Metode de Evaluare Si Prevenire a Riscurilor Profesionale Bazate pe Teoria Fiablitatii Sistemelor
INTRODUCERE
Componentă intrinsecă a strategiei manageriale, activitatea de prevenire reprezintă un ansamblu de procedee și măsuri luate sau planificate la toate stadiile de concepere, proiectare și desfășurare a proceselor de muncă, menite să asigure desfășurarea proceselor de muncă în condiții de maximă securitate pentru sănătatea și integritatea participanților la proces, prin care se elimină riscurile de accidentare sau îmbolnăvire profesională. Astfel, aceasta se constituie ca o știință de interfață îmbinând cunoștințe și tehnici de strictă specialitate în domeniul de aplicare cu tehnici și cunoștințe din domeniul ergonomiei, igienei industriale, psihosociologiei muncii, medicinii muncii și toxicologiei industriale. În acest context se poate afirma că sarcina principală a activității de prevenire o reprezintă obținerea maximumului de eficiență și de calitate a muncii în condițiile reducerii numărului de accidente către zero.
Din cele prezentate derivă cele două obiective majore ale prevenirii care suscită în principal:
Aceste deziderate se pot realiza numai prin eliminarea sau reducerea riscurilor profesionale. În acest scop trebuie întreprins un demers global care să cuprindă:
evaluarea riscurilor profesionale;
punerea în conformitate a echipamentelor tehnice;
revizuirea procedurilor de lucru;
ameliorarea condițiilor de mediu de muncă;
stabilirea politicii de selecționare, formare și informare a personalului;
implementarea managementului de securitate și sănătate în muncă.
Punctul de plecare în optimizarea activității de prevenire a accidentelor de muncă și îmbolnăvirilor profesionale într-un sistem de muncă îl constituie evaluarea riscurilor profesionale din sistemul respectiv.
Indiferent dacă este vorba de un loc de muncă, un atelier sau o societate comercială în ansamblul său, o asemenea analiză permite identificarea și ierarhizarea factorilor de risc în funcție de importanța lor și alocarea eficientă a resurselor financiare și umane pentru măsurile prioritare de eliminare sau reducere a riscurilor reziduale asociate.
Evaluarea riscurilor profesionale presupune identificarea tuturor factorilor de risc (pericole sau situații periculoase) din sistemul de muncă analizat și cuantificarea dimensiunii lor pe baza combinației dintre doi parametri: probabilitatea de manifestare și gravitatea consecinței maxime previzibile (cea mai frecventă) asupra organismului uman. Se obțin astfel niveluri de risc parțiale pentru fiecare factor de risc în parte, respectiv niveluri de risc global pentru întregul sistem analizat.
Acest principiu de evaluare a riscurilor este deja cuprins în standardele europene (CEI 812/85, respectiv proiect CEN 1992) și stă la baza diferitelor metode cu aplicabilitate practică.
Obligativitatea evaluării riscurilor profesionale în țara noastră decurge din legislația actuală în domeniu, care a fost armonizată cu legislația Uniunii Europene privind securitatea și sănătatea în muncă. Astfel, art. 7 alin.(4) din Legea 319/2006 a Securitatii si Sanatatii in Munca , preluând paragraful 2, punctul b – art. 5 din Directiva Cadru 391/89 C. E. E. prevede: ''Angajatorul are obligatia:
a) sa evalueze riscurile pentru securitatea și sănătatea lucrătorilor, inclusiv la alegerea echipamentelor de munca, a substanțelor sau preparatelor chimice utilizate și la amenajarea locurilor de munca;
b) ca, ulterior evaluării prevăzute la lit. a) și dacă este necesar, măsurile de prevenire, precum și metodele de lucru și de producție aplicate de către angajator sa asigure îmbunătățirea nivelului securității și al protecției sănătății lucrătorilor și sa fie integrate în ansamblul activităților întreprinderii și/sau unității respective și la toate nivelurile ierarhice;”
Una din mutațiile esențiale care s-au produs în ultimele decenii în științele muncii, atât în cele care se ocupă cu organizarea, cât și în cele care studiază problemele profilaxiei și protecției o constituie trecerea de la modelele unilaterale – economist și tehnicist – la modelul internațional – circular – cunoscut sub denumirea de model psiho-tehnologic. Acesta are la bază conceptul de sistem “om-sarcină de muncă – mijloace de producție-mediu de muncă” și arată că omul este într-adevăr elementul activ, subiectul propriu-zis al oricărui proces de muncă și asupra căruia se răsfrâng toate disfuncționalitățile acestui sistem.
Cauzele potențiale de producere a acestor disfuncționalități în cadrul sistemului sunt reprezentate de proprietatea intrinsecă a produselor utilizate, a surselor de energie sau capacitatea echipamentelor tehnice, a metodelor sau tehnicilor de lucru de a cauza daune umane sau materiale (pericole, noxe sau situații periculoase). În anume condiții acestea se pot manifesta ca riscuri profesionale conducând la apariția accidentelor de muncă sau a îmbolnăvirilor profesionale.
Evaluarea și cunoașterea exactă a riscurilor la fiecare loc de muncă, este principalul obiectiv al muncii de prevenire a accidentelor și bolilor profesionale.
Activitatea umană (în special cea de tip industrial), văzută ca un sistem “om – mijloc de producție – sarcină de muncă – mediu de muncă “, prin natura sa include noțiunea de risc profesional.
Funcție de natura lor, riscurile înglobate în activitatea umană, pot afecta atât personalul direct implicat în cadrul sistemului, cât și persoanele neparticipante sau mediul înconjurător (ca urmare a poluării sau a unor catastrofe industriale). Acest fapt conduce la necesitatea ca la toate nivelele de participare a factorului uman, să se conștientizeze faptul că activitatea umană (ca proces de muncă) include pericole potențiale ce se pot transforma în evenimente ireversibile.
Riscurile întâlnite în practică sub formă de pericole potențiale, se pot transforma în accidente de muncă, îmbolnăviri profesionale sau catastrofe industriale, ca urmare a unei perturbări instantanee a procesului de muncă. În anumite condiții, greu de precizat, acesta declanșează mecanismul producerii accidentelor de muncă sau catastrofelor industriale. De asemenea, prin expunerea la risc peste limitele de rezistentă naturală a organismul uman se ajunge la îmbolnăviri profesionale. Prin tragismul lor, acest gen de evenimente nedorite, afectează în primul rând victimele și familiile acestora. Accidentele de muncă sau îmbolnăvirile profesionale produc puternice traume fizice, psihice și sociale, afectând profund viața de familie datorită suferințelor produse. În egală măsură, producerea unor accidente de muncă sau îmbolnăviri profesionale, afectează în mod serios și agentul economic. În fapt, acesta plătește costul reparării prejudiciului uman (costul direct) dar și costurile generate de pierderile de producție, de readucere în stare de funcționare a echipamentelor tehnologice, de pregătire profesională a înlocuitorilor, de pierderea imaginii de marcă a societății comerciale (costul indirect) .
În spiritul noilor reglementări din domeniul securitatii si sanantatii in munca, angajatorul (manageri, directori, administratori), prin obligațiile și răspunderile stabilite, sunt singurii responsabili de sănătatea și securitatea lucratorilor lor. Aceasta, deoarece ei dețin atribuția de decizie și mijloacele materiale și economice de realizare a măsurilor stabilite.
Astfel, conceptul fundamental al noii legi, plasează șeful organizației (sau persoana desemnată să preia funcțiile acestuia) în centrul activității de prevenire a riscurilor și de asigurare a sănătății și securității lucratorilor săi. Pentru aceasta, acesta trebuie să desfășoare o intensă muncă de atragere a personalului în activitatea de identificare și evaluare a riscurilor profesionale.
Pentru aceasta, activitatea de prevenire a riscurilor profesionale trebuie să fie o preocupare constantă a tuturor participanților la procesul de muncă. Prin diversele forme de educare, la această activitate trebuie angrenat atât personalul de exploatare cât și cel ce se ocupă de concepția și proiectarea echipamentelor tehnice și a tehnologiilor.
În acest mod, toți participanții, direcți sau indirecți, la procesul de muncă pot fi conștientizați cu privire la responsabilitatea lor în materie de prevenire a riscurilor, atât pentru persoana lor cât și față de ansamblul participanților la procesul de muncă.
Cap.1. METODE BAZATE PE TEORIA FIABILITATII SISTEMELOR
Teoria fiabilității sistemelor
Fiabilitatea unui sistem reprezintă calitatea acestuia de a funcționa fără defecțiuni un anumit interval de timp pentru scopul dat și în mediul pentru care a fost conceput. Ea se exprimă matematic prin probabilitatea ca sistemul să-și îndeplinească misiunea în condiții determinate.
Fiabilitatea unui sistem este rezultatul fiabilității elementelor acestuia și interacțiunii lor, indiferent de dimensiunea sistemului sau de natura și numărul elementelor sale.
Conceptul de fiabilitate acoperă parțial, iar în unele cazuri integrează, criteriile de rentabilitate, productivitate și securitate a sistemelor. Îmbunătățind fiabilitatea unui sistem se ameliorează implicit și securitatea sa, respectiv cazul particular de securitate a muncii în cadrul sistemelor (prevenirea accidentelor de muncă și a îmbolnăvirilor profesionale).
În studiul fiabilității sistemelor se disting două categorii de elemente (tehnice și umane), cărora li se urmărește îmbunătățirea fiabilității. De-a lungul timpului s-au dezvoltat și perfecționat o serie de metode și tehnici ce permit analiza, evaluarea și îmbunătățirea fiabilității tehnice. Clasice în acest sens sunt următoarele metode de calcul al fiabilității tehnice a sistemelor:
analiza preliminară a riscurilor;
analiza modurilor de defectare și a efectelor;
analiza arborescentă a defecțiunilor unui sistem;
analiza pe baza proceselor stochastice de tip semi-Markov (în timp discret și în timp continuu);
metoda binomială etc.
Utilizarea acestor metode a condus la rezultate remarcabile. Totuși, ele nu s-au repercutat întotdeauna în măsura preconizată, cum s-ar fi putut crede, asupra fiabilității globale a sistemului, deoarece intervine factorul uman căruia nu i se poate pretinde să aibă, în condiții de constrângere temporară, stress etc., o "fiabilitate" constantă.
1.2 Abordarea ergonomică a securității sistemelor de muncă
Întreprinderea modernă reprezintă un sistem organizat, în care posturile de muncă se află în interacțiune constantă și necesară, în care funcțiile sale orientate spre realizarea unui produs sunt repartizate între servicii. De aceea, în analiza securității sistemelor, respectiv a etiologiei și profilaxiei accidentelor de muncă și bolilor profesionale, este necesară o viziune globală asupra sistemului vizat (loc de muncă, atelier, sector, întreprindere), în care toate elementele sistemului sunt în interacțiune și care are în vedere optimizarea sistemului prin adaptarea reciprocă a elementelor componente.
În cadrul abordărilor ergonomice, accidentele de muncă și bolile profesionale constituie disfuncții ale sistemului de muncă, abateri de la starea sa normală de funcționare. Cauzele
acestor disfuncții trebuie căutate la nivelul fiecărei componente a sistemului. În general este vorba de un complex de cauze, care concură la apariția accidentelor de muncă și a bolilor profesionale. Pentru depistarea lor se pleacă de la analiza locului de muncă, cu accentul pe determinarea riscurilor obiective pe care le implică și a modalităților de manifestare ale acestora; se analizează apoi solicitările psihofiziologice ale operatorului impuse de sarcina de muncă, de utilaje și de mediul de muncă. Se constată apoi dacă personalul prezintă calitățile necesare (aptitudini, cunoștințe profesionale și de securitatea muncii, deprinderi etc.).
O astfel de analiză permite evidențierea cauzelor reale ale accidentelor de muncă și îmbolnăvirilor profesionale după producerea acestora (analiza postaccident), precum și depistarea apriorică a "punctelor critice" în sistemul analizauncă sau îmbolnăviri profesionale, afectează în mod serios și agentul economic. În fapt, acesta plătește costul reparării prejudiciului uman (costul direct) dar și costurile generate de pierderile de producție, de readucere în stare de funcționare a echipamentelor tehnologice, de pregătire profesională a înlocuitorilor, de pierderea imaginii de marcă a societății comerciale (costul indirect) .
În spiritul noilor reglementări din domeniul securitatii si sanantatii in munca, angajatorul (manageri, directori, administratori), prin obligațiile și răspunderile stabilite, sunt singurii responsabili de sănătatea și securitatea lucratorilor lor. Aceasta, deoarece ei dețin atribuția de decizie și mijloacele materiale și economice de realizare a măsurilor stabilite.
Astfel, conceptul fundamental al noii legi, plasează șeful organizației (sau persoana desemnată să preia funcțiile acestuia) în centrul activității de prevenire a riscurilor și de asigurare a sănătății și securității lucratorilor săi. Pentru aceasta, acesta trebuie să desfășoare o intensă muncă de atragere a personalului în activitatea de identificare și evaluare a riscurilor profesionale.
Pentru aceasta, activitatea de prevenire a riscurilor profesionale trebuie să fie o preocupare constantă a tuturor participanților la procesul de muncă. Prin diversele forme de educare, la această activitate trebuie angrenat atât personalul de exploatare cât și cel ce se ocupă de concepția și proiectarea echipamentelor tehnice și a tehnologiilor.
În acest mod, toți participanții, direcți sau indirecți, la procesul de muncă pot fi conștientizați cu privire la responsabilitatea lor în materie de prevenire a riscurilor, atât pentru persoana lor cât și față de ansamblul participanților la procesul de muncă.
Cap.1. METODE BAZATE PE TEORIA FIABILITATII SISTEMELOR
Teoria fiabilității sistemelor
Fiabilitatea unui sistem reprezintă calitatea acestuia de a funcționa fără defecțiuni un anumit interval de timp pentru scopul dat și în mediul pentru care a fost conceput. Ea se exprimă matematic prin probabilitatea ca sistemul să-și îndeplinească misiunea în condiții determinate.
Fiabilitatea unui sistem este rezultatul fiabilității elementelor acestuia și interacțiunii lor, indiferent de dimensiunea sistemului sau de natura și numărul elementelor sale.
Conceptul de fiabilitate acoperă parțial, iar în unele cazuri integrează, criteriile de rentabilitate, productivitate și securitate a sistemelor. Îmbunătățind fiabilitatea unui sistem se ameliorează implicit și securitatea sa, respectiv cazul particular de securitate a muncii în cadrul sistemelor (prevenirea accidentelor de muncă și a îmbolnăvirilor profesionale).
În studiul fiabilității sistemelor se disting două categorii de elemente (tehnice și umane), cărora li se urmărește îmbunătățirea fiabilității. De-a lungul timpului s-au dezvoltat și perfecționat o serie de metode și tehnici ce permit analiza, evaluarea și îmbunătățirea fiabilității tehnice. Clasice în acest sens sunt următoarele metode de calcul al fiabilității tehnice a sistemelor:
analiza preliminară a riscurilor;
analiza modurilor de defectare și a efectelor;
analiza arborescentă a defecțiunilor unui sistem;
analiza pe baza proceselor stochastice de tip semi-Markov (în timp discret și în timp continuu);
metoda binomială etc.
Utilizarea acestor metode a condus la rezultate remarcabile. Totuși, ele nu s-au repercutat întotdeauna în măsura preconizată, cum s-ar fi putut crede, asupra fiabilității globale a sistemului, deoarece intervine factorul uman căruia nu i se poate pretinde să aibă, în condiții de constrângere temporară, stress etc., o "fiabilitate" constantă.
1.2 Abordarea ergonomică a securității sistemelor de muncă
Întreprinderea modernă reprezintă un sistem organizat, în care posturile de muncă se află în interacțiune constantă și necesară, în care funcțiile sale orientate spre realizarea unui produs sunt repartizate între servicii. De aceea, în analiza securității sistemelor, respectiv a etiologiei și profilaxiei accidentelor de muncă și bolilor profesionale, este necesară o viziune globală asupra sistemului vizat (loc de muncă, atelier, sector, întreprindere), în care toate elementele sistemului sunt în interacțiune și care are în vedere optimizarea sistemului prin adaptarea reciprocă a elementelor componente.
În cadrul abordărilor ergonomice, accidentele de muncă și bolile profesionale constituie disfuncții ale sistemului de muncă, abateri de la starea sa normală de funcționare. Cauzele
acestor disfuncții trebuie căutate la nivelul fiecărei componente a sistemului. În general este vorba de un complex de cauze, care concură la apariția accidentelor de muncă și a bolilor profesionale. Pentru depistarea lor se pleacă de la analiza locului de muncă, cu accentul pe determinarea riscurilor obiective pe care le implică și a modalităților de manifestare ale acestora; se analizează apoi solicitările psihofiziologice ale operatorului impuse de sarcina de muncă, de utilaje și de mediul de muncă. Se constată apoi dacă personalul prezintă calitățile necesare (aptitudini, cunoștințe profesionale și de securitatea muncii, deprinderi etc.).
O astfel de analiză permite evidențierea cauzelor reale ale accidentelor de muncă și îmbolnăvirilor profesionale după producerea acestora (analiza postaccident), precum și depistarea apriorică a "punctelor critice" în sistemul analizat (analiză preaccident).
Un aspect important al explicitării mecanismului producerii accidentelor de muncă în cadrul abordărilor ergonomice îl constituie faptul că accidentul de muncă propriu-zis (vătămarea organismului) este considerat ca verigă finală a unui lanț de evenimente prealabile, lanț care reprezintă schema genezei accidentului (dinamica producerii accidentului).
Contribuții de seamă la abordarea ergonomică a problemei securității în muncă au avut o seamă de cercetători și școli de gândire din diverse țări, odată cu dezvoltarea ergonomiei în general.
Astfel, în anul 1958, într-o încercare de descriere și sistematizare a dinamicii producerii accidentelor de muncă, Departamentul Sănătății, Educației și Bunăstării din S.U.A. făcea o clasificare a factorilor accidentogeni, în care se sugera ideea de succesiune și dependență a acestora: factori de fond, inițiali, direcți și indirecți. Plecând de la această clasificare, în anul 1965 cercetătoarea americană J. Surry a elaborat un model decizional al procesului de accidentare, care se situează printre primele schițe ale genezei accidentului de muncă.
În anul 1973, cercetătorii de la Fondul pentru ambianța muncii din Suedia au preluat și dezvoltat modelul Surry, punând accent pe elemente de dinamică în producerea accidentului de muncă. Diviziunea schematică a desfășurării unui accident elaborată de ei se prezintă astfel:
1. Perioada premergătoare accidentului:
Factori de fond:
proprii factorului uman;
proprii mijloacelor materiale ("agenți");
ambientali.
Factori declanșatori:
proprii factorului uman;
proprii mijloacelor materiale ("agenți");
ambientali.
2. Perioada accidentului:
tipuri de mișcări (accidentogene) inițiale;
reacții de apărare;
modalitatea de producere a leziunii.
3. Perioada postaccident:
scutire medicală și recuperare;
spitalizare;
deces.
În această sistematizare se pune un accent deosebit pe relevarea dinamicii producerii accidentului în toată extensiunea ei. Se remarcă, însă, absența din perioada accidentului a factorilor materiali, absență, după părerea noastră, nejustificată de realitate.
În același an, școala germană, prin cercetătorul Skiba, a dezvoltat "Teoria purtătorilor de pericole"; punctul de plecare al concepției sale l-a constituit analiza relației existente între "persoană" și "obiect" în cadrul oricărui sistem de muncă. Pericolul, după Skiba, este o energie dăunătoare care, dacă este activată, poate provoca daune corporale (accident de muncă) sau materiale (avarie). Energia dăunătoare poate fi asociată atât persoanelor (lucrătorilor), cât și obiectelor (elementele materiale din sistem), care se constituie astfel în purtători de pericole.
În jurul purtătorilor de pericole – persoană și obiect – se poate desemna câte o zonă periculoasă, accidentul rezultând din intersecția celor două zone. Accidentul se diferențiază de boala profesională deoarece este brusc, în timp ce boala apare într-un interval de timp mult mai mare.
În anul 1980, cercetătorul german Kirchner, bazat pe teoria purtătorilor de pericole, a dezvoltat un model al genezei accidentelor de muncă în care face deosebire între pericolul asociat obiectelor (pericol direct) și cel asociat persoanelor (pericol indirect).
În acest model, persoana, obiectul sau ambii pot fi purtători de pericole. Fiecărui purtător de pericol îi este asociată o energie dăunătoare, rezultantă a diferenței dintre energia funcțională și rezistența specifică la aceasta a corpului persoanei. Dacă diferența este pozitivă, energia dăunătoare cauzează vătămări corporale (leziuni sau moarte). În cazurile în care diferența este nulă sau negativă (inclusiv prin sporirea rezistenței specifice a organismului prin diverse mijloace de protecție), energia dăunătoare nu are efect asupra persoanei.
Accidentul de muncă este considerat de Kirchner ca fiind o ciocnire bruscă și involuntară între persoană și obiect, ce are loc atunci când energia asociată acestora se activează brusc și care are drept consecință vătămări corporale. Pentru că este brusc și neașteptat, accidentul se deosebește de boala profesională, care se produce într-un interval mare de timp.
În ultimul timp, cercetătorii germani, pe baza unei documentații detaliate din cele mai noi realizări în domeniu, propun o clasificare complexă a riscurilor, ținând seama de cele patru elemente ale sistemului de producție: omul, tehnica, organizarea și mediul, precum și de energia dezvoltată de factorul de risc. Se disting astfel următoarele categorii:
energii mecanice;
energii electrice;
energii chimice;
alte energii;
factori de ambianță a muncii;
factori fiziologici;
factori psihologici;
factori organizatorici;
factori combinați.
Fiecare categorie este detaliată în factori de risc și modalități de manifestare concretă a acestora. Lista factorilor de risc elaborată de cercetătorii germani reprezintă una dintre cele mai complete și complexe tratări ale problemei în discuție, remarcându-se și prin accentul pus pe formele concrete de manifestare a factorilor de risc, precum și pe interacțiunile acestora. Clasificarea factorilor de risc utilizată în cadrul fostului C.A.E.R. reflectă esența și natura specifică a factorilor de risc. Adoptându-se criteriul de clasificare al mișcării, în sensul cel mai general al cuvântului – mod de existență a materiei, atribut inerent al acesteia – s-au delimitat patru categorii de factori: fizici, chimici, biologici și psihofiziologici. În cadrul fiecăreia se fac detalieri după multe criterii (utilaj, ambianță, mediu natural, căile de pătrundere în organism, efecte etc.), ajungându-se la un număr total de 57 de factori de risc.
O contribuție importantă la analiza mecanismelor intime de producere a fenomenului accidentării au cercetătorii belgieni și francezi, în special din cadrul I.N.R.S. (Faverge, Ombredane, Leplat, Montmolin, Monteau, Cuny, Moyer, Dumaine, Rouanet etc.). Dominanta preocupărilor acestor cercetători o constituie eforturile pentru diagnoza focarelor de accidentare ca posibile disfuncții accidentogene ale sistemului de producție. Luându-se în considerare aspectele concrete ale dinamicii înlănțuirii și îmbinării cauzelor accidentogene se fac următoarele precizări utile:
un factor de risc situat "în amonte" în lanțul cauzal poate produce un număr mare și divers de efecte accidentogene, fără a se putea preciza forma concretă de manifestare a acestora; în consecință, prevenirea la nivelul lor este atotcuprinzătoare, dar nesigură și imprecisă;
un factor de risc situat "în aval" în lanțul cauzal, constituind o cauză potențială imediată de accidentare, poate fi provocat de mai multe cauze situate "în amonte"; prevenirea la nivelul lui reprezintă o cale mai sigură de înlăturare a accidentului respectiv, dar numai a acestuia în împrejurările respective, deci foarte limitat.
Printre cercetările și inovațiile metodologice din cadrul I.N.R.S. un loc deosebit îl ocupă abordarea raporturilor de dependență dintre cauzele accidentogene, a înlănțuirii acestora în succesiunea cauză – efect în producerea accidentelor. Relevarea și sistematizarea factorilor de risc s-a făcut preponderent prin deducție, plecându-se de la componentele de bază ale oricărui sistem de producție/activitate, considerate ca fiind: individul, sarcina, materialul și mediul. Cu ajutorul unei matrice a înlănțuirii binare "cauză – efect" a acestor componente în combinații de câte două, cu elementele fiecărei combinații în ambele roluri (de cauză și de efect), s-au dedus 16 tipuri de situații de accidentare. La acestea s-au adăugat 5 tipuri de situații determinate de cei patru factori, dintre care ultimul sub două aspecte (ambianță fizică și ambianță socială) și un factor global de riscuri generale, obținându-se un număr de 22 de tipuri de situații posibile de accidentare. Prin detalierea acestora pe câte două, trei sau mai multe modalități concrete, s-a ajuns la un număr total de 64 situații posibile de accidentare.
Cu tot numărul relativ mare identificat, situațiile posibile de accidentare se apropie prea puțin de realitatea concretă, accentul punându-se pe relevarea relațiilor dintre cele patru componente ale sistemului de producție; conținutul unora dintre deficiențe este foarte vag. Nu s-a sesizat suficient faptul că prevenirea accidentelor nu rezidă în preîntâmpinarea acestor situații ca atare, ci în contracararea factorilor de risc din care rezultă ele.
De asemenea, în delimitarea celor patru componente ale sistemului de producție există unele inadvertențe care generează confuzii. Astfel, componenta "individ", definită la modul general ca "persoană fizică și psihologică", este considerată operațional sub aspectul stărilor ei de sănătate, oboseală, al capacității profesionale, vârstei, atitudinii etc., care constituie de fapt un substrat al comportamentului individului. De aceea, ar fi fost mai potrivit ca acest substrat să fie luat împreună cu acțiunile accidentogene pe care le determină. Cercetătorii francezi includ comportamentul accidentogen al executantului în cea de a doua componentă a sistemului, denumită "sarcină". Dar tot aici sunt grupate și deficiențele de concepție a ceea ce are acesta de făcut, amestecându-se astfel două planuri distincte.
La definirea celorlalte două concepte se constată că au fost luate în considerare, fiecare în parte, global, fără delimitarea stărilor și variațiilor accidentogene posibile ca efecte ale unor deficiențe premergătoare, de proveniență în principal organizatorică.
Se reține însă ca importantă semnalarea celor două modalități posibile de manifestare a factorilor de risc: ca stări sau variații.
În cadrul lucrărilor elaborate până în prezent de cercetători români au fost aduse o serie de contribuții originale la elaborarea noțiunilor teoretice care permit explicarea într-un concept unitar a genezei accidentelor de muncă și bolilor profesionale, respectiv:
detalierea conceptuală a elementelor implicate în desfășurarea proceselor de producție și de muncă, precum și a relațiilor dintre ele, într-o viziune pragmatică, pentru care s-a ținut cont de definițiile clasice, științifice, dar și de necesitățile practice ale activității de protecție a muncii;
definirea și identificarea factorilor de risc, corespunzători elementelor implicate în realizarea procesului de muncă, drept cauze potențiale de accidentare și îmbolnăvire profesională;
aprofundarea și detalierea factorilor de risc până la forme recognoscibile și utilizabile în activitatea practică, ceea ce a necesitat elucidarea aspectului dinamic al fenomenului accidentării, delimitarea și sistematizarea principalelor forme de manifestare posibile, a locului și rolului factorilor de risc în procesul tehnologic;
conceperea unor liste de factori de risc în vederea obținerii unui instrument de lucru cu valențe multiple, care să poată fi utilizat atât în cercetarea științifică, cât și în activitatea practică de protecție a muncii.
1.3. Stadiul actual
Din analiza diferitelor teorii privind geneza accidentelor de muncă și a bolilor profesionale se desprind trei faze în evoluția preocupărilor privind securitatea muncii:
faza centrată pe "mașină";
faza centrată pe "om";
faza centrată pe "sistem".
Ultima fază include abordările moderne, valabile și în prezent, respectiv teoria fiabilității, pentru securitatea sistemelor tehnice, și ergonomia sistemelor pentru evaluarea securității globale (sisteme oameni – mașini).
În domeniul fiabilității, în prezent se dezvoltă un nou curent de cercetare: fiabilitatea umană.
Prin analogie cu definiția fiabilității tehnice, fiabilitatea umană se exprimă prin probabilitatea ca un individ să efectueze cu succes, într-o perioadă de timp dată, o sarcină prestabilită. Așa cum noțiunea de defecțiune ("pană") este în centrul conceptului de fiabilitate tehnică, cea de eroare umană constituie noțiunea de bază a fiabilității umane. Într-adevăr, s-a constatat că numai reducând posibilitatea erorilor umane sau a consecințelor lor asupra sistemului se poate spera să se îmbunătățească fiabilitatea globală a acestuia.
Cercetările privind fiabilitatea umană au condus la dezvoltarea în paralel a două tipuri de abordări:
abordarea calitativă, care urmărește definirea erorii umane, stabilirea tipurilor de erori și a mecanismelor de apariție a acestora; studiul și clasificarea ansamblului de erori umane într-un sistem dat permite desprinderea de soluții specifice sau comune fiecărei grupe de erori; aceste soluții urmăresc fie eliminarea factorilor ce declanșează erorile, fie înlăturarea consecințelor, respectiv conceperea unor sisteme tolerante la eroarea umană;
abordarea cantitativă, care caută să estimeze probabilitatea apariției erorilor umane și consecințele acestora asupra sistemului global.
Abordarea cantitativă constă în evaluarea probabilităților de apariție a erorilor umane deductibile în condițiile date, cu un dublu scop:
includerea datelor privind fiabilitatea operatorului în calculul fiabilității globale a sistemului;
generalizarea rezultatelor pentru efectuarea de analize apriorice de fiabilitate umană.
Metodele dezvoltate în această direcție se caracterizează în principal prin atribuirea de probabilități condiționale pentru acțiunile umane și comportă, de regulă, următoarele etape:
identificarea posibilităților tehnice de defectare a sistemului;
evaluarea influențelor erorilor umane în defectarea sistemului;
identificarea erorilor umane care ar conduce la defectarea sistemului (analiza sarcinilor de muncă și a factorilor ce influențează performanța);
analiza erorilor umane produse deja în sistem (bănci de date);
elaborarea arborelui de defecțiuni critice ale sistemului;
evaluarea cotei reprezentate de eroarea umană în defecțiunile critice ale sistemului;
propuneri de măsuri pentru îmbunătățirea fiabilității globale a sistemului.
Datorită costului foarte ridicat și a dificultăților efectuării calculelor (necesită specialiști și timp îndelungat), metodele de calcul al fiabilității globale a sistemelor au o aplicabilitate practică restrânsă în evaluarea securității sistemelor. Ea se limitează în prezent la domeniul nuclear, aerospațial și energetic, în care riscurile și gravitatea consecințelor în caz de accident sunt foarte mari și justifică economic astfel de analize.
Abordările ergonomice par a fi în prezent mai adecvate pentru evaluarea securității sistemelor de muncă. În primul rând, ele oferă o analiză globală, sub toate aspectele, a elementelor implicate în sistem. În al doilea rând, obiectivul lor îl reprezintă optimizarea componentelor sistemului și a relațiilor dintre ele în scopul creșterii productivității muncii în condițiile păstrării capacității de muncă, a integrității și sănătății factorului uman.
Așadar, în analizele ergonomice obiectivul realizării securității muncii este inclus într-un mod implicit.
Preocupările recente în domeniul evaluărilor ergonomice ale sistemelor se canalizează spre îmbunătățirea posibilităților de cuantificare, ceea ce ar permite mutarea accentului pe evaluări cantitative; pentru aceasta, în cadrul analizelor ergonomice globale, calitative, se face apel la metode adiacente, specializate, care oferă evaluări cantitative ale diverselor subsisteme.
2. Metode de evaluare a nivelului de risc și de apreciere a nivelului de securitate a muncii
Corespunzător fiecărei teorii privind geneza accidentelor și a bolilor profesionale s-au elaborat, de-a lungul timpurilor, diverse metode apriorice de apreciere sau evaluare a securității muncii într-un sistem. Funcție de modelul care le-a generat, ele pot fi sistematizate în patru categorii:
1. – metode de inspecție (controale și verificări);
2. – metode bazate pe modelul Heinrich;
3. – metode bazate pe teoria fiabilității sistemelor;
4. metode bazate pe ergonomia sistemelor.
2.1. Metode de inspecție (controale și verificări)
Controalele și verificările reprezintă practicile cele mai vechi de analiză a riscurilor și evaluare a stării de securitate într-un sistem. Ele au apărut în prima fază a evoluției preocupărilor privind securitatea muncii, faza "centrată pe mașină". Obiectivul lor îl constituie identificarea, prin observație directă, a lipsurilor, anomaliilor sau a insuficiențelor referitoare la mașini și instalații în raport cu reglementările în vigoare în domeniul securității muncii.
Riscul apare, în aceste analize, ca fiind echivalent cu o deficiență de aplicare a reglementării, susceptibilă de a provoca un accident sau o îmbolnăvire profesională. Prin opoziție, starea de securitate este considerată satisfăcătoare atunci când prevederile reglementărilor specifice sunt satisfăcute. Gradul de abatere de la aceste reglementări reprezintă un criteriu calitativ pentru evaluarea securității sistemului analizat; cu cât aceste abateri sunt mai mari, cu atât securitatea sistemului este mai mică.
În practică, controalele și verificările se realizează în cadrul inspecțiilor specializate, pe baza unor ghiduri sau metodologii.
Nivelurile de aplicare pot fi:
întreprindere (unitate economică);
secție sau atelier;
loc de muncă;
instalație, mașină;
risc deosebit.
Indiferent de nivelul de aplicare, procedurile utilizate sunt apropiate ca principiu (constatarea deficiențelor în raport cu norma), dar diferă de la o țară la alta prin gradul de formalizare. Instrumentul minim necesar pentru control este un chestionar care să înregistreze, de o manieră mai mult sau mai puțin detaliată, punctele-cheie care trebuie observate și un sistem de referință (prevederile legale). Funcție de nivelul de aplicare, tematica verificărilor și controalelor, respectiv conținutul chestionarelor este diferit.
La nivelul întreprinderii, controalele și verificările iau în considerare următoarele aspecte:
examinarea riscurilor comune diferitelor secții și ateliere;
repartiția riscurilor pe secții și ateliere;
identificarea secțiilor sau atelierelor care necesită analize mai aprofundate;
analiza posibilităților întreprinderii de a realiza cerințele de securitate a muncii;
stabilirea priorităților în privința măsurilor generale de prevenire.
În practică aceste operații se realizează adesea în mod empiric, experiența inspectorilor sau inginerilor de securitate compensând lipsa de metodă.
