin literatură. Am constatat că programele actuale propun o schimbare de viziune. Aceasta se reflectă și în studiul literaturii. Nu se mai pune accent pe cunoștințele despre literatură, despre anumite texte, ci pe formarea unor competențe/abilități de receptare a unor texte diferite și de practicare a diverse tipuri de lectură: lectura de informare: cea care îi ajută pe elevi să găsească informații specifice unor domenii de cunoaștere diverse sau privitoare la realitatea cotidiană, lectura de plăcere: cea pe care o savurează în timpul liber, lectura instituționalizată: cea realizată de critici sau istorici literari sau cea propusă de școală. Relația profesor-elev este cea care concentrează și oferă valențe educative sporite tehnologiei didactice. Acestea depind în mod hotărâtor de atitudinea profesorului față de conduita elevilor creativi. Se recunoaște că această conduită se desfășoară spontan, necontrolat și aleatoriu, de fiecare dată cu manifestări inedite și răspunsuri originale, lăsând impresia unui nonconformism. Răspunsurile și reacțiile sunt, de regulă, altele decât cele anticipate și pretinse de profesor. Nu întâmplător intervențiile profesorului sunt predominant coercitive și inhibitive, în contradicție cu cerințele stimulării creativității.

Profesorul creativ oferă posibilitatea elevilor de a-și spune părerea într-o atmosferă neautoritară, promovând o atitudine deschisă, prietenoasă, elastică, pozitivă și receptivă, apreciind ideile bune ale elevilor și neridiculizând nereușitele. El îngăduie elevului să-și manifeste curiozitatea, indecizia, interesul pentru schimbul de informații. Climatul spornic de lucru este facilitat de faptul că profesorul tratează de fiecare dată întrebările elevilor cu interes, respectă opiniile celorlalți, întărește constant convingerea elevilor că pot emite idei valoroase, antrenându-i în procesul de evaluare, comunicându-le criteriile de evaluare și oferindu-le timpul necesar exersării propriilor capacități. Procedeele didactice reprezintă operațiile care sprijină eficientizarea metodelor alese de profesor în diferite situații concrete. Procedeul didactic reprezintă o secvență a metodei, un simplu detaliu, o tehnică mai limitată de acțiune, o componentă sau chiar o particularizare a metodei.

În plus, școala are menirea de a-i ajuta pe elevi să-și formeze gustul și interesul pentru lectură, să stimuleze gândirea autonomă, reflexivă și critică a elevilor în raport cu textul. În fond, ținta finală a studiului literaturii în școală este de a forma cititori activi pe tot parcursul vieții.

În acest sens, prin studiul literaturii în școală, elevii ar putea să înțeleagă mai bine lumea și să se înțeleagă în altă lumină pe ei înșiși, ar putea să-și formeze repere culturale și estetice și să valorizeze arta ca pe o formă de comunicare și de cunoaștere care-i ajută să-și dezvolte propria personalitate.

Scenariul didactic pentru o lecție cuprinde datele generale privind clasa, obiectul de studiu, tema lecției și tipul acesteia, obiectivele, competențele și modalitățile de captere a atenției elevilor dar și date privind secvențele instruirii: conținuturile necesare atingerii obiectivelor, forma de activitate utilizată, metodele și mijloacele de învățământ, aplicațiile menite să asigure înțelegerea noilor cunoștințe și deprinderile de realizare a transferului, modalitățile de realizare a feedback-ului și a evaluării. Informațiile privind sarcinile de învățare sunt stabilite pentru munca independentă a elevilor în afara clasei, temele pentru acasă, bibliografia etc.

Metodele de evaluare se referă la căile alese pentru evaluare în timp ce tehnicile reprezintă moduri concrete de execuție a acțiunilor evaluative. Termenul generic de metode și tehnici de evaluare cuprinde metodele utilizate în verificarea propriu-zisă, metodele folosite în măsurare-notare, metodele utilizate în interpretare-apreciere, metode care declanșează autoevaluarea la elevi. Educația este unul dintre fenomenele care au apărut odată cu societate umană, suferind pe parcursul evoluției sale, modificări importante. Educația este chemată să formeze personalități ușor adaptabile la nou, create și responsabile.

Faptul că programele actuale sunt puse sub semnul comunicării are drept consecință conceperea lecturii atât ca act de cunoaștere, cât și ca act de comunicare, lectura însemnând dialog al cititorului cu textul, participare activă la procesul de reconstruire a sensurilor. Astfel, competențele specifice privind receptarea textului se subsumează competenței generale de receptare a mesajelor scrise și ele sînt orientate prioritar spre ceea ce, în didactica de specialitate, se numește reading for meaning (a citi pentru a înțelege). Pe de altă parte, și activitățile de producere a mesajelor orale și scrise pe marginea textelor discutate în clasă au o pondere importantă în cadrul orelor de literatură, pentru că ele dau seama despre nivelul capacităților de înțelegere, analiză și interpretare ale fiecărui elev.

Metodologia didactică formează un sistem mai mult sau mai puțin coerent, realizat prin stratificarea și cumularea mai multor metode, atât pe axa evoluției istorice, cât și pe plan sincronic, metode care se corelează, se prelungesc unele în altele și se completează reciproc.

Metodica limbii și literaturii române ne oferă o fundamentare teoretică și un sistem de precepte practice moderne proprii predării și însușirii cunoștințelor. Metodologia limbii și literaturii române se îmbogățește mereu pe baza generalizării practicii școlare. Profesorul poate fi și un cercetător al problemelor legate de studiul obiectului său în școală. ,,Am cunoscut, afirma T. Vianu, profesori corecți, care, în timpul unei cariere întregi, n-au putut aduce nimic nou în disciplina predată de ei. Singura preocupare a acestora era să asimileze timeinic cunoștințele unui domeniu, la un nivel oarecare al specializării, să le clarifice și să le sistematizeze mai întâi pentru ei însuși, în scopul de a le înfățișa apoi elevilor sau studenților. Mărturisesc că un astfel de tip profesional îmi inspiră stimă, deși limitarea lui este evidentă.”

Activitatea instructiv-educativă se desfășoară în baza unor finalități, este pusă în practică prin intermediul unui sistem de metode și procedee, apelează la o serie de mijloace tehnice de realizare, iar rezultatele sunt verificate și evaluate prin strategii specifice. Curriculum-ul școlar integrează toate aceste componente, dintre care o poziție centrală revine metodelor care fac posibilă atingerea finalităților educaționale.

Școala viitorului va fi cu siguranță o școală cibernetizată, un laborator “viu” al calculatoarelor, interdisciplinară, care va pregăti pe copii de timpuriu să devină rezolvatori de probleme, creatori de nou și capabili să ia decizii optime în întâmpinarea situațiilor tot mai neobișnuite și inedite ale vieții sociale actuale și de perspectivă.

