Metode de Predare Evaluare In Studierea Derivarii In Gimnaziu

=== 7de68e4ec15da16b84b48f13c867e5d5b17a347b_403445_1 ===

Universitatea “Ștefan cel Mare” Suceava

Facultatea de Litere și Științe ale Comunicării

Specializare: Română – Franceză

Metode de predare – evaluare în studierea derivării în gimnaziu

Prof. coord.: Lector Vasile Ilincan

Student:

CUPRINS

CAP. I Introducere în studiul vocabularului

Mijloace de îmbogățire a vocabularului limbii române – prezentare generală

CAP. II Derivarea

2.1 Derivarea cu prefixe

2.2 Derivarea cu sufixe

2.3 Derivarea parasintetică

CAP. III Modelul curricular al disciplinei limba și literatura română

CAP. IV Metode interactive folosite în predarea derivării în învățământul gimnazial

4.1 Proiecte didactice. Fișe de lucru

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAP. I Introducere în studiul vocabularului

Vocabularul (notoriu și sub noțiunea de “lexic”) unei limbi cuprinde totalitatea cuvintelor ce au existat și care există în acea limbă, disciplină ce studiază componenta lexicală a unei limbi identificându-se sub numele de “lexicologie” – acest termen este împrumutat din fancezul “lexicologie”, alcătuit în primă parte din grecescul “lexis”, ce înseamnă “cuvânt”.

Vocabularul unei limbi la un moment dat al existenței acesteia – în genere, momentul prezent – este studiat, pe de o parte de lexicologia sincronică, pe de altă parte de lexicologia descriptivă, al căror obiect de cercetare se identifică în dezvoltarea (evoluția) vocabularului odată cu trecerea timpului și în simbioză cu transformarea societății umane.

La modul general, lexicologia cuprinde tot ceea ce ține, pe de o parte de studiul vocabularului, pe de altă parte de studiul cuvântului, ca parte integrantă a unei limbi. În altă ordine de idei, există conjuncturi în care lexicologia este separată de etimologie – știința care se ocupă de originea și evoluția cuvintelor – și de semantică iar ulterior de alcătuirea cuvintelor, de frazeologie și, în cele din urmă, de lexicografie – știința mai veche decât lexicologia, întrucât începuturile sale există din antichitate.

Cu toate că se poate recunoaște că lexicografia reprezintă o ramură a lexicologiei, aceasta nu trebuie sub nicio formă confundată cu cea din urmă, ce e o disciplină lingvistică în primă instanță, teoretică. În comparație cu lexicologia, lexicografia decide, pe de o parte principiile, pe de ață parte metodele de creare a dicționarelor:

ortografice;

monolingve;

enciclopedice;

bilingve;

etimologice;

explicative, etc.

Prin lexicografie se înțelege, pe lângă„modalitatea de creare a dicționarelor, (cu toate că acest sens este cel principal și se suprapune, în ultimă instanță, peste sensul explicit de ramură a lexicologiei aplicate) și cumulul dicționarelor de care dispune o limbă oarecare – în genere, într-o epocă concret conturată. Din această perspectivă, poate intra în discuție lexicografia românească ori din era prezentă ori din perioadă existența între cele două războaie mondiale.

Importanța vocabularului

În învățământul românesc de toate gradele, este imperios necesar a se acorda o atenție sporită studierii lexicului, în comparație cu cea care i se acordă în momentul prezent. Unul din motivele care stau la baza acestei susțineri se identifică în faptul că bogăția unei limbi este dată, în primă instanță, de bogăția și de diversitatea vocabularului, ipoteză total acceptată și în lingvistica generală și în cea românească. Un alt motiv care stă drept fundament al acestei ipoteze constă în faptul că modificările ce au loc în societate, ca și progresele științei și ale tehnicii contemporane sunt reflectate, în primă instanță, fără îndoială, în vocabular, acesta fiind considerat compartimentul limbii cel mai nestatornic și cel mai deschis influențelor exterioare.

Simbioza dintre istoria societății și istoria lexicului este în așa măsură de strânsă și de evidentă, încât lingvistul francez Antoine Meillet afirmă c㠄orice vocabular reprezintă o civilizație.

Raportul care există între evoluția societății și evoluția vocabularului este intens evidențiată și de alți lingviști – străini sau români. Unii dintre lingviști văd lexicologia sub identitatea unei situații speciale prin raportare la faptul că are un loc deosebit între sociologie și lingvistică ce definește lexicologia sub forma unei discipline sociologice și care, potrivit lui Antoin Meillet, vede în vocabular expresia societății aspect ce conduce la faptul că acesta reflectă o anumită etapă a civilizației și că evoluția sa are drept fundament o serie de factori extralingvistici.

Nevoia de a acorda o atenție sporită studierii vocabularului rezidă și într-un alt motiv, de data aceasta, de natură stilistică. Lexicul reprezintă cel mai caracteristic aspect al fiecărui stil funcțional – publicistic, beletristic, administrativ și științific. Reiese, astfel, că diferențele dintre stilurile mai sus – menționate – văzute ca variante funcționale ale limbii literare – sunt reduse, în primă instanță, la diferențe de frazeologie și de vocabular – cu alte cuvinte, la îmbinări de cuvinte ce au caracter permanent.

Pe lângă acestea, este imperios necesar a adăuga că atât îmbogățirea cât și perfecționarea vocabularului reprezintă două procese mult mai dificil de realizat în comparație cu însușirea regulilor gramaticale pe care limba maternă le are. Chiar de la vârsta preșcolară, copilul deține controlul, în genere, sistemului gramatical al limbii pe care o vorbește, dar învățarea a noi cuvinte precum și utilizarea corectă a acestora rămân o cerință continuă pe parcursul întregii sale vieți. În același context, nici îmbunătățirea comunicării nu este posibilă fără prezența unui vocabular bogat și, totodată, corect întrebuințat.

Dat fiind că erorile de ordin lexical sunt numeroase și, în genere, mai serioase în comparație cu cele de tip gramatical este imperios necesar ca și din această perspectivă studierea vocabularului să fie una aprofundată și extinsă.

Noțiunea de “cuvânt”

Ulterior evidențierii importanței studiului vocabularului, sunt imperios necesare câteva precizări legate de unitatea fundamentală a lexicului, de “cuvânt”. Potrivit celei mai notorii din multitudinea de definiții ce s-au dat acestui concept, “cuvântul” se identifică în asocierea unuia ori a mai multor sensuri cu un înveliș ori cu un complex sonor sensibil în ceea ce privește o utilizare gramaticală în fenomenul comunicării.

“Cuvântul, în ciuda dificultății pe care o avem în a-l defini, este o unitate care se impune spiritului, ceva ce se află în centrul mecanismului limbii”.

Cuvântul – sintagma minimală – apare ca o entitate deosebită de morfem prin relativa lui autonomie în procesul de comunicare.

Lingviștii structuraliști – reprezentanții Școlii de la Praga – definesc cuvântul ca cea mai mică unitate cu sens care poate fi deplasată în interiorul unui enunț, fie ca formă minimală liberă.

Cuvântul reprezintă unitatea fundamentală a limbii, a gândirii și a comunicării interumane. În condițiile în care unele sentimente, emoții sau senzații pot fi exprimate și prin atitudini, semne sau gesturi, gândirea capătă o formă lingvistică.

Principala trăsătură a cuvântului este autonomia, cu alte cuvinte, capacitatea de a fi scos dintr-un context sau dintr-o combinație de cuvinte în care apare. Altfel spus, autonomia se identifică într-o dependență relativă, adică în cuvânt sunt incluse obligatoriu foneme și morfeme iar în propoziții, cuvinte.

Vocabularul este o submulțime sau un ansamblu. Submulțimile (ori subansamblurile) vocabularului sunt puse în evidență, în condițiile în care, la autonomie se adaugă alte caracteristici. De pildă, un exemplu potrivit, în acest context, se identifică în acela al practicii lexicografilor de aranjare a cuvintelor – titlu în ordine alfabetică.

În scopul exemplificării, se poate lua în considerare cuvântul “casă”. Câmpul generat de acest cuvânt – ce are înțelesul de construcție mare implică termeni precum:

“hardughie”;

“imobil”;

“vilă”;

“cămin”;

“palat”;

“clădire”;

“edificiu”;

“bloc”.

Același cuvânt, însă cu sensul de “construcție modestă” determină existența câmpului:

“magazie”;

“argea”;

“sală”;

“bordei”;

“cabană”;

“chioșc”;

“colibă”;

“gheretă”.

Un alt aspect reprezentativ al cuvântului este relația de solidaritate dintre conținutul său și forma sa. Forma cuvântului constă într-o înșiruire de sunete sau în manifestarea sonoră a acestuia, putând să aibă și o reprezentare grafică, conținutul său fiind ceea ce se numește “sens”.

Drept substituenți ai cuvântului există, în lingvistica modernă, noțiunile de “lexie” și “lexem”. Lexii se identifică în expresii frazeologice sau în cuvinte simple și compuse iar lexemele se identifică în morfeme al căror sens nu este gramatical ci lexical.

Cele circa 1400 de cuvinte ce alcătuiesc fondul principal lexical sunt insuficiente unui vorbitor în scopul comunicării într-o manieră curentă în limba română. Orice vorbitor potrivit preocupărilor sale profesionale și propriei vârste folosește într-o manieră utilă cuvinte din masa vocabularului. Minimul de cuvinte utile unui vorbitor pentru a comunica în limba romană este de circa 3000. Aceste cuvinte formează vocabularul fundamental sau minimal al limbii române.

Masa vocabularului cuprinde cuvintele ce nu sunt utilizate de absolut toți vorbitorii. Dată fiind distribuția cuvintelor, în raport cu evoluția temporală a limbii române și a variantelor sale socio – profesionale, pot fi deosebite în masa vocabularului următoarele categorii de unități lexicale:

Cuvinte de jargon și argou;

Arhaisme;

Termeni științifici și tehnici;

Neologisme;

Regionalisme.

Lingvistica tradițională recunoaște ca unități superioare cuvântului partea de propoziție, propoziția și fraza.

Părțile unui enunț se combină între ele în grupuri distincte ca întindere și ca structură – sintagmă. Sintagma reprezintă, în genere, o unitate binară – descompusă între doi termeni între care există o relație de subordonare.

Prin raportare la unitatea lexicală între o formă materială, sonoră sau acustică și la conținutul semantic – ce presupune câteodată, existența unui singur sens – cuvântul este format nu doar din forma tip propriu-zisă – cu alte cuvinte, cea regăsită în dicționare – ci din toate formele sale flexionare ori gramaticale. Altfel spus, orice cuvânt flexibil este o unitate într-o pluralitate de aspect gramaticale ori de forme.

Pentru a exemplifica, formele:

merg;

mergi;

mergem;

mersei;

mergea;

merserăm;

merseraă;

mers sunt flexionare și, așadar, realizări propriu-zise ale aceluiași cuvânt identificat în verbul “a merge”.

Multitudinea de sensuri ale verbului luat în calcul nu reprezintă un cuvânt separat, ci, împreună, constituie conținutul semantic al acestui verb, văzut că o singură unitate și din această perspectivă. Înțelegând termenul “cuvânt” în această manieră, semnifică faptul că nu se poate încadra în aceeași unitate lexicală formele flexionare ce au fost, la un moment dat, în variație liberă, însă care, finalmente, s-au specializat, în scopul exprimării anumitor sensuri lexicale.

În acest context, în limba română de astăzi, există expresia “acord atenție” și “acordez un instrument muzical”, cu toate că forma de infinitiv a celor două verbe este identică (“acordă” – ce provine din francezul “accorder” și din italianul “acordare”).

În același context, în ceea ce privește singularul “raport”, formele de plural “rapoarte” și “raporturi” semnifică “dări de seamă” sau “comunicări” și “legături”, “relații”. În condițiile în care o formă flexionară este specializată în scopul exprimării unui sens anume al termenului plurisemantic, unitatea lexicală inițială este împărțită în două sau trei cuvinte distincte, ce trebuie considerate omonime parțiale – cum ar fi “corni” și “cornuri” sau “capete” și “căpi”.

În urma celor mai sus – subliniate, e eronat să se identifice în termeni precum “pas” său “cap” substantive cu două ori cu trei forme de plural și să fie puse alături de “înghețate – înghețați” și “coperte – coperți”, ce nu sunt diferite din perspectiva sensului. Câteodată, etimologia imediată (sau directă) a unora din aceste cuvinte este distinctă, aspect ce se identifică într-un motiv în plus pentru a fi separate în dicționare și pentru a fi interpretate ca omonime parțiale, așadar într-o manieră distinctă decât erau considerate în manualele școlare.

Termenul “cap” – cu sensul de “munte” – are proveniență în limba franceză – “cap” – și tot din aceeași limbă provine și termenul “pas”, ce înseamnă “trecătoare”, în timp ce noțiunea “cap” – al cărei plural este “capete” – și noțiunea “pas” – al cărei plural este “pași” – se moștenesc din limba latină.

O distincție concretă trebuie făcută și între expresiile “a turna – vin” și “a turna – un film”, a căror formă corectă, la persoana a III-a (singular și plural) este “toarnă” și, “turnează”.