Chestionarele utilizate sau ghidurile pentru inginerii de securitate au caracter local și rareori pot fi generalizate. Un astfel de ghid (Thony, Franța, 1986) cuprinde șase grupe de riscuri posibile (comune întreprinderii):
riscuri de incendiu (depistarea zonelor periculoase, a sectoarelor vulnerabile, a tipurilor de incendii posibile);
riscuri electrice (identificarea materialelor și dispozitivelor care necesită măsuri de prevenire specifice);
riscuri legate de circulația oamenilor și a mașinilor (amplasarea locurilor de muncă, gradul de încărcare a mașinilor, starea căilor de acces, iluminatul locurilor de muncă);
riscuri legate de activitățile de manipulare și depozitarea materialelor;
riscuri de poluare (noxe chimice, zgomot, vibrații, radiații etc.).
Completarea chestionarelor permite inventarierea locurilor de muncă periculoase, respectiv a riscurilor existente. Cu ajutorul unui plan al întreprinderii, se trece apoi la evidențierea riscurilor pe secții și ateliere, stabilindu-se locurile de muncă ce necesită o analiză mai aprofundată, avându-se în vedere situațiile statistice ale accidentelor/bolilor profesionale deja înregistrate.
În final, pe baza analizei efectuate se întocmește o fișă de apreciere (tabelul 1) a acțiunilor de prevenire în domeniul securității muncii, care constituie un instrument de evaluare și orientare.
Tabelul 1
FIȘA DE APRECIERE A ACȚIUNILOR DE PREVENIRE ÎN DOMENIUL SECURITĂȚII MUNCII (Thony, 1986)
Un ghid de evaluare a nivelului de securitate a întreprinderilor utilizat pe scară largă în Uniunea Europeană, elaborat pe principii similare cu cele utilizate de Thony, recomandă următoarea suită și succesiune a operațiilor:
observarea mediului la locul de muncă (mijloace de acces, situația pardoselilor, securitatea echipamentelor tehnice, pulberi și fum, temperatură, iluminat, zgomot etc.);
identificarea sarcinilor la locul de muncă;
analiza modurilor de operare;
analiza factorilor externi care ar putea influența locul de muncă (de exemplu, factorii meteorologici, pentru cei care lucrează în exteriorul incintelor);
analiza factorilor psihologici, sociali și fizici, care ar putea genera stress la locul de muncă, cum interacționează între ei și cu alți factori relevanți pentru organizarea muncii și pentru mediul de muncă;
analiza instalațiilor sub aspectul menținerii condițiilor de securitate și sănătate în muncă.
Constatările făcute sunt comparate cu criteriile de realizare a securității, bazate pe:
principiile stabilite prin reglementările legale (legi, norme, standarde);
principiile acceptate de ierarhizare a riscurilor:
evitarea riscurilor;
înlocuirea elementelor periculoase cu altele care sunt mai puțin sau deloc periculoase;
combaterea riscurilor la sursă;
prioritatea măsurilor de protecție colectivă în raport cu cele de protecție individuală;
luarea în considerare a evoluției tehnicii și a cunoștințelor;
încercarea de a se asigura o îmbunătățire a nivelului de protecție.
Modalitatea concretă de evaluare se alege în funcție de natura locului de muncă (de exemplu, întreprindere cu locuri fixe, șantiere temporare etc.), tipul de proces (operații repetitive, procese evolutive sau variabile), sarcinile executantului, complexitatea tehnică.
Indiferent de modalitatea adoptată, se recomandă parcurgerea următoarele etape generale:
evaluarea globală, care separă riscurile în două categorii:
riscuri bine cunoscute, pentru care măsurile de combatere sunt identificabile imediat și pot fi implementate;
riscuri care cer o atenție deosebită;
evaluarea acelor riscuri pentru care trebuie acordată o atenție deosebită.
Evaluarea globală comportă, la rândul ei, mai multe operații:
identificarea riscurilor care pot fi eliminate, acolo unde este posibil;
analiza elementelor care nu necesită luarea nici unei măsuri (care potențial ar fi putut genera riscuri, în cazul dat acestea neexistând însă, fie datorită eliminării lor prin proiectare, fie prin respectarea altor măsuri; de exemplu, utilizarea scărilor, a sculelor, care poate produce riscuri, dar ele au fost evitate prin proiectarea și utilizarea corectă a echipamentelor);
identificarea riscurilor bine cunoscute și pentru care măsurile de combatere sunt ușor identificabile și aplicabile;
identificarea punctelor pentru care este necesară o evaluare mai complexă.
Ca instrumente de lucru, ghidul promovează trei seturi de fișe independente: fișe pentru riscuri generale, pentru riscuri specifice (de detaliere a celor generale), și fișe pentru evaluarea managementului securității și sănătății în muncă.
Fișele pentru riscuri generale sunt elaborate pe categorii cum ar fi: iluminatul, zgomotul, vibrațiile, ambianța termică, materiale periculoase, noxe chimice, riscuri aferente echipamentelor tehnice, manipulării sarcinilor, exploatării terminalelor cu ecran, riscuri generate de amenajarea locurilor de muncă și a incintelor, incendii și explozii, curentul electric. Ele conțin, practic, măsurile generale de prevenire și combatere legiferate prin reglementările în vigoare aferente riscurilor enumerate. După inventarierea riscurilor existente la locurile de muncă și caracterizarea lor în baza răspunsurilor primite la întrebările referitoare la măsurile care trebuiau aplicate, se grupează (ierarhizează) sursele generatoare ale riscurilor identificate în funcție de prioritatea acțiunilor de prevenire, după cum urmează:
factori de ambianță sau elemente materiale care nu pot produce nici o jenă sau risc pentru integritatea fizică și psihică a salariatului;
factori de ambianță sau elemente materiale care provoacă o jenă, fără a fi o sursă de risc, pentru integritatea fizică și psihică a salariatului;
factori de ambianță sau elemente materiale care generează un risc pentru integritatea fizică și psihică a lucrătorului, dar a cărui valoare este aproape de limitele admise de reglementările în vigoare;
factori de ambianță sau elemente materiale care generează un risc mare pentru integritatea fizică și psihică a lucrătorului, cu o valoare situată peste limitele admise de reglementările legale în vigoare.
Concret, fiecare fișă conține o suită de întrebări care conduc la caracterizarea riscului identificat; în funcție de răspunsul primit, evaluatorul poate acorda un număr de puncte de la 1 la 5 (5 pentru o situație foarte bună, 1 pentru o situație negativă). Punctajul se ponderează ținând seama de frecvența probabilă a producerii accidentelor și bolilor profesionale și de consecința previzibilă a acestora, în cazul în care nu se respectă măsurile indicate. În final se calculează: punctajul obținut – sumă de produs între punctajul acordat și coeficientul de ponderare; punctajul maxim posibil – sumă de produs între punctajul maxim care se poate acorda (5) și coeficienții acordați; nivelul de securitate – raportul dintre punctajul obținut și punctajul maxim posibil. În funcție de rezultatul obținut, nivelul de securitate se poate înscrie într-una din următoarele 6 clase:
– 91 -100% – excelent; – 61 – 70% – mediu;
– 81 – 90% – foarte bun; – 51 – 60% – mic;
– 71 – 80% – bun; – sub 50% – nesatisfăcător.
Celelalte două categorii de fișe sunt construite în același fel, dar au un caracter mult mai detaliat și mai particularizat la activitatea analizată. De menționat că acest ghid se poate utiliza și pentru realizarea de evaluări la nivel de loc de muncă, atelier, secție.
Un alt exemplu de metodă de inspecție este "sistemul NOSA". Principiul de la care s-a pornit în elaborarea sa este acela că orice program de prevenire este alcătuit din anumite elemente de bază, care se pot prezenta într-un check-list de articole cheie. Evaluarea se realizează prin examinarea conformității situației din teren cu check-list-ul.
Pe baza experienței practice s-au stabilit 73 de articole, grupate în 5 categorii: gospodărire, protecție mecanică, paza contra incendiilor, înregistrarea accidentelor/incidentelor, organizarea activității preventive. În funcție de abaterile constatate de la reglementările în vigoare, fiecărui articol din check-list și se atribuie un punctaj (procente). Pe baza punctajului se realizează o ierarhizare a întreprinderilor în 5 categorii:
– 91 – 100% – excelent; – 51 – 60% – mediu;
– 75 – 90% – foarte bine; – 40 – 50% – nesatisfăcător.
– 61 – 74% – bine;
Clasificarea după punctaj se corelează în multe cazuri și cu frecvența de apariție a cazurilor de incapacitate.
La nivelul secției sau atelierului, controalele și verificările urmăresc identificarea riscurilor comune pe ansamblul locurilor de muncă ce compun atelierul și stabilirea acelor locuri de muncă, mașini sau riscuri care necesită investigații ulterioare.
Se utilizează chestionare și grile de analiză comparabile cu cele destinate controalelor la nivel de întreprindere, care conțin însă elemente specifice având în vedere faptul că secțiile și atelierele sunt mult mai omogene sub aspectul riscurilor de accidentare și îmbolnăvire profesională.
La nivelul locului de muncă, controalele și verificările sub aspectul securității muncii includ analize detaliate, care, de regulă, se fac pe baza unor "ghiduri de observație". Unul dintre cele mai complete instrumente de acest fel a fost elaborat în cadrul Regiei naționale a uzinelor Renault – Franța. Ghidul cuprinde 16 pagini referitoare la riscurile de accidentare care se deduc trecând printr-o grilă caracteristicile fizice direct măsurabile sau observabile ale locului de muncă (spațiul de lucru și mașină).
La nivelul unei mașini sau instalații, controalele și verificările beneficiază de o mare varietate de instrumente de lucru (grile, chestionare, instrucțiuni etc.). Ele se deosebesc în ceea ce privește nivelul de detaliere al studiului riscurilor, dând posibilitatea alegerii și adaptării lor după nevoi. O alegere pertinentă va depinde, înainte de toate, de nivelul de securitate deja atins.
În situațiile deosebit de periculoase, o grilă care să pună în evidență aceste riscuri și să stabilească prioritățile de acțiune preventivă este suficientă. Pe măsură ce situația securității muncii la o mașină sau instalație se îmbunătățește, controalele și verificările vor necesita instrumente mai precise și mai exhaustive care să permită deducerea tuturor riscurilor posibile.
Aceste analize progresive au fără îndoială limite de fezabilitate și eficiență, determinate în special de considerente economice.
Apare astfel evident faptul că analiza și corecția unor situații din ce în ce mai puțin periculoase, în mod paradoxal, necesită eforturi (timp și costuri) din ce în ce mai mari. În consecință nivelul de detaliere și aprofundare a controalelor la mașini și instalații ține seama de cerințele de securitate impuse prin reglementari specifice și standarde. Din considerente economice și politice privind calitatea vieții, aceste reglementări diferă de la o țară la alta, fiind fundamentate pe baza unor riscuri acceptabile diferite.
Cu titlu de exemplu, în tabelul 2 se prezintă structura și conținutul unei grile de analiză a riscurilor la o mașină sau instalație utilizată în Franța în cadrul controalelor și verificărilor de securitatea muncii (nivel mediu de detaliere, Lefevre, 1986).
Tabelul 2
EXEMPLU DE GRILĂ PENTRU ANALIZA RISCURILOR LA O MAȘINĂ/INSTALAȚIE
Controale și verificări la nivelul unui risc
Multe activități prezintă particularitatea că se caracterizează sub aspectul securității muncii prin riscuri dominante: riscuri mecanice în cazul prelucrării metalelor la rece, căderi de la înălțime în construcții, surpare în cazul excavațiilor de teren, riscuri termice în oțelării, cocserii, prelucrarea sticlei, riscuri de explozii în minerit, riscuri chimice, radiații etc.
Controlul sau verificarea unui risc particular se limitează la activitatea caracterizată prin riscul dominant respectiv și se face, de regulă, în detaliu, la punerea în funcțiune a obiectivului industrial sau a unor noi tehnologii.
Fazele parcurse de analist sunt următoarele:
descompunerea activității în linii de fabricație, procese tehnologice și operații;
stabilirea punctelor de observație la principalele operații;
observarea directă și deducerea locurilor unde se manifestă riscul analizat;
descrierea formelor concrete de manifestare a riscului (posibilitatea interacțiunii mașină – om);
aprecierea riscului (comparare cu norma prestabilită).
Un exemplu de fișă de control al riscurilor mecanice într-un atelier al uzinei constructoare de mașini este prezentat în tabelul 3.
Tabelul 3
FIȘA DE CONTROL AL RISCURILOR MECANICE
Limitele controalelor și verificărilor
Controalele și verificările se efectuează de către inspecții specializate pe ramuri de activitate și, respectiv, de către serviciile de securitate a muncii din întreprinderi. Ele se bazează pe întregul arsenal de acte normative în domeniul securității muncii al țării respective.
În prezent, controalele și verificările își dovedesc utilitatea și eficiența în două cazuri extreme:
când nivelul de risc este foarte ridicat și trebuie acționat rapid pentru scăderea lui;
când se dorește menținerea unui nivel de risc relativ scăzut.
În primul caz este vorba de întreprinderi (secții, ateliere etc.) în care securitatea muncii este precară și deci analize de tipul controalelor și verificărilor sunt suficiente pentru depistarea riscurilor majore.
Cel de al doilea caz se referă la întreprinderile puternic mecanizate și automatizate, în care controalele și verificările de rutină permit menținerea unor niveluri de risc scăzute.
Deși nu și-au pierdut total interesul, controalele și verificările, așa cum se efectuează ele în prezent, oferă posibilități reduse de evaluare și prevenire.
Principalele lor limite pot fi sintetizate astfel:
iau în considerare cu preponderență factorul tehnic (deficiențele mașinilor, instalațiilor, dispozitivelor);
nu iau în considerare deficiențele de proiectare, de stabilire și repartizare a sarcinii de muncă;
nu iau în considerare erorile umane;
nu surprind riscurile sporadice și cele datorate unor vicii ascunse ale elementelor implicate în procesul de muncă;
analizele sunt de ordin general, iar evaluarea nivelului de securitate este pur calitativă;
metodele de lucru sunt puțin sau deloc participative;
concluziile, sugestiile și propunerile reieșite în urma controalelor și verificărilor au menirea de a evalua și corecta doar situațiile limită, cazurile extreme, evidente.
2.2. Metode bazate pe modelul Heinrich
În perioada tayloristă de organizare științifică a muncii, studiul sistematic al locurilor de muncă se dezvoltă, în principal, prin prisma raționalizării operațiilor și mișcărilor executanților proceselor de muncă. Sub aspectul preocupărilor de securitatea muncii, ne găsim în așa numita "fază centrată pe om".
În perspectiva raționalizării muncii, eforturile organizatorilor se vor materializa în elaborarea unor algoritmi de operații elementare, destinați să simplifice și să formalizeze la maxim sarcinile de execuție. În ceea ce privește securitatea muncii se consideră că "gestul eficace sub aspectul productivității este și sigur", respectiv că operația prescrisă integrează securitatea. Problema prevenirii se reduce, în acest sens, la "apropierea muncii reale de munca formală". Cu alte cuvinte, cu cât operațiile, mișcările și mânuirile executantului vor fi mai apropiate de cele prestabilite, cu atât securitatea în muncă va fi mai mare.
În această perioadă (anii '20), cercetătorul german Heinrich propune un model de geneză a accidentelor de muncă ce poate sta la baza analizei riscurilor și evaluării securității muncii. Esența modelului său constă în faptul că privește accidentul ca fiind rezultatul unui lanț de riscuri, că grupează aceste riscuri în condiții periculoase, riscuri de natură tehnică și acțiuni periculoase, riscuri de natură umană (fig. 1). Accentul se pune pe acțiunile periculoase (spre deosebire de controale și verificări) întrucât, după părerea autorului, cauzele de natură
tehnică pot fi depistate mai ușor și înlăturate de o manieră definitivă.
MODELUL HEINRICH
Acțiunea periculoasă, după Heinrich, este consecința unei "deficiențe umane", având ea însăși trei origini posibile:
– absența cunoștințelor privind metoda de muncă sau ignorarea unei metode
nepericuloase;
– atitudine necorespunzătoare față de muncă și pericole;
– deficiență sau inadaptare fizică, intelectuală sau mentală.
Pentru efectuarea analizelor de riscuri, Heinrich propune ca instrument de lucru "Lista acțiunilor periculoase" (tabelul 4), care trebuie avută în vedere în corelare cu condițiile periculoase depistate relativ ușor prin controale și verificări de rutină.
Schema de analiză a riscurilor propusă de Heinrich a fost completată ulterior cu noi instrumente de lucru, mai precise. Astfel, în 1965, Lefevre (Franța) elaborează o "fișă de observații instantanee a acțiunilor periculoase" (tabelul 5), în care încearcă o cuantificare a acțiunilor periculoase posibile pe o scală cu 10 niveluri (1-10). Mai aproape de zilele noastre, în 1986, Ramsey (Anglia) stabilește o "taxonomie a comportamentelor periculoase" (tabelul 6), bazată pe un număr foarte mare de observații efectuate într-o întreprindere metalurgică. El apreciază că, dintre acestea, 73% se datorează operatorului însuși (deficiențe capacitive), 22% sunt impuse de echipamentul tehnic de lucru, iar 5% se datorează mijloacelor de transport.
Actualitatea metodelor și limite
Compararea tabelelor 4 și 6 arată că lista comportamentelor periculoase stabilită relativ recent de Ramsey este comparabilă cu cea stabilită în urmă cu 50 de ani de Heinrich. Metodele de analiză și evaluare bazate pe modelul Heinrich ("condiții periculoase – acțiuni periculoase"), foarte răspândite în perioada 1940-1970, își păstrează în bună măsură și astăzi actualitatea, oferind instrumente de lucru și evaluare mai bune decât cele utilizate în cadrul controalelor și verificărilor de rutină.
Principalele lor dezavantaje și limite, decelabile prin prisma progreselor recente în domeniu, se referă la următoarele aspecte:
se axează pe operator (acțiunile operatorului, comportamentul lui în general);
folosesc ca model de referință în evaluare comportamentul sigur, mărime dialectică, greu de cuantificat;
nivelul de aplicare optim: loc de muncă, operator; posibilități de extindere la sisteme mai complexe în întreprinderi în care predomină munca manuală (tip taylorist);
metodele sunt descriptive, non-participative, iar evaluările sunt calitative.
Tabelul 4
LISTA ACȚIUNILOR PERICULOASE
Tabelul 5
FIȘA DE OBSERVAȚII INSTANTANEE A ACȚIUNILOR PERICULOASE
(după Rousseaux, Lefevre)
Tabelul 6
TAXONOMIA COMPORTAMENTELOR PERICULOASE
(după Ramsey, 1986)
2.3. Metode derivate din teoria fiabilității
Teoria fiabilității datează din jurul anului 1930. Ea s-a constituit ca disciplină aparte, urmărind evoluția noțiunii de "rată de deficiență", ca instrument de evaluare și comparare a evenimentelor petrecute; ulterior, prin introducerea probabilităților, rolul său a crescut datorită capacității de a furniza rezultate previzionate (înainte de producerea evenimentelor).
În jurul anilor 1960, extinderea principiilor teoriei fiabilității de la studiul sistemelor electronice spre cele mecanice, hidraulice sau electrice, a condus la dezvoltarea sau adaptarea unor metode de analiză și evaluare sistematică a riscurilor. Cele mai cunoscute sunt:
analiza modurilor de defectare și a efectelor lor (AMDE);
metoda arborelui de defecte (ADD);
analiza preliminară a riscurilor (APR).
La baza acestor metode stau raționamente inductive și deductive, care permit depistarea, pas cu pas, a disfuncțiilor din sistem.
2.3.1. Analiza modurilor de defectare și a efectelor lor (AMDE)
În ansamblul metodelor inductive de analiză apriorică a riscurilor, AMDE reprezintă instrumentul cel mai utilizat și unul dintre cele mai eficiente.
Concepută inițial pentru creșterea fiabilității sistemelor tehnice caracterizate prin structuri funcționale simple, metoda s-a extins ulterior și la îmbunătățirea performanțelor mașinilor sub aspectul securității muncii.
Ca principiu, AMDE permite stabilirea relațiilor existente între defectarea componentelor unui echipament tehnic și degradarea funcționalității sale. Metoda se limitează la analiza calitativă a modurilor de defectare a echipamentelor, neluând în considerare erorile umane și cele de soft.
Aplicarea metodei presupune parcurgerea următoarelor etape:
definirea sistemului de analizat;
identificarea modurilor de defectare;
analiza cauzelor defectărilor;
analiza efectelor defectărilor;
analiza posibilităților de compensare a efectelor defectărilor;
evaluarea riscului asociat fiecărui mod de defectare;
propunerea remedierilor și a măsurilor de prevenire.
Definirea sistemului de analizat
Se definesc: sistemul, funcțiile și performanțele sale minimale.
a. Mai întâi se precizează funcțiile principale și secundare, rolul componentelor, modurile de funcționare, interdicțiile de funcționare și condițiile explicite de defectare ale sistemului. Ulterior se definește funcționarea acceptabilă, atât a sistemului în ansamblul său, cât și a componentelor sale: performanțele acceptabile ale caracteristicilor sistemului pentru toate modurile de operare în funcțiune, de oprire și în așteptare, pentru toate perioadele de timp relevante și pentru toate condițiile de mediu.
De asemenea, se precizează caracteristicile de funcționare considerate inacceptabile.
b. Se elaborează apoi diagramele funcționale, care pun în evidență funcțiile esențiale pentru sistem (scheme-bloc). Blocurile ce reprezintă funcțiile se conectează prin linii reprezentând intrările și ieșirile fiecăreia dintre ele.
Diagramele trebuie să cuprindă:
descompunerea sistemului în subsisteme și relațiile funcționale dintre acestea;
toate intrările și ieșirile subsistemelor, cu numere de identificare;
toate redundanțele sau circuitele de înlocuire destinate securității intrinseci.
c. Se alege apoi nivelul de analiză și se stabilesc instrumentele de lucru.
Principiile de alegere a nivelului de analiză sunt:
cel mai înalt nivel de analiză se alege funcție de structura sistemului și de imperativele de ieșire;
nivelul cel mai scăzut de analiză este cel pentru care se dispune de informații necesare definirii și descrierii funcțiilor sistemului.
Practic, se alege un nivel de analiză care să dea posibilitatea obținerii de date suficiente asupra fiecărui mod de defectare.
Instrumentele de lucru în cadrul metodei sunt documente sub formă de tabele, care conțin următoarele informații: denumirea subansamblului analizat, funcția îndeplinită, componenta analizată, moduri de defectare posibile, cauzele și efectele defectărilor, metode de identificare a defectărilor, aprecieri asupra efectelor defectării și soluția de înlocuire prevăzută (tabelul 7).
Tabelul 7
METODA AMDE
DOCUMENT PENTRU PREZENTAREA REZULTATELOR FINALE
SURSA: STANDARD CEI – 812/85
Identificarea modurilor de defectare
În această etapă, pe baza analizei inductive și deductive, se stabilesc modurile de defectare posibile ale componentelor sistemului analizat.
Clasificarea defectărilor posibile se face ținând seama de modul în care funcțiile subansamblului analizat sunt perturbate.
Metoda AMDE utilizează 6 moduri posibile de defectare: blocat la zero; degradare; pană intermitentă; funcționare excesivă; efect secundar nedorit.
Analiza cauzelor defectărilor
Analiza cauzelor defectărilor se face, în timp, concomitent cu identificarea modurilor de defectare. Cauzele se regăsesc cercetând două aspecte:
materialul (echipamentul tehnic: rupturi, deformări, uzură, gripaj etc.);
energia (intrările de energie la componente precedente: curent electric, lubrifianți, abur, apă caldă etc.).
Analiza efectelor defectărilor
Analiza efectelor defectărilor se face pentru fiecare caz în parte, după enumerarea modurilor de defectare. Se disting:
efecte locale, la nivelul componentei care se defectează;
efecte generale, la nivelul întregului sistem.
Analiza posibilităților de compensare a efectelor defectărilor
Reducerea sau compensarea efectelor defectărilor se poate face prin trei mijloace:
reducerea posibilității de apariție a defectării (dispozitive de securitate, întreținere și verificare);
diminuarea propagării efectului în sistem (dublarea componentelor, dispozitive de semnalizare etc.);
reducerea gravității consecințelor (utilizarea mijloacelor de protecție).
Evaluarea riscului asociat fiecărui mod de defectare
Evaluarea riscului pentru fiecare mod de defectare se face cu ajutorul unei scale de cotare a gravității și probabilității defectărilor.
În final, clasa de risc se exprimă prin intermediul unui număr format din două cifre, rezultat din combinarea nivelurilor de gravitate și probabilitate a defectărilor (tabelul 8).
Funcție de necesități și posibilități tehnico-economice, evaluarea riscurilor se poate face și cantitativ, calculând efectiv probabilitatea de producere a fiecărui mod de defectare. În acest caz, metodei i se atribuie denumirea de "analiza modurilor de defectare, a efectelor lor și a nivelului critic" (AMDEC).
Tabelul 8
GRILA DE EVALUARE A RISCURILOR
PROBABILITATE
GRAVITATE
NOTĂ: ZONA HAȘURATĂ REPREZINTĂ RISCURILE CRITICE, APRECIATE CA INACCEPTABILE.
Propunerea remedierilor și măsurilor de prevenire
Pentru riscurile critice, inacceptabile, metoda propune măsuri de prevenire a degenerării situațiilor critice în accidente, referitoare la:
eliminarea riscului prin schimbarea materialelor (neinflamabile, de exemplu);
reducerea parametrilor periculoși (tensiune, presiune, temperatură etc.);
dispozitive de blocare, izolare, interdicție;
dublarea componentelor nefiabile (redundanțe);
supradimensionarea elementelor importante.
Prezentarea rezultatelor
Rezultatele analizei după metoda AMDE se prezintă sub formă de tabele, ale căror structură și conținut pot varia funcție de context și necesități, în sensul adăugării sau eliminării unor informații. Indiferent de structura lor, tabelele cuprind, pe ansamblu, rezultatele celor șapte etape descrise anterior.
2.3.2. Metoda arborelui de defecte (ADD)
Metoda ADD face parte din categoria metodelor deductive de analiză a fiabilității sistemelor tehnice. Ea permite identificarea și evaluarea factorilor și condițiilor care contribuie la producerea unui eveniment indezirabil (accident, avarie etc.), denumit "eveniment de vârf" (TOP), respectiv un eveniment care influențează în mod decisiv funcționalitatea sistemului, performanțele economice și securitatea sistemului.
Utilizată în general pentru îmbunătățirea siguranței în funcționare încă din fazele de proiectare a sistemelor tehnice complexe, ADD a fost extinsă și la analizele de securitate a muncii.
Pornind de la evenimentul de vârf (TOP) stabilit a priori, se caută cauzele acestuia, respectiv modurile de defectare posibile la nivelul funcțional imediat inferior sistemului analizat. Se identifică astfel, pas cu pas, disfuncțiile posibile ale sistemului, trecând de la un nivel la altul imediat inferior (sistem – subsistem), până se ajunge la nivelul cel mai de jos al sistemului. Cauzele la acest nivel sunt, de regulă, modurile de defectare ale componentelor. Rezultatele se reprezintă grafic, utilizând simboluri, sub forma arborelui de defecte posibile în sistemul analizat.
Analiza cantitativă se realizează prin reduceri booleene și evaluarea probabilității și gravității defectărilor. Etapele minime necesitate de aplicarea metodei ADD sunt:
definirea scopului analizei;
aprofundarea cunoașterii sistemului;
identificarea evenimentului de vârf (TOP);
construirea arborelui de defecte;
evaluarea arborelui de defecte.
Definirea scopului analizei
Pentru a defini scopul analizei, se precizează care este sistemul de analizat, obiectivul și întinderea analizelor, ca și ipotezele de bază. Se recomandă să se includă în aceste ipoteze cele care se referă la condițiile prevăzute de funcționare și mentenanță, ca și funcționarea sistemului în toate condițiile de utilizare posibile.
Aprofundarea cunoașterii sistemului
Pentru reușita analizei prin arborele de defecte este necesară cunoașterea aprofundată a sistemului. În același timp, anumite sisteme sunt foarte complexe pentru ca o singură persoană să le cunoască complet. În acest caz, pentru a se familiariza cu sistemul, analiștii trebuie să achiziționeze cunoștințele specifice necesare și să le includă în analiza arborelui de defecte.
Sistemul analizat va fi definit descriind funcția sa și stabilind interfețele. Această definire include următoarele elemente:
un rezumat al obiectivelor cercetate la proiectare;
limitele sistemului, ca și interfețele electrice, mecanice și funcționale; aceste limite vor depinde de interacțiunea și interfețele cu alte sisteme și vor trebui să fie descrise identificând funcțiile particulare (de exemplu, alimentarea electrică) și piesele care constituie interfețele;
structura materială a sistemului, în opoziție cu structura sa funcțională;
identificarea modurilor de funcționare și o descriere a funcționării sistemului, ca și a performanțelor sale, prevăzute sau acceptabile, pentru fiecare mod de funcționare;
condițiile relative la mediul înconjurător al sistemului și aspectele umane pertinente etc.;
listă a documentelor ce trebuie luate în considerare, ca, de ex.: desene, specificații, manuale de funcționare, care conțin o descriere detaliată a concepției și funcționării echipamentului, durata misiunii, intervalele între încercări (periodice), timpii pentru acțiunile de mentenanță corectivă, echipamente auxiliare și personalul necesar.
Identificarea evenimentului de vârf (TOP)
Evenimentul de vârf este punctul asupra căruia este axată toată analiza. Se poate referi la apariția sau existența unei condiții periculoase sau la incapacitatea sistemului de a funcționa cum s-a prevăzut.
Evenimentul de vârf va fi definit, de fiecare dată, pe cât posibil, în unități măsurabile.
Acest eveniment de vârf este evenimentul de ieșire al porții din vârful arborelui, în timp ce evenimentele de intrare corespunzătoare se raportează la cauzele și condițiile posibile de apariție a evenimentului de vârf. Fiecare eveniment de intrare poate, el însuși, să fie un eveniment de ieșire al unei porți ce se află la un nivel inferior.
Dacă evenimentul de ieșire al unei porți se raportează la eșecul unei funcții, evenimentele de intrare corespunzătoare pot fi defecte ale echipamentului sau limitări ale performanțelor aceluiași echipament. Dacă evenimentul de ieșire indică un defect al echipamentului, evenimentele de intrare corespunzătoare pot fi defecțiuni ale echipamentului, pierderi ale comenzii și absența principalelor alimentări, dacă aceste evenimente nu sunt deja cuprinse în limitările de performanță.
Construcția arborelui de defecte
Elaborarea arborelui de defecte se face pe baza logicii deductive, iar ilustrarea grafică se obține cu ajutorul diverselor simboluri (tabelul 9).
În arbore trebuie incluse evenimentele datorate tuturor categoriilor de cauze. Aceste cauze vor include efectele tuturor condițiilor de mediu sau ale altor condiții la care poate fi supus sistemul, inclusiv cele care pot fi întâlnite în timpul funcționării, chiar dacă acestea nu sunt prevăzute în specificațiile relative la proiectare. Când se dovedește necesar, se va ține seama în construcția arborelui de efectele erorilor umane, precum și de insuficiențele programului de comandă și supraveghere a stării sistemului. Evenimentele care au fost studiate, dar au fost considerate de analist ca neglijabile și, prin urmare, excluse, trebuie semnalate, fără a fi incluse în arborele final. Elaborarea arborelui de defecte începe prin definirea evenimentului de vârf și se termină când este atins cel puțin unul din evenimentele următoare:
evenimentele de bază, adică evenimentele independente, ale căror caracteristici se pot defini prin alte mijloace decât arborele de defecte;
evenimentele definite de analist, care nu trebuie dezvoltate mai departe;
evenimentele care au fost sau vor fi dezvoltate în alt arbore de defecte.
Tabelul 9
SIMBOLURI UTILIZATE LA CONSTRUCȚIA ARBORELUI DE DEFECTE
Prezentarea arborelui de defecte
Arborii de defecte pot fi dispuși fie vertical, fie orizontal. Dacă se alege dispunerea verticală (fig. 2), se convine ca evenimentul de vârf să fie plasat în partea de sus a paginii, iar evenimentele de bază în partea de jos. În cazul unei prezentări orizontale, evenimentul de vârf poate fi situat în partea stângă sau dreaptă a paginii (fig. 3 și fig. 4). Două exemple (vezi fig. 3 și 4) permit ilustrarea manierei în care un arbore de defecte este elaborat și reprezentat. Simbolurile utilizate pentru aceste exemple cuprind:
un bloc cu descrierea evenimentului;
un simbol logic utilizat pentru reprezentarea legăturilor dintre evenimente (părți);
linie de intrare a porților;
un simbol de transfer – ieșire;
un simbol de transfer – intrare;
un simbol de sfârșit de informație.
TOP
EVENIMENT DE VÂRF
INTRARE LOGICĂ
EVENIMENTE
INTERMEDIARE
INTRĂRI LOGICE
EVENIMENTE ELEMENTARE
Fig. 2 Arbore de defecte în plan vertical
În fig. 3, evenimentul A nu se produce decât dacă evenimentele B și C au loc. Evenimentul C se produce dacă a survenit unul din evenimentele D sau E.
Dacă un element corespunde unei cauze comune, el apare la nivelul arborelui de defecte sub forma unui ansamblu de evenimente. Aceste evenimente sunt legate de toate evenimentele pe care le influențează. Toate evenimentele comune ale acestui ansamblu trebuie să aibă același cod și să fie indicate printr-un simbol de transfer, în afara evenimentului de ansamblu care se găsește la nivelul cel mai de jos, care este reprezentat printr-un simbol de transfer diferit.
Dacă arborele de defecte este format din mai mulți sub-arbori, evenimentul corespunzând unei cauze și apărând în doi sau mai mulți sub-arbori trebuie reprezentat în modul următor:
evenimentul trebuie indicat printr-un simbol de sfârșit de informații sau, dacă este dezvoltat în altă parte, prin simbol de transfer diferit, într-un singur sub-arbore;
un sub-arbore în care simbolul de sfârșit de informație sau de poartă este utilizat, apariția unui eveniment de cauză comună în alți sub-arbori trebuie să fie semnalat printr-un simbol de transfer.
Fig. 4 Arbore orizontal (exemplul 2)
Fig. 4 ilustrează un arbore de defecte comportând indicații care se raportează la o cauză comună. Evenimentul B este un eveniment de cauză comună, care este analizat într-un alt arbore de defecte.