Clasificarea metodelor didactice este încă o problemă controversată, atât în legătură cu stabilirea criteriilor clasificării, cât și în raport cu apartenența metodelor la anumite clase, problematica taxonomiei rămâne încă deschisă. Se poate face observația conform căreia există simultan mai multe clasificări ce pot fi destul de operante în circumstanțe bine stabilite, dar criteriile de clasificare nu sunt absolute, iar încadrarea unei metode într-o anumită clasă este relativă. O metodă așa-zis tradițională poate evolua spre modernitate în măsura în care secvențele procedurale care o compun îngăduie restructurări inedite sau atunci când circumstanțele de aplicare a acelei metode sunt cu totul noi. Dar și unele metode – așa-zis moderne – pot conține secvențe destul de tradiționale sau descoperim că variante ale metodei în discuție erau de mult cunoscute și aplicate.

Clasificările posibile ale metodelor pot fi realizate și după criterii subsecvente astfel:

a. din punct de vedere istoric: metode tradiționale, clasice: expunerea, conversația, exercițiul etc.; metode moderne, de dată mai recentă: algoritmizarea, problematizarea, brainstorming-ul, instruirea programată etc;

b. în funcție de extensiunea sferei de aplicabilitate: metode generale: expunerea, prelegerea, conversația, cursul magistral; metode particulare sau speciale: restrânse la predarea unor discipline de învățământ sau aplicabile pe anumite trepte ale instrucției și educației, cum ar fi exercițiul moral sau exemplul, în cazul educației morale;

c. pornind de la modalitatea principală de prezentare a cunoștințelor: metode verbale, bazate pe cuvântul scris sau rostit; metode intuitive, bazate pe observarea directă, concret-senzorială a obiectelor fenomenelor realității sau a substitutelor acestora;

d. după gradul de angajare a elevilor la lecție: metode expozitive sau pasive, centrate pe memoria reproductivă și pe ascultare; pasivă; metode active care suscită activitatea de explorare personală a realității;

e. după funcția didactică principală: cu funcția principală de predare și comunicare; cu funcția principală de fixare și consolidare; cu funcția principală de verificare și apreciere ale rezultatelor muncii;

f. în funcție de modul de administrare a experienței ce urmează a fi însușită: metode algoritmice, bazate pe secvențe operaționale, stabile, construite dinainte; metode euristice, bazate pe descoperire proprie și rezolvare de probleme;

g. după forma de organizare a muncii: metode individuale, pentru fiecare elev în parte; metode de predare-învățare în grupuri (de nivel sau omogene și pe grupe eterogene); metode frontale, cu întreaga clasă; metode combinate, prin alternări între variantele de mai sus;

h. în funcție de axa învățare mecanică (prin receptare)-învățare conștientă (prin descoperire): metode bazate pe învățarea prin receptare: expunerea, demonstrația cu caracter expozitiv; metode care aparțin preponderent descoperirii dirijate: conversația euristică, observația dirijată, instruirea programată, studiul de caz etc.; metode de descoperire propriu-zisă: observarea independentă, exercițiul euristic, rezolvarea de probleme, brainstorming-ul etc.;

i. după sorgintea schimbării produse la elevi: metode heterostructurante (transformarea se produce prin altul, ca în cazul expunerii, conversației, studiului de caz, problematizării etc.); metode autostructurante (individul se transformă prin sine, ca în situația unor metode de tipul descoperirii, observației, exercițiului etc.)

Metodologia didactică actuală este orientată către implicarea activă și conștientă a elevilor în procesul propriei formări și stimularea creativității acestora. În acest context, prefacerile pe care le cunosc metodele de învățământ cunosc câteva direcții definitorii. Relația dinamică-deschisă constă în raporturile în schimbare ce se stabilesc între diferitele metode. Diversitatea metodelor este impusă de complexitatea procesului de învățare, fiecare metodă trebuie să fie aleasă în funcție de registrul căruia i se raportează. Amplificarea caracterului formativ al metodelor presupune punerea accentului pe relațiile sociale pe care le are elevul în procesul de culturalizare și formare a personalității. Reevaluarea permanentă a metodelor tradiționale vizează adaptarea lor în funcție de necesități și raportarea lor la evoluția științei.

Metodele de predare-asimilare pot fi clasificate în:

1. tradiționale: expunerea didactică, conversația didactică, demonstrația, lucrul cu manualul, exercițiul;

2. moderne: algoritmizarea, modelarea, problematizarea, instruirea programată, studiul de caz, metode de simulare( jocurile, învățarea pe simulator), învățarea prin descoperire.

Considerăm că fiecare metodă didactică poate poseda, la un moment dat, note și trăsături care o vor face să se integreze, succesiv, în clasele de metode mai sus invocate. Taxonomiile avansate sunt construcții teoretice orientative, care ne ajută să identificăm tendința generală a metodologiei de a se baza pe caracteristici aflate la poli opuși în vederea realizării unei etichetări și a unei circumscrieri teoretice, atunci când se cere o astfel de explicitare, sau pentru alegerea și selectarea practică a unor metode de învățământ, în circumstanțe pragmatice variate. Metodele nu apar în stare pură, ci sub forma unor variante și aspecte diferite. Ele nu se manifestă izolat, ci apar și se concretizează în variante metodologice compozite, prin difuziunea permanentă a unor trăsături și prin articularea a două sau mai multe metode. Există însă o serie de metode primare, de „ideal-tipuri" metodologice din care derivă combinații inedite pe care este bine să le trecem în revistă. Vom evoca în paragraful următor aceste variante ideale, precum și o serie de combinații metodologice mai des întâlnite.

Analiză comparativă:

Am putea spune că lecția este o unitate de acțiune didactică ce tinde în mod deliberat către un anumit scop, în condiții bine determinate, cu ajutorul unor mijloace adecvate pentru a ajunge de la condițiile existente la condițiile corespunzătoare scopului urmărit.

Propunem, în continuare, o analiză comparativă a principalelor caracteristici urmărite prin metode tradiționale și moderne:

Valoarea și eficiența unei metode sunt condiționate de calitatea, adecvarea și congruența procedeelor care o compun. Uneori, mutațiile intervenite pot fi atât de mari, încât, la limită, metoda poate deveni ea însăși un procedeu, în contextul altei metode, după cum un procedeu își poate aroga, la un moment dat, demnitatea de metodă.

Concepția despre lume se elaborează și se cristalizează pe tot parcursul devenirii personalității umane. Influențele educative și acțiunea educativă se exercită neîntrerupt. Relația dintre ele oscilează, fiind când complementară, când tensionată. Între experiența acumulată în mod empiric, ca urmare a influențelor de mediu, și acțiunea educațională, exercitată de profesor, se por ivi multiple neconcordanțe. Evident că în asemenea cazuri se ridică în mod inevitabil problema opțiunii. Ea trebuie rezolvată de către profesor cu mult tact și înțelegere, apelând la argumente pe care i le oferă știința, pe măsură capacității de înțelegere a elevilor.

3.1 METODE TRADIȚIONALE

Metoda semnifică o cale de urmat pentru realizarea unui obiectiv bine precizat și definit, un demers de cercetare sau investigare a modalităților eficiente de cunoaștere. Circumscrisă acțiunii instructiv-educative, metoda devine acea cale eficientă de organizare și de conducere a învățării sub semnul comun al aceluiași mod de acțiune obiectivat în interacțiunea dintre profesor și elevii săi. Strategiile didactice sunt realizate cu ajutorul metodelor de predare și învățare: informative și activ-participative, de studiu individual, de verificare si evaluare. Strategia nu se confundă cu metoda sau cu metodologia didactică. Metoda vizează o activitate de predare-învatare-evaluare,pe când strategia vizeaza procesul de instruire în ansamblu și nu o secvență de instruire.

