Metode de Gestiune a Stocurilor

Capitolul 1. Delimitări conceptuale privind stocurile

Definiții și recunoașterea stocurilor

Stocurile se încadrează în categoria activelor, fiind delimitate în funcție de natura și rolul lor în activitatea de exploatare. Sunt considerate stocuri acele active care sunt:

Deținute pentru a fi vândute pe parcursul desfășurării normale a activității;

În curs de producție în vederea unei vânzări pe parcursul desfășurări normale a activității;

Sub formă de materii prime, materiale și alte consumabile ce urmează a fi folosite în procesul de producție sau pentru prestarea de servicii.

Definirea activului

Înainte de a porni la definirea activului trebuie să precizăm faptul că în momentul actual se duce o luptă de globalizare a contabilității. Cele două “curente” contabile care încearcă să se întrepătrundă sunt contabilitatea Continental Europeană (cu centrul în Franta, aplicată și în România) și contabilitatea Anglo- Saxonă (practicată în special de Marea Britanie și S.U.A). Nu se poate nega faptul că, contabilitatea Anglo-Saxonă care începe să caștige din ce în ce mai mult teritoriu, este o contabilitate ce răspunde în primul rând nevoilor acționarilor, investitorilor, în timp ce contabilitatea Continental Europreană este o contabilitate adresată în primul rând să serveasca statului (conectată la fiscalitate).

I.A.S.B. – (engleză: International Accounting Standards Board) reprezintă astăzi organismul cel mai influent la nivel mondial în ce privește elaborarea și publicarea de norme contabile. Demersul de normalizare contabilă al I.A.S.B. constă din elaborarea unui Cadru Contabil Conceptual și circa 40 de norme contabile internaționale (standarde internaționale de contabilitate).

Referențialul contabil emis de I.A.S.B. (cadrul conceptual + IAS-uri) nu are caracter obligatoriu însă influența acestuia a crescut mult deoarece stă la baza întocmirii situațiilor financiare publicate de companiile cu activitate internațională.

În ceea ce ne privește, România, a fost și încă mai este puternic influențată de contabilitatea Continental Europeană adică mai precis de cea franceză. În ultimul timp însă contabilitatea practicată în România (ghidată în pincipal după Legea contabilității 82/24 decembrie 1991) are tendința să intre într-un nou stadiu al reformei prin: deschiderea spre investitori, presupusă de fenomenele de privatizare și de restructurare a economiei; dinamizarea activității pieței financiare; introducerea spiritului și soluțiilor normelor contabile internaționale în referențialul contabil românesc; orientarea sistemului de normalizare spre o abordare mai puțin publică.

Ca o concluzie momentan pe plan global se încearcă introducerea unui singur sistem contabil, unei singure gândiri contabile lucru ce se reflectă de fapt printr-un proces de armonizare în principal a Directivei a IV- a Comunității Economice Europene cu știința de peste ocean și anume Standardele Internaționale de Contabilitate. Existența unui singur sistem contabil este bineințeles de dorit în vederea înlesnirii tuturor tipurilor de tranzacții dintre țări cât și în beneficiul companiilor cu activitate internațională. Referitor la "lupta" de la începutul acestui subpunct aceasta se concretizează în procesul de armonizare (normalizare) de mai sus adică acceptarea în contabilitatea de tip franceză a tot mai multor norme și metode anglo-saxone, proces la care este supusă intens și România.

Astfel, în consecință suntem obligați să prezentăm definiția activului unei unități patrimoniale conform celor două “curente” evocate mai sus după cum urmează: Conform planului contabil francez prin activ se întelege “un element al patrimoniului care are o valoare economică pozitivă pentru întreprindere, el reprezintă utilizarea resurselor întreprinderii, adică a capitalurilor puse la dispoziția sa”. Potrivit Cadrului contabil conceptual emis de I.A.S.B. activele sunt “resurse controlate de întreprindere care provin din evenimente trecute și care sunt purtătoare de avantaje economice viitoare ce trebuie să fie benefice acesteia” la care putem adaugă faptul că tranzacțiile sau evenimentele viitoare nu dau naștere unui activ. Cu toate acestea pentru a întelege pe deplin definiția considerăm necesar explicarea următorilor termeni:

Resursă controlată: desemnează un element care poate fi influențat prin deciziile managerilor.

Avantajele economice: avantajul economic legat de un activ corespunde potențialului prin care acest activ contribuie, direct sau indirect, la un flux de lichidități sau de echivalente de lichidități benefice întreprinderii. Acest potențial poate să fie: un potențial de producție care face parte din activitățile operaționale (de exploatare) ale întreprinderii; o posibilitate de conversie în lichidități sau echivalente de lichidități; o capacitate de reducere a ieșirilor de fonduri, de exemplu, atunci când o altă tehnologie a procesului de producție conduce la reducerea costurilor de producție.

Avantajele economice viitoare generate de un activ pot să apară în diferite moduri, de exemplu un activ poate fi: utilizat pentru producția de bunuri sau prestarea de servicii pe care întreprinderea le va vinde; schimba contra altor active; utilizat pentru a plăti o datorie; distribuit proprietarilor întreprinderii.

În ceea ce privește caracterisiticile activelor după natura lor acestea: pot avea o forma fizică, corporală (terenuri, clădiri, echipamente etc) sau necorporală (brevete, licențe etc); pot fi asociate drepturilor legale; au fost achiziționate în mod oneros sau gratuit;

Definirea stocurilor

Înainte de a trece la definirea stocurilor trebuie să avem în vedere faptul că stocurile fac parte din categoria activelor circulante. Deci se cuvine ca mai înainte să stăpânim noțiunea de active circulante pentru a putea evoca și înțelege pe deplin definiția stocurilor.

Așadar activele circulante sunt “elemente patrimoniale care se utilizează pe o perioadă scurtă în activitatea întreprinderii și, în general, participă la un singur circuit economic, modificându-și permanent forma”. Un activ se clasifică ca un activ circulant atunci când: este achiziționat sau produs pentru consum propriu sau în scopul comercializării și se așteaptă sa fie realizat în termen de doisprezece luni de la data bilanțului; este reprezentat de creanțe aferente ciclului de exploatare; este reprezentat de numerar sau de echivalente de numerar a căror utilizare nu este restricționată. Starea de fungibilitate a activului circulant este compensată de reînnoirea continuă a operațiilor legate de ciclul de aprovizionare, de producție și de comercializare a bunurilor și serviciilor. Această reînnoire generază evidențierea activelor circulante ca poziție distinctă permanentă în bilanțul contabil.

Conform definiției de mai sus putem evidenția următoarele categorii de active circulante: stocurile, avansuri acordate furnizorilor, creanțele, titlurile de plasament, disponibilitățile.

Ajunși în acest punct în care am trasat definițiile și câteva din caracteristicile de bază ale categoriilor din care stocurile fac parte (active active circulante stocuri) vom defini în continuare stocurile, subiectul acestei lucrări.

Cea mai integrată și bine adaptată definiție a stocurilor în contabilitatea contemporană este definiția data de Standardele Internaționale de Contabilitate și anume norma contabilă IAS 2 Contabilitatea stocurilor (engleză: inventories), revizuită în 1993. Conform acestei norme “stocurile sunt active: deținute de întreprindere pentru a fi vîndute pe parcursul desfașurării normale a activității; în curs de producție în vederea vânzarii în aceleași condiții ca mai sus; sub formă de materii prime, materiale și alte consumabile ce urmează a fi folosite în procesul de producție sau pentru prestarea de servicii”.

În concluzie aceasta calificare nu depinde de natura elementului considerat, ci de destinația sa care este puternic influențată de activitatea întreprinderii ce deține bunurile. De exemplu terenurile și construcțiile constituie imobilizările în majoritatea întreprinderilor, dar ele sunt stocuri pentru un comerciant de bunuri materiale. De asemenea stocurile pot să aibe o natură necorporala (imaterială). Astfel, în întreprinderile prestatoare de servicii, lucrările realizate și nefacturate, la închiderea exercițiului, constituie stocuri.

Pentru ca un stoc sa fie înscris în activul bilanțului acesta trebuie să raspundă definiției oricărui activ, adică să fie resurse controlate de întreprindere, provenind din evenimente trecute și de la care se așteaptă obținerea de avantaje viitoare sub forma fluxurilor de lichidități. Un stoc este controlat de întreprindere dacă acesta poate fi influențat prin deciziile managerilor, adică poate fi consumat, vândut, folosit la plata unei datorii, folosit drept garanție la obținerea unui împrumut bancar etc.

O caracteristică specifică stocurilor spre deosebire de celelalte categorii de bunuri aflate în întreprindere este aceea că stocurile și producția în curs de execuție se consumă la prima lor utilizare în procesul de producție și trebuie înlocuite cu exemplare noi de același fel, deci ele intră și ies în și din patrimoniu în mod continuu, în cadrul fiecărui ciclu de exploatare, care nu poate fi mai mare de un an.

Prezentarea stocurilor

Clasificarea stocurilor

Pentru a ne putea crea o imagine completă a ceea ce regăsim în categoria stocurilor și producției în curs de execuție vom prezenta în continuare, pe scurt funcția de exploatare a întreprinderii una din cele trei funcții ale bilanțului funcțional alături de funcția de finanțare si funcția de investiții.

În cadrul ciclului de exploatare al întrepinderii sunt parcurse mai multe faze ale circuitului economic: aprovizionare; producție; desfacere în care stocurile își schimbă atât forma cât și conținutul lor material. Vom analiza în continuare problema structurii stocurilor din punctul de vedere al activității întreprinderilor de producție căt și ale celor de desfacere, urmând ca la sfârșitul acestei analize să avem un tablou complet al stocurilor și producției în curs de execuție.

În cazul întreprinderilor productive ce crează valori noi, în faza de aprovizionare activele circulante sub forma disponibilităților bănești se transformă în active circulante sub forma stocurilor de materii prime și materiale consumabile; în faza de producție stocurile de materii prime și materiale consumabile se transformă în stocuri de semifabricate și produse finite; în faza de desfacere stocurile de semifabricate și produse finite sunt vândute clienților, iar în urma decontărilor cu clienții se transformă în active circulante sub forma disponibilitaților bănești. În ciclul de exploatare următor acest circuit se reia, având loc continuu transformarea stocurilor dintr-o formă în alta, dintr-o stare în alta, dintr-un loc de gestiune în altul.

În cazul întreprinderilor de desfacere (de comerț), ciclul de exploatare este realizat (vizibil) numai în două faze ale circuitului economic; aprovizionarea și desfacerea. În faza de desfacere are loc revânzarea lor în aceeași stare, când stocurile de mărfuri se transformă în active circulante bănești.

