Metode de Invatamant Utilizate In Predarea Matematicii In Ciclul Primar

Capitolul 2. METODE DE ÎNVĂȚĂMÂNT UTILIZATE ÎN

PREDAREA MATEMATICII LA CICLUL PRIMAR

Motto:

,,Arta supremă a profesorului este de a trezi bucuria exprimării creatoare și bucuria cunoașterii” (A. Einstein)

,,Dacă înveți doar niște metode, vei fi încătușat de ele, dar dacă înveți principii, îți vei putea concepe propriile metode” (Ralph Waldo Emerson)

2.1. CONCEPTUL DE METODĂ

Etimologic, termenul metodă derivă din cuvintele grecești odos – cale, drum și meta – către, spre, având înțelesul de ,,drum (către)…”, ,,cale (spre)…”

,,Metoda didactică este o cale eficientă de organizare și dirijare a predării-învățării, un mod comun de a proceda al profesorului cu elevii săi” (C. Petrovici, 2014, p. 103).

Metoda didactică e alcătuită din mai multe procedee (tehnici). Pe baza combinării metodelor, cu mijloacele de învățământ, precum și cu formele de organizare a elevilor pentru activitatea respectivă, se elaborează strategiile didactice. Acestea au un caracter dinamic, evoluând în funcție de schimbările care se produc în societate.

În perioada contemporană, rolul profesorului ca ,,bază de cunoștințe” se reduce oarecum, acesta devenind un îndrumător, un ghid care conduce elevii pe drumul învățării, cu ajutorul metodei.

În lumina acestei realități, I. Cerghit afirmă că ,,metoda este o modalitate pe care profesorul o urmează pentru a-i face pe elevi să găsească singuri calea proprie de urmat în redescoperirea adevărurilor, în găsirea soluțiilor necesare la rezolvarea problemelor teoretice și practice cu care ei se confruntă în procesul învățării” (2006, p. 18).

Cu alte cuvinte, metoda reprezintă pentru profesor un plan de acțiune, elaborat în scopul transmitreii eficiente de cunoștințe și formarea competențelor specifice fiecărui obiect de studiu.

În selectarea metodelor didactice celor mai adecvate, profesorul trebuie să țină permanent seama de nevoile concrete, actuale ale elevilor. Astfel, metodele didactice se aleg în mod diferențiat în funcție de obiectivele și conținutul procesului instructiv-educativ, precum și în funcție de nivelul de cunoștințe al elevilor, de tipul activității didactice, de contextul uman și școlar în care se aplică metoda respectivă.

Profesorul eficient ,,are misiunea de a stimula dorința de competitivitate, adică de a face din știință o enigmă și de a cultiva enigma cu bună știință” (S. Achim, L. Daradici, 2007, p. 8).

În învățământul românesc, metodologia didactică a făcut pași importanți în direcția mobilizării eficiente a resurselor cognitive ale elevilor prin intermediul utilizării mai ample a metodelor activ-participative. Evoluția tehnicilor de învățare poate să genereze apariția unor noi metode didactice, cum sunt instruirea programată sau instruirea asistată pe calculator. Acestea pot fi însă integrate în structura funcțională a oricărei metode de învățământ acționând ca procedee sau sisteme de procedee specifice.

În ultimă instanță, metoda didactică reprezintă calea de urmat în scopul atingerii obiectivelor educaționale. În același timp, metodele au rolul de a descoperi adevăruri științifice, reprezentând o sursă sigură de organizare și desfășurare a procesului instructiv-educativ, interacționând cu celelalte componente ale educației.

Metodele didactice facilitează activitatea profesorului, ca persoană competentă în promovarea noilor cunoștințe și ca organizator abil al proceselor de predare-învățare.

În scopul dobândirii unor competențe superioare, se recomandă utilizarea unui palier amplu de metode și procedee de instruire și de auto-instruire. Elevul trebuie să fie elementul activ în cadrul oricăror strategii de instruire, astfel încât se preferă acele cunoștințe care permit utilizarea tehnologiilor didactice centrate pe elev, implicit a metodelor activ-participative.