Cuvântul în relația sa cu variantele

O atenție deosebită este imperios necesar a fi acordată și problemei variantelor unui cuvânt, ce nu trebuie plasate la același nivel cu unitățile lexicale propriu – zise. Variantele reprezintă realizări concrete ale unui cuvânt, însă de altă natură decât cele morfologice – de pildă “masa” – “masei” – “maselor”.

În acest context, prin raportare la formă literară “coregrafie” – provenită din francezul “chorégraphie”, pronunțarea cuvântului “coreografie” – justificabilă prin italienescul “coreografia” – evidențiază o variantă lexicală și nu un alt cuvânt, deoarece cele două complexe fonetice aproape similare exprimă exact aceeași realitate, cu alte cuvinte dețin același conținut semantic.

Variante de același tip sunt, de pildă, “personagiu” – din italienescul “personaggio” sau “ștofă” – din germanul “Stoff”, în raport cu formele corecte “stofă” și “personaj”, ce sunt împrumutate din italienescul “stoffa” respectiv din francezul “personnage".

Variantelor multiple de proveniență externă li se opun cele conturate în interiorul limbii române – ori în interiorul altei limbi – pe cale fonetică, prin intermediul analogiei sau prin intermediul altor procedee precum:

hipercorectitudinea;

etimologia populară;

contaminația.

Apărute în limba română sunt, de pildă, termeni precum:

juva (i) er;

inerva;

piftea;

complect;

pantomină;

decreptitudine;

lungoare;

repercursiune, etc., în locul formelor lor corecte:

giuvaier;

enerva;

chiftea;

complet;

pantomimă;

decrepitudine;

langoare (sau lingoare);

repercusiune.

La fel de învechite sunt și variantele cuvintelor:

direcție;

emoție;

inspecție, regăsite în:

direcțiune;

emoțiune;

inspectiune, ce s-au fixat definitiv în limba literară sub aceste forme, pe de o parte mai scurte, pe de altă parte mai comode.

În alt context, exemple precum:

stație – stațiune;

fracție – fracțiune;

secție – secțiune;

rație – rațiune;

reacție – reacțiune, alături de altele ce pot fi găsite în Dicționarul Ortografic, Ortoepic și Morfologic al Limbii Române reprezintă unități lexicale diferite, întrucât, din perspectivă semantică, sunt specializate.

În dicționare, acești termeni este imperios necesar a fi tratați în articole distincte însă în unele lucrări lexicografice nu mereu se procedează consecvent și corect din această perspectivă.

Ca urmare a celor mai sus – expuse, de reținut este că variantele trebuie grupate împreună cu formă literară și văzute alături de aceasta sub forma unui singur cuvânt – de pildă, ciocolată cu variante ca:

ciucalata (considerate o rostire incultă);

șocolată;

ciocoladă;

șocoladă.

Ca excepție, o variantă poate să se transforme într-un cuvânt propriu-zis, în condițiile în care se specializează, din perspectivă semantică, prin raportare la formă literară de care a fost dependentă în primă instanță. Acest aspect se aplică și pentru pronunțările inculte, cum a fost cazul termenului “transperant” – acceptat în limba literară sub această formă, însă doar cu sensul de „” stor”.

În loc de un singur cuvânt, ce a fost, din primă instanță “transparent” – cu varianta “transperant” există astăzi doi termeni atât cu forme cât și cu sensuri distincte însă ce se reduc, în ultimă instanță, la un etimon străin identic, la francezul “transparent”.

Pe lângă cele menționate există și variantele literare libere. În condițiile în care două pronunțări ale aceluiași cuvânt – neologic ori vechi – sunt similar motivate, la fel de frecvente sau similare din alte perspective, atât normele ortoepice cât și normele ortografice le acceptă pe ambele până la o posibilă specializare la nivel semantic a unuia dintre cuvinte. Printre dubletele fonetice literare existente se numără și:

zbârli – zburli;

acum – acuma;

sandviș – sandvici;

angelică – anghelică;

proră – provă;

cafeină – cofeină;

nămiază – namiază;

carafă – garafă;

mănăstire – manăstire;

cârdășie – cărdășie;

germen – germene;

deseară – diseară;

funcție – funcțiune;

despera – dispera, etc.

Aceeași categorie mai extinsă a variantelor literare libere implică și o serie de dublete accentuale literare – precum “ánost” – “anóst” sau “crater” – “crater”.

În asemenea cazuri, intră în discuție doar un singur cuvânt, întrucât cele două variante concurente nu se diferențiază din perspectivă semantică.

În lingvistica modernă, noțiunea de “cuvânt” este înlocuita cu noțiunea de “lexem” – alcătuită urmărind modelul termenilor “fonem” și “morfem”. Nu toți cercetătorii acordă același grad de importantă și același sens noului concept, așadar, în cazul prezent, acesta a fost evitat întocmai în scopul de a nu determina apariția unor confuzii.

Unii lingviști străini deosebesc într-o manieră evidentă lexicul de vocabular, văzând în cel de-al doilea termen desemnarea unui domeniu din realitatea întinsă pe care primul termen o acoperă. Domenii de această natură, ce aparțin lexicului și ce se dedă atât la inventariere cât și la descriere sunt, de pildă:

vocabularul marinei;

vocabularul politic – ori social – politic;

vocabularul aviației;

vocabularul economico – financiar;

vocabularul sportiv, etc.

În altă ordine de idei, unii cercetători decid un paradox între vocabularul unui text dat și lexicul limbii, atunci când întreprind procesul numit “statistică lexicală”. Deoarece în lingvistica românească aceste diferențe – relativ recente – se întâlnesc foarte rar, vor fi, mai departe, neglijate iar cele două noțiuni – vcabularul și lexicul – vor fi considerate sinonime, fiind utilizate într-o manieră alternantă.

Mulțumită, în mod expres, împrumuturilor neologice de origine germanică, limba româna a obținut prestigiul unei limbi europene de civilizație, ce este capabilă să exprime orice, pornind de la cele mai abstracte idei filozofice și finalizând cu cele din urmă cuceriri din spațiul științei.

Necesitățile de îmbogățire a vocabularului sunt satisfăcute, pe lângă raportarea la împrumuturile din alte limbi și prin utilizarea unor mijloace interne.

Atât lingviștii români cât și cei străini includ alcătuirea cuvintelor în morfologie cu care seamănă în mod expres prin caracterul său systematic – vizibil, explicit, în domeniul derivării.

Alți cercetători sunt de părere că sistemul de formare a cuvintelor trebuie să fie înglobat în studiul vocabularului, cu alte cuvinte, în studiul disciplinei lingvistice notorii sub numele de “lexicologie” iar alții că formarea cuvintelor se identifică într-o ramură diferită a lingvisticii, deoarece aceasta ocupă, realmente, un loc de tranziție între structura gramaticală și vocabular.

Formarea cuvintelor reprezintă o secțiune a lexicologiei, aspect care stă la baza creării a noi unități lexicale pe fundamentul celor deja existente într-o limbă dată. Simultan, trebuie urmărită o concepție ce este aproape totalmente impusă în învățământul românesc de toate gradele și ce constă în studiul sistemului de formare a cuvintelor în cadrul vocabularului.

În lingvistica românească, relevantă creării cuvintelor a fost de multe ori conturată, indicându-se că aceasta este unul dintre capitolele cele mai reprezentative ale unei limbi. De aici se desprinde maniera în care procedează o limbă în scopul creării elementelor noi, cu sensuri noi.

Atenția deosebită de care se bucură în România formarea cuvintelor este bazată pe crearea unor teze de doctorat – dedicate, în mod expres, derivării – apoi pe crearea celor șase volume de materiale referitoare la formarea cuvintelor în limba română și pe elaborarea tratatului “Formarea cuvintelor în limba română”.

Conceptul de “familie lexicală”

În scopul înțelegerii sistemului de formare a cuvintelor și, în mod expres, a mecanismului derivării într-o limbă oarecare, clarificarea conceptului de familie lexicală și, totodată, studierea structurii morfematice a cuvântului sunt de o folosință indiscutabilă. O familie lexicală presupune un cumul al cuvintelor formate prin schimbarea valorii gramaticale, prin derivare și prin compunere, în ceea ce privește același cuvânt de bază. O precizare ce este imperios necesar a fi făcută este că, de obicei, familia lexicală a unui cuvânt este stabilită la nivelul unei singure limbi – latină, româna, s.a.

Într-o familie lexicală de un asemenea tip trebuie incluse, pe de o parte, derivatele, pe de altă parte, compusele create în interiorul limbii respective și, eventual, împrumuturile neologice analizabile. Prin exemplificare, se va lua în considerare substantivul “mână”, care cuprinde în familia sa lexicală derivate românești precum “înmâna”, “mânuță”, “mânui”, “mânușiță”, s.a. însă nu și împrumuturile neologice precum “manufactură”, “manevră” sau “manichiură”. Prin raportare la cea din urmă situație nu intră în familia lexicală a cuvântului” mână” nici combinațiile frazeologice precum “a avea pe cineva la mână”, “mână în mână”, “a fi mână spartă”, “peste mână” sau “a da mâna”.

Despre acestea se poate spune că alcătuiesc familia frazeologică a aceluiași termen, însă noul concept – identificat ca un simetric al lui “familie lexicală” – nu a ajuns încă în terminologia lingvistică.

Cuvintele compuse pot aparține mai multor familii lexicale, prin raportare la numărul termenilor ce intră în componența lor și la dotarea lor prin conținut noțional. Pentru exemplificare se poate trece în revistă că un compus ca “gura-leului” va fi inclus și în familia termenului “gură” și în familia termenului “leu”, iar “Statu-Palmă-Barba-Cot” se va încadra în patru familii lexicale potrivit structurii sale desebit de complexă.

Termenul ce servește ca element fundamental în scopul formării altor cuvinte poartă numele de “primitiv” sau “cuvânt – bază” iar termenul format prin adăugarea unui prefix sau prin adăugarea unui sufix poartă numele de “cuvânt derivat”. În acest context, spre exemplificare:

în cazul derivatului “frumusețe” primitivul său este adjectivul “frumos”, la care a fost atașat sufixul “-ețe”;

în cazul termenului “cărăușie”, baza sa este cuvântul “cărăuș” – derivat de la verbul “căra” + suf. “- uș”;

în cazul verbului “întrista”, primitivul este “trist”, căruia i-a fost adăugat prefixul “în- “.

În multe dintre cazuri, atât prefixele cât și sufixele sunt adăugate, nu la rădăcină ci la tema lexicală. Aceasta este comună tuturor formelor gramaticale ale unui termen, fiind formată, în manieră imperios necesară dintr-o rădăcină și măcar un prefix. În acest context, spre exemplificare, “lăptăreasă” este derivat prin adăugarea sufixului “-easă” la tema “lăptar”, iar această temă este însăși un derivat de la termenul “lapte” + suf. “-ar”.

Așadar, în tema “lăptar” există rădăcina “lăpt- “și sufixul “-ar", în aceeași manieră în care în tema de la care a luat ființă adjectivul “străbătător” există rădăcina verbului “a bate” – în cazul prezent “-băt- “) + prefixul “stră- “.

Luând în considerare partea de vorbire ce reprezintă startul derivării, temele lexicale se pot împărți în teme lexicale verbale și teme lexicale nominale, iar temele lexicale nominale pot fi teme lexicale nominale substantivale sau teme lexicale nominale adjectivale. În scopul exemplificării, despre adjectivul “înfloritor” se poate spune că a fost format de la o temă verbală și anume “a înflori”, în același timp în care “bucătăreasă” de pildă, provine de la o temă nominală substantivală și anume “bucătar” – din “bucate” + suf. “-ar”). În cazul termenului “bucătar” ca și în cazul altor derivate – cum ar fi:

picura;

dințat;

noduros, derivarea a fost făcută de la formă de plural a primitivelor, deoarece aceasta este superioară celei de singular în ceea ce privește frecvența.

Legătura dintre rădăcină și radical

În cele mai multe dintre lucrările de specialitate – atât românești cât și străine – noțiunea “rădăcină” este sinonimă cu noțiunea “radical”, cu toate că este anormal să se utilizeze două noțiuni distincte pentru aceeași realitate lingvistică. Rădăcina poate coincide cu radicalul sau poate fi inclusă în radical când vine vorba despre cuvinte formate prin derivare. În acest context, la nivelul limbii române, un segment fonic precum “cânt- “- din “cânt-a” trebuie considerat, simultan, rădăcină și radical, dar în “descânt-a” radicalul este “descânt- “, aspect ce înseamnă că el coincide cu tema lexicală.

În acest context, termenul “călători” are ca rădăcina “căl- “- din “cal-e”, iar radicalul se identifică într-o grupare de două morfeme “căl” – “ător”, așadar o unitate divizibilă, în a cărei componență intră și rădăcina văzută ca morfem independent ori că o unitate morfemică indivizibilă.