Ajunși în acest punct putem afirma că în contabilitatea financiară a întreprinderii “stocurile și producția în curs de execuție sunt clasificate și delimitate în functie de 4 criterii: destinația, locul de creare a gestiunii, faza ciclului de exploatare, fizic”. Corespunzător acestor criterii sunt individualizate următoarele structuri:

a) Materiile prime sunt acele bunuri care participă și care își transmit direct, atât valoarea, cât și conținutul material, asupra produselor la a căror fabricație participă. Ele se regăsesc în produsul finit integral sau parțial, fie în starea lor inițiala, fie transformată;

b) Materialele consumabile sunt acele categorii de bunuri de natura activelor circulante (materiale auxiliare, combustibili, ambalaje, piese de schimb, semințe și materiale de plantat, furaje și așternut, , ambalaje, piese de schimb, semințe și materiale de plantat, furaje și așternut, alte materiale consumabile), care participă direct la procesul de producție, fără a se regăsi în conținutul material al noilor produse. Ceea ce se transmite este numai valoarea, nu și conținutul lor material.

c) Semifabricatele sunt alte bunuri, produse care nu au parcurs toate fazele procesului tehnologic din întreprindere, urmând a parcurge restul fazelor pentru a deveni produse finite, sau pot fi vândute, în aceasta stare, altor întreprinderi.

d) Produsele sunt reprezentate de produse finite și produse reziduale. Produsele finite reprezintă produsele care au parcurs toate fazele de fabricație prevăzute de procesul tehnologic, fiind depozitate în vederea livrării lor către cumpăratori. Produsele reziduale constau din produse care se obțin din același proces de producție, necorespunzătoare calitativ și care vor primi o altă întrebuințare: rebuturi, deșeuri, materiale recuperabile.

e) Mărfurile sunt bunuri cumpărate de întreprinderile comerciale în scopul revănzării lor în aceeiași stare sau după o anumită prelucrare.

f) Ambalajele sunt bunuri utilizate în scopul păstrării și transportului în bune condiții a celorlalte categorii de bunuri menționate. Ambalajele pot fi cumpărate sau confecționate în întreprindere și sunt refolosibile.

g) Materialele de natura obiectelor de inventar sunt acele categorii de bunuri care nu îndeplinesc cumulativ cele două condiții de a fi considerate mijloace fixe: au o valoare mai mică decât limita prevăzută de lege, indiferent de durata lor de utilizare, sau au o durată de utilizare mai mică de un an, indiferent de valoarea lor. În structura lor se cuprind: sculele; dispozitivele verificatoare din dotarea secțiilor, sectoarelor, fermelor etc; echipamentul de protecție și de lucru; cazarmamentul și alte asemenea bunuri.

h) Animalele și păsările cuprind bunuri de natură agricolă, respectiv animalele tinere existente în întreprindere (născute vii sau cumpărate), în scopul creșterii pentru a fi trecute la îngrășat sau pentru a fi trecute la animale de muncă (mijloace fixe). Ele cuprind animalele tinere din orice specie (bovine, ovine, porcine, bubaline, cabaline etc), coloniile de albine și animalele pentru blană.

i) Producția în curs de execuție cupinde producția care nu a parcurs toate stadiile de prelucrare prevăzute în procesul tehnologic, sau producția căreia nu i s-au efectuat probele tehnologice și recepția calitativă si cantitativă. Ea cuprinde atât producția de bunuri și servicii, cât și cea de prestări de servicii, și mai poartă denumirea de producție neterminată.

Conform IAS 18 paragraful 16 (Contabilitatea veniturilor) în cazul unui prestator de servicii, stocurile includ costul serviciilor pentru care întreprinderea nu a înregistrat încă venitul aferent, acestea au o natură necorporală (imaterială). În cadrul stocurilor se includ și bunurile aflate în custodie, pentru prelucrare sau în consignație la terți.

În raport de locul de creare a gestiunilor, structurile de stocuri prezentate mai sus se grupează în: stocuri aflate în depozitul întreprinderii, stocuri în curs de aprovizionare sau sosite și nerecepționate, stocuri sosite fară factură, stocuri livrate dar nefacturate, stocuri facturate dar nelivrate, stocuri aflate la terți.

La rândul lor, stocurile aflate în depozitele întreprinderii la un moment dat pot fi grupate din punct de vedere al apartenenței în: stocuri proprii, proprietate a întreprinderii, care sunt cumpărate sau fabricate și păstrate pentru a fi utilizate în procesul de producție, ele sunt evidențiate în activul patrimonial al întreprinderii; stocuri ale altor întreprinderi, aflate în păstrare, prelucrare sau reparare, urmând a fi restituite, care sunt evidențiate în conturi speciale, conturi în afara bilanțului.

În raport de faza ciclului de exploatare se delimiteaza: stocuri cumpărate, stocuri fabricate, stocuri în curs de execuție.

Sub aspect fizic, tehnic si chimic stocurile se dezvoltă pe sortimente și articole specifice activității întreprinderii.

Primele 3 criterii de clasificare se regăsesc în Planul de conturi general clasa a 3- a : Conturi de stocuri și producție în curs de execuție. Ultimul criteriu de clasificare asociat cu primele 3 sta la baza alcătuirii “nomenclatorului stocurilor” propriu fiecărei întreprinderi care gestionează stocul.

Elementele sistemului informațional contabil

Elementele cu care operează sistemul informațional contabil, referitor la stocuri și producție în curs de execuție se pot împărți în principiu în trei subsisteme:

Subsistemul de documente: aici se cuprind documentele întocmite la locul și în momentul producției operațiilor economice pe feluri de operații, intrări/ieșiri care constituie purtătorii de informații ai sistemului informațional contabil.

Astfel cu ocazia intrăilor de stocuri în patrimoniul întreprinderii se folosesc: “Factura” primită de la furnizor o dată cu bunurile cumpărate; “Nota de recepție și constatare de diferențe”, întocmită cu ocazia recepției acestora; “Bonul de predare-transfer-restituire”, cu ocazia intrării în stocuri de la alte subunități ale întreprinderii sau de la gestiunea centrală la secțiile și sectoarele unității; “Bonul de primire”, cu ocazia primirii bunurilor în consignație.

Cu ocazia ieșirilor de stocuri se întocmesc următoarele documente: “Bonul de consum”; “Fișa limită de consum”, cu ocazia dării în consum la secțiile principale și auxiliare de producție; “Factura”; “Dispoziția de livrare”; “Aviz de însoțire a mărfii”, cu ocazia vânzării;

Subsistemul evidenței tehnic-operative: în cadrul acestui sistem se cuprind o serie de fișe, situații, registre, care se întocmesc periodic la nivelul subunităților, locurilor de gestionare etc, în care se prelucreză datele din documentele primare și în care se determină o serie de indicatori specifici, necesari conducerii operative a subunităților respective. Subsistemul cuprinde: Registrul stocurilor; Fișa de evidență a materialelor și obiectelor de inventar în folosință; Fișa de evidență a materialelor și obiectelor de inventar pe locuri de folosință; Fișa de stoc; Listele de inventariere.

Subsistemul conturilor de stocuri: organizarea contabilității stocurilor și producției în curs de execuție se realizează cu ajutorul conturilor din clasa 3 “Conturi de stocuri și producție în curs de execuție” din Planul de Conturi General, care cuprinde mai multe grupe și conturi sintetice de gradul 1 și 2. În ceea ce privește grupele, acestea se structureaza astfel: conturi de stocuri cumpărate, conturi de stocuri din producție proprie, conturi rectificative de stocuri.

Prezentarea informațiilor

Norma contabilă internațională IAS 2 prevede un minimum de informații care trebuie furnizate în legătură cu stocurile.

Astfel, situațiile financiare trebuie să furnizeze informații privind: metode de evaluare a stocurilor și în special convenția reținută pentru evaluarea ieșirilor de stocuri; valoarea reprezentând stocurile evaluate la valoarea lor netă de realizare; suma provizioanelor reluate la venituri (reintegrate în rezultatul exercițiului); circumstanțele și evenimentele care au condus la reintegrarea acestor provizioane în rezultatul exercițiului; valoarea contabilă a stocurilor care constituie garanții pentru datoriile angajate;

În contul de profit și pierdere trebuie să fie precizate: fie valoarea consumurilor de stocuri în cursul perioadei; fie cheltuielile de exploatare corespunzătoare veniturilor exercițiului, prezentate după natura lor.

În cazul utilizării metodei LIFO (ultimul intrat primul ieșit) norma internațională IAS 2 stipulează că întreprinderea trebuie să indice, în plus și diferența între valoarea stocurilor prezentate în bilanț și cea rezultată din reținerea valorii minime dintre costul mediu ponderat, metoda FIFO (primul intrat primul ieșit) și valoarea netă de realizare; sau cea obținută utilizând valoarea cea mai mică dintre valoarea actuală prezentată în bilanț și valoarea netă de realizare.

Valoarea netă de realizare (engleză: net realisable value) este prețul de vânzare estimat în cursul normal al activității, din care sunt deduse costurile estimate pentru terminarea bunului în cauza și costurile estimate pentru a realiza vânzarea.

De asemenea o întreprindere trebuie să utilizeze aceleași metode de determinare a costului pentru toate stocurile cu natură și utilzare similară pentru întreprindere. Pentru stocurile cu natură sau utilizare diferită poate fi justificată folosirea unor metode diferite de calcul. Odată ales, tratamentul este aplicat în mod consecvent. Acest aspect foarte inportant este prevăzut și în cadrul reglementărilor contabile armonizate cu directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene (CEE) și cu Standardele Internaționale de Contabilitate (IAS), reglementări ce acționează în țara noastră prin Ordinul nr. 94/29 ianuarie 2001. În secțiunea a 5-a a acestui document secțiune intitulată Principii și reguli conatbile, se găsește și Principiul permanenței metodelor care presupune "continuitatea aplicării acelorași reguli și norme privind evaluarea, înregistrarea în contabilitate și prezentarea elementelor patrimoniale și a rezultatelor, asigurând comparabilitatea în timp a informațiilor contabile. Orice schimbare de metodă trebuie consemnată în anexa de la bilanț".

Obiective și rezultate ale gestiunii științifice a stocurilor

Formarea stocurilor este predeterminată de o anumită comandă, iar desfășurarea procesului de stocare poate avea loc în baza organizării sale raționale. Realizarea în condiții de eficiență economică maximă și de utilitate impune o coordonare permanentă a procesului de stocare și un control sistematic al modului de derulare al acestuia. Obiectivele principale ale conducerii proceselor de stocare pot fi sintetizate astfel:

asigurarea unor stocuri minim necesare, asortate, care să asigure desfășurarea normală a activității economico-productive a agenților economici prin alimentarea continuă a punctelor de consum și în condițiile unor cheltuieli cât mai mici;

prevenirea formării de stocuri supranormative, cu mișcare lentă sau fără mișcare și valorificarea operativă a celor existente (devenite disponibile);

asigurarea unor condiții de depozitare-păstrare corespunzătoare în vederea prevenirii degradãrilor de materiale existente în stocuri;

folosirea unui sistem informațional simplu, operativ, eficient, util și cuprinzător care să evidențieze în orice moment starea procesului de stocare;

aplicarea unor metode eficiente de urmărire și control care să permită menținerea stocului în anumite limite, să prevină imobilizările neraționale.

Soluționarea oricărei probleme de stoc trebuie să conducă la obținerea răspunsului pentru următoarele două chestiuni (și care constituie de fapt obiectivele principale ale gestiunii):

Elementele principale ale unui proces de stocare

Stabilirea politicii de gestiune a stocurilor este nemijlocit legată de cunoașterea elementelor prin care se caracterizează procesele de stocare și care determină nivelul de formare al stocurilor:

A. CEREREA DE CONSUM, element de bază în funcție de care se determină nivelul și ritmul ieșirilor, volumul și ritmul necesar pentru intrări și nivelul stocului. Cererea de consum reprezintă numărul de produse solicitate în unitatea de timp. Acest număr nu coincide întotdeauna cu cantitatea vândută deoarece unele cereri pot rămâne nesatisfăcute datorită deficitului în stoc sau întârzierilor în livrare. Evident, dacă cererea poate fi satisfăcută în întregime, ea reprezintă cantitatea vândută. După natura ei, cererea poate fi:

a) determinată – cererea pentru o perioadă e cunoscută și poate fi constantă pentru toate perioadele sau variabilă pentru diferite perioade;

b) probabilistă – cererea e de mărime sau frecvență necunoscute, dar previzibile și reprezentată printr-o repartiție de probabilitate dată. Caracteristicile și tipul cererii se stabilesc pe bază de observații, prin studii asupra perioadelor trecute. Cererea probabilistă poate fi stabilă din punct de vedere statistic sau nestabilă din punct de vedere statistic (sezonieră).

c) necunoscută – cererea pentru care nu dispunem nici de datele necesare stabilirii unei repartiții de probabilitate (este cazul, de exemplu, al produselor noi).