2.2. FUNCȚII ȘI CARACTERISTICI ALE METODELOR DE INSTRUIRE

În cadrul procesului instructiv-educativ, metodele didactice dețin un rol fundamental, deoarece ele reprezintă instrumente de realizare a acțiunilor integrate acestui proces.

C. Cucoș afirmă că metoda are un caracter polifuncțional, ceea ce înseamnă că ea contribuie în același timp sau succesiv la îndeplinirea mai multor obiective instructiv-educative. Acest caracter specific este conferit de către funcțiile metodelor didactice, delimitate în felul următor (I. Cerghit, 2006, p. 24):

Funcția cognitivă

Se referă la faptul că în activitatea de învățare, elevii au acces la cunoașterea și însușirea unor valori fundamentale ale culturii umane (artistice, tehnice, științifice). Prin intermediul metodei se realizează astfel un act de descoperire și cunoaștere a unor adevăruri, a realitățtii obiective și a propriei existențe.

Funcția formativ-educativă

Constă în aportul metodelor la formarea capacităților intelectuale, la dezvoltarea funcțiilor fizice și psihice, precum și la dobândirea unor noi deprinderi, atitudini, comportamente. ,,Fiecare metodă de învățare are partea sa de contribuție specifică la producerea acestor achiziții (efecte) de ordin formativ, aportul cel mai consistent avându-l metodele activ-participative (strategiile nealgoritmice, prin solicitarea și exersarea intensă și susținută a funcțiilor și proceselor intelectuale” (C. Postelnicu, 2002, p. 161). Funcția formativ-educativă corelează cu cea cognitivă, deoarece ambele se fundamentează pe cunoștințele însușite de elevi.

Funcția instrumentală (operațională)

Metodele sunt instrumente indispensabile realizării activității didactice, obiectivelor cognitive și formative propuse. Caracterul acestor obiective este cel care determină caracterul funcției. În conformitate cu funcția instrumentală ,,metoda servește drept tehnică de execuție, mijlocind atingerea obiectivelor instructiv-educative” (I. Cerghit, 1980, p. 12-17, cit. în Cucoș, 1999, p. 82).

Funcția motivațională

Se concretizează prin intermediul structurilor afectiv-motivaționale generate de conținutul unor metode de învățare, cu alte cuvinte metodele didactice stimulează curiozitatea, interesele cognitive, sentimentele intelectuale, precum și optimizarea atitudinii față de învățare.

Funcția normativă, de optimizare a activității

Metodele constituie un factor esențial în procesul instructiv-educativ ,,prin intermediul căruia, profesorul domină și dirijează acțiunile instructive, le corectează și reglează în conformitate cu obiectivele urmărite și în direcția sugerată de informațiile dobândite prin feed-back” (C. Postelnicu, 2002, p. 162). Prin îmbinarea armonioasă și eficientă a procedeelor și metodelor didactice poate fi optimizată atât activitatea de învățare, cât și relația dintre profesor și elevi, dintre condițiile interne și externe ale învățării școlare eficiente, detaliate în subcapitolul întitulat ,,Învățarea școlară” al lucrării de față.

Conform opiniei lui R. Iucu (2008), ,,activitatea cadrelor didactice se desfășoară în fața unor individualități psihice în formare”. Din această cauză, profesorului îi revine o mare responsabilitate în privința intervenției sale în modelarea personalității ,,micilor școlari”. El are îndatorirea de a selecta cât mai judicios acele metode care se pliază în mod optim particularităților individuale ale fiecărui elev.

Ioan Bontaș (1994, 1995, p. 139) identifică următoarele caracteristici ale metodelor de instruire didactică:

1.,,Sunt demersuri de cunoaștere (de investigație) științifică” și de documentare, care contribuie la dezvoltarea și perfecționarea teoriei și practicii pedagogice;

2.,,Cuprind și dinamizează elemente pedagogice teoretice, care asigură fundamentarea științifică a acțiunilor de predare-învățare”;

3.,,Metodele de învățare se elaborează și se aplică în strânsă legătură cu diferite componente ale procesului de învățământ, precum și în strânsă legătură cu gradul și profilul învățământului, cu specificul disciplinei de învățământ”;