Pe lângă cele menționate, radicalul poate să conțină anumite afixe derivative, în condițiile în care rădăcina reprezintă întotdeauna o unitate minimală indivizibilă. Indiferent dacă radicalul coincide cu rădăcina – ca, de exemplu, în “cânt-a” – ori nu se identifică cu aceasta – ca, de exemplu, în “încânt-a”, radicalul apare drept element constant în toate formele flexionare ale unui cuvânt, derivat ori nederivat. Prin accepțiunea acestei diferențe ce se întâlnește și la unii lingviști străini, cei doi termeni – radicalul și rădăcina – pot să fie folosiți, în continuare, specializați din perspectivă semantică.

Frazeologia

Sub identitatea unei discipline lingvistice în curs de conturare, poziția frazeologiei nu este una concretă în întregul ramurilor științei limbii. Adevărata bogăție a unei limbi este etalată, în principiu și de bogăția sa frazeologică. Potrivit autorului Thedor Hristea, după „tezaurul lexical” în sine, tezaurul „frazeologic” oferă oportunitatea clasificării unei limbi printre idiomurile foarte bogate sau sărace.

O limbă bogată în „frazeologisme” este, totodată și o limbă bogată în expresivitate.

Frazeologia este repreentativa pentru stilistica funcțională, în condițiile în care deosebirile dintre variantele funcționale ale unei limbi sunt reduse, în primă instanță, la distincții de natură frazeologică, însă aceasta nu înseamnă că orice combinație frazeologică are prin ea însăși o valoare expresivă. În nomenclatura tehnico-științifică există sute de combinații lexicale stabile ce au doar funcție denominativă, așadar sunt total lipsite de orice „încărcătură expresivă”.

Atenta focusare asupra frazeologiei pe care presa o utilizează în activitatea sa ajută într-o manieră eficientă la înțelegerea stilului publicistic. Sunt citate mereu frazeologisme ce se utilizează în presă, în conjuncturi precum:

turul de scrutin;

agenția de presă;

turul de orizont;

atașatul de presă;

telegramă de presă;

conferința de presă;

sondajul de opinie;

conferința la nivel înalt;

scrisorile de acreditare;

campania electorală;

rundă de convorbiri;

criză guvernamentală;

pactul de neagresiune;

lovitură de stat, etc.

Relevantă frazeologiei stă și în rezolvarea completă a unor etimologii în condițiile când se iau în calcul familii frazeologice. În scop de exemplificare, substantivul “țesut”, nu trebuie explicat printr-o referire la verbul “a țese”, în condițiile în care din Dicționarul Explicativ al Limbii Române reiese că “țesut” nu se rezumă doar la acțiunea de a țese ci și la „ansamblul de celule animale sau vegetale având aceeași structură și aceleași funcții într-un organism”.

Sensul neologic al termenului se explică prin francezul “tissue”, ce intră în structura unei multitudini de unități frazeologice, decalcate, parțial, în limba română. În acest context, francezul “tissu nerveux” este tradus de “țesut nervos”, francezul “tissu osseux” este tradus de “țesut osos”, “tissu cartilagineux” este tradus de “țesut cartilaginos” iar exemplele pot continua ajungându-se, doar în cazul de față, la aproximativ 20 de „membri” ai aceleiași familii frazeologice.

Dat fiind numărul mare de frazeologisme, ce se utilizează în domenii dintre cele mai variate de activitate, se poate susține că studiul frazeologiei conectează societatea de civilizație și de istoria altor popoare într-o manieră incomparabil mai mare în raport cu studiul structurii gramaticale. Dintre compartimentele limbii, doar frazeologia reprezintă expresia civilizației, deoarece doar această reflectă modificările ce se produc în societate.

În gramatică și, mai ales în morfologie, se vorbește, despre locuțiuni – adjectivale, verbale – care sunt privite aproape exclusiv ca fapte gramaticale.

Studiul frazeologiei are relevanță în ceea ce privește înțelegerea completă a două fenomene complexe: relatinizarea și modernizarea limbii române. Relatinizarea nu a fost înfăptuita doar prin intermediul împrumuturilor neologice, ci și prin apariția, în ultimele două secole, a unui număr reprezentativ de unități frazeologice, ce au fost create sau împrumutate, în cadrul limbii române dintr-un material preexistent. În paralel cu apariția a numeroase elemente componente ale frazeologismelor, mare parte din cuvintele vechi au fost îmbogățite cu noi sensuri, dobândind o frecvență superioară, ce, de multe ori, poate fi explicată doar prin reluarea contactului cu romanitatea occidentală.

În scopul exemplificării, se poate lua în considerare termenul “câmp”, ce intră în structură a peste douăzeci de unități frazeologice – câmp semantic, câmp electric, câmp vizual, câmp magnetic, s.a.

Obiectul de investigație al frazeologiei

În lucrările lexicografice, termenului “frazeologie” i se atribuie doar două sensuri:

1. „Fel propriu unei limbi sau unui scriitor de a construi frazele”;

2. „Vorbărie fără conținut, care ascunde sărăcia de idei, vorbe goale și umflate; pălăvrăgeală”.

Celor două sensuri trebuie să îl adăugăm pe cel referitor la disciplină lingvistică al cărei obiect de cercetare este constituit de unitățile frazeologice ale unui grup de limbi.

Obiectul de cercetare al frazeologiei se identifică în permanentele îmbinări de cuvinte ori în grupurile sintactice stabile. Câteodată, îmbinările lexicale constante de această natură sunt numite grupuri frazeologice sau sintagme stabile. În ultimii zeci de ani, cei mai mulți dintre cercetători au obișnuit să le numească frazeologisme.

Unitățile frazeologice sunt opuse grupurilor sintactice libere, denumite astfel deoarece apar în procesul comunicării verbale.

Sintagma de “unitate frazeologică” a fost utilizată, în primă instanță, de stilisticianul elvețian Charles Bally. De la Bally, termenul a fost preluat de Victor Vinogradov și de alți lingviști ruși.

Aspectul comun pe care toate unitățile frazeologice dintr-o limbă dată îl au, este faptul că acestea sunt combinații stabile de mai multe cuvinte, ce au un sens unitar. Aspectul prezentat înseamnă că ele denumesc un fenomen unic, un singur obiect, un proces unic, o singură însușire, s.a. În scopul exemplificării, se vor trece în revistă exemple precum:

verde de Paris;

artist emerit;

țap ispășitor;

astm bronșic;

șef de cabinet;

bal mascat;

stațiune balneară;

bătaie de joc;

sobă de teracotă;

câștig de cauză;

retribuție tarifară;

copil din flori;

punct de vedere;

gazetă de perete;

lăptișor de matcă;

punct de vedere;

lună de miere;

porc mistreț;

măr crețesc.

Alte unități frazeologice au valoare adjectivală, cum ar fi:

“foate învățat” – tobă de carte;

„grosolan” – ca din topor;

“neconvingător, forțat” – tras de păr;

„evaziv” – în doi peri;

“timid” – slab de înger;

“rușinat” – cu nasul în jos;

“încrezut” – cu nările în vânt.

Unitatea semantică la care s-a făcut referire poate fi mai strânsă – ca în cazul locuțiunii “tragere de inimă”, spre exemplu sau mai lejeră, ca în situația îmbinărilor frazeologice ce sunt total lipsite de expresivitate, sau al celor ce au o structură foarte complexă: “când va prinde mâța pește” = niciodată sau “a fi în al nouălea cer” = a fi foarte bucuros.

Prin comparație cu îmbinările libere de cuvinte – pe care orice vorbitor le crează în momentul în care se exprimă – îmbinările frazeologice sunt deja în limbă și sunt simțite sub forma unor unități distincte, din motivul că s-a realizat legătura elementelor ce le alcătuiesc.

Exemplificând, prin raportare la grupurile sintactice “artist ratat” sau “artist talentat”, îmbinările lexicale reprezintă, fără îndoială, unități frazeologice bine construite: “artist al poporului” său “artist plastic”.

Atunci când nu sunt calchiate după modele străine, unitățile frazeologice apar prin repetarea unor îmbinări libere de cuvinte.

Obiectul de cercetare al frazeologiei constă în toate unitățile frazeologice care sunt potențiale ale cuvintelor. Indiferent cât de similare ar fi cu unitățile lexicale, unitățile frazeologice se deosebesc într-o măsură suficientă, pe de o parte de cuvinte, pe de altă parte de îmbinările libere de cuvinte, deoarece frazeologia este considerată un compartiment al limbii distinct de sintaxă.

Unii cercetători cuprind frazeologia în lexicologie, alții o subordonează sintaxei care studiază regulile referitoare la îmbinarea cuvintelor în fraze”. În aceste condiții, frazeologia nu este subordonată sintaxei. Similar existenței în limbă a unităților sintactice, fonetice și lexicale, există și unități numite “frazeologice” care pot fi grupate într-un alt compartiment decât cel al sintaxei.

Mijloace de îmbogățire a vocabularului limbii române – prezentare generală

Vocabularul reprezintă cumulul cuvintelor ce există în limbă și este cel mai predispus modificării, purtând și numele de “lexic”.

Acesta este alcătuit din două părți: vocabularul fundamental și masa vocabularului.

Vocabularul fundamental este descris prin cuvintele cele mai relevante, utilizate și cunoscute de toți vorbitorii unei limbi.

În cuprinsul său sunt regăsite circa 1500 de cuvinte ce au cea mai mare frecvență în procesul comunicării; cele mai multe din acestea sunt vechi și rămân o perioadă îndelungată de timp în limbă.

Masa vocabularului este alcătuită din cuvinte ce nu intră în vocabularul fundamental și reprezintă 90 de procente din cuvintele limbii române. Masa vocabularului cuprinde termenii tehnici ai limbajelor de specialitate, în general arhaismele și regionalismele.

Mijloacele de îmbogățire a vocabularului pot fi interne sau externe.

Mijloacele interne de îmbogățire a vocabularului se identifică în:

Derivare – mijloc intern de îmbogățire a vocabularului prin care se formează cuvinte noi prin intermediul afixelor;

Compunere – mijloc intern de îmbogățire a vocabularului prin care sunt formate cuvinte noi, prin unirea unor termeni distincți

Procedeele de compunere se identifică în:

alăturare;

juxtapunere;

parataxă.

schimbarea valorii gramaticale (conversiunea) – mijloc intern de îmbogățire a vocabularului prin care sunt formate cuvinte noi prin traversarea de la o parte de vorbire la alta.

Prin conversiune se pot obține:

Substantive din:

Adjective: “adâncul întunecat al pădurii”

Interjecții: “a ascultat oful meu”;

Pronume: “cu niște nimicuri”;

Verbe la participiu: “rătăciții în pădure”;

Adverbe: “suferința aproapelui său”;

Verbe la supin: “mersul prin pădure”;

Verbe la gerunziu: “suferindul privea trist”.

Adjective din:

Adverbe: “mi-am luat haina gata”;

Verbe la participiu: “priveam lumina filtrată printre ramuri”;

Verbe la gerunziu: “îmi plăceau pletele fluturânde ale sale”;

Pronume: “acești brazi sunt mari”.

Adverbe din:

Substantive – ce denumesc elemente temporale;

Adjective: “vorbește frumos despre ea”;

Verbe la participiu: “cântă îngânat”.

Prepoziții din:

Verbe la participiu: “a terminat de recoltat grație ei”;

Adverbe: “deasupra crengii s-a așezat un vultur”;

Substantiv: “picta frumos mulțumită talentului”.

Mijloacele externe de îmbogățire a limbii române se regăsesc în împrumuturi.

Neologismele

În limba română, unele cuvinte sunt moștenite din limba latină, altele sunt împrumutate din limbi distincte iar altele se formează în interiorul limbii.

Împrumuturile apar sub forma unui rezultat al contactului dintre două limbi fiind avantajate de factori precum:

raporturile politice și culturale;

vecinătatea geografică;

conviețuirea unor populații.

Împrumuturile pot fi făcute pe cale directă sau pe cale indirectă.

Împrumuturile pot fi:

vechi, provenite din:

limba greacă – “proaspăt”, “dușman”, “tacticos”;

limba slavă – “ieftin”, “boier”, “izvor”, “babă”, “plug”, “voinic”;

limba turcă – “halva”, “baclava”, “chirie”, “iaurt”;

limba maghiară – “gând”, “hotar”, “gazdă”, “vameș”, “oraș”.

noi, provenite din:

latină – “insulă”, “grație”;

franceză – “a solution”, “elev”, “bleumarin”, “cafe-bar”;

italiană – “spaghete”;

engleză – “voler”, “stand-by”, “hobby”;

germană – “manager”, “crenvuști”, “iceberg”.

Neologismele se identifică în cuvinte nou – împrumutate, create în interiorul limbii prin compunere și care are obligatoriu o componentă neologică.

Exemplificând, se pot menționa termeni precum:

box;

liceu;

fotbal;

tractor;

oxigen;

seism;

secol;

metrou;

inginer, etc.

Împrumuturile lexicale identificabile în elemente lexicale grecești, slave sau turcești, au contribuit la îmbogățirea vocabularului românesc, însă nu au avut o contribuție reprezentativă la modernizarea acestuia. Potrivit înregistrărilor din:

Dicționarul de neologisme;

Dicționarul limbii române;

Dicționarul de cuvinte recente;

Dicționarul explicativ al limbii române;

Micul dicționar enciclopedic, limba română actuală dispune de circa 50.000 de neologisme, alături de termenii de specialitate strictă.