B. COSTURILE reprezintă cheltuielile ce trebuie efectuate pentru derularea procesului de aprovizionare-stocare (respectiv cele cu comandarea, contractarea, transportul, depozitarea, stocarea materialelor etc.). În calculul stocurilor se au în vedere:

a) Costurile de stocare care cuprind suma cheltuielilor ce trebuie efectuate pe timpul staționării resurselor materiale în stoc și anume:

Cheltuieli cu primirea-recepția; cheltuieli de transport intern; cheltuieli de manipulare, care cuprind costul forței de muncă nece-sare pentru deplasarea stocurilor, a macaralelor, cărucioarelor, elevatoarelor și a celorlalte utilaje necesare în acest scop; cheltuieli de depozitare propriu-zisă: chiria spațiului de depozitare sau amortizările, în cazul unui spațiu propriu; cheltuieli de conservare; cheltuieli cu paza; cheltuieli de evidență care apar datorită faptului că stocurile sunt practic inutilizabile fără o evidență bine pusă la punct, care să ne spună dacă produsul necesar se găsește sau nu în stoc; cheltuieli administrative; impozite și asigurări; cheltuieli datorate deprecierii, deteriorării, uzurii morale care sunt caracteristice pentru produsele “la modă” sau pentru cele care se modifică chimic în timpul stocării (alimente, de exemplu) la care se adaugă costul capitalului investit; acest cost reprezintă un anumit procent din capitalul investit, însă determinarea cifrei exacte necesită o analiză atentă. Procentul exact depinde, în primul rând de ce alte utilizări ce se pot găsi pentru capitalul ”imobilizat” în stocuri.

Capitalul investit în stoc este neproductiv, costul său este dat de mărimea beneficiului ce s-ar putea obține dacă acest capital ar fi fost investit într-un mod productiv sau de dobânda ce trebuie plătită dacă ar fi fost împrumutat.

Costul stocării depinde de mărimea stocului și durata stocării. Aceste cheltuieli se pot grupa după cum urmează:

Cheltuieli constante pentru durata totală a procesului de gestiune (amortismentul clădirii, cheltuieli pentru întreținerea depozitului, iluminat, încălzit etc.; cheltuieli variabile proporționale cu cantitatea depozitată și cu durata depozitării (deci cu stocul mediu), exprimate prin dobânda pentru fondurile imobilizate în stoc; cheltuieli variabile neproporționale cu mărimea lotului (salarii ale forței de muncă, pierderi datorate uzurii reale și demodării, cheltuieli pentru chirie etc.) și cu durata de stocare.

La cheltuielile de existență a stocului în depozit, prezentate mai sus, se pot adăuga și cheltuielile pentru surplus de stoc (excedent), care intervin atunci când, după satisfacerea cererii, rămâne o anumită cantitate nevândută (de exemplu, desfacerea unor articole de sezon). În modelele dinamice unde se lansează mai multe comenzi în timpul unui sezon, penalizarea pentru surplus se atașează numai ultimei comenzi nedesfăcute complet.

b) Costul de penurie sau costul ruperii stocului este definit atunci când volumul cererii depășește stocul existent. Referitor la acest stoc, există trei situații.

Prima apare atunci când stocul (de materii prime sau semifabricate) este nul la primirea comenzii și firma se reaprovizionează de urgență pentru a produce cantitățile solicitate. Componentele cheltuielilor de penurie sunt, în acest caz, următoarele:

Cheltuieli suplimentare pentru satisfacerea cererii în condiții neobișnuite; penalizări primite de către firmă din partea beneficiarului, dacă termenele de livrare prevăzute în contracte nu se respectă; cheltuieli suplimentare pentru manipulare, ambalare, expediție etc.

A doua situație are loc atunci când desfacerea nu se poate realiza (pierderea beneficiarului) din cauza nelivrării imediate a unui articol. Estimarea cheltuielilor de penurie este aici destul de dificilă și adesea imposibilă.

A treia, și cea mai dificilă, apare atunci când firma este în lipsă de materii prime (sau piese de schimb) ce afectează întregul proces de producție, cu toate consecințele sale, reflectate în penalizări și uneori chiar în costul producției care ar fi rezultat în timpul stagnării.

c) Cheltuieli datorate variațiilor ritmului de producție. Din această categorie fac parte:

Cheltuielile fixe legate de creșterea ritmului de producție, de la nivelul zero, la un anumit nivel dat. Dacă este vorba de achiziții, aici vor intra cheltuielile administrative legate de lansarea comenzilor; Cheltuieli de lansare care includ toate cheltuielile care se fac cu: întocmirea comenzii, trimiterea acesteia la furnizor, pregătirea livrării unei partizi de materiale, cheltuieli de transport a lotului, deplasării la furnizori, telefoane, poștă etc., în general aceste cheltuieli sunt fixe pentru o comandă; cheltuieli legate de angajarea și instruirea unui personal suplimentar sau de concediere a unor salariați.

d) Prețul de achiziție sau cheltuielile directe de producție. Prețurile pe unitatea de produs pot depinde de cantitatea achiziționată, dacă se acordă anumite reduceri de preț în funcție de mărimea comenzii. Cheltuielile de producție pe unitatea de produs pot fi și ele mai scăzute, datorită unei eficiențe superioare a muncitorilor și mașinilor într-o producție de serie mare.

C .CANTITATEA DE REAPROVIZIONAT reprezintă necesarul de aprovizionat care se stabilește în funcție de necesarul pentru consum pentru întreaga perioadă de gestiune.Cantitatea de aprovizionat (cantitatea intrată în stoc) poate fi din producția proprie sau obținută prin alte mijloace și se poate referii la fiecare resursă separat sau la ansamblul lor.Această cantitate e limitată de capacitățile de depozitare.

D. LOTUL reprezintă cantitatea cu care se face aprovizionarea la anumite intervale în cadrul perioadei de gestiune stabilită (trimestru, semestru, an) și care este în funcție de caracterul cererii.

E. PARAMETRII TEMPORALI sunt specifici dinamicii proceselor de stocare. Aceștia sunt:

a) perioada de gestiune – determină și orizontul procesului de gestiune. De obicei se consideră a fi un an;

b) intervalul de timp între două aprovizionări consecutive;

c) durata de reaprovizionare – reprezintă timpul ce se scurge din momentul calendaristic la care s-a emis comanda de reaprovizionare până la sosirea în întreprindere a cantității de reaprovizionat;

d) momentul calendaristic la care se emit comenzile de reaprovi-zionare. (data de reaprovizionare);

e) coeficientul de actualizare.

F. GRADUL DE PRELUCRARE A PRODUSELOR. Cu cât bunurile păstrate în stoc sunt într-un stadiu mai avansat de finisare, cu atât mai repede pot fi satisfăcute comenzile, dar cu atât mai mari vor fi cheltuielile de stocare. Cu cât produsele sunt mai puțin finisate (cazul limită îl constituie materia primă), cu atât mai mici sunt cheltuielile de stocare, dar timpul necesar pentru livrarea unei comenzi este mai mare. În plus, erorile de previziune tind să crească pe măsură ce gradul de prelucrare a produselor este mai avansat; pentru a reduce influența factorilor nefavorabili este necesar de aceea să crească și stocul tampon. Numărul tipurilor de produse ce trebuie stocate crește rapid, pe măsură ce gradul de finisare este mai avansat.

Abordări internaționale privind stocurile

Obiectivul normei IAS 2 „ Contabilitatea stocurilor “ îl constituie descrierea tratamentului pentru contabilizarea stocurilor în sistemul costului istoric. De asemenea, standardul furnizează indicațiile practice referitoare la determinarea costului stocurilor si recunoașterea ulterioară a acestor costuri drept cheltuială, inclusiv orice reducere până la valoarea reziduală netă.

Aria de aplicabilitate. În câmpul de aplicare al normei sunt cuprinse alte stocuri decât:

producția în curs de execuție obținuta în cadrul contractelor de constucții, inclusiv contractele de prestări servicii direct legate de acestea;

insrumentele financiare;

șeptelul, stocurile de produse agricole, forestiere precum și minereuri care aparțin producătorilor, în cazul în care sunt evaluate la valoarea realizabilă netă, pe baza unor practici bine stabilite din anumite sectoare.

Definiția stocurilor. În viziunea acestei norme, stocurile sunt active:

deținute pentru a fi vândute pe parcursul desfășurării normale a activității: mărfuri, produse finite;

active în curs de producție în vederea vânzării ulterioare: producția în curs de execuție;

active deținute pentru a fi consumate în procesul de producție sau la prestarea de servicii: materii prime, materiale.

Recunoașterea costului stocurilor ieșite drept cheltuială are loc atunci când se produce o reducere a avantajelor economice viitoare, generată de o diminuare de active sau de o creștere de datorii, reducere ce poate fi evaluată în mod credibil.

Norma contabilă IAS 2 prevede patru situații în care costul stocurilor trebuie recunoscut ca cheltuială:

când stocurile sunt vândute, valoarea lor contabilă trebuie recunoscută ca o cheltuială în perioada în care a fost recunoscut venitul corespunzător;

valoarea oricărei deprecieri a stocurilor pentru a le aduce la valoarea netă de realizare trebuie sa fie contabilizate la cheltuielile exercițiului în cursul căruia se produce deprecierea;

costul pierderilor de stocuri ( stocuri a căror perioadă de garanție a expirat, fără posibilitate de valorificare; stocuri deteriorate etc) trebuie recunoscut ca cheltuială în perioada în care s-au constatat pierderile.

unele elemente de stocuri pot să fie afectate altor conturi de activ. Este cazul stocurilor utilizate ca elemente ale imobilizărilor corporale produse de întreprindere pentru sine. Stocurile afectate unui element de activ sunt contabilizate la cheltuieli pe parcursul duratei utile de viață a acelui activ.

Situațiile financiare trebuie să indice:

metodele de evaluare a stocurilor, în special convenția utilizată pentru evaluarea ieșirilor;

valoarea contabilă totală a stocurilor și structurarea ei pe categorii;

valoarea contabilă a stocurilor contabilizate la valoarea netă realizabilă;

valoarea provizioanelor reintegrate în rezultatul exercițiului:

circumstanțele și evenimentele care au condus la reintegrarea acestor provizioane;

valoarea contabilă a stocurilor considerate garanții pentru datorii.

Informațiile ce vizează valorile contabile ale diferitelor categorii de stocuri, cât și mărimea variațiilor acestor categorii sunt utile destinatarilor situațiilor financiare.

Obiectiv. Norma contabilă IAS 18 „ Venituri “ prezintă tratamentul contabil al veniturilor obținute din activități ordinare. Este vorba de venituri generate de:

vânzarea bunurilor;

prestarea serviciilor;

utilizarea de către terți a resurselor întreprinderii, care generează venituri sub formă de dobânzi, redevențe, dividende.