4.,,Se concep, se îmbină și se folosesc, după caz, în legătură cu particularitățile de vârstă și individuale”;

5.,,Contribuie la realizarea obiectivelor autoinstrucției și autoevaluării, la pregătirea tineretului studios pentru educația permanentă”;

6.,,Au un caracter dinamic”, adică pot fi supuse modificării atunci când este cazul, în sensul că pot fi perfecționate, ținând pasul cu progresul științific;

7.,,Au un caracter sistemic”, se completează unele pe celelalte, se influențează reciproc, ,,se îmbină”, formând un ansamblu coerent;

8.,,Unele metode servesc în mai mare măsură munca profesorului – predarea: prelegerea, conversația etc., altele servesc mai mult munca elevului – învățarea: lectura, exercițiul etc.”

2.3. CLASIFICAREA METODELOR DE ÎNVĂȚĂMÂNT

Clasificarea metodelor didactice reprezintă o problemă controversată, atât în legătură cu stabilirea criteriilor de clasificare, cât și în privința categoriilor cărora le aparțin diferitele metode. Referitor la această problematică, C. Cucoș (1999) face observația conform căreia ,,criteriile de clasificare nu sunt absolute, iar încadrarea unei metode într-o anumită clasă nu este definitivă, ci relativă” ( p. 84).

În majoritatea cazurilor, în activitatea desfășurată la catedră, cadrele didactice îmbină metodele de învățământ în scopul eficientizării demersului didactic, deci acestea nu sunt utilizate în mod izolat, exclusiv. Uneori, cadrul didactic aplică o metodă principală, iar celelalte devin procedee subordonate acesteia.

Alegerea unei strategii didactice constă în planificarea unor operațiuni în funcție de resursele educaționale existente, în conformitate cu principiile didactice și cu un anumit model de predare. Astfel, se poate afirma că nu există o strategie perfectă, există doar decizii mai mult sau mai puțin adaptate contextului respectiv. De asemenea, nu există metode ,,bune” și metode ,,rele” de predare, diferențierea constă în criteriul după care se preferă o metodă sau alta în funcție de obiectivele educaționale urmărite, de conținuturile transmise, precum și de personalitățile elevilor.

De-a lungul timpului, autorii lucrărilor de pedagogie, au elaborat diverse clasificări, în concordanță cu criteriile de diferențiere pe care le-au luat în considerare. C. Cucoș realizează un comentariu asupra criteriilor de clasificare, și în acest sens elaborează următoarea delimitare a metodelor de învățământ:

,,În funcție de scopul didactic urmărit, metodele pot fi grupate în două mari categorii:

Metode de predare-însușire: expunerea didactică, conversația didactică, demonstrația, observarea, lucrul cu manualul, modelarea, problematizarea, studiul de caz, jocul didactic, învățarea prin descoperire;

Metode de evaluare: verificarea orală, scrisă, verificarea periodică, verificarea prin teste docimologice.

În funcție de mijlocul de vehiculare al conținuturilor, metodele pot fi:

Intuitive: demonstrația, observația, modelarea;

Verbale: expunerea, conversația, lucrul cu manualul.

În funcție de gradul de participare a elevului se disting:

Metode expozitive: expunerea;

Metode active: conversația didactică, problematizarea” (C. Cucoș, 2005, p. 144).

Același autor, pornind de la ideea că o clasificare trebuie să opereze în ,,interiorul unei clase”, avansează o altă posibilă clasificare, cu criteriile subsecvente:

,,Din punct de vedere istoric:

Metode tradiționale: expunerea, conversația, exercițiul;

Metode moderne: algoritmizarea, problematizarea, brainstorming-ul, instruirea programată.

În funcție de extensiunea sferei de aplicabilitate, se disting:

Metode generale: expunerea, prelegerea, conversația;

Metode particulare sau speciale ( restrânse la predarea unor discipline de învățământ sau aplicabile pe anumite trepte ale instrucției și educației: exercițiul moral sau exemplul, în cazul educației morale).

Pornind de la modalitatea principală de prezentare a cunoștințelor:

Metode verbale, bazate pe cuvântul scris sau rostit;

Metode intuitive, bazate pe observarea directă, concretă a realității.