Tehnica de construcție a arborelui
Documentele furnizate pentru fundamentarea analizei siguranței în funcționare vor fi prezentate astfel încât să se poată revedea rezultatele și include orice modificare apreciată ca utilă în proiect și în procedura de exploatare, sau a unei mai bune înțelegeri a caracteristicilor fizice de defectare. Pentru aceasta, construcția trebuie să fie efectuată în mod sistematic. Aceasta implică înțelegerea a două concepte și utilizarea lor coerentă, respectiv conceptele "Cauză imediată" și "Unitate de bază".
Conceptul "Cauză imediată" necesită ca analistul să determine cauzele imediate necesare și suficiente în apariția unui eveniment de vârf. Trebuie notat că nu se referă la cauze de bază ale evenimentului, ci la cauze imediate sau la mecanisme imediate care pot conduce la eveniment.
Cauzele imediate, necesare și suficiente, ale unui eveniment de vârf sunt acum tratate ca evenimente situate direct sub evenimentul de vârf și analistul caută să determine cauzele imediate, necesare și suficiente.
Astfel, analistul progresează spre baza arborelui de defecte transferând atenția de la mecanism la mod până în momentul în care se ating limitele rezoluției arborelui.
Dacă nu se respectă strict conceptul de cauză imediată, se riscă să se omită moduri de defectare, crezându-se că au fost deja incluse.
Conceptul "unitate de bază" permite analistului să nu elaboreze ramuri ale arborelui de defecte care nu aduc informații noi sau utile. O unitate de bază este tratată ca și cum ar fi o unitate sau o componentă unică, sau ca și cum ea ar fi exprimată separat.
Pentru ca o unitate să fie considerată ca fiind de bază trebuie îndeplinite trei condiții:
limitele funcționale și fizice să fie clar definite;
funcționarea unității nu trebuie să depindă de nici o funcție auxiliară, sau toate evenimentele care se referă la unitate trebuie exprimate printr-o singură poartă SAU, la care una din intrări reprezintă o defectare a unității, în timp ce alte intrări reprezintă incapacitățile de a îndeplini funcțiile auxiliare corespunzătoare;
nici un eveniment nu trebuie să se raporteze la partea de unitate care apare în altă parte, în arborele de defecte.
Evaluarea arborelui de defecte
Evaluarea arborelui de defecte se face prin analize logice și numerice. Analizele logice (calitative) și numerice (cantitative) au ca scop esențial:
de a identifica evenimentele care pot provoca direct o defectare a sistemului și probabilitatea acestor evenimente;
de a evalua nivelul defectărilor tolerate ale sistemului (capacitatea sistemului de a continua să funcționeze după ce au survenit un număr dat de defectări sau evenimente minore care conduc la defectarea sistemului);
de a verifica dacă defectarea sistemului, a sub-sistemului sau a componentelor este independentă;
de a evalua datele spre a evidenția componentele critice și mecanismele de defectare;
de a identifica diagnosticul de defectare a dispozitivelor, strategiile de reparații și mentenanță etc.
Pentru a evalua nivelul de defectare tolerat al sistemului trebuie determinat gradul de redundanță în sistem și verificat dacă evenimentele cu cauză comună nu afectează această redundanță. Cu toate că nu este necesar să se utilizeze date numerice pentru acest tip de analiză, ele sunt totuși necesare pentru găsirea combinațiilor de evenimente care au o șansă mai mare de a se produce, conducând la o defectare a sistemului.
Analiza logică
Există trei tehnici fundamentale pentru efectuarea analizei logice: investigația, reducerea booleană și definirea secțiunilor minime.
a). Investigația
Investigația cuprinde studiul structurii arborelui de defecte, identificarea evenimentelor cu cauză comună și cercetarea ramurilor independente. Investigația furnizează analistului informații importante care, în anumite cazuri, sunt suficiente, fără să mai fie necesară o analiză complementară.
În toate celelalte cazuri această investigație este indispensabilă pentru a se pronunța fără greșeală asupra tipului și întinderii analizei complementare de efectuat. Investigarea vizuală directă a arborelui trasat nu este realizabilă decât pentru arborii mici, care nu cuprind mai mult de aproximativ 70 evenimente. Investigarea arborilor mai mari (ca aceea care este făcută în cadrul analizei sistemelor reale) necesită un instrument informatic adecvat.
Investigația începe prin studiul structurii arborelui de defecte. Toate evenimentele care sunt legate de evenimentul de vârf printr-un lanț continuu de porți SAU sunt evenimente care produc evenimentul de vârf. Datorită acestui fapt, dacă un arbore de defecte este format numai din porți SAU, orice analiză complementară este inutilă. Dacă, dimpotrivă, arborele de defecte comportă alte tipuri de porți, sistemul analizat cuprinde un anumit tip de redundanță sau elemente, permițând evitarea defectelor care pot fi făcute inoperante de către evenimentele cu cauză comună. Investigația va permite depistarea evenimentelor cu cauză comună, dar în nici un caz nu va aduce analistul la concluzia că prezența lor este insignifiantă. Nu se poate ajunge la această concluzie decât după o analiză aprofundată prin reducerea booleană sau determinarea secțiunilor minimale. Cum dificultatea de analiză crește rapid odată cu mărimea arborelui de defecte, investigația arborelui ajută analistul să știe care ramuri sunt independente de restul arborelui și pot fi deci analizate separat.
b). Reducerea booleană
Reducerea booleană servește la evaluarea efectelor evenimentelor cu cauză comună (evenimente identice apărând în ramuri diferite) în arborii de defecte unde evenimentul de vârf este independent de momentul și ordinul de apariție al evenimentului. Pentru a proceda la o reducere booleană se pot rezolva ecuațiile lui Boole raportându-se la arborele de defecte.
c). Metoda secțiunilor minimale
Există mai multe metode care permit definirea secțiunilor minimale, dar ele pot fi dificil de aplicat la arborii mai mari și, în acest caz, riscă să fie la originea unor lacune. Din acest motiv există diverse programe informatice care vin în ajutorul analistului. O secțiune este un grup de evenimente care, când se produc împreună, sunt la originea evenimentului de vârf. O secțiune minimală este cea mai mică dintre aceste grupuri în care trebuie să se producă toate evenimentele pentru a avea loc evenimentul de vârf. Dacă unul din aceste evenimente nu survine, evenimentul de vârf nu se produce.
d). Analiza numerică
Această analiză are ca scop estimarea cantitativă a apariției unui eveniment de vârf sau a unui ansamblu de evenimente ales. Analiza numerică este, de asemenea, un mijloc complementar în analiza logică. Pentru a proceda la o evaluare numerică a unui arbore de defecte este nevoie de date probabilistice referitoare la componente. Tehnicile de previziune a fiabilității, rezultatele încercărilor sau datele culese în exploatare pot servi la determinarea valorilor cantitative.
2.3.3. Analiza preliminară a riscurilor (PHA – Preliminary hazard analysis)
Scopul metodei îl constituie identificarea riscurilor existente într-un sistem și definirea regulilor de concepție care permit eliminarea sau controlarea situațiilor periculoase, respectiv a accidentelor potențiale.
Acest tip de analiză a fost dezvoltat de compania Boeing în perioada anilor 1980, pentru domeniul aviației, dar prezintă interes și pentru alte sisteme tehnice, în principal în faza de concepție. Modelul teoretic al accidentului care stă la baza analizei preliminare a riscurilor este prezentat în fig. 5.
Culegerea datelor necesare analizei se face cu ajutorul unor tabele sinoptice, iar pentru deducerea riscurilor se utilizează arbori logici.
Tabelul sinoptic cuprinde 11 coloane, având următorul conținut:
Subsistem – identificarea în cadrul sistemului analizat a unui subsistem.
Fază – identificarea fazelor în timpul cărora anumite elemente ale subsistemului analizat pot genera un risc de accident.
Elemente periculoase – identificarea elementelor componente ale subsistemului studiat care prezintă un risc potențial.
Evenimente care generează situații periculoase – identificarea unor condiții, defecțiuni, avarii, erori care pot transforma un element periculos într-o situație periculoasă.
Situație periculoasă – identificarea situațiilor de interacțiune între elementul periculos și ansamblul sistemului, în urma unui eveniment de tipul celor descrise la punctul 4.
Eveniment care generează un accident potențial – identificarea unor condiții, defecțiuni, avarii sau erori care pot transforma o situație periculoasă în accident.
Accident potențial – identificarea unor posibile accidente care rezultă din situații periculoase, în urma unui eveniment de tipul celui descris la punctul 6.
Consecințe – identificarea consecințelor posibile dacă accidentele potențiale s-ar produce.
Gravitatea consecințelor – evaluarea consecințelor accidentelor potențiale utilizând grila din tabelul 10.
Măsuri preventive – înregistrarea măsurilor propuse pentru diminuarea sau controlul situațiilor periculoase sau accidentelor potențiale.
Aplicarea măsurilor – precizarea unor proceduri la implementare a măsurilor preventive.
Tabelul se completează de către specialiști, buni cunoscători ai sistemului analizat, ținând cont de dinamica relațiilor existente între diferitele etape ale analizei. Astfel, pentru ca un "element periculos" (coloana 3), de exemplu o mașină rotativă, să determine o "situație periculoasă" (coloana 5), el trebuie să fie completat de apariția neprevăzută a unor vibrații, șocuri etc. (evenimentul de la coloana 4). De asemenea, o situație periculoasă nu conduce în mod necesar la accident potențial (coloana 7); un alt eveniment sau o altă condiție suplimentară (coloana 6) va trebui să acționeze în apropierea operatorului. În general, pentru aprecierea măsurii în care elementele periculoase pot determina situații periculoase și accidente potențiale, analistul trebuie să facă numeroase demersuri inductive și deductive. Pentru evaluarea riscurilor, metoda utilizează clase de probabilitate a evenimentelor și clase de gravitate a consecințelor, utilizate în domeniul aeronauticii (Lievens, 1976, tabelul 10).
Tabelul 10
GRILA DE EVALUARE A CONSECINȚELOR ACCIDENTELOR POTENȚIALE
X) PROBABILITATEA DE EXPUNERE LA RISCURILE GENERATE DE SISTEM ÎN TIMP DE O ORĂ.
Clase de probabilitate
Eveniment frecvent:
eveniment a cărui probabilitate de apariție este mai mare de 10-3/h;
Eveniment puțin frecvent:
eveniment a cărui probabilitate de apariție este cuprinsă între 10-5 și 10-3/h;
Eveniment rar:
eveniment a cărui probabilitate de apariție este cuprinsă între 10-7 și 10-5/h;
Eveniment extrem de rar:
eveniment a cărui probabilitate de apariție este cuprinsă între 10-9 și 10-7/h;
Eveniment extrem de improbabil:
eveniment a cărui probabilitate de apariție este mai mică de 10-9/h.
Clase de gravitate
Consecințe minore:
nu se produce degradarea sensibilă a performanțelor sistemului;
nu se întrerupe misiunea;
nu se produc răniri de persoane și nici deteriorări deosebite ale sistemului.
Consecințe critice:
se produc răniri de persoane și deteriorări deosebite ale sistemului;
Consecințe catastrofice:
se produce distrugerea sistemului și/sau numeroase răniri grave și/sau moarte.
Datele obținute pentru completarea tabelului se prezintă ulterior sub forma unor arbori logici.
Pentru fiecare subsistem studiat, conținând menționarea clasei de gravitate a consecințelor în caz de accident, acești arbori descompun lanțul de circumstanțe care conduc la evenimentul nedorit.
Metoda de analiză preliminară a riscurilor are în prezent o largă utilizare în industria aeronautică, dar din cauza volumului mare de lucru (multiple combinații posibile) nu s-a extins și la alte sisteme tehnice.
Metoda " What – If " (Ce se întâmplă dacă … ?)
Metoda "What – If" face parte din categoria metodelor inductive și se bazează pe previzionarea comportamentului posibil al unei mașini. Se folosește atât pentru proiectare, cât și pentru analiza unui sistem aflat deja în exploatare. Întrebările de tipul "Ce se întâmplă dacă … ?" sunt formulate astfel încât prin răspunsurile primite să poată fi evaluate efectele defectărilor unei componente sau ale erorilor de procedură.
Pentru aplicații mai complexe se utilizează check-list-uri (liste de control). Tratarea este diferențiată pe elementele om – tehnică. Astfel, pentru analiza funcționării și întreținerii sistemului, a modului de acțiune al operatorului și a cunoștințelor sale în raport cu sarcina de muncă, se folosesc tehnici de auditare, în timp ce conformitatea echipamentelor, inclusiv a echipamentelor de securitate, calitatea proiectelor etc. se evaluează.
Metoda MOSAR
Metoda MOSAR este o metodă inductivă iterativă prin care se realizează o analiză sistemică a riscurilor, în zece pași:
în cadrul sistemului care urmează să fie analizat (mașină, proces, instalație etc.), considerat ca un ansamblu de subsisteme aflate în interacțiune, se delimitează respectivele subsisteme;
cu ajutorul unui tabel prestabilit se identifică pericolele, situațiile periculoase și evenimentele periculoase;
se analizează caracterul adecvat sau nu al măsurilor de securitate (de asemenea în baza unui tabel prestabilit);
se analizează interdependențele dintre măsurile de securitate (tot cu ajutorul unui tabel preconceput);
se studiază defectările periculoase posibile și se elaborează variantele de scenarii ale producerii unui accident;
se sortează scenariile într-un tabel de gravitate, pe principii stabilite prin consens;
se corelează, prin consens, gravitatea cu obiectivele care trebuie îndeplinite de măsurile de securitate;
se stabilesc nivelurile de performanță ale măsurilor tehnice și organizatorice;
se incorporează măsurile de securitate în arbori logici;
se analizează riscurile reziduale (remanente) cu ajutorul unor tabele de acceptabilitate care au la bază tot principii stabilite prin consens.
Tehnica DELPHI
Tehnica DELPHI este o metodă de analiză și pronosticare în grup, care presupune parcurgerea mai multor etape. În fiecare fază, un cerc larg de experți este investigat cu ajutorul unor chestionare. Evaluatorul analizează răspunsurile primite, extrăgând elementele la care opiniile sunt identice. Între etape, fiecare participant este avizat asupra concluziilor studiilor și i se oferă informațiile suplimentare necesare. Chestionarele din etapele a doua, a treia etc., se concentrează asupra aspectelor asupra cărora nu s-a ajuns la nici o înțelegere.
Comparație între metode derivate din teoria fiabilității și limitele utilizării lor
Metodele derivate din teoria fiabilității sistemelor au la bază un raționament logic, inductiv sau deductiv, cu ajutorul căruia se studiază înlănțuirea între două sau mai multe evenimente și se depistează defectările.
Aceasta conduce la două proceduri de analiză complementară, denumite metoda directă (inductivă) și metoda inversă (deductivă).
Metoda directă (inductivă) constă în reprezentarea diferitelor secvențe de evenimente susceptibile să conducă, pornind de la cauze identificabile în prealabil, la unul sau mai multe efecte ce pot aduce prejudicii sistemului. Demersul inductiv pornește de la cauze spre efecte. Cea mai cunoscută este metoda AMDE (analiza modurilor de defectare și efectele lor).
Metoda inversă (deductivă) se concentrează pe evenimentele nedorite (incidente, accidente) – efecte. De la acestea se "urcă" progresiv spre cauză. Metoda reprezentativă este analiza arborelui de defecte.
Alegerea uneia sau alteia dintre metode implică o serie de limitări.
Una dintre dificultățile metodei directe (AMDE) provine din faptul că pornește de la un ansamblu de date privind defectările, disfuncțiile sau combinațiile acestora, pentru a ajunge la cercetarea efectelor. Valoarea unei astfel de analize depinde deci, în mare măsură, de selecționarea judicioasă a disfuncțiilor, precum și de întocmirea preliminară a evidențelor modurilor de defectare a componentelor sistemului.
Pe de altă parte, întrucât consecințele disfuncțiilor și combinațiile acestora sunt necunoscute, teoretic ar trebui încercate toate. Dacă acest lucru este posibil pentru disfuncțiile luate câte una este foarte greu să se încerce toate combinațiile posibile, cu excepția cazurilor sistemelor relativ simple. Apare astfel posibilitatea omiterii unor combinații ce pot avea consecințe periculoase.
Sub acest aspect, metoda inversă (ADD) pare mai sistematică. Pentru că se cunosc evenimentele de evitat, aplicând metoda inversă analistul va fi condus la detectarea tuturor disfuncțiilor și a combinațiilor acestora. Neexistând limitări impuse a priori de metodă, analiza poate fi detaliată oricât de mult.
În același timp, pentru un sistem complex pentru care funcționarea periculoasă nu este relevată prin utilizarea de lungă durată, este dificil să se ia în considerare toate situațiile. În acest caz, metoda directă aplicată prin simulare, de exemplu, poate permite evidențierea acestor riscuri. Odată relevate, acestea pot fi analizate într-un mod mai detaliat prin metoda inversă.
Pentru aplicarea metodei directe, practic este necesar să se dispună de informații suficiente referitoare la:
componentele sistemului studiat;
legătura lor reciprocă;
modurile de defectare și consecințele elementare directe ale acestora.
Aceste informații permit construirea unui model asupra căruia, în general, se va efectua analiza; modelul trebuie să reconstituie structurile și caracteristicile semnificative ale sistemului.
Din acest motiv, analiza detaliată prin metoda directă se efectuează mai ales pentru sistemele materiale, cum ar fi: circuite de comandă, ansambluri automatizate, aparate etc., sisteme pentru care este relativ simplă obținerea informațiilor necesare analizei. În acest caz problema are din start un caracter "cert determinist" și numai complexitatea sistemului poate
împiedica relevarea directă a efectelor, nu numai elementare, ci și globale, ale diferitelor defectări.
Metoda inversă, din contră, este mai simplă și prezintă marele avantaj de a putea fi aplicată, chiar dacă nu se dispune din start de informații detaliate asupra sistemului. Din acest motiv, ea se pretează în special la analiza securității sistemelor complexe (de exemplu, ateliere, uzine etc.). În concluzie, în fața unui sistem cuprinzând oameni, echipamente, mediu înconjurător, sarcini de realizat, metode de muncă utilizate etc. este dificil de știut a priori la ce grad de detalii tehnice trebuie reprezentat sistemul, care vor fi caracteristicile semnificative etc.; altfel spus, este dificilă crearea unui model util pentru studiul apariției accidentelor și incidentelor. În asemenea cazuri, pornind de la evenimentul nedorit considerat, prin metoda inversă se poate ajunge progresiv la cauzele care au produs evenimentul. Sub acest aspect, metoda inversă apare ca o metodă generală pentru analiza evenimentelor.
Metoda directă se pretează la simularea analogică; în acest caz, sistemul real este înlocuit printr-un sistem fizic echivalent, dar mai manevrabil. Acesta trebuie să reconstituie structura și caracteristicile semnificative ale sistemului real. Analiza se efectuează introducând în sistemul simulat disfuncții echivalente celor produse într-un sistem real și se examinează consecințele.
2.4. Metode bazate pe ergonomia sistemelor
2.4.1. Metoda Hazop (Hazard-Operability)
Metoda Hazop, pusă la punct în anul 1974 de către Consiliul britanic pentru industria chimică, permite depistarea abaterilor în raport cu funcționarea normală, în condiții de securitate, a unui proces.
Metoda se aplică în special sistemelor de muncă cu grad mare de automatizare în care activitatea se desfășoară în procese continue.
În principiu, metoda constă în descrierea amănunțită a funcționării normale a unui proces, descompunerea lui într-o succesiune de operații prestabilite și proiectarea asupra acestor operații a abaterilor posibile cu ajutorul cuvintelor-cheie din tabelul 11. Fiecare cuvânt-cheie desemnează un tip de abatere a operației de la funcționarea normală: absență, depășire, insuficiență. Prin urmare, lista cuvintelor-cheie sugerează o taxonomie posibilă a "erorilor umane", aplicabile la un moment dat unei operații neautorizate în întregime.
Tabelul 11
LISTA CUVINTELOR-CHEIE ȘI SEMNIFICAȚIA LOR
Acest gen de analiză conduce în final la realizarea unui tablou sinoptic în care sunt indicate cauzele posibile ale abaterilor, consecințele lor și acțiunile sau măsurile tehnice necesare pentru a asigura buna funcționare a procesului și implicit securitatea acestuia.
Anumite abateri depistate pot antrena, uneori, efecte nedorite asupra producției fără să aibă consecințe negative în planul securității muncii. Din acest motiv metoda se utilizează atât pentru îmbunătățirea productivității, cât și pentru evaluarea și optimizarea securității.
Concepută inițial pentru necesitățile industriei chimice, această metodă se aplică la toate procesele ce se pretează la o descriere precisă și riguroasă a funcționării lor normale; această exigență constituie însă și o restricție importantă în ceea ce privește generalizarea sa. Simplitatea principiilor care stau la baza acestei metode este dublată de o rigoare deosebită, necesară punerii ei în aplicare. Instrucțiunile de aplicare prevăd o serie de proceduri precise referitoare la descrierea procesului, descompunerea lui în operații, sesizarea abaterilor, întocmirea tabloului sinoptic, alegerea măsurilor de prevenire prioritare, urmărirea realizării lor etc. Corectitudinea cu care se respectă aceste instrucțiuni este o premisă necesară succesului analizei.
2.4.2. Metoda DSF (Diagnosis Safety Form)
Elaborată în anul 1974 de un grup de cercetători americani (Tuttle și col.), metoda are ca obiectiv identificarea unui ansamblu de carențe existente într-o anumită activitate și care determină performanțele de securitate.
DSF se prezintă sub forma listei închise care include 9 categorii de probleme ce urmează să fie analizate:
organizare;
ambianță fizică;
unelte și scule;
echipament tehnic;
formarea personalului;
sarcina de muncă;
accidente produse;
boli profesionale;
echipament de protecție.
Depistarea carențelor referitoare la aceste probleme se face utilizând un chestionar ce grupează 50 întrebări cu ajutorul cărora se evaluează importanța lor. Scala de evaluare cuprinde 5 niveluri (1 – 5), corespunzător calificativelor: foarte slab, slab, mediu, bun, foarte bun.
Metoda este participativă, răspunsul la întrebări fiind obținut direct de la personalul implicat în activitatea analizată.
Aplicarea metodei DSF comportă patru etape:
a) Alegerea tipului de activitate
DSF este concepută pentru analiza și evaluarea problemelor de securitate a muncii comune unui ansamblu de locuri de muncă analoge sau activități caracterizate prin riscuri comune (exemplu: prelucrări prin așchiere, transport uzinal mecanizat).
b) Identificarea persoanelor chestionate
Este vorba de operatorii de la locurile de muncă, șeful de atelier sau secție, inginerul de securitate și responsabilul cu formarea personalului.
c) Distribuirea chestionarului la persoanele stabilite și completarea lui
d) Prelucrarea rezultatelor și stabilirea concluziilor
Pe baza însumării cotelor obținute la fiecare întrebare (de la 1 – 5) se obține o cotă finală pentru categoria respectivă de probleme analizate. Aceste cote finale permit ierarhizarea problemelor de securitate și implicit stabilirea priorităților de acțiune ulterioară.
În concluzie, metoda DSF are, în primul rând, avantajul de a fi o procedură suficient de formalizată pentru a putea fi aplicată de inginerul de securitate al întreprinderii. Ea permite elaborarea unui "prediagnostic intern" al problemelor de securitate, în baza căruia specialiștii pot soluționa ulterior problemele identificate. Aplicarea ei reprezintă un mijloc de a trasa, plecând de la practica de zi cu zi, câteva direcții de prevenire prioritare.
În același timp metoda prezintă și o serie de inconveniente:
procedura greoaie de lucru nu permite aplicarea ei în activități cu o mare diversitate de locuri de muncă;
aprecierea importanței problemelor este lăsată exclusiv pe seama celor ce realizează activitatea respectivă;
lista de control și chestionarul sunt închise și nu epuizează problemele de securitate;
metoda nu are la bază nici un model teoretic de producere a accidentului și deci nu oferă o tratare sistemică, bazându-se exclusiv pe opiniile executanților.
2.4.3. Metoda DCT (Diagnostique des conditions du travail)
Metoda propusă de cercetătorii francezi Piotet și Mabile în anul 1984 își propune realizarea unui instrument simplu și eficace pentru evaluarea condițiilor de muncă dintr-o întreprindere.
Metoda presupune parcurgerea a cinci etape:
a. Conturarea unei viziuni globale asupra diferitelor sectoare, secții și ateliere care formează întreprinderea, din punctul de vedere al condițiilor de muncă
Această viziune de ansamblu va servi ulterior la selecționarea sectoarelor care necesită o aprofundare a analizei. Grupul de analiză (echipă interdisciplinară) face, mai întâi, o inventariere a sectoarelor, secțiilor și atelierelor, urmată de descrierea interconexiunilor dintre ele și analiza dependențelor. Se evidențiază, apoi, deficiențele comune tuturor sectoarelor și care generează pericole majore (accidente, boli, stress etc.). Se inventariază apoi problemele specifice fiecărui sector.
b. Depistarea sectoarelor cu probleme deosebite, ce necesită analize aprofundate
Această selecție, numită "prediagnostic", se realizează făcând un studiu comparativ al sectoarelor, pe baza datelor obținute în prima etapă.
c. Aprofundarea analizei la nivelul sectorului
Ca instrument de lucru în această etapă a analizei se utilizează o "baterie de evaluare primară" (tabelul 12), care cuprinde 9 categorii de probleme ("câmpuri de investigare") ce grupează 63 de întrebări sau puncte-cheie. Fiecare întrebare conține de la 1 la 3 itemi, care corespund în fapt supozițiilor la care apelează analiștii pentru evaluare.
Spre exemplu,, în cazul analizei "uneltelor de muncă", punctul-cheie "adecvarea uneltelor" este evaluat cu ajutorul a 3 itemi și tot atâtea calificative:
starea uneltelor (bună, medie, slabă);
adaptarea uneltelor la muncă (bună, medie, slabă);
defecțiuni sau avarii (niciodată, uneori, adesea) (tabelul 13).
Pe baza acestei "evaluări primare" se realizează ulterior chestionare aprofundate și adaptate problemelor studiate, conținând întrebări pertinente ce se adresează operatorilor și factorilor de conducere interesați.
d. Stabilirea termenilor diagnosticului condițiilor de muncă la nivel de sector
Prelucrarea rezultatelor obținute în urma analizei răspunsurilor la chestionarele din etapa anterioară permite ierarhizarea deficiențelor privind condițiile de muncă și, într-o oarecare măsură, a celor de securitatea muncii. Tabloul final obținut se constituie într-un diagnostic al stării condițiilor de muncă și de securitate din sectorul analizat.
e. Elaborarea unui program de acțiune
Diagnosticul stării condițiilor de muncă stă la baza elaborării unui program de acțiune în vederea îmbunătățirii acestora.
Programul conține măsurile de prevenire ierarhizate în ordinea priorităților. Aplicarea lui, de cele mai multe ori, ține seama însă de un compromis între aspectul tehnic și cel economic al problemei.
În sfârșit, autorii subliniază necesitatea urmăririi și evaluării măsurilor preconizate în programul de acțiune.
Sub aspect procedural, metoda prezintă numeroase asemănări cu metoda DSF prezentată anterior, cum sunt:
utilizarea aceluiași tip de chestionar;
câmpuri de investigație comune;
abordare progresivă a problemelor (prediagnostic, aprofundare).
În ambele cazuri însă, absența referinței la un model teoretic al fenomenelor de accidentare și îmbolnăvire se resimte în plan metodologic.
În concluzie, metoda DCT permite analiza condițiilor de muncă dintr-o întreprindere, condiție necesară dar nu și suficientă în analiza și evaluarea stării de securitate a muncii.
Tabelul 12
STRUCTURA BATERIEI DE EVALUARE PRIMARĂ A CONDIȚIILOR DE MUNCĂ
(după Piotet și Mabile, 1984)
Tabelul 13
EXEMPLE DE ÎNTREBĂRI (chestionar DCT, sursa Piotet și Mabile, 1984)
2.4.4. Metoda SDQ (Safety diagnosis Questionaire)
Această metodă se bazează pe un model al fenomenului de accidentare în care riscul apare atunci când condițiile tehnice și organizatorice se dovedesc a fi incompatibile cu exigențele necesare efectuării unei activități în condiții de securitate.
Obiectivul principal al metodei îl constituie stabilirea acestor incompatibilități, denumite de autori "configurații critice" (fig. 6). Pentru aceasta, metoda utilizează ca instrument de lucru un chestionar de securitate care trebuie completat de către specialiști. Răspunsurile la chestionar permit stabilirea "configurațiilor critice" pentru un anumit loc de muncă sau operație în condiții tehnice și organizatorice date.
Metoda are meritul că studiază dependențele dintre diverși factori potențiali de accidentare și furnizează date importante privind evaluarea securității muncii în sisteme închise (loc de muncă, operație, proces etc.), dar, datorită numărului foarte mare de scenarii posibile, este practic imposibil de aplicat în sisteme mai complexe.
2.4.5. Metoda MORT (Management oversight and risk tree, Johanson, 1975)
Metoda de analiză apriorică a riscurilor cunoscută sub denumirea prescurtată de MORT are la bază un sistem teoretic original și coerent.
Accidentul este definit ca "un transfer nedorit de energie care generează o leziune, un prejudiciu asupra unor persoane sau perturbă funcționarea normală a unui proces". Accidentul propriu-zis este precedat de o "succesiune de erori în prevenire sau în funcționare, care produc deficiențe de adaptare a factorilor umani sau ambientali. Aceste erori conduc direct spre condiții și acțiuni periculoase", generatoare de accidente.
Conform acestui model, cercetarea accidentului trebuie să se orienteze spre următoarele trei direcții:
analiza "factorilor specifici", respectiv a omisiunilor referitoare la prevenire;
analiza "factorilor de risc asumați", respectiv tolerați datorită frecvenței lor scăzute sau pentru că evitarea lor este imposibilă (prevenirea lor este prea costisitoare);
analiza factorilor dependenți de "caracteristicile generale ale managementului", care au participat direct la producerea accidentului.
Investigarea se realizează cu ajutorul unui chestionar ce conține circa 300 de întrebări cu răspunsuri deschise. Chestionarul poate fi utilizat atât la cercetarea accidentelor de muncă în scopul stabilirii cauzelor, cât și la analiza apriorică a riscurilor de accidentare într-o activitate concretă.
În concluzie, metoda MORT constituie o punte de legătură între metodele pre și postaccident. Ea are la bază un model teoretic de accidentare complex și detaliat. Analiza, desfășurată în baza unui chestionar, se axează pe deficiențe organizatorice, surprinzând în măsură mai redusă sau omițând riscurile dependente de echipamentul de lucru sau de mediu.
2.4.6. Metoda I.E.R.C.M.
Institutul de Expertiză și Recuperare a Capacității de Muncă (I.E.R.C.M.) a elaborat o metodă de evaluare a solicitărilor impuse de condițiile specifice fiecărui loc de muncă, în scopul stabilirii contraindicațiilor privind încadrarea profesională a persoanelor cu deficiențe morfofuncționale.
Deși nu are ca scop explicit problemele de securitate a muncii, metoda le implică într-o oarecare măsură, oferind totodată substanțiale sugestii pentru dezvoltarea unei metode axate strict pe securitatea muncii.
Metoda prevede analiza unui număr de 23 factori de influență, din care 9 exprimă solicitările somatice și de mediu, iar 14 se referă la solicitările proceselor și funcțiilor psihice.
În funcție de natura solicitărilor, factorii de influență au fost grupați în 7 grupe:
solicitări gestual-posturale;
solicitări energetice;
solicitări dictate de microclimat (temp. aerului, umiditatea relativă și viteza curenților de aer);
solicitarea senzorială (vizuală și auditivă);
solicitări datorate existenței unor noxe fizice sau chimice;
solicitări neuropsihice (nivel intelectual, memorie, atenție distributivă sau concentrată), simț de observație, aptitudine tehnică, simț cromatic, olfactiv, gustativ, chinestezic, coordonare ochi – mână, coordonare ochi – mână – picior, dexteritate digitală și manuală;
– solicitări din partea condițiilor de muncă.
Aprecierea factorilor de influență în ceea ce privește gradul de solicitare se realizează cu ajutorul unei scale de 5 niveluri:
nivelul 1: solicitare de nivel foarte redus;
nivelul 2: solicitare de nivel redus;
nivelul 3: solicitare de nivel mediu;
nivelul 4: solicitare de nivel ridicat;
nivelul 5: solicitare de nivel foarte ridicat.
Când se analizează un loc de muncă, pentru fiecare factor se acordă un număr de puncte egal cu numărul de ordine al nivelului de solicitare, de exemplu pentru un reglor la strung automat: solicitarea energetică 3 puncte; gestualitate 4 puncte; postură 4 puncte; solicitări vizuale 4 puncte; solicitări auditive 4 puncte; solicitări neuropsihice 3 puncte; condiții de muncă 3 puncte. Numărul de puncte pe fiecare factor atrage atenția asupra nivelului de solicitare al factorului respectiv.
Față de metoda listei de control, metoda I.E.R.C.M. reprezintă un pas înainte, în primul rând prin clasificarea factorilor de solicitare din punct de vedere fiziologic și psihologic, iar în al doilea rând, prin ierarhizarea solicitărilor după nivelul de dificultate. Rămâne în continuare și această metodă cu caracter descriptiv și static al informațiilor culese, care nu incită creația pentru căutarea unor soluții noi de viitor.
2.4.7. Metoda RENAULT – Franța
Regia națională a uzinelor Renault – Franța a elaborat o metodă pentru analiza și evaluarea ergonomică a locurilor de muncă, pe baza observației directe. Pentru fiecare loc de muncă se analizează 4 domenii, în funcție de 8 factori de evaluare (A – H) și 27 criterii de influențare (tabelul 14).
Tabelul 14
FACTORI ȘI CRITERII DE EVALUARE ANALITICĂ A UNUI LOC DE MUNCĂ
Fiecare criteriu este evaluat după gradul de dificultate, cu ajutorul unei scale cu 5 niveluri, pornind de la nivelul 1 (favorabil), până la nivelul 5 (nefavorabil), după cum se prezintă în tabelul 15. Evaluarea gradului de dificultate al fiecărui criteriu întâlnit în activitatea de muncă analizată se realizează în scopul: optimizării constructive a locului de muncă; asigurării securității muncii; îmbunătățirii condițiilor de ambianță fizică; reducerii solicitărilor fizice și nervoase; stabilirii condițiilor corespunzătoare de muncă sub aspect psihosocial.
Determinarea nivelurilor ergonomice se face ținând seama de semnificația fiecărui criteriu, adaptat la situația concretă de muncă, cu ajutorul scalei prezentată în tabelul 15.