Veniturile reprezintă creșteri de avantaje economice în cursul perioadei care au ca efect o majorare a capitalurilor proprii pe alte căi decât prin aportul asociaților. Veniturile pot să îmbrace forma de majorări de active sau diminuări de datorii.

Veniturile sunt contabilizate în contabilitate atunci când este probabil ca întreprinderea să beneficieze de avantaje economice viitoare, iar acestea pot să fie măsurate fiabil.

Evaluarea veniturilor. Veniturile se evaluează la valoarea justă a elementelor primite sau de primit în contrapartidă.

Valoarea justă este suma la care poate fi tranzacționat un activ sau la care poate fi decontată o datorie de bună voie între părți aflate în cunoștință de cauză, în cadrul unei tranzacții în care prețul este determinat obiectiv.

Determinarea veniturilor este ușoară atunci când contrapartida îmbracă forma de lichidități sau echivalente de lichidități, dar atunci când este vorba de primarea unui bun sau serviciu în contrapartidă determinarea venitului este mai dificilă.

Contabilizarea veniturilor generate de vânzarea bunurilor.

determinarea venitului în cazul schimburilor de stocuri

În situația în care se schimbă stocuri de aceeași natură și cu aceeași valoare nu sunt necesare înregistrări în contabilitatea financiară.

Dacă stocurile schimbate au natură și mărime diferite se va înregistra un venit pentru valoarea justă a bunurilor primite, corectată cu sumele de bani ce urmează a fi plătite / încasate.

Dacă valoarea justă a stocurilor primite nu se poate determina în mod fiabil, valoarea justă a stocurilor cedate servește drept referință în determinarea venitului.

determinarea venitului în cazul vânzărilor pe credit

În cazul vânzărilor pe credit, prețul de vânzare trebuie împărțit în două componente:

venitul din vânzări

venitul din dobânzi

Venitul din vânzări este egal fie cu prețul de vânzare în numerar, fie cu valoarea actualizată a încasărilor viitoare generate de vânzarea respectivă. Actualizarea se va face la cota dobânzii pe care ar trebui să o suporte cumpărătorul dacă ar fi contractat pe piață un împrumut cu caracteristici similare.

Venitul din dobânzi se calculează ca diferență dintre prețul de vânzare și venitul din vânzări.

Norma contabilă IAS 18 precizează că se va proceda la împărțirea pe cele două componente de fiecare dată când o operație are caracterul de finanțare. Acest lucru apare atunci când creditul acordat depășește duratele obișnuite de creditare.

Pentru înregistrarea în contabilitate a veniturilor generate de vânzări de bunuri trebuie să mai fie îndeplinite următoarele trei condiții:

întreprinderea a transferat la cumpărător principalele riscuri și avantaje inerente proprietății;

costurile angajate ce vizează operația pot să fie măsurate în mod fiabil;

întreprinderea nu conservă controlul efectiv al bunurilor cedate.

Nu se înregistrează în contabilitate veniturile generate de vânzări de bunuri în următoarele situații:

realizarea veniturilor din vânzarea bunurilor este subordonată revânzării bunurilor de către cumpărător;

bunurile sunt livrate sub rezerva instalării lor. Această operație (instalarea) reprezintă o parte importantă a contractului încă nesatisfăcută de vânzător;

vânzătorul rămâne obligat din cauza unei execuții nesatisfăcătoare neacoperită prin clauzele referitoare la garanții.

Capitolul 2. Elemente de gestiune a stocurilor

2.1. Prezentare generală

Potrivit IAS 2 Stocuri, elementele de stoc reprezintǎ active deținute pe termen scurt în scopul vânzǎrii pe parcursul desfǎșurǎrii normale a activitǎții, în curs de producție în vederea vânzǎrii în aceleași condiții sau sub formǎ de materii prime, materiale și alte consumabile ce urmeazǎ a fi utilizate fie în procesul de producție, fie în scopul prestǎrii de servicii.

În general la nivelul unei întreprinderi, stocurile de materii prime și materiale consumabile îmbracǎ forma:

stocului curent (Scrt): reprezintǎ o componentǎ esențialǎ în structura elementelor de stocuri, menitǎ sǎ asigure consumul mediu zilnic între două momente de aprovizionare consecutive, asigurând astfel desfǎșurarea normalǎ a procesului de producție;

stocului de siguranțǎ (Ssg): destinat formǎrii unor rezerve pe seama cǎrora se acoperǎ nevoile curente ale ciclului de exploatare, atunci când partenerii de afaceri își îndeplinesc cu întârziere sau nu își îndeplinesc obligațiile contractuale. Este considerat suficient la nivelul a ½ din stocul curent;

stocului de condiționare prealabilǎ (Scd): este determinat de diferitele particularitǎți ale procesului tehnologic de fabricație (spre exemplu: anumite materiale nu pot fi date în consum imediat ce au fost aprovizionate, decât cu riscul alterǎrii produsului finit, impunându-se astfel operațiuni de condiționare prealabile);

stocului pentru transporturi interne (Sti): se referǎ la anumite operațiuni de primire, predare transport și manipulare a elementelor de stocuri între diverse locații ale aceleași gestiuni sau între diverse gestiuni ale unei întreprinderi (sedii secundare);

stocului pentru iarnǎ (Si): se referǎ la stocul constituit pentru acele tipuri de materiale care nu pot fi transportate sau exploatate în sezonul de iarnǎ.

Prin însumarea acestor elemente de stocuri, se poate determina nivelul stocului maxim (Smax).

Relație de calcul:

Pentru desfǎșurarea în condiții normale a activitǎții la nivelul întreprinderii se impune formarea și menținerea unui stoc minim (Smin)

Relație de calcul:

2.2. Dimensionarea stocului curent optim și a necesarului de capital pentru finanțarea acestuia

În urma unor calcule specifice privind formarea și menținerea unui anumit nivel al stocurilor, literatura de specialitate oferă diverse modele de optimizare în scopul diminuării cheltuielilor de aprovizionare, stocare sau desfacere.

Formula de calcul pentru stocul curent care se încadrează în anumiți parametri de gestionare optimă este următoarea:

unde:

ni – reprezintă stocul curent optim pentru produsul „i”;

cai – cheltuieli de aprovizionare pentru produsul „i” aferente unei singure operațiuni de aprovizionare.

Relație de calcul:

unde:

Cai – cheltuieli de aprovizionare totale pentru produsul „i” la nivelul unui an de exploatare.

r – numărul de operațiuni de aprovizionare derulate în cursul anului.

Ni – necesar fizic de aprovizionare pentru produsul „i” la nivelul unui ciclu de exploatare (an);

unde:

pi – preț unitar de aprovizionare pentru produsul „i”;

Nij – necesar fizic de aprovizionare pentru produsul „i” din sortimentul „j”;

pij – preț unitar de aprovizionare pentru produsul „i” din sortimentul „j”;

j – sortimentul de produs „i”;

Cat – cheltuieli de aprovizionare totale pentru întreaga gestiune formată din „n” sortimente de

stocuri de produs „i”.

Fracția reprezintǎ ponderea valoricǎ a aprovizionărilor din produsului „i” în

întreaga gestiune formată din „n” sortimente.

csi – reprezintă cheltuielile de stocare cu produsul „i” pentru o singură zi de stocare și pentru o singură unitate de măsură (cheltuieli de stocare unitare pentru o zi de stocare).

Relație de calcul:

T – durata anului calendaristic (360 de zile, prin convenție).

unde:

Csi – cheltuieli de stocare totale pentru produsul „i” la nivelul unui an de exploatare.

Așadar,

unde:

Cst – cheltuieli de stocare totale la nivelul unui an pentru întreaga gestiune de stocuri.

d(%) – reprezintă rata dobânzii anuale de referință în cazul contractării unor credite pentru finanțarea ciclului de producție.

În aceste condiții, necesarul de fond de rulment pentru finanțarea stocului curent optim „i” se determină după următoarea relație de calcul:

NFRNni = ½ x ni x pi

Pornind de la relația existentă între stocul curent și cel de siguranță ( Ssg = ½ x Scrt) necesarul de fond de rulment pentru finanțarea stocului minim optim „i” se determină după următoarea relație de calcul:

NFRNSmin= 1,5 x NFRNni

Aplicație Să se dimensioneze stocul curent optim, stocul minim precum și necesarul de fond de rulment pentru finanțarea fiecărei categorii de stoc de produse, cunoscând următoarele elemente de calcul:

cheltuieli de aprovizionare totale = 400.000 lei

cheltuieli de stocare totale= 600.000 lei

rata dobânzii bancare 9% pe an

Rezolvare:

(continuare)

Rezultate:

2.3.Dimensionarea stocului maxim

Relație de calcul:

Smax = N/T x (1/2 x tcrt + tsg + tcd + tti + ti)

unde:

N – necesar fizic de aprovizionare la nivelul unui an;

T – durata anului calendaristic (360 de zile, prin convenție);

tcrt – timpul necesar constituirii stocului curent;

tsg – timp necesar constituirii stocului de siguranțǎ. Este considerat egal cu ½ din timpul necesar constituirii stocului curent;

tcd – timp necesar constituirii stocului de condiționare prealabilǎ;

tti – timp necesar constituirii stocului de transport intern;

ti = timp necesar constituirii stocului pe timp de iarnǎ.

Pentru determinarea timpul necesar constituirii stocului curent se utilizează următoarea relație de calcul:

tcrt = min (tcontract; tefectiv)

unde:

tcontract = intervalul în zile dintre 2 momente de aprovizionare conform clauzelor contractuale încheiate cu furnizorii.

tefectiv = intervalul de timp de aprovizionare efectiv pentru anul de bazǎ, determinat după următoarea relație de calcul:

tefectiv =

Fracția reprezintă o medie aritmeticǎ ponderatǎ a cantitǎților intrate din produsul „i” și intervalul de timp scurs între 2 momente de aprovizionare efectiv.

Aplicație: Cu privire la reperul „X”, se cunosc următoarele informații într-o întreprindere de prelucrare a lemnului:

consum anual necesar pentru realizarea producției: 364.800 mc

intervalul contractului de reaprovizionare în anul de referință: 28 zile

durata de condiționare prealabilă a lemnului: 14 zile

durata medie de transport interior: 3 zile

aprovizionarea, potrivit fișei de magazie în anul de baza s-a desfășurat astfel:

Data intrării in magazie Cantitatea (mc)

12 ianuarie 15.900

30 ianuarie 10.100

4 martie 15.300

25 martie 17.200

17 aprilie 9.500

15 mai 11.600

11 iunie 10.700

20 iulie 13.900

1 septembrie 13.200

29 septembrie 15.300

7 noiembrie 14.600

28 decembrie 8.300

de la ultima intrare în magazie, anterioară datei de 12 ianuarie au trecut 23 zile.

Cerință: Să se dimensioneze stocul maxim necesar reperului „X”.

Rezolvare:

Determinarea intervalului necesar formării stocului curent:

tefectiv = 31 zile; tcontract = 28 zile => tcrt = min (tcontract; tefectiv) = 28 zile

Determinarea stocului maxim pentru reperul X

2.4. Dimensionarea necesarului de fond de rulment pentru finanțarea producției în curs de fabricație

Producția neterminatǎ (în curs de fabricație) este acel tip de producție pentru care procesul tehnologic nu este finalizat și care se gǎsește în secțiile productive în diferite stadii de prelucrare, în curs de montare, în așteptare sau în faza interoperaționalǎ.