După gradul de angajare a elevilor la lecție:

Metode expozitive sau pasive;

Metode active.

După funcția didactică principală:

Cu funcție principală de predare și comunicare;

Cu funcție principală de fixare și consolidare;

Cu funcție principală de verificare și apreciere a rezultatelor muncii.

În funcție de modul de administrare a experienței ce urmează a fi însușită:

Metode algoritmice, bazate pe secvențe stabile, dinainte construite;

Metode euristice, bazate pe descoperire proprie și rezolvare de probleme.

După forma de organizare a muncii:

Metode individuale, pentru fiecare elev în parte;

Metode în grupuri omogene sau eterogene;

Metode frontale, cu întreaga clasă;

Metode combinate, obținute prin alternarea variantelor anterioare.

În funcție de axa învățare mecanică (prin receptare) – învățare conștientă (prin descoperire):

Metode bazate pe învățarea prin receptare: expunerea, demonstrația cu caracter expozitiv;

Metode care aparțin preponderent descoperirii dirijate: conversația euristică, observația dirijată, instruirea programată, studiul de caz;

Metode de descoperire propriu-zisă: observația independentă, exercițiul euristic, rezolvarea de probleme, brainstorming-ul.

După sorgintea schimbării produse la elevi:

Metode heterostructurante (transformarea se produce prin altul): expunerea, conversația, studiul de caz, problematizarea;

Metode autostructurante (individul se transformă pe sine): exercițiul, descoperirea, observația “ (C. Cucoș, 1999, p. 85-86).

O clasificare realizată de autori americani, relevă dihotomia a două tipuri de metode:

,,Metode de învățare prin receptare: expunerea verbală, demonstrația (fără solicitarea elevului);

Metode de învățare prin descoperire: observarea independentă, studiul de caz independent, rezolvarea de probleme, rezolvarea creativă de probleme” (Ausubel, D., Robinson, Fl., 1981, p. 67-101, cit. în Cucoș, coord., 2005, p. 145).

Ioan Cerghit (2006), elaborează o clasificare complexă a metodelor în lucrarea cu titlul Metode de învățământ, pornind de la următoarele criterii:

Experiența de cunoaștere a omenirii (experiența simbolică);

Experiența individuală de cunoaștere (experiența sensibilă);

Experiența dobândită prin acțiune practică (experiența practică).

În funcție de aceste criterii, clasifică metodele didactice în categorii și subcategorii, după cum urmează:

Metode de comunicare:

Comunicare orală, care cuprinde:

Metode expozitive: descrierea, explicația, prelegerea școlară, conferința, informarea, instructajul, prelegerea dezbatere, povestirea;

Metode interogative: dezbaterea, conversația euristică, consultația în grup, preseminarul, seminarul, brainstorming-ul, discuția liberă, colocviul;

Metode de instruire prin problematizare:

Metode de comunicare scrisă: informarea, documentarea, lectura, munca cu manualul;

Metode de comunicare oral –vizuală: tehnicile video, filmele, televiziunea;

Metode de comunicare interioară: reflecția personală.

Metode de explorare organizată a realității:

Metode de explorare directă: observația, experimentul, studiul de caz, ancheta, cercetarea documentelor istorice;

Metode de explorare indirectă: metode de modelare, metode demonstrative (demonstrația grafică a imaginilor, a obiectelor reale).

Metode bazate pe acțiune sau metode practice:

Bazate pe acțiune efectivă, reală: lucrări practice, exerciții, activități creative, elaborare de proiecte, instruirea prin muncă, studiul de caz;

Metode de acțiune simulată sau fictivă: jocuri de rol, jocuri didactice, învățarea dramatizată, învățarea pe simulator.

Metode de raționalizare a învățării și predării:

Metode algoritmice;

Instruirea asistată de calculator;

Instruirea programată:

Metode care favorizează înțelegerea conceptelor și ideilor, dezvoltă competențe de comunicare, vizează formarea unei atitudini active: discuția, dezbaterea, jocul de rol;

Metode care stimulează gândirea și creativitatea: studiul de caz, exercițiul, jocul didactic;

Metode prin care elevii învață să lucreze productiv cu alții și să-și dezvolte abilitățile de cooperare: mozaicul, proiectul.