Din punct de vedere etimologic, prin “neologism” – termen ce provine din grecescul “neos’ – nou și “logos” – vorba – se înțelege orice cuvânt nou apărut într-o limbă, indiferent dacă acesta reprezintă o creație internă a limbii respective prin compunere sau prin alte metode.

În lingvistica românească, prin termenul “neologism” se înțelege împrumutul direct din latină, pe cale savantă. Cu toate acestea, există și neologisme create în cadrul limbii române.

Pentru exemplificare se vor trece în revistă următoarele exemple: sămănătorism  revista românească “Samanatorul” + sufixul neologic “–ism” sau apoetic  prefixul neologic “a– “ + adj. neologic “poetic” – împrumutat din limba franceză. Se observă că în primul exemplu baza de derivare este strict românească, iar sufixul este nou. În acest caz, rezultatul, cuvântul derivat pe teren românesc, se identifică într-un neologism.

Fenomenul modernizării vocabularului românesc a început în cea de-a doua jumătate a celui de-al XVIII-lea secol, intensificându-se la mijlocul celui de-al XIX-lea secol și ulterior realizării Unirii din anul 1859. În peste 100 de ani, o multitudine de cuvinte din limba greacă au dispărut, fiind substituite cu neologisme provenite din limba franceză, în mod expres. Pentru a exemplifica se pot etala termeni precum:

cinovnic (care a fost substituit de “funcționar”);

ipochimen (care a fost substituit de “individ”);

doclad (care a fost substituit de “referat”);

olac (care a fost substituit de “mesager”);

vistavoi (care a fost înlocuit de “ordonanță”);

evghenicos (care a fost înlocuit de “nobil”), etc. 

Cel de-al XIX-lea secol a fost, totodată, perioada în care s-a pus accent pe utilitatea neologismelor și, în același timp, pe principalele surse din care limba română trebuia să se alimenteze în scopul îmbogățirii vocabularului. S-a ajuns instr-o situație de așa natură încât se respingea orice împrumut neologic, cu toate că acestea erau de origine latino – romanică. Puriștii lingviști propuneau variante de tipul:

de-sine-miscator – automobil;

gat-legau – cravată;

departe-vorbitor – telefon;

nas-stergau – batistă, etc, dar niciunul dintre acestea nu a rămas valabil.

Influența latinei savante

Incipiturile acestei influențe sunt regăsite în cel de-al XVII-lea secol, în activitatea cronicarilor. Mai târziu, reprezentanții curentului latinist au participat la îmbogățirea vocabularului limbii române printr-un număr reprezentativ de neologisme, preluate din latină, prin metoda livrescă. Câteodată, prin prisma vechimii, unele cuvinte moștenite au înregistrat un progres modificându-se foarte mult, pe de o parte din perspectivă fonetică, pe de altă parte din perspectivă semantică.

Exemplificând, latinescul “clarus” a condus, în limba română, potrivit legilor fonetice caracteristice, la apariția adverbul “chiar”. În cea de-a doua dată când a fost împrumutat prin metoda livrescă, termenul a apărut sub forma “clar”. Astfel, cei doi termeni, “chiar” și “clar”, sunt considerate dublete etimologice: cel dintâi termen este moștenit, iar cel de-al doilea termen este împrumutat. Drept exemple, se pot trece în revistă următoarele:

arină – arenă – aici fiind vizibil progresul semantic;

frupt – fruct;

bătrân – veteran;

bășică – vezică, etc.

Împrumutul unora dintre cuvinte nu a fost realizat doar printr-o singură limbă occidentală, franceză, de pildă, ci, au existat și situații în care cuvintele noi au intrat în limba romană pe o filieră multiplă, franco – italiană. Astfel, este vorba despre etimologia multiplă.

Unele neologisme sunt explicate la un nivel formal prin referirea la limba latină, dar din perspectivă semantică, neologismele păstrează trăsăturile germane sau franceze. De pildă, termenii “virtute”, “efect”, sau “spirit” sunt asociați cu termenii latinești “virtutis”, “effectus” sau “spirituș” dar, din perspectivă semantică, aceste cuvinte concordă cu substantive ce provin din limba franceză: “vertu”, “effet” sau “esprit”. Astfel, intră în discuție etimologia dublă, latino – franceză.

Influența italiană

În era celor dintâi contacte culturale italo – romane – ale secolului al XVII-lea -, a fost inițiată modificarea lexicului românesc. Unii cărturari au considerat că influența italiană și-a făcut simțită prezența înainte de perioada adusă în discuție, depășind-o cu patru secole. La sfârșitul celui de-al XIII-lea secol, o serie de negustori ventieni au ajuns cu corăbiile lor până la gurile Dunării.

În această manieră poate fi explicat faptul că una din cele dintâi monede menționate în actele slavo – romane este ducatul, termen de origine italiană.

Era fanariotă a avantajat procesul de occidentalizare a limbii române, iar din personalitățile ce și-au adus contribuția la acest proces merită amintiți:

George Călinescu;

Ion Heliade Rădulescu;

Nicolae Filimon;

Gheorghe Asachi;

Alexandru Odobescu.

Mare parte din cuvintele provenite din limba italiană sunt parte a terminologiei muzicale, având caracter internațional. Întrucât a fost imposibilă stabilirea certă a primirii acestor termeni exclusiv din italiană, este imperios necesară admiterea unei posibile etimologii multiple.

Exemplificând, se pot etala următorii termeni:

trio;

adagio;

tenor;

allegro;

solo;

allegretto;

solfegiu;

alto;

partitură;

arpegiu;

operă – muzicală;

bariton;

intermezzo;

cantabile;

flaut;

chitară, etc.

Tot limbii italiene i se datorează o serie de termeni ce aparțin domeniului financiar-bancar:

virament;

acont;

valută;

agenție;

speze – cheltuieli;

bancă;

scadent;

bilanț;

a gira;

casă (de bani);

falit;

casier, etc.

Influența germană

Acest tip de influență este mai accentuată în Transilvania. Prin raportare la limba literară, cele mai serioase influențe sunt regăsite în terminologia tehnico – științifică:

wolfram;

boiler;

ventil;

bomfaier;

ștecăr;

bormașină;

șină;

diesel;

șaibă;

duză;

matrița;

fasung, etc.

Multe noțiuni împrumutate din limba germană se identifică în cuvinte compuse, conform următoarelor exemple:

spilhozen;

abțibild;

rucsac;

balonzaid;

oberliht;

capel-maistru;

mișmaș;

bildungs – roman;

lebarvust;

crenvurșt;

leitmotiv;

glaspapir, etc.

Unele neologisme primite din limba germană au fundament în limba latină:

corectură;

adresant;

agentură;

laborant;

gladiolă;

recenzent;

unicat;

repetent, etc.

Alte cuvinte sunt totalmente latinești – ca de exemplu, “a sista” -, acestea intrând în limba literară prin prisma vorbirii ardelenilor culți influențați de germani.

Influența franceză

Aceasta este cea mai intensă dintre toate influențele moderne întreprinse asupra limbii române în cel de-al XIX-lea secol. Limba romană a fost îmbogățită cu câteva mii de cuvinte, modernizându-și vocabularul în toate spațiile vieții spirituale. Traducerile întreprinse pe tot parcursul celui de-al XIX-lea secol și evoluția relațiilor de ordin cultural și politic, au condus la extinderea acestei influențe.

Influența franceză a fost manifestată și în domeniul vocabularului și în domeniul frazeologiei. Unele unități frazeologice se identifică în sintagme stabile iar altele se identifică în imitații după modelele franțuzești specifice. Ca exemple, pot fi scoase în evidență:

tonus muscular;

artist liric;

petrol lampant;

bal mascat;

placă turnantă;

calcul renal;

monolog interior;

cordon ombilical;

jurnal de bord;

critic literar;

decret guvernamental, etc.

Alte frazeologisme românești moderne reprezintă traduceri literale în funcție de unități frazeologice franțuzești ce au o structură foarte similară:

a face act de prezență – sintagmă provenită din francezul “faire acte de presence”;

apă de toaletă – sintagmă provenită din francezul “eau de toilette”;

a se da în spectacol – sintagmă provenită din francezul “se donner en spectacle”;

castel de apă – sintagmă provenită din francezul “chateu d’eau”;

turn de fildeș – sintagmă provenită din francezul “tour d’ivoire”; 

câmp de bătaie – sintagmă provenită din francezul “champ de bataille”;

rădăcină pătrată – sintagmă provenită din francezul “racine carree”; 

diabet zaharat – sintagmă provenită din francezul “diabet sucre”;

materie cenușie – sintagmă provenită din francezul “matiere grise”;

duș scoțian – sintagmă provenită din francezul “douche ecossaise”;

ipoteza de lucru – sintagmă provenită din francezul “hypothese de travail”, etc.

Cele mai multe dintre împrumuturile lexicale de origine franceză au intrat în limba romană pe cale scrisă, iar estetica grafică a fost impusă în pronunțarea românească literară.

În această manieră se explică, de exemplu, faptul că se rostește “restaurant” nu “restoran”. Cele mai multe forme apărute pe cale orală au fost înlăturate, întrucât au fost resimțite ca fiind inculte. Prin excepție, în condițiile în care cele două forme – una dintre ele pătrunsă prin calea livrescă, cealaltă prin calea orală, au fost specializate din perspectiva sensului, acestea au rămas definitiv în limba literară.

O multitudine de franțuzisme s-au dovedit inutile încă din cel de-al XIX-lea secol, atunci când Ion Luca Caragiale îi satiriza pe cei ce erau neobosiți și plictisiți. Neologismele de acest tip poartă numele de “barbarisme”.

Influența rusă

Ulterior datei de 23 august 1944, influența limbii ruse moderne a fost din ce în ce mai sesizabilă, în mod expres pe cale scrisă, prin traduceri. Atunci când neologismele rusești cuprindeau elemente formative de orgine latină, acestea au fost asimilate deosebit de rapid:

radioficație;

activist;

procuratură;

combinat;

mecanizator;

cursant;

magistrală;

dezinformație;

instructaj;

dezinformare;

exponat;

dezinsecție, etc.

Influența engleză

De mai mult de 25 de ani, omenirea asistă la manifestarea intensă a influenței limbii engleze asupra limbii române. Cu toate că influența a început în jurul anilor ‘50-’60, cu termeni tehnici ce au intrat în limba romană pe filieră rusă, astăzi este remarcată o influență intensă în mod expres prin prisma evoluției domeniului tehnologiei comunicațiilor.

Unele anglicisme au intrat în limba română prin limba franceză, aspect dovedit de rostul cuvintelor ce coincide cu înțelesul etimonului francez și nu cu rostul cuvintelor englezești:

sandviș – din francezul “sandwich”, din englezul “sandwich”;

dancing;

rosbif – din francezul “rosbif”, din englezul “roast beef”;

picup;

biftec – din francezul bifteck, din englezul beefsteak;

smoching, etc. 

Mare parte a terminologiei sportive are influențe din limba engleză:

volei;

aut;

upercut;

baschet;

tenis;

bowling;

șut;

cnocaut;

suporter;

corner;

start;

a dribla;

set;

dribling;

scor;

fault;

rugbi;

finiș;

ring;

fotbal;

presing;

ghem – întâlnit și ca “game”;

polo;

gol;

outsider;

golf;

meci;

ofsaid, etc.

O multitudine de termeni de origine engleză există în domeniul:

publicității;

cinematografiei;

informaticii.

Câteodată este destul de dificil de realizat diferența între americanism și anglicism, distincția între acestea fiind data apariției lor – în sensul că americanismele sunt mai actuale.

Dintre cele mai notorii americanisme se pot trece în revistă următoarele:

whiscky;

bluf;

western;

blugi;

weekend;

boss;

transplant;

campus;

supermarket;

cowboy;

stres;

escalator;

spici – cunoscut și ca “speech”;

hold-up;

show;

hamburger;

scanner;

jazz;

marketing;

mass-media;

management;

motel;

living;

radar;

hobby;

tobogan;

gentleman;

OK;

a finaliza, etc.

Doar o mică parte a acestor cuvinte sunt adaptabile sistemului fonetic românesc, acestea fiind încă în etapa de „scanare”. În câțiva zeci de ani, realitatea pe care o denumesc nu va mai fi de actualitate iar aceste cuvinte vor dispărea din limbă în aceleași condiții în care a avut loc dispariția cuvintelor din limba greacă în cel de-al XIX-lea secol.

CAP. II Derivarea

2.1 Derivarea cu prefixe

Alături de schimbarea valorii gramaticale și de compunere, derivarea este un mijloc intern de îmbogățire a vocabularului.

Derivarea reprezintă procedeul de formare de cuvinte având drept start un cuvânt de bază, prin intermediul prefixelor și al sufixelor. Termenul rezultat prin derivare poartă numele de “cuvânt derivat”.