În vederea dimensionǎrii necesarului de fond de rulment pentru finanțarea stocului de producție în curs de execuție trebuie avuți în considerare urmǎtorii factori:

producția programatǎ a se fabrica în perioada de referințǎ exprimat în valori la costul de producție (Qc);

durata ciclului de fabricație exprimatǎ în zile (Di) pentru producția în curs de execuție;

valoarea coeficientului de corecție (k) – este pusǎ în corelație cu natura procesului de fabricație. În funcție de acest criteriu, vom defini producția cu proces de fabricație continuu acel tip de producție care presupune lansarea comenzilor în fabricație fǎrǎ întrerupere și fǎrǎ timp de așteptare pentru finisarea comenzilor anterioare. În condițiile acestui tip de producție evoluția cheltuielilor de producție pe durata ciclului de fabricație se poate realiza uniform sau neuniform. În funcție de aceste particularitǎți, determinarea valorii coeficientului de corecție, se face astfel:

● dacǎ cheltuielile evolueazǎ uniform pe durata ciclului de fabricație (cu o ratǎ constantǎ) și la intervale egale de timp:

k =

unde: k – coeficientul de corecție

Ci – cheltuiala inițialǎ

Cf – cheltuiala finalǎ

● dacǎ cheltuielile evolueazǎ neuniform, pentru calculul coeficientului de corecție prezintǎ importanțǎ modul de evoluție a cheltuielilor, nu numǎrul fazelor de fabricație, motiv pentru care durata totală a ciclului de fabricație se va împǎrți în atâtea faze (subintervale) încât se poate constata o evoluție uniformǎ a cheltuielilor, valoarea acestora determinându-se drept o valoare medie pe fiecare subinterval în care s-a împǎrțit ciclul de fabricație.

k =

Aceastǎ relație de calcul este valabilǎ în cazul în care nu se efectueazǎ livrǎri de produse finite cǎtre punctul de desfacere înainte de încheierea duratei ciclului de fabricație. În cazul în care o parte din lotul de produse se livreazǎ cǎtre punctul de desfacere înainte de expirarea duratei ciclului de fabricație, coeficientul de corecție ia în considerare faptul cǎ o parte din capitalul plasat în lotul respectiv de produse se recupereazǎ începând cu momentul predǎrii la punctul de desfacere, adicǎ o parte din capitalul imobilizat începe sǎ fie recuperatǎ înainte de finisarea comenzilor aflate în curs, coeficientul de corecție fiind influențat astfel de valoarea recuperǎrilor de capital:

k =

ri ( i =1, n-1) – valoarea unei livrǎri de produse finite la punctul de desfacere (capitalul care se recupereazǎ prin finisarea producției în curs înainte de expirarea duratei ciclului de fabricație);

ti ( i = 1, n-1) – intervalul de timp (exprimat în zile) din momentul recuperǎrii capitalului imobilizat sub forma livrǎrilor anticipate și pânǎ la sfârșitul ciclului de fabricație.

În aceste condiții, necesarul de fond de rulment pentru finanțarea stocurilor în curs de producție se determină după relația:

NFRi =

unde:

NFRi – necesar de fond de rulment pentru finanțarea stocului de produse în curs de execuție „i”;

Q(c)i – valoarea producției la cost de producție pentru stocul de produse în curs de execuție „i”;

T – durata anului calendaristic (360 zile);

k – valoarea coeficientului de corecție;

Di – durata ciclului de fabricație.

Necesarul de fond de rulment pentru finanțarea materialelor diverse (auxiliare) se determină după următoarea relație de calcul:

NFR diverse =

unde:

NFR diverse – necesar de fond de rulment pentru finanțarea materialelor diverse;

Q(c)diverse – valoarea totalǎ a producției la cost de producție a materialelor diverse;

NFRt – – necesar de fond de rulment total pentru finanțarea produselor de bazǎ în curs de execuție.

Aplicație: O întreprindere introduce pe linia tehnologica de fabricație, trei produse A,B,C și alte diverse materiale auxiliare. Cu privire la caracteristicile procesului de fabricație, cunoaștem:

-lei-

Pentru produsul A, începând cu ziua a zecea a ciclului de fabricație se fac livrări de valoare egală către magazia de produse finite.

Cerință: În aceste condiții, să se determine necesarul de capital pentru finanțarea acestor produse nominalizate, precum și a producției de materiale diverse

Rezolvare:

Tabel 1 Determinarea coeficientului de corecție pentru produsul A

Tabel 2 Determinarea necesarului de fond de rulment pentru finanțarea produsului A

Tabel 3 Determinarea coeficientului de corecție pentru produsul B

Tabel 4 Determinarea necesarului de fond de rulment pentru finanțarea produsului B

Tabel 5 Determinarea coeficientului de corecție pentru produsul C

Tabel 6 Determinarea necesarului de fond de rulment pentru finanțarea produsului C

Tabel 7Determinarea necesarului de fond de rulment pentru finanțarea materialelor auxiliare (diverse)

2.5. Dimensionarea necesarului de fond de rulment pentru finanțarea stocurilor de produse finite

Pentru dimensionarea acestui tip de elemente de stoc, se utilizează următoarea relație:

NFRi =

unde:

NFRi – necesar de fond de rulment pentru finanțarea stocului de produse finite „i”;

Q(c)i – valoarea producției finite evaluată la cost de producție;

T – durata anului calendaristic (360 zile);

Dti – durata totalǎ de stocare pentru produsul „i”

iar,

Dti = (Dmax – Di) + Dl + Da + Ds + Df

unde:

Dti – durata totalǎ de stocare pentru produsul finit „i” ;

Dmax – durata ciclului maxim de fabricație pentru oricare dintre produsele finite aflate în gestiune;

Di – durata ciclului de fabricație pentru produsul finit „i”;

Dl – durata de formare a lotului de produse finite „i”;

Da – durata de ambalare a produsului finit „i”;

Ds – durata de stocare a produsului finit „i”;

Df – durata de formalizare a livrărilor de produse finite „i”.

Aplicația 4: Se cunosc următoarele informații privind trei sortimente de produse finite fabricate la nivelul unei întreprinderi:

Cerință: Să se dimensioneze capitalul necesar finanțării acestor stocuri de produse finite.

2.6. Metoda globala de dimensionare a nivelului mediu al stocurilor

În aplicațiile precedente au fost utilizate metodele analitice de dimensionare a stocurilor și a necesarului de fond de rulment pentru finanțarea acestora pe tipuri de elemente de stoc. Metoda sintetică (globală) se caracterizează prin determinarea stocurilor și a necesarului de finanțat pe total valori de exploatare. În practică, cea mai des întâlnită variantă de aplicare a metodei globale este cea care se bazează pe viteza de rotație a activelor circulante. Acest indicator exprimă eficiența utilizării activelor circulante (stocuri și creanțe comerciale) în derularea ciclului operațional, exprimându-se sub forma:

coeficientului vitezei de rotație exprimă numărul de rotații/an și reflectă de câte ori „s-a rotit” capitalul imobilizat în active circulante de natura stocurilor și a creanțelor comerciale, în vederea atingerii unui anumit nivel al cifrei de afaceri (CA) pentru un exercițiu financiar.

Relații de calcul:

unde:

CA- cifra de afaceri anuală;

– nivelul mediu al stocului anual;

– nivelul mediu al creanțelor comerciale.

duratei medii de rotație exprimată în zile, reflectă numărul de zile necesare pentru o rotație a elementelor de stocuri sau creanțe. Prin rotație înțelegem transformarea valorilor de exploatare sau a valorilor realizabile pe termen scurt în elemente de numerar sau echivalente ale acestuia :

Metoda globală de dimensionare a elementelor de stoc, bazată pe procedeul vitezei de rotație presupune parcurgerea următoarelor etape procedurale:

Determinarea vitezei de rotație (exprimată în zile), a valorilor de exploatare în anul de bază:

unde:

0- stocul mediu anual în perioada de bază;

CA 0 – cifra de afaceri în anul de bază;

T- durata anului calendaristic (360 de zile);

Vr0 – viteza de rotație a stocurilor în anul de bază.

Corecția numărului de zile ce revin unei rotații în funcție de modificările apărute în anul curent:

corecții în sfera aprovizionărilor

unde:

∆- variația vitezei de rotație datorită modificărilor în sfera aprovizionărilor;

n – necesarul valoric de aprovizionare;

N- necesarul fizic anual de aprovizionare;

p- preț unitar de aprovizionare;

t crt- timp necesar formării stocului curent;

t sg- timp necesar formării stocului de siguranță.

b) corecții care intervin în sfera de producție (de fabricație):

unde:

d1- durata ciclului de fabricație în perioada curentă;

d0- durata ciclului de fabricație în perioada de bază;

f- ponderea produsului pentru care intervin modificările în totalul valorilor de exploatare (stocuri).

3. Determinarea numărului de zile ce revin unei rotații în anul curent (a vitezei de rotație în anul curent)

(zile)

unde:

n- numărul de ajustări ale vitezei de rotație în anul de bază, ca urmare a modificărilor apărute în anul de bază.

4. Dimensionarea nivelului mediu al stocurilor pentru anul curent

unde:

1- stocul mediu anual în perioada curentă;

CA 1 – cifra de afaceri în anul curent;

T- durata anului calendaristic (360 de zile);

Vr1 – viteza de rotație a stocurilor în anul curent.

Aplicație : Dispuneți de următoarele informații aferente anului de referință (de bază):

cifra de afaceri în anul de bază: 195.000. lei

valorile de exploatare trimestriale aferente anului de bază:

trimestrul I : 10.000 lei

trimestrul II : 15.000 lei

trimestrul III : 18.600 lei

trimestrul IV : 17.500 lei

c. pentru anul curent se preconizează următoarele modificări:

în sfera aprovizionării

În cazul materialului A, necesarul fizic anual de aprovizionare crește de la 4.700 mc la 4.800 mc. Prețul de achiziție este de 1.400 lei/mc, iar intervalul dintre două aprovizionări este de 10 zile;

În cazul materialului B, prețul de achiziție scade de la 2.690 lei/tonă la 2.650 lei/tonă. Necesarul fizic anual de aprovizionare este 620 tone, iar intervalul dintre două aprovizionări este de 7 zile

La materialul C, necesarul fizic anual este de 35 tone, prețul unitar de achiziție 6.800 lei/tonă iar intervalul dintre două aprovizionări scade de la 10 la 8 zile

în sfera producție

În cazul produsului D, se înregistrează o reducere a duratei ciclului de fabricație de la 15 la 11 zile, ponderea acestui produs în totalul valorilor de exploatare fiind de 25%.

cifra de afaceri estimată pentru anul curent va înregistra o creștere de 12% față de nivelul de referință.

Cerințe:

Să se dimensioneze nivelul mediu al valorilor de exploatare pentru anul curent.

Să se interpreteze indicatorul viteza de rotație a stocurilor.

Rezolvare:

Viteza de rotație în anul de bază:

Interpretare : În anul de bază, durata medie a unei rotații a stocurilor a fost de 28,20 zile/rotație.

Capitolul 3. Studiu de caz privind gestiunea stocurilor

Magnetto Wheels Romania este o societate cu o experiență de peste 25 de ani de ani în producția de jante și roți de oțel.