Concepția locului de muncă: se verifică dacă, în funcție de datele dimensionale și funcționale, locul de muncă este corespunzător în ce privește înălțimea și adâncimea planului de muncă în poziție de lucru șezând sau ortostatică, modul de alimentare și evacuare a pieselor, accesibilitatea omului și a mijloacelor de aprovizionare la locul de muncă, precum și concepția, funcționalitatea și amplasarea comenzilor și semnalelor (exemplu, tabelele 16, 17).
Tabelul 15
SCALA DE EVALUARE A CONDIȚIILOR DE MUNCĂ
A – SECURITATEA MUNCII; B – AMBIANȚA; C – SOLICITAREA FIZICĂ; D – SOLICITAREA PSIHICĂ; E – AUTONOMIE;
F – RELAȚIILE DE MUNCĂ; G – REPETITIVITATEA; H – CONȚINUTUL MUNCII.
Securitatea muncii: se evaluează după gradul de gravitate și posibilitatea riscului de accidentare în funcție de natura muncii și a mijloacelor de muncă utilizate.
Ambianța fizică de muncă: se evaluează nivelul factorului de influență avându-se în vedere următoarele criterii: temperatura aerului, zgomotul, iluminatul artificial, vibrațiile, igiena atmosferică și aspectul locului de muncă, luând în considerare recomandările ergonomice, precum și normele în vigoare.
Solicitarea fizică: se evaluează nivelul solicitărilor statice și dinamice dictate de pozițiile preponderente ale oamenilor în timpul realizării sarcinilor de muncă, precum și frecvența și dificultatea manipulărilor.
Solicitarea nervoasă: se evaluează ansamblul solicitărilor la care este supus sistemul nervos în cursul realizării sarcinilor de muncă datorită operațiilor mentale (alegeri diversificate și gândite), precum și nivelul de atenție, caracterizat prin durată, precizie, frecvență, în cadrul unui ciclu de muncă.
Tabelul 16
Nivelul acordat când activitatea necesită sprijinul
membrelor superioare (poziție ortostatică)
Tabelul 17
Nivelul acordat când activitatea necesită
sprijinul membrelor superioare (poziția șezând)
Autonomia în muncă: se apreciază dacă locul de muncă oferă posibilitatea variației ritmului de muncă al oamenilor în timpul unui ciclu de muncă, zi sau săptămână, dacă timpii de pauză sunt calculați și acordați corespunzător.
Relațiile de muncă: se apreciază existența relațiilor corespunzătoare între oameni în timpul muncii (dacă există posibilitatea de comunicare și colaborare în timpul muncii) și independente de muncă.
Conținutul muncii: se apreciază dacă locul de muncă oferă posibilitatea punerii în valoare a potențialului aptitudinilor omului, dacă angajează în suficientă măsură responsabilitatea acestuia, dacă facilitează motivația în muncă etc.
Repetitivitatea ciclului de muncă: se evaluează posibilitatea ca un om să servească mai multe mașini, a policalificării, în funcție de durata totală a ciclului de fabricație.
Trasarea și interpretarea profilului locului de muncă
Nivelurile ergonomice înscrise în tabelul 15 se transpun într-un grafic în care nivelurile de evaluare sunt notate la distanțe egale pe abscisă, iar pe ordonată sunt notați cei 27 de factori de influență, în ordinea numerelor lor curente. Prin unirea punctelor marcate la nivelul evaluat al fiecărui factor se obține diagrama care reprezintă profilul analitic al organizării ergonomice a locului de muncă respectiv. Această diagramă permite depistarea pe factori a disfuncțiilor existente în activitatea analizată. Se poate construi un grafic asemănător pe grupe de factori de influență, obținându-se profilul global. Nivelul fiecărei grupe de factori este stabilit ca medie aritmetică a nivelurilor care compun grupa. Acest profil global oferă o imagine de ansamblu asupra nivelului de organizare ergonomică a locului de muncă, evidențiind ponderile grupelor de factori. Întrucât însă nici importanța factorilor, și nici gradele de dificultate, nu sunt uneori comparabile, nivelurile medii pe grupe de factori deformează imaginea. De aceea, profilul global trebuie luat în considerare cu prudență.
Metoda este deosebit de utilă pentru depistarea unor deficiențe în concepția și organizarea ergonomică a locurilor de muncă. Aspectele de securitatea muncii sunt tratate însă incomplet, scopul metodei fiind centrat pe creșterea productivității muncii prin organizare ergonomică. Ea oferă totuși o serie de sugestii metodologice privind evaluarea locurilor de muncă, inclusiv din punct de vedere al securității muncii.
2.4.8. Metoda LEST – Franța
Metoda LEST (Laboratoire d'ergonomie et de sociologie du travail) are ca obiectiv evaluarea socio-ergonomică a condițiilor existente la locurile de muncă, incluzând și importante aspecte referitoare la securitatea muncii.
Analiza organizării locurilor de muncă este grupată pe 5 domenii:
solicitări în ambianța fizică;
solicitări fizice;
solicitări mentale;
solicitări psihosociale;
solicitări datorate duratei de muncă.
Fiecare domeniu este caracterizat printr-un număr de factori de influență, iar aceștia, la rândul lor, sunt determinați de o serie de parametri (tabelul 18). Aprecierea influenței fiecărui domeniu și factor analizat asupra condițiilor de muncă se realizează cu ajutorul unei scale de evaluare cu 10 niveluri:
nivelurile 1 – 2 – satisfăcător;
nivelurile 3 – 4 – 5 – oboseală ușoară;
nivelurile 6 – 7 – oboseală medie;
nivelurile 8 – 9 – oboseală importantă;
nivelul 10 – suprasolicitare.
Pe baza investigării și analizei fiecărui domeniu și factor de influență, se efectuează evaluarea cu ajutorul nivelurilor prevăzute în scala menționată anterior și se trasează histograma organizării locurilor de muncă. În faza următoare se analizează parametrii susceptibili de ameliorare, punându-se cu prioritate accentul pe factorii cotați cu nivelurile 8 – 9 – 10.
Tabelul 18
DOMENIILE, FACTORII ȘI PARAMETRII
Analiza critică și limitele metodelor bazate pe ergonomia sistemelor
Deși prezintă avantajul unor abordări cuprinzătoare, utilizarea în practică a metodelor ergonomice presupune îndeplinirea mai multor condiții.
În modelul general se poate observa că aprofundarea cunoașterii riscurilor – obiectiv vizat între altele și de majoritatea metodelor amintite – necesită un dublu efort:
a. un efort tehnic în abordarea problemelor specifice întreprinderii;
b. un efort de planificare riguroasă în vederea aplicării lor corecte.
a. Chiar și metodele cele mai formalizate (de exemplu, DSF) cer o selecție bine gândită a sistemelor luate în studiu. Pentru reușita aplicării lor sunt necesare cunoștințe tehnice, ergonomice, psihologice, sociologice din partea echipei care efectuează analiza. Această condiție a reușitei este îndeplinită în moduri diferite:
instruirea prealabilă a echipei (metoda MORT);
autoinstruirea echipei cu ajutorul instrumentelor didactice anexate metodei (metoda DSF);
alegerea membrilor echipei dintre specialiștii întreprinderii (metoda DCT);
recurgerea la experți în securitatea muncii (metoda SDQ).
b. Aplicarea metodelor prezentate trebuie să facă obiectul unei planificări minuțioase, fără de care există pericolul perturbării grave a activității și, deci, lipsa de toleranță a factorilor de decizie din întreprindere. În această privință se poate aprecia că unele metode sunt relativ mai simplu de aplicat (exemplu, SDQ), iar altele mult mai complicate (exemplu, MORT).
Nici una din metodele descrise nu oferă o soluție general valabilă de analiză a riscurilor și implicit de evaluare a securității muncii la nivelul oricărui sistem. Domeniile lor de aplicare variază de la loc de muncă până la nivelul întregii întreprinderi, ceea ce demonstrează mai curând o complementaritate, decât o concurență a lor.
Oportunitatea aplicării uneia sau altei metode depinde de nivelul de securitate deja atins, de gradul de aprofundare a analizei și de complexitatea sistemului analizat (loc de muncă, atelier, întreprindere).
Principalul dezavantaj al acestor metode, sub aspectul evaluării securității muncii, îl constituie faptul că scopul lor fiind mult mai larg, securitatea muncii este tratată în secundar.
Sub aspect metodologic, chiar și în cadrul scopului propus (evaluarea ergonomică a sistemelor și nu evaluarea securității muncii în sistem), metodele descrise prezintă următoarele deficiențe principale:
nu s-a ajuns la consens cu privire la terminologia folosită: se utilizează aceleași noțiuni cu sensuri diferite; de exemplu, în metoda I.E.R.C.M. se vorbește despre factori de influență, care sunt grupați în grupe de solicitări; aceste grupe corespund parțial cu domeniile și factorii de influență din metodele RENAULT și LEST; se folosesc, de asemenea, termeni diferiți pentru aceeași noțiune, de exemplu, în metoda MORT se vorbește de "elemente" în sensul de factori de influență;
grupările pe domenii diferă de la o metodă la alta, uneori noțiunea de domeniu fiind confundată cu aceea de criteriu;
metoda LEST introduce noțiunea de "parametru", care în unele cazuri se confundă cu aceea de "criteriu" utilizată în metoda RENAULT;
întrucât "criteriul" constituie baza evaluării ergonomice, pentru necesitățile analizei este necesar ca echipa de cercetare să stabilească de la început atât criteriile care prezintă interes, cât și exigențele pentru fiecare criteriu. Aceste criterii pot fi grupate apoi de către echipa de cercetare interdisciplinară în "grupe de criterii" și, mai departe, dacă este necesar, pe domenii, avându-se însă grijă să servească judecăților interdisciplinare pe care la fac membrii echipei;
criteriilor luate în considerare în toate metodele prezentate li se acordă același nivel (rang) de importanță, ceea ce lasă posibilitatea acordării tacite de compensări ale unor deficiențe ale unor criterii importante cu împliniri ale unor criterii mai puțin importante sau chiar minore; această nediferențiere a criteriilor după importanță nu ajută analiștii să elaboreze strategii orientate selectiv, în primul rând către problemele majore;
singur, gradul de dificultate a muncii nu corespunde evaluării ergonomice, fiind numai o componentă a acesteia; de asemenea, nivelul de exigență în evaluare este prea slab în general, dând posibilitatea admiterii unor situații nesatisfăcătoare.
Cu toate aceste deficiențe, metodele reieșite din teoria ergonomiei sistemelor, prin modul lor de abordare a tuturor elementelor implicate în procesele de muncă (umane, tehnice, organizatorice), sugerează cel mai bine pașii necesari pentru elaborarea unei metode al cărui obiectiv principal să fie evaluarea gradului de securitate a muncii într-un sistem.
Cap.2. CONCLUZII PRIVIND STADIUL ACTUAL AL METODELOR DE EVALUARE
Evaluarea nivelului de risc și a nivelului de securitate a muncii într-un sistem reprezintă punctul de plecare și totodată baza științifică pentru stabilirea priorităților în acțiunile de prevenire. Criteriile și metodele de evaluare s-au dezvoltat în pas cu evoluția generală a conceptului de securitate a muncii, respectiv cu diversele teorii privind geneza accidentelor de muncă și a bolilor profesionale, din care își trag seva.
În principiu, există două posibilități de evaluare a securității muncii:
a) evaluare postaccident/boală, bazată pe analiza accidentelor de muncă și a bolilor profesionale produse (metoda "a posteriori"); criteriile de evaluare, în acest caz, sunt indicatorii statistici de tipul coeficienților de frecvență și gravitate;
b) evaluarea preaccident/boală, bazată pe analiza riscurilor, înainte de a se materializa în accidente sau boli profesionale (metode "a priori"); criteriile de evaluare sunt, de data aceasta, nivelurile de risc.
Interesul științific și practic pe plan mondial se îndreaptă în prezent spre perfecționarea acestor din urmă metode, dată fiind deosebita lor valoare preventivă.
Principalele metode apriorice existente în prezent pot fi grupate în patru mari categorii :
– controale și verificări de rutină, apărute în faza "centrată pe mașină" a evoluției conceptului de securitate a muncii;
– metode bazate pe modelul Heinrich, apărute în faza "centrată pe om";
– metode bazate pe teoria fiabilității sistemelor, aplicabile sistemelor tehnice ușor de definit, dar care nu iau în considerare factorul uman;
– metode bazate pe ergonomia sistemelor, având o sferă mai largă, de optimizare a funcționării sistemului și tratând problemele de securitate a muncii doar la modul implicit și secundar.
Analiza critică a metodelor apriorice de evaluare a securității muncii scoate în evidență următoarele aspecte:
1. Metodele existente constituie abordări disparate, concepute pentru sisteme locale, funcție de necesități; din acest motiv, generalizarea uneia sau alteia dintre metode pentru a avea un instrument unic de evaluare a nivelului de securitate este practic imposibilă.
2. Metodele prezentate utilizează modele particulare ale producerii accidentului de muncă; în consecință conceptele, noțiunile, criteriile de evaluare, instrumentele de lucru etc. variază de la o metodă la alta. Lipsa unui model teoretic generalizat nu permite o abordare sistematică, unitară, a riscurilor.
3. Evaluarea riscurilor se face în multe cazuri numai sub aspect calitativ, ceea ce nu permite o comparare a diverselor sisteme; evaluarea cantitativă este mai frecventă în metodele bazate pe fiabilitatea sistemelor, dar astfel de analize cuprind doar echipamentul tehnic.
4. Metodele analizate nu iau în considerare toate categoriile de factori de risc. Astfel:
controalele și verificările sunt axate pe factorul tehnic (mașini, instalații, aparate etc.);
metodele inspirate din modelul Heinrich analizează cu precădere acțiunile periculoase ale operatorului;
metodele bazate pe teoria fiabilității sistemelor sunt concepute pentru evaluarea siguranței în funcționare a sistemelor tehnice închise;
metodele ergonomice, deși reprezintă analize globale ale sistemului avut în vedere, au ca obiectiv principal optimizarea sistemelor sub aspectul îmbunătățirii performanțelor de productivitate și condițiilor de muncă; securitatea muncii apare ca unul din criteriile de evaluare a organizării ergonomice a sistemului analizat și ca atare este tratată superficial.
5. Sub aspectul utilizării lor în practica protecției muncii, metodele de evaluare prezentate se împart în două mari grupe:
Metode de inspecție, care au la bază verificarea conformității întreprinderii cu prevederile normelor și standardelor în vigoare, pe baza unor fișe de control întocmite după aceste normative. Metodele se finalizează cu determinarea procentuală a nivelului de securitate, de regulă pe întreaga unitate (cât la sută sunt respectate normele).
Metodele din această grupă constituie un instrument deosebit de util în activitatea de inspecție și control al muncii.
Metode de evaluare a riscurilor, care, pornind de la definirea formală a riscului și principiile de evaluare a acestuia standardizate pe plan european (CEI 812/85, EN 292-1/93, EN 1050/1996) identifică toți factorii de risc dintr-un sistem (de regulă loc de muncă) și calculează niveluri de risc parțiale și nivelul de risc global pe loc de muncă.
Metodele se finalizează cu o fișă de riscuri și o fișă de măsuri de prevenire pentru fiecare loc de muncă. Prin constituirea unor bănci de date la nivel de agent economic în baza celor două fișe completate pe loc de muncă se obține o "radiografiere" completă a riscurilor existente, a mărimii acestora (nivel de risc), a măsurilor de prevenire existente și a celor necesare (gestionarea computerizată a riscurilor).
6. Pornind de la analiza metodelor de evaluare existente pe plan european, de la sugestiile metodologice și principiile de evaluare a riscurilor, precum și de la prevederile legislației în vigoare în România, în cadrul INCDPM s-au adaptat la condițiile concrete din țara noastră trei categorii de metode.
a) Metoda de evaluare a nivelului de securitate a muncii la agenții economici
Metoda face parte din categoria metodelor de inspecție și stabilește procentual nivelul de securitate al unității prin compararea măsurilor adoptate pentru riscurile recunoscute cu prevederile normelor și standardelor în vigoare.
Metoda este un instrument deosebit de util în activitatea de inspecție și control în domeniul protecției muncii.
Metoda permite compararea diverselor întreprinderi între ele sub aspectul securității muncii și poate constitui o bază pentru stabilirea unor cote de asigurări sociale diferențiate în funcție de nivelul de securitate, pentru cointeresarea agenților economici în îmbunătățirea condițiilor de muncă.
b) Metoda de evaluare a nivelului de risc pe loc de muncă
Metoda face parte din categoria metodelor de evaluare a riscurilor și stabilește în final niveluri de risc pentru fiecare factor de risc și nivelul de risc global pe loc de muncă (sursa principală de inspirație în elaborare a fost metoda AMDEC – CEI 812/85).
Cuantificarea riscurilor se face pe baza combinației între gravitatea și frecvența consecințelor maxime posibile, în acord cu standardele menționate anterior.
Metoda constituie un instrument de lucru util în activitatea patronilor, managerilor și serviciilor de prevenire si protectie din întreprinderi, pentru îndeplinirea atribuțiilor ce le revin conform Legii 319/2006 a Securitatii si Sanatatii in Munca.
Metoda permite compararea diverselor locuri de muncă din punct de vedere al periculozității, pe o scală de niveluri de risc de la 1 la 7.
În cadrul unui loc de muncă, metoda permite ierarhizarea riscurilor și alocarea optimă, pe această bază, a resurselor financiare.
Identificarea tuturor factorilor de risc (prima etapă a evaluării) și stabilirea dimensiunii riscurilor este o etapă necesară pentru elaborarea instrucțiunilor proprii de securitate a muncii.
Suma fișelor de măsuri de prevenire întocmite în urma evaluării riscurilor constituie baza pentru programul anual de protecție a muncii la nivelul agentului economic.
c) Două metode de autoevaluare (autocontrol)
metodă pentru întreprinderi mici și mijlocii;
metodă pentru activități în care se cunoaște că riscurile de accidentare în muncă și îmbolnăvire profesională sunt minore sau cu arie de răspândire restrânsă.
Aceste metode se bazează, ca și metoda de inspecție, pe analiza conformității cu normele și standardele în vigoare. Instrumentele de lucru (fișele de control) sunt însă simplificate, astfel încât aplicarea lor necesită un timp mai scurt.
Metodele de autoevaluare sunt destinate responsabililor cu protecția muncii din întreprindere pentru a fi la curent permanent cu starea de securitate a muncii din unitatea respectivă (autocontrol).
CAP. 3. CONCEPTE MODERNE PRIVIND PREVENIREA
Dezvoltarea explozivă a tehnologiilor din ultimele decenii a condus la apariția de noi surse de risc profesional, ceea ce a determinat aprofundarea cercetării în domeniul prevenirii.
Prima măsură luată a fost, în sensul “protejării colective,” izolarea zonelor periculoase. Aceasta s-a realizat prin impunerea obligației pentru conducătorii de societăți de a lua măsuri de protejare a locurilor de muncă împotriva riscurilor mecanice prin ecrane, carcasări, bariere etc. În felul acesta se elimină riscul de accidente prin atingerea sau antrenarea de către elementele mobile precum și a riscurilor de cădere sau proiectare de piese sau scule. Această măsură, completată cu măsura asigurării protecției împotriva accidentelor datorate electrocutării, a condus la realizarea unei protecții intrinseci a echipamentelor tehnice. În efortul de prevenire a riscurilor de accidente sau îmbolnăviri profesionale s-a impus de asemenea necesitatea de a crea, pentru însuși muncitorul care deservește echipamentul industrial, condiții de securitate, adică de a-l sustrage din situațiile periculoase; și aceasta cât mai aproape de originea riscului, încă din faza de concepție și proiectare.
Astfel a apărut foarte clar necesitatea de a lua măsuri tehnice privitoare la procesele de muncă încă din faza de concepție a mașinilor și utilajelor, a materialelor și produselor utilizate, a procedeelor tehnologice alese.
Ca atare a apărut necesitatea:
interzicerii utilizării unor produse deosebit de periculoase;
obligării constructorilor și importatorilor de echipamente de a nu pune pe piața decât acele echipamente tehnice (mașini și utilaje) care corespund și necesităților de igienă și securitate, atât în timpul exploatării cât și pe timpul lucrărilor de întreținere și reparații;
obligării constructorilor de echipamente tehnice de a însoți livrarea mașinilor și utilajelor cu instrucțiuni privind montarea, punerea în funcțiune, utilizarea, întreținerea și repararea acestora.
Referitor la construcțiile industriale, s-au impus reguli stricte privitoare la asigurarea condițiilor de igienă și securitate în sensul că, încă din faza de concepție să se asigure:
amenajarea locurilor de muncă după principii ergonomice;
protecția împotriva zgomotelor;
iluminarea corespunzătoare;
ventilație corectă și eficientă;
ambianță termică normală la toate locurile de muncă;
circulația oamenilor și a materialelor în condiții de siguranță;
acces ușor pentru lucrările de întreținere și reparații.
Referitor la produsele periculoase (toxice, corozive, inflamabile sau explozive) s-a acționat în sensul marcării stricte cu însemnele standardizate și obligarea producătorului de a însoți astfel de produse cu o fișă tehnică de securitate, din care să rezulte datele de identificare a produsului și a persoanei fizice sau juridice care a introdus pe piață produsul, informații legate de riscurile profesionale, metodele de prevenire a accidentelor, măsurile de prim ajutor în caz de accident, metode de verificare a stării de sănătate a muncitorilor expuși la produs etc.
De asemenea, s-a impus respectarea unor limite maxime admise în ceea ce privește expunerea la noxe (vapori, pulberi, zgomot) în mediul de lucru de la locul de muncă. În scopul creșterii factorului de securitate în muncă s-a introdus și noțiunea de “valoare limită de expunere medie”. În prezent se lucrează la punerea la punct a metodelor de investigare și se stabilesc “valorile limită de expunere biologică”.
În ceea ce privește organizarea muncii, legislația obligă conducătorii de societăți să introducă conceptul de securitate în însăși organizarea muncii.
Aceștia pot să intervină pentru:
lucrul în echipe succesive;
limitarea numărului de lucrători expuși la produse periculoase;
luarea de măsuri organizatorice atunci când o societate terță intervine pe teritoriul alteia;
limitarea timpului de expunere la minimum necesar;
alegerea celor mai adecvate mijloace de protecție individuală;
impunerea supravegherii medicale permanente și periodice a celor mai expuși muncitori;
impunerea de restricții privind munca tinerilor și a femeilor.
În scopul asocierii lucrătorilor la munca de prevenire a riscurilor profesionale se acționează pe două planuri:
a) informarea, pornind de la ideea că ignoranța se află la baza unor accidente s-au impus următoarele obligații ale conducătorilor de societăți:
afișarea instrucțiunilor privind exploatarea echipamentelor tehnice și a produselor periculoase,
introducerea în eticheta produselor periculoase a noțiunilor de risc privind manipularea și utilizarea acestora precum și a recomandărilor privind metodele nepericuloase de lucru,
obligația de a informa muncitorii expuși la risc (în sensul prevenirii) cu rezultatele controalelor medicale și dreptul fiecărui muncitor de a cunoaște rezultatul propriilor analize biologice;
b) pregătirea lucrătorilor, care constă în obligația șefilor de societăți de a organiza pregătirea teoretică și practică a salariaților pentru munca prestată în conceptul de igienă și securitate.
Acest ansamblu de obligații, măsuri și reglementări prin care se încearcă reducerea sau eliminarea riscurilor profesionale în contextul relației dinamice “om – echipament tehnic – mediu de muncă – sarcină de muncă“, s-a constituit în conceptul de securitate integrată.
Acest concept își propune, deci, asigurarea stării de sănătate și securitate încă din faza de concepție și proiectare a echipamentelor tehnice, a tehnologiilor și a construcțiilor, în condițiile interactivității subsistemelor proceselor de muncă asigurând eliminarea tuturor incompatibilităților dintre acestea.
Este cunoscut faptul că elaborarea de măsuri pentru evitarea unor accidente, acțiuni post accident, indispensabile în anumite cazuri, nu au o eficiență deosebită, întrucât măsurile “suprapuse“ unui sistem sunt foarte greu de pus în practică. De cele mai multe ori ele sunt costisitoare și foarte greu de adaptat la activitatea preexistentă a executantului, în special datorită deprinderilor căpătate anterior.
De aici s-a născut ideea că tratarea problematicii securității muncii trebuie integrată atât în concepția procedeelor tehnologice, a produselor, a locurilor de muncă, a clădirilor etc. În felul acesta se va aborda metodologia securității sistemelor, o dată din punct de vedere al dimensiunilor sociale și tehnice, iar apoi pe nivele succesive, de la sistemul elementar om-mașină la sistemele socio-tehnice luate global.
Alterarea ambianței generată de procesele de muncă poate să cauzeze o serie factori agresivi pentru sănătatea și integritatea participanților la proces, dintre care se pot enumera:
factori mecanici;
agenți fizici și de ambianță;
agenți chimici;
agenți biologici;
tensiuni psihologice și sociale.
În aceste condiții, dată fiind complexitatea problematicii muncii de prevenire a riscurilor profesionale s-a impus necesitatea muncii în echipe complexe, interdisciplinare. Tratarea de o manieră globală a problematicii prevenirii riscurilor profesionale în echipe interdisciplinare a condus la formarea unui nou concept filozofic de prevenire, cunoscut sub denumirea de “securitate integrală“.
Aceasta îmbină tehnici de prevenire în domeniul securității muncii, tehnici de prevenire în domeniul sănătății cu tehnici de recuperare, reabilitare și reinserție profesională.
Acestea se pot grupa în:
tehnici de bază:
tehnici complementare:
Schematic, conceptul de securitate integrală poate fi reprezentat astfel:
Securitatea în muncă
Obiectivul central al securității în muncă îl reprezintă reducerea numărului de accidente de muncă și al îmbolnăvirilor profesionale prin reducerea sau eliminarea riscurilor profesionale acordând prioritate respectării normelor tehnice.
Tehnicile de prevenire în domeniul securității în muncă se manifestă în mod ciclic. Schematic, acestea se pot reprezenta astfel:
Igiena industrială
Conceptul actual de sănătate definit ca “echilibrul și bunăstarea fizică, mentală și socială” include:
sănătatea fizică definită ca sănătatea organică rezultat al funcționării corecte a organelor și sistemelor corpului uman;
sănătatea psihică care presupune un echilibru intelectual și emoțional;
sănătatea socială definită ca echilibru normal în relațiile individuale.
Din punct de vedere al conceptului de igienă a muncii agresivitatea riscurilor profesionale poate genera:
accidente de muncă ca rezultat al atacului asupra integrității corporale;
îmbolnăviri profesionale ca urmare a atacului asupra sănătății fizice;
oboseala sau insatisfacția profesională ca urmare a atacului asupra sănătății psihice și sociale.
În conformitate cu cele arătate mai sus putem defini igiena muncii ca știința care se ocupă cu tehnicile de prevenire a îmbolnăvirilor profesionale. După A.I.H.A. (American Industrial Hygienst Association), igiena muncii reprezintă: “știința și arta dedicată recunoașterii, evaluării și controlului acelor factori de ambianță sau a tensiunilor emanate sau provocate la locul de muncă care poate să provoace îmbolnăviri, distrugeri ale sănătății sau ale confortului și crearea unor tensiuni semnificative între muncitori sau membrii comunității”.
Medicina muncii
Medicina muncii este ramura medicinii care se ocupă de supravegherea și monitorizarea condițiilor de muncă, a stării de sănătate a salariaților în raport cu condițiile de muncă precum și de depistarea bolilor profesionale, de cunoașterea și tratarea bolilor legate de profesie, acordarea primului ajutor medical în caz de accidente sau îmbolnăviri acute în timpul activității.
Își exercită aceste sarcini prin tehnici specifice, cum ar fi:
controlul medical la angajare;
controlul medical periodic;
determinări toxicologice în mediul de muncă;
formarea și informarea salariaților cu privire la acțiunea factorilor de risc asupra stării de sănătate.
Psihosociologia prevenirii
Așa cum s-a amintit încă de la începutul acestei lucrări, singura persoană care poartă toată răspunderea pentru sănătatea și securitatea salariaților săi este conducătorul societății, însă munca de prevenire este o muncă colectivă în care trebuiesc antrenați și participanții direcți la procesul de muncă. Rolul tehnicilor legate de psihosociologia prevenirii este de a forma o cultură specifică în domeniul prevenirii riscurilor la nivelul conducătorilor și de a realiza o adevărată stare de spirit privind prevenirea riscurilor profesionale la nivelul executanților.
O conotație deosebită a acestui fenomen o reprezintă faptul că majoritatea participanților la procesul de muncă cunosc bine normele specifice de protecția muncii, dar le încalcă cu bună știință (justificând că așa lucrează de mult timp fără să se întâmple nimic), în timp ce factorii de decizie încearcă să justifice deficiențele prin lipsa mijloacelor financiare. Este o realitate faptul că accidentele nu se produc la prima încălcare a normelor, când de obicei se lucrează cu mare atenție, dar aceasta creează obișnuințe, iar atunci când atenția se diminuează poate interveni eroarea umană creând premizele evenimentelor nedorite.
În acest context este necesară o muncă deosebită de schimbare a mentalităților în sensul redeșteptării instinctului natural de conservare, de acordare a importanței cuvenite riscurilor profesionale întâlnite, de asimilare a cunoștințelor cu privire la recunoașterea riscurilor profesionale și la modul de prevenire a acestora.
Ergonomia muncii
Este știința și arta de adaptare a mașinilor (a posturilor de muncă) la om. Ergonomia poate fi definită și ca: “punerea în practică a cunoștințelor științifice referitoare la om și necesare pentru conceperea sculelor, mașinilor și dispozitivelor care să poată fi utilizate de majoritatea muncitorilor cu maximum de confort, de securitate și eficiență“.
Ergonomia presupune o apropiere multidisciplinară care poate fi pusă în practică de către persoane care posedă cunoștințe despre condițiile de muncă, despre om și activitatea industrială. Ergonomia se distinge de alte discipline înrudite precum organizarea muncii, în care activitatea omului este direct subordonată eficienței de ansamblu a sistemului sau medicina muncii al cărei obiectiv prioritar este de a păstra sănătatea fizică și mentală a muncitorilor.
Dat fiind obiectul ergonomiei, criteriile de eficacitate ale intervențiilor ergonomice sunt multiple. În general, ele privesc consecințele asupra omului și asupra performanțelor sistemului.
Se poate afirma că ele se bazează pe:
criterii etice, ergonomia studiind posibilitățile de creștere a confortului în muncă, de reducere a efortului în îndeplinirea sarcinii de muncă, de scădere a oboselii și de reducere a accidentelor;
criterii de productivitate, prin creșterea eficienței în muncă crescând performanțele sistemului (fiabilitate – productivitate).
Prevenirea incendiilor
Prin consecințele lor devastatoare incendiile afectează puternic instalațiile, mediul ambiant și de cele mai multe ori și personalul (fie personalul de deservire, fie personalul de intervenție). Uneori incendiile (în special în instalațiile unde se produc sau se utilizează produse chimice) sunt însoțite și de explozii, situație în care riscul de producere a unor accidente se mărește considerabil.
Pentru a preveni riscurile de incendii sau explozii trebuie să se cunoască riscurile specifice locurilor de muncă la nivelul atelierelor și la nivelul societății.
Principalele pericole sau situații periculoase ce pot genera incendii sau explozii se pot grupa în două categorii:
a) legate de materialele combustibile
scurgeri sau emanații de produse inflamabile sau explozive,
depozitarea necorespunzătoare de materiale combustibile;
b) legate de sursa de aprindere
focuri deschise (ex. operații de sudură, flacăra injectoarelor etc.),
scântei de natură electrică urmare a unor scurtcircuite sau a unor descărcări electrostatice,
particule incandescente provenite din focare preexistente (ex. vetre de forje sau focare de centrale termice),
ridicarea temperaturii ca urmare a comprimării unui gaz sau în urma ambalării unor reacții chimice scăpate de sub control,
puncte sau suprafețe calde (de exemplu temperatura crescută pe carcasa unui electromotor aflat în regim greu de exploatare),
șocuri mecanice ce pot declanșa producerea de explozii (de exemplu în cazul fabricării pulberilor explozive).
Măsurile preventive trebuie întotdeauna să fie dublate de măsuri de limitare a consecințelor cum ar fi:
facilitarea intervenției pompierilor (acces, hidranți etc.);
dotarea cu mijloace de prevenire și luptă contra incendiilor (aparate izolante, dispozitive de detecție, extinctoare etc.);
organizarea prevenirii incendiilor în perimetru;
informarea sistematică a salariaților și a noilor angajați asupra mijloacelor de stingere a incendiilor, despre modul de acordare a primul ajutor, efectuarea de exerciții periodice;
prevederea de dispozitive pentru micșorarea presiunii în caz de explozie.
Un risc major îl reprezintă incendiile sau exploziile în instalațiile chimice unde acestea, prin degajările de produse chimice toxice, pot îmbrăca caracterul unor adevărate catastrofe.
Ținând cont de importanța acestei categorii de riscuri, s-au dezvoltat atât tehnici specifice de prevenire (controale, exerciții de alarmare, formarea și informarea personalului) cât și tehnici de intervenție și de limitare a consecințelor pentru situații critice.
Planificarea acțiunilor pentru cazurile de urgență
Această categorie de tehnici face parte din categoria acțiunilor de limitare a consecințelor accidentelor. Principalele direcții de acțiune se referă la:
modul de acțiune în cazul producerii unui accident (anunțarea, scoaterea accidentaților din zonă, organizarea echipelor de intervenție operativă etc.)
modul de acțiune, în cazul producerii unor catastrofe, referitor la:
planul de alarmă locală,
planul de alarmă generală. (în unele situații se însoțește de programul de revenire la normalitate).
Salvarea și primul ajutor
Și această categorie de tehnici face parte tot din acțiunile de limitare, pe cât posibil, a urmărilor producerii unor accidente. În această categorie de acțiuni sunt incluse:
organizarea echipelor de salvare;
formarea și informarea echipelor de salvare;
organizarea punctelor de prim ajutor;
organizarea modului de scoatere din zonă a persoanelor accidentate și transportul acestora la unitatea medicală de urgență;
organizarea asistentei medicale de urgență.
Cap.4. ACCIDENTELE DE MUNCĂ ȘI BOLILE PROFESIONALE
Accidentul reprezintă o întâmplare neplăcută, care apare brusc, de cele mai multe ori imprevizibil și care întrerupe în mod neprevăzut mersul normal al unei activități.
În cazul accidentelor de muncă întâmplarea neprevăzută apare în circumstanțele unui proces de muncă și implică în mod obligatoriu prezența omului în calitate de executant al unei acțiuni.
Accidentele de muncă sau îmbolnăvirile profesionale reprezintă un fenomen complex, cu implicații socio-profesionale profunde, datorită complexității raporturilor om – echipamente tehnice atât în contextul proceselor de muncă cât și în ansamblul întregii societăți.