Prefixele se identifică în sunetele ori în grupul de sunete adăugate înaintea rădăcinii, în scopul formării unui cuvânt nou că, de pildă, în următoarele exemple:

reașeza,

străbun,

dezaproba,

necinstite,

incapabil,

înnodă,

împăduri.

Funcție de sens, prefixele se identifică în:

prefixe cu sensul "pentru" – pro-  spre exemplu, pronume,

prefixe negative – prefixe prin care este negat înțelesul termenului – “ne- “; “in- “; “i- “, spre exemplu:

ireal,

neimportant,

incomplet.

prefixe cu sensul "peste" – trans-  spre exemplu, transport ori transoceanic,

prefixe prin care este exprimat conceptul de repetiție – răz-; ras-; re-  spre exemplu:

rescrie,

răstălmăci,

răzgândi,

prefixe ce au înțelesul de "înăuntru” – intra-  spre exemplu: intravilan ori intramuscular,

prefixe prin care este sugerată corelația – inter-  spre exemplu:

internațional,

interdisciplinar,

interreligios,

prefixe ce conduc la ideea de “lipsit de” sau de "fără" – prin intermediul cărora sunt formate antonimele cuvintelor de bază – a-; des-; de-; dez- spre exemplu:

anormal,

descompune,

debloca,

dezorientat,

prefixe cu sensul de "sub limită" sub-/; – hipo-  spre exemplu: subcutanat ori hipoglicemie.

prefixe cu sens de superlativ – super-; ultra-; prea-; supra-; arhi-; -extra-; hiper-  spre exemplu:

superreglant,

ultramodern,

preafrumoasă,

supradimensionat,

arhiplin,

exțraplat,

hipercorect,

prefixe cu înțelesul de "împotrivă": contra-; anti-  spre exemplu, contraindicat ori antirăzboinic,

prefixe cu înțelesul de '"înainte": pre-; ante-  spre exemplu, prenume ori antebelic,

prefixe cu înțelesul de "împreună cu": co-; con-; com-  spre exemplu, cooperare, conlucrare, compatriot, 

prefixe cu înțelesul de "după": post-  spre exemplu, postbelic.

Funcție de vechimea acestora, prefixele pot fi clasificate în:

prefixe noi – neologice:

ultra-,

a-,

inter-,

ante-,

în,

con-,

im-,

prefixe împrumutate ori moștenite – vechi:

răz-,

în-,

ne-,

des-,

stră-.

Ca un exemplu particular, pentru camera de așteptare poziționată înaintea unui birou ori a unei alte camere este utilizat termenul “anticameră”, ce a fost împrumutat cu prefixul aferent “anti- “din limba italiană și a rămas în limba română într-o formă precum în exemplul următor:

“În anticameră așteptau niște studenți pentru a intra la interviu”.

Dubla prefixare rezidă în adăugarea înaintea cuvântului de bază ori înaintea rădăcinii a două prefixe precum în exemplele următoare:

frunză  (a) înfrunzi  înfrunzit  neînfrunzit,

pădure  (a) împăduri  (a) reîmpăduri.

Prefixele nu trebuie confundate cu elementele de compunere, notorii și drept prefixoide:

tele-,

aero-,

pseudo,

auto,

poli,

bi-,

orto-,

bio,

omo-,

di-,

mono-,

geo-,

micro-,

hemo-,

macro-,

hipo- (prin raportare la cai),

hidro-.

Cu alte cuvinte, prefixele se identifică în afixe ce precedă baza, având o valoare lexicală în limba română, ce crează un cuvânt nou, în genere, fără să îi schimbe categoria lexico – gramaticală.

Potrivit lui Ion Coteanu, prefixele pot fi clasificate în următoarea manieră:

prefixe iterative – folosite pentru cuvinte ce exprimă repetarea: re-(a recăpăta), răs-(răz-) – a se răzgândi,

prefixe privative – folosite pentru evidențierea sensului de “lipsit de”, „fără": de-(deșuruba), des-(desființa),

prefixe delocutive – folosite în scopul formării unor cuvinte noi de la locuțiuni: de la locuțiunea „a pune în fapt" în-(îm-)(înfăptui), de la locuțiunea „a 
  Cuprinde în brațe  a îmbrățișa,

prefixe negative – folosite în scopul negării înțelesului termenului de bază: ne-(neconvingător).

Prefixoidele se identifică în termeni din limbile latină și greacă: aero-(prefix grecesc) – referitor la aviație, la aer:

aeromodel,

aerogară,

aerodrome.

Derivarea regresivă este văzută drept o analogie de unde rezultă un cuvânt nou, descris prin faptul că are înfățișarea unui termen fundamental, cu toate că este derivat. Prin exemplificare poate fi trecut în revistă termenul “auz” ce provine, prin derivare regresivă, de la verbul “a auzi”.

În acest context, derivarea parasintetică reprezintă formarea de cuvinte prin folosirea (pe lângă sufixe) prefixelor: a întemeia, a îmbărbăta, s.a.

Este imperios necesar să se țină cont de scrierea prefixelor. În acest context, se vor expune următoarele patru cazuri:

prefixul “răs- “, plasat înaintea unor cuvinte ce încep cu:

n,

b,

j,

g, se transformă în “răz- “, în exemple precum:

răzjudeca,

răzbate,

răzgândi.

prefixul “des- “ plasat înaintea unor cuvinte ce încep cu o vocală ori cu:

v,

b,

r,

d,

n,

g,

m,

l se transformă în “dez- “, în exemple precum:

dezechilibra,

dezbate,

dezvinovăți,

dezdoi,

dezrădăcina,

dezgoli,

deznoda,

dezlănțui,

dezmembra.

În cazul poziționării precedent unor cuvinte ce încep cu:

j,

s,

ș, “des- “devine “de- “: dejuca, desăra.

prefixul “în- “– plasat înaintea unor termeni ce încep cu “p” ori cu “b” se transformă în “îm- “:

împodobiți, nu inpodobiti,

îmbrățișare, nu inbratisare,

îmbrăca, nu inbraca.

prefixul “in- “, plasat înaintea unor cuvinte ce încep cu “p” ori cu “b” se transformă în “im- “: impropriu, nu inpropriu.

Altfel spus, prefixul ori afixul se identifică în grupul de litere ori în literele din alfabet ce sunt localizate înaintea temei unei noțiuni, ori înaintea rădăcinii, în scopul de a forma un derivat cu forme gramaticale noi – însă nu este neapărat.

Prefixul “ex- “, ce are înțelesul de „fost”, reprezintă unicul prefix ale cărui derivate sunt mereu scrise cu cratimă între cuvântul de bază și prefix, în exemple ca: ex-ministru ori ex-director.

Derivatele cu prefixele “re- “și “ne- “, urmate de o temă ce începe cu “î– “ se scriu cu cratimă în condițiile în care vocala “î” este înlăturată în exemple precum “re-ntoarcere” – în raport cu “reîntoarcere” și “ne-nfricat” – în raport cu “neînfricat”.

Prezența prefixului “în- “ impune scrierea cu dublu “n” în condițiile în care sunt alăturate cuvinte ce încep cu “n”, în exemple precum:

înnora – derivat din termenul “nor”,

înnoda – derivat din termenul “nod”,

înnoi – derivat din termenul “nou”.

În condițiile în care se formează derivate de la cuvintele ce încep cu “p” ori cu “b”, “în- “se transformă în “îm- “prin asimilare în exemple precum: împărți – de la termenul “parte” și îmboldi – de la termenul “bold”.

Corectă este scrierea:

înapoi, nu innapoi – termen format din în+apoi,

înalt, nu innalt – termen format din în+alt,

înainte, nu innainte – termen format din în+ainte.

Se pronunță și se scriu un singur “n” cuvintele unde nu este simțită prezența cuvântului primitiv începător cu “n”:

înota,

înăbuși,

îneca.

Prin raportare la prefixul “i- “, “in- “și “în- “, se pronunță și se scrie “încasa”, nu încasa, luând în calcul că acest termen a fost format în limba română prin prefixul “în- “. În același context, se pronunță și se scrie încarna nu incarna și intitula, nu întitula deoarece sunt termeni împrumutați.

În cazul termenului “imbold”, acesta se scrie sub această formă, nu imbold, întrucât se ia în calcul termenul alcătuit după modelul termenului “impuls”.

În unii termeni, termeni recenți se scriu și se rostesc eronat prin raportare la prefixul “în- “: înluminat/înluminat. Conform rostirii originare, acest cuvânt este imperios necesar a fi scris “iluminat”.

Cu privire la prefixul “între– “, în limba româna se pronunță și se scrie “întreprindere”, nu “întreprindere”.

În ceea ce privește prefixul “co- “și “con- “, cel de-al doilea prefix apare în termeni precum “consătean” sau “concentățean”, și cu schimbarea lui “n” în “m” prin asimilare, în “compătimi” ori în “compatriot”. În aceeași conjunctură, se pronunță și se scrie “corupt”, nu “conrupt” și “conațional”, nu “connational”. Din motive fonetice “con- “ s-a transformat în “co- “, prefix existent și în derivate ale termenilor începători cu vocală precum “coopera” ori “coexista”.

În derivatele cuvintelor începătoare cu:

j,

s,

ș, prefixul “des- “s-a redus la “de- “în exemple precum:

dejuga,

desăra,

deșela,

desărcina.

În limba româna se pronunță și se scrie “dezgheță”, nu “dejgheta” sau “deschide”, nu “deschide”.

În ceea ce privește prefixul “dis- “, se pronunță și se scrie “dispreț”, nu “despreț” ori “distructiv”, nu “destructiv”.

Prin raportare la prefixul “răs- “, acesta s-a transformat în “răz- “ în derivate de la cuvintele ce încep cu:

“n”,

“b”,

“j”,

“d”,

“g”.

Cu privire la prefixul “trans- “, acesta rămâne neschimbat, indiferent de sunetul începător al cuvintelor cărora le sunt atașate:

transfigura,

transatlantic,

transborda.

Ca un caz excepțional, termenii “tranziție” ori “tranzitiv” sunt unii neanalizabili, producându-se transformarea lui “s” în “z”, firească înaintea vocalei.

Alăturarea prefixului “trans- “ termenilor ce încep cu “s” impune scrierea cu dublu “s” în derivate precum:

transsubstanțiere,

transsaharian,

transsiberian, însă nu și în cazul termenului “transcrie”.

În ceea ce privește prefixul “anti- “și “ante- “, este imperios necesar a se diferenția cele două prefixe, dintre care primul este conectat de conceptul de „înainte”, iar celălalt de conceptul de „împotrivă”.

Formele negative ale gerunziului și ale participiului ce au adverbul “mai” între verb și prefix sunt scrise într-un cuvânt, în exemple precum:

nemaiștiind,

nemaiauzit,

nemaiavând,

nemaipomenit,

nemaivăzut.

Derivatele de la cuvintele compuse din abrevieri literale sunt scrise cu cratimă precedent sufixului, în exemple precum C.F.R. – Ist.

În principiu, se scriu, într-un singur termen cea mai mare parte a derivatelor cu prefixe, în exemple precum:

nonviolență,

antemeridian,

a juxtapune,

antipersonal,

interregional,

a circumscrie,

a dezvinovăți.

Derivatele cu prefixe se diferențiază de locuțiunile ce au o structură similară, ce se scriu în termeni separați și de formațiile ocazionale și noi, ce se scriu folosind cratima – non-UE (în exteriorul Uniunii Europene).

Unele derivate cu prefixe, se scriu cu cratimă între cuvântul de bază și prefix – această manieră concordând unei rostiri mai insistente și anume:

facultativ – în scopul punerii în relief a bazei și a prefixului, unele derivate scrise în manieră firească fără cratimă, în mod expres:

derivate, într-o formă ori alta, ocazionale, unde prefixul își are finalul, iar cuvântul de bază își are incipitul cu o literă identică, în exemple precum “răs-străbun”,

Derivatele firești în această conjunctură sunt scrise într-un termen, în exemple precum transsiberian.

derivate cu prefixe superlative, în exemple precum ultra-progresist – exemplu preluat de la autorul Caragiale.

În mod firesc, derivatele cu aceste prefixe sunt scrise într-un termen, în exemple precum ultraprogresist.

derivate supraprefixate prin același prefix, în exemple precum post – post-scriptum sau extra – extrafin ori cu prefixe distincte, în exemple precum exo – endocrine sau endo – exocrin,

derivate cu înțelesuri mai puțin firești, în exemple precum:

„a crea din nou” – a re-crea, 

„absența voinței” – ne-voie ”,

„ceea ce precedă un text” – pre-text.

Acestea sunt deosebite, în acest context, de omonimele firești, ce se scriu într-un cuvânt, în exemple precum:

a recrea – „a destinde”,

nevoie – „necesitate”,

pretext – „pretins motiv”.

obligatoriu:

unele derivate ocazionale și noi ce au ca bază:

un pronume substantivizat în exemple precum “non-eu”,

indicarea prescurtată a unui an calendaristic, în exemple precum “post-'89” sau “ante-'89”,

un nume propriu, în exemple precum:

pro-Ionescu,

anti-Maiorescu,

Ionescu, ne-Ionescu,

o literă, în exemple precum “non-a”,

o abreviere, în exemple precum “pro-NATO”.