Magnetto Wheels România a fost înființată în anul 1981 și se numea „ Fabrica de Jante Auto Drăgășani”, prin transferul liniilor de fabricație jante de la DACIA. În același an au fost achiziționate încă două linii Grontes (SUA) pentru fabricația de jante, precum și demararea exportului de jante în SUA.

În anul 2000, liderul producătorilor de roți de oțel, MAGNETTO GROUP-ITALIA devine (prin firma sa Fergat S.p.a Italia) devine acționar majoritar al firmei prin cumpărarea pachetului majoritar de acțiuni (50,87%).

Din anul 2001 începe procesul de reengineering al societății printr-un program de investiții în valoare de 21 milioane EURO. Acest proces a culminat cu obținerea certificatului ISO 9001: 2000 (TUV Rheiland) și obținerea calificativului furnizor clasa A pentru Renault.

În prezent se pregătește instalarea unei noi linii de grunduire și extinderea capacității de producție ca urmare a faptului că societatea a devenit unul dintre furnizorii principali de jante pentru majoritatea companiilor europene, cât și din SUA producătoare de autoturisme, alături de celelalte divizii ale grupului Magnetto Italia.

În momentul actual Magnetto Wheels România este cel mai important producător de roți din Centrul și Estul Europei.

Creșterea calității activității de fabricație și comercializare roți a dat posibilitatea promovării produselor și pe piețele externe, ponderea exportului în cifra de afaceri crescând continuu.

Număr salariați

În prezent în cadrul societății lucrează 162 salariați, grupați pe direcții, servicii și ateliere de producție.

Direcțiile principale de urmat au fost formulate de Președintele Consiliului de Administrație al Magnetto Wheels România astfel: „CALITATE, EFICIENȚĂ, EDUCAȚIE”.

Amplasarea societății

Societatea Magnetto Wheels România este amplasată în municipiul Drăgășani, județul Vâlcea, respectiv central pentru piața țintă central și estic europeană și vecină cu clienții din Ungaria, Polonia, Turcia, Serbia, Slovacia și apropiată de celelalte țări central europene și chiar vestice Franța.

Disponibilități

Forța de muncă existentă în Magnetto Wheels România este în marea ei majoritate originară din împrejurimi, având și state vechi de lucru de peste 20 de ani in această fabrică. În prezent mai lucrează și personal din Polonia.

Relația de transport este de asemenea dezvoltată, având la dispoziție autoturisme și autocamioane pentru transport și delegații personale.

Societatea are sursă proprie de apă necesară procesului de fabricație, fiind racordată la rețeaua de gaze naturale și alimentându-se cu energie electrică prin stații zonale.

S-au făcut de asemenea investiții în modernizarea compresoarelor pentru aer comprimat, încălzirea și ventilarea spațiilor, electrostivuitoare,etc.

Protecția mediului

Problemele legate de protecția mediului sunt tratate cu seriozitate de către Magnetto Wheels România. Începând cu anul 1999, societatea are o politică de mediu. Din 2002 se aplică proceduri de mediu și proceduri de recoltare diferențiată a deșeurilor. Tot din acel an există un contract de vânzare pentru toate tipurile de deșeuri prezente și viitoare, precum și un proiect pentru neutralizarea și epurarea apelor uzate. Apele care ies din Magnetto Wheels România respectă normativa A a Comunității Europene. În 2004 s-a certificat sistemul de management al protecției mediului în conformitate cu ISO 14001.

Indicatorii de analiză ai echilibrului financiară

1. Fondul de rulment total se determină ca diferență între activele totale și activele imobilizate ale întreprinderii.

FRt= Total activ – Active imobilizate

FRt2008= 112941243 – 57558548 = 55382695 lei

FRt2009= 181243469 – 105531458 = 75712011 lei

Atât în anul 2008 cât și în anul 2009, SC Magnetto Wheels Romania SA a înregistrat un fond de rulment total pozitiv ceea ce indică o situație favorabilă.

2. Fondul de rulment permanent se determină astfel:

FRperm= Capital propriu + Împrumuturi și datorii pe termen mediu și lung – Total active imobilizate

FRperm2008= 82156760+3941625-57558548=28539837 lei

FRperm2009= 98885773+10728014-105531458=4082329 lei

Atât în 2008 cât și în 2009, întreprinderea a înregistrat un fond de rulment permanent pozitiv ceea ce reprezintă o situație favorabilă.

3. Fondul de rulment propriu se determină astfel:

FRpr. = Capital propriu total – Total active imobilizate

FRpr.2008= 82156760-57558548= 24598213 lei

FRpr.2009= 98885773- 105531458 = -6645685 lei

În 2008 întreprinderea a înregistrat un fond de rulment propriu pozitiv, ceea ce reprezintă o situație favorabilă, iar în 2009 un fond de rulment negativ ceea ce ilustrează o situație de disconfort financiar.

4. Gradul de acoperire a activelor circulante cu capital propriu se determină raportând fondul de rulment propriu la fondul de rulment total

5. Necesarul de fond de rulment reprezintă necesarul resurselor de finanțat ca urmare a decalajului temporar dintre încasări și plăți și deci și dintre fluxurile de exploatare și fluxurile datoriilor față de furnizori.

NFR= (Stocuri+Creanțe)- Datorii curente

NFR2009= (18007754+11596811)- 26572173= 3032392 lei

NFR2009= (21490100+26188258)- 65994124= -18315766 lei

În ultimul an NFR are o valoare negativă ceea ce indică un surplus de resurse în raport cu nevoile temporare.

6. Fondul de rulment net global se determină ca diferență între capitalul permanent și activele imoblizate ale întreprinderii. Fondul de rulment reprezintă acea parte a capitalului permanent care depășește valoarea activelor imobilizate și care acoperă o parte a activelor circulante.

FRglobal= Capital permanent- Active imobilizate

FRglobal2008= (82156760+3941625)- 57558548= 28539837 lei

FRglobal2009= (98885773+10728014)- 105531458= 4082329 lei

7. Trezoreria netă reflectă necesitățile de finanțare a activității de exploatare, respectiv a stocurilor și creanțelor.

TN= FRglobal – NFR

TN2008= 28539837- 3032392= 25507445 lei

TN2009= 4082329- (-18315766)= 22398095 lei

8. Rata autonomiei financiare este dată de raportul dintre capitalul propriu și capitalul permanent al întreprinderii.

Acest raport oglindește măsura în care firma își utilizează capitalurile proprii și exprimă gradul său de independență față de creditorii permanenți. Din considerente impuse de normele bancare, în relațiile de credit cu întreprinderea acest raport trebuie să fie mai mare sau egal cu 0,5.

Cu cât acest raport este mai mic, cu atât întreprinderea depinde mai multe de creditorii săi și cu cât este mai mare cu atât gradul de independență financiară este mai ridicat.

= 95,42%

Atât în anul 2008 cât și în anul 2009, SC Magnetto Wheels Romania SA a înregistrat o rată a autonomiei financiară bună.

9. Rata datoriilor financiare (datorii pe termen mediu și lung) este o rată complementară cu rata autonomiei financiare și este dată de raportul dintre datoriile pe termen mediu și lung și capitalul permanent.

Rata datoriilor financiare s-a înrăutățit în anul 2006 față de anul 2005 crescând datorită faptului că au crescut datoriile pe termen mediu și lung.

10. Rata datoriilor este o rată care ține cont de ansamblul datoriilor și este dată de raportul dintre datoriile totale și activele totale ale întreprinderii.

În anul 2000 rata datoriilor a crescut cu 5,32% față de anul 2008 ca urmare a creșterii datoriilor.

11. Rata de finanțare a stocurilor arată modul în care stocurile sunt acoperite din fondul de rulment.

Datorită faptului că fondul de rulment este pozitiv la SC Magnetto Wheels Romania SA, stocurile sunt acoperite integral din acesta.

12. Rata capitalului propriu față de activele imobilizate exprimă condițiile de finanțare a imobilizărilor.

SC Magnetto Wheels Romania SA a înregistrat în primul an o valoare supraunitară a acestui indicator ceea ce ilustrează o situație favorabilă, iar în anul 2009 indicatorul înregistrează o situație nefavorabilă, deoarece rata capitalului propriu față de activele proprii trebuie să aibă o valoare supraunitară.

Determinarea nevoii de fond de rulment la SC MAGNETTO WHEELS ROMANIA SA

La S.C Magnetto Wheels Romania SA, nevoia de fond de rulment se determină conform relației:

NFRE = Ae-Pe

Activele de exploatare sunt reprezentate de plasamente de capitaluri în stocuri de materii prime, producție neterminată, produse finite, precum și creanțe față de terți.

Pasivele de exploatare sunt reprezentate de datoriile față de salariați, față de bugetul statului, datoriile față de furnizori, TVA colectată.

Determinarea NFRE în formă valorică:

Determinarea activelor de exploatare(Ae):

1.Se determină stocul de materii prime și materiale consumabile (Smp) în funcție de consumul de materii prime în anul curent și durata medie de stocare a materiilor prime în anul de bază.

Stocul mediu de materii prime și materiale în anul de bază 2008 a fost 6793717 lei, iar consumul de materii prime în 2009 a fost de 42484903 lei.

Consumul de materii prime în anul 2008 este de 58587174.

lei

2. Stocul de produse finite se calculează în funcție de producția exercițiului în anul curent și durata medie de stocare a produselor finite în anul 2007.

PE= Producția imobilizată + Producția vândută + Producția stocată

Lei

Stocul mediu de produse finite în anul de bază a fost de 42484903 lei, iar producția exercițiului în anul de bază a fost de 89315168 lei.

3. Creanțele față de terți se determină în funcție de producția vândută în preț de vânzare cu TVA în anul curent și durata de rotație a clienților care în anul 2009 este de 82,91 zile.

4. TVA deductibilă se determină astfel:

Deci Ae= Smp + Sp + Cl + TVAded

Ae= + + + 773025,21

Ae= 46377442,784 lei

2. Datoriile față de furnizori se calculează în funcție de consumul de materii prime în anul curent și durata de rotație a furnizorilor.

În anul 2009 numărul mediu de zile de primire a creditului comercial de la furnizori este de 14,38 zile.

3. Datoriile față de salariați

Se menționează faptul că la SC Magnetto Wheels Romania SA salariile se plătesc chenzinal.

Cheltuielile cu personalul includ fondul de salarii și asigurările și protecția socială.

Cheltuielile cu personalul la SC Magnetto Wheels Romania SA în anul 2009 au fost de 30042759 lei.

Cota de asigurare și protecție socială este de 29%.

FS1+0,29FS1= 30042759 lei

1, 29*FS1= 30042759 lei

4. Asigurările și protecția socială se determină astfel:

A+ PS=

A+PS =

Deci:

Pe= TVAcol + F + S + (A+PS)

Pe=1474572, 86 + 2784876, 22 +970373, 35 + 562816, 54

Pe= 5792638, 97 lei

Astfel

NFRE= Ae-Pe

NFRE2006= 46377442,784 – 5792638, 97 = 40584803,81lei

Determinarea FR

FR= Cp- Ain=109613787 -105531458=4082329 lei

Determinarea trezoreriei

T= FR-NFRE= 4082329 – 40584803, 81= -36502474, 81 lei

Întreprinderea înregistrează o trezorerie negativă ceea ce evidențiază un dezechilibru financiar; necesarul de fond de rulment nu poate fi finanțat din resurse permanente, apelându-se la credite pe termen scurt.

Optimizarea stocurilor – etapă principală în dimensionarea NFR

Prima fază în determinarea necesarului financiar pentru stocurile de materii prime și materiale consumabile o reprezintă dimensionarea stocurilor.