Din perspectiva evaluativă, metoda cumulează aceleași semnificații educaționale, reprezentând un mod eficient de realizare a demersului inițial în vederea atingerii obiectivelor de evaluare propuse. Cu ajutorul acesteia profesorul are posibilitatea de a oferi elevilor ocazia de a demonstra nivelul de stăpânire a cunoștințelor, de formare a diferitelor capacități testate prin utilizarea unei diversități de instrumente adecvate scopului urmărit.

Relația dintre metoda de evaluare și instrumentul de evaluare trebuie interpretată ca o relație de dependență univocă a instrumentului de metodă, în sensul că cel dintâi își subsumează valențele formative și operaționale realizării perspectivei metodologice propuse.

Astfel, metoda de evaluare vizează întregul demers de proiectare și realizare a actului evaluativ, de la stabilirea obiectivelor de evaluare prin care se intenționează obținerea informațiilor necesare și relevante pentru scopurile propuse. Din acest unghi de vedere, instrumentul de evaluare este parte integrantă a metodei, reprezentând concretizarea la nivel de produs a opțiunii metodologice a cadrului didactic pentru testarea performanțelor elevului într-un domeniu bine definit.

Profesorul de limba și literatura română trebuie să-i ofere elevului un model de exprimare corectă, de utilizare a limbii române literare, prin conversația euristică solicitând gândirea elevilor, puterea lor de argumentare. Întrebările puse de profesor trebuie: să se bazeze pe fapte de limbă; să facă trecerea de la faptele de limbă la achiziții teoretice, de la achizițiile teoretice la comunicarea curentă, la formularea concluziilor și apoi la ilustrarea achiziției teoretice prin exemple noi; să contribuie la formarea gândirii autonome a elevilor. În consecință, se poate afirma că o bună convergență a lecțiilor cu restul experiențelor de viată și de cunoaștere a elevilor poate contribui la întărirea acțiunii educative a școlii și la slăbirea influențelor negative la care sunt supuși unii elevi în diferite împrejurări ale vieții.

După cum am afirmat în capitolul anterior, metodele de predare-asimilare tradiționale sunt: expunerea didactică, conversația didactică, demonstrația, lucrul cu manualul, învățarea prin exerciții.

1. Expunerea didactică constă în prezentarea verbală monologată a unui volum de informație, de către profesor către elevi, în concordanță cu prevederile programei și cu cerințele didactice ale comunicării. Poate îmbrăca mai multe variante în funcție de vârsta elevilor și de experiența lor de viață:

a. povestirea: prezentarea informației sub forma descriptivă sau narativă, respectând ordonarea în timp sau în spațiu a obiectelor, fenomenelor, evenimentelor;

b. explicația: formă de expunere în care predomină argumentarea rațională, făcându-și loc deja problemele de lămurit, teoremele, regulile, legile științifice.

c. prelegerea școlară: formă de expunere în cadrul căreia informația este prezentată că o succesiune de idei, teorii, interpretări de fapte separate, în scopul unificării lor într-un tot.

Prelegerea este cea mai frecventă alegere într-o abordare didactică tradițională dar poate fi introdusă într-un demers didactic modern doar dacă profesorul va stimula interesul elevilor prin: intrarea în prelegere prin intermediul unei povești, a unei imagini captivante, lansarea unei intrebari incitante sau prezentarea unei probleme pe care se focalizează prezentarea, dacă va folosi exemple și analogii pe parcursul prezentării cu trimiteri la viața reală.

În ceea ce privește unitatea: Basmul cult: povestea lui Harap Alb, Ion Creangă, prelegerea poate consta în prezentarea vieții scriitorului, a operei acestuiaa carierei de pedagog a lui Creangă ce a introdus metode noi în învățământ și a elaborat valoroase manuale școlare. Prelegerea trebuie întreruptă pentru a incita elevii la a oferi exemple, la a da răspunsuri la diferite întrebări. Pentru menținerea interesului și captarea atenției elevilor profesorul poate apelala diverse procedee cum ar fi: întrebările retorice, exemplificările și demonstrațiile, introducerea unui dialog, mijloace expresive etc.

Precizăm faptul că în cadrul acestei metode informația este prezentată în scopul unificării ei într-un tot pentru că ea este concepută a se utiliza, în special, la clasele mari.

Incheierea prelegerii se poate face prin intermediul unor aplicatii care urmează să fie rezolvate de elevi, prin solicitarea elevilor pentru a rezuma cele prezentate sau pentru a trage o concluzie. Totul se poate rezuma aici la: ,,Știu / Vreau să știu / Am învățat”

În cadrul acestei metode, profesorul se poate desprinde prin stăpânirea disciplinei de predat, stilul de predare, devotament și exigență pentru propria prestație.

Prelegerea este deficitară în ceea ce privește procesarea informațiilor și stimularea gândirii elevilor, determină o atitudine relativ pasivă în învățare, cunoștințele expuse oral se rețin parțial și se uită cu ușurință, notițele luate sunt adeseori fragmentare șiuneori inexistente, selecția esențialului făcută de către cei care receptează prelegerea este lipsită adesea de maturitate, comunicarea este unudirecțională, dinspre profesor spre auditoriu; înțelegerea și reținerea celor asimilate nu se pot verifica imediat, oferindu-se puține ocazii de feedback, provoacă scăderea treptată a atenției.

Această metodă are un rol important deoarece pe de o parte, scurtează timpul însușirii de către elevi a culturii multimilenare a omenirii, ceea ce prin metode bazate pe descoperire ar fi mult mai dificil; pe de alta parte, ea constituie o ocazie permanentă pentru profesor de a oferi elevului un model de ordonare, închegare, argumentare, sistematizare a informației din diverse domenii.

2. Conversația didactică este o metodă frecvent folosită în studierea limbii și literaturii române, antrenându-i pe elevi în cercetarea faptelor de limbă, în descoperirea regulilor gramaticale. Sunt folosite ambele forme cunoscute în pedagogie: conversația catihetică și cea euristică. Prin conversația catihetică se poate verifica modul în care elevii și-au însușit anumite cunoștințe, ea contribuie la dezvoltarea memoriei elevilor. Elevii sunt puși în situația de a reproduce informații obținute anterior.

Alegerea ritmului optim de muncă al elevilor, corespunzător condițiilor date, este, așadar, de mare importanță. Ținând seama de faptul că un ritm lent, nu contribuie la dezvoltarea gândirii, tot așa după cum un ritm prea rapid reduce din eficiența memorării și însușirii materiei, este de dorit ca accelerarea ritmului de lucru în cadrul lecției să se facă numai în limitele în care acesta poate avea o imfluență pozitivă asupra însușirii materiei noi, în măsura în care se previne crearea unor dificultăți de învățare, apariția unor lacune în sistemul de pregătire al elevilor.