Derivatele obișnuite cu aceste prefixe sunt scrise într-un cuvânt în exemple precum:

postcalcul,

antemeridian,

nonconformist,

antiaerian,

neabătut.

Un prefix poate se poate scrie, în interiorul conceptului, între paranteze rotunde (în mod expres în publicistică, ori în stilul științific) în scopul înlăturării repetării termenului de bază, în exemple precum “practici (re) introduse după anul 1989”.

Prefixele utilizate “singure” într-o manieră accidentală sunt scrise separat, în opoziție cu un derivat cu alt prefix de la aceeași bază ori cu termenul de bază dar și prefixele utilizate cu funcție de cuvinte – transformate în adjective invariabile.

Derivarea se identifică într-un procedeu de formare a termenilor cu ajutorul unor afixe ce sunt asociați cuvintelor – bază ori care sunt suprimate de la cuvintele – bază. Cu alte cuvinte, derivarea poate fi descrisă și ca fiind una progresivă ori proprie, în condițiile în care are loc prin adăugarea a măcar unui afix sau regresivă ori improprie, în condițiile în care are loc prin suprimarea unui afix.

Cea mai mare parte a lingviștilor români includ derivarea în lexicologie, însă unii lingviști străini și romani o includ în morfologie. Realmente, câteodată, prin intermediul derivării este obținut un termen din aceeași clasă lexico – gramaticală, însă, altădată, această clasă este schimbată.

În ceea ce privește derivarea progresivă, o serie de exemple în acest sens se identifică în “pre- + vedea > prevedea” ori în “ne- + drept > nedrept”.

Derivarea parasintetică are loc ori succesiv ori simultan pe lângă sufix și cu prefix, în exemple precum “în- + bărbat + -a > îmbărbăta”.

În ceea ce privește prefixul “râs/z”, valoarea de intensificare a unei calități reprezintă singura cu care prefixul “răs/z” apare în cazul adjectivelor:

“foarte cunoscut” – răscunoscut,

“foarte bucuros” – răzbucuros și în cazul adverbelor:

“peste trei zile” – răspoimâine,

“acum trei zile” – răsalaltăieri.

În cazul verbelor, prefixul se identifică în repetarea acțiunii, în exemple precum:

a sădi încă o dată, a planta într-un alt loc – „a răsădi”,

a citi mult, a citi de mai multe ori – „a citi și a răsciti”,

a cânta din nou – „a rascanta”,

a citi încă o dată – „a reciti”.

Câteodată, prefixul exprimă, simultan, intensificarea și repetarea, în mod expres în conjunctura legăturii tema + derivat, în exemple precum “a citi și a răsciti” și “a da și a răzda”.

O altă valoare a prefixului se identifică în cea de opoziție, cu alte cuvinte, în negarea sensului cuvântului de bază. În ceea ce privește verbele, aceasta înseamnă încetarea acțiunii, în exemple precum a (se) răspopi – “a lua/a pierde calitatea de preot” < a (se) popi – “a (se) hirotoni, a (se) preoți”.

Cu privire la substantive, exemplele se pot identifica în termenul “răspăr” – cu înțelesul inițial “împotriva direcției normale a părului”. În principiu, acest concept se utilizează în limbajul contemporan doar în expresiile “în răspăr” sau “în răspărul unui lucru/în răspărul cuiva – în pofida, în ciuda unui lucru sau a cuiva” – contra. Alte derivate substantivale rezidă în “restriște” – cumul de nenorociri ce se abat asupra cuiva, situație dificilă.

Funcția expusă în acest context, o are și prefixul moștenit “des- “, mult mai des comparative cu prefixul “răs/z- “. Așadar, opoziția de această natură este redată cu perechi de verbe dintre care unul are prefixul “în/m- “- ori este fără prefix, iar altul “– des- “, în exemple precum “a închide – a deschide” ori “a lega – a dezlega”.

Opoziția este exprimată prin prefixele “în/m- “– ori lipsa de prefix – și “răs- “doar în unele cazuri, precum cele anterioare: “a cloci – a răscloci” ori “a popi – a răspopi”. În aceeași categorie este imperios necesar a fi încadrate și perechile de verbe: “a tălmăci – a răstălmăci” ori “a cumpăra – a răscumpăra” – cel de-al doilea verb utilizat doar cu înțeles religios.

Productivitatea prefixului este una foarte scăzută, cu toate că există potențial sub identitatea unui fenomen de derivare spontană. Derivatele cu “răs/z- “cu rolul de intensificare apar frecvent în raport cu cuvântul de bază, sub identitatea unei întăriri ori ca un „răsunet” al acestuia, în exemple precum “citat și răscitat”. Prin prisma expresivității lor, derivatele de această natură se pot crea, doar dacă este necesar, de orice vorbitor, în scopul sublinierii valorii de superlativ a însușirii ori în scopul sublinierii intensive a acțiunii.

Prefixul “răs/z- “a fost pus în legătură cu prefixul slav “ras/z- “sau cu prefixul slav suprapus în ceea ce privește combinația prefixelor latinești “re- “ + “ex- “devenite, în limba română “ră- “și, respectiv, “s/z- “. Derivatele cu segmentul inițial “răs/z- “, alcătuite de la bazele ce încep cu consoana “s/z- “, se pot interpreta sub identitatea de derivate ale prefixului “ră- “ < lat. “re- “ori ale lui “răs/z- “. Prefixele latinești anterioare, însă, nu explică, toate sensurile pe care românescul “răs/z- “le are.

Explicația prin “re- “este valabilă doar pentru derivatele de la bazele ce încep cu “s/z- “.

Pe lângă acestea, “re- “exprimă, în latină, doar repetiția, în alte condiții având doar înțelesul de îndepărtare. Drept aceasta justificare, nici unul și nici celălalt nu pot fi considerate etimoanele prefixului românesc “răs/z- “. Pe lângă acestea, aceleași roluri ca “răs/z- “ le are și prefixul slav “ras/z- “.

Sensul de:

separare,

îndepărtare,

împrăștiere apare, în primă instanță, în cazul verbelor.

Poate fi observabil că verbele de această natură devin, frecvent, reflexive. În limbile slave există perechi de verbe antonimice, dintre care unul este alcătuit cu prefixul “ras/z- “, iar celălalt are prefixe distincte ori nu are niciun prefix. Acestei opoziții îi este corespunzătoare în limba română cea conturata de prefixele “în/-vs”, “des- “ori, în unele cazuri, “în -/- vs”. În schimb, cea din urmă, mai proximă de conjunctură din slavă, este ocurentă în istroromână, unde “rez- “este foarte des și înlocuiește și latinescul “des- “.

Spre deosebire de Densusianu, ce atribuie prefixului originea croată mai recentă, se susține că prefixul istroromân “res/z- “similar românescului “răs/z- “este mult mai vechi, trebuind pus în conexiune cu influența:

sârbei,

slavei vechi,

bulgarei.

Doar în acest context – cu alte cuvinte prin stadiul “răs/z- “ ca intermediar – poate fi explicată trecerea de la stadiul “ras/z- “din slavă, până la “res/z- “din istoromână. În condițiile în care prefixul în cauză ar fi intrat în istroromână în perioada influenței croate, ar apărea de forma “ras/z- “deoarece trecerea a >ă este destul de veche nemaiexistând în împrumuturile mai noi și nici în cele croate. În istroromână, exista o creștere ridicată a productivității prefixului sub influența croată iar ulterior modelul cuvintelor croate, odată ce originea sa este aceeași ca în limba română – așadar, cel mai probabil, cea slavă veche.

Prefixul slav mai are un înțeles reprezentativ, ce, în română, este aproape invizibil.

Astfel, intră în discuție funcția ingresivă ce exprimă incipitul acțiunii ori conturarea trăsăturii exprimate de un adjectiv. În limba română, unicul exemplu analizabil rezidă în “a se războli” – “a se îmbolnăvi” în raport cu “a boli” – “a fi bolnav”, ce, de altfel, nu pare a fi derivat al acestuia, ci, similar, un împrumut din slavă, aspect ce înseamnă că opoziția “a se războli” vs. “a boli” identifică doar situația din slavă.

Limba româna utilizează, cu acest înțeles, prefixul “în/m- “ – a îmbătrâni – ori crează formații fără prefix – a bătrâni -, pornind direct de la adjective. Pe de altă parte, prefixul se utilizează cu acest sens în istroromână – preluat din croată, prefixul însuși este de origine slavă veche. Așadar, dat fiind faptul că toate înțelesurile prefixului românesc “răs/z- “ sunt atestate la prefixul slav “ras/z- “, unica explicație acceptabilă a originii prefixului “răs/z- “este cea prin limba slavă.

Poate fi admis că prefixul slav se identifică cu continuatorul latinescului “re- “, acceptabil în ceea ce privește înțelesurile de intensificare și de îndepărtare, conferindu-i noi înțelesuri.

2.2 Derivarea cu sufixe

Sufixele se identifică în grupurile de sunete ori în sunetele adăugate funcție de rădăcină în scopul de a forma un termen nou, în exemple precum frunziș (frunz+îs) ori bunic (bun+ic).

Sufixele pot fi clasificate în următoarea manieră:

din perspectivă morfologică, întrucât unele sufixe sunt caracteristice doar anumitor părți de vorbire:

adverbiale:

– is – pieptiș.

– aș – târâș.

– ește – românește,

substantivale:

– eață – dulceață.

– ar – cronicar.

– eală – amețeală.

– ământ – jurământ.

– ătură – învățătură.

– ațâțe – bunătate.

verbale:

– ui – a bubui.

– ăi – behăi.

– ăni – clănțăni.

– iza – ironiza.

adjectivale:

– os – lemons.

– al – anual.

– uriu – fumuriu.

– aș – nevoiaș.

– ui – gălbui.

– iu – cenușiu.

– bil – locuibil.

– cios – mâncăcios.

din perspectivă semantică – al sensului, întrucât sufixele pot să dea înțelesuri noi cuvintelor derivate:

în ceea ce privește indicarea modalității – notorii drept sufixe adverbiale:

– aș – târâș.

– ește – lumește.

– îs – grăpiș.

diminutivale – prin care sunt formate cuvinte care denumesc însușiri ori obiecte văzute de vorbitor mai mici comparative cu cele firești:

– uța – căsuță.

– aș – copilaș.

– uș – bebeluș.

– cioară – mescioară.

– uleț – ursuleț.

– el – băiețel.

– ică – rămurică.

– ioară – bolnăvioară.

augmentative – prin care sunt formați termeni care denumesc însușiri ori obiecte considerate de vorbitor mai mari în comparație cu cele firești: -oaie – căsoaie. – Oi – băiețoi ori -andru – copilandru. – An – băietan.

în scopul denumirii unei colectivități – cu alte cuvinte, ajută la formarea unor substantive colective:

– iște – porumbiște.

– ărie – rufărie.

– îs – tufiș.

– ăraie – fumăraie.

– ime – tinerime.

– et – brădet.

în scopul denumirii unei noțiuni abstracte:

– ură – arsură.

– anță – cutezanță.

– ism – huliganism.

– ărie – copilărie.

– ință – folosință.

– ațâțe – singurătate.

– ime – istețime.

– eală – greșeală.

– ie – sclavie.

în scopul denumirii agentului – autor al acțiunii:

– tor – judecător.

– agiu – camionagiu.

– ist – fochist.

– ar – fierar.

– er – oier.

– aș – cosaș.

în scopul denumirii însușirii – notorii drept sufixe adjectivale:

– os – lemnos.

– al – săptămânal.

– cios – mâncăcios.

– ar – inelar.

– iu – auriu.

– aș – mărginaș.

– bil – locuibil.

– at – pistruiat.

în scopul denumirii instrumentului:

– nită – zaharniță.

– ar – cenușar.

– ător – tocător.

Serii derivate pot fi formate în condițiile în care baza unui cuvânt derivat se identifică într-un alt derivat – proces notoriu sub numele de “dublă sufixare”, identificabile în exemple precum:

bute + sufixul -oi = butoi + sufixul aș = butoiaș

grădină + sufixul -ar = grădinar + sufixul –ie = grădinărie

În altă ordine de idei, sufixele se identifică în grupurile de sunetele sau în sunetele adăugate ulterior rădăcinii cuvântului.

O altă clasificare rezidă în următoarele tipuri:

sufixele lexico – gramaticale – existente atunci când exprimă o categorie gramaticală și un sens nou (notorii drept sufixe moționale), în exemple precum gâscă – gâscan,

sufixele lexicale – în condițiile în care se formează cuvinte noi precum “grădinar”,

sufixele gramaticale – în condițiile în care sunt create forme gramaticale – notorii drept sufixe de timp și de mod precum “scris” ori “citi”.

Similar derivării cu prefixe, cea cu sufixe reprezintă un procedeu intern de îmbogățire a vocabularului.

Derivatele cu sufixe se împart în funcție de părțile de vorbire cărora le aparțin.