În legătură cu gestiunea stocurilor se utilizează două noțiuni:

stoc de securitate;

stoc maxim.

Stocul de securitate este cantitatea de materii prime și materiale stocate suficientă pentru a satisface cererea de consum în orice moment, fără a înregistra întreruperi în procesul de fabricație. Nivelul stocului de siguranță poate fi constant dacă aprovizionările sunt regulate sau fluctuant în situația în care acestea sunt sezoniere.

Stocul maxim. Din rațiuni de siguranță stocurile deținute de întreprindere trebuie să fie cât mai ridicate posibil, deci peste nivelul stocului de securitate pentru a preveni orice incident în aprovizionarea și obținerea ritmică a producției.

Însă volumul stocurilor este limitat de două restricții:

o restricție financiară, adică orice creștere de stoc peste nivelul stocului de securitate dacă întreprinderea are deschisă o linie de credit bancară antrenează și creșterea volumului creditului angajat care angrenează și cheltuielile financiare suplimentare: dobânzi, comisioane sau alte cheltuieli bancare. Dacă întreprinderea are un excedent de trezorerie care își finanțează creșterea de stoc pe cont propriu, fără cheltuieli financiare, dar pierde ocazia de a-și plasa lichiditățile sub altă formă pe piața financiară și de a le utiliza cu randament sporit;

o restricție fizică, deoarece întreprinderea conservă stocul său înainte de a fi consumat și cheltuielile de depozitare sunt în funcție de cantitatea stocată.

Stocul maxim are un comportament complex și îndeplinește mai multe funcții, printre care și aceea de a asigura continuitatea fabricației pe intervalul dintre două aprovizionări consecutive. Frecvența reaprovizionărilor nu coincide cu frecvența consumului și în consecință se constituie un stoc care asigură nevoile curente ale exploatării, respectiv stocul curent (Sc); constituirea unei rezerve pe seama căreia să se asigure continuitatea fabricației și în cazurile în care furnizorii nu își respectă obligațiile contractuale sau anumite cauze obiective fac imposibilă aprovizionarea normală și se constituie astfel un stoc de siguranță (Sd).

Alte tipuri de stocuri ce se constituie la dispoziția anumitor întreprinderi sunt: stocul de condiționare (Scd), stocul de transport interior (Sti) și stocul de iarnă (Si).

Stocul de condiționare (Scd) exprimă cantitatea de materii prime și materiale necesare continuității producției în perioada operațiilor de condiționare necesare impuse de procesul tehnologic și prevăzute în formele tehnice.

Stocul pentru transport interior (Sti) exprimă cantitatea de materii prime necesare continuității fabricației pe perioada transportului de la un depozit central la locurile de consum sau de vânzare în cazul mărfurilor.

Stocul de iarnă (Si) cuprinde cantitatea de materii prime și materiale în scopul asigurării continuității procesului pe perioada în care datorită condițiilor climatice nu este posibilă exploatarea și transportul unor materiale de masă.

Mărimea stocului maxim (Smax) este dată de relația:

Smax= Sc+Sd+Scd+Sti+Si

Datorită faptului că întreprinderile nu pot consuma stocul de siguranță și cel de condiționare decât în anumite condiții, suma lor reprezintă stocul minim (Smin):

Smin= Sd+Scd

În dimensionarea corectă a necesarului financiar pentru stocurile de materii prime o importanță deosebită o are optimizarea nivelului stocului curent ca cea mai nobilă componentă a stocului maxim de materii prime. Optimizarea stocului presupune determinarea acelui nivel de stoc pentru care cheltuielile de stocare și cele de emitere a comenzilor și aprovizionare să fie minime.

Costurile de stocare cuprind următoarele elemente:

amortismentul sau chiria pentru clădirea depozitului;

cheltuielile cu personalul manipulant (salarii, asigurări și protecții sociale);

cheltuielile de întreținere (materiale de întreținere);

cheltuieli de electricitate;

cheltuieli de asigurare (prime de asigurare);

cheltuieli de evidență și inventariere.

Aceste cheltuieli sunt în mod normanl, fixe, deși anumite elemente variază în funcție de mărimea stocului. Astfel, dacă din rațiuni tehnice sau comerciale întreprinderea își dublează stocurile, ea riscă să-și dubleze și cheltuielile de stocare. Întreprinderea trebuie să închirieze două depozite în loc de unul, trebuie să-și dubleze și personalul manipulant, să mărească cheltuielile de electricitate, asigurări, etc. În consecință se poate admite ideea conform căreia cheltuielile de stocare trebuie evaluate într-un proces din valoarea stocurilor, stabilit pe bază de date statistice din anii precedenți.

La costurile de stocare se adaugă cheltuielile administrative determinate de funcționarea ciclului de aprovizionare, respectiv costul de emitere a comenzilor care cuprind următoarele elemente de cheltuieli:

salariile serviciului de aprovizionare și cele de asigurări și protecție socială;

cheltuielile de deplasări (diurne, trnsport, cazare);

cheltuielile administrative de emitere a comenzilor (PTT, fax, imprimate, rechizite, etc);

cheltuielile de recepție a materialului.

Costul unei comenzi poate fi astfel ridicat.

Funcția obiectiv de optimizare este următoarea:

F: (costul de emitere a comenzilor+costul de stocare)minim

Cei doi parametrii ai funcției obiectiv evoluează în sens invers. Astfe, cu cât numărul de comenzi este mai mare și costul de emitere este ridicat, dar volumul stocului este mic și, în consecință, și costul de stocare scade. Este necesară determinarea punctului în care se minimizează simultan și costul de stocare și costul de emitere a comenzilor.

Modelul de optimizare aplicat este cunoscut sub numele de metoda Wilson.

Dacă se notează cu:

x = numărul de comenzi optime anuale;

C = consumul anual valoric de materii prime;

b = costul de emitere a unei comenzi;

p = cota cheltuielilor de stocare;

Y1= costul de emitere a comenzilor;

Y2= costul de stocare;

= stocul mediu.

F= (Y1+Y2) minim

Y1 =bx

Y2 =p

Deci:

minim

Punctul de extrem (de minim) se obține prin anularea primei derivate:

;

Reprezentarea grafică a funcției de optimizare are în vedere faptul că costurile de emitere
a comenzilor sunt reprezentate de o dreaptă cu punctul de plecare din origine, iar curba costurilor de stocare este o hiperbolă echilaterală, astfel (figura l.l.):

Costul

Y1=bx

Y2=

Optim Nr.de comenzi

Figura 1.3. Metoda Wilson

În continuare se va analiza dimensionarea stocurilor de valori de exploatare prin metoda sintetică (globală).

Corelația FR-NFR. Echilibru financiar

Dimensionarea nevoii de fond de rulment este un element important în aprecierea stării de echilibru financiar a întreprinderii prin abordarea funcțională a echilibrului financiar.

În această abordare, mărimea fondului de rulment are o importanță relativă deoarece echilibrul financiar este definit prin relația acestuia cu nevoia de finanțare a exploatării, respectiv nevoia de fond de rulment.

Această concepție antrenează, deci:

– o nouă definiție a trezoreriei în termenii de utilizări-resurse, în loc de încasări-plăți. Trezoreria este diferența între resursele avansate și nevoile de resurse antrenate de activitate;

– o nouă percepție a bilanțului, astfel:

– o nouă abordare a echilibrului financiar, astfel:

T=FR-NFR

În care:

T= trezoreria;

FR= fond de rulment;

NFR= nevoia de fond de rulment.

Abordarea funcțională se bazează pe teoria ciclurilor, un ciclu definindu-se ca o secvență de operațiuni având o anumită regularitate și corespunzând unei funcțiuni a întreprinderii. Se disting astfel: ciclul operațiunilor de investiții, ciclul operațiunilor curente (de exploatare) și ciclul operațiunilor de trezorerie. Rezultă, deci, că bilanțul funcțional regrupează posturile bilanțiere în raport cu aceste cicluri evidențiind pentru fiecare utilizările, resursele și indicatorii astfel:

Transpunerea bilanțului contabil într-un bilanț funcțional presupune următoarele retratări:

– posturile de active sunt luate cu valorile lor brute și, în contrapartidă, în pasiv la capitalurile proprii sunt adăugate amortismentele și provizioanele pentru depreciere. În acest fel, imobilizările reflectă investițiile efectuate;

– activele fictive concretizate în capitalul subscris și nevărsat sau în cheltuielile înregistrate în avans sunt eliminate din activ și, în contrapartidă, deduse din capitalurile proprii;

– diferențele de conversie sunt anulate, toate operațiunile în devize fiind reflectate la valoarea în funcție de cursul istoric;

– dividendele de plată nu micșorează capitalurile proprii deoarece în accepțiunea funcțională ele sunt obligații ce pot fi amânate;

– nu se poate face o categorisire a activelor și pasivelor după criteriul mai mic sau mai mare de un an.

Bilanțul funcțional se compune din următoarele mase:

1. utilizări durabile – resurse stabile;

2. active circulante brute de exploatare – pasive circulante de exploatare;

3. active financiare și excepționale – pasive financiare și excepționale;

4. trezorerie pozitivă – trezorerie negativă.

Prin compararea lor rezultă:

Resurse stabile – Utilizări durabile = FRNG

Active circulante brute de exploatare – Pasive circulante de exploatare = NFRE

Active financiare și excepționale – Pasive financiare și excepționale = NFRAE

NFRG = NFRE + NFRAE

T = FRNG – NFRG

În care:

FRNG = fond de rulment net global;

NFRE = nevoia de fond de rulment de exploatare;

NFRAE = nevoia de fond de rulment în afara exploatării;

NFRG = nevoia de fond de rulment globală;

T = trezoreria.

Analiza funcțională situează în centrul preocupărilor finanțarea NFR și apreciază echilibrul financiar prin prisma situației de trezorerie. Într-un bilanț funcțional, utilizările sunt reprezentate de capitalul investit concretizat în active imobilizate brute și NFRE. Echilibrul financiar este reprezentat atunci când resursele stabile acoperă imobilizările brute și NFRE. Se poate atunci calcula marja de securitate (MS) ca o diferență între resursele stabile și activele imobilizate brute plus nevoia de fond de rulment, sau:

MS = FRNG – NFRE

Pentru a fi completă, analiza echilibrului financiar trebuie continuată prin calcularea și interpretarea și a altor instrumente, respectiv a diverselor categorii de rate.

Astfel, pe baza bilanțului – lichiditate se determină ratele lichidității (generală, imediată) și rata autonomiei financiare, iar pe baza bilanțului funcțional, ratele de dezechilibru (trezoreria în zile din cifra de afaceri, marja de securitate în zile din cifra de afaceri, creditele bancare în zile dim cifra de afaceri, raportul procentual dintre fondul de rulment și nevoia de fond de rulment sau între creditele bancare și nevoia de fond de rulment) și ratele de rotație (nevoia de fond de rulment de exploatare în zile din cifra de afaceri, durata creditului comercial acordat clieților, durata creditului comercial primit de la furnizori, ratele rotației stocurilor de materii prime, produse finite, et.).

Întrucât, activele imobilizate sunt finanțate de capitaluri permanente, problemele echilibrului financiar al întreprinderii se reduce, până la urmă, la asigurarea concordanței între fondul de rulment și nevoia de fond de rulment.

Un interes aparte, însă, îl reprezintă cunoașterea stării financiare, respectiv a excedentului de resurse sau a dezechilibrului pe parcursul perioadei.