Amintim că legislația românească definește accidentul de muncă ca fiind vătămarea violentă a organismului, precum și intoxicația acută profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, indiferent de natura juridică a contractului în baza căruia se desfășoară activitatea și care provoacă incapacitate temporară de muncă de cel puțin 3 zile, invaliditate ori deces.
De asemenea precizăm că aceleași reglementări definesc boala profesională ca fiind afecțiune care se produce ca urmare a exercitării unei meserii sau profesiuni, cauzată de agenți nocivi fizici, chimici sau biologici, caracteristici locului de muncă, precum și de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului în procesul de muncă.
4.1. Accidentele de muncă – o fatalitate?
Afecțiune care se produce ca urmare a exercitării unei meserii sau profesiuni, cauzată de agenți nocivi fizici, chimici sau biologici, caracteristici locului de muncă, precum și de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului în procesul de muncă.
Aparent, accidentele de muncă reprezintă o fatalitate, o decizie a hazardului sau un joc tragic al sorții. Într-o manieră fatalistă, desprinsă din tragica legendă a meșterului Manole, se consideră că accidentele de muncă reprezintă “jertfa de sânge” necesară realizării unor lucrări noi.
În realitate însă, la o analiză atentă rezultă că ele sunt generate de o atitudine necorespunzătoare față de riscuri, de încălcări – conștiente sau inconștiente – ale unor reglementări sau prescripții tehnice, în cadrul unui proces de muncă.
Deci practica demonstrează că accidentele, inclusiv accidentele de muncă, sunt fenomene naturale. În consecință se poate analiza un accident ca efect al uneia sau mai multor cauze. Cauzele producerii accidentelor se regăsesc în pericole, noxe sau situații periculoase preexistente în sistemul reprezentat de procesul de muncă.
Rezultă că, într-un sistem complex cum este procesul de muncă, accidentele de muncă se produc prin suprapunerea acțiunii a cel puțin unui element material periculos cu cel puțin o eroare umană. Găsirea modalităților cele mai eficiente pentru evitarea întâlnirii celor două categorii este dată de munca de prevenire.
Cunoscând că nu există activitate care să nu prezinte pericole “latente” în desfășurarea ei, activitatea de prevenire a accidentelor se impune de la sine.
Cerința de asigurare a unui grad cât mai ridicat de securitate în muncă a determinat necesitatea cunoașterii în amănunt a fenomenelor periculoase existente în procesul de muncă, a cauzelor ce pot determina declanșarea accidentelor sau îmbolnăvirilor profesionale și a mecanismelor după care acestea se produc. Aceste cunoștințe asigură baza științifică a activității de prevenire, componentă a strategiei de dezvoltare a fiecărui agent economic.
În condițiile date, prevenirea accidentelor de muncă se poate face numai prin găsirea și aplicarea metodelor și mijloacelor de eliminare sau diminuare a riscurilor profesionale.
4.2. Accidentele de muncă – efecte nedorite ale unor riscuri potențiale nesoluționate
Legislația românească, ca și legislația altor țări, definește accidentul de muncă ca fiind “vătămarea violentă a organismului, precum și intoxicația acută profesională, care are loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu…”
Într-o analiză atentă a cauzelor care conduc la producerea accidentelor se constată că originile acestora se regăsesc cu mult înainte de momentul producerii accidentului.
În dinamica producerii accidentelor se constată că de cele mai multe ori se întrepătrund două sau mai multe cauze, efectele uneia favorizând creșterea efectelor celeilalte. De obicei cauza esențială a accidentelor o reprezintă un element minor în aparență, dar cu efecte ce se pot amplifica hiperbolic, favorizate de efectele cauzelor conexe.
În sprijinul afirmațiilor de mai sus, se dă următorul exemplu de accident. La schimbul III, un electrician categoria a V-a, având grupa III NPN, cu o vechime în muncă de 26 de ani, a primit sarcina de a efectua o intervenție la un tablou electric al unei macarale portal. La aproximativ o jumătate de ora de la primirea sarcinii de lucru, electricianul a fost găsit mort pe platforma metalică a macaralei portal unde se găsea tabloul electric. Asupra victimei s-a găsit o lampă de control improvizată.
Din cercetările efectuate au rezultat următoarele:
moartea electricianului a fost violentă; ea s-a datorat electrocutării; cu excepția mărcilor electrice intern și extern nu s-au constatat leziuni de violență;
victima nu avea echipament electroizolant (din fișa de magazie a reieșit că ultimul echipament electroizolant îl predase cu 4 ani în urmă și nu luase altul în schimb);
victima nu a avut niciodată scule și instrumente de măsură în dotare;
în momentul producerii accidentului, afară ploua mărunt.
La stabilirea cauzelor producerii accidentului s-a ajuns la concluzia că moartea electricianului s-a datorat :
lipsei echipamentului electroizolant;
utilizării unei lămpi de control improvizate;
umezelii excesive a mediului de lucru.
La o analiză minuțioasă, rezultă însă că accidentul s-a putut produce și datorită unor deficiențe de pregătire profesională și de protecție a muncii, fapt ce a condus la minimalizarea de către victimă a factorilor de risc profesional.
De asemenea, accidentul a avut drept cauze și gravele abateri de la disciplina tehnologică comise de maistrul de schimb, care a admis la lucru un lucrător fără echipament de protecție corespunzător riscurilor profesionale.
Acest exemplu de accident evidențiază o dată în plus că accidentele nu se produc la prima încălcare de norme (când de obicei se lucrează cu mare atenție), electricianul în cauză lucrând de 4 ani fără echipament și scule electroizolante.
De asemenea, confirmă faptul că la originea accidentelor se află mai multe încălcări de norme ale căror efecte conjugate transformă pericolul potențial în accident.
Eliminarea uneia dintre cele trei cauze directe ale producerii accidentului exemplificat, ar fi condus la neproducerea lui. În fapt, acesta este rolul muncii de prevenire.
4.3. Se pot preveni accidentele de muncă?
Răspunsul la această întrebare este afirmativ, numai că munca de prevenire a accidentelor presupune o activitate extrem de laborioasă și complexă.
Mecanismul de producere a unui accident de muncă sau îmbolnăvire profesională este complex, determinat de elemente ce pot aparține celor patru subsisteme aflate într-o mișcare dinamică activă și interactivă. La analiza lui trebuie ținut cont de intercondiționările ce se produc în desfășurarea în timp a acestuia.
Analiza apriorică a riscurilor este un proces deductiv, ipotetic, în care ținând cont de pericolele existente ne imaginăm condiționări și fenomene cu probabilitate de producere a unor evenimente ce se pot solda cu accidente.
Cunoscând elemente “statice“ imaginăm acțiuni “dinamice“ și ne închipuim consecințe și probabilități de expunere la risc. Funcție de rezultatele unei astfel de analize concepem măsuri pentru eliminarea sau reducerea riscurilor și a posibilităților de declanșare a acestora.
La analizarea riscurilor dintr-un sistem de muncă va trebui să se țină cont și de o serie de elemente ale analizei “a posteriori” în speță de datele statistice de analiză a accidentelor precum și de analizele arborelui de cauze. Acestea ne pot transmite informații cu privire la probabilitatea de producere a accidentelor, gravitatea consecințelor precum și la mecanismele de producere dându-ne astfel posibilitatea de a corecta unele elemente ale analizei ”a priori”.
Identificarea și ierarhizarea, cât mai corectă, a riscurilor profesionale reprezintă “piatra de temelie “ în stabilirea unei strategii coerente a prevenirii accidentelor de muncă și a îmbolnăvirilor profesionale pe care se bazează managementul de securitate și sănătate în muncă.
Producerea accidentelor de muncă se află întotdeauna într-un raport de dependență cu cel puțin unul din elementele procesului de muncă, cea ce a permis să se facă o clasificare a factorilor de risc profesional în funcție de acest criteriu, astfel vom avea:
factori de risc generați de factorul uman;
factori de risc generați dependente de mijloacele de producție;
factori de risc generați de sarcina de muncă;
factori de risc generați de mediul de muncă.
La analiza riscurilor profesionale va trebui să se aibă în vedere că ele nu acționeză izolat ci în cadrul unui sistem intercondiționat. De aceea riscurile profesionale nu vor fi judecate separat se va ține cont de numărul persoanelor expuse la risc, de perioada de expunere la risc, de gravitatea consecințelor și de probabilitatea de declanșare a riscului.
În consecință, la stabilirea măsurilor corective, nu se va putea lua în considerare întotdeauna de corespondența biunivocă între cauză și măsura preventivă. Aceasta pentru că, uneori, pentru eliminarea unui factor de risc sunt necesare mai multe măsuri iar în alte situații este posibil ca o singură măsură să elimine mai mulți factori de risc.
Dacă ținem însă cont că producerea unui accident de muncă sau a unei îmbolnăviri profesionale este posibilă la suprapunerea a cel puțin unui element material periculos cu cel puțin o eroare umană putem împărți măsurile corective în două mari categorii:
măsuri organizatorice, care vizează în special evitarea producerii de erorii umane atât la executant (gesturi, poziții, metode de lucru, atitudini etc.) cât și în sarcina de muncă (omisiuni, suprasolicitări etc.);
măsuri tehnice, care vizează în special echipamentele tehnice (în scopul asigurării condițiilor minime de securitate) materialele utilizate (urmărind riscurile chimice, de incendiu sau de explozie) precum și condițiile legate de mediul de muncă.
4.4. Costul accidentelor
Prin tragismul lor, accidentele de muncă afectează, așa cum s-a mai arătat în primul rând victimele și familiile acestora. Prin suferințele suportate, prin pierderea capacității de muncă, accidentele de muncă sau îmbolnăvirile profesionale produc puternice traume fizice, psihice și sociale, afectând profund viata de familie. De cele mai multe ori costurile suportate de victimele accidentelor de muncă sau îmbolnăvirilor profesionale nu pot fi evaluate. În egală măsură, la producerea unui accident sau a unei îmbolnăviri profesionale, trebuiesc luate în considerație și elementele concrete și indiscutabile ce nu pot da naștere la nici o interpretare. Astfel la analiza costului total se au în vedere două componente:
costul direct, care cuprinde toate cheltuielile legate de serviciul de ambulanță, de spitalizare, de medicamente, de protezări, de reinserție, de readaptare etc. Costul direct se introduce în cheltuielile de întreprindere și în ultimă instanță sunt suportate de consumatorii care cumpără produsele firmei. Tot în costul direct se introduc amenzile și cota parte din pensia victimei.
costul indirect care de cele mai multe ori este greu de evaluat la adevăratele sale dimensiuni.
Costul indirect implică:
a) Costurile salariale:
plata concediului medical pe primele zile;
ajutoarele sociale;
plata orelor necesare cercetării accidentului;
plata orelor pierdute de salariații care trebuie să participe la cercetare în calitate de martori;
timpul pierdut cu angajarea unui înlocuitor;
timpul necesar formării înlocuitorului;
diverse.
Costuri materiale:
valoarea materialelor pierdute;
valoarea echipamentelor tehnice deteriorate;
costul reparațiilor echipamentelor tehnice.
Costul serviciilor în situația în care se impune apelarea la terți.
Costuri datorate întreruperii producției pe perioada dintre momentul producerii accidentului și momentul reluării activității.
Costuri diverse (penalizări pentru întârzieri la livrare, alterarea imaginii firmei în rândul clienților, surclasare de produse, penalizări, amenzi pentru accident).
De asemenea, la estimarea costului indirect trebuiesc incluse și unele costuri incalculabile suportate de victimă constând în:
pierderi financiare în bugetul familiei datorate:
diminuării câștigului real;
cheltuieli suplimentare legate de spitalizare (vizite, alimentație suplimentară etc.);
perturbări ale vieții de familie (suspendarea unor lucrări, abandonarea unor proiecte etc.);
modificări în climatul conjugal și mediul social datorate irascibilității victimei;
modificări de comportament ale victimei vis à vis de muncă sau față de colegi;
dificultăți sau imposibilități de a continua munca.
Totodată și la nivelul agentului economic înregistrarea unui accident conduce la o imagine de marcă defavorabilă, la repercusiuni pe care accidentul le poate avea pentru derularea carierei profesionale a victimei și la deteriorarea raporturilor de muncă cea ce conduce direct la o diminuare a productivității muncii.
Schema de intercondiționare risc – accident – costuri este reprezentată în figura 4.4.1.
Figura 4.4.1. Schema de intercondiționare risc – accident – costuri
4.5. Analiza accidentelor de muncă
Analiza accidentelor de muncă reprezintă o importantă bază de date necesară pentru orientarea preveniri și motivării acțiunilor ei. Metodele de analiză a accidentelor se pot grupa în trei categorii funcție de orientarea rezultatelor sau modul de tratare. Acestea sunt:
tratarea statistică;
tratarea etiologică sau de caz;
tratarea socio-tehnică.
a) Tratarea statistică
Tratarea statistică a accidentelor de muncă sau a îmbolnăvirilor profesionale se bazează pe analiza unui număr cât mai mare de cazuri de la care se extrag caracteristicile comune. Indicii de frecvență, de gravitate etc. analizele factoriale, analiza tipurilor de distribuție, permit studierea factorilor comuni. Rezultatele unor astfel de analize permit orientarea acțiunilor de prevenire către direcțiile prioritare.
b)Tratarea etiologică
Abordarea etiologică a analizei accidentelor de muncă sau a îmbolnăvirilor profesionale numită și analiza cazurilor se bazează pe studiul amănunțit al antecedentelor personale și al circumstanțelor producerii accidentelor. Este o metodă utilizată în special în studiul multitudini de factori pentru a determina în ce măsură unele trăsături personale fizice sau psihologice ale anumitor persoane pot avea legătură cu repetitivitatea accidentelor. Metoda analizei de caz are următoarele caracteristici, în legătură cu metodele statistice:
dă posibilitatea unei analize psiho-somantice a persoanelor;
se aplică situațiilor cu risc ridicat;
este costisitoare;
este concretă (individualizată) și nu se poate extrapola la alte cazuri.
Fără îndoială analiza statistică împreună cu un număr semnificativ de cazuri permit clasificarea variabilelor (factorilor) care intervin într-un model etiologic și definește aspecte precum:
factorii de risc (pericole, noxe sau situații periculoase);
marcatorii de risc;
indicatorii de risc.
c) Tratarea socio-tehnică
Această manieră de abordare combină unele aspecte ale celor anterioare dar se caracterizează prin faptul că accidentele de muncă sau a îmbolnăvirile profesionale sunt interpretate ca simptome (semnale) ale disfuncționalității modului de organizare a întreprinderii iar accidentații ca o “consecință multiplă de grup“ a condițiilor din întreprindere. În acest tip de analiză accidentele și condițiile în care se produc sunt date care, împreună cu absenteismul, îmbolnăvirile, rotirea cadrelor, schimbările tehnologice, productivitatea permit un diagnostic global al condițiilor din întreprindere.
4.6. Cauzele accidentelor
În activitatea de prevenire, principalele metode de analiză a riscurilor profesionale se orientează, în majoritatea cazurilor, pe următoarele aspecte:
analiza cauzelor;
analiza consecințelor.
Accidentele de muncă sau a îmbolnăvirile profesionale sunt considerate fenomene naturale, deci în consecință se pot explica prin legea efectelor, ele ținând de cauze naturale. În calitatea sa de singur responsabil de securitatea și sănătatea salariaților săi angajatorul trebuie să fie cel mai interesat să cunoască cauzele reale ale accidentelor de muncă sau a îmbolnăvirilor profesionale (el suportând cea mai mare parte a costului total al accidentelor) pentru ai permite să aleagă cele mai eficiente căi de prevenire.
Cunoașterea cauzelor reale ale accidentelor de muncă sau a îmbolnăvirilor profesionale este deosebit de importantă în cea ce privește stabilirea măsurilor corective pentru evitarea repetării unor accidente similare. De obicei la originea accidentelor de muncă sau a îmbolnăvirilor profesionale se află o succesiune de încălcări, voluntare sau involuntare, a unor norme tehnice sau a unor reglementări organizatorice. Cunoașterea acestei succesiuni permite găsirea locului, cel mai apropiat de origine, unde se poate interveni cel mai eficient pentru eliminarea posibilității de producere a unor accidente similare. Dată fiind importanța acestei acțiuni de cunoaștere a legăturii de cauzalitate între diversele încălcări (aflate la originea accidentelor de muncă) și accident au fost create mai multe metode de analiză.
În cele ce urmează se va prezenta metoda arborelui de cauze.
4.7. Analiza accidentului prin metoda arborelui de cauze
Metoda a fost pusă la punct în Franța (de INRS) și permite analizarea accidentelor de muncă sau a evenimentelor. Este vorba de a analiza la locul de muncă a accidentului sau a evenimentului survenit de curând.
4.7.1. Prezentarea simplificată a arborelui cauzelor
Obiectivele metodei sunt :
punerea în evidență a cauzelor care au produs accidentul de muncă sau evenimentul pentru a soluționa neconformităților constatate;
cercetarea (studiul) factorilor de risc care au apărut în diferite situații de muncă și care pot provoca și alte accidente.
Observație: Această metodă necesită o pregătire profesională specială a persoanei care o aplică pentru a da rezultatul scontat.
Trebuie reținut faptul că accidentele de muncă datorate unei singure cauze sunt foarte rare. În mod obișnuit accidentele sunt produse de mai mulți factori de risc. Ori asupra acestor factori de risc trebuie intervenit pentru ca accidentul să nu se mai repete. Este deci necesar ca să căutăm și să descoperim acești factori. Dar numai o practică îndelungată în muncă poate stabili exact ce trebuie să facă și ce nu trebuie să facă salariatul în timp ce-și practică meseria, să stabilească informațiile (vizuale, sonore, tactile, etc.) ce-i sunt necesare acestuia în procesul muncii și să stabilească activitățile conexe (aprovizionarea cu materie primă, evacuarea deșeurilor, întreținere, etc.) sau incidentele ce pot apare (opriri accidentale ale mașinilor, deteriorări de scule, materie primă necorespunzătoare).
Organizarea muncii trebuie să țină cont însă și de munca repetitivă de lungă durată, ritmuri rapide de desfășurare a muncii, salariu în acord, pierderea primelor în caz de rebuturi, etc. Categoriile de cauze care urmează, pot servi drept ghid în cazul unei anchete a unui accident de muncă.
Cauze în legătură cu utilajele și cu produsele:
material inadaptat ca scop utilizării;
material uzat, întrebuințat necorespunzător;
material utilizat în condiții neprevăzute;
produse periculoase;
produse radioactive;
utilizarea electricității.
Cauze în legătură cu mediul de muncă:
munca la înălțime (în construcții, domeniu public, reparații, aprovizionare, etc.);
munca la adâncime (în fose, în tranșee, șanțuri, gropi);
zgomot/vibrații (scule, motoare, platforme, vibratoare, etc.);
ambianță (cald, frig, intemperii);
iluminat puternic sau insuficient;
atmosferă poluată de praf sau gaze.
Cauze în legătură cu organizarea muncii:
programul de lucru (schimb de noapte, ore suplimentare);
ritmul de lucru, urgențe;
salariu în acord;
comunicare dificilă;
Cauze în legătură cu individul:
oboseală datorată unei solicitări psihice sau mentale;
îmbătrânire sau boală;
navetă de durată la serviciu;
griji extraprofesionale;
supraapreciere.
Această listă nu este exhaustivă.
4.7.2. Analiza accidentului
Se face în patru etape:
culegerea de date;
ntocmirea arborelui cauzelor;
alegerea mijloacelor de protecție și formularea acțiunilor de prevenire.
luarea și respectarea deciziilor.
Culegerea de date
Culegerea de fapte se referă decât la fapte sau evenimente concrete și obiective (văzute, citite, auzite). Acest lucru este esențial pentru aplicarea acestei metode de analiză. Pentru aceasta trebuie respectate trei reguli:
să nu se facă interpretări de date;
să se ia în considerație numai datele autentice;
să se evidențieze un fapt o singură dată.
Se va acorda atenție următoarelor lucruri:
ceea ce nu s-a petrecut ca de obicei, adică ceea ce a fost neobișnuit în eveniment;
ceea ce se petrece permanent în acel loc de muncă.
Aceste două lucruri, ce trebuie evidențiate, se studiază într-un cadru de observație ce descompune procesul de muncă în:
executant (ce este, caracterizare, etc.);
sarcina de muncă (ceea ce fac);
echipamentele tehnice și materialele pe care le utilizează;
mediul de muncă în care evoluează individul.
b) Întocmirea arborelui cauzelor
Această etapă impune rapiditate. Imediat după accident trebuie cules maximul de informații (observații, fotografii, declarații, probe, etc.) despre modul de derulare a evenimentului. Se impune minuțiozitate, curiozitate și precizie în vocabular pentru a culege maximum de informații în această etapă.
Scopul metodei constă în stabilirea cronologică a înlănțuirii împrejurărilor despre care s-au cules informații în etapa precedentă, fapte ce au condus la producerea accidentului. Realizarea propriu-zisă se va face astfel:
se pleacă de la ultimul fapt produs (accidentare, etc.);
se reface firul evenimentelor.
Se pun următoarele probleme pentru fiecare fapt:
ce a determinat ca faptul să se producă?
faptul x, care este precedentul faptului y este singurul care a condus la eveniment?
Tipurile de legături logice utilizate în analiza arborelui de cauze sunt prezentate în figura 4.7.2. prezentată mai jos. Pentru a verifica coerența logică a arborelui, trebuie puse în cazul fiecărui împrejurări (fapt, eveniment) două întrebări:
dacă X n-ar fi avut loc, ar fi apărut Y?
ca să se întâmple Y, trebuie ca X și numai X să aibă loc?
Alegerea mijloacelor de protecție și a acțiunilor de prevenire
Considerăm că fiecare fapt figurează pe arbore și ne punem problema să găsim mijloacele care îl neutralizează, fără a exclude în acest stadiu nici o măsură apriorică. Pentru fiecare fapt, mergând de la dreapta la stânga, vom căuta prevenirea cea mai bună posibilă:
fie eliminând împrejurarea (faptul) considerată;
fie considerând împrejurarea (faptul) ca un lucru normal în derularea muncii.
Cu cât lista va fi mai mare, cu atât vor fi mai mari șansele de a fi obținute măsuri satisfăcătoare pentru etapele următoare.
Verificarea periodică a deciziilor luate
Pentru verificarea corectitudinii măsurilor stabilite pentru evitarea unor evenimente similare se impune verificarea periodică a eficienței acestora și corectarea lor (dacă se impune) pentru creșterea eficienței. Cu această ocazie se verifică dacă măsurile stabilite sunt viabile, sunt bine aplicate și dacă nu introduc riscuri suplimentare.
Fig. 4.7.2. Tipurile de legături logice utilizate în analiza arborelui de cauze
4.7.3 Aplicație la metoda de analiză a accidentelor prin metoda arborelui de cauze
(raport de cercetare încheiat de CRAM Nantes)
Împrejurările producerii accidentului
Un salariat sezonier a fost detașat într-o întreprindere de fasonat piele, lucrând în schimbul I, sarcina lui fiind de a pregăti comenzile precum și unele operații de manutanță. La începutul după amiezii, șeful magaziei i-a încredințat acestuia niște etichete pentru a fi micșorate cu ajutorul unei ștanțe manuale; ocazie cu care i-a arătat, acestuia din urmă, cum decurge operația:
ridicarea manetei;
ridicarea protecției cuțitului;
poziționarea etichetelor;
coborârea ecranului de protecție;
coborârea brațului mașinii pentru tăietură;
ridicarea brațului;
recuperarea etichetelor și a ștraifurilor.
Nici nu a ajuns la postul său de lucru, că i s-a adus la cunoștință despre un accident, a cărui victimă a fost muncitorul sezonier. Un pompier de serviciu a recuperat degetele tăiate într-o pungă cu gheată. Au fost anunțați pompierii. La spital, degetele tăiate au fost grefate cu succes victimei.
Arborele de cauze pentru acest accident este reprezentat în figura 4.7.3.
Fig. 4.7.3. Schema arborelui de cauze al accidentului
Cap.5 . RISCURI PROFESIONALE
Vorbind despre riscuri profesorul N.C.Lind (de la Institutul de Cercetare a Riscurilor de la Universitatea din Waterloo – Canada) arată că “….. riscul este un subiect dificil de înțeles. Riscul nu este o substanță, nu este ceva concret cum ar fi untul sau ceasul sau ca o radiație gama. Nu poate fi măsurat nici observat. Fără îndoială riscul urmează însă legi bine cunoscute.”
În general riscul se poate defini ca “probabilitatea ca un anumit eveniment determinat să se producă într-o anumită perioadă determinată de timp”. În contextul preventiv, normal, riscul se referă la probabilitatea de producere a evenimentelor negative, nedorite și neeconomice, cum ar fi întreruperi, avarii, accidente (leziuni, infirmități, etc.) sau catastrofe. Se poate vorbi însă și de riscuri de câștig și cea ce este mai important se poate vorbi și de riscuri mixte. De exemplu un incident sau o avarie poate să presupună o pierdere de timp sau materială dar în același timp poate să fie un avertisment pentru un posibil accident uman și în consecință există posibilitatea de corijare cea ce reprezintă un câștig. În analiza evenimentelor de aceste schimbări de perspectivă și implicații trebuie să se țină cont pentru a explica multe acțiuni în prevenire.
Comparând conceptul de risc cu cel de fiabilitate (probabilitatea ca o funcție determinată a sistemului să se mențină pe durata unui timp determinat) se poate, aproape, identifica riscul cu o absență a fiabilității. Din acest punct de vedere se poate spune că riscul (definit ca o lipsă de fiabilitate) reprezintă probabilitatea ca o disfuncție determinată (avarie, incident sau accident) să se producă într-o perioadă determinată. Din fericire numai o parte redusă a disfuncțiilor sistemelor au drept consecință producerea unor accidente.
Aceasta pentru că fiabilitatea este afectată de toate defecțiunile posibile în timp ce securitatea sistemului depinde numai de factorii care împiedică funcționarea ei.
Un alt aspect de luat în considerație este mărimea riscului, definită ca speranța statistică a pierderilor probabile. În consecință mărimea riscului este dată de probabilitatea de producere și de gravitatea consecințelor. Dintre consecințele probabile, derivate din lipsa de fiabilitate a sistemului, literatura de specialitate prezintă ca interesante următoarele variante:
avarii – disfuncționalități ale sistemului care produc daune materiale și/sau pierderi de timp și care nu generează situații amenințătoare pentru persoane;
accidente – disfuncționalități ale sistemului care generează situații amenințătoare pentru integritatea persoanelor;
accidente albe – termen introdus pentru a defini accidentele cu urmări minore (ce nu necesită îngrijiri medicale deosebite);
incidente critice – situație derivată dintr-o disfuncționalitate a sistemului ce poate fi semnificativă.
5.1. INTRODUCERE ÎN EVALUAREA RISCURILOR PROFESIONALE
Pe plan mondial, ideea unor diagnoze de securitate în întreprinderi este relativ veche, dar nici aici nu s-a ajuns, decât în puține cazuri, la instrumente de lucru operaționale și generalizabile. În prima fază, analizele de securitate se efectuau numai în legătură cu inspecțiile realizate de diversele organe abilitate. În consecință, prin intermediul lor se urmărea numai stabilirea existenței, în totalitate sau parțial, sau a inexistenței măsurilor de prevenire aplicabile reglementate. Singurele aprecieri cantitative care se făceau în această etapă erau cele rezultate din analizele statistice ale accidentelor de muncă și îmbolnăvirilor profesionale produse. Ulterior, analizele de securitate au fost perfecționate.
Inițial, s-a urmărit, pe de o parte, elaborarea a diverse instrumente care să permită, pentru un sistem dat, luarea în considerare a tuturor riscurilor de accidentare și îmbolnăvire profesională pentru care există normate sau standardizate măsuri. Pe de altă parte, s-a încercat trecerea de la evaluarea calitativă la cea cantitativă a nivelului de securitate.
În diverse țări, în special cele din spațiul UE, s-a ajuns în prezent în această direcție la elaborarea de ghiduri de evaluare a nivelului de securitate a întreprinderii. Ele au la bază principiul conformității sistemelor de muncă din unitatea analizată cu prevederile standardelor și normelor de securitate a muncii în vigoare și permit determinarea unui nivel de securitate exprimat procentual. De asemenea, pentru întreprinderile mici și mijlocii s-au realizat diverse teste, metode sau ghiduri de autoevaluare a nivelului de securitate, utilizând același principiu.
S-a constatat însă că o asemenea evaluare are unele limite, atât conceptual, cât și ca aplicabilitate, dintre care două sunt esențiale din punctul de vedere al teoriilor moderne privind prevenirea. În primul rând, nu asigură identificarea tuturor riscurilor de accidentare și îmbolnăvire profesională care pot apare într-un sistem de muncă, ci numai pe acelea existente la momentul evaluării și numai dacă se regăsesc pentru ele reglementări normative. De unde și accentul major, care se remarcă la toate metodele de acest tip, pe capacitatea componentelor materiale ale sistemelor de muncă de a provoca accidente sau îmbolnăviri. În al doilea rând, metodele menționate nu pot fi folosite în faza de concepție și proiectare a sistemelor de muncă sau a diverselor lor elemente (cerința actuală fiind tocmai de implementare a securității din faza de concepție – proiectare a sistemelor de muncă).
Dezavantajele prezentate, ca și progresele obținute în alte domenii, cum ar fi studiul fiabilității sistemelor tehnice sau ergonomia muncii, au îndreptat eforturile teoreticienilor spre găsirea altor principii de evaluare, punctul de plecare fiind relația risc – securitate, care permite determinarea nivelului de securitate indirect, prin intermediul nivelului de risc.
Pași importanți în această direcție s-au făcut în anul 1985, când prin
CEI 812/85 se definește noțiunea de risc, se trasează alura curbei de acceptabilitate a riscului și se precizează cei doi parametri esențiali care trebuie luați în considerare la evaluarea riscului: gravitatea și frecvența consecinței maxime asupra organismului uman.
Principiul de evaluare a riscurilor pe baza combinației între frecvența și gravitatea consecințelor maxime previzibile este consacrat ulterior în standardele europene EN 292-1 din 1991, EN 1050/1996. Deși obiectul lor îl constituie securitatea mașinilor, cele două acte normative statuează extinderea domeniului lor de aplicare și la securitatea muncii, în corelație cu obligativitatea evaluării riscurilor de accidentare și îmbolnăvire profesională impusă prin Directiva-cadru nr. 391/89/CEE (paragraful 2 pct. b art. 6).
Acest principiu a fost adoptat și în țara noastră, prin elaborarea standardelor SR EN-292 din 1993 și SR EN-1050 si prin Legea 319/2007 a Securitatii si sanantii in Munca art.7 alin(4) care prevede : ''Angajatorul are obligatia:
a) sa evalueze riscurile pentru securitatea și sănătatea lucrătorilor, inclusiv la alegerea echipamentelor de munca, a substanțelor sau preparatelor chimice utilizate și la amenajarea locurilor de munca;
b) ca, ulterior evaluării prevăzute la lit. a) și dacă este necesar, măsurile de prevenire, precum și metodele de lucru și de producție aplicate de către angajator sa asigure îmbunătățirea nivelului securității și al protecției sănătății lucrătorilor și sa fie integrate în ansamblul activităților întreprinderii și/sau unității respective și la toate nivelurile ierarhice;”
Literatura de specialitate prezintă mecanismul de producere a unui accident de muncă sau unei îmbolnăviri profesionale ca un fenomen complex, determinat de elemente ce pot aparține celor patru componente ale sistemului de muncă aflate într-o mișcare dinamică activă și interactivă. La analiza lor trebuie ținut cont de intercondiționările ce se produc în desfășurarea în timp a acestuia.
Analiza apriorică a riscurilor este un proces deductiv, ipotetic, în care ținând cont de factorii de risc existenți, ne imaginăm condiționări și fenomene cu probabilitate de producere a unor evenimente ce se pot solda cu accidente sau îmbolnăviri profesionale. Funcție de rezultatele unei astfel de analize concepem măsuri pentru eliminarea sau reducerea riscurilor și a posibilităților de declanșare a acestora.
În cadru analizei riscurilor profesionale dintr-un sistem de muncă va trebui să se țină cont și de o serie de elemente ale analizei “posteriori”, în speță de datele statistice de analiză a accidentelor precum și de analiza arborelui de cauze. Acestea ne pot transmite informații cu privire la probabilitatea de producere a accidentelor, gravitatea consecințelor precum și la mecanismele de producere, dându-ne astfel posibilitatea de a corecta unele elemente ale analizei ”apriori”.
La stabilirea măsurilor corective, nu se va putea lua în considerare întotdeauna corespondența biunivocă între cauză și măsura preventivă. Aceasta pentru că, uneori, pentru eliminarea unui risc sunt necesare mai multe măsuri iar în alte situații este posibil ca o singură măsură să elimine mai multe riscuri.
Punctul de plecare în optimizarea activității de prevenire a accidentelor de muncă și îmbolnăvirilor profesionale într-un sistem îl constituie evaluarea riscurilor din sistemul respectiv. O asemenea analiză permite ierarhizare pericolelor în funcție de importanța lor.
5.2. UTILITATEA EVALUĂRII RISCURILOR PROFESIONALE
Evaluarea riscurilor profesionale dă posibilitatea angajatorului de a întreprinde acțiuni care să conducă la reducerea sau eliminarea lor. A investi în prevenirea accidentelor de muncă și a îmbolnăvirilor profesionale înseamnă a investi în îmbunătățirea activității societății.
Totuși nu trebuie pierdut din vedere că prevenirea riscurilor profesionale reprezintă soluția de compromis între nivelul costurilor legate de asigurarea securității și sănătății în muncă și nivelul de securitate a sistemului însuși. Apare ca imperativă necesitatea de diagnosticare a situației unui sistem de muncă sub aspectul securității și sănătății în muncă, ceea ce implică:
cunoașterea factorilor de risc profesional;
ierarhizarea factorilor de risc profesional în raport cu gravitatea maximă previzibilă a consecințelor acțiunii acestora asupra executanților;
identificarea și ierarhizarea măsurilor de prevenire ce trebuie aplicate în funcție de prioritățile stabilite privind riscurile de eliminat, coroborat cu criteriul economic.
Activitatea de prevenire fiind o componentă intrinsecă a procesului de muncă ea poate să-l influențeze sub mai multe aspecte, dintre care enumerăm:
Continuitatea procesului de producție. Este bine cunoscut faptul că producerea unui accident de muncă generează întreruperea lucrului pentru o perioada de timp relativ limitată, dar în același timp generează o stare de tensiune nervoasă în rândul personalului datorată evenimentului și incertitudinii că acesta nu se va repeta. Acest lucru face ca procesul de muncă să se desfășoare cu scăderi ale ritmului de muncă și implicit cu scăderea producției.