Derivarea cu sufixe este mult mai răspândită comparativ cu cea întreprinsă prin intermediul prefixelor. În limba română există peste 600 de sufixe, din care unele sunt deosebit de productive în vorbirea actuală. Existența unui număr atât de extins de sufixe, dar și productivitatea de necontestat a unora dintre acestea determină conceptul conform căruia limba româna reprezintă o limbă de ordin derivativ, similar latinei, ce îi stă drept fundament și a cărei structură reprezintă o continuitate a acesteia și din această perspectivă.

În cele mai multe dintre cazuri, sufixele expun termenilor nou – creați o anumită valoare de ordin morfologic și semantic, aspect care permite clasarea derivatelor realizate cu ajutorul lor în categoriile mai sus – menționate.

Pentru fiecare din categoriile amintite anterior există sufixe specifice, mai noi ori mai vechi și mai mult ori mai puțin productive. În acest context:

– giu.

– ar.

– tor sunt sufixe de nume de agent.

– îs.

– ime.

– et sufixe colective.

– ut.

– el.

– aș sunt sufixe diminutivale.

– eala,

-(ă) tate.

– ie sunt sufixe abstracte, etc.

Printre sufixele care aparțin ultimei categorii, în limba română contemporană este productiv sufixul “-ism”, ce – similar altor sufixe neologice – poate să fie socotit „” internațional”, întrucât apare în foarte multe alte limbi. În limba romană este întâlnit, pe de o parte în cuvinte împrumutate – precum “socialism” ori “realism”, pe de altă parte în unele formații caracteristic românești, precum:

țărănism,

junimism,

pașoptism,

sămănătorism.

În aceeași categorie a sufixelor neologice productive sau foarte productive se mai numara și:

“-iza”, din:

inofensiviza,

nominaliza,

pauperiza.

“-ist”, din:

șantajist,

bonjurist,

șahist,

pașoptist,

“-ian”, din:

sadovenian,

eminescian,

arghezian,

“-itate”, din:

postumitate,

sticlozitate,

directitate,

spectaculozitate, etc.

O situație distinctă o au sufixele notorii “motivotionale”, întrucât prin intermediul acestora este întreprinsă moțiunea, prin care se înțelege procedeul de formare a unor termeni masculini de la feminini și reciprocă. Din sufixele moționale fac parte:

“-oaică” – din zmeoaică, lupoaica,

“-ă” – din prietenă, alcătuit de la “prieten”,

“-easă” – din maioreasă, croitoreasă,

“că” – din italiancă, româncă.

Sunt mai puțin frecvente sufixele moționale prin intermediul cărora sunt formate substantive masculine de la feminine, în exemple precum “curcan” – format de la curcă + suf. -an sau “rățoi”, derivat de la rață + -oi.

Din mijloacele primordiale interne de sistematizare și de îmbogățire a vocabularului fac parte:

specializarea semantică a variantelor:

lexico – morfologice,

fonetice,

morfologice,

accentuale,

grafice,

derivare,

conversiune,

compunere, derivarea rămâne, implicit la nivelul limbii actuale, cea mai relevantă prin:

mecanismul psihologic pe care îl declanșează,

numărul foarte diversificat de exemple,

prin diversificarea posibilităților de combinare între morfemele derivative și bază,

prin varietatea și multitudinea afixelor.

Derivarea prin substituție implică substituirea analogică a unui afix derivativ – sufix aparent ori real, existent în structura unui termen analizabil, cu un alt afix derivativ, fapt ce are drept urmare obținerea unui alt termen analizabil aflat, în principiu, într-o relație simetrică, formal sau semantic, cu baza sa derivativă. Cuvântul reieșit prin înlocuire de afixe are, așadar, măcar același număr de silabe prin comparație cu baza, explicat fiind semantic, prin directă raportare la aceasta. Modelul analogic se identifică în prezența unor perechi existente la nivelul limbii unde are loc derivarea prin înlocuire.

Componentele perechilor analogice sunt, la rândul lor:

ambele împrumuturi formate ori mai vechi pe teren românesc – aici pot fi încadrate exemple de tipul:

turturel – din țurțur [ea],

cățel (< lat. catellus) /cățea (< lat. catella),

rândunel – din rândun [ea],

purcel (< lat. porcellus) /purcea (< lat. porcella),

vițel (< lat. vitellus) /vițea (< lat. vitella).

ambele moștenite – aici pot fi încadrate exemple de tipul:

sălățea/sălățică,

rândunea < lat. hirundinella/rândunică (din rândun [ea]),

rămurea/rămurică,

turturea < lat. turturella/turturică (din turtur [ea]),

bombonea/bombonică,

pietricea/pietricică,

cercevea/cercevică,

păsărea/păsărică,

mielușea/mielușică,

nepoțea/nepoțică

micșunea/micșunică.

unul moștenit iar celălalt derivat din primul – aici pot fi încadrate exemple de tipul:

taburel/taburică,

rândunel/rândunică ce stau la baza unor derivate precum:

pătrunjel/pătrunjică,

Aurel/Aurică,

băiețel/băiețică.

La rândul lor, derivatele neologice au drept model împrumuturi culte analizabile, provenite din alte limbi ori formate în limba din care au fost împrumutate, tot prin înlocuire de sufixe.

Derivarea cu sufixe poate fi întreprinsă în două maniere:

A) prin substituirea unui sufix real cu un alt suffix,

B) prin înlocuirea unui fals sufix.

Așadar, baza derivativă este, în primă instanță, un termen independent, iar, în al doilea caz, poate avea un caracter non – lexical. Din perspectiva tipului de sufixe înlocuite, acestea pot participa la crearea aceleiași părți de vorbire:

verb de la o bază verbală,

adjectiv de la o bază adjectivală,

substantiv de la o bază substantivală,

adverb de la o bază adverbială ori pot să formeze derivate distincte:

verb de la adjectiv,

substantiv de la adjectiv,

adjectiv de la substantiv.

În genere, la un nivel identic de limbă și în conjunctura unor construcții lexicale necesare – generate structural -, bazele derivative și sufixele concordă din perspectiva vechimii: afixe vechi se înlocuiesc la baze vechi și afixe neologice se înlocuiesc la baze neologice. Din perspectiva originii, cuvintele derivate prin substituție pot să aibă:

A) etimologie unică internă,

B) etimologie multiplă internă,

C) etimologie multiplă mixtă, cu alte cuvinte se explică, într-o manieră echivalentă, prin înlocuirea unuia ori a mai multor sufixe cu un alt sufix și prin împrumut dintr-o sursă externă analizabilă.

Substituția de sufixe neologice prin raportarea la baze neologice se explică, atât prin existența unor modele analogice cât și prin criterii de tip eufonic – când lungimea și o succesiune fonetică specifică a bazei derivative fac grea atașarea unui nou sufix. Prezența sufixelor în:

rusă,

franceză,

engleză,

italiană,

germană nu înseamnă, însă, că au fost împrumutate doar din aceste limb, ci că, pe planul limbii române, au putut fi subordonate unor mecanisme și structuri derivative comune limbilor de cultură civilizație și de cultură europene primordiale.

Sufixele ce participă cel mai des la tipul derivativ sunt, în primă instanță, “-ism” și “-ist”, ce se inlocuie reciproc și intră, totodată, în relații de dublete în mod expres cu “-ic”, “-ică” și “-iza”. Acestora le urmează, din punct de vedere al frecvenței, sufixele “-anță”/” -ență” și “-ant”/” -ent” și sufixele “-tor” și “-toare”.

Exemple de sufixe în contextele mai sus – menționate:

ist/-ism:

retorism, s.n. „caracter retoric” (din retor [ic] + -ism),

bonjurism, s.n. (din bonjur [ist] + -ism),

melodramatism, s.n. „caracter melodramatic” (din melodramat [ic] + -ism),

ghinionism, s.n. (din ghinion [ist] + -ism),

flegmatism, s.n. (din flegmat [ic] + -ism; cf. fr. flegmatisme),

ilegalism, s.n. (din ilegal [ist] + -ism și/sau din ilegal [itate] + -ism),

excentrism, s.n. „caracter excentric” (din excentr [ic] + -ism),

diabolism, s.n. „caracter diabolic” (din diabol [ic] + -ism; cf. fr. diabolisme, it. diabolismo),

analitism, s.n. „caracter analitic” (din analit [ic] + -ism; cf. it. analitismo, germ. Analytismus, fr. analytisme),

navetism, s.n. (din navet [ist] + -ism); parolism, s.n. (din parol [ism] + -ist),

teribilism, s.n. (din teribil [ist] + -ism) etc.; -ism î.l.d. –ic,

securism, s.n. (din secur [ist] + -ism și/sau din Secur [itate] + -ism),

șantajism, s.n. (din șantaj [ist] + -ism).

ist/-ică:

– ist î.l.d. -eu: instantanist, s.m. „fotograf profesionist în instantanee” (din instantan [eu] + -ist),

electronist, s.m. „muncitor specializat în electronică” (din electron [ică] + -ist, cf. it. elettronista),

somnambulist. – Ă, adj., s.m.f. (din somnambul [ism] + -ist),

electrotehnist, s.m. „muncitor profesionist în electrotehnică” (din electrotehn [ică] + -ist),

familiarist. – Ă, adj. (din familiar [ism] + -ist),

filarmonist, s.m. „instrumentist într-o orchestră filarmonică” (din filarmon [ică] + -ist),

eroist. – Ă, adj. (din ero [ism] + -ist și/sau din ero [ic] + -ist); europeist. – Ă, adj. (din europe [ism] + -ist),

fonetist, s.m. „adeptul ortografiei fonetice” (din fonet [ică] + -ist; cf. it. fonetista),

politehnist, s.m. „profesor ori student la Politehnică” (din politehn [ică] + -ist),

frigotehnist, s.m. „specialist în frigotehnică” (din frigotehn [ică] + -ist).

iza/-ic:

vitalism/vitaliza,

antipatiza, vb. „a considera pe cineva antipatic” (din antipat [ic], antipat [ie] + iza; cf. it. antipatizzare, at. 1829),

vitalism/vitalize,

arhaiza, vb. „a conferi unui text o tipologie arhaică” (din arha [ic] + -iza; cf. it. arcaizzare, fr. archaiser, germ. archaisieren),

tiranism/tiraniza,

cosmetiza, vb. „a îngriji prin produse cosmetice” (din cosmet [ic] + -iza; cf. engl. cosmetize);

terrorism/teroriza,

cronologiza, vb. „a dispune într-o manieră cronologică” (din cronolog [ic] + -iza, cf. it. cronologizzare),

sincronism/sincroniza,

moralism/moraliza,

diaboliza, vb. „a face să devină diabolic” (din diabol [ic] + -iza; cf. it. diabolizzare, fr. diaboliser),

legalism/legaliza,

electroniza, vb. „a dota prin mijloace electronice” (din electron [ic] + -iza; cf. fr. électroniser),

idealism/idealiza,

frenetiza, vb. „a se manifesta frenetic” (din frenet [ic] + -iza),

dinamism/dinamiza,

platoniza, vb. „a se manifesta pe plan platonic” (din platon [ic] + -iza, cf. fr. platoniser, it. platonizzare);

centralism/centraliza,

poematiza, vb. „a conferi un caracter poematic” (din poemat [ic] + -iza),

problematiza, vb. „a crea inutil conjuncturi problematice” (din problemat [ic] + -iza; cf. germ. problematisieren, fr. problématiser, it. problematizzare).

anță/ență – -ant/-ent:

repetență, s.f. „repetenție” (din repet [ent] + -ență),

absolvență, s.f. „poziția de a fi absolvent” (din absolv [ent] + -ență),

fluctuanță, s.f. „caracter fluctuant” (din fluctu [ant] + -anță),

componență, s.f. „compoziție” (din compon [ent] + -ență; cf. it. componenza),

excedență, s.f. „ceea ce este în excedent” (din exced [ent] + -ență),

consultanță, s.f. „oferirea de sfaturi calificate în materie de conducere și de organizare” (din consult [ant] + -anță, după engl. consulting),

contondență, s.f. „caracter contondent” (din contond [ent] + -ență),

corigență, s.f. „situația unui elev corigent” (din corig [ent] + -ență).

toare/-tor:

viticultoare, s.f. (din viticul [tor] + -toare),

administratoare, s.f. „corespondentul feminin al administratorului” (din administra [tor] + -toare),

tutoare, s.f. (din tu [tore] + -toare),

animatoare, s.f. „corespondentul feminin al animatorului” (din anima [tor] + -toare),

translatoare, s.f. (din transla [tor] + -toare,

apicultoare, s.f. (din apicul [tor] + -toare),

spectatoare, s.f. (din specta [tor] + -toare,

autoare, s.f. (din au [tor] + toare),

prozatoare, s.f. (din proza [tor] + -toare,

aviatoare, s.f. (din avia [tor] + -toare),

programatoare, s.f. (din programă [tor] + -toare,

directoare, s.f. (din direc [tor] + -toare),

operatoare, s.f. (din opera [tor] + -toare,

editoare, s.f. (din edi [tor] + -toare),

interlocutoare, s.f. (din interlocu [tor] + -toare,

impostoare, s. f (din impos [tor] + -toare),

instructoare, s.f. (din instruc [tor] + -toare,

inspectoare, s.f. (din inspec [tor] + -toare),

institutoare, s.f. (din institu [tor] + -toare).

itate/-ic:

universitate, s.f. „universalitate” (din univers [al] + -itate),

arhaitate, s.f. „caracter arhaic” (din arha [ic] + -itate),

romanic/romanitate.

ic/-ism:

psihoză/psihotic.

consonantic/consonantism,

nevroză/nevrotic.

egocentric/egocentrism,

hipnoză/hypnotic,

ciroză/cirotic,

homeric/homerism,

virotic. – Ă, adj. „care se datorește unui virus” (din vir [oză] + -(t) ic,

liric/lirism,

acupunctic. – Ă, adj. „referitor la acupunctură, acupunctural” (din acupunct [ură] + -ic,

titanic/titanism etc.).