Conversația catihetică (tradițională) se poate folosi cu precădere la începutul orei, la reactualizarea cunoștințelor, sau în momentul retenției cunoștințelor, adică după ce s-au însușit anumite cunoștințe noi. Prin această metodă este favorizată memorarea mecanică. Experiența practică a demonstat necesitatea combinării metodelor interogative cu celelate metode: expozitive, demonstrative, activ-participative astfel se înlătură monotonia, sunt stimulate gândirea și concentrarea atenției.

Conversația euristică trezește mai mult interesul elevilor, datorită stimulării gândirii acestora; este o formă folosită la predarea-învățarea unor noi cunoștințe și la lecțiile de formare a unor priceperi și deprinderi. Elevul, aflat într-un dialog deschis cu profesorul, poate pune întrebări, poate răspunde la întrebări, își lămurește neclaritățile. Se prezintă sub forma unor serii legate de întrebări și răspunsuri, la finele cărora să rezulte, ca o concluzie, adevarul sau noutatea pentru elevul antrenat în procesul învățării. Esențial este, de asemenea, faptul că profesorul orientează în permanenta gândirea elevului, prin felul și ordinea în care formulează întrebările, astfel ca, din aproape în aproape, să ajungă la noutatea propusă. Este foarte important să-i obișnuim pe elevi: să formuleze clar și precis întrebările; să evite întrebările echivoce; să nu pună altă întrebare până nu află răspunsul la întrebarea pusă anterior; să-și stimuleze gândirea, sprijinindu-se, în formularea întrebărilor, pe fapte de limbă. Este o metodă de comunicare orală dialogată-conversativă care favorizeaza descoperirea noului, exersarea proceselor psihice, clarificarea, sintetizarea, consolidarea și sistematizarea cunoștințelor, verificarea și evaluarea performanțelor.

Trebuie să precizăm anumite aspecte care tind să eficientizeze această metodă: aici este necesar să predomine întrebările de judecată: Cum? De ce? Ce însemnatate are? Aceste  întrebările trebuie să fie formulate clar, simplu, corect.

Metoda conversației necesită o disciplină a dialogului: deprinderea de a asculta întrebarea și de a formula logic răspunsul și presupune folosirea unui vocabular relativ bogat și activ. Aceasta trebuie asociată cu demonstrația, cu observația, cu exercitiul practic.

Posibilitatea de utilizare a conversației euristice nu este nelimitată, ci conditionată de un fapt esențial: de experiența de cunoaștere de până atunci a elevului, care să-i permită să dea răspuns la întrebările ce i se pun. Convorbirea se poate desfășura pe baza unui plan stabilit în prealabil sau ocazional, sub formă individuală sau colectivă. Când este planificată, se desfășoară într-un cadru organizat, de obicei la nivelul colectivului de elevi.

Se știe că orice cercetare pornește de la o problemă și se acordă atenție momentului de debut al conversației. Este important să punem în fața elevilor o problemă semnificativă care oferă posibilitatea să anticipeze o structură globală a temei. Spre exemplu, atunci când se trece la studierea basmului, la clasa a X-a, se poate cere elevilor, utilizându-se cunoștințele lor despre basm, să răspundă la câteva situații de învățare:

a. Ce este basmul?

R. E. Basmul este o narațiune cu caracter supranatural, în care personajele, cele mai multe fabuloase sunt purtătoare ale unor valori simbolice.

b. Dezvoltați o schemă a basmelor citite de voi până acum.

R. E. Schema pe care se poate construi basmul ar putea fi: eroul pleacă la drum pentru a îndeplini o sarcină, se confruntă cu răufăcătorii și reușește până la urmă în ceea ce își propune să realizeze, având alături ajutoarele și donatorii.

c. Ce adevăr de natură etică urmărește să ofere basmul?

R. E. Faptul că binele va învinge de fiecare dată.

d. Cât de multe situații miraculoase identificați în basm?

R. E. Numărul lor este foarte mare șicu ajutorul lor se prezintă personajele și faptele inaginare.

e. Ce însemnătate are găsirea drumului corect?

R. E. Drumul corect reprezintă călătoria inițiatică pe parcursul căreia eroul a depăsit un număr mare de probe simbolice.

f. De ce este pădurea-labirint o probă prin care eroul și-ar putea dovedi maturitatea?

R. E. Pentru că găsirea drumuli corect indică victoria spiritului, a inteligenței asupra instinctului și a violanței oarbe.

g. Cum interpretați rătăcirea lui Harap-Alb?

R. E. Rătăcirea lui demonstrează că mai are mult de învățat.

Tipurile de conversație și funcțiile acesteia se adaptează lecțiilor, având pondere mai mare la lecțiile de același tip. Spre exemplu, conversația de consolidare se folosește mai mult în lecțiile de consolidare a cunoștințelor. Prin conversație și concomitent cu ea, se dezvoltă alte două metode: problematizarea și învățarea prin descoperire. De aceea, profesorul trebuie să formuleze întrebările clar, precis și la obiect. Aceste întrebări sunt axate pe procesele și operațiile gândirii: ”explicați de ce…?”, „cum…?, pe abilitățile intelectuale și practice: „cum se poate întâmpla…?, „ce relații pot exista…?” etc. Întrebările – problemă trebuie să implice totdeauna o contradicție între ceea ce știe elevul și ceea ce nu știe, creându-se o dificultate, o tensiune intelectuală, care cere căutarea soluției și formularea de ipoteze pentru rezolvarea problemei”. În formularea întrebărilor există mai multe etape:

1. observarea;

2. compararea;

3. descoperirea elementelor comune și de diferențiere;

4. formularea concluziilor concretizate în definiții;

5. ilustrarea definițiilor prin exemple noi.

Dintre toate formele, conversația euristică este cel mai des folosită în lecțiile de limba și literatura română. Prin întrebări-suport, elevii sunt ajutați să prelucreze propriile cunoștințe, să ajungă la noi asociații cognitive, să găsească indicii și soluții pentru rezolvarea diferitelor probleme teoretice și practice.

3. Demonstrația. Cuvântul provine din lat. demonstrare – a dovedi; a arăta întocmai; a prezenta obiecte, procese în vederea identificării elementelor fundamentale ale cunoașterii. Este o metodă tradițională pe care o utilizăm frecvent și în didactica modernă. Metoda demonstrației constă în folosirea unor raționamente logice care sunt însoțite de mijloace intuitive de la care se pleacă și se construiesc reprezentări, constatări, interpretări. În funcție de materialul intuitiv utilizat, demonstrația folosită la orele/activitățile de limba română poate fi: directă – „ pe viu” – a unor fenomene, acțiuni, obiecte în starea lor naturală de existență și de manifestare; figurativă – cu ajutorul reprezentărilor grafice; cu ajutorul modelelor; cu ajutorul imaginilor audio-vizuale; cu ajutorul softurilor educaționale.