Criteriul ales de C. Postelnicu (2002) pentru clasificarea metodelor de învățământ este reprezentat de scopul (obiectivul) didactic fundamental urmărit în cadrul lecției, cum ar fi:

Dobândirea de noi cunoștințe;

Fixarea și consolidarea cunoștințelor;

Formarea priceperilor și deprinderilor;

Aprecierea și evaluarea rezultatelor școlare.

În funcție de acest criteriu, metodele de învățământ sunt grupate astfel:

Metode de învățământ folosite pentru însușirea de noi cunoștințe:

Metode de expunere orală: povestirea didactică, explicația, prelegerea;

Conversația euristică, dialogul;

Demonstrația (cu diferite variante);

Observarea (independentă sau dirijată);

Problematizarea (învățarea prin problematizare);

Învățarea prin descoperire, modelarea;

Instruirea programată, învățarea pe simulatoare, instruirea asistată de calculator;

Lucrul cu manualul, instruirea prin lectură.

Metode de învățământ folosite în scopul fixării și consolidării cunoștințelor însușite și pentru formarea priceperilor și deprinderilor:

Repetarea;

Conversația clasică;

Exercițiul;

Lucrările de laborator.

Metode de verificare și apreciere a cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor elevilor:

Observarea sistematică a elevilor;

Chestionarea orală;

Lucrările scrise (curente și semestriale);

Testele docimologice;

Exercițiul;

Verificarea prin probe practice, aplicative;

Examenele.

Din multitudinea metodelor de învățământ, profesorul le alege și utilizează pe acelea care corespund în funcție de ,,obiectivul didactic fundamental al lecției respective și conținutul și specificul obiectului de învățământ” (I. Postelnicu, 2002, p. 168).

Același conținut poate fi transmis prin metode diferite sau prin combinarea mai multor metode în cadrul procesului de instruire.

Un criteriu foarte important de care cadrul didactic trebuie să țină permanent seama în selectarea metodelor adecvate, în special în cazul elevilor din ciclul primar, este cel al ,,particularităților de vârstă”, deoarece aceștia nu pot urmări timp îndelungat explicațiile profesorului, ,,fapt ce impune alternarea frecventă a acestei metode cu demonstrația și observarea” (idem, p. 169).

2.4.METODE ACTIV-PARTICIPATIVE

,,Sub genericul metode activ-participative sunt incluse metodele care provoacă o învățare activă, o învățare care lasă loc liber activității proprii și spontaneității” (Bócsa Éva, 2011, p. 69). Cu alte cuvinte, metodele activ-participative sunt acele metode în care accentul se deplasează de pe transmiterea pasivă a cunoștințelor pe formarea și dezvoltarea capacităților intelectuale, fiind centrate pe elev și pe propria acțiune a acestuia.

Conform teoriilor cognitive și constructiviste ale învățării, cunoștințele și deprinderile se formează ca rezultat al interacțiunilor dintre individ și mediu. Învățarea este o activitate care angajează întreaga personalitate a elevului, rezultatele formative ale învățământului depinzând de gradul de participare a elevului la această activitate.

Utilizarea metodelor activ-participative permite diferențierea și individualizarea procesului de instruire, implicând în același timp fiecare elev din clasă în activitate. Învățarea activă este asociată cu termenul ,,learning by doing” (a învăța făcând). Orice metodă care implică elevul în învățare este activă, sub această denumire putând fi incluse: învățarea prin descoperire, învățarea euristică, învățarea prin rezolvare de probleme, învățarea creativă, explorarea mediului înconjurător, realizarea unor experimente.