Reducerea costurilor. Mijloacele de prevenire a riscurilor bine alese măresc viteza de derulare a fluxului tehnologic micșorând sau eliminând timpii morți, fapt ce conduce la o creștere a producției și implicit la reducerea cheltuielilor pe unitatea de produs. În același timp sunt eliminate și cheltuielile făcute cu realizarea măsurilor de protecție a muncii ce ar putea fi dispuse în urma cercetării eventualelor accidente ce se pot produce în sistemul dat.
Creșterea eficienței muncii. Aplicarea unor măsuri de prevenire conduce la reducerea sau eliminarea cheltuielilor făcute cu repararea utilajelor afectate de accidente, la eliminarea costurilor directe ale accidentului (asistența socială, plata concediului medical, ajutoare materiale etc.), la evitarea perturbărilor procesului prin reorganizări ale personalului precum și la eliminarea cheltuielilor suplimentare legate de pregătirea personalului ce suplinește pe cei accidentați.
Creșterea productivității. Alegerea tehnologiilor și a echipamentelor cât mai puțin periculoase, stabilirea ergonomică a fluxului tehnologic, disciplinarea tehnologică a personalului, respectarea graficelor de întreținere-reparație sunt tot atâtea elemente care contribuie la creșterea productivității atât prin creșterea randamentului utilajelor, cât și prin creșterea randamentului personalului. De asemenea, un rol deosebit la creșterea productivității îl are realizarea unui mediu de lucru normal. Este știut faptul că un mediu ambiental corect conduce la creșterea atenției și implicit la reducerea numărului de rebuturi prin creșterea confortului în muncă.
Creșterea calității produselor. Acest fapt se realizează aproape automat derivând din disciplinarea personalului prin respectarea procedurilor de lucru. Un produs realizat în condițiile optime prevăzute de procedurile de lucru nu poate fi decât un produs de calitate.
Îmbunătățirea climatului socio-profesional. Implicarea întregului personal în activitatea de prevenire a riscurilor conduce la conștientizarea rolului socio-profesional pe care îl are fiecare. De asemenea, aceasta conduce la găsirea celor mai bune metode de organizare a muncii (formare a echipelor de lucru, transmitere a sarcinilor de muncă etc.). Un personal conștient de sarcinile sale, cunoscător al mijloacelor de acțiune este un personal performant. Relațiile profesionale și sociale corect stabilite în cadrul formației creează un climat de siguranță și încredere.
Creșterea prestigiului societății. Prin asigurarea unor condiții de securitate sporită în muncă, prin neintervenția unor factori perturbatori cauzați de accidente în respectarea contractelor și angajamentelor și ca urmare a realizării unor produse de calitate, atât în rândul angajaților proprii cât și în rândul beneficiarilor și colaboratorilor se va crea o imagine favorabilă cu privire la seriozitatea societății.
Eliminarea consecințelor. Eliminarea consecințelor administrative, contravenționale sau, după caz, penale suportate de eventualele persoanele vinovate de producerea unor accidente precum și a despăgubirilor către victime sau urmașii acestora.
5.3. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE EVALUĂRII RISCURILOR
Evaluarea riscurilor profesionale reprezintă un studiu metodic și sistematic al tuturor aspectelor proceselor de muncă susceptibile de a genera evenimente nedorite, al mijloacelor de eliminare a factorilor de risc și a măsurilor de prevenire/protecție aplicabile pentru gestionarea riscurilor reziduale asociate acestora.
În cadrul analizei de riscuri profesionale se vor parcurge următoarele etape obligatorii:
definirea sistemului de muncă ce urmează a fi analizat;
identificarea factorilor de risc prezenți în sistemul de muncă analizat;
identificarea personalului expus;
evaluarea și cuantificarea nivelului de risc;
aprecierea riscurilor profesionale reziduale;
propunerea măsurilor de prevenire și stabilirea priorităților de abordare a acestora.
Evaluarea trebuie să acopere riscurile profesionale care sunt previzibile în mod rațional. Riscurile profesionale asociate factorilor de risc care rezultă din activitatea cotidiană sunt considerate în mod normal ca fiind riscuri acceptabile și nu necesită o atenție deosebită decât dacă activitatea profesională implică agravarea lor.
5.4. METODOLOGIA DE EVALUARE A RISCURILOR PROFESIONALE
Deși nu există un principiu universal valabil privind metodologia de evaluare a riscurilor profesionale totuși două reguli sunt esențiale în domeniu:
evaluarea trebuie astfel structurată încât toți factorii de risc (pericole sau situații periculoase) potențiali să fie analizați;
când un factor de risc a fost identificat prima întrebare la care trebuie căutat un răspuns este dacă riscul asociat poate fi eliminat.
Pe baza elementelor esențiale enumerate anterior pot fi adoptate diferite abordări sau combinații de abordări. Acestea comportă, de regulă, următoarele operațiuni:
observarea mediului specific locului de muncă (de exemplu, căi de acces, starea clădirilor, securitatea echipamentelor tehnice, gaze, pulberi, temperatură, zgomot, iluminat etc.);
determinarea tuturor sarcinilor de muncă specifice locului de muncă considerat, pentru a exista certitudinea că toate vor fi luate în considerare în cadrul evaluării;
analiza riscurilor induse de diferitele sarcini de muncă;
observarea modului de desfășurare a proceselor de muncă, pentru a se verifica conformitatea procedurilor aplicate cu cele stabilite și inexistența unor riscuri suplimentare;
analiza modurilor de operare, pentru evaluarea expunerii la pericol;
analiza factorilor externi de influență (de exemplu, factorii meteorologici, în cazul lucrărilor efectuate în exterior);
analiza detailată a factorilor psihologici, sociali și fizici susceptibili să contribuie la starea de stres la locul de muncă, precum și interacțiunea acestora cu factorii organizaționali și de mediu;
analiza dispozițiilor adoptate în vederea asigurării condițiilor de securitate, îndeosebi cu referire la existența sistemelor de evaluare a riscurilor datorate noilor tehnologii și materiale și la actualizarea informațiilor privind riscurile.
Rezultatele observațiilor și analizelor vor fi confruntate cu criteriile minimale de securitate și sănătate în muncă impuse de reglementările în vigoare.
5.5. SCOPUL EVALUĂRII RISCURILOR PROFESIONALE
Componentă a strategiei manageriale prevenirea accidentelor de muncă și a bolilor profesionale se definește ca “un ansamblu de procedee și măsuri luate sau planificate la toate stadiile de concepere, proiectare și desfășurare a proceselor de muncă, în scopul eliminării sau diminuării riscurilor de accidente și îmbolnăvire profesională”. Prin aplicarea acestui concept se urmărește să se asigure desfășurarea proceselor de muncă în condiții de maximă securitate pentru sănătatea și integritatea participanților la proces. Astfel, aceasta se constituie ca o știință de interfață îmbinând cunoștințe și tehnici de strictă specialitate cu tehnici și cunoștințe din domeniul ergonomiei, igienei industriale, psihosociologiei muncii, medicinii muncii și toxicologiei industriale.
Evaluarea riscurilor profesionale presupune identificarea tuturor factorilor de risc din sistemul de muncă analizat și cuantificarea dimensiunii lor pe baza combinației dintre doi parametri: probabilitatea de manifestare și gravitatea consecinței maxime previzibile. Acest principiu de evaluare a riscurilor este deja cuprins în standardele europene (CEI 812/85, respectiv proiect CEN 1992) și stă la baza diferitelor metode cu aplicabilitate practică.
Evaluarea riscurilor profesionale are drept obiectiv să permită angajatorului adoptarea măsurilor de prevenire/protecție adecvate.
Scopul evaluării riscurilor profesionale constă întotdeauna în eliminarea acestora însă în practică realizarea acestui obiectiv nu este întotdeauna posibil. Atunci când eliminarea riscurilor nu este posibilă acestea trebuie reduse, iar riscul rezidual trebuie gestionat (ținut sub control). În stadiile ulterioare, în cadrul unui program riguros de control, riscurile reziduale vor fi reevaluate, analizându-se posibilitatea eliminării sau reducerii lor suplimentare, ca urmare a evoluției cunoștințelor științifice și tehnice.
5.6. CONTRIBUȚIA CERCETĂTORILOR ROMÂNI LA EVALUAREA RISCURILOR PROFESIONALE
În cadrul lucrărilor elaborate până în prezent de cercetătorii români, au fost aduse o serie de contribuții originale la elaborarea conceptelor teoretice care permit explicarea într-un concept unitar a genezei accidentelor de muncă și a bolilor profesionale, respectiv:
detalierea conceptuală a elementelor implicate în desfășurarea proceselor de muncă precum și a relațiilor dintre ele într-o viziune pragmatică, pentru care s-a ținut cont de definițiile clasice, științifice, dar și de necesitățile practice ale activității de protecția muncii;
definirea și identificarea factorilor de risc, corespunzători elementelor implicate în realizarea procesului de muncă, drept cauze potențiale de accidentare și/sau îmbolnăvire profesională;
aprofundarea și detalierea factorilor de risc până la forme recocnoscibile și utilizabile în activitatea practică, ceea ce a necesitat elucidarea aspectului dinamic al fenomenului accidentării, delimitarea și sistematizarea principalelor forme de manifestare posibile, a locului și rolului factorilor de risc tehnologic;
conceperea unor liste de factori de risc în vederea obținerii unui instrument de lucru cu valențe multiple, care să poată fi utilizat atât în cercetarea științifică, cât și în activitatea practică de protecția muncii.
5.6.1. Metoda de evaluare a nivelului de securitate a muncii la agenții economici
Metoda de evaluare a nivelului de securitate face parte din categoria metodelor de inspecție și are drept scop stabilirea procentuală a unui nivel de securitate a sistemului analizat prin compararea măsurilor adoptate pentru riscurile recunoscute cu prevederile normelor și standardelor în vigoare. Metoda de evaluare a nivelului de securitate este astfel concepută încât permite:
identificarea factorilor de risc existenți și aprecierea riscurilor profesionale legate de manifestarea acestora în vederea stabilirii măsurilor ce se impun pentru asigurarea securității și sănătății în muncă a salariaților în limitele riscurilor acceptabile;
aprecierea riscurilor în vederea selecționării celor mai potrivite echipamente tehnice, echipamente individuale de protecție, substanțe sau preparate chimice, pentru amenajarea locului de muncă;
verificarea eficienței măsurilor propuse și implementate;
ierarhizarea, sub aspectul priorității de soluționare, a acțiunilor de prevenire.
Metoda E.N.S. este o metodă obiectivă de control și analiză a situației din punct de vedere al respectării prevederilor reglementărilor în domeniul securității și sănătății în muncă .
5.6.2. Metoda de evaluare a managementului în domeniul securității și sănătății în muncă
Evaluarea managementului în domeniul securității și sănătății în muncă constituie un instrument obligatoriu în promovarea strategiilor, programelor și procedurilor, prin care se poate asigura un nivel de securitate și sănătate în muncă corespunzător. Metoda constituie un real ajutor conducerii de vârf a agentului economic deoarece:
oferă informații privind cele mai eficiente metode de MSSM;
identifică aspectele pozitive și negative în domeniul MSSM în sistemul analizat;
oferă un sistem de referință în ceea ce privesc performanțele în domeniul securității și sănătății în muncă;
scoate în evidență domeniile în care este necesar să se aducă îmbunătățiri.
Metoda prezentată are și anumite limite, respectiv, un grad relativ ridicat de subiectivism, calitatea rezultatelor depinde în mare măsură de experiența, obiectivitatea și cunoștințele privind cerințele de securitate și reglementările legale ale investigatorului precum și de modul în care cunoaște unitatea analizată sau documentele care i se pun la dispoziție.
5.6.3. Metoda de evaluare a nivelului de risc pe loc de muncă
Metoda face parte din categoria metodelor de evaluare a riscurilor și stabilește în final niveluri de risc pentru fiecare factor de risc și nivelul de risc global pe loc de muncă. Metoda este bazată pe modelul accidentului de muncă și stabilește în final nivelurile de risc pentru fiecare factor de risc și nivelul de risc global pe loc de muncă. Intrând într-o analiză mai profundă a fenomenului, sunt definiți și clasificați factorii de risc ai acestuia și astfel apar patru categorii distincte: factori de risc proprii executantului, factori de risc proprii mijloacelor de producție, factori de risc proprii sarcinii de muncă și factori de risc proprii mediului de muncă. Prin considerarea acestor factori de risc drept cauze potențiale ale accidentelor de muncă se pun bazele unei metodologii de clasificare a accidentelor de muncă. Clasificând și cauzele accidentelor de muncă și a îmbolnăvirilor profesionale se face o apreciere dinamică a modului de producere a accidentului de muncă în trei faze și anume: constituirea situației de accidentare, desfășurarea situației de accidentare, producerea leziunii (vătămării) – și se concepe “modelul global al producerii unui accident de muncă”.
Comensurarea prin cuantificarea riscurilor se face pe baza combinației între gravitatea și frecvența consecințelor maxime posibile, în acord cu standardele CEI 812/85, SR EN 292-1/93 și respectiv SR EN 1050/1996.
5.6.4. Metode de autoevaluare (autocontrol)
Sistemul de autoevaluare a securității în muncă realizează două tipuri de evaluări distincte: o evaluare calitativă și, respectiv, o evaluare cantitativă.
În cadrul evaluării calitative, din numărul total de itemi referitori la problemele generale de securitate (119 itemi) sunt selectați cei evaluați ca necorespunzători și notați ca puncte slabe, în timp ce itemii considerați ca fiind corespunzători se constituie în puncte tari. Tabelul puncte tari – puncte slabe constituie baza întocmirii planului de măsuri. Acesta se va realiza găsind măsurile specifice necesare pentru transformarea punctelor slabe în puncte tari.
Evaluarea cantitativă este realizată pe componentele sistemului om – mașină. Pentru fiecare componentă sunt specificați un număr de itemi și se calculează coeficientul de securitate pe fiecare componentă ca fiind raportul între punctele tari identificate și numărul total de itemi pentru componenta respectivă din care se scad itemii neaplicabili. Evaluarea punctelor slabe se face foarte ușor.
Aceste metode se bazează, ca și metoda de inspecție, pe analiza conformității cu normele și standardele în vigoare. Instrumentele de lucru (fișele de control) sunt însă simplificate, astfel încât aplicarea lor necesită un timp mai scurt.
CAP 6. CONCEPTUL DE RISC PROFESIONAL
6.1. PREMIZE TEORETICE – DEFINIȚII ȘI CONCEPTE
Problemele legate de strategia de evaluare a riscurilor profesionale și de punere în aplicare a diverselor metode sunt numeroase; prezentul capitol al lucrării va aborda doar patru probleme esențiale:
terminologia, care trebuie să fie clară astfel ca toți participanții la prevenire să aibă aceeași înțelegere a termenilor, precum: factori de risc, consecințe, riscuri, prevenire, protecție, etc.;
analiza riscurilor profesionale, care trebuie să ia în considerare ansamblul tuturor problemelor ce condiționează sănătatea și securitatea și nu numai riscurile cele mai evidente sau cele care corespund competențelor disponibile;
metodele de analiză și măsurile de prevenire a riscurilor profesionale, care trebuie să poată fi efectiv puse în evidență nu numai în marile întreprinderi unde persoanele competente sunt mai ușor disponibile, dar și în cele mici și mijlocii;
structurarea abordării prevenirii astfel încât să se profite de competențele disponibile și să se asigure complementaritatea între diferiți intervievați.
Procedurile de evaluare și de prevenire a riscurilor profesionale utilizează 10 concepte precis definite:
6.1.1. Factorii de risc
Factorii de risc sunt toți factorii sistemului de muncă susceptibili să interfereze cu sănătatea și integritatea lucrătorilor și care pot produce daune. Este vorba despre ceea ce majoritatea persoanelor, în mod eronat în limbajul curent, denumesc riscurile: zgomotul, munca în aer liber, etc. În cele ce urmează se va vedea că un sens diferit trebuie rezervat cuvântului “risc”. Totuși, ar fi dificilă îndepărtarea totală de acest cuvânt și termenul “factor de risc” să fie preferabil termenilor “pericol” și “noxe” utilizați în numeroase analize, dar care nu corespund vocabularului obișnuit. În plus, multe cuvinte ar trebui utilizate, pentru a defini despre ce se vorbește, ținând cont de accepția lor generală:
zgomotul este adesea considerat drept noxă și nu pericol,
munca la înălțime este considerată pericol și nu noxă,
activitatea la calculator nu este considerată nici pericol, nici noxă.
Definirea pericolului, dată în general, pare de altfel ambiguă: “proprietatea sau capacitatea intrinsecă prin care un lucru (de exemplu: materie, material, metode și practici de muncă) este susceptibil să cauzeze o daună”. În sprijinul afirmației de mai sus este de notat că unii autori, de limbă engleză, fac o distincție între cuvintele “hazard” și “pericol”, în timp ce alții se limitează la aspectele toxicologice, evită aceste cuvinte vorbind de agenți, arătând că ei consideră “lucrul” și nu proprietatea sa de a cauza o daună. Sintagma “factor de risc” ar părea, deci, mai logică.
Acești factori de risc pot fi relativi la:
securitate: munca la înălțime, o pardoseală cu denivelării, utilizarea unui cuțit, electricitate, etc.;
sănătatea fiziologică: zgomotul, solvenții, manipulare manuală de sarcini, etc.;
stare de confort fizic, psihic și socioprofesional, confortul și dezvoltarea personală: munca prestată, autonomia, relațiile interumane în cadrul echipei, stresul.
În acest sens norma europeană EN 292-1 definește pericolul, situațiile periculoase sau evenimentele periculoase asociate procesului de muncă (factori de risc) ca fiind o “cauză capabilă să provoace o leziune sau un atac la sănătate”. Această definiție constituie o apreciere calitativă a riscului uzitată în identificarea acestuia.
6.1.2. Consecință
Al doilea concept este cel de consecință (efect, daună) care poate rezulta din acești factori de risc. În cele trei categorii de factori de risc definiți mai sus, poate fi vorba despre:
fracturi, entorse, tăieturi, electrocutări, deces, etc.;
asurzire, intoxicații, dureri lombare, etc.;
tulburări de concentrare, oboseală, anxietate, lipsă de informații, etc.
Nu trebuie uitat că în conceptul de consecință trebuie incluse și efectele asupra mijloacelor de producție ce se pot produce în cazul accidentelor de muncă precum și în cazul incidentelor tehnice.
6.1.3. Gravitatea
Al treilea concept este gravitatea consecințelor asupra integrității fiziologice și psihologice ale lucrătorilor în cazul manifestării factorilor de risc.
Se apreciază, conform standardului MIL–STD–882 C, prin evaluarea consecințelor celui mai grav accident care ar putea fi provocat de factorul de risc respectiv. Gravitatea consecinței (severitatea daunei cea mai posibilă) poate fi estimată luând în considerare următoarele:
natura obiectivului protejat (persoane, bunuri, mediu înconjurător);
gravitatea leziunilor sau a afectării sănătății (ușoară – în mod normal reversibilă, gravă – în mod normal ireversibilă, deces);
amploarea de manifestare a consecinței (o persoană, mai multe persoane).
Categoriile de gravitate a consecințelor permit atribuirea unei dimensiuni calitative accidentelor potențiale datorate erorii umane, a condițiilor de mediu, neconformității proiectului, deficiențelor procedurale sau avarierii și disfuncției produsului, subansamblurilor sau componentelor acestuia. Managerul de produs, managerul programului de asigurare a calității de securitate a produsului și cel care realizează produsul trebuie să stabilească exact ce se înțelege prin distrugerea produsului, prin consecințe majore/minore aduse produsului/mediului și prin boală profesională sau vătămare gravă/minoră.
Pornind de la această modalitate de definire a gravității consecințelor aceasta se poate aprecia cu ajutorul unei scale calitative. În literatura de specialitate s-au propus mai multe scale, adesea specifice numai unei categorii de factori de risc (securitate, agenți chimici, etc.). Majoritatea acestora sunt scale cantitative, interesante în cazul studiilor epidemiologice, dar a căror oportunitate în contextul prevenirii nu își găsesc aplicație. Astfel gravitate poate fi definită pe baza consecințelor manifestate asupra personalului expus:
incapacitatea de muncă temporară (I.T.M.), incapacitatea de muncă permanentă (invaliditate), deces;
efecte asupra sănătății, reversibile sau nu, pentru factorii de risc susceptibili să aibă efecte psihologice;
interferența cu starea de confort, satisfacția, motivația lucrătorului pentru factorii de risc sociali și organizatorici.
6.1.4. Expunerea
Expunerea la factorii de risc, reprezintă durata în timp sau frecvența în timp la care executantul este expus unui factor de risc și nivelul la care este expus. Aprecierea expunerii poate fi realizată, în anumite cazuri, în termeni cantitativi prin măsurători. Funcție de necesitățile analizei se pot alege diverse grile de apreciere a expunerii. Expunerea este adesea integrată în noțiunea de probabilitate, evaluarea propriu-zisă a riscului ținând cont de durata sau de frecvența expunerii. Considerarea expunerii, într-un mod separat de probabilitate, este subtilă și se impune o abordare complexă de evaluare a riscurilor profesionale. Aspectele care trebuie avute în vedere la estimarea expunerii în cadrul evaluării riscului sunt legate de:
Persoanele expuse. Estimarea riscului trebuie să ia în considerare toate persoanele expuse pericolelor. Persoanele expuse pot fi reprezentate de personalul de execuție, de personalul de întreținere, de personalul de laborator, de personalul de supraveghere și conducere precum și alte categorii de personal pentru care este previzibil, în mod rezonabil, că pot fi afectate de sistemul analizat.
Tip, frecvență și durata expunerii. Estimarea expunerii la pericolul considerat necesită analizarea și luarea în considerare a tuturor modurilor de funcționare ale echipamentelor tehnice și a metodelor de lucru. Particularizând aceasta se referă la necesitatea de acces în timpul reglării sau corectării procesului, curățării depistării defectelor și mentenanței. Estimarea tipului de expunere trebuie să ia în considerare și situațiile în care este necesar a se suspenda, parțial sau total, funcțiile de securitate ale sistemului.
Relația dintre expunere și efecte. În cazul evaluării riscurilor se are în vedere relația directă dintre expunerea la un pericol și efectele datorate acestuia. Se impune, de asemenea, a avea în vedere și efectele expunerii acumulate și efectele sinergetice. Într-o astfel de situație, când se ia în considerare și aceste categorii de efecte, evaluarea riscului trebuie să se bazeze, pe cât posibil, pe date precise deja recunoscute.
Factorii umani. Factorii umani pot influența manifestarea riscurilor și ca atare trebuie luați în considerare în evaluarea riscurilor profesionale. Formele de influențare include de exemplu:
interacțiunea persoanelor cu echipamentele tehnice;
interacțiunea între persoanele participante la procesul de muncă;
aspecte psihologice;
aspecte ergonomice;
capacitatea persoanelor de a percepe riscurile în situații date în funcție de instruirea, experiența și aptitudinile lor.
Estimarea aptitudinilor persoanelor expuse trebuie să țină seama de următoarele aspecte:
aplicarea principiilor ergonomice la proiectarea echipamentelor tehnice;
aptitudinea naturală sau dezvoltată în executarea sarcinii de muncă;
conștientizarea riscurilor;
nivelul de încredere în îndeplinirea sarcinilor de muncă fără abateri voluntare sau involuntare;
tentația de a se abate de la metodele de lucru nepericuloase prescrise și necesare.
6.1.5. Probabilitatea
Al cincilea concept este “probabilitatea” apariției daunei în timpul expunerii, dar fără a ține cont de durata sau de frecvența acestei expuneri. Această etapă este adesea integrată celei ce urmează: evaluarea riscului propriu-zis ținând cont de durata sau de frecvența expunerii. Considerarea sa, într-un mod separat, este atât de subtilă și nu se impune la o abordare sumară de depistare în care sunt căutate soluțiile imediate de prevenire. Această probabilitate este funcție de chiar condițiile de muncă: fiabilitatea mașinilor, inflamabilitatea materialelor, organizarea muncii, constrângeri temporale, etc.
O scală calitativă, precum următoarea, poate fi utilizată pentru a evalua această probabilitate:
foarte frecvente – probabilitatea de producere a consecințelor foarte mare (P>1-1/lună);
frecvente – probabilitatea de producere a consecințelor mare (1-1/an<P<1-1/lună);
puțin frecvente – probabilitatea de producere a consecințelor medie (2-1<P<1-1/an);
rar – probabilitatea de producere a consecințelor mică (5-1<P<2-1/an);
foarte rar – probabilitatea de producere a consecințelor foarte mică (10-1<P<5-1/an)
extrem de rar – probabilitatea de producere a consecințelor extrem de mică (P<10-1/an).
Probabilitate este în mod egal funcție de factorii individuali precum sexul, vârsta, vechimea, experiența profesională, capacitatea fizică sau mentală, susceptibilitatea individuală, etc. Acești factori sunt uneori desemnați prin termenul “factori de risc”. Această denumire pare puțin fericită întrucât se îndepărtează total de accepțiunea comună și este susceptibilă de a fi sursă de confuzie decât de claritate. Sexul lucrătorului nu este nici “pericol” nici “noxă”. Este totuși susceptibil să modifice probabilitatea unui anume efect când lucrătorul realizează o anumită sarcină. Astfel, probabilitatea apariției problemelor lombare este mai ridicată pentru o femeie decât pentru un bărbat în cazul transportării unei sarcini.
Acești factori individuali sunt deci factori agravanți iar denumirea “co-factori de risc” pare mai potrivită.
Probabilitatea reprezintă conform standardului MIL–STD-882 C, frecvența de manifestare (apariție de) a evenimentului și poate fi descrisă ca o apariție potențială în unitatea de timp sau raportat la populație, element sau situație.
Probabilitatea este condiționată de chiar condițiile procesului de muncă: fiabilitatea echipamentelor tehnice, periculozitatea materialelor, organizarea muncii, constrângeri temporale, etc. Ca și în cazul gravității consecințelor, pentru estimarea probabilității de apariție a unei consecințe se pot utiliza mai multe grile de apreciere. Pentru o estimare cât mai corectă a probabilității de apariție a unei consecințe se recomandă a fi luate în considerare următoarele aspecte:
frecvența și durata expunerii care sunt determinate de:
necesitatea de acces în zona periculoasă (în funcționare normală, mentenanță sau reparații);
natura accesului (de exemplu pentru alimentarea manuală cu materiale);
timpul petrecut în zona periculoasă;
numărul persoanelor care acced;
frecvența accesului.
probabilitatea de producere a evenimentului periculos determinată de:
fiabilitatea echipamentelor tehnice și alte date statistice;
date statistice legate de frecvența accidentelor și a îmbolnăvirilor profesionale;
compararea riscurilor prezentate de sistemul analizat cu riscuri deja acceptate din sisteme similare.
posibilitățile de evitare sau de limitare a consecinței unui eveniment periculos în funcție de:
executant (care poate fi o persoană calificată sau necalificată, care poate executa sarcina de muncă supravegheat sau nu, etc.);
viteza de apariție a evenimentului periculos estimat (brusc, rapid, lent);
orice formă de conștientizare a riscului (prin informații generale, prin observare directă, prin intermediul semnalelor de avertizare și a dispozitivelor indicatoare);
posibilitățile executantului de a evita sau limita consecința (de exemplu prin reflexe, prin îndemânare, posibilitățile de salvare care fac ca posibilitățile executantului de a evita sau limita consecința să fi posibile, posibile în anumite condiții, imposibil);
experiența practică și cunoștințele executantului (referitoare la procesul de muncă analizat, referitoare la un proces de muncă similar sau fără experiență).
6.1.6. Risc
Al șaselea concept este cel al “riscului” propriu-zis, adică probabilitatea apariției unui efect al unei anumite gravități, ținând cont de expunerea la factorul de risc și de probabilitatea producerii unei consecințe în timpul acestei expuneri.
Acest risc poate fi evaluat cantitativ, dacă gravitatea, expunerea și probabilitatea au fost ele însele cuantificate. Aceasta poate fi interesant pentru a compara diferite riscuri și pentru a defini prioritățile sau pentru a compara riscul înainte și după diverse modificări posibile. Totuși, interesul principal al procedurii analizate până în prezent nu este cuantificarea riscului în sine, ci reflexia asupra daunelor și efectelor potențiale, observarea expunerii, studiul influenței factorilor favorizanți. Aceste etape, adesea considerate ca intermediare, sunt cele mai importante în demersul prevenirii și cuantificarea riscului.
În general este admis că la nivelul actual al cunoștințelor științifice, al dezvoltării tehnologiilor și civilizației, activitățile umane (în special cele de tip industrial) se desfășoară în condiții de risc. Funcție de natura lor, riscurile înglobate în activitatea umană, pot afecta atât personalul implicat direct în procesul de muncă cât și persoane neparticipante sau însuși mediul înconjurător (ca urmare a poluării sau a unor catastrofe industriale). Acest fapt conduce la necesitatea ca la toate nivelurile de participare a factorului uman (concepție, proiectare, exploatare, întreținere, etc.) să se conștientizeze faptul că procesele de muncă includ intrinsec factori de risc ce se pot transforma în evenimente ireversibile. Riscurile întâlnite în practică sub forma unor pericole, noxe sau stări periculoase se pot transforma în accidente de muncă, îmbolnăviri profesionale sau catastrofe industriale ca urmare a unei perturbări instantanee a procesului de muncă.
Noțiunea de risc profesional este caracterizată printr-un raport dintre probabilitatea de producere și gravitatea consecințelor aplicat unui “eveniment” periculos în contextul unui proces de muncă. În consecință, riscul este echivalent cu o încălcare a reglementărilor, susceptibilă de a provoca, adesea foarte direct, un accident. Date însă fiind limitele de cunoaștere științifică precum și posibilitățile tehnice în unele situații nu se poate asigura eliminarea integrală a riscurilor de producere a accidentelor sau îmbolnăvirilor profesionale. Din această cauză practica a impus introducerea a două noțiuni și anume: riscuri acceptabile (asumate) și riscuri inacceptabile.
La identificarea riscurilor dintr-un sistem de muncă va trebui să se țină cont și de o serie de elemente ale analizei “a posteriori”, în speță de datele statistice de analiză a gravității consecințelor accidentelor precum și de analizele arborelui de cauze. Acestea ne pot transmite informații cu privire la probabilitatea de producere a accidentelor, gravitatea consecințelor precum și la mecanismele de producere, dându-ne astfel posibilitatea de a corecta unele elemente ale analizei ”apriori”.
Riscul este definit, în conformitate cu norma europeană EN 292-1, ca fiind “combinația dintre probabilitatea și gravitatea unei leziuni sau atac la sănătate, ce poate surveni într-o situație periculoasă”. Această definiție constituie o apreciere cantitativă a riscului ce se poate utiliza în ierarhizarea riscurilor. Altfel spus riscul reprezintă probabilitatea producerii unei daune de o anumită gravitate, în timpul unei expuneri la factorul de risc. În consecință riscul profesional asociat unei situații particulare sau unui procedeu tehnic particular rezultă din combinarea următoarelor elemente:
gravitatea consecinței previzibile (severitatea consecinței cea mai probabilă);
probabilitatea producerii acestei consecințe.
Astfel definit riscul poate fi evaluat cantitativ, dacă gravitatea și probabilitatea au fost ele însele cuantificate. Evaluarea cantitativă (cuantificarea) poate fi utilizată pentru a compara diferite riscuri în cadrul unui sistem și pentru a determina prioritățile de intervenție sau pentru a compara nivelul riscului înainte și după realizarea măsurilor de prevenire a manifestării lui.
Aceste elemente sunt prezentate în figura 6.1.6.
Fig.6.1.6. Elementele riscului.
În consecință riscul profesional este reprezentat de caracteristica intrinsecă a materialelor, echipamentelor tehnice sau a unor acțiuni umane de a provoca leziuni ale integrității corporale, vătămări ale stării de sănătate sau afectări ale confortului fizic sau psihic manifestate în procesul de muncă. Riscurile profesionale se pot manifesta și ca distrugeri de bunuri materiale.
Producerea accidentelor de muncă se află întotdeauna într-un raport de dependență cu cel puțin unul din elementele procesului de muncă, cea ce a permis să se facă o clasificare a riscurilor profesionale în funcție de acest criteriu; astfel vom avea:
riscuri dependente de factorul uman;
riscuri dependente de mijloacele de producție;
riscuri dependente de sarcina de muncă;
riscuri dependente de mediul de muncă.
Absența unui istoric al sistemului analizat, un număr mic de accidente sau îmbolnăviri profesionale, gravitatea scăzută a consecințelor accidentelor nu trebuie considerată în mod automat ca prezumție a unui risc scăzut.
6.1.7. Noțiunea de risc acceptabil
Al șaptelea concept este cel al caracterului “acceptabil” sau “inacceptabil” al riscului. Legislația nu vorbește deloc despre această noțiune. Din contră, ea dă valori limite de expunere peste care, implicit, riscul ar fi inacceptabil. Paradoxal totuși, acest risc nu este în general cunoscut: care este “riscul”, adică probabilitatea producerii consecințe cu o anume gravitate după 3 ani de expunere la o concentrație dată a unui solvent, de exemplu. Ea precizează totuși faptul că riscul trebuie să fie redus la valoarea cea mai scăzută posibil, ceea ce înseamnă că:
reducerea expunerii la valoarea limită nu este suficientă, dacă este “posibil” să se facă mai bine;
trebuie făcut totul pentru a reduce expunerea, chiar dacă valorile limită rămân depășite.
Caracterul acceptabil sau nu al riscului trebuie deci apreciat nu numai în funcție de riscul însuși, ci și de posibilitățile de reducere.
În literatura de specialitate din țările comunității europene a fost propusă de ANPAT o scală calitativă și, ușor modificată pentru a evita o terminologie ambiguă, care se poate prezenta astfel:
risc nesemnificativ;
risc gestionat la un nivel acceptabil;
risc insuficient sau ineficace gestionat;
risc ridicat sau ineficace gestionat;
risc foarte ridicat sau ineficace gestionat.