Am folosit această metodă atunci când am cerut elevilor să realizeze un eseu structurat în care să demonstreze că o operă studiată aparține speciei literare basmul cult. În realizarea acestei cerințe elevii au avut în vedere următoarele repere: încadrarea scriitorului în perioada literară și menționarea unor opere aparținând acestuia pe genuri și specii literare; indicarea ipotezei; definiția basmului; caracteristicile basmului cult; particularitățile basmului; explicarea titlului; indicarea tipului de narator și al rolului acestuia; indicarea temei și motivelor literare; identificarea reperelor spațio-temporale; prezentarea subiectului operei, scoțând în evidență și comentând drumul de inițiere, semnificatia probelor și obstacolelor, opoziția dintre curajul personajului principal și ale celorlalte calități morale ale lui față de celelalte personaje; evidentierea statutului inițial, median si final; tipologizarea personajelor; analiza registrelor stilistice: cuvinte arhaice, regionalisme, proverbe și zicători.

Demonstrația directă i-a ajutat pe elevii claselor a X-a să identifice fantasticul în basmul cult Povestea lui Harap-Alb pornind de la definiția fantasticului: categorie estetică prin care se desemnează ceva ce nu există în realitate și este propriu doar închipuirii. Se precizează, în continuare, că acest termen provine din latinescul phantasticus – ,,privitor la imaginație” sau phantasma – ,,plăsmuire”. Mergând mai departe cu demonstrația, profesorul arătă că fabulosul este o categorie a fantasticului ce se află în directă legătură cu irealul, în care se prezintă personajele sau faptele imaginare, incredibile.

Demonstrația figurativă a fost utilizată pentru a ilustra relațiile prin care se raportează personajul principal la celelalte personaje: ajutătoare (personajele năzdrăvane care se pun la dispozițiaeroului), donatori (personaje întâlnite absolut întâmplător și careîi oferă eroului o unealtă ce îi va permite să depășească o situație dificilă ivită în cale), răufăcători (personaje având rolul de a tulbura liniștea familiei, de a aduce o nenorocire, de a produce o pagubă). Cerință: Demonstrați modul în care personajul Harap-Alb relaționează cu celelalte personaje din basm.

Demonstrația se poate folosi, de exemplu, într-o lecție de verificare de cunoștințe cu tema Oralitatea stilului lui Ion Creangă. Pornind de la fragmentul existent în manual și pe baza cunoștințelor de limbă (particularități fonetice, lexicale, stilistice, topică etc.), elevii pot desprinde mai ușor unele elemente care conferă oralitatea stilului lui Ion Creangă.

Demonstrația este mult mai eficientă când este îmbinată cu problematizarea și cu dialogul euristic, deoarece presupune participarea elevilor în mare măsură la procesul de predare-învățare-evaluare. În acest caz, am folosit metoda demonstrației pentru a rezolva următoarea sarcină: Demonstrați că basmul cult Povestea lui Harap-Alb aparține genului epic.

4. Metoda studiului cu manualul este o metodă care pune în prim plan munca independentă, studiul individual. Această metodă de învațământ este bazată pe citirea din manual și explicarea, în clasă, sub îndrumarea strictă a profesorului. Lectura și studiul pe baza lecturii constituie un exercițiu util, cu multiple valențe formativ-informative. Manualul trebuie privit ca una dintre multiplele resurse care stau la dispoziția profesorului și a elevului. El poate oferi variate modalități de abordare a noțiunilor de limbă, fiind un posibil substitut al profesorului în explicarea/prezentarea unor situații date. Spre exemplu, profesorul cere elevilor să-și selecteze, din manual, trei trăsături ale basmului. Aceștia identifică trăsăturile, apoi le expun oral: basmul ilustrează o altă lume decât cea reală, personajele fiind împărați și împărătese, feți-frumoși și fiice de crai, Muma-pădurii, zmei sau balauri înfricoșători; faptele povestite se petrec într-un ținut îndepărtat, peste mări și țări, la capătul lumii sau pe tărâmul celălalt; împletirea elementelor reale cu cele fabuloase creează fantasticul, ca specific ancestral al basmelor. Profesorul face aprecieri verbale asupra modului în care au lucrat elevii dar și asupra calității răspunsurilor date de ei. În continuare, profesorul cere elevilor să-și selecteze, din manual, două aspecte legate de personajele basmelor. Aceștia expun oral următoarele răspunsuri: în basm, personajele sunt reale și fabuloase, acestea din urmă având puteri supranaturale și putăndu-se metamorfoza în animale, plante, insecte sau obiecte ori pot reînvia prin leacuri miraculoase, dacă sunt omorâți; personajul principal trebuie să depășească probele și să învingă obstacolele puse în cale cu scopul de a demonstra virtuți morale excepționale și a deveni apt pentru a-și întemeia și conduce propria gospodărie.

Sarcina profesorului este aceea de a-l iniția pe elev în utilizarea manualului, în valorificarea resurselor variate ale acestuia. Manualul poate oferi profesorului și elevului, deopotrivă, multiple perspective de înțelegere a noțiunilor predate. Spre exemplu, în identificarea acțiunii basmului elevii se ajută de punctele de reper elaborate în manual: acțiunea are la bază conflictul dintre forțele binelui și ale răului, dintre adevăr și minciună, iar deznodământul constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative.

Utilizând manualul, elevul învață să-și facă notițe, conspecte, să extragă esențialul, să deosebească informațiile de bază de cele de detaliu, să rezolve exerciții, să construiască, la rândul său, variate exerciții și probleme. Are o desfășurare specifică, pornind de la lectura integrală, continuând cu analiza pe părți sau aspecte și încheind cu încercarea de redare a intregului și aplicațiile aferente. După citirea integrală a basmul, elevilor li se cere identificarea principiilor morale esențiale cultivate în basm, pe baza textelor expuse în manual. Aceștia elaborează următorul răspuns: în basm se cultivă înalte principii morale esențiale ca adevărul, dreptatea, cinstea, prietenia, ospitalitatea, curajul, vitejia prin personajele pozitive.

Trebuie să menționăm că fiecare metodă de învățământ prezintă atât avantaje cât și dezavantaje, cât și limite, astfel încât nu trebuie utilizate exclusiv, deoarece, în acest caz, aprecierea rezultatelor obținute de elevi ar fi afectată. Utilizarea metodelor de trebuie să aibă la bază următoarele premise: metodele sunt complementare, fără a se putea afirma că metodele tradiționale sunt depășite; ele trebuie utilizate în strânsă legătură cu obiectivele educaționale vizate și în acord cu tipul de rezultate ale învățării.

5. Învățarea prin exerciții sau învățarea prin acțiune este o metodă activă, frecvent utilizată, care permite elevilor efectuarea unor acțiuni în vederea aplicării cunoștințelor teoretice în planul vorbirii cotidiene.

Putem clasifica exercițiile după:

– formă: orale și scrise;

– conținut: fonetice, lexicale, morfologice, sintactice, ortografice, de punctuație;

– funcție: introductive, de bază, de consolidare, de evaluare, corective, aplicative, creative;

– gradul de complexitate: de repetiție, de recunoaștere, de exemplificare, de completare și înlocuire, de transformare, creatoare, cu caracter ludic;

– gradul de participare a profesorului și a elevilor: dirijate, semidirijate, independente.