Meodele activ-participative exercită un impact asupra personalității elevului sub mai multe aspecte:

-din punct de vedere cognitiv, aceste metode contribuie la dezvoltarea gândirii critice, stimulând în același timp memoria, imaginația, voința, creativitatea;

-în plan educativ, metodele activ-participative vizează latura formativă a educației;

-în plan afectiv-emoțional, contribuie la stimularea colaborării între elevi, a cooperării, a muncii în echipă. Fiind prezentate sub forma unor jocuri, activitățile întemeiate pe metodele activ-participative, devin distractive, antrenante, teama de eșec dispare, elevul devenind mai încrezător în propriile capacități. În acest fel este stimulată învățarea și dezvoltarea personală și se produce o mai bună interrelaționare în cadrul grupului.

În predarea matematicii la ciclul primar, alegerea celor mai adecvate metode se realizează în funcție de caracteristicile de vârstă și individuale ale elevilor, precum și de scopurile urmărite. În anumite situații, metodele moderne pot fi utilizate în combinație cu cele tradiționale. Sunt considerate metode active, cele care:

– mobilizează plenar energiile elevului;

– determină concentarea atenției voluntare a acestuia la lecție;

– stimulează imaginația, creativitatea, memoria, gândirea critică a elevului.

– pun accentul pe procesele de cunoaștere, și nu pe produsele cunoașterii.

Conform acestor considerente, cele mai reprezentative metode active utilizate în predarea lecțiilor de matematică la ciclul primar sunt: metoda exercițiului, modelarea didactică, instruirea prin problematizare și descoperire, brainstorming-ul, metoda mozaicului și a cubului, tehnica ,,ciorchinelui”, jocul didactic, metoda cadranelor.

Metoda exercițiului

Reprezintă ,,o metodă fundamentală ce presupune efectuarea conștientă și repetată a unor acțiuni în vederea realizării unor multiple scopuri” (I. Cerghit, 2006, p. 125).

,,Metoda exercițiului constă în repetarea conștientă a unei activități urmărind formarea deprinderilor, consolidarea cunoștințelor și dezvoltarea capacităților intelectuale” (M. Stoica, 1992, p. 94).

După modul de organizare a colectivului de elevi, exercițiile pot fi: individuale, în echipă, frontale.

Din perspectiva funcției îndeplinite, exercițiile pot fi clasificate în: exerciții introductive, de bază, operatorii.

Din punct de vedere al intervenției profesorului, distingem: exerciții dirijate, semidirijate, libere.

După obiectivul didactic urmărit, exercițiile pot fi: de calcul mintal, de comunicare, de rezolvare a problemelor, de formare a deprinderilor intelectuale, de creativitate, de autocontrol.

În vederea organizării și desfășurării optime a exercițiilor, trebuie să se țină în permanență seama de precizarea cât mai clară a obiectivelor urmărite, de explicarea și demonstrarea modului de lucru, de gradarea operațiilor și repetarea lor eșalonată în timp.

Modelarea didactică

Este o metodă de explorare indirectă a realității ,,în cadrul căreia mesajul ce urmează a fi transmis este cuprins într-un model” (Bócsa É., 2011, p. 78).

Modelele reproduc obiecte, fenomene, procese, sisteme originale, fiind puse în evidență elementele esențiale ale acestora. Se pot distinge mai multe tipuri de modele:

Modele obiectuale: corpuri geometrice, machete, mulaje;

Modele figurative: diagrame, scheme, reprezentări grafice;

Modele simbolice: formule matematice, chimice etc. (idem).

Clasificarea elaborată de M. Stoica (1992, p. 93), evidențiază:

Modele materiale: machete, mulaje, circuite;

Modele ideale: formule, scheme logice.

Cele mai frecvent folosite dintre mijloacele informative sunt:

Obiectele confecționate;

Reprezentările figurative: ilustrații, planșe, atlase;

Reprezentările proiectabile: diapozitive, filme, diafilme, folii pentru retroproiector;

Simbolurile: scheme grafice;

Mijloace de exersare: aparate, truse de laborator, jocuri didactice;

Mijloace de evaluare: seturi de teste, calculatoare.

Întrucât în cadrul experimentului psiho-pedagogic prezentat în lucrarea de față au fost utilizate cu precădere metoda ciorchinelui, cubului, cadranelor, brainstorming-ul, instruirea prin problematizare și descoperire, precum și jocul didactic, aceste metode vor fi prezentate detaliat în partea experimentală a lucrării.