Așa cum s-a mai precizat, în general, este admis că la nivelul actual de dezvoltare al cunoștințelor științifice, al tehnologiilor și civilizației activitățile umane (în special cele de tip industrial) se desfășoară în condiții de risc. Se admite că noțiunea de risc profesional este definită printr-o combinație dintre probabilitatea de întâmplare și gravitatea consecințelor aplicate unui “eveniment” periculos în contextul unui proces de muncă dat. Într-adevăr, dacă admitem un anumit risc, putem să-l reprezentăm, în funcție de gravitatea și probabilitatea de producere a consecințelor, prin suprafața unui dreptunghi F1, dezvoltat pe verticală; rezultă că aceeași suprafață poate fi exprimată și printr-un pătrat F2, sau printr-un alt dreptunghi, F3, extins pe orizontală (fig. 6.1.7.1.). În toate cele trei cazuri, dreptunghiurile având aceeași suprafață, riscul este la fel de mare.
În consecință putem atribui unor cupluri gravitate-probabilitate diferite, același nivel de risc. Dacă unim cele trei dreptunghiuri printr-o linie trasată prin vârfurile care nu sunt pe axele de coordonate, obținem o curbă cu alură de hiperbolă, care descrie legătura dintre cele doua variabile: gravitate-probabilitate.
Date însă fiind limitele de cunoaștere științifică precum și posibilitățile tehnice în unele situații nu se poate asigura eliminarea integrală a riscurilor de producere a accidentelor sau îmbolnăvirilor profesionale. Din această cauză practica a impus introducerea a două noțiuni și anume:
riscuri acceptabile (asumate);
riscuri inacceptabile.
Pentru reprezentarea riscului funcție de gravitate și probabilitate, standardul CEN-812/85 definește o astfel de curbă drept curba de acceptabilitate a riscului.
Această curbă permite diferențierea între riscul acceptabil și cel inacceptabil. Astfel, riscul de producere a unui eveniment A, cu consecințe grave, dar cu frecvență foarte mică, situat sub curba de acceptabilitate, este considerat acceptabil, iar riscul evenimentului B, cu consecințe mai puțin grave, dar cu o posibilitate mai mare de apariție, ale cărui coordonate se situează deasupra curbei, este considerat inacceptabil.
De exemplu, în cazul unei centrale atomice se iau astfel de măsuri încât riscul unui eveniment nuclear – fie el riscul evenimentului A – este caracterizat printr-o gravitate extremă a consecințelor, dar de o probabilitate de producere extrem de mică.
Din cauza frecvenței foarte reduse de apariție, activitatea este considerată sigură și riscul acceptat de societate. În schimb, dacă pentru riscul evenimentului B luam ca exemplu accidentul rutier din activitatea unui conducător auto, deși acest tip de eveniment provoacă consecințe mai puțin grave decât un accident nuclear, probabilitatea de producere este atât de mare (frecvența foarte ridicată), încât locul de muncă al conducătorului auto este considerat nesigur.
Astfel, pornind de la aceste noțiuni, printr-o analiză statistică se poate ajunge la înțelegerea și mai profundă a noțiunilor de riscuri acceptabile și riscuri inacceptabile. În concluzie așezând în abscisa x “probabilitatea” și în ordonata y “gravitatea consecințelor”, se poate descrie curba din figura 6.1.7.2. Se aleg în mod arbitrar două puncte A și B reprezentând evenimentele A și B . Evenimentul A este un eveniment cu urmări foarte grave dar puțin probabil și în consecință, este judecat ca un risc acceptabil. Evenimentul B este un eveniment cu consecințe medii dar foarte probabil, corespunzând unui risc judecat ca inacceptabil. Această curbă reprezintă un punct de vedere pur teoretic, deoarece în realitate produsul dintre gravitate și probabilitate nu este constant el fiind influențat și de alte elemente perturbatorii.
Fig. 6.1.7.2. Reprezentarea grafică a noțiunii de riscuri acceptabile/inacceptabile
Diagrama prezintă avantajul de a delimita domeniul riscurilor “acceptabile” de domeniul riscurilor “inacceptabile”.
Această reprezentare grafică a riscurilor ridică două probleme:
cum evaluăm probabilitatea de producere a unui eveniment;
care sunt criteriile de delimitare a acceptabilului de inacceptabil.
Probabilitatea de producere a unui eveniment este în general evaluată în raport cu estimările statistice în mod asemănător cu probabilitatea de defectare a unei piese simple. Există și unele dificultăți care intervin datorită faptului că este vorba de evaluări de probabilități foarte mici, altfel spus inaccesibile la exploatarea statistică dar, de o manieră generală, datele obținute ne pot da informații acceptabile. Delimitarea dintre domeniul riscurilor acceptabile și domeniul riscurilor inacceptabile este rezultatul unei decizii ce decurge din strategia politicii de securitate în muncă. Câteva considerații pot în același timp să aducă contribuția lor la fixarea acestui prag și acestea ar fi următoarele:
evaluarea costurilor vieții umane (unde, de exemplu, se ține cont că valoarea vieții
umane individuale este legată de aportul individului la venitul național brut);
evaluarea prin comparare cu alte riscuri deja acceptate.
Pentru a le rezolva, premisa de la care s-a pornit a fost relația risc – factor de risc. Se știe că existența riscului într-un sistem de muncă este datorată prezenței factorilor de risc. Prin urmare, elementele cu ajutorul cărora poate fi caracterizat riscul, deci pot fi determinate coordonatele sale, sunt de fapt probabilitatea cu care acțiunea unui factor de risc poate conduce la accident și gravitatea consecinței acțiunii factorului de risc asupra victimei.
6.1.8. Prevenirea
Modalitățile de prevenire sunt măsurile tehnice sau organizatorice colective susceptibile să elimine factorul de risc, să reducă gravitatea consecințelor, să diminueze expunerea sau probabilitatea de producere a consecinței, adică în fapt, să acționeze asupra unora sau tuturor elementelor definite mai sus, pentru reducerea “riscului”. Exemplele par evidente pentru a ilustra faptul că depistarea soluțiilor depinde încă de elementele de studiu al riscului ca și de valoarea finală a riscului.
6.1.9. Protecția
În lipsa măsurilor de prevenire care suprimă riscul, este necesar în anumite cazuri, de a se recurge la mijloace de protecție individuală. Este vorba despre mijloace de protecție purtate de muncitor în scopul reducerii probabilității producerii unei consecințe și constau, de obicei, în încălțăminte de protecție, antifoane, măști, ochelari de protecție, etc.
6.1.10. Supravegherea medicală
Prin supraveghere medicală, înțelegem aici examenele medicale specializate precum testele funcționale respiratorii, examenele audiometrice, etc. realizate astfel încât să asigure că un muncitor expus la un risc și deci pentru care există o anumită probabilitate de producere a unei consecințe, nu a suportat această consecință.
Supravegherea medicală nu este singurul rol al medicului de medicina muncii, el va fi partenerul indispensabil pentru alți factori de prevenire, pentru definirea, în particular dar nu în exclusivitate, a consecințelor potențiale, a gravității lor și a aprecierii caracterului acceptabil sau nu al riscului.
Supravegherea medicală astfel definită, adică realizarea de examene specializate în raport cu o consecință specifică, nu poate fi determinată, cum este cazul în unele legislații plecând numai de la existența unui factor de risc dar și în funcție de risc. Unele practici au schimbat deja această optică. Este cazul examenelor radiologice față și profil al coatelor și al încheieturii mâinii pentru muncitorii care folosesc mașini vibrante mai mult de 7 zile pe an. În alte domenii această evoluție rămâne de făcut și unele examene specializate ar putea fi economisite. În altele, din contră, tot atât de diverse ca problemele musculo-scheletice și stresul, s-ar putea utiliza alte examene medicale.
Natura supravegherii medicale nu ar trebui deci definită decât pe baza studiului riscurilor, în funcție de probabilitatea producerii daunelor și caracterului acceptabil sau nu al riscului, atât la nivel individual cât și colectiv.
6.2. Relația risc – securitate
În terminologia de specialitate, securitatea omului în procesul de muncă este considerată ca acea stare a sistemului de muncă în care este exclusă posibilitatea de accidentare și/sau îmbolnăvire profesională. În limbajul uzual, securitatea este percepută ca faptul de a fi la adăpost de orice pericol, iar riscul ca posibilitatea de a ajunge într-o primejdie, pericol potențial. Dacă luăm în considerare, sensurile uzuale ale acestor termeni, se poate defini securitatea ca starea sistemului de muncă în care riscul de accidentare și/sau îmbolnăvire profesională este zero. Prin urmare, securitatea și riscul sunt două noțiuni abstracte, contrare, care se exclud reciproc. În realitatea practică, datorită trăsăturilor oricărui sistem de muncă, nu se pot atinge asemenea stări cu caracter absolut.
Nu există sistem în care să fie exclus complet pericolul potențial de accidentare sau îmbolnăvire, apare întotdeauna un risc “rezidual”, fie și numai datorită imprevizibilității acțiunii omului. Dacă nu se fac intervenții corectoare pe parcurs, acest risc rezidual crește pe măsură ce elementele sistemului de muncă se degradează prin “îmbătrânire”.
În consecință, sistemele pot fi caracterizate prin “niveluri de securitate”, respectiv “niveluri de risc”, ca indicatori cantitativi ai stărilor de securitate/risc.
Definind securitatea ca o funcție de risc unde: se poate afirma că un sistem va fi cu atât mai sigur, cu cât nivelul de risc va fi mai mic și reciproc.
Astfel, dacă riscul este zero rezultă că securitatea tinde către infinit iar dacă riscul tinde către infinit, securitatea tinde către zero potrivit curbei din figura 6.2.1.:
;
Fig. 6.2.1. Relația risc-securitate
În acest context, trebuie admisă o limită de risc minim, respectiv un nivel al riscului diferit de zero, dar suficient de mic pentru a se considera că sistemul este sigur ca și o limită de risc maxim, care să fie echivalentă cu un nivel atât de scăzut de securitate, încât să nu mai fie permisă funcționarea sistemului. În literatura de specialitate, nivelurile de gravitate a consecințelor și de probabilitate de producere care caracterizează diferitele grade de risc, sunt arareori reprezentate într-un mod continuu. În practică, datorită greutății de a defini curba determinată de ecuația y=f(x), obiectivele globale de securitate “relativă” ale unui sistem pot fi mai ușor exprimate printr-o grilă prezentată sub formă de clase de risc.
CAP. 7. Evaluarea riscurilor profesionale
Potrivit SR EN 1050 evaluarea riscurilor profesionale reprezintă o procedură care urmează o serie de pași logici care permit examinarea într-un mod sistematic a pericolelor, a situațiilor periculoase și a evenimentelor periculoase (factori de risc) asociate proceselor de muncă.
Evaluarea riscurilor profesionale stă la baza stabilirii strategiei manageriale în domeniul sănătății și securității în muncă și este urmată de reducerea riscului prin introducerea de măsuri de securitate. Repetarea acestei proceduri conduce la un proces interactiv de eliminare a factorilor de risc până la limita cunoștințelor tehnice și științifice ale unui moment dat. Astfel evaluarea riscurilor profesionale devine un instrument extrem de util în aplicarea Managementului Securității Maxime.
Evaluarea riscurilor este o acțiune ce trebuie reluată:
ori de câte ori intervine o modificare susceptibilă să afecteze modul de percepție a riscurilor;
când se introduc echipamente tehnice, materiale sau tehnologii noi;
când se schimbă modul de organizare a muncii;
când se schimbă condițiile de muncă.
7.1. Aprecierea riscurilor profesionale
Apreciere a riscurilor profesionale reprezintă un proces, sistematic și metodic, de analiză a riscurilor reziduale ale unui proces de muncă pe baza căruia acestea sunt catalogate în categoria riscurilor acceptabile sau inacceptabile.
Aprecierea riscurilor profesionale include:
analiza factorilor de risc;
aprecierea riscurilor profesionale.
Analiza factorilor de risc va avea în vedere determinarea limitelor procesului de muncă, identificarea factorilor de risc, estimarea riscurilor profesionale.
Aprecierea riscului se bazează pe decizii raționale. Aceste decizii trebuie să aibă la bază modele calitative completate, atât cât este posibil, de metode cantitative.
Metodele cantitative sunt în special adecvate atunci când mărimea gravității previzibile este ridicată. Metodele cantitative sunt de asemenea utile pentru a compara măsurile de securitate alternative și a o stabili pe cea care asigură o protecție mai bună. Aprecierea riscului trebuie efectuată astfel încât să fie posibil a confirma prin documente procedura care a fost urmată și rezultatele care s-au obținut.
Informațiile referitoare la aprecierea riscurilor profesionale ale unui proces de muncă și orice analiză calitativă și/sau cantitativă trebuie să cuprindă, după caz, următoarele:
limitele procesului de muncă;
cerințele tehnologice pentru fazele de viață ale procesului de muncă;
documentația de exploatare sau alte mijloace de definire a naturii procesului de muncă;
informații referitoare la alimentarea cu energie;
informații cu privire la factorii de mediu de muncă;
informații cu privire la sarcina de muncă;
nivelul de instruire, experiența sau abilitatea personalului;
istoricul accidentelor de muncă, bolilor profesionale și a incidentelor tehnice, etc.;
informații referitoare la posibilitățile de afectare a integrității sau sănătății persoanelor implicate în procesul de muncă.
Procesul interactiv de realizare a securității unui proces de muncă bazat pe aprecierea riscurilor profesionale se poate figura grafic după cum urmează:
Fig. 7.1. Proces interactiv pentru realizarea securității unui proces de muncă
7.2. Metodologia de evaluare a riscurilor profesionale
Deși nu există un principiu universal valabil privind metodologia de evaluare a riscurilor profesionale totuși două reguli sunt esențiale în domeniu:
evaluarea trebuie astfel structurată încât toți factorii de risc (pericole sau situații periculoase) potențiali să fie analizați;
când un factor de risc a fost identificat prima întrebare la care trebuie căutat un răspuns este dacă riscul asociat poate fi eliminat.
Pe baza elementelor esențiale enumerate anterior pot fi adoptate diferite abordări sau combinații de abordări. Acestea comportă, de regulă, următoarele operațiuni:
observarea mediului specific locului de muncă (de exemplu, căi de acces, starea clădirilor, securitatea echipamentelor tehnice, gaze, pulberi, temperatură, zgomot, iluminat etc.);
determinarea tuturor sarcinilor de muncă specifice locului de muncă considerat, pentru a exista certitudinea că toate vor fi luate în considerare în cadrul evaluării;
analiza riscurilor induse de diferitele sarcini de muncă;
observarea modului de desfășurare a proceselor de muncă, pentru a se verifica conformitatea procedurilor aplicate cu cele stabilite și inexistența unor riscuri suplimentare;
analiza modurilor de operare, pentru evaluarea expunerii la pericol;
analiza factorilor externi de influență (de exemplu, factorii meteorologici, în cazul lucrărilor efectuate în exterior);
analiza detailată a factorilor psihologici, sociali și fizici susceptibili să contribuie la starea de stres la locul de muncă, precum și interacțiunea acestora cu factorii organizaționali și de mediu;
analiza dispozițiilor adoptate în vederea asigurării condițiilor de securitate, îndeosebi cu referire la existența sistemelor de evaluare a riscurilor datorate noilor tehnologii și materiale și la actualizarea informațiilor privind riscurile.
Rezultatele observațiilor și analizelor vor fi confruntate cu criteriile minimale de securitate și sănătate în muncă impuse de reglementările în vigoare.
CAP. 8. METODA DE ANALIZĂ A RISCURILOR PROFESIONALE
CU CARACTER GENERAL
8.1. Premize ce stau la baza construcției metodei
Întreprinderea modernă reprezintă un sistem organizat, în care posturile de muncă se află în interacțiune constantă și necesară și în care funcțiile sale orientate spre realizarea unui produs sunt repartizate între servicii. De aceea în analiza securității sistemelor, respectiv a etiologiei și profilaxiei accidentelor de muncă și a îmbolnăvirilor profesionale, este necesară o viziune globală asupra sistemului vizat, în care toate elementele sistemului sunt în interacțiune și care are în vedere optimizarea sistemului prin adoptarea reciprocă a elementelor componente.
În cadrul unei astfel de abordări, accidentele de muncă și îmbolnăvirile profesionale constituie disfuncții ale sistemului de muncă, abateri de la starea sa normală de funcționare. Cauzele acestor disfuncții trebuie căutate la nivelul fiecărei componente a sistemului. Disfuncțiile sistemului de muncă pot apărea, deci, atât în sfera componentelor umane (executant, sarcină de muncă) cât și în sfera componentelor materiale (mediu de muncă, mijloace de producție). Analizele statistice arată că producerea unui accident de muncă sau a unei îmbolnăviri profesionale nu au niciodată o singură cauză. În aceste condiții se poate spune că la originea oricărui accident de muncă și a oricărei îmbolnăviri profesionale se găsește suprapunerea cel puțin a unei erori umane cu o neconformitate tehnică. Pornind de la această teorie a genezei accidentelor de muncă și a îmbolnăvirilor profesionale se ajunge la concluzia că neconformitățile tehnice se regăsesc în componentele sistemului de muncă reprezentate de “mijloace de producție” și respectiv “mediu de muncă” iar erorile umane, în componentele sistemului de muncă reprezentate de “executant” și respectiv “sarcina de muncă”. Dacă în cazul componentelor sistemului de muncă reprezentate de “mijloace de producție” și respectiv “mediu de muncă” aprecierea riscurilor profesionale se poate face prin combinația dintre gravitate și probabilitate, nu același lucru putem face și în cazul erorii umane determinate de “executant” și respectiv “sarcina de muncă”. Totuși, și aceste două componente fac parte integrantă din sistemul de muncă și pot influența, uneori semnificativ, nivelul de risc global al sistemului. În scopul includerii influenței induse de “executant” și respectiv “sarcina de muncă” in analiza de risc, metoda propusă a introdus o serie de coeficienți de corecție a nivelului de risc al sistemului funcție de nivelul de securitate prezentat de cele două componente. În cazul componentelor sistemului de muncă reprezentate de “executant” și “sarcina de muncă” determinarea nivelului de securitate servește la stabilirea unor coeficienți specifici sistemului analizat necesari la calcularea “gravității corectate” și a “probabilității corectate” a domeniilor ce evaluează nivelul de risc prezentat de neconformitățile tehnice ale “mijloacelor de producție” și respectiv “mediu de muncă” și care reflectă influența acestora asupra nivelului de risc al sistemului analizat:
e1 – coeficient de corecție a probabilității, direct proporțional cu nivelul de securitate;
sm1 – coeficient de corecție a gravității consecințelor, direct proporțional cu nivelul de securitate, determinat de nivelul de securitate prezentat de măsurile organizatorice de reducere a gravității;
sm2 – coeficient de corecție a probabilității direct proporțional cu nivelul de securitate, determinat de nivelul de securitate prezentat de măsurile organizatorice de reducere a probabilității.
8.1.1. Probabilitatea
Probabilitatea de producere a unui eveniment nedorit este condiționată de chiar condițiile procesului de muncă: nivelul de securitate a componentelor materiale ale sistemului de muncă (mijloace de producție, mediu de muncă), de fiabilitatea echipamentelor tehnice, de vechimea în serviciu a echipamentelor tehnice, de ponderea în structura de personal a personalului sensibil, de periculozitatea materialelor, de organizarea muncii, de constrângeri temporale etc. Pentru determinarea probabilității de producere a unui accident de muncă sau îmbolnăvire profesională, metoda de analiză a riscurilor profesionale pornește de la premiza că probabilitatea de manifestare a unui factor de risc prezentat de componentele materiale ale sistemului de muncă este invers proporțională cu nivelul de securitate prezentat de acestea. Pentru aprecierea probabilității s-a ales o scală cu șase clase de probabilitate conform tabelului 8.1.1.:
La alegerea scalei de apreciere a probabilității de manifestare a factorilor de risc s-a ținut cont de scalele utilizate ca instrumente în cadrul metodei de evaluare a nivelului de risc pe loc de muncă, astfel că informațiile obținute să fie comparabile cu rezultatele altor metode cunoscute.
Tabelul 8.1.1.
În scopul unei aprecieri cât mai obiective a nivelului de risc prezentat de sistemul supus analizei, clasa de probabilitate determinată funcție de nivelul de securitate a domeniului analizat se corectează cu o serie de coeficienți de corecție determinați de:
raportul dintre indicatorul de frecvență al sistemului analizat și indicatorul de frecvență al ramurii sau branșei profesionale;
ponderea în structura de personal a lucrătorilor cu mai puțin de patru ani și mai mult de douăzeci de ani la locul de muncă;
vechimea în serviciu a echipamentelor tehnice;
nivelul de securitate globală prezentat de executant;
nivelul de securitate globală prezentat de domeniile sarcinii de muncă ce vizează creșterea nivelului de securitate.
8.1.2. Expunerea
Componentă comensurabilă a probabilității, expunerea se propune a se analiza separat din dorința de a elimina, cât mai mult posibil, influența subiectivă a evaluatorului în aprecierea probabilității de producere.
Aprecierea de mai sus se bazează pe faptul că expunerea se poate stabili cu ușurință analizând foto-cronograma de timp pentru fiecare categorie de participanți la procesul de muncă, analizând procedurile de lucru prin observare directă a procesului de muncă sau prin discuții directe cu participanții la procesul de muncă și conducătorii acestora. Pentru aprecierea influenței expunerii asupra probabilității de producere se pot utiliza scale diferite exprimate fie procentual, fie sub forma unor coeficienți de corecție. Cu cât scala aleasă pentru aprecierea expunerii are mai multe posibilități de cotare cu atât analiza este mai fină. În cadrul metodei propuse influența expunerii asupra probabilității de producere se exprimă sub forma unui coeficient de corecție ale cărui valori scad exponențial funcție de timpul de expunere.
Având în vedere importanța expunerii, ca parametru obiectiv, în determinarea probabilității de producere a evenimentelor nedorite, în mod arbitrar pentru nivelul de expunere s-a ales o scală de cinci niveluri conform tabelului 8.1.2.:
Tabelul 8.1.2.
8.1.3. Probabilitate corectată
În scopul particularizării analizei de evaluare a riscurilor profesionale pentru un sistem de muncă dat, metoda propune introducerea noțiunii de probabilitate corectată în calculul căreia se au în vedere influențele unor date de analiză statistică “a posteriori” a accidentelor și a unor elemente de caracterizare a structurii de personal și a vechimii în serviciu a echipamentelor tehnice sub forma unor coeficienți de corecție specifici pentru sistemul analizat.
De asemenea, la calculul probabilității corectate metoda propune să se țină cont și de influența nivelului de securitate determinat de executant și de sarcina de muncă sub forma coeficienților e1 și sm2.
În acest fel se consideră că au fost luate în calcul principalele particularități ale sistemului de muncă supus unei analize de riscuri profesionale.
Astfel, modelul matematic de calcul a probabilității corectate corespunde formulei:
Pc=PxExk2xk3xk4xe1xsm2 8.1.3.
Unde:
E – reprezintă un coeficient de corectare a probabilității de producere funcție de nivelul expunerii;
k2 – reprezintă un coeficient de corectare a probabilității dat de raportul dintre indicele de frecvență al sistemului analizat și indicele de frecvență al ramurii industriale căreia îi aparține sistemul analizat;
k3 – reprezintă un coeficient de corecție dat de vechimea în serviciu a echipamentelor tehnice;
k4 – reprezintă un coeficient de corecție dat de ponderea în structura de personal a lucrătorilor cu o vechime la locul de muncă mai mică de 4 ani și a lucrătorilor cu o vechime la locul de muncă mai mare de 20 ani.
8.1.4. Gravitatea consecințelor
Conceptul de gravitate a consecințelor este dat de severitatea maximă cea mai probabilă de manifestare a factorilor de risc asupra persoanelor expuse în contextul sistemului analizat. Gravitatea consecințelor poate fi definită pe baza unor criterii cum ar fi:
efecte asupra integrității fizice, la aprecierea cărora se va ține cont de lista de consecințe probabile ale acțiunii factorilor de risc asupra organismului uman stabilită de MSF și MMSSF;
efecte asupra stării de sănătate, la aprecierea cărora se va ține cont de tabelul bolilor profesionale stabilit de MSF.
Estimând tipurile de leziuni și vătămări ca și localizarea potențială a acestora, în cazul accidentelor și bolilor profesionale, așa cum sunt ele precizate de criteriile medicale de diagnostic clinic, funcțional și de evaluare a capacității de muncă elaborate de MSF și MMSSF se poate aprecia pentru fiecare factor de risc în parte la ce leziune va conduce in extremis, ce organ va fi afectat și, în final, ce tip de consecință va produce: incapacitate, invaliditate sau deces.
La rândul lor, aceste consecințe se pot diferenția în mai multe clase de gravitate. Pentru aprecierea gravității consecințelor, în cadrul metodei, s-a ales o scală cu șapte clase de gravitate conform tabelului 8.1.4:
Tabelul 8.1.4.
Ca și în cazul probabilității, la alegerea scalei de apreciere a gravității consecințelor s-a ținut cont de scalele utilizate ca instrumente în cadrul metodei de evaluare a nivelului de risc pe loc de muncă, astfel că informațiile obținute în urma analizei de risc sunt comparabile cu cele prezentate de alte metode utilizate.
8.1.5. Gravitatea consecințelor corectată
În scopul particularizării analizei de evaluare a riscurilor profesionale pentru un sistem de muncă dat, metoda propune și introducerea noțiunii de gravitate corectată, în aprecierea căreia se iau în calcul influența indicelui de gravitate rezultat din analiza statistică “a posteriori” a accidentelor de muncă sub forma unui coeficient de corecție propriu sistemului analizat. De asemenea, la calculul gravității corectată metoda propune să se mai țină cont de influența nivelului de securitate determinat de sarcina de muncă sub forma coeficientului sm1 prezentat în prezentul capitol la paragraful legat de analiza de securitate a sistemului de muncă.
Astfel, modelul matematic de calcul al gravității corectată corespunde relației:
GCc=GCxk1xsmi 8.1.5.
Unde:
k1 – reprezintă un coeficient de corectare a gravității consecințelor dat de raportul dintre indicele de gravitate a sistemului analizat și indicele de gravitate a ramurii industriale căreia îi aparține sistemul analizat.
8.2. Etapele analizei de risc profesional
Metoda de analiză a riscurilor profesionale cu caracter general (MARPCG) propusă pentru evaluarea riscurilor profesionale cu caracter general îmbină etape și instrumente ale metodei de evaluare a nivelului de securitate cu etape și instrumente ale metodei de evaluare a nivelului de risc pe loc de muncă, pe baza analizei sistematice și evaluării riscurilor de accidentare și îmbolnăvire profesională pentru categoriile generale de riscuri. Principiul metodei constă în identificarea tuturor factorilor de risc din sistemul analizat pe baza unor liste de control prestabilite, întocmite pe baza unei scheme logice, specifice pentru fiecare componentă a sistemului de muncă prin evaluarea nivelului de securitate, evaluarea și cuantificarea nivelului de risc rezidual. Pe baza încadrării într-o clasă de risc, în cadrul metodei se face și aprecierea privind acceptabilitatea sau inacceptabilitatea riscului profesional rezidual prezentat de domeniul analizat.
În cadrul metodei de analiză de riscuri profesionale cu caracter general propusă se vor parcurge următoarele etape obligatorii:
definirea sistemului;
identificarea factorilor de risc prin evaluarea nivelului de securitate al sistemului;
identificarea personalului expus;
evaluarea și cuantificarea nivelului de risc;
aprecierea riscurilor profesionale reziduale;
propunerea măsurilor de prevenire și stabilirea priorităților de abordare a acestora.
8.2.1. Definirea sistemului
Este foarte important de stabilit, de la bun început, sistemul la care se face evaluarea (echipament tehnic, activitate, incintă, atelier, instalație tehnologică, secție etc.). În această etapă se precizează principalele caracteristici ale procesului tehnologic, ale echipamentelor tehnice utilizate în cadrul procesului de muncă, caracteristicile materiilor prime, materialelor, produselor semifinite sau finite etc. și se identifică principalele surse de risc profesional. De asemenea, trebuie cunoscut numărul, ponderea și structura profesională a personalului expus, durata de expunere, programul de lucru, intercondiționările cu alte sisteme, principalele elemente ale sarcinii de muncă și principalele caracteristici ale mediului de muncă etc. În acest mod se pot cunoaște toți factorii ce pot influența gradul de pericol(vezi. – anexa 1) .
8.2.2. Identificarea factorilor de risc profesionali proprii sistemului studiat
Identificarea factorilor de risc cu caracter general (de natură mecanică, electrică, chimică, fizică, biologică) din cadrul fiecărei componente a procesului de muncă se face prin compararea unei situații ideale, prevăzută prin acte reglementative (norme, standarde, instrucțiuni), cu o situație reală prezentată de sistemul analizat. Pentru o identificare cât mai bună a riscurilor profesionale prezentate de sistemului analizat și pentru a putea stabili o listă cât mai completă a condițiilor esențiale de securitate aplicabile acestuia, componentele sistemului de muncă au fost împărțite în mai multe domenii.
Astfel, pentru componenta sistemului de muncă reprezentată de “executant” au fost stabilite, fără a fi exhaustive, următoarele domenii definite în tabelul 8.2.2.1.:
Tabel 8.2.2.1.
Pentru componenta sistemului de muncă reprezentată de “sarcina de muncă” au fost stabilite, fără a fi exhaustive, următoarele domenii grupate în două categorii funcție de scopul urmărit. Astfel, sunt domenii ale sarcinii de muncă care vizează reducerea gravității consecințelor și care, prin nivelul lor de securitate, influențează gravitatea consecințelor definite în tabelul 8.2.2.2.:
Tabel 8.2.2.2
A doua categorie de domenii ale sarcinii de muncă vizează creșterea nivelului de securitate a sistemului în scopul prevenirii producerii de accidente de muncă și îmbolnăviri profesionale și care, în consecință, conduc la reducerea probabilității de producere definite în tabelul 8.2.2.3.:
Tabel 8.2.2.3.
Pentru componenta sistemului de muncă reprezentată de “mijloace de producție” au fost stabilite, fără a fi exhaustive, următoarele domenii definite în tabelul 8.2.2.4.:
Tabel 8.2.2.4.
Pentru componenta sistemului de muncă reprezentată de “mediul de muncă” au fost stabilite, fără a fi exhaustive, următoarele domenii, definite în tabelul 8.2.2.5.:
Tabel 8.2.2.5.
Pentru stabilirea criteriilor (indicatorilor) pe baza cărora se realizează identificarea factorilor de risc metoda propune o schemă logică în cadrul căreia, pentru fiecare domeniu al componentelor sistemului de muncă care pot prezenta neconformități (mijloace de producție și mediu de muncă), se pune succesiv întrebarea dacă domeniul prezintă factori de risc de natură mecanică, electrică, chimică, termică, fizică sau biologică, conform tabelului 8.2.1.prezentat în anexa 1.
În felul acesta, în paralel cu stabilirea criteriilor de determinare a factorilor de risc, se identifică și cerințele minimale de securitate impuse domeniului respectiv, prin, standardele de securitate sau prin alte reglementări în domeniu. Cerințele minimale de securitate stabilite vor fi constituite astfel în criterii de evaluare a nivelului de securitate a domeniului analizat. În baza lor se vor stabili întrebările care alcătuiesc check-list-urile pentru evaluarea nivelului de securitate pentru fiecare domeniu în parte.
Divizarea componentelor sistemului de muncă în domenii este o problemă a colectivului de evaluare, deoarece membrii acestui colectiv cunosc cel mai bine particularitățile sistemului de muncă supus evaluării. Exemplul de metodă propus este informativ și nu are un caracter exhaustiv sau limitativ. În principiu, divizarea componentei sistemului de muncă în domenii trebuie să răspundă cât mai bine necesităților de evaluare în funcție de particularitățile sistemului analizat. Astfel, nu are rost să analizăm domeniul intitulat “Incinte de lucru”, dacă activitatea se desfășoară integral în aer liber. Dimpotrivă, nu putem să nu introducem în cadrul componentei sarcină de muncă un nou domeniu intitulat “Organizarea cooperării cu mijloacele de transport”, atunci când analizăm un depozit important de mărfuri sau materiale.
8.2.3. Evaluarea nivelului de securitate a sistemului analizat
În cadrul metodei de analiză a riscurilor profesionale cu caracter general propusă aprecierea nivelului de securitate prezentat de sistemul supus evaluării se face, cu ajutorul unui instrument preluat de la metoda de evaluare a nivelului de securitate (ENS), prin compararea situației existente în cadrul sistemului analizat cu o situație standard determinată de condițiile esențiale de securitate prevăzute pentru asigurarea securității și sănătății în muncă, stabilite prin reglementările în vigoare .
Spre deosebire de metoda de evaluare a nivelului de securitate (ENS) criteriile de evaluare (condițiile esențiale de securitate) nu sunt prestabilite și se aplică în cazul tuturor sistemelor analizate. În cadrul metodei propuse check-list-urile, care reprezintă instrumentele de analiză, se construiesc, în mod particular, funcție de particularitățile sistemului ce urmează a fi supus analizei de risc, astfel încât să definească cel mai bine nivelul de securitate al acestuia. În concluzie, important de reținut este faptul că, funcție de sistemul supus evaluării, check-list-ul care definește condițiile esențiale de securitate pentru fiecare domeniu poate fi modificat funcție de standardele sau normele care definesc condițiile de securitate specifice. În felul acesta metoda devine foarte elastică și ușor de particularizat pentru fiecare sistem studiat.
Pentru aprecierea conformității pentru fiecare criteriu al check-list-ului s-a păstrat principiul de cotare uzitat în cadrul metodei de evaluare a nivelului de securitate (ENS) al utilizării unei scale cu șase niveluri (de la 0 la 5). De asemenea, funcție de importanța acordată fiecărui criteriu de evaluare a nivelului de securitate în cadrul check-list-ului, importanța acestuia acesta poate fi ponderată cu coeficienți de la 0,5 la 2 (vezi figura 8.2.3.1.). Coeficientul de ponderare are drept scop stabilirea unui echilibru relativ cu privire la importanța criteriului de evaluare în procesul de gestionare a riscurilor. Stabilirea coeficientului de ponderare rămâne în competența colectivului de evaluare care cunoaște cel mai bine particularitățile sistemului supus evaluării.
Fig.8.2.3.1. Grila de cotare a indicatorilor din check-list
Calculul nivelului de securitate se face, ca și în cazul metodei de evaluare a nivelului de securitate, folosind o relație matematică prin care se face raportul procentual între suma nivelelor de securitate reale, pentru fiecare criteriu aplicabil și suma nivelului maxim posibil (teoretic) pentru aceleași criterii.
Relația matematică pentru calcularea nivelului de securitate este următoarea:
8.2.3.2..