Pentru aceasta vom reprezenta garfic situația unei întreprinderi a cărei cifră de afaceri crește regulat, creștere care poate fi reală sau, într-un anumit grad, fictivă dacă avem în vedere procesul inflaționist.

FRN y5=CA

Analiza pe baza bilanțului lichiditate.

În care:

y1 = FRN la sfârșitul anului precedent;

y2 = FRN = nevoia de fond de rulment medie;

y3 = NFR;

y4 = FRN în cursul perioadei;

y5 = CA.

Se constată, deci, că nevoia de fond de rulment medie crește în același ritm cu cifra de afaceri în situația utilizării normale a activelor circulante.

Fondul de rulment determinat ca diferență între capitalurile permanente și activele imobilizate la valoarea contabilă netă va crește într-un ritm superior cifrei de afaceri și nevoii de fond de rulment medii, deoarece o parte din profitul net realizat în cursul perioadei nu este repartizat pe destinații, repartizare care se face numai la sfârșitul perioadei.

La încheierea exercițiului, punctul B, societatea distribuie dividende acționarilor ceea ce exprimă căderea FR.

Să analizăm situația financiară în cursul timpului:

– în punctul 0, începutul exercițiului, echilibrul financiar este asigurat pentru că FR este egal cu NFR (punctul A);

– de la 0 la B, FR crește mai repede decât NFR, datorită creșterii capacității de autofinanțare (pe seama amortismentului și profitului). Întreprinderea cunoaște, deci, o creștere echilibrată pentru că dreapta FR este totdeauna deasupra dreptei NFR. Întreprinderea este, deci, suprafinanțată.

– în punctul B, întreprindera distribuie dividende. Această distribuție se ridică la nivelul exprimat de dreapta CD. Se constată că dreapta FR este sub dreapta NFR. Întreprinderea este pe viitor în dezechilibru financiar. Dacă fondul de rulment va continua să crească mai repede decât CA și în consecință, mai repede decât NFR, dreapta y4 va tăia apoi, depăși dreapta y2 și întreprinderea va fi din nou în echilibru. Se constată, totuși, că la sfârșitul perioadei nu tot profitul a fost distrbuit și o parte este capitalizat și atunci și dreapta FR static urcă de la nivelul G la nivelul D. distribuirea maximă luată în considerare pentru a nu fi niciodată în dezechilibru este CF.

Întrucât așa cum au fost distribuite dividendele, FR este insuficient, întreprinderea trebuie să-și crească masa capitalurilor permanente fie prin emiterea de noi acțiuni, fie prin împrumuturi pe termen lung. Soluția imediată este angajarea de credite de trezorerie.

Prima fază în determinarea necesarului financiar pentru stocurile de materii prime și materiale consumabile, o reprezintă dimensionarea stocurilor.

În legătură cu gestiunea stocurilor se utilizează două noțiuni:

– stoc de securitate – este cantitatea de materii prime și materiale stocate, suficiente pentru a satisface cererea de consum în orice moment , fără a se înregistra întreruperi în procesul de fabricație.

– stoc maxim – stocul existent peste nivelul stocului de securitate.

Volumul stocurilor este limitat de două restricții:

– o restricție financiară – orice creștere de stoc peste nivelul stocului de securitate, dacă întreprinderea are deschisă o linie de credit bancară, antrenează și creșterea volumului creditului angajat, care angrenează și cheltuielile financiare suplimentare;

– o restricție fizică – cheltuielile de depozitare a stocurilor sunt în funcție de cantitatea stocată.

O strategie eficientă de gestiune a stocurilor a fost fundamentată de”Metoda ABC”, care împarte stocurile de active circulante în trei grupe:

– grupa A („puține dar valoroase”): articole de active circulante de valoare mare pe unitatea de măsură, dar cu pondere mică în numărul total de acticole;

– grupa B: articole de active circulante de valoare medie și cu pondere medie în numărul total de articole;

– grupa C („multe dar mărunte”): articole de valoare mică pe unitatea de măsură, dar cu pondere ridicată în numărul total de articole.

Metoda ABC permite:

– o urmărire detaliată a stocurilor din grupele A și B și o determinare a mărimii matematice optime a acestora;

– o urmărire globală a stocurilor din grupa C (materiale și produse diverse) care se vor aproviziona în loturi mari, pentru perioade mari de timp, pentru a reduce, în acest fel, cheltuielile de transport – aprovizionare.

Concluzii

În funcționarea unei întreprinderi activele circulante dețin un rol important, fiind condiția financiară esențială a asigurării continue și în cadrul parametrilor prestabiliți a programului de producție.

Evaluarea activelor circulante îmbracă două forme: necesitățile de active circulante cu caracter de permanență, care se evaluează prin determinarea nevoii de fond de rulment și necesitățile cu caracter temporar care se evaluează prin metode specifice activității bancare.

Necesarul financiar reprezintă limita până la care se pot plasa capitalurile bănești în diferite stocuri de valori de exploatare pentru asigurarea continuității activității economice.

Determinarea necesarului financiar se determină prin două metode: metoda analitică, care constă în determinarea necesarului financiar pe fiecare fel de valoare pentru exploatare și metoda sintetică care se folosește pentru determinarea necesarului financiar pe total active circulante luând în considerare evoluția producției exercițiului.

Prima etapă în determinarea necesarului financiar o reprezintă dimensionarea stocurilor. Dimensionarea stocurilor este strâns legată de noțiunea de optimizare a stocurilor care presupune determinarea acelui nivel de stoc pentru care cheltuielile de stocare și cele de emitere a comenzilor și aprovizionare să fie minime.

Necesarele financiare pe elemente (materii prime si materiale, produse în curs de execuție, produse finite) determinate prin metoda analitică se însumează și se determină astfel, necesarul anual și pe trimestre pe total valori de exploatare. Determinarea necesarului financiar pe total valori de exploatare se realizează prin metoda sintetică sau globală care ține cont de evoluția producției exercițiului sau cifrei de afaceri în doi ani consecutivi. Determinarea necesarului financiar prin metoda globală are în vedere: determinarea vitezei de rotație a activelor circulante în anul de bază, corectarea acestei viteze de rotație, determinarea necesarului financiar anual al valorilor de exploatare în anul curent se diferențiază necesarul financiar anual pe trimestre, se defalcă necesarul financiar anual și pe trimestre pe elemente de valori materiale.

În determinarea nevoii de fond de rulment nu se are în vedere numai dimensionarea stocurilor ci și alte active circulante, în cadrul cărora se includ și creanțele față de terți și decontări neîncheiate cu bugetul statului, respectiv taxa pe valoarea adaugată deductibilă. De asemenea, în calculul nevoii de fond de rulment se iau în calcul și pasivele de exploatare ce provin din modul de plată al salariilor, asigurărilor și protecției sociale, a impozitului pe profit, a taxei pe valoarea adaugată colectată, din datoriile față de furnizori.

Nevoia de fond de rulment aferentă activității de exploatare se calculează ca diferență între activele de exploatare și pasivele de exploatare și se determină în forma valorică sau în zile din cifra de afaceri. În afară de nevoia de fond de rulment de exploatare se calculează și nevoia de fond de rulment în afara exploatării care se determină ca diferență între activele în afara activității de exploatare și pasivele în afara activității de exploatare.

Prin însumarea nevoii de fond de rulment de exploatare și a nevoii de fond de rulment în afara exploatării se determină nevoia de fond de rulment globală.

Decizia de finanțare a ciclului de exploatare finalizează echilibrului financiar dintre nevoia de finanțare a activelor circulante și sursele mobilizate pentru finanțarea acestora. Sursele de finanțare a ciclului de exploatare sunt: surse proprii, surse atrase, surse împrumutate. Alegerea surselor proprii atrase sau împrumutate se va face în condițiile de optimizare a relației rentabilitate-risc.

Reînnoirea permanentă a stocurilor și creanțelor pentru asigurarea continuității producției și ritmicității vânzărilor determină o nevoie de capital cvasipermanentă. În acest context, se pune problema existenței unor surse permanente pentru finanțarea acestor nevoi. Această sursă este fondul de rulment.

Fondul de rulment reprezintă surplusul de resurse permanente degajat de finanțarea pe termen lung a nevoilor permanente pentru realizarea echilibrului financiar al ciclului de exploatare și al trezoreriei. Acest surplus reprezintă o marjă de siguranță pentru activitatea de exploatare care beneficiază de o sursă sigură de capital mobilizat pe un termen lung și pentru care nu există preocupare de a fi reînnoită.

În gestiunea activelor circulante trebuie să existe preocuparea de a fundamenta o mărime optimă a FR, adică o mărime optimă stict necesară care să angajeze costuri de capital minime și să ofere siguranță echilibrului financiar.

Odată cu reînnoirea stocurilor se produce și reînnoirea în proporții aproximativ egale a datoriilor de exploatare (salariați, furnizori, stat, etc.). Caracterul reînnoibil al stocurilor și creantelor, pe de o parte, și al datoriilor, pe de altă parte face ca nevoia de capitaluri pentru finanțarea ciclului de exploatare să se manifeste la nivelul nevoii de fond de rulment. Pentru aceasta nevoie suplimentară, cvasipermanentă ar trebui să existe un fond de rulment acoperitor (care permite și degajarea unei trezorerii nete pozitive la sfârșitul exercițiului viitor). Mărimea fondului de rulment pentru anul viitor se poate aprecia în funcție de previziunile bugetului producției.

Echilibrul financiar pe termen scurt se bazează, în cea mai mare parte pe sursele temporar atrase de la terți în intervalul cuprins între momentul constituirii datoriilor (intrarea și recepția materialelor, prestarea manoperei, înregistrarea impozitelor, etc.) și cel al scadenței plății. Întrucât activele circulante reprezintă anumite decalaje de încasări nefavorabile (caracterizate de o anumită durată de lichiditate) vor admite în compensare anumite decalaje de plăți favorabile (caracterizate de o durată de exigibilitate). Se urmărește deci, echilibrul între durata de scadență a datoriilor de exploatare. O gestiune eficientă a pasivelor circulante ar fi aceea care realizează un volum al decalajelor de plăți favorabile superior decalajelor de încasări, aceasta pentru că datoriile întreprinderii către terți reprezintă până la scadența lor surse de capital atrase gratuit de către aceasta, în timp ce decalajele de încasări, reprezentând capitaluri interne atrase gratuit de către clienți sunt nefavorabile întreprinderii. Caracterul neoneros al datoriilor ar determina trezorierul întreprinderii să crească, atât mărimea lor, cât și intervalul cuprins între apariția și plata acestora. Însă, depășirea termenelor legale de plată privind obligațiile fiscale fiind însoțită de amenzi și penalități semnificative, întreprinderile sunt tentate să amâne datoriile față de furnizori. Totodată, poziția întreprinderilor românești favorabilă la o întârziere de plăți este atenuată de poziția ei defavorabilă la încasări, care vor fi întârziâte din aceeași cauză a resurselor financiare limitate. Pe ansamblu, efectele decalajelor de plăți se vor concretiza în încetinirea rotației capitalurilor, cu consecințe nefavorabile asupra rentabilității acestora.

Sursele atrase sunt o manifestare a fenomenului de utilizare a unor disponibilități ce aparțin altora pentru acoperirea unor plăți corespunzatoare mijloacelor circulante sau a creditului comercial de care beneficiază unitatea în cauză. Pasivele stabile reprezintă datorii ale întreprinderii către terți.