Folosirea metodei impune respectarea unor cerințe, cum ar fi: formularea clară și precisă a sarcinilor de lucru; respectarea particularităților de vârstă și psiholingvistice ale elevilor; ordonarea exercițiilor după gradul de dificultate,de la exerciții introductive până la exerciții creative; propunerea unor exerciții cât mai variate, pentru evitarea monotoniei și a plictiselii; monitorizarea efectuării exercițiilor, în vederea confirmării sau a corectării lor imediate; alegerea momentului potrivit în cadrul lecției pentru introducerea unui anumit tip de exercițiu; dozarea exercițiilor în funcție de obiectivele urmărite în lecția respectivă dar și în unitatea de învățare căreia îi aparține acea lecție.

Tipuri de exerciții propuse pe Unitatea Basmul cult: Povestea lui Harap Alb:

I. Încercuiți varianta corespunzătoare:

Definiția basmului cult este:

Narațiune populară cu elemente fantastice supranaturale, care simbolizează forțele binelui și ale rălui în lupta pentru și împotriva fericirii omului.

Creație epică populară, în care se redau întâmplări fantastice cu personaje imaginare aflate în luptă cu forțe nefaste ale naturii sau ale societății.

Specie narativă amplă, cu numeroase personaje purtătoare ale unor valori simbolice, cu o acțiune care implică fabulosulși care înfățișează parcurgere drumului maturizării de către erou.

Cine sunt autorii culegerii apărută în anul 1812 intitulată: Basme pentru copii și familie?

Frații Grimm

Ion Creangă

Petre Ispirescu

Găsiți sinonimele următoarelor cuvinte:

gotcă cal de trei ani

tretin găinușă de munte

farmazoană persoană șireată

Care este incipitul basmului lui Creangă?

Amu cică era odată într-o țară un crai, care avea trei feciori.

A fost odată un boier bătrân, și acela avea un fecior și trei fete.

Poveste, poveste! Erau un împărat și-o împărăteasă și aveau trei fete, una ca una de mari.

II. Asociază calitățile pe care le dobândește Harap-Alb în călătoria spre Împăratul Verde cu probele la care este supus.

La lecțiile de literatură, în special în liceu, exercițiile de formare a priceperilor și deprinderilor de interpretare a textului literar, ca și exercițiile de dezvoltare a creativității, au ca punct de plecare opera literară. Pornind de la exerciții prin care se cultivă gândirea și imaginația creatoare, exerciții de verificare a nivelului receptării operei literare, a analizei și a interpretării textuale, elevii, pe baza informațiilor dobândite prin lectură, însușite prin efort propriu, pot să ajungă la realizarea unor exerciții creatoare – tip compuneri ample pe o temă literară, la comentariul literar, prin care se verifică nivelul de înțelegere a mesajului operei, maturitatea în interpretare, capacitățile intelectuale și de exprimare etc.

Tipologia metodelor de evaluare tradiționale include probe de evaluare orale, scrise și practice. Probele orale sunt utilizate la clasă cel mai frecvent și se concretizează în examinări ale elevilor din lecția de zi și, eventual, din lecțiile anterioare. Evaluatorul are posibilitatea să surprindă calitatea sau cantitatea de cunoștințe asimilate de către elev, poate surprinde profunzimea cunoștințelor asimilate de către elevi, poate oferi elevului un suport în elaborarea răspunsurilor prin adresarea unor întrebări suplimentare și poate a clarifica și corecta imediat eventualele erori sau neînțelegeri ale elevului în raport cu un conținut specific. Însă metodelor de examinare orală le sunt specifice și o serie de limite care trebuie cunoscute foarte bine de către profesori, tocmai în ideea de a le diminua la maxim consecințele negative care pot influența modul de desfășurare a activității evaluative. Pentru a diminua dezavantajele examinării orale și pentru a-i oferi mai multă rigoare, este indicat ca profesorul să utilizeze o fișă de evaluare orală care să conțină o serie de repere care ghidează întregul demers evaluativ.

Probele scrise se pot concretiza în mai multe tipuri de lucrări: probe scrise de control curent, care cuprind câteva întrebări din lecția curentă și cărora li se afectează 10-15 minute; lucrări de control la sfârșitul unui capitol, prin intermediul cărora elevii sunt puși să probeze ce achiziții au dobândit ca urmare a parcurgerii respectivului capitol; lucrări scrise semestriale pregătite, de obicei, prin lecții de recapitulare, reprezentând o modalitate de realizare a evaluării sumative. Avantajele evaluării prin probe scrise sunt: înlăturarea sau diminuarea subiectivitatea notării, pentru că lucrările pot fi secretizate, asigurându-se anonimatul celor care le-au elaborat; evaluarea un număr mare de elevi și o cantitate mare din materia care a fost parcursă; subiectele pot fi echilibrate în privința gradului de dificultate, ceea ce înseamnă că unii elevi nu mai pot fi favorizați pentru că primesc la examinare subiecte cu grad mai mic de dificultate.

Unul dintre principalele dezavantaje ale acestui tip de evaluare se numără: exprimarea în scris este mai constrângătoare pentru că este reglementată de respectarea unor reguli gramaticale.

3.2 METODE MODERNE

,,Profesorul care nu permite și nu încurajează diversitatea operațiilor în tratarea problemelor pune “ochelari de cal” intelectului elevilor, restrângându-le viziunea doar în direcția în care mintea profesorului este întâmplător de acord.”

J. Dewey

Conduita creativă a cadrului didactic este unul din factorii care asigură dezvoltarea potențialului creativ al elevilor. Predarea, ca proces creativ, presupune ca profesorul să medieze între elev și lumea cel înconjoară. El trebuie nu numai să organizeze spațiul și activitatea, ci și să participe alături de elevi la elaborarea cunoștintelor; să servească drept model în legăturile interpersonale și să încurajeze interacțiunile cooperante dintre elevi; să-i îndrume cum să-și folosească timpul, spațiul, echipamentul și materialele; să ajute individul sau grupul să extragă din experiențe informațile necesare, valorile și să le interpreteze și evalueze.

În vederea facilitării adaptării la schimbare, ideal este ca educația ă asimileze direcția, conținutul și ritmul dezvoltării sociale, să-și prefigureze conținutul în funcție de exigențele societății viitoare, să pregătească omul pentru a se adapta la schimbare, prevenindu-se sau limitându-se stresul schimbării.

Când se alege o metodă, se ține cont de finalitățile educației, de conținutul procesului instructiv, de particularitățile de vârstă și de cele individuale ale elevilor, de psihosociologia grupurilor școlare, de natura mijloacelor de învățământ, de experiența și competența cadrului didactic. Este interesat de menționat că aproape fiecare program UNESCO, indiferent de conținutul problemelor (de apărare a mediului, de promovare a culturii, de promovare a științei și tehnologiei etc.) se exprimă sau se încheie cu recomandări referitoare la măsuri educative specifice domeniului abordat.

Așadar, o metodă se definește prin predominanța unor caracteristici la un moment dat, caracteristici ce se pot metamorfoza astfel încât metoda să fie satisfăcătoare într-o clasă, complementară sau chiar contrară. Astfel, o metodă tradițională poate evolua spre modernitate, în măsura în care secvențele proceduale care le compun ingăduie restructurări inedite sau când circumstanțele de aplicare a acelei metode sunt cu totul noi. În unele metode moderne surprindem secvențe destul de tradiționale sau descoperim că variante ale acestei metode erau de mult cunoscute și aplicate.