Unde:
Punctajul obținut este suma produselor dintre punctajul acordat pentru fiecare criteriu (valabil) și coeficientul de ponderare al indicatorului, adică:
Punctajul obținut = Σ (punctaj individual acordat x coeficient de ponderare)
Punctajul maxim posibil este suma produselor dintre punctajul maxim (5) pentru fiecare indicator (valabil) și coeficientul de ponderare al indicatorului, adică:
Punctajul maxim posibil = Σ (5 x coeficient de ponderare)
În funcție de rezultatul obținut, nivelul de securitate se poate înscrie într-una din următoarele 6 clase prezentate în tabelul 8.2.3.3.:
Tabelul 8.2.3.3.
Așa cum s-a mai arătat, în cazul componentelor sistemului de muncă reprezentate de “executant” și “sarcina de muncă” determinarea nivelului de securitate servește la stabilirea unor coeficienți specifici sistemului analizat necesari la calcularea “gravității corectate” și a “probabilității corectate”:
e1 – coeficient de corecție a probabilității de producere ce corespunde nivelului global de securitate indus de executant;
sm1 – coeficient de corecție a gravității consecințelor ce corespunde nivelului global de securitate indus de sarcina de muncă prin domeniile legate de măsurile organizatorice de reducere a gravității consecințelor;
sm2 – coeficient de corecție a probabilității de producere ce corespunde nivelului global de securitate indus de sarcina de muncă prin domeniile legate de măsurile organizatorice de reducere a probabilității de producere.
8.2.4. Identificarea personalului expus
Pentru identificarea lucrătorilor expuși la pericole s-a introdus un tabel din care rezultă principalele categorii de ocupații, numărul lucrătorilor în cadrul fiecărei ocupații, ponderea în structura de personal. La gruparea pe tipuri de activități a personalului s-a avut în vedere gruparea propusă de Comisia Europeană în “Mémento pour l’évaluation des risques professionnels” de aplicare a prevederilor Directivei cadru 89/391/CCE. Pentru simplificarea formularisticii, ținând cont că în economia românească nu se regăsesc încă toate aceste categorii socio-profesionale, metoda propusă face referire doar la cinci categorii de participanți la procesul de muncă:
personal operativ;
personal de întreținere;
personal de laborator;
personal de birou;
alte categorii de participanți.
În funcție de sistemul analizat, de scopul urmărit la efectuarea evaluării și de necesitățile de analiză a riscurilor profesionale aceste categorii de participanți se pot detalia.
8.2.5. Evaluarea riscurilor profesionale
Evaluarea riscurilor, în cadrul metodei propusă, se face numai pentru componentele materiale ale sistemului de muncă. Pentru determinarea nivelului de risc s-a avut în vedere conceptul lui William T. Fine care stabilește că nivelul de risc (NR) este dat de combinația dintre expunere, gravitatea maximă a consecințelor cele mai probabile și probabilitatea de producere a evenimentelor, în care factorul de risc se poate manifesta producând consecințe.
Valoarea semantică a noțiunii de nivel de risc, în cadrul conceptului metodei propuse, definește nivelul riscului rezidual (nivelul riscului rămas funcție de nivelul de securitate al sistemului existent la momentul evaluării). Pentru fiecare dintre parametrii care definesc expunerea, gravitatea și probabilitatea sunt stabilite clase de cotație sau coeficienți de corecție, astfel că mărimea nivelului de risc este exprimată valoric.
Pentru analiza nivelului de risc metoda propune utilizarea unui tabel centralizator în care sunt înscrise: structura de personal, numărul de lucrători pe fiecare categorie de participanți la procesul de muncă, ponderea în raport cu numărul total de lucrători din sistemul supus analizei, expunerea, gravitatea consecințelor și probabilitatea de producere.
8.2.6. Cuantificarea nivelului de risc
Cuantificarea nivelului de risc se face prin atribuirea unui nivel de risc pentru fiecare cuplu gravitate maximă previzibilă a leziunii sau afectării sănătății – probabilitate de producere a unei leziuni sau afectări a sănătății utilizând pentru aprecierea celor doi parametri ai scalelor descrise mai sus. De precizat că, la stabilirea cuplului gravitate – probabilitate se au în vedere gravitatea consecințelor corectată și respectiv probabilitatea corectată, astfel că nivelul (clasa) de risc atribuit cuplului reprezintă un nivel de risc la determinarea căruia s-a ținut cont de toate particularitățile sistemului. Rezultatele aprecierilor gravității consecințelor corectată și respectiv a probabilității de producere corectată se identifică în grila de încadrare a nivelurilor de risc, care reprezintă un centralizator al tuturor combinațiilor dintre gravitatea consecințelor și probabilitatea producerii lor ordonate pe niveluri de risc. Scala de încadrare a nivelurilor de risc este scala de cotare folosită în cazul metodei de evaluare a nivelului de risc. Grila de determinare a nivelului de risc funcție de cuplul gravitate – probabilitate este redată în figura 8.2.6.1.
Se obține astfel o ierarhizare a dimensiunii riscurilor la locul de muncă, ceea ce dă posibilitatea stabilirii unei priorități a măsurilor de prevenire și protecție, funcție de factorul de risc cu nivelul cel mai mare de risc.
Nivelul de risc global al sistemului analizat (Nr) se calculează, ca și în cazul metodei de evaluare a nivelului de risc, ca o medie ponderată a nivelurilor de risc stabilite pentru factorii de risc identificați.
Fig. 8.2.6.1. Grila de stabilire a nivelului de risc
Pentru ca rezultatul obținut să reflecte cât mai exact posibil realitatea, se utilizează ca element de ponderare rangul factorului de risc care este egal cu nivelul de risc. În acest mod, factorul cu cel mai mare nivel de risc va avea și rangul cel mai mare. Se elimină astfel posibilitatea ca efectul de compensare între extreme, pe care-l implică aria medie statistică, să mascheze prezența factorului cu nivel maxim de risc. Formula de calcul a nivelului de risc global este următoarea:
8.2.6.2.
Unde:
Nr – reprezintă nivelul de risc global pe loc de muncă;
ri – reprezintă rangul factorului de risc "i";
Ri – reprezintă nivelul de risc pentru factorul de risc "i";
n – reprezintă numărul factorilor de risc identificați la locul de muncă.
Programul informatizat de aplicare a metodei însoțește raportul centralizat al nivelului de risc global al sistemului analizat (detaliat pe fiecare categorie de participanți la procesul de muncă) de un raport care exprimă nivelul de risc detaliat pe riscuri funcție de natura lor.
Aceste rapoarte sintetizează informațiile din fișele de evaluare a riscurilor profesionale pentru toate domeniile aplicabile permițând o analiză mai coerentă în determinarea priorității de realizare a măsurilor de prevenire.
8.2.7. Aprecierea riscurilor profesionale reziduale
Pentru aprecierea riscurilor profesionale reziduale sub aspectul acceptabilității sau inacceptabilității, metoda propune utilizarea unei diagrame de apreciere a riscurilor în care sens fișa de evaluare a riscurilor profesionale, pentru fiecare domeniu analizat, a fost completată cu o grilă a claselor de risc, în care pe ordonată s-au înscris clasele de probabilitate corectată iar pe abscisă s-au înscris clasele de gravitate corectată. Înscrierea pe această diagramă a valorilor cuplului gravitate – probabilitate determinate pentru un factor de risc permite aprecierea caracterului acceptabil sau inacceptabil al acestuia.
Grila descrisă se împarte în trei domenii ale claselor de risc:
domeniul riscurilor acceptabile;
domeniul riscurilor acceptabile cu luarea de măsuri organizatorice suplimentare;
domeniul riscurilor inacceptabile.
La delimitarea celor trei câmpuri s-a ținut cont de echilibrul ce trebuie realizat în raportul dintre necesitatea obținerii unui maxim de securitate și costurile necesare realizării acestui nivel de securitate. Transpunerea pe această grilă a perechii de valori (gravitate corectată, probabilitate corectată) caracteristice fiecărei categorii de participanți la procesul de muncă ne dă o apreciere globală despre zona de situare a riscurilor profesionale la care sunt supuși aceștia.
Grila de apreciere a riscurilor profesionale sau diagrama claselor de risc este redată în figura 8.2.7.1.
Delimitarea dintre domeniul riscurilor acceptabile și domeniul riscurilor inacceptabile este rezultatul unei decizii ce decurge din strategia politicii de securitate în muncă. Câteva considerații pot, în același timp, să aducă contribuția lor la fixarea acestui prag și acestea ar fi următoarele:
evaluarea costurilor vieții umane (unde, de exemplu, se ține cont că valoarea vieții umane individuale este legată de aportul individului la venitul național brut);
evaluarea prin comparare cu alte riscuri deja acceptate.
Fig. 8.27.1. Diagrama claselor de risc
8.2.8. Analiza riscurilor
În general este admis că la nivelul actual al cunoștințelor tehnice și științifice, al dezvoltării tehnologiilor și civilizației, activitățile umane (în special cele de tip industrial) se desfășoară în condiții de risc. Funcție de natura lor, riscurile înglobate în activitatea umană, pot afecta atât personalul implicat direct în procesul de muncă cât și persoane neparticipante sau însuși mediul înconjurător (ca urmare a poluării sau a unor catastrofe industriale).
Acest fapt conduce la necesitatea ca la toate nivelurile de participare a factorului uman (concepție, proiectare, exploatare, întreținere etc.) să se conștientizeze faptul că procesele de muncă includ intrinsec pericole și stări periculoase ce se pot transforma în evenimente ireversibile. Riscurile întâlnite în practică sub forma unor pericole sau stări periculoase (factori de risc) se pot transforma în accidente de muncă îmbolnăviri profesionale sau catastrofe industriale ca urmare a unei perturbări instantanee a procesului de muncă.
Noțiunea de risc profesional este caracterizată printr-un raport dintre probabilitatea de întâmplare și gravitatea consecințelor aplicat unui “eveniment” periculos în contextul unui proces de muncă. În consecință, riscul este deci echivalent cu o încălcare a reglementărilor, susceptibilă de a provoca, adesea foarte direct, un accident.
Mecanismul de producere a unui accident de muncă sau îmbolnăvire profesională este complex, determinat de elemente ce pot aparține celor patru componente ale sistemului de muncă aflate într-o mișcare dinamică activă și interactivă. La analiza lui trebuie ținut cont de intercondiționările ce se produc în desfășurarea în timp a acestuia .
Analiza apriorică a riscurilor este un proces deductiv, ipotetic, în care ținând cont de pericolele existente ne imaginăm condiționări și fenomene cu probabilitate de producere a unor evenimente ce se pot solda cu accidente. Cunoscând elemente “ statice “ imaginăm acțiuni “ dinamice “ și ne închipuim consecințe și probabilități de expunere la risc. Funcție de rezultatele unei astfel de analize concepem măsuri pentru eliminarea sau reducerea riscurilor și a posibilităților de declanșare a acestora.
La analizarea riscurilor dintr-un sistem de muncă va trebui să se țină cont și de o serie de elemente ale analizei “posteriori” în speță de datele statistice de analiză a accidentelor precum și de analizele arborelui de cauze.
Acestea ne pot transmite informații cu privire la probabilitatea de producere a accidentelor, gravitatea consecințelor precum și la mecanismele de producere dându-ne astfel posibilitatea de a corecta unele elemente ale analizei ”apriori”.
Producerea accidentelor de muncă se află întotdeauna într-un raport de dependență cu cel puțin unul din elementele procesului de muncă, cea ce a permis să se facă o clasificare a riscurilor profesionale în funcție de acest criteriu, astfel vom avea:
riscuri dependente de factorul uman;
riscuri dependente de mijloacele de producție;
riscuri dependente de sarcina de muncă;
riscuri dependente de mediul de muncă.
La analiza riscurilor va trebui să se aibă în vedere că ele nu acționeză izolat ci în cadrul unui sistem intercondiționat. De aceea riscurile nu vor fi judecate separat se va ține cont de numărul persoanelor expuse la risc, de perioada de expunere la risc, de gravitatea consecințelor și de probabilitatea de manifestare a riscului profesional.
{n consecință, la stabilirea măsurilor corective, nu se va putea lua în considerare întotdeauna de corespondența biunivocă între cauză și măsura preventivă. Aceasta pentru că, uneori, pentru eliminarea unui risc sunt necesare mai multe măsuri iar în alte situații este posibil ca o singură măsură să elimine mai multe riscuri.
Dacă ținem însă cont că producerea unui accident este posibilă la întâlnirea unui element material periculos cu o eroare umană putem împărți măsurile corective în două mari categorii:
măsuri organizatorice, care vizează în special evitarea erorii umane atât la executant (gesturi, poziții, metode de lucru, atitudini etc.) cât și în sarcina de muncă (omisiuni, suprasolicitări etc.). Nu trebuie uitat nicicum că omul se află, direct sau indirect, în spatele tuturor elementelor procesului de muncă.
măsuri tehnice, care vizează în special echipamentele tehnice (în scopul asigurării condițiilor minime de securitate) materialele utilizate (urmărind riscurile chimice, de incendiu sau de explozie) precum și condițiile legate de mediul de muncă.
8.2.9. Propunerea măsurilor și stabilirea priorităților de prevenire
În baza rezultatelor analizei de riscuri profesionale se va stabili strategia și programul de prevenire ce trebuie adoptat. În condițiile unui sistem de muncă real, aflat în funcțiune, nu există suficiente resurse (de timp, financiare, tehnice etc.), pentru a se putea interveni simultan asupra tuturor factorilor de risc de accidentare și îmbolnăvire profesională.
Chiar dacă ar exista, criteriul eficienței (atât în sensul restrâns al eficientei economice, cât și al celei sociale) face, practic, imposibilă o astfel de acțiune. Din acest motiv nici în cadrul analizelor de securitate nu se justifică luarea lor integral în considerare.
Din multitudinea factorilor de risc a căror înlănțuire se finalizează potențial cu un accident de muncă sau o îmbolnăvire profesională, factorii de risc care pot reprezenta cauze finale, directe sunt cei ai căror eliminare garantează imposibilitatea producerii evenimentului, deci devine obligatorie orientarea studiului asupra acestora.
Încadrarea în domeniul riscurilor acceptabile sau inacceptabile rezultată din grila din fișa de evaluare a riscurilor profesionale, corelată cu răspunsurile la cerințele minime de securitate din check-list-uri și nivelul de pericol calculat asigură baza stabilirii unor măsuri de prevenire și a priorităților de aplicare a acestora cât mai corect.
Rezultatele obținute în cadrul evaluării riscurilor profesionale constituie un material prețios la luarea deciziei pentru modificarea sistemului în vederea îmbunătățirii stării de securitate.
Pentru stabilirea priorității de intervenție, la realizarea măsurilor de prevenire, modelul propus face următoarele recomandări conform tabelului 8.2.9.1.:
Tabelul 8.2.9.1.
Rezultatele obținute în cadru evaluării riscurilor profesionale constituie un material prețios la luarea deciziei pentru modificarea sistemului în vederea îmbunătățirii stării de securitate.
Metoda propune centralizarea tuturor informațiilor necesare din fișa de evaluare a riscurilor profesionale într-un program de prevenire în care se înscriu:
codul fișei de evaluare a riscurilor profesionale,
domeniul de activitate analizat,
nivelul de conformitate
nivelul riscului rezidual prezentat de domeniul analizat,
măsurile de prevenire propuse și prioritatea de soluționare.
Pentru stabilirea gradului de prioritate de aplicare a acțiunilor de prevenire a riscurilor profesionale literatura de specialitate recomandă gruparea în patru grupe de prioritate după cum urmează:
În cadrul metodei de apreciere a riscurilor profesionale cu caracter general, pentru stabilirea priorității de intervenție a măsurilor de prevenire se propune următoarea grilă de apreciere a gradului de prioritate:
]
Pentru stabilirea măsurilor de prevenire necesare îmbunătățirii nivelului de conformitate a sistemului de muncă analizat se mai impune luarea în considerare a ierarhiei riscurilor evaluate, conform scalei de încadrare a nivelurilor de risc/securitate. De asemenea, se ține seamă de ordinea ierarhică generică a măsurilor de prevenire, respectiv: măsuri de prevenire intrinsecă, măsuri de protecție colectivă, măsuri de protecție individuală.
Rezultatele obținute în cadrul evaluării riscurilor profesionale constituie un material prețios la luarea deciziei pentru modificarea sistemului în vederea îmbunătățirii stării de securitate. De obicei o astfel de analiză se face la nivelul relației intersubsistemice om – echipament tehnic.
Cap. 9. PRINCIPII GENERALE DE PREVENIRE A RISCURILOR PROFESIONALE
Integrarea acțiunii de prevenire a riscurilor profesionale la nivelul unei societăți reprezintă o etapă superioară a muncii de prevenire și trebuie să reflecte preocuparea factorilor de decizie de a realiza condițiile minimale de igienă și de securitate la nivelul firmei. Integrarea securității la nivelul firmei comportă două componente:
9.1. Strategia managerială în domeniul prevenirii Aceasta se reflectă în:
raportul între costul accidentelor și costul prevenirii: Trebuie avute în vedere costurile directe (costurile directe ale accidentelor, majorarea cotizațiilor la risc profesional, etc.), dar mai ales costurile indirecte (imobilizări, pierderea clienților, pierderi ale imaginii de marcă, etc.). Studii clasice arată că pentru același cost sunt mai puține accidente, dacă se investește în prevenirea accidentelor decât dacă nu se investește. Însă acest argument nu va fi suficient totdeauna pentru a convinge un angajator să procure mijloace de prevenire adesea mai mult costisitoare decât rentabile.
necesitatea de a se conforma unor reglementari: Trebuie avute în vedere legi, decrete, norme generale și/sau specifice privind securitatea muncii dar și alte reglementări privind punerea pe piață a echipamentelor tehnice și a substanțelor periculoase, relațiile cu diverși parteneri de afaceri, etc.
ameliorarea productivității: Investițiile substanțiale în securitate contribuie direct (datorită performanțelor echipamentelor tehnice noi) sau indirect (prin realizarea unui confort în muncă sporit) la mărirea productivității muncii.
îmbunătățirea organizării muncii: Reducerea stocurilor, ameliorarea traseelor, diminuarea intervențiilor manuale, diminuarea opririlor accidentale și o bună planificare a activității, concură la creșterea productivității și la îmbunătățirea securității.
similitudinea între obiectivele calitate – securitate: Eliminarea defectelor implică o analiză sistematică de cercetare a disfuncționalităților, a erorilor, a incidentelor. Realizarea acestei acțiuni se concretizează în cazul sistemelor gestionate în cadrul unui program de asigurare a calității. Aceleași metode de analiză sunt utilizate la prevenirea accidentelor de muncă și a îmbolnăvirilor profesionale, fapt ce permite integrarea sistemului de calitate a securității în sistemul general de asigurare a calității.
ameliorarea imaginii de marcă a întreprinderii: Anumite unități industriale, de exemplu societăți de producere a coloranților și a vopselelor, vor fi foarte afectate din punct de vedere comercial dacă publicul află că pe fluxurile de fabricație au loc dese accidente sau îmbolnăviri profesionale. La fel se poate întâmpla și cu alte societăți din industria chimică.
menținerea unui bun climat social: Condițiile de lucru improprii duc mereu la stări de conflict sau chiar de mișcări sociale care prejudiciază societatea din multe puncte de vedere. Plecând de la ideea că unitatea a făcut alegerea, ca din motivele indicate mai sus, să integreze securitatea muncii într-un plan de cheltuieli, nu-i rămâne decât să-și promoveze această politică la toate nivelurile.
9.2. Propagarea securității muncii
Societățile care țin cont și de problemele de securitate a muncii la toate nivelurile, aplică adesea următoarele metode:
discutarea sistematică a obiectivelor de securitate în același timp cu obiectivele tehnice, economice și financiare în ședințe și analize de lucru;
integrarea securității în formarea de bază a responsabilului cu prevenirea și după aceea practicarea unei formări specifice de securitate;
luarea în considerare a “comportamentului preventiv” de la angajare și repartizarea la locul de muncă până la avansarea în funcție, a acordării de stimulente sau a aplicării de sancțiuni. Acest criteriu se va aplica la toate nivelurile ierarhice. Responsabilii cu prevenirea pot fi și ei apreciați după rezultatele în activitatea de prevenire.
Aceste ultime considerente trebuie să aibă în vedere posibilitatea introducerii unor erori de comportament. Factorul uman reacționează diferit la sancțiuni și recompense. Dacă sancțiunea sau recompensa nu sunt legate intrinsec de obiectivul urmărit, individul va căuta și va găsi multiple mijloace de a-și atinge scopul de a nu fi penalizat sau de a-și obține recompensa dorită. Politica de interese ce se bazează pe securitatea în muncă conduce la disimularea accidentelor de muncă pentru a scădea indicatorii (de exemplu, indicele de frecvență), fără a se îmbunătăți prea mult condițiile de securitate din unitate. În cazul alegerii unor criterii favorabile poate fi și invers; de exemplu, o societate chimică poate obține rezultate excelente din momentul în care politica ei se bazează nu numai pe cifra de afaceri ci și pe marja de exploatare. Într-un astfel de sistem lucrătorii vor adopta imediat ideea că este mai importantă pentru ei realizarea întreținerii periodice decât depășirea producției planificate în detrimentul securității. Din aceste exemple rezultă că pentru o veritabilă integrare trebuie găsite obiective comune pentru securitate și producție.
În sfârșit, dacă toate nivelurile ierarhice sunt implicate în definirea obiectivelor de securitate și dacă implicarea angajaților în securitatea muncii este realizată, sarcinile de securitatea muncii pot dispare din întreprindere.
O hiperintegrare de acest tip nu este totalmente de dorit, pentru că, deși securitatea este problema tuturor, ea riscă să devină problemă nimănui, dacă ea nu este susținută de specialiști capabili să facă investigații și să promoveze măsuri novatoare legate de încadrare, pregătire, prevenirea riscurilor profesionale, etc.
9.3. Căile de prevenire și eliminare a riscurilor profesionale
Literatura de specialitate și practica din unele țări occidentale precum Franța, Spania, Italia și Germania, prezintă o serie de principii generale pentru prevenirea sau limitarea riscurilor profesionale, care se aplică încă din faza de concepție și care se concretizează în următoarele recomandări :
9.3.1. Evitarea riscurilor profesionale prin alegerea tehnologiilor, echipamentelor tehnice precum și a produselor cel mai puțin periculoase încă din faza de concepție
De exemplu, la alegerea soluției pentru protejarea anticorosivă a echipamentelor tehnice, se pot folosi:
vopsele pe bază de solvenți organici;
vopsele solide pulverulente;
vopsele pe bază de apă.
La alegerea soluției de protejare anticorosivă va trebui să se țină cont, pe lângă analiza economică, și de analiza factorilor de risc. Este bine cunoscut că solvenții organici conduc la intoxicații acute sau la îmbolnăviri profesionale în cazul expunerii la vaporii acestora. De asemenea se cunoaște că la depunerea prin pulverizare în câmp electrostatic a vopselurilor solide pulverulente se produc degajări de pulberi la nivelul aparatului respirator al lucrătorului, ce pot genera boli profesionale. Vopselele pe bază de apă, deși sunt mai scumpe, nu prezintă dezavantajele prezentate mai sus și nu necesită cheltuieli suplimentare cu asigurarea condițiilor de mediu de muncă (instalații de ventilație, echipamente speciale de protecție respiratorie, asigurarea de măsuri de eliminare a surselor de aprindere, etc.).
9.3.2. Evaluarea riscurilor ce nu pot fi evitate din punct de vedere tehnic, în sensul cunoașterii tuturor factorilor de risc pentru personalul expus la riscurile ce nu au putut fi evitate
Făcând referire la exemplul de mai sus, în cazul alegerii soluției de protejare anticorosivă a echipamentelor tehnice prin pulverizare în câmp electrostatic cu vopsea solidă pulverulentă, ținându-se cont de posibilele îmbolnăviri profesionale datorate inhalării de pulbere de vopsea, se pot alege două soluții tehnice :
a) utilizarea unei instalații automate (robotizate) de vopsire în cazul căreia se realizează două medii separate etanș:
un spațiu tehnologic poluat, în care accesul personalului operator nu este necesar și deci este interzis; pentru personalul de întreținere, accesul la echipamentul de vopsire în cazul defecțiunilor, se face în condiții deosebite prevăzute prin proceduri de intervenție;
un spațiu de lucru nepoluat, în care personalul de operare are condiții normale din punct de vedere al mediului de lucru.
b) realizarea unei cabine de pulverizare semideschisă , prevăzută cu ventilație de protecție; în acest caz se impune completarea măsurilor de prevenire și cu măsura de dotare a personalului operator cu echipament individual de protecție adecvat.
9.3.3. Combaterea riscurilor direct la sursă în ideea asigurării protecției colective prin carcasări, protecții restrictive, instalații de captare-neutralizare, avertizări optice și sonore, etc.
Potrivit exemplului analizat, această recomandare se concretizează în alegerea soluției de utilizare a instalației automate (robotizate) de vopsire. Carcasarea etanșă a cabinei de vopsire elimină riscul de intoxicație acută sau boală profesională direct la sursă. Etanșeitatea cabinei asigură astfel o protecție colectivă.
9.3.4. Adaptarea lucrului în sensul optimizării ergonomice a sistemului om-mașină acționând asupra concepției locului de muncă, a organizării muncii, a metodelor de lucru și de producție
Această recomandare are un câmp foarte mare de aplicare (începând de la faza de concepție-proiectare până la faza de exploatare). Ea se poate aplica în oricare din soluțiile alese. Revenind însă la exemplul dat, putem să ne referim și la cazul în care, având de-a face cu o situație existentă constând în protecția anticorosivă prin acoperirea echipamentelor cu vopsea pe bază de solvenți organici, situație în care trebuie intervenit în direcția limitării spațiului poluat cu vapori de solvent prin compartimentări și prin folosirea perdelelor de apă. De asemenea, trebuie să se acționeze și în direcția reducerii concentrației sub limita maximă admisă prin măsuri de ventilație eficientă. În același timp, prin măsuri cu caracter organizatoric trebuie să se limiteze numărul personalului expus și a duratei de expunere la minimum necesar. Ca o măsură suplimentară se impune și dotarea personalului expus cu un echipament individual de protecție adecvat.
9.3.5. În realizarea obiectivelor de mai sus va trebui să se țină cont de stadiul dezvoltării științei și tehnologiei în sensul adoptării celor mai performante soluții de prevenire a factorilor de risc. Aplicarea principiilor generale de prevenire trebuie să țină pasul cu descoperirile științei și tehnicii
Astfel, în cazul proiectării unui atelier de acoperiri anticorosive este recomandată alegerea soluției de utilizare a vopselelor pe bază de apă, alegere care elimină riscul intoxicațiilor și îmbolnăvirilor profesionale.
9.3.6. Prevenirea riscurilor trebuie să se integreze într-un ansamblu coerent care să cuprindă producția, organizarea locului de muncă și asigurarea condițiilor de lucru
Alegerea tehnologiei, a echipamentelor tehnice, precum și organizarea locului de muncă în condițiile în care, pe lângă analiza eficienței economice, s-a avut în vedere și realizarea unor condiții optime de muncă, asigură integrarea prevenirii riscurilor profesionale în procesul de producție. Deci, într-o astfel de situație trebuie să se țină cont de o eficiență totală. Aceasta reprezintă rezultatul unui proces de optimizare între cheltuielile legate de realizarea producției (tehnologie, echipamente tehnice, materii prime, forță de muncă, etc.) și cheltuielile legate de asigurarea condițiilor “minime” de securitate a muncii prevăzute prin standarde sau norme. De exemplu achiziționarea unei tehnologii și a unor echipamente tehnice de vârf cum ar fi instalația robotizată de vopsire (care necesită cheltuieli mari pentru realizarea producției), asigură în continuare efectuarea unor cheltuieli mici pentru realizarea condițiilor “minime” de securitate. Aceasta prezintă avantajul unei protecții colective prin izolarea factorilor de risc “la sursă”. Dimpotrivă, alegerea unor procese tehnologice mai vechi (care nu implică un efort financiar foarte mare) are drept consecință creșterea cheltuielilor legate de asigurarea condițiilor de muncă. De asemenea trebuie arătat că în astfel de situații (ca în exemplul analizat) se impune și utilizarea echipamentului individual de protecție ca o măsură suplimentară.
9.3.7. Înlocuirea a tot ce este periculos cu altceva mai puțin periculos sau chiar nepericulos
Făcând referire la exemplul analizat, alegerea soluției de protecție anticorosivă cu vopsele pe bază de apă (care elimină total riscul de intoxicație) reprezintă cea mai bună explicitare a acestei recomandări.
9.3.8. Prioritare trebuie să fie măsurile de protecție colectivă, iar protecția individuală trebuie aleasă doar atunci când nu se cunoaște o altă soluție
Așa cum s-a mai punctat în analiza exemplului ales, prioritare trebuie să fie măsurile de protecție colectivă, care asigură evitarea unor expuneri accidentale și a altor persoane care nu sunt angrenate direct în procesul productiv. La protecția individuală trebuie recurs, în ultimă instanță, ca o măsură suplimentară sau provizorie. Nu trebuie să se uite că echipamentul individual de protecție nu este decât ultimul obstacol între lucrător și factorul de risc la care acesta este expus. Când se recurge la utilizarea echipamentul individual de protecție trebuie avut în vedere că el are o durată de viață limitată și în raport invers proporțional cu agresivitatea mediului de muncă.
9.3.9. Informarea tuturor lucrătorilor cu privire la factorii de risc existenți în societate inclusiv cu metodele de protejare
Informarea și sensibilizarea personalului prin afișarea procedurilor de lucru, a unor afișe sugestive sau prin marcarea cu etichete corespunzătoare are drept scop conștientizarea acestuia.
Un muncitor conștient de riscurile la care se expune prin practicarea meseriei sale și care posedă cunoștințele necesare privitoare la metodele de prevenire, devine un partener viabil în procesul de muncă. Instruirea trebuie să urmărească, în raport cu fiecare post de lucru, o cât mai bună concordanță între dimensiunea obiectivă și cea subiectivă a riscului și de a corecta atât comportamentele hiperprudente, hiperezitante cât și pe cele hazardante, necugetate, impulsive. Conținutul procesului de instruire desemnează totalitatea informațiilor aferente sferei noțiunii de securitate a muncii care, prin asimilarea lor, conduc la formarea deprinderilor de securitate a muncii, dezvoltă orientarea corectă față de riscuri, stimulând totodată capacitatea de mobilizare față de sarcina de muncă și față de procesul de instruire. Informațiile transmise în procesul de instruire se regăsesc sub formă de cărți, manuale, broșuri, cursuri, decrete, legi, norme, normative, reglementări de ordine interioară, etc. Transmiterea lor la subiecții supuși procesului de instruire se face utilizând diverse mijloace în cadrul metodelor de instruire.
Prezentarea schematică a ordinii ierarhice a măsurilor de prevenire
În condițiile economiilor contemporane, în care tehnologiile s-au diversificat foarte mult iar echipamentele tehnice au devenit din ce în ce mai complexe, relația om – echipament tehnic s-a transformat tot mai mult într-o relație echipă – echipament tehnic.
Într-un astfel de sistem, cum de altfel s-a mai arătat, accidentul rezultă la întâlnirea între un element periculos și o greșeală umană. Din această cauză, programul măsurilor de prevenire trebuie să țină cont de cele cinci forme de prevenire:
Eliminarea elementului periculos
Dacă s-a identificat un element periculos, trebuie analizat dacă nu este posibilă înlocuirea lui cu alt element mai puțin periculos sau dacă nu cumva se poate renunța definitiv la el.
Diminuarea elementului periculos
Acest deziderat se poate realiza acționând asupra unuia sau în mod simultan asupra mai multora dintre elementele definitorii ale riscurilor (expunerea potențială, probabilitatea de producere și gravitatea consecințelor).
De exemplu, prin reducerea tensiunii de lucru la o instalație de iluminat de la 220v la 12 sau 24v se reduce gradul de expunere la risc. Tot o reducere a gradului de expunere la risc se poate realiza și prin lucrul în echipe succesive într-o atmosferă agresivă (cu o concentrație aflată peste limita maximă admisă). Un alt element asupra căruia se poate acționa îl reprezintă probabilitatea de producere. De exemplu, dacă într-o instalație electrică (aflată la o tensiune de 220v sau 380v) sunt luate toate măsurile de electrosecuritate, deși posibilitatea (teoretică) de producere a unui eveniment nedorit există, probabilitatea de producere este atât de mică încât poate fi considerată imposibilă.
Deși reprezintă o intervenție posterioară, trebuie să se aibă în vedere și măsurile de diminuare a consecințelor. Rapiditatea cu care se acordă primul ajutor și calitatea acestuia pot fi determinante în reducerea consecințelor unui accident.
Reducerea probabilității de întâlnire între elementul periculos și om
În această situație intervine responsabilul cu prevenirea din cadrul societății care va trebui să-și pună sistematic întrebarea: unde, când, cum și de ce această întâlnire este posibilă; dacă această întâlnire poate fi evitată în condițiile sistemului dat sau sistemul dat trebuie modificat.
Creșterea rezistenței umane
Această acțiune este deosebit de importantă, dar în același timp deosebit de grea datorită complexității umane.
Din punct de vedere tehnic creșterea rezistenței umane se poate face:
Suprimarea erorii umane
Sistemele robotizate suprimă un mare număr de locuri de muncă accidentogene. Întâmplător, omul se află întotdeauna la un anumit nivel al sistemului: programator, supraveghetor sau muncitor de întreținere. Problema securității care privește aceste nivele de sistem se pune altfel decât în sistemul simplu OM – MAȘINĂ.
Controlul asigurării condițiilor de securitate
Acesta reprezintă practica cea mai veche de analiză a riscurilor și apreciere a nivelului de securitate pentru un sistem de muncă.
Obiectivul urmărit constă în identificarea, prin observarea vizuală directă și măsurători simple, a anomaliilor sau insuficiențelor prezentate de echipamentele tehnice, instalațiile tehnologice sau construcții, etc. în raport cu standardele de securitate și normele în vigoare. În aceste analize riscul apare ca fiind echivalent cu o deficiență de aplicare a reglementării, susceptibilă de a provoca un accident sau o îmbolnăvire profesională.
Prin opoziție, nivelul de securitate este considerat satisfăcător atunci când reglementările specifice sunt respectate. Gradul de abatere de la reglementări reprezintă un criteriu calitativ pentru evaluarea securității sistemului analizat; cu cât abaterile sunt mai mari, cu atât securitatea sistemului este considerată mai mică.
Astfel se poate acționa pentru:
eliminarea sau reducerea pericolului prin măsuri tehnico-organizatorice;
reducerea nivelului de expunere prin măsuri organizatorice;
reducerea gravității consecințelor probabile prin organizarea primului ajutor, a serviciului de salvare, a planurilor operative de alarmare.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Metode de Evaluare Si Prevenire a Riscurilor Profesionale Bazate pe Teoria Fiablitatii Sistemelor (ID: 161512)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.