(t) iv/ (ț) ie:

interdictiv. – Ă, adj. „cu caracter de interdicție” (din interdicț [ie]; cf. fr. interdictif),

conversativ. – Ă, adj. „conversațional” (din conversa [ție]; cf. it. conversativo),

distractiv. – Ă, adj. „care produce distracție” (din distrac [ție], după modelul lui atracție/atractiv).

tor/-iune:

manufactor, s.m. „ce fabrică obiecte de manufactură” (din manufac [tură] + -tor),

legumicultor. – Toare, s.m.f. „cultivator de legume, care se ocupă cu legumicultura” (din legumicul [tură] + -tor,

viticultor/viticultură,

pomicultor/pomicultură.

ură/-(t) or:

scriitor/scriitură,

editură, s.f. „întreprindere ce editează cărți” (din edit [or] + -ură,

pomicultor/pomicultură,

agricultor/agricultură,

nomenclator/nomenclatură,

dictator/dictatură.

ifica/-ic:

mistic/mistifică,

rustifica, vb. „a conferi un caracter rustic” (din rust [ic] + -ifica),

autentic/autentifica.

12. Ent/-ență: licent. – Ă, s.m.f., adj. „licențiat” (din lic [ență] + -ent).

13. în/-ist: renascentin. – Ă, adj. „renascentist” (din renascent [ist] + -in).

14. Esc/-ie:

A. pirateresc. – Ă, adj. „privitor la pirați” (din pirater [ie] + -esc; cf. it. piratesco),

B. Camaraderesc. – Ă, adj. „ce exprimă camaraderie” (din camarader [ie] + -esc; cf. fr. camaradesque),

C. Jandarmeresc, adj. „de jandarm” (din jandarmer [ie] + -esc).

15. Iteță/-itate. – Itudine:

A. simplețe/simplicitate,

B. Nobilitate/noblețe,

C. Regulatețe/regularitate.

16. Ez/-ian: lacedemonez. – Ă, adj., s.m.f. „lacedemonian” (din lacedemon [ian] + -ez, după danez, englez, francez, maltez, portughez etc.).

Argumentele în avantajul derivării prin substituție pot fi:

de natură stilistică – preferabilă în ceea ce privește construirea unui termen sinonimic mai expresiv,

de natură formală – structura derivatului poate fi explicată doar prin substituirea unui morfem, aparent ori real, din structura cuvântului de bază,

de natură structurală – derivarea prin înlocuire este subordonată unor modele derivative preexistente și corespunde, de cele mai multe ori, unor nevoi structurale,

de natură semantică – sensul derivatului este explicabil prin raportare directă la înțelesul cuvântului de bază,

de natură cronologică – cuvântul de bază este atestat precedent celui obținut prin derivare.

În cele mai multe dintre cazuri, argumente mai sus – menționate participă la sprijinirea derivării prin substituție.

În acest context, de pildă, termenul ‘electrotehnist” se formează doar de la termenul de bază “electrotehnică”, prin substituirea finalei “-ică” – sufix real, la origine – cu sufixul “-ist’, ce ajută la construirea agentului. Derivatul “electronist” are înțelesul unic și primar de „specialist în electronică”, cu toate acestea explicându-se din perspectivă semantică pornind de la termenul “electronic”, atestat anterior în limbă drept împrumut și prin care este denumită:

o sferă de activitate,

știință,

un domeniu de activitate.

Opțiunea în ceea ce privește un derivat de agent în “-ist” de la numele unui domeniu de activitate finalizat în “-ică” este sprijinită de existența, măcar în limba română, a unor perechi precum:

pragmatic – pragmatist,

botanică/botanist,

dogmatică/dogmatist,

fonetist din fonetică (vezi și fonetician,

energetică/energetist,

electronist din electronică,

estetică/estetist,

mecanică/mecanist,

pragmatică/pragmatis.

Funcția analogică a existenței dubletului sufixal “-ică/-ist’ este cu atât mai relevantă cu cât limba româna are deja un nume de agent, respectiv “electrotehnician”, s.m. (din fr. électrotechnicien). Argumentația este valabilă în ceea ce privește cuvintele de sub IV – bionist din bionică – bionician.

Probe similare pot fi aduse în ceea ce privește perechea lexicală alcătuite cu sufixele –ență/-ent și anță/-ant. Din perspectivă formală, unele derivate în -ență și în -anță pot fi explicate doar prin raportare la corespondențele lor în -ent și -ant, ce sunt împrumuturi pătrunse precedent în limbă. De pildă, termenul “absolvență” ce nu are corespondent în niciuna din limbile de cultură cu care limba româna a intrat în contact în epoca de astăzi, este imperios necesar a fi dedus din “absolvent”, împrumutat din Germania.

Modelul analogic al perechilor în -anță/-ant și -ență/-ent este bine reprezentat încă de la sfârșitul celui de-al XVIII-lea secol, simultan cu împrumuturile directe din latină ori prin diverse filiere, în primă istanta,

franceză: -ance/-ant. – Ence/-ent),

italiană (-enza/-ente. – Anza/-ante,)

germană (/-ent. – Anz/-ant, enz).

În acest context, începând cu cea dintâi jumătate a celui de-al XIX-lea secol, au fost evidențiate o multitudine de dublete lexicale împrumutate, dintre care:

corigența – situația de a fi coregent,

absent și absență,

contondența – trăsătura unui obiect contondent,

abundent și abundență,

consultanța – redată de unul sau de mai mulți consultanți,

adolescent și adolescență,

aparent și aparență,

absolvența – calitatea de a fi absolvent,

arogant și aroganță,

independent și independență,

coerent și coerență,

frecvent și frecvență,

concurent și concurență,

extravagant și extravaganță,

confident și confidență,

consecvent și consecvență,

elocvent și elocvență,

consonant și consonanță,

elegant și eleganță,

distant și distanță.

Criteriul formal este sprijinit și de argumente care țin de eufonie și de economie. În acest context, prin derivare progresivă s-au creat termeni de tipul:

apolinicism,

analiticism,

aniconicism,

periclicitate,

atlanticiza,

ilicititate,

bolșeviciza,

diaboliciza ce nu au un sprijin analogic consistent, au o sonoritate, în cele mai multe rânduri, dezagreabilă și sunt mai lungi.

Cele de mai sus pot reprezenta justificări ale faptului că limbile de proveniență au optat pentru derivarea prin substituție și nu pentru cea progresivă. Pe lângă acestea, de cele mai multe ori, sunt substituibile, în ambele direcții, sufixe ce sunt extrase din părți de vorbire derivate de la un cuvânt de bază identic:

– ent și –ență.

– ism și -ist.

– ant și –anță.

– tor și -tură.

Fiind alcătuite, așadar, din aproximativ aceleași sunete, acestea nu se puteau adăuga unul celuilalt decât în condiții de riscuri cacofonice.

Din perspectiva originii imediate, derivatele neologice obținute prin substituție sufixală pot să provină:

prin derivare, din două etimoane interne și prin împrumut, dintr-un etimon extern, în exemple precum periferiza < perifer [ic], perifer [ie], cf. it. periferizzare,

dintr-un etimon intern unic – ce se poate identifica într-un împrumut ori într-o creație internă, în exemple precum:

libidinism < libidin [os] < fr. libidineux, lat. libidinosus, it. libidinoso,

bonjurism < bonjur [ist] < bonjur,

excentrism < excentr [ic] < fr. excentrique.

dintr-un etimon intern, funcție de modelul unui etimon extern, deci prin calc lingvistic, în exemple precum consultanță < consult [ant] ori bolșeviza < bolșev [ic].

din două etimoane interne – ce pot fi realizate în cadrul limbii ori pot fi împrumuturi – în exemple precum:

idilist. – Ă < idil [ism], idil [ic],

securism < secur [ist], Secur [itate],

eroist. – Ă < ero [ism], ero [ic].

dintr-un etimon intern, prin intermediul derivării sau din unul ori mai multe etimoane externe, prin împrumut, în exemple precum:

interdictiv < interdic [ție], cf. fr. interdictif,

analitism < analit [ic], cf. it. analitismo, germ. Analytismus, fr. analytisme;

inoperanță < inoper [ant], cf. fr. inopérance,

fonetist < fonet [ică], cf. it. fonetistă;

diaboliza < diabol [ic], cf. it. diabolizzare, fr. diaboliser

arhaiza < arha [ic], cf. it. arcaizzare, fr. archaiser, germ. archaisieren.

Prin urmare, certitudinii, posibilității derivării prin substituție îi este adăugată etimologia externă – de ordin multiplu ori de ordin unic – și etimologia multiplă combinată ori mixtă.

O analiză doar la nivel formal, poate să conducă, în unele conjuncturi, implicit la derivarea progresivă, în exemple precum:

animatoare prin “animator” și “animă”,

ghinionism – raportat atât la ghinionism cât și la ghinion – ambii termeni mai frecvenți dar, totodată și mai vechi,

administratoare prin “administrator” și “administra”,

naveta prin “navetism”,

absolvență prin “absolventa” și “absolvi”,

șantajism – raportat atât la “șantajist” cât și la “șantaj”,

platoniza prin “platonic” și prin “Platon”,

europeist – raportat la “europeism” și la “europeu”,

cronologiza prin “cronologic” și prin “cronologie”,

familiarist prin “familiarism” și prin “familiar”,

franțuzist prin “franțuzism” și prin “franțuz”.

Fără negarea posibilității derivării progresive, are prioritate posibilitatea prin substituție prin măcar două motive:

este relevant în scopul înțelegerii fenomenului de „proces derivativ”, în scopul respectării stadiilor ce conduc, succesiv, spre obținerea de noi derivate pornind de la cele deja existente,

sensurile derivatelor luate în calcul sunt mai apropiate de derivatul corespondent:

franțuzism,

ghinionist,

familiarism,

navetist,

europeism,

șantajist, doar de bază comună.

Prin raportare la clasificarea din perspectivă semantică este observabilă prin derivare, schimbarea categoriei lexico – gramaticale iar în condițiile în care aceasta se menține, situația se plasează în prezența unei substituții sufixale dublate, de o înlocuire sinonimică. În acest context:

exactitețe are același înțeles atât cu exactitudine cât și cu exactitate,

anacronistic are același înțeles cu anacronic,

neologistic are același înțeles cu neologic.

Opțiunea pentru crearea internă a acestor dublete sinonimice este aplicabilă, în primă instanță, prin concurența multitudinii de împrumuturi cu forme analizabile și cu sens identic, existente în română începând cu jumătatea celui de-al XIX-lea secol:

vascular și vasculos,

academic și academician,

vaporație și vaporizație,

ardoare și ardență,

vaccinal și vaccinic,

concubinat și concubinaj,

dilatant și dilatator,

senzualism și senzualitate,

diplomatic și diplomat,

rectificativ și rectificator,

distructiv și distructor,

dogmatic și dogmatist,

nobilitate și noblețe,

echipaj și echipament,

feudalitate și feudalism,

edifiant și edificator,

executant și executor,

excitator și excitant.

Așadar, prin derivarea prin substituție de sufixe se descoperă fenomene analogice ce s-au manifestat și, în continure se manifestă, atât în limba veche cât și în cea modernă, pe plan:

literar,

popular,

familiar,

argotic, participând la sistematizarea și, totodată, la diversificarea vocabularului românesc.

2.3 Derivarea parasintetică

Derivarea parasintetică se întreprinde prin adăugarea de afixe derivative și cunoaște, două tipuri reprezentative: prefixarea și sufixarea. Când acestea sunt combinate, formându-se cuvinte noi prin adăugarea simultană a prefixelor și a sufixelor aceleiași teme lexicală, intră în discuție derivatele parasintetice, în exemple precum:

neobrăzat,

îmbătrâni,

nerușinat,

dezgoli.

Cu alte cuvinte, derivarea parasintetică se identifică în formarea de noi cuvinte prin atașarea succesivă ori simultană a unui prefix respectiv a unui sufix aceluiași cuvânt de bază.

Posibilitatea de identificare a derivatelor parasintetice rezidă în suprimarea pe rând a prefixului respectiv a sufixului. În condițiile în care ambele suprimări au drept rezultat o formă ireperabila în limba română atunci derivatul respectiv este, cu siguranță, parasintetic.