Metoda este un plan de acțiune ce constă într-o succesiune de operații realizate în vederea atingerii unui scop. Ea este un instrument de lucru în activitatea de cunoaștere și de formare a abilităților, este o tehnică de care profesorul și elevii se folosesc pentru efectuarea acțiunii de predare-învățare. Ea asigură realizarea în practică a unei activități proiectate mintal, conform unei strategii didactice.

Considerăm că fiecare metodă, și nu ne referim doar la clasificarea în funție de axa istorică, apare sub forma unor variante și aspecte diferite, încât, în mod difuz, în cadrul unei metode, de exemplu cea clasică, se poate naște treptat tendințe către modernism. Ele apar și se concretizează în variante metodologice compozite, prin difuziunea permanentă a unor trăsături și prin articularea a două sau mai multe metode. O variantă de clasificare a metodelor educaționale se poate pronunța în jurul axei istorice: metode clasice, tradiționale (modelul clasic) și metode moderne (modelul modern).

Învățarea inovatoare este un mijloc necesar de a pregăti atât indivizii, cât și societățile să acționeze concertat în situații noi, mai cu seamă în situații în care au fost și continuă să fie create de omenirea însăși. Vom afirma că învățarea inovatoare este o premisă indispensabilă pentru rezolvarea oricărei probleme globale.

1. Jocul de rol este o metodă activă de predare-învățare, bazată pe simularea unor relații, contexte de comunicare diverse, în care elevii experimentează din multiple perspective receptarea și emiterea unui mesaj. Caracterul său formativ, stimulator și interactiv contribuie la apariția unor deprinderi, care le permit acestora să înțeleagă mai bine situațiile întâlnite în viața cotidiană. Jocul de rol este o metodă care contribuie la dezvoltarea capacității elevilor de a utiliza creator noțiunile învățate. Jocul de rol cu un caracter general și poate cuprinde: jocul de reprezentare a structurilor; jocul de decizie; jocul de arbitraj; jocul de competitie; jocul de-a ghidul și vizitatorii; jocul de negociere etc.

Asumarea și jucarea unui rol demonstrează, în acest caz, o înțelegere a raporturilor dintre cuvinte, a relațiilor care se pot constitui la nivelul enunțului. Am folosit această metodă cerându-le elevilor să-și aleagă un personaj din basmul studiat, să selecteze trei replici din acest personaj spre a le citi pentru a putea fi recunoscut personajul de restul clasei. Cerința a fost pe placul elevilor, solicitând acestora și capacități oratorice, mimică, schimbări de atitudine etc. Această metodă ne dă posibilitatea să dezvoltăm elevilor competențe de comunicare orală, jocul de rol fiind o metodă didactică foarte eficientă, întrucât educă voința, ajută la integrarea într-o echipă și contribuie la responsabilizarea elevilor într-o manieră ludică.

Interpretarea rolurilor ridică însă mici probleme: unii elevi sunt dotați, alții nu, unii sunt extravertiți, sociabili, volubili, au parcă un simț al limbii și mișcări înnăscute, alții, dimpotrivă. Pentru aceștia am folosit un alt tip de cerință: am împărțit clasa pe grupe și am cerut fiecărei grupe să-și desemneze un reprezentant pentru a interpreta o convorbire posibilă între Harap-Alb și cei cinci tovarăși de drum. Elevii discută cu detașare, glumesc, se dovedesc a fi capabili să înțeleagă firea unor necunoscuți și să reacționaze adecvat. Deși agreată de elevi și de profesorii de literatură care încurajează creativitatea și spiritul ludic, această metodă are și dezavantaje: este greu de aplicat, întrucât presupune nu numai aptitudini pedagogice, ci și de tip regizoral și actoricesc; solicită timp si efort din partea cadrului didactic; există riscul devalorizării sale, perceperea ca ceva pueril, facil de către elevi; pot apărea blocaje emoționale în interpretarea rolurilor sau imposibilitatea de lucra în echipă.

2. Algoritmizarea este o metodă de predare-învățare constând din utilizarea și valorificarea algoritmilor. Algoritmizarea înseamnă găsirea de către profesor a înlănțuirii necesare a operațiilor fiecărei activități de învățat. Această metodă pornește de la descompunerea materialului propus spre învățare în secvențe logice, din ce în ce mai simple, până se va ajunge la acele secvențe elementare care vor fi realizate în același mod de către fiecare elev. Este evident faptul că algoritmii trebuie să fie optimali din punct de vedere al numărului de operații pe care le includ și presupun o succesiune logică evidentă a acestora.

Algoritmii didactici se referă la activitatea profesorului care este descompusă într-o succesiune de etape, mereu aceleași, atunci când urmează să se realizeze o sarcină anume. Elevul își însușește, pe calea algoritmizării, cunoștințele sau tehnicile de lucru, prin simpla parcurgere a unei căi deja stabilite, pe când în cadrul învățării de tip euristic însușirea are loc pe baza propriilor căutări.

Procesul instructiv-educativ solicită transpunerea cât mai multor activități în formă algoritmizată, pentru a forma la elevi deprinderi de lucru exacte și a orienta efortul intelectual spre rezolvarea de probleme mai importante.

Pe de altă parte, algoritmizarea pune la îndemâna elevului un instrument simplu și operativ, scutindu-l de efortul de a-l căuta singur și lăsându-i disponibilă energia spre a o mobiliza în alte direcții.

Prin structura lor precisă și prin mânuirea repetată de către elev, putem spune că acesta din urmă găsește în algoritmi un sprijin incontestabil în sensul disciplinării propriei gândiri și asigurării acurateței propriei activități. Un exemplu incontestabil la orele de literatură este acela în care profesorul cere elevilor să realizeze analiza literară: Realizați analiza literară a basmului cult Povestea lui Harap-Alb. Pornind de la pașii ce trebuie urmați în acest caz, elevii realizează analiza literară a basmului propus, urmând schema învățată: a. Definiția fantasticului;

b. Definiția basmului;

c. Trăsăturile Basmului;

d. Date biografice despre Ion Creangă;

e. Poveștile lui Creangă – prezentare generală;

f. Povestea lui Harap-Alb – generalități;

g. Titlul;

h. Originalitate;

i. Tema;

j. Motivele literare identificate în basmul propus discuției;

k. Tipul de narator;

l. Subiectul basmului;

m. Incipitul și finalul;

n. Repere spațio-temporale;

o. Particularitățile stilistice.

Algoritmii învățării, specifici conținutului procesului de instruire, au menirea de a rezolva un anumit obiectiv sau o sarcină didactică. Ca orice metodă sau orientare metodologică și algoritmizarea prezintă anumite limite în aplicarea ei. Există situații care nu permit întotdeauna aplicarea algoritmizării iar atunci această metodă este suplinită de o alta.

Putem folosi această metodă în următoarea etapă ale lecției: profesorul prezintă, pe scurt, clișeele compoziționale specifice basmului popular și cere elevilor să enumere, în detaliu, pe baza celor prezentate de el, clișeele compoziționale specifice basmului cult Povestea lui Harap-Alb:

formulele inițiale;

formulele mediane;

formulele finale;

cifrele magice;

obiectele magice;

personajele ajutătoare;

donatorii;

personajele cu puteri supranaturale.

3. Problematizarea este o metodă didactică ce constă din punerea în fața elevului a unor dificultăți create în mod deliberat în depășirea cărora, prin efort propriu, elevul învață ceva nou. Problematizarea este o metodă de dinamizare a elevilor în procesul învățării prin crearea unei situații-problemă a cărei rezolvare să stârnească interesul și curiozitatea acestora. Gândirea poate fi stimulată în special prin întrebări-problemă. Orice situație-problemă dă naștere unei stări conflictuale în gândire, elevul trebuind să facă față diferenței dintre cunoștințele sale interioare și sarcina de lucru. Atunci când utilizăm această metodă trebuie să parcurgem mai multe etape: organizarea situației problemă; formularea sarcinilor; sistematizarea și fixarea cunoștințelor dobândite prin rezolvarea sarcinii.

Există mai multe tipuri de situații problematice :

a) când există un dezacord între vechile cunoștințe ale elevului și cerințele impuse de rezolvarea unei noi situații, spre exemplu punerea unei întrebări-problemă axată pe o reală sau aparentă contradicție între cunoștințele elevilor și cerințele întrebării-problemă;

b) când elevul trebuie să aleagă dintr-un lanț sau sistem de cunoștințe, chiar incomplete, numai pe cele necesare în rezolvarea unei situații date, urmând să completeze datele necunoscute;

c) când elevului i se cere să aplice, în condiții noi, cunoștințele anterior asimilate: punerea unor întrebări-problemă care să pretindă elevilor o sinteză a cunoștințelor lor, în vederea unei judecăți globale;

d) când elevului i se cere să rezolve unele întrebări-problemă cu două sau mai multe căi de rezolvare.

De pildă, în cadrul unei lecții de limba și literatură română, pe Unitatea Basmul cult: Povestea lui Harap-Alb, profesorul poate formula următoarele întrebări-problemă centrate asupra finalului basmului:

a. Este finalul basmului Povestea lui Harap-Alb unul închis? Prin ce?

R. E. Da, este unul închis, reprezentat de victoria binelui asupra răului, prin uciderea Spânului de către cal.

b. Este finalul basmului Povestea lui Harap-Alb unul fericit? Prin ce?

R. E. Da, pentru că fiul de crai își încheie călătoria inițiatică prin care și-a dobândit calitățile de erou și este recompensat atât prin căsătoria cu fiică Împăratului Roșu, cât și prin dobândirea împărăției unchiului său.

c. Ce se întâmplă dacă vom compara finalui basmului Povestea lui Harap-Alb cu finalul altor basme studiate de voi?

R. E. Vom observa că însuși naratorul participă la nunta împărătească de dimensiuni hiperbolice, el autocaracterizându-se ironic: ,,un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu”.

Elemente de problematizare se pot introduce în cadrul conversației euristice sub formă de întrebări de tipul: de ce, dacă…atunci, ce s-ar întâmpla dacă…, elevilor revenindu-le sarcina de a emite soluții și a le verifica în acțiune. Se pot introduce elemente de problematizare și în cazul folosirii metodei exercițiului sau a jocului. Ele se pot prezenta ca întreruperi prin formularea unor noi cerințe sub formă problematizată, ca obstacole ce presupun identificarea unor soluții posibile, pe calea raționamentului, intuiției, deducției, analogiei.

Am observat că această metodă favorizează aspectul formativ al învățământului prin faptul că elevul participă efectiv și susținut l alecție și își dezvoltă interesele de cunoaștere. O atenție deosebită trebuie acordată alegerii celui mai potrivit moment de plasare a problemei în lecție. Printre cerințele ce se dovedesc a fi indeplinite în aplicarea acestei metode se numără: existența unui fond aperceptiv suficient al elevului, dozarea dificultăților, existența unui interes real pentru rezolvarea problemei, evitarea supraîncărcării programelor școlare, asigurarea unei relative omogenități a clasei.

4. Dezbaterea

Metoda dezbaterii propune abordarea unei situații din două perspective opuse. În toate tipurile de dezbateri există doua echipe: prima – echipa afirmatoare – trebuie să susțină, iar cealaltl – echipa negatoare – s-o combată. Acest tip de abordare pro-contra le dezvoltă elevilor abilitatea de a analiza diverse probleme controversate din multiple perspective, îi stimulează să emita judecăți asupra unui fenomen sau fapt pe baza unor criterii obiective, să apere o poziție folosind argumente. Pașii de urmat în realizarea unei dezbateri sunt :

a. Inițierea dezbaterii – anunțarea temei;

b. Pregătirea dezbaterii – documentarea, elaborarea de fișe de idei, identificarea posibilităților de interpretare a temei prin analiza definițiilor și a termenilor-cheie.

c. Desfășurarea dezbaterii – presupune împărțirea elevilor din clasă în echipe, fiecare echipă are sarcina de a construi două sisteme de argumentare: unul care să susțină și altul care să contrazică. Profesorul stabileste împreună cu elevii motivele pro și motivele contra. Fiecare echipa construiește sistemele de argumentare atât pentru cazul afirmator cât și pentru cazul negator. In această secvență profesorul are rolul de moderator, îndrumănd echipele, la solicitările acestora. La sfârșitul orei fiecare echipă trebuie să aibă construit cazul: afirmator/ negator.

Am folosit această metodă didactică într-o dezbatere despre tipul de narator în Povestea lui Harap-Alb, pornind de la definiția naraturului: principală instanță narativă a unui text epic ce reprezintă un alter ego al autorului, constituindu-se într-un mediator între autorul abstract și cititorul abstract.

Etapele în construirea unui argument au fost următoarele:

a. Afirmația: Noi susținem că în Povestea lui Harap-Alb naratotul este obiectiv.

b. Explicația : Ne bazăm pe următoarele argumente: nararea se face la persoana a III-a.

c. Dovezile: In sprijinul argumentelor, prezentăm următoarele dovezi: am identificat persoana formelor verbale și pronominaleîn fragmentul: ,,fiul ce mic, făcându-se atunci roș cum îi gotca, iese aferă din grădină și începe a plânge în inima lui”.

d. Concluzia: Deci în Povestea lui Harap-Alb naratotul este obiectiv.

Etapele în construirea unui contraargument au constat în:

a.Identificarea argumentului echipei prime și combaterea acestuia: Noi nu suntem de acord cu această afirmație deoarece consideram că obiectivitatea nu este totală.

b. Intărirea poziției cu noi explicații și dovezi: În text sunt prezente intervenții subiective, concretizate în comentarii și reflecții asupra întâmplărilor sau personajelor.

c. Dovezile: ,,Dar ce-mi pasă mie, eu sunt dator să-mi spun povestea și vă rog să m-ascultați”.

Profesorul va aloca un timp pentru discursul fiecărui vorbitor și pentru pauzele de gândire în funcție de numărul de membri din fiecare echipă, astfel încât să se încadreze în cele 25 de minute destinate dezbaterii propriu-zise.

Se trece la pasul următor, acela de a prezenta și discuta un model de grilă de evaluare pentru dezbaterea noastră: