Metode de Consolidare a Conturilor

INTRODUCERE

Geneza ansamblurilor este legată de strategia de dezvoltare a entităților, acestea încercând în permanență reducerea gradului de vulnerabilitate la care sunt supuse și căutând să maximizeze nivelul performanțelor întreprinderii, manifestându-se o tendință generală de concentrare a mai multor societăți într-un ansamblu. Aceste concentrări pot avea loc prin dezvoltarea internă a entității sau cu ajutorul constituirii de legături cu alte societăți prin preluarea controlului asupra acestora sau prin crearea de noi entități aflate sub controlul societății-mamă.

Primele reglementări contabile care făceau referire la consolidarea conturilor au apărut în Statele Unite ale Americii, criza economică care a avut loc în perioada 1929 – 1933 reliefând necesitatea unei proceduri de normalizare contabilă mai formalizată. De aceea, S.E.C. (Securities and Exchange Commission – Comisia Valorilor Mobiliare) a impus întreprinderilor cotate la bursă, prezentarea situațiilor financiare consolidate – pe lângă situațiile financiare idividuale, începând cu anul 1934. La nivel european, încercările de a armoniza reglementările contabile referitoare la consolidarea conturilor au fost concretizate în publicarea în anul 1983 a Directivei a-VII-a europene.

Ansamblul de întreprinderi este compus din societăți aparent independente, dar care sunt supuse unei decizii economice comune asumate de către liderul de grup. Entitățile care compun un grup își păstrează personalitatea juridică.

Complementar față de conturile individuale, conturile consolidate instituite de către liderul de grup, iau în considerare legăturile de capital pe care acesta din urmă le are cu celelalte întreprinderi din cadrul ansamblului, oferind informații care permit studierea rentabilității ansamblului și a structurii financiare a acestuia.

Lucrarea de față își propune o analiză asupra conceptului de consolidare a grupurilor de societăți, prezentând din punct de vedere comparativ cele trei metode de consolidare cunoscute, și anume: metoda integrării globale; metoda integrării proporționale; și metoda punerii în echivalență.

CAPITOLUL I – ASPECTE GENERALE PRIVIND CONSOLIDAREA CONTURILOR

Utilitatea consolidării conturilor

Pentru a obține o imagine concretă și fidelă a entității economice care alcătuiește un grup, nu este suficientă și relevantă simpla parcurgere a conturilor anuale individuale ale societăților ce compun grupul, datorită faptului că acestea nu permit o evaluare exactă a situației economico-financiare a colectivului, fiind necesară întocmirea conturilor de grup. Caracterul restrictiv al conturilor individuale provine din însăși denumirea acestora, care nu prilejuiește dobândirea unei imagini de ansamblu, executarea unei analize sintetizatoare, neglijând astfel proporțiile grupului. Conturile individuale nu înfățișează activitatea generală a societăților componente ale grupului. Ele exprimă limite prin faptul că nu reflectă operațiile mutuale dintre societăți, acest context făcând greu de evaluat cifra de afaceri sau achizițiile din afara grupului, datoria financiară totală, etc.

Totodată, parcurgerea situațiilor financiare ale societății-mamă nu redă capacitatea economică concretă a acestei societăți, iar aprecierea controlului societății-mamă asupra altor entități din grup numai pe informațiile redate în posturile bilanțiere ce oglindesc titlurile de participare (acțiuni deținute la organismele afiliate și interese de participare) este nesatisfăcătoare, acestea fiind reflectate la costul lor de achizitie, eventual reevaluat sau demonetizat și care fac nerealizabilă cunoașterea naturii activelor pe care le simbolizează și a posibilității lor de subvenționare. Aceste titluri pot reflecta o imagine subiectivă a mărimii patrimoniale ale grupului. Prin reprezentarea în activ a investiției făcute cu ajutorul titlurilor de participare, bilanțul societății-mamă, va oferi o imagine legală și adevărată, dar nu și fidelă din punct de vedere economic asupra patrimoniului complet.

Din analiza bilanțului unei societăți reiese că ponderea majoritară în activul său o posedă titlurile de participare, creanțele legate de participații în filiale și elementele de trezorerie; activele imobilizate pot fi absente, în timp ce în pasiv, răspunderile societății au o insușire financiară puternică. În contul de rezultate se află mai ales câștiguri din brevete, mărci, eventual și venituri din chirii, atunci când societatea posedă și active imobilizate. Într-o mare măsură, rezultatul societății-mamă, depinde de dividendele recepționate în cursul exercițiului de la filiale dau de la alte societăți pentru participațiile deținute la acestea. Aceste dividende aparțin în general profitului dobândit în anul anterior de către societățile controlate, și nu reflectă o îmbogățire a grupului ci un schimb între societăți. Totuși, profitul filialei distribuit la rezerve sau reportat nu se află în rezultatul societății-mamă. Dacă apar pierderi, acestea nu sunt redate în conturile societății-mamă decât prin crearea unor ajustări pentru pierderea de valoare a imobilizărilor financiare (a titlurilor de participare), deținute la acele societăți.

Conturile anuale ale grupului nu sunt egale cu suma conturilor anuale ale societăților din grup, deși acestea formează un tot unitar. Pot avea loc numeroase tranzactii interne între companiile ce aparțin aceluiași ansamblu, precum angajamentele reciproce de creanțe și/sau datorii și de venituri și/sau cheltuieli. Datorită acestor operații se mărește artificial valorile conturilor individuale, iar suma lor algebrică are ca efect o serie de anulări mutuale. Excluderea acestor operații este o condiție de bază pentru o imagine de grup adecvată, imagine ce nu se diminuează la simpla adunare a conturilor individuale.

Nevoia conturilor consolidate este convingătoare, ele reflectă o imagine mai completă a situației concrete a unui ansamblu, imagine care nu poate fi redată de totalitatea bilanțurilor întreprinderilor componente. Conturile consolidate permit prezentarea într-un sens global a situației financiare și a rezultatului ansamblului.

In scopuri exemplificative vom considera că societatea Alfa cu un capital social de 175.000 u.m. deține participații la societatea Beta în sumă de 56.250 u.m., simbolizând 75% din capitalul de 75.000 u.m. al acesteia. Societatea Alfa nu mai realizează nicio operație. Bilanțurile celor două societăți se prezintă astfel:

Bilanțul societății Alfa

Bilanțul societății Beta

Examinând cele două bilanțuri, fără a lua în considerare legăturile de participație existente între societățile Alfa și Beta, putem conchide că acestea dispun de active în valoare de 250.000 u.m. Avănd în vedere legăturile de participație ce există între cele două societăți, acest lucru este inexact, datorită faptului că în activul societății Beta se regăsesc 56.250 u.m. ce apartin societății Alfa, care au fost reflectate și în bilanțul lui Alfa reprezentând titlurile de participare, iar în capitalul acesteia se află obligații ce arată contravaloarea aportului subscris și vărsat de către societatea Alfa. Concluzionând cele prezentate, activele însumate de care dispun cele două societăți nu sunt în valoare de 250.000 u.m. ci 250.000 – 56.250 = 193.750 u.m. Acestor active le corespund un capital social de 193.750 u.m. din care 175.000 aparținând societății Alfa și 18.750 u.m. aparținând altor acționari ai societății Beta.

Explicând din punct de vedere contabil această situație derivă din înregistrările contabile ce s-au efectuat la cele două societăți:

la societatea Alfa s-a înregistrat procurarea de titluri după cum urmează:

Interese de participare Beta = Conturi curente la bănci 56.250 u.m.

la societatea Beta subscrierea și vărsarea capitalului s-a înregistrat astfel:

Conturi curente la bănci = Capital social subscris și vărsat 75.000 u.m.

societatea Alfa 56.000 u.m.

alți acționari 18.750 u.m.

Bilanțul cumulat al celor două societăți se poate prezenta astfel:

Bilanțul cumulat al societătilor Alfa și Beta

În concluzie, putem spune că activitatea de consolidare a conturilor a luat ființă ca expresie a necesității sociale de informații financiare, redând o imagine fidelă asupra puterii economice a grupurilor de societăți.

Urmărind principiul prevalenței economicului asupra juridicului, valorile ce aparțin elementelor din bilanț și contul de profit sau pierdere sunt expuse luând în considerare fondul economic al tranzacției raportate, și nu numai forma lor juridică. Acest principiu se utilizează de către companiile mari la elaborarea situațiilor financiare individuale și consolidate, iar entitățile mici și mijlocii numai la elaborarea situațiilor financiare consolidate.

Abordări ale conceptului de grup

Prin noțiunea de grup de societăți înțelegem ansamblul alcătuit din mai multe societăți, având fiecare propria identitate juridică, fiind unite prin participații de capital, care atribuie uneia dintre ele, denumită societate-mamă, capacitatea de a face să predomine o anumită unitate de decizie, prin exercitarea unui control asupra întregului ansamblu.

Obiectivul unității de decizie a societăților care compun grupul este acela de a determina și valorifica strategii de dezvoltare comune, pentru toate firmele care compun grupul.

Luând în considerare activitățile exercitate de către societatea-mamă, pentru administrarea grupului, și instrumentele de control aplicate, regăsim următoarele tipuri de grupuri:

grupul patrimonial – definit printr-o influență nesemnificativă a societății-mamă în

gestiunea sucursalelor. Scopul ei în cadrul ansamblului este acela de a gestiona portofoliul de investiții al acestuia, neacționând decât ca simplu investitor, și desfășurând operații de vânzare-cumpărare de titluri, utilizând modalități caracteristice tranzacțiilor bursiere;

grupul financiar – este definit prin faptul că liderul de grup exercită o influență

proeminentă asupra filialelor, aceasta având un caracter financiar. Este exprimat sub forma participărilor la creșterile de capital social, a determinării politicii de dividend, a activităților de creditare a sucursalelor, a numirii organismelor de conducere. Instrumentele de control sunt reperele financiare pe care societatea-mamă le calculează, interpretează și recomandă pentru fiecare din sucursalele sale;

grupul industrial – în cazul acestuia, societatea-mamă decide și asupra activității de

exploatare a sucursalelor; nu doar în sfera financiară. Aceasta concepe planuri pentru asigurarea unei evoluții favorabile a activitătilor industriale ale întreprinderilor grupului, se ocupă de studii de marketing (referitoare la cota de piață, cererea pe care clienții o manifestă față de un anumit produs, segmentele de piață care nu au fost acoperite, etc.), îndrumă reorganizările și cesiunile, creșterea pe plan internațional, etc. În concluzie, instrumentele de control se deosebesc, pe lânga cele financiare, fiind prezente și cele de analiză strategică;

grupul strategic – în cadrul acestuia, liderul de grup, nu mai constituie singurul factor

de determinare a sensului de acțiune a grupului. Întreprinderile incluse împreună cu societatea-mamă crează un sistem integrat de coordonare si hotărâre având în vedere strategiile viitoare.

În literatura de specialitate, conceptul de grup este tratat prin prisma mai multor puncte de vedere: economic, juridic, fiscal și contabil.

Abordarea economică a noțiunii de grup

Din punct de vedere al economiei de întreprindere, grupul poate fi definit ca fiind totalitatea modalităților utilizate pentru obținerea cu succes a unei strategii financiare, industriale sau comerciale. Această abordare este de natură strategică și presupune procesul de focalizare a resurselor, corelate cu o logică de integrare verticală sau/și orizontală; o focalizare ce exprimă dorința de a căuta o complementaritate tehnologică, care să impulsioneze economiile de scară sau să răspundă la un obiectiv extern de dezvoltare a piețelor. Strategia de baza a apariției grupurilor are în vedere, în permanență, o distribuire a resurselor către întrebuințările cele mai performante.

Privind din privința aspectului economic al grupului, acesta poate fi considerat ca fiind totalitatea mijloacelor ce reliefează o rețea de relații de dependență, determinate de:

prezența unei legături juridice bazate pe participații de capital, sau

legături economice de dependență ce au loc datorită unei diversități de acorduri de

colaborare (producerea de produse în comun, dobândirea de licențe, mărci, etc, convenții de asistență tehnică, contracte de studii elaborate în comun, contracte de distribuție, etc.).

Economia de grup, este definită prin existența unui centru de decizie unic, fiind competent în sensul de a duce la bun sfărșit strategia vizionată.

Unitatea de decizie se poate aplica fie asupra unui colectiv de departamente, structurate ca diviziuni sau filiale, și care aparțin aceluiași organism juridic, fie asupra unui ansamblu de entități independente din punct de vedere juridic – constituite ca filiale.

Metoda cea mai uzuală aplicată în Franța este stabilirea unui sistem de filiale în jurul societății-mamă, în timp ce în Statele Unite ale Americii, cel mai des întâlnit este sistemul diviziunilor.

Sistemul departamentelor prilejuiește protejarea, respectiv conservarea unității juridice și constituie premisele unei coerențe mai bune, prin garantarea unei integrări depline a diferitelor componente ale organizației. Totodată, obținerea de economii la consumurile generale și de funcționare, este permisă de către centralizarea serviciilor administrative. Evoluția activității prin alcătuirea unui sistem departamental, se regăsește destul de des în Statele Unite ale Americii, si oferă și alte beneficii, pentru că:

prilejuiește concentrarea fondurilor financiare necesare pentru autofinanțarea

colectivului format, și permite posibilitatea acționării asupra celor două componente ale finanțării din fonduri proprii – amortizarea și profitul net, având ca scop atingerea unui nivel optim al acesteia;

conferă o circulație a informației între departamente mult mai promptă;

folosește un personal unic care se adaptează mai ușor culturii societății;

prilejuiește o mobilizare mai accelerată a unor fonduri financiare importante.

Sistemul filialelor demonstrează operaționalitate din punct de vedere strategic și din cel al dobăndirii unui caracter internațional al societății, deși nu redă în permanență avantajele enumerate anterior. Privind din punctul de vedere al strategiilor formulate, flexibilitatea acestui sistem îngăduie dezvoltarea unor strategii de dominare prin costuri, de descentralizare sau diversificare. Totodată, poate prilejui o diminuare a riscurilor comerciale ce apar la lansarea unui produs nou prin transferarea unui posibil insucces asupra unei întreprinderi dependente (sucursale), evitându-se astfel, o degradare a imaginii de marcă a ansamblului sau a liderului de grup. Privind prin prisma internaționalizării societății, înființarea sau cumpărarea de filiale în străinătate exprimă o serie de beneficii de ordin politic (investițiile se bucură de o securitate mai mare, dacă la grupare iau parte și întreprinzători străini), economic (se poate beneficia de un cost redus al forței de muncă si al materiilor prime), și comercial (apropierea de piețele de aprovizionare sau de cele de desfacere). Sistemul filialelor prilejuiește o mai mare descentralizare a răspunderilor și hotărârilor, are ca efect restrângerea riscurilor birocrației și favorizarea concurenței între diferite întreprinderi ale ansamblului.

Concluzionând, putem afirma că, din punct de vedere economic, ansamblul de societăți este un sistem de conexiuni economice asupra cărora se exercită o putere centralizată.

Abordarea juridică a conceptului de grup

Ca expresie, ansamblul de societăți denotă un caracter mai mult economic decât juridic.

Grupurile de societăți nu au un caracter juridic și nu sunt subiect de drept; cu toate că acestea își exprimă prezența din punct de vedere economic, fapt ce conduce la următoarele consecințe:

lipsa patrimoniului;

lipsa angajamentelor sociale;

grupul nu poate fi acționat sau să acționeze în justiție;

urmarea unei proceduri de normalizare juridică sau faliment este imposibilă.

Întreprinderile care alcătuiesc ansamblul sunt independente din punct de vedere juridic. Cu toate că această independență juridică este intr-o relație contradictorie cu realitatea economică, definită prin controlul aplicat de către liderul de grup și de scopurile comune ce solidarizează întreprinderile din cadrul ansamblului, a aborda fiecare societate într-un mod uzual atât privind din punctul de vedere al dreptului societar, în particular, căt și din punctul de vedere al dreptului, în general, neglijând această realitate, conduce la constituirea unui regim juridic ireal.

Sunt necesare anumite reglementări juridice în privința existenței ansamblurilor de societăți (acestea reprezentând o situație particulară), care să aibă în vedere:

caracterizarea participațiilor, a sucursalelor și a întreprinderilor controlate;

protejarea acționarilor, creditorilor și a angajaților întreprinderilor din cadrul

ansamblului;

explicarea autocontrolului, a îndatoririlor posibililor investitori în întreprinderile ce

compun grupul, și a transparenței capitalului;

aspecte de natură fiscală ce au în vedere impozitarea rezultatului întreprinderilor

componente ale ansamblului;

aspecte privitoare la concurență.

Participația reprezintă posesia unor titluri de proprietate, a căror deținere durabilă se prevede a fi necesară activității societății, deoarece îngăduie exercitarea unei influențe asupra întreprinderii emitente, ori poate asigura controlui acesteia în viitor.

Interesele care nu controlează sunt complementare participațiilor, și semnifică acea parte din activele nete și rezultatele unei filiale, acordată unor interese ce nu sunt deținute direct sau indirect, prin intermediul altor sucursale, de către liderul de grup (drepturi ale altor acționari).

Privind din perspectiva practicii, participația se expune sub forma influenței semnificative, reprezentând participarea la hotărârile de politică financiară și de valorificare ale unei societăți, fără a manifesta un control exclusiv sau comun al ei. Influența semnificativă se exercită de obicei prin reprezentarea în consiliul de administrație dar și prin asistarea la procesul de determinare a politicilor societății, la tranzacții importante între întreprinderelile ce compun ansamblul și la schimbul personalului managerial.

Influența semnificativă se poate dobândi prin întelegeri încheiate între părți sau prin obținerea de acțiuni, conformă legii aplicabilă în domeniu.

Referitor la deținerea de acțiuni, potrivit IAS 28 „Contabilitatea investițiilor în întreprinderile asociate”, pentru a putea exercita o influență semnificativă, un investitor trebuie sa posede direct sau indirect, prin intermediul sucursalelor, cel puțin 20% din drepturile de vot în societatea în care a investit. Dacă acesta posedă, direct sau indirect, mai puțin de 20% din drepturile de vot în societatea care constituie obiectul investiției, investitorul nu exercită o influență semnificativă dacă nu o poate demonstra vădit. Dacă un alt investitor deține o participație majoritară sau substanțială, acesta nu exclude în mod obligatoriu potențialitatea unui investitor de a deține o influență semnificativă in cardul aceleiași societăți.

În cazul existenței unei influențe semnificative pe care un investitor o exercită, aceasta este demonstrată prin una sau mai multe modalități:

înlocuirea personalului managerial, dacă este cazul;

oferirea de informații tehnice fundamentale, dacă sunt necesare;

reprezentarea în organismul de conducere concordant al societății care face obiectul

investiției sau în consiliul de administrație;

participarea la procesul stabilirii politicii întreprinderii;

infăptuirea unor tranzacții de mare amploare, între societatea care face obiectul

investiției și investitor.

Filiala poate fi definită ca fiind o societate care este controlată de catre o alta, aceasta din urmă purtând denumirea de lider de grup sau societate-mamă.

Putem regăsi mai multe praguri în relațiile de participații, în practică; prin urmare, aprecierea criteriului legăturii de afiliație este unul strict financiar.

Înainte de toate, se pot deosebi sucursale la care liderul de grup deține o participație la capital de peste 90% (neluând în considerare acțiunile cu dividend prioritar sau cu drept dublu de vot). Asemenea sucursale, își mențin personalitatea juridică, aflându-se totuși sub controlul absolut al liderului de grup.

Pe lânga aceasta, pot apărea participații ce depășesc 66% la capitalul altor întreprinderi. În cazul in care liderul de grup exercită un control absolut, se pune problema aflării valorii titlurilor minoritare, și anume, evidențierea intereselor minoritarilor, indiferent dacă privind din perspectiva realității, acționarii minoritari nu dispun de nicio putere.

Totodată, pot exista participații egale cu 50%, la capitalul unei întreprinderi, o altă întreprindere fiind în posesia celeilalte părti ale titlurilor – cazul filialelor comune, când participanții sunt uniți între ei în totalitate, neputându-se lua decizii fară acordul comun al acestora.

În ultimul rând, atunci când participațiile sunt mai mici de 50%, în cele mai multe cazuri acestea nu sunt satisfăcătoare, neputându-se constitui o legătură de afiliație; deși câte odată, acestea pot garanta controlul întreprinderii, în cazul în care ceilalți investitori nu dețin o cotă de capital mai mare, și nici nu pot cădea la o înțelegere în scopul creării unei majorități.

Prin noțiunea de control se înțelege dispunerea prin filiale, direct sau indirect, a cel putin 50% + 1, sau al unui procent semnificativ din drepturile de vot ale unei întreprinderi, precum și a capacitatății conducerii (potrivit legii sau potrivit unui acord încheiat între părți) politicii financiare și a celei de exploatare ale întreprinderii, asigurându-se dobândirea unor câștiguri din activitatea desfășurată.

Prin lider de grup întelegem o societate care deține una sau mai multe sucursale.

Indiferent dacă una dintre societăți nu deține peste 50% din drepturile de vot ale celeilalte societăți, controlul asupra celei din urmă este realizabil dacă:

se exercită un control de peste 50% al drepturilor de vot ale celeilalte societăți în

vederea obținerii unui acord comun cu ceilalți acționari;

este menționată în statut sau într-un acord potențialitatea de a poseda capacitatea

deținerii puterii de decizie asupra strategiilor financiare si de exploatare;

s-a determinat printr-un acord al părților capacitatea desemnarii sau contramandării

majorității membrilor consiliului administrativ, sau al echivalentului acestuia în cealaltă societate;

posedă capacitatea stabilirii majorității voturilor la adunările consiliului administrativ,

sau al echivalentului corpului de conducere al celeilalte societăți.

Conceptul de întreprindere controlată confera posibilitatea relatării grupului ca fiind o multitudine de întreprinderi, care nu depind una de cealaltă din punct de vedere juridic, dar sunt unite între ele prin diferite moduri și supuse hotărârilor exercitate de o întreprindere numită, de obicei, societate-mamă.

Pentru determinarea capacității reale de control, este necesar să se ia în considerare – pe lângă drepturile de vot de care o întreprindere dispune direct, în calitatea sa de investitor, și de drepturile pe care le dețin întreprinderile controlate, sau de cele care reies din acordurile contractuale. Această varietate a relațiilor reprezintă posibilitatea controlării unei întreprinderi de către o altă întreprindere, neparticipând direct la capitalul acesteia. Trebuie evitată confundarea acestui concept cu noțiunea mai limitată de filiă, aceasta din urmă fiind caracterizată printr-o multitudine de legături ce presupun o situație de control.

Privind din perspectiva juridicului, conceptul de control este o consecință a legăturilor de dependență, acestea putând fi:

legături financiare, definite prin că o societate-mamă deține direct sau indirect a unei

părți însemnate din drepturile de vot în una sau mai multe sucursale;

legături de conducere, caracterizate prin faptul că liderul de grup desemnează o parte

din puterea de conducere, sau totalitatea acesteia, sucursalelor;

legături contractuale, care iau naștere din întelegerile între întreprinderi, determinând

ca liderul de grup să aibă un punct de vedere predominant.

Autocontrolul reprezintă acel tip de control exercitat de către liderul de grup ce rezultă din existența participațiilor mutuale între întreprinderile ce compun ansamblul. Acesta se manifestă, de regulă, în momentul în care între întreprinderile componente ale ansamblului au loc legături circulare, mutuale, sau încrucișate, fiecare din întreprinderile ce compun grupul, deținând participații ale unei alte sucursale, care la rândul ei deține participații ale altei sucursale, cea din urmă care se alătură sistemului legăturilor reciproce, deținând participații ale liderului de grup.

Participațiile mutuale conțin un risc speculativ în ceea ce privește constituirea de active care nu există în realitate în partrimoniul întreprinderilor ce constituie ansamblul, având ca și consecință apariția practicii de încuiere (sau zăvorâre) care consistă în aplicarea puterii la nivelul grupului de întreprinderi de către un grup de investitori, acest lucru antrenând fragilitatea ansamblului.

Autocontrolul nu permite, în cele mai multe cazuri, atragerea unor investitori noi în întreprinderile ce compun ansamblul, deorece la majorările de capital subscriu reciproc întreprinderile ce fac parte deja din grup.

Transparența capitalului este intr-o relație strânsă cu înștiințarea acționarilor sau publicului, și este menționată în legislația pieței de capital în cele mai multe țări cu econimie de piață, preconizând obligația publicității atunci când a fost devansat un prag însemnat în capitalul altei întreprinderi.

Pentru a calcula pragurile la care publicitatea achiziției de acțiuni devine necesară, se vor lua în considerare drepturile de vot, deoarece, în cele mai multe cazuri, numărul sau repartiția acestora nu este egală cu numărul sau repartiția acțiunilor, datorită faptului că acțiunile pot avea drept de vot dublu, pot fi acțiuni proprii deținute, sau pot fi fără drept de vot (cu drept prioritar la dividende).

Obligativitatea prezentării și publicării unor informații referitoare la participațiile însemnate – pe lângă conturile consolidate; și a unei analize a activității și rezultatelor, a denumirii întreprinderilor controlate și cota parte din capital deținută din acestea, se datorează existenței participațiilor la sucursalele și întreprinderile controlate, toate acestea conducând la transparența capitalului.

Problematica ansamblurilor de societăți, în România, este reglementată prin Legea societăților comerciale numărul 31/1990 republicată în Monitorul Oficial, cu modificările și completările ulterioare, și prevede posibilitatea persoanelor juridice de a se uni pentru a forma întreprinderi comericale. Privind din perspectiva contabilă, existența colectivului de înreprinderi și obligațiile acestora referitoare la raportarea informațiilor financiare, este reglementată de Ordinul Ministerului Finanțelor Publice 3055/2009 republicat, cu modificările și completările ulterioare, acesta stipulând faptul câ ansamblurile de societăți sunt înființate de către liderul de grup și sucursalele acestuia; grupurile de întreprinderi care sunt caracterizate de legăturile de capital fiind singurele ce se obligă întocmirii conturilor consolidate.

Abordarea fiscală a conceptului de grup

Din punct de vedere internațional, întreprinderile ce compun un ansamblu, sub aspect fiscal, sunt impozitate separat. Personalitatea fiscală a fiecărei întreprinderi în parte, duce la imposibilitatea prezumării unor pierderi potențiale ale unor întreprinderi din profiturile altor întreprinderi din ansamblu. Totuși, fiscalitatea este preocupată de existența colectivelor de societăți, încurajând dezvoltarea acestora, dezvoltare ce afectează pozitiv totalitatea economiei unei țări, și de mărginirea posibilelor excese înfăptuite de unele grupuri.

Măsuri fiscale de impulsionare a regruparilor de întreprinderi

În vederea acestui scop, instituțiile fiscale preconizează două regimuri derogatorii, unul

privind principiul personalității fiscale, iar altul legat de principiul teritorialității, precum și un număr de măsuri de prevenire a dublei impozitări a dividendelor dobândite și repartizare în cadrul grupurilor.

Societatea-mamă, poate calcula un impozit unic, atribuind propriului rezultat fiscal rezultatele tuturor societăților în parte, în care posedă direct sau indirect minim 90% din drepturile de vot (exercitarea unui control absolut), în urma derogării de la principiul personalității fiscale, prin regimul integrării fiscale. Acest regim este unul benevol, și redă avantaje atât cu privire la definirea perimetrului de integrare, dar și referitoare la ponderarea între pierderile și câștigurile din teritoriul ansamblului. În perimetrul de integrare, societatea-mamă este liberă sa-și stabliească și sa-și schimbe frontierele, având ca singură condiție păstrarea acestor limite pentru o perioadă de minim 5 ani.

Totodată, stabilirea rezultatului impozabil al unei întreprinderi, prin cumularea rezultatelor exploatărilor directe din țară și din afara acesteia (întreprinderi în care deține minim 50% din drepturile de vot), este permisă prin derogarea de la principiul teritorialității, prin regimul integrării fiscale. Este necesară, în prealabil, o aprobare a serviciilor fiscale, în vederea utilizării acestui regim.

Pentru a preveni o dublă impunere a dividendelor, organizațiile fiscale au determinat un regim special pentru dividendele încasate de societatea-mamă de la sucursalele acesteia. Neutralitatea impozitelor în cadrul grupurilor se aplică întreprinderilor de capitaluri, de persoane, sau civile, și prilejuiește respectarea unei neutralități a impozitului la nivelul ansamblului. Veniturile primite de către societatea dominantă, de la filiale, sub formă de dividende, “sunt exonerate la cea din urmă de la cuprinderea în baza de calcul al impozitului pe profit”, considerând faptul că, în cele mai multe state, impozitarea dividendelor sa face prin stopaj la sursă.

Acest aspect este reglementat și în legislația română privind impozitul pe profit, și prevede că, persoanelor juridice române care posedă participații într-o altă întreprindere română le sunt impozitate dividendele aferente participațiilor prin reținere la sursă doar de către întreprinderea plătitoare. Potrivit reglementărilor în vigoare referitoare la impozitul pe profit, întreprinderea beneficiară va reduce baza de impozitare a profitului cu câștigurile realizate din participații sub formă de dividende.

Tot sub acest aspect – al evitării dublei impuneri, dividendele realizate de persoanele juridice străine, ca efect al posesiei de participații în întreprinderi române sau al realizării de dedividende de către întreprinderile române pe care acestea le dețin în sucursalele din afara țării, beneficiază de un regim special de impozitare, dacă sunt încheiate acorduri de evitare a dublei impozitări cu țara de rezidență a persoanei juridice străine, fiind impozitate de regulă la beneficiarul dividendelor.

Privind prin prisma acestei accepțiuni fiscale, conceptul de filială este caracterizat prin deținerea de minim 10% din titlurile de valoare, existând totuși, o divergență între caracterizarea sucursalei din punct de vedere fiscal față de cel al juridicului.

Mărginirea exceselor de către grupuri

Pe lângă privilegiile fiscale, care au drept scop încurajarea regrupărilor de întreprinderi, organismele fiscale concep reglementări și adoptă măsuri destinate să oprească evaziunea fiscală în cadrul ansamblurilor de societăți. Sunt urmărite, în mod special, operațiunile intragrup, de pe teritoriul țării si din afara acestuia, care urmăresc ponderarea câștigurilor si a pierderilor, transmiterea profilului de activitate către întreprinderi care sunt scutite de la plata impozitului pe profit, prin folosirea abuzivă (având ca scop evaziunea fiscală) a prețurilor de tranzacționare sau transfer. Aceste operațiuni au loc în cadrul tranzacțiilor comerciale, cărora le sunt atribuite prețuri artificiale sau, mai direct de atât, în cadrul relațiilor financiare. Potrivit celor spuse, exemplul abandonului de creanțe sau cel al avansurilor bănești, fara dobândă, făcute de către întreprinderea dominantă sucursalelor sale, este unul relevant.

Abordarea contabilă a conceptului de grup

Datorită faptului că organizarea și structurarea unui ansamblu, este o activitate complexă, precum și implicațiile juridice, fiscale și economice ale acestuia, a fost necesară, în domeniul contabil, conceperea de noi metode și tehnici de creare a informațiilor referitoare la ansamblul de întreprinderi, ca entitate, informații oferite în urma consolidării conturilor întreprinderilor componente ale ansamblului cu ajutorul documentelor de sinteză consolidate.

Prin adoptarea în cadrul legislativ al țării a dispozițiilor Directivei a VII-a a Comunităților Economice Europene (CEE), cu privire la obligativitatea redactării și publicării conturilor consolidate de către întreprinderile dominante, a fost determinat și perimetrul contabil al ansamblului prin folosirea conceptelor de control și influență notabilă (semnificativă). Potrivit acestui punct de vedere, grupul reprezintă o multitudine de întreprinderi, fiind format din societatea-mamă, întreprinderile controlate în regim exclusiv, înterprinderile controlate în comun, și întreprinderile asupra cărora societatea-mamă exercită o influență notabilă (semnificativă).

Noțiunea de control, privită din postura consolidării, reprezintă posibilitatea îndrumării politicilor operaționale și financiare ale unei întreprinderi. Există trei tipuri de exercitare a puterii de control a întreprinderii dominante asupra celorlalte întreprinderi din ansamblu. Ne propunem caracterizarea acestora în corelație cu reglementările contabile din țara noastră, conforme cu directivele europene.

Controlul exclusiv este caracterizat prin posibilitatea societății-mamă de a prezida

direct sau indirect întreprinderea controlată, având următoarele forme de exercitare:

controlul de drept, reiese din faptul că societatea dominantă posedă direct sau

indirect majoritatea drepturilor de vot în Adunarea Generală a Acționarilor sau Asociaților. Sunt posibile și cazuri în care societatea dominantă deține mai puțin de jumătate din drepturile de vot, dar exercită totuși un control de drept, datorită existenței titlurilor cu drept dublu de vot sau a celor cu drept prioritar la dividende (fară drept de vot);

controlul de fapt, se aplică în momentul în care există posibilitatea desemnării

majorității organismelor de conducere și/sau de administrare, în decursul a două exerciții consecutive;

controlul contractual sau statutar, este realizat în baza unei clauze statutare sau a

unui contract, din care reiese deținerea dreptului de a aplica o influență dominantă, atunci când societatea-mamă este sau nu acționar sau asociat al acelei întreprinderi.

Controlul concomitent rezultă din divizarea puterii de decizie a controlului exercitat

asupra unei întreprinderi valorificate în comun, de către un număr redus de asociați sau acționari, hotărârile putând fi luate doar în comun, având ca bază un acord. În această situație se află întreprinderile multigrup, întreprinderile de interese comune și întreprinderile în participație.

Pentru ca un control concomitent să fie posibil, sunt necesare următoarele condiții:

valorificarea în comun – reprezintă o activitate economică comună din care

reiese o administrare colegială;

este necesară deținerea directă sau indirectă a minim 20% din drepturile de vot,

nici unul dintre investitori neputând exercita un control dominant;

este necesar un număr redus de acționari, controlul fiind împărțit între aceștia, și

existând un acord între părți.

Influența notabilă (semnificativă), se realizează atunci când se deține, direct sau

indirect, o cotă parte de minim 20% din drepturile de vot ale unei întreprinderi. Acest tip de influență consistă în simpla participare, pe termen lung, la hotărârile ce se vor lua în cadrul grupului, neavând niciun control asupra acestora. Posesia unui procent de cel putin 20% din drepturile de vot ale unei întreprinderi constituie doar o ipoteză a existenței unei influențe semnificative, ipoteză atestată, sau nu, prin existența unei forme de reprezentare în conducerea întreprinderii, prin asistarea la stabilirea deciziilor strategice, etc.

Este necesară, în general, includerea în perimetrul de consolidare a tuturor întreprinderilor care se regăsesc sub un control exclusiv, concomitent sau se află sub o influență semnificativă a întreprinderii dominante, deși există cazuri în care excluderea din perimetrul de consolidare poate fi obligatorie, facultativă sau particulară. Conceptele de control exclusiv, control comun, și influență notabilă sunt folosite pentru a determina metodele de consolidare ce trebuie aplicate, și nu pentru stabilirea perimetrului de consolidare.

Definirea, rolul și importanța consolidării conturilor

Conturile consolidate sunt reprezentate prin documentele care vizează rezultatele și

situația liderului de grup, luându-se în considerare legăturile cu celelalte întreprinderi componente ale grupului, în care societatea dominantă deține direct sau indirect, interese contabile. Aceste conturi au ca scop expunerea unui bilanț, a unui cont de rezultate, a unei anexe, și, câte odată, a unui tablou de trezorerie, oferind imaginea grupului, imagine prezentată prin societatea-mamă ca și cum ansamblul este o singură entitate. Realizarea acestui scop este facilitată prin faptul că nu au loc interferențe fiscale în conturile consolidate, informarea financiară neincluzând incidența limitelor juridice ale întreprinderilor. În unele țări se pot folosi reguli și metode contabile ce nu sunt permise la nivelul conturilor individuale.

Privind din punct de vedere lexical, a consolida, înseamnă a se întări, a se face mai solid, mai tare, mai durabil, semnificație care nu are nicio legătură cu termenul abordat din punct de vedere economic. Profesorul Bernard Collase, menționează intr-una dintre lucrările sale că termenul de consolidare este unul „din nefericire scăpat, fară îndoială, din inconștientul contabilului care lasă să se acrediteze ideea conform căreia conturile societăților care compun un grup sunt ele puțin solide”.

Potrivit Planului Contabil Francez, prin consolidare se înțelege operația de substituire a titlurilor de participare ce apar în bilanțul societății-mamă cu partea din rezultatele exercițiului și din capitalurile proprii reflectate în bilanțul întreprinderii emitente, ce revin întreprinderii dominante; substituirea putându-se realiza prin una dintre cele trei medote, după caz (metoda integrărill globale, metoda integrării proporționale sau metoda punerii în echivalență).

Consolidarea este un procedeu prin care se stabilesc conturile unice ce reprezintă activitatea globală și situația unui grup de întreprinderi, existând legături comune sau fiind dependente de un centru comun de decizie, fiecare entitate menținându-și personalitatea juridică.

Privită prin prisma bilanțului, consolidarea consistă în înlocuirea în conturile anuale a titlurilor de participare, care reflectă drepturi ale întreprinderii deținătoare asupra celei emitente, cu activele și pasivele corespunzătoare sau valoarea contabilă a acestora.

Din punct de vedere al contului de rezultate, consolidarea consistă în expunerea operațiilor efectuate de către ansamblu, fiind exclusă incidența celor obținute în cadrul ansamblului.

Consolidarea reprezintă procedeul de unire a conturilor întreprinderilor din cadrul ansamblului având scopul de a obține un bilanț din care să reiasă mijloacele ce aparțin ansamblului, iar procesul de consolidare consistă în cumularea conturilor sucursalelor cu conturile întreprinderii dominante, înlăturarea legăturilor financiare și comerciale din cadrul ansamblului care fac posibilă apariția conturilor reciproce.

Ca finalitate a procedeului de consolidare, conturile consolidate „conțin bilanțul consolidat, contul de rezultate consolidat și notele explicative la situațiile financiare anuale consolidate, ca documente obligatorii”, compunând documentele de sinteză consolidate ale ansamblului, fiind ralizate prin intermediul uneia dintre cele trei metode de consolidare, respectiv integrarea globală, integrarea proporțională, sau punerea în echivalență. Documentele de sinteză consolidate mai pot cuprinde, opțional sau obligatoriu în unele țări, tabloul fluxurilor de trezorerie și tabloul de finanțare.

Scopul consolidării conturilor este acela de a oferi o imagine fidelă asupra situației

financiare și a patrimoniului, referitor la rezultatul consolidat al grupului alcătuit din societățile incluse în perimetrul de consolidare; de a expune situația financiară și rezultatele unui grup de întreprinderi ca și cum acestea ar alcătui una singură, aceasta deținând mai multe filiale sau diviziuni; de a oglindi fidel imaginea economică și financiară a ansamblului.

Rolul conturilor consolidate reiese din potențialitatea expunerii mai ample decât prin intermediul conturilor individuale, a rezultatului activității pe care ansamblul o desfășoară, a patrimoniului, și a situației financiare al acestuia.

Conturile consolidate evidențiază totalitatea patrimoniului de care dispune ansamblul, patrimoniu ce poate fi alcătuit din active imobilizate, stocuri, active financiare, fiind mult mai expresive decât titlurile deținute în întreprinderile consolidate precizate în activul imobilizat al întreprinderii consolidante.

Prin intermediul conturilor consolidate sunt expuse situațiile financiare ale ansamblului, toate creanțele și datoriile ansamblului față de terții din afara lui, fiind eliminate datoriile și creanțele dintre întreprinderile din cadrul grupului. Această expunere este una mult mai cuprinzătoare pentru investitori și creditori decât expunerea prin conturile individuale, reflectând mai cu exactitate situația reală a ansamblului. Așadar, situația financiară a liderului de grup poate fi una foarte bună, pe când situația financiară a unor întreprinderi componente ale ansamblului să fie foarte slabă, sau viceversa.

Cu sprijinul conturilor consolidate, se poate determina mai bine mărimea cifrei de afaceri obținute de către ansamblu și, totodată, volumul rezultatelor ansamblului, întrucât conturile consolidate opresc doar cota parte din rezultatele obținute de fiecare întreprindere din ansamblu, și care revin acestuia, atât cele trecute la rezerve cât și cele distribuite. Unei întreprinderi consolidate îi este imposibilă reflectarea în conturile sale anuale rezultatul net referitor la activitatea ansamblului, dividendele sucursalelor care de fapt ilustrează rezultatul aferent exercițiilor anterioare, provizioanele formate pentru pierderile exercițiului înregistrate de sucursalele deficitare.

Atunci când au loc vânzări de active între întreprinderile cuprinse în perimetrul de consolidare, operațiuni din care rezultă realizarea unui rezultat sub formă de profit sau pierdere, acest rezultat nefiind motivat din punct de vedere al terților, pentru că redă doar tranzacțiile intragrup. Toate aceste componente înglobate în conturile consolidate oferă informații financiare și contabile care asigură potențialitatea unei mai bune aprecieri a performanțelor ansamblului și ale perspectivelor lui.

Conturile consolidate au un caracter informativ și nu pot fi tratate ca simple accesorii ale conturilor sociale prezentate de către liderul de grup.

Pentru managementul grupurilor care au atins o anumită dimensiune, conturile consolidate sunt o modalitate absolut necesară de informare în interiorul acestora, de cunoaștere prin reuniunea pe o bază omogenă a tuturor conturilor întreprinderilor din ansamblu, îngăduind managerilor ansamblului realizarea unei analize referitoare la performanțele acestor entități, analizarea valorii întreprinderilor și aprecierea contribuției lor la rezultatele ansamblului, favorizând luarea deciziilor referitoare la grup. Rolul conturilor consolidate de informare externă necesară terților se evidențiază prin publicarea obligatorie a conturilor consolidate de către întreprinderile de o anumită dimensiune, cotate la bursă.

Avantajele și dezavantajele consolidării conturilor. Utilizatorii acestora

Existența conturilor consolidate este importantă și necesară. Printre avantajele

întocmirii și utilizării acestora se numără:

asigurarea unei metode utile de gestiune pentru administrarea și prezidarea

întreprinderilor din ansamblu grație stabilirii unei baze omogene cu privire la convențiile, principiile și procedurile contabile folosite în redactarea documentelor contabile de sinteză ale ansamblului;

crearea posibilității de determinare a obiectivelor și de efectuare a previziunilor

ansamblului grație fluxului informațional normalizar și contabil;

optimizarea posibilităților de apreciere a ansamblului prin analize particulare, precum

examinarea rezultatului activității, analizat pe zone geografice sau pe sfera de activitate, sau tabloul de finanțare consolidat, urmărind diversitatea activităților pe care ansamblurile le desfășoara, în general;

garantarea dobândirii unei imagini de ansamblu asupra grupului, obținerii unei

perspective mai bune, asupra evoluției cifrei de afaceri, asupra profitului, a evoluției ansamblului sau a întreprinderilor grupate pe domenii sau zone geografice, a rentabilității globale, a poziției financiare a ansamblului.

Pentru a putea oferi o imagine fidelă asupra conturilor consolidate, trebuie menționate, pe lânga avantajele prezentate mai sun, și dezavantajele pe care acestea le conțin, și anume:

este necesar ca procedeul de consolidare să sprijine pe baze omogene, acest lucru

implicând aplicarea unor practici identice pentru toate întreprinderile incluse în perimetrul de consolidare, neluând în considerare caracterul particular al fiecărei întreprinderi;

efectuarea unei analize comparative între conturile consolidate ale diferitelor

ansambluri este foarte dificilă, luând în considerare particularitatea cazurilor, metodele de întocmire a conturilor folosite și varietatea activităților desfășurate;

este dificilă și analiza dezvoltării în timp a conturilor consolidate, deoarece au loc

extinderi sau restrângeri de perimetru de la un an la altul. Pentru a efectua aceste comparații multianuale, este nevoie de date adiționale;

pentru a stabili perimetrul de consolidare al grupului de întreprinderi ce vor face parte

din ansamblu, trebuie stabilit procentul minim de control al liderului de grup, din care să reiasă legaturile de dependență. Câte odată, pragul procentului poate elimina, nejustificat, întreprinderi în fapt dependente, sau asupra cărora, întreprinderea dominantă exercită o influență notabilă;

este necesară conversia în monede diferite a situațiilor financiare elaborate, pentru

ansamblurile multinaționale;

conturile consolidate oferă o imagine globală a grupului de societăți, ca efect al

asamblării multiple ale componentelor, fapt ce face ca interpretarea rezultatelor să fie una dificilă.

Se încearcă, în practică, moderarea acestor dezavantaje prin asistența informațiilor suplimentare redate de notele explicative la situațiile financiare anuale consolidate, determinând ca aceste documente să fie foarte ample.

Având în vedere aspectele pozitive și negative prezentate anterior, referitoare la conturile consolidate, credibilitatea imaginii ansamblului prezentată prin acestea este redată de existența unei validări profesionale, realizată, în principal, în două momente:

premergător procesului de consolidare, determinând reguli de normalizare și a

terminologiei aplicate; și,

după concretizarea procesului de consolidare, prin intermediul atestării și

certificării contabile atribuită conturilor consolidate de către specialiștii contabili acreditați și consacrați oficial.

Putem clasifica utilizatorii conturilor consolidate pe mai multe categorii, în funcție de

nivelul lor de interes direct.

O primă categorie este compusă din manageri, administratori, asociați și acționari, luându-se în considerare faptul că la baza elaborării conturior consolidate se află necesitatea gestiunii interne a ansamblului. Pentru managementul ansamblului ajuns la o anumită mărime, conturile consolidate ilustrează un auxiliar al gestiunii, datorită faptului că oferă informații necesare stabilirii și justificării adoptării unei decizii. Totodată, conturile consolidate simbolizează pentru conducerea ansamblului o modalitate de comunicare și informare cu privire la rentabilitatea acestuia, de analiză a rezultatelor și de determinare a strategiei viitoare ce va fi adoptată de către întregul grup. Investitorii sunt preocupați de volumul profitului și a dividendelor ce li se cuvin, și de menținerea încrederii în plasamentele efectuate. Conturile consolidate oferă toate informațiile necesare de care investitorii au nevoie pentru a stabili cât mai exact valoarea întreprinderii dominante.

Terții ansamblului constituie o a doua categorie de utilizatori. Printre aceștia se numară:

creditorii și bancherii curenți sau posibili. Conturile consolidate ale ansamblului

contribuie la garantarea unei încrederi mutuale între grup și creditori, necesară stabilirii deciziei de creditare, la analizarea riscurilor asumate prin hotărârea de continuare a susținerii financiare a ansamblului. Pentru bancheri, conturile consolidate oferă informațiile necesare cu privire la maniera în care creditele acordate răspund la necesitățile reale, și referitoare la capacitățile de rambursare ale ansamblului;

colaboratorii comerciali, respectiv clienții și furnizorii ansamblului. Furnizorii sunt

preocupați de solvabilitatea ansamblului, iar clienții au în vedere menținerea și optimizarea relației cu furnizorii lor;

statul, prin entitățile sale fiscale, este preocupat de oprirea practicilor evazioniste, pe

care unele ansambluri multinaționale le utilizează, prin artificiul prețurilor de transfer, reprezentând prețuri de cesiune a bunurilor sau serviciilor crescute sau reduse în raport cu prețurile obișnuite ale pieței, practici ce înlesnesc schimbul de beneficii între întreprinderile din cadrul ansamblului, sau alte mjiloace diferite de transferuri monetare fără retur. Totodată, statul, prin organele sale fiscale, este preocupat de modul de respectare a legislației din această sferă, și de achitarea îndatoririlor față de diferite bugete;

salariații întreprinderilor din cadrul ansamblului, prin entitățile ce-i reprezintă, sunt

preocupați de nivelul protecției sociale din interiorul grupului, protejarea drepturilor acestora și obținerea de beneficii.

Mediul bursier (agențiile de valori mobiliare și entitățile ce reglementează sfera bursieră), posibilii investitori și organismele ce se află în preajma întreprinderilor în dificultate (judecători sindici, cenzori, experți, tribunale, etc) reprezintă o a treia categorie.

O ultimă categorie de utilizatori este redată de către entitățile și persoanele care nu sunt direct interesate, și care analizează doar evenimentele economice, cu scopul de a elabora și împărtăși cunoștințele lor în domeniu: organismele de cercetare, instituțiile de învățământ, direcțiile de statistică, etc.

Din cere relatate anterior, se poate observa că așteptările utilizatorilor sunt variate, și de multe ori contradictorii, „contabilitatea fiind o miză pentru diferiții protagoniști economici și sociali, adevărul redat de patrimoniu, situația financiară și rezultat, trebuie căutat în funcție de interesele producătorilor și utilizatorilor de informații”.

Noțiunea de grup în viziune contabilă. Consecințe contabile

Au fost generate schimbări în ramura contabilității datorită complexității sistematizării și structurării unui ansamblu de întreprinderi, precum și datorită aspectelor fiscale, juridice, și economice cu privire la existența ansamblului.

Atât pentru utilizatorii externi, cât și pentru cei interni, informațiile oferite de contabilitatea financiară, la nivelul unei societăți individuale au fost, de multe ori, nesatisfăcătoare. Necesitatea de informații complementare și incapacitatea onorării acestora au împins ramura contabilității într-o situație de criză, aceasta trebuind sa-și admită limitele, dar totodată să le depășească.

Această stare de criză a fost devansată datorită apariției contabilității consolidate – prin aplicarea de noi metode și tehnici, acestea furnizându-le utilizatorilor informații asupra ansamblului de societăți, prin prisma documentelor de sinteză consolidate.

Astfel, contabilitatea consolidată, prin furnizarea datelor referitoare la situația financiară, patrimonială, și a rezultatelor de grup, devine o modalitate eficientă de informare atât a utilizatorilor interni cât și a celor externi; aceasta reprezentând totodată și un mijloc de gestiune care prilejuiește măsurarea rezultatelor ansamblului și studierea rentabilității, pe diferite criterii. Acest lucru face posibilă compararea între ansambluri și între întreprinderile din cadrul ansamblurilor, contabilitatea consolidată stând la baza unei politici și a unor rezoluții strategice cu privire la investiții, rentabilitatea ansamblului și sursele de finanțare.

În vederea clădirii informațiilor, în contabilitatea consolidată au loc alipiri ale datelor oferite de către liderul de grup și întreprinderile controlate de acesta, precum și retratarea unor informații, având în vedere utilizarea unei anumite metode sau tehnici de consolidare.

Conturile de sinteză sunt necesare pentru informarea externă (în special pentru investitori) și pentru îmbunătățirea modalităților de apreciere internă a ansamblului, operațiunea de întocmire a acestora purtând denumirea de consolidare.

Sfera de aplicabilitate a consolidării conturilor

Perimetrul de consolidare

Pentru liderii de grup care constituie conturi consolidate (de bună voie, sau fiind obligați prin lege), un prim pas referitor la aplicarea procesului de consolidare, este legat de determinarea perimetrului de consolidare care consistă în delimitarea întreprinderilor care, împreună cu liderul de grup, vor face parte din grupul consolidat. Calitatea imaginii ansamblului, este influențată de excluderea sau includerea unor întreprinderi din/în perimetrul de consolidare, fiind redată de conturile consolidate, printr-o scădere sau creștere ireală a forței financiare.

Reglementările referitoare la conturile consolidate menționează includerile și excluderile obligatorii din perimetrul de consolidare, dar și excluderile opționale sau recomandate. Noțiunea de control este interpretată (prin reglementările diferitelor state) permisiv, nuanțat, sau restrictiv, această interpretare influențând mărimea perimetrului de consolidare. Fundamentarea deciziei de includere sau excludere în/din perimetrul de consolidare a unei întreprinderi provine din caracterizarea controlului și a nivelului de influență pe care îl exercită întreprinderea care va realiza consolidarea (purtând denumirea de întreprindere consolidantă sau dominantă) asupra întreprinderilor care fac obiectul consolidării (întreprinderi consolidate, dominate sau controlate).

Pentru determinarea tipului de control exercitat trebuie calculat procentul de control deținut de către liderul de grup, în celelalte întreprinderi din cadrul ansamblului. Exercitarea controlului redă dependența întreprinderilor controlate de liderul de grup, stabilită de deținerea drepturilor de vot de către societatea-mamă în întreprinderile dominate. Cu ajutorul procentului de control, se măsoară puterea pe care societatea-mamă o exercită în întreprinerile dominate.

Legătura de dependență financiară, ce provine din deținerea unei părți din capitalul unei întreprinderi se apreciază cu ajutorul unui instrument numit procent de interes, și nu trebuie confundată cu aprecierea menționată anterior a puterii de decizie rezultată din calcularea procentului de control.

Procentul de control

O componentă importantă a operațiilor de consolidare o reprezintă procentul de control deținut de către liderul de grup în societățile controlate. Calcularea acestui procent permite determinarea listei întreprinderilor incluse în perimetrul de consolidare.

Dacă procentul de control depășește 50%, în general, se exercită un control exclusiv. Atunci când acest procent este cuprins între 40% și 50%, niciun alt investitor nedeținând un procent superior sau egal, și neputând cădea de comun acord cu ceilalți acționari pentru a alcătui împreună o majoritate, controlul exercitat de către societatea-mamă este, de asemeni, unul exclusiv. Atunci când două întreprinderi controlează aceeași entitate în proportii egale (50% și 50%), acestea exercită un control concomitent. În cazul în care procentul de control este cuprins între 20% și 50%, se presupune exercitarea unei influențe notabile (semnificative). Tipul de control exercitat de către întreprinderea dominantă asupra întreprinderilor înglobate în perimetrul de consolidare și tipul legăturilor de dependență (directă sau indirectă) dintre acestea este redat de mărimea procentului de control.

Cu ajutorul procentului drepturilor de vot, pe care întreprinderea din fruntea ansamblului le deține în societățile din perimetrul de consolidare, este redat procentajul de control, acesta oglindind relația de forță decizională existentă între liderul de grup și societățile dominate. În cazul în care acțiunile ce alcătuiesc capitalul social au același drept de vot, partea din capital deținută, exprimată procentual, este egală cu procentul de control. Acțiunile ce asigură un singur drept de vot se numesc acțiuni ordinare, în timp ce acțiunile fară drept de vot poartă denumirea de acțiuni cu dividend prioritar. Pe lângă acestea, pot exista și acțiuni cu drept de vot dublu sau multiplu, sau acțiuni cu drept de vot fracționat. Având în vedere acest aspect, dacă există acțiuni cu divident prioritar (fară drept de vot), acestea trebuie excluse din calculul procentului de control, iar atunci când există titluri de valoare cu o putere de vot diferită, vor trebui tratate ca atare (acțiuni cu drept dublu de vot, fracționat, sau multiplu). De regulă, întreprinderilor în a căror capital se regăsesc și acțiuni cu dividend prioritar, le este menționat acest aspect în statutul lor, de cele mai multe ori aceste titluri fiind rezultatul conversiei obligațiunilor emise în acțiuni. La nivelul practicii internaționale, numărul acțiunilor cu dividend prioritar este stabilit la cel mult 25% din capitalul social. Acțiunile ce oferă un drept de vot dublu sunt cotate oficial și sunt în posesia investitorilor stabili ai întreprinderii, care nu și-au cedat drepturile timp de minim 5 ani, această categorie cuprinzându-i și pe fondatorii întreprinderii. Datorită posibilității existenței unor decalaje între drepturile de vot și participațiile la capital, nu trebuie asociată deținerea unui anumit procent din drepturile de vot cu deținerea egală acestora a unei părți din capital. Nu se iau în considerare, pentru calculul drepturilor de vot, următoarele elemente: acțiunile cu dividend prioritar, titlurile pentru care nu s-au realizat vărsăminte exigibile la termen de o lună de la somație, obligațiunile convertibile, drepturile pe care întreprinderea le deține asupra ei insăși, și certificatele de investiții.

În România, aceste aspecte au fost cuprinse în Legea societăților comerciale 31/1990, republicată în Monitorul Oficial în noiembrie 2004 (1066/17.11.2004) cu modificările și completările ulterioare. Inițial, Legea 31/1990 preciza că acțiunile trebuie să fie de o valoare egală, conferind deținătorilor drepturi egale, și că „orice acțiune dă dreptul la un vot în adunarea societății”.

Din pricina modificărilor ce au avut loc în contextul economic din România a mișcărilor de concentrare, sfera juridică de funcționare a întreprinderilor a fost adaptată, referitor la raportul acțiuni – drepturi de vot, având următoarele completări:

În condițiile actului de înființare (constitutiv), se pot elabora totuși, clase de acțiuni

care oferă deținătorilor drepturi distincte. Având în vedere acest aspect, se pot întocmi acțiuni preferențiale fară drept de vot, ce oferă deținătorului următoarele drepturi:

dreptul la dividend prioritar asupra câștigului distribuibil al exercițiului financiar,

premergător oricărei alte prevederi;

drepturile recunoscute investitorilor cu acțiuni ce oferă posibilitatea exercitării

unui singur drept de vot, mai puțin dreptul de a lua parte și de a vota, pe baza acestor titluri, în adunările generale ale acționarilor sau asociaților.

Acțiunile cu dividend prioritar nu pot fi mai mari decât o pătrime din capitalul social și dețin aceeași valoare nominală ca și acțiunile cu un singur drept de vot (ordinare).

Cenzorii, reprezentanții și administratorii întreprinderii nu pot deține calitatea de titular al titlurilor de valoare cu dividend prioritar.

Fiecare acțiune plătită conferă dreptul la un vot în adunarea generală a acționarilor,

atât timp cat nu se hotărăște altfel în această privință.

Valoarea propriilor acțiuni pe care întreprinderea le-a dobândit, inclusiv a valorii

titlurilor aflate în portofoliul acesteia, nu poate fi mai mare decât 10% din capitalul subscris și vărsat.

Pe toată perioada de timp în care întreprinderea deține acțiuni proprii, dreptul de vot oferit de acestea este suspendat.

Procentul de control este reprezentat prin însumarea ponderii drepturilor de vot deținute de către liderul de grup în mod direct în întreprinderea dominată cu ponderile drepturilor de vot deținute indirect prin întreprinderile ce se află sub un control exclusiv exercitat de către societatea-mamă.

Procentul de control al întreprinderii controlate asupra unei alte întreprinderi din ansamblu se realizează prin însumarea procentelor de control ale tuturor întreprinderilor din ansamblu care dețin participații ale acesteia prin diferite filiale. Participațiile reflectă drepturile în capitalurile altor întreprinderi, care sunt menite să contribuie la activitatea întreprinderii dominante, prin constituirea unei legături durabile cu acestea.

În practică întâlnim lanțuri de legături între întreprinderile aflate în diferite raporturi de participație, numite filiații, acestea putând fi indirecte, directe, reciproce sau încrucișate. Acest fapt conduce la existența anumitor particularități în determinarea procentului de control.

Cazul legăturilor directe. În acest caz, procentul de control este egal cu procentul

drepturilor de vot ale întreprinderii din fruntea ansamblului deținut în întreprinderea dominată.

În scopuri exemplificative vom prezenta următoarele cazuri de legături directe:

întreprinderea Alfa deține 45% din acțiunile unei întreprinderi Beta. Toate

acțiunile deținute de întreprinderea Alfa sunt acțiuni cu un singur drept de vot (ordinare). Capitalul întreprinderii Beta este alcătuit în proporție de 22% din acțiuni cu drept prioritar la dividend (fară drept de vot). Cu toate că Alfa deține o cotă de 45% din capitalul lui Beta, în realitate, procentul de control al întreprinderii Alfa asupra societății Beta va fi de:

întreprinderea Alfa deține 45% din acțiunile unei întreprinderi Beta, aceste titluri

fiind singurile care conferă un drept dublu de vot. La o participare efectivă de 45% în capitalul societății Beta, întreprinderea Alfa, va deține un procent de control de:.

Descompunerea drepturilor de vot și numărul acțiunilor este următoarea:

Alfa deține 45 acțiuni și 90 drepturi de vot (45×2)

Beta deține 55 acțiuni și 55 drepturi de vot (55×1)

Total 100 acțiuni și 145 drepturi de vot

întreprinderea Alfa deține 77% din acțiunile întreprinderii Beta. Din totalitatea

acțiunilor întreprinderii Beta, 25% sunt cu drept prioritar la dividend, și aparțin întreprinderii Alfa. Luând în considerare aceste aspecte, cu toate câ Alfa deține 77% din capitalul lui Beta, procentul de control al acesteia va fi de: .

Cazurile expuse mai sus s-au bazat pe ipoteza că, între întreprinderea dominantă Alfa și întreprinderea controlată Beta, în care Alfa deține titluri de participare, are loc o legătură directă, iar procentul de control corespunde procentului deținut din capital, în cazul acțiunilor cu un singur drept de vot, sau fiind distinct, atunci când au existat acțiuni cu drept prioritar la dividend sau cu drept de vot dublu sau multiplu.

În concluzie, atunci când au loc legături directe, procentul de control se calculează ca raport între numărul drepturilor de vot deținute de întreprinderea dominantă în întreprinderea dominată și totalitatea drepturilor de vot ale întreprinderii dominate. Numărul drepturilor de vot se va stabili ținându-se cont de existența altor tipuri de acțiuni decât cele cu un singur drept de vot.

Cazul legăturilor indirecte.

Acestea pot înfăptui printr-un lanț unic sau printr-o multitudine de lanțuri de legături de participații.

în cazul în care între întreprinderea dominantă și cea controlată are loc o legătură

indirectă, printr-un lanț unic, procentajul de control se calculează separat, pentru fiecare palier, având următoarele menținui:

în cazul în care are loc o ruptură de lanț (atunci când procentul de control este mai

mic de 50% sau există prezumția că nu se exercită un control exclusiv), procentul precedent se anulează, iar întreprinderea dominantă nu mai deține niciun drept de control asupra întreprinderilor aflate după întreruperea lanțului;

în cazul în care o întreprindere din ansamblu este controlată majoritar de către

acesta din urmă, societatea exercită în continuare un control al ansamblului asupra întreprinderii în care posedă părți din capital, corespunzător drepturilor de vot deținute. Condiția existenței unui control majoritar este redată de faptul că procentul de control al ansamblului trebuie să fie de cel puțin 50%.

atunci când apar legături directe prin mai multe lanțuri, procentajul de control se

stabilește acumulând procentul pe care întreprinderea îl deține direct cu cel deținut indirect, prin sucursală, sau prin însumarea procentelor de control deținute de către aceasta prin intermediul fiecărui lanț în aceeași sucursală. În cazul în care are loc o ruptură de lanț, procentul de control este nul.

Calcularea procentului de control este utilă datorită faptului că:

permite determinarea includerii sau excluderii unei întreprinderi în/din perimetrul

de consolidare: în cazul în care procentul de control al ansamblului într-o întreprindere este de minim 20%, atunci întreprinderea este consolidabilă, iar dacă acest procent este mai mic de 20%, întreprinderea este exclusă din perimetrul de consolidare;

determină tipul de control și metoda de consolidare ce va fi aplicată:

dacă procentul de control este egal cu minim 50% rezultă un control exclusiv,

căruia i se aplică în vederea consolidării metoda integrării globale (MIG);

dacă procentul de control este de 50%, partajat cu o altă întreprindere, rezultă

un control concomitent, căruia i se aplică în vederea consolidării metoda integrării proporționale (MIP);

dacă procentul de control este cuprins între 20% și 50% rezultă o influență

semnificativă (notabilă), si se consolidează prin metoda punerii în echivalență (MPE).

Poate avea loc o excepție atunci când există o întreprindere în care procentul de control este mai mic de 20%, dar totuși participarea este apreciată de către ansamblu ca fiind notabilă, urmând sa fie consolidată și explicată în anexa situațiilor financiare consolidate.

Procentul de interes

Forța dependenței financiare provenită din deținerea de acțiuni ce reprezintă părți din capitalul social se calculează cu ajutorul procentului de interes și se deosebește de forța legăturilor de dependență provenite din deținerea drepturilor de vot ce este calculată cu ajutorul procentului de control.

Luând în considerare existența diverselor tipuri de acțiuni, dintre care amintim acțiunile ce conferă un singur drept de vot (ordinare), acțiunile cu drept prioritar la dividend (fară drept de vot) și acțiunile cu drept de vot dublu sau multiplu, reiese că, poate apărea un decalaj între deținerea unei părți de capital și drepturile de vot aferente. Dreptul de vot al ansamblului reprezintă exercitarea unei puteri decizionale, deținerea unei părți de capital oglindește dependența financiară, respectiv partea cuvenită ansamblului din capitalurile proprii ale sucursalei.

Procentul de interes reflectă cota-parte din capital, și inclusiv, din patrimoniu, deținută direct sau indirect în sfera de consolidare. Este un concept financiar care permite calculul părții întreprinderii dominante în capitalul și rezultatul fiecărei întreprinderi din grupul consolidat.

Pentru determinarea procentului de interes a fiecărei filiații (lanț de conexiuni directe dintre diferitele întreprinderi ce se regăsesc în raporturi de participație), se multiplică procentele de capital deținute consecutiv în sucursalele din același lanț de participație. Pentru ansamblurile care au mai multe legături în aceeași întreprindere dominată, procentul de interes total se stabilește prin adunarea procentelor pe care ansamblul le deține pe fiecare lanț în parte.

Procentul de interes este are o utilitate aparte deoarece permite calcularea drepturilor întreprinderii dominante în fiecare întreprindere care face parte din grupul de consolidat, având în vedere împărțirea capitalurilor proprii și a rezultatului între interesele ansamblului și interesele celor din afara acestuia. Este un instrument fundamental pentru realizarea înregistrărilor contabile de consolidare, pentru că acesta permite evidențierea directă a elementelor ce revin intereselor ansamblului și a celor ce revin întreprinderilor din afara grupului.

Stabilirea procentului de interes este o operațiune complexă și diferită în funcție de felul legăturii existente între întreprinderile din cadrul ansamblului.

Particularitățile stabilirii procentului de interes:

Întreprinderile aflate pe un lanț unic:

în cazul legăturilor printr-un lanț neîntrerupt avem:

procentul de interes deținut de M în A este același cu cota de capital deținută –

60%, în cazul legăturilor directe, procentul de interes fiind același cu procentul de control existând condiția ca întreprinderea A să aibă capitalul format din acțiuni cu un singur drept de vot (ordinare). Întreprinderea M exercită un control exclusiv, din care reiese că metoda de consolidare ce va fi aplicată este metoda integrării globale.

procentul de interes pe care M îl deține în B este de .

Rezultă că M exercită un control exclusiv indirect prin A, integrând global societatea B deoarece ceilalți acționari dețin numai 28% din capitalul social.

procentul de interes pe care M îl deține în C este de

Ceilalți acționari dețin numai 21% din capitalul social, prin urmare, întreprinderea M va integra pe C prin metoda integrării globale.

în cazul legăturilor în care are loc o ruptură de lanț avem:

deoarece societatea M nu exercită un control asupra întreprinderii F, aceasta nu

poate avea nicio influentă asupra întreprinderii Y, având loc o ruptură de lanț.

procentul de interes al întreprinderii M în Y este de .

Rezultă că întreprinderea M nu va efectua consolidarea întreprinderii Y.

În cadrul ansamblului au loc mai multe lanțuri de legături

în cazul în care între întreprinderi au loc următoarele legături financiare:

procentul de interes deținut de către M în F este de 65%, direct;

procentul de interes deținut de către M în Y este de 37%, direct, și indirect prin

F 42%, în total ;

întreprinderea Y este controlată exclusiv de către întreprinderea M, consolidarea

întreprinderii Y fiind efectuată prin metoda integrării globale.

atunci când între întreprinderile ansamblului au loc următoarele legături financiare:

procentul de interes pe care M îl deține în F este de 62%;

procentul de interes pe care M îl deține în C este de 22%

procentul de interes pe care M îl deține în Y este de 35,20%

indirect prin F: ;

indirect prin C:

deoarece M exercită o influență semnificativă asupra lui Y, procentul de control

fiind de 35,20%, rezultă că M va folosi pentru consolidare metoda punerii în echivalență.

atunci când între întreprinderile componente ale ansamblului au loc urmâtoarele tiupri

de legături financiare:

procentul de interes total pe care M îl deține în F este de

direct 45%;

indirect prin intermediul sucursalei E: ;

indirect prin intermediul sucursalei T: .

procentul de control al ansamblului în sucursala F este de 43% (direct 43%,

indirect controlul fiind nul), datorită rupturilor de lanț între M și R, respectiv M și E, consolidarea conturilor având loc prin intermediul metodei punerii în echivalență, datorită exercitării doar a unei influențe semnificative. Dacă M exercită un control exclusiv asupra lui R atunci M va exercita un control exclusiv și asupra lui F iar metoda de consolidare aplicată va fi cea a integrării globale.

putem observa că M, împreuna cu întreprinderea Q exercită un control

concomitent asupra lui R, fapt ce determină cele două societăți să aplice metoda integrării proporționale în vederea consolidării societății R.

Când între întreprinderile ansamblului există legături reciproce

Legăturile reciproce în cadrul unui ansamblu sunt reprezentate de deținerea de către sucursale a unor participații la întreprinderea dominantă. Legislația societăților comerciale din țară precizează într-un mod categoric că subscrierea, obținerea sau deținerea de acțiuni ale unei întreprinderi pe acțiuni, de către o altă întreprindere, la care întreprinderea pe acțiuni posedă, direct sau indirect, o superioritate a drepturilor de vot sau ale cărei hotărâri pot fi influențate semnificativ de întreprinderea pe acțiuni, este considerată ca fiind realizată de către însăși întreprinderea pe acțiuni. Totodată, o altă prevedere prezentă în același act normativ reglementează ca o întreprindere pe acțiuni nu poate obține sau deține ca acțiuni proprii peste 10% din valoarea capitalului social; putând concluziona din acest aspect că participațiile reciproce, respectiv ale sucursalei în întreprinderea dominantă nu pot fi peste 10% din valoarea capitalului social al acesteia.

Potrivit legislației franceze, reglementările referitoare la deținerile reciproce de participații sunt mai restrictive. Potrivit acesteia, o întreprindere nu poate avea acțiuni într-o altă întreprindere dacă cea din urmă deține peste 10% din capitalul său.

Calculul procentului de interes, în cazul legăturilor reciproce, este realizat potrivit formulei , unde:

IA(B) = interesul ansamblului A în întreprinderea B;

a = procentul de capital deținut de către întreprinderea A în B;

b = procentul de capital deținut de către întreprinderea B în A.

Cazul legăturilor circulare cu întreprinderea dominantă inclusă

notăm cu: IMS – interesul lui M în S, care este de 83%; cu IST – interesul lui S în

T de 65%; cu ITM – interesul lui T în M de 11%; cu IGM procentul de interes al ansamblului în M; cu IGS – procentul de interes al ansamblului în S, și cu IGT – interesul ansamblului în T. Pentru a calcula procentele de interes se va generaliza formula utilizată în cazul participațiilor reciproce:

Cazul legăturilor circulare într-un subgrup ce aparține ansamblului

Procentul de interes al ansamblului este:

procentul de interes al lui M în X este direct, 73%, și nu depinde de legătura

circulară existentă, așa că, în formulă, îl loc de (1-c) la numărător vom avea 73%: ;

în Y, care este în totalitate în legătura circulară:

, diferența până la 100% (48,81%) aparține intereselor din afara ansamblului;

Z deține participații în X:

, interesete terților fiind de 56,49%.

Noțiunea de procent de control și cea de procent de interes nu trebuie confundate, fiind două noțiuni diferite. Pentru a exemplifica diferențierea dintre cele două concepte avem:

Procentul de control al lui M în X este de 70%, al lui X în Y tot de 70%, iar al lui Y în Z de 70%. Rezultă că M exercită un control exclusiv asupra lui X, Y, Z.

Procentul de interes al lui M în Z este egal cu procentul de control, adică 70%, în timp ce procentul de interes al lui M în Y este egal cu produsul procentelor de capital deținut, adică

. În cazul în care Z ar împărți dividendele, partea din rezultatul întreprinderii Z ce revine fiecărei întreprinderi va fi, potrivit procentului de interes, astfel:

întreprinderea Y ar primi 70%;

întreprinderea X prin intermediul întreprinderii Y ar primi 49% din dividendele

oferite de întreprinderea Z ();

întreprinderea M ar primi prin intermediul întreprinderii X 34,30% din

dividendele oferite de întreprinderea Z ().

Diferențele dintre cele două noțiuni, respectiv procentul de control și procentul de interes îmbracă următoarea formă:

diferențe de natură: procentul de control prezintă puterea controlului exercitat prin

drepturile de vot, pe când procentul de interes prezintă dependența financiară prin participațiile de capital;

diferențe referitoare la utilitatea acestora: procentul de control este folosit la

determinarea perimetrului de consolidare (potrivit acestuia se întocmește lista întreprinderilor ce vor fi incluse în ansamblul de consolidat) și la determinarea metodei de consolidare ce urmează a fi aplicată. Procentul de interes permite evidențierea tehnicilor de consolidare, respectiv, de înglobare a conturilor, înlăturarea operațiilor reciproce, împărțirea capitalurilor proprii și a rezultatului între interesele ansamblului și terții din afara acestuia.

CAPITOLUL II – MEDOTE ȘI TEHNICI DE CONSOLIDARE A CONTURILOR

Aspecte generale privind metodele de consolidare

Consolidarea reprezintă înlocuirea valorii titlurilor de participare deținute de către întreprinderea consolidantă, cu partea din situația netă a întreprinderii consolidate și din rezultatul exercițiului corespondent titlurilor deținute. Această înlocuire se realizează:

prin înglobarea în bilanțul și în contul de rezultate al întreprinderii consolidante a

tuturor elementelor patrimoniale, respectiv a tutoror elementelor constitutive ale contului de rezultate al întreprinderii consolidate. Integrarea se va face în proporție de 100% (total), sau proporțional cu interesele întreprinderii consolidante în întreprinderea consolidată; sau

prin punerea în echivalență, respectiv prin înlocuirea valorii titlurilor de participare

cu o valoare echivalentă părții din rezultat și din situația netă, aferentă proporției titlurilor deținute de întreprinderea consolidantă în capitalul întreprinderii consolidate, redată prin procentul de interes.

În practică, în funcție de controlol exercitat de către întreprinderea consolidantă asupra întreprinderilor consolidate și de legăturile ce au loc între întreprinderi, se cunosc trei metode de consolidare: metoda integrării globale, metoda integrării proporționale, și metoda punerii în echivalență. Noțiunea de control exprimă puterea de a conduce politicile financiare și operaționale ale unei întreprinderi pentru a dobândi avantaje din desfășurarea activității întreprinderii dominate.

Astfel, atunci când o întreprindere se regăsește sub controlul exclusiv al întreprinderii consolidante, consolidarea se va face prin metoda integrării globale, integrând bilanțul și contul de rezultate ale întreprinderii dominate în contul de rezultate și bilanțul întreprinderii consolidante.

În cazul în care o întreprindere se regăsește sub un control concomitent al unui număr redus de investitori, fiind o întreprindere multigrup, substituția se realizează prin înglobarea bilanțului și a contului de rezultate ale întreprinderii consolidate, proporțional cu interesele întreprinderii consolidante, iar în cazul în care întreprinderea consolidata se regăsește sub o influență notabilă a întreprinderii consolidante, se va utiliza metoda punerii în echivalență în vederea consolidarii acestora.

Metoda integrării globale

Atunci când o întreprindere este controlată într-o manieră exclusivă de către întreprinderea dominantă (politica sa financiară și operațională fiind controlată de către societatea consolidantă, aceasta din urmă obținând anumite avantaje în baza operațiunii de consolidare), vom utiliza metoda integrării globale. Controlul exclusiv reiese din deținerea directă sau indirectă a peste jumătate din drepturile de vot (majorității drepturilor de vot), dar acest tip de control poate proveni în aceeași măsură și dintr-un contract sau dintr-o clauză statutară sau dintr-un contract, în momentul în care este vorba despre un control exclusiv de fapt.

Pentru alcătuirea bilanțului consolidat este necesară parcurgerea mai multor etape:

cumularea elementelor bilanțiere și ale contului de profit și pierdere ale sucursalei la

cele ale întreprinderii consolidante. Acest aspect presupune că:

creanțele și datoriile entităților ce fac obiectul consolidării se înglobează în

întregime în bilanțul consolidat, prin cumularea elementelor similare;

veniturile și cheltuielile entităților ce fac obiectul consolidării se înglobează în

întregime în contul de profit și pierdere consolidat, prin cumularea elementelor similare

anularea efectelor tranzacțiilor realizate între liderul de grup și sucursalele acestuia,

respectiv excluderea conturilor intragrup și a rezultatelor interne care nu au fost realizate. Anularea efectelor tranzacțiilor se va face pentru întreaga lor valoare. Situațiile financiare anuale consolidate redau activele, pasivele, poziția financiară și profiturile sau pierderile întreprinderilor incluse în perimetrul de consolidare, ca și cum acestea aparțin unei singure entități. În special:

creanțele și datoriile dintre întreprinderile incluse în perimetrul de consolidare

se exclud din situațiile financiare anuale consolidate;

cheltuielile și veniturile rezultate din tranzacțiile efectuate între întreprinderile

incluse în permietrul de consolidare se anulează din situațiile financiare anuale consolidate;

în cazul în care profiturile și pierderile care reies din tranzacțiile realizate între

întreprinderile incluse în perimetrul de consolidare sunt luate în calcul la stabilirea valorii contabile a activelor, acestea se exclud din situațiile financiare anuale consolidate.

repartizarea capitalurilor proprii ale sucursalelor în partea ce revine întreprinderii

dominante și partea ce revine intereselor care nu controlează potrivit mărimii cotei de participare la capital.

excluderea titlurilor deținute de întreprinderea dominantă la sucursale în contrapartidă

cu raportul pe care îl redau în rezervele și capitalul acestor entități.

expunerea situațiilor financiare consolidate (întocmirea bilanțului consolidat, a

contului de profit și pierdere consolidat și a notelor explicative la situațiile financnare anuale consolidate).

În partea de pasiv în bilanțul consolidat vor lua naștere elemente bilanțiere noi:

rezerve consolidate – compuse din rezervele întreprinderii consolidante și cota parte

din rezervele acumulate de întreprinderea consolidate, re revin ansamblului, din momentul în care întreprinderea a intrat sfera de consolidare, proporțional cu procentul de interes al ansamblului în sucursală;

rezultatul consolidat – compus din rezultatul întreprinderii dominante și cota parte din

rezultatul sucursalei aferentă intereselor ansamblului;

interesele minoritare (care nu controlează) reflectă cota parte din capitalul social și

din restul elementelor de capitaluri proprii (rezultat, rezerve, etc.), aparținând sucursalei, revenind investitorilor din afara ansamblului (acționarilor minoritari);

datorii consolidate – compuse din datoriile întreprinderii consolidante și cele ale

întreprinderii consolidate.

Alcătuirea contului de rezultate consolidat implică:

însumarea elementelor contului de rezultate al întreprinderii consolidate cu cele ale

întreprinderii consolidante;

anularea operațiilor reciproce, dacă este cazul;

elaborarea contului de rezultate consolidat.

După aplicarea integrării globale, în contul de rezultate consolidat vor apare doua componente noi, respectiv:

rezultatul consolidat, alcătuit din rezultatul întreprinderii consolidante și cota

parte ce-i revine, conform procentului de interes, din rezultatul întreprinderii consolidate;

profitul sau pierderea exercițiului financiar aferent intereselor minoritare (care

nu controlează), care reprezintă cota parte din rezultatul sucursalei ce revine intereselor minoritare, respectiv participațiilor pe care le dețin „alți acționari”.

Bilanțul și, respectiv, contul de rezultate consolidat prin integrarea globală a întreprinderii consolidate F de către întreprinderea consolidantă M, îmbracă următoarea formă:

Bilanțul consolidat prin integrarea globală a sucursalei F de către ansamblul M, poate îmbrăca forma următoarei ecuații:

unde:

AM = activele lui M;

AF = activele lui F;

TPF = titlurile de participare în F ale ansamblului M;

= capitalul social al ansamblului M;

RC = rezervele consolidate;

RezC = rezultatul consolidat;

D(M+F) = datoriile cumulate ale lui M și F;

IM = interese minoritare (care nu controlează).

Contul de rezultate consolidat prin metoda integrării globale se prezintă astfel:

Ecuația contului de rezultate consolidat prin integrarea globală îmbracă următoarea formă: , unde:

ChM = cheltuielile lui M;

ChF = cheltuielile lui F;

RezC = rezultatul consolidat, format din rezultatul lui M + cota parte din rezultatul lui

F ce i se cuvine lui M;

RIM = rezultatul aferent intereselor minoritare, aparținând „altor acționari”;

VM = veniturile lui M;

VF = veniturile lui F.

În concluzie, pentru alcătuirea bilanțului consolidat folosind metoda integrării globale, se procedează astfel:

pentru activ: se preia totalitatea elementelor din activul bilanțului întreprinderii

dominante, exceptând titlurile de participare deținute la întreprinderea dominată (imobilizările financiare în întreprinderile dominate), și se însumează cu elementele din activul bilanțului întreprinderii dominate;

pentru pasiv: apar elemente noi în bilanțul consolidat:

rezultat consolidat și rezerve consolidate – sunt alcătuite din rezervele și

rezultatele întreprinderii dominante, la care se adună cota parte ce revine din procentul de interes al întreprinderii dominante în întreprinderea dominată, din rezervele și rezultatele dominatei;

interese minoritare (care nu controlează) – sunt alcătuite din cota parte ce revine

investitorilor minoritari, în capitalurile proprii ale întreprinderii consolidate. (cota parte din capitalul social; cota parte din rezerve, și cota parte din rezultat).

Contul de rezultate consolidat este obținut după înlăturarea operațiilor reciproce prin însumarea în totalitate a elementelor de venituri și cheltuieli din conturile de rezultate ale întreprinderii consolidante și ale societății consolidate, iar rezultatul consolidat este alcătuit din rezultatul consolidantei la care se adaugă cota parte ce revine din procentul de interes din rezultatul consolidatei. Rezultatul aferent „altor acționari” ai întreprinderii controlate este reprezentat prin „rezultat – interese care nu controlează”

Metoda consolidării prin integrarea proporțională

Medota integrării proporționale implică o înglobare a componentelor bilanțului și a contului de rezultate ale întreprinderii controlate în comun, la cele ale asociatului, proporțional cu procentajul de interes. În bilanțul și contul de rezultat consolidat se redă o imagine mult mai comprimată decât în cazul consolidării prin metoda integrării globale.

Atunci când controlul pe care întreprinderea dominantă îl exercită asupra unei întreprinderi din cadrul ansamblului este divizat cu un număr redus de alți acționari ale căror hotărâri referitoare la activitatea întreprinderii controlate nu pot fi luate decât pe baza unui acord general, rezultă exercitarea unui control concomitent (comun). Întreprinderea care exercită controlul în comun este numită „asociat”.

Pentru a include în bilanțul ansamblului (întreprinderii consolidante) o întreprindere care este supusă unui control concomitent (comun), se folosește integrarea proporțională. În vederea întocmirii bilanțului consolidat prin această metodă, se parcurg următoarele etape:

însumarea elementelor bilanțiere ale entității consolidante cu cota parte aferentă

valorii elementelor bilanțiere ale entității consolidate, potrivit procentajului de interes pe care întreprinderea dominantă îl deține in cea dominată (atăt elemente de activ cât și de pasiv);

înlăturarea operațiilor reciproce dintre cele două întreprinderi;

stabilirea rezultatului consolidat și a rezervelor consolidate;

înlăturarea titlurilor întreprinderii dominate, deținute de către întreprinderea

consolidantă, și diminuarea cu o valoare egală a capitalurilor proprii consolidate;

redactarea bilanțului consolidat.

În vederea întocmirii contului de rezultate consolidat prin integrarea proporțională este necesară parcurgerea următoarelor etape:

însumarea contului de profit și pierdere al întreprinderii consolidante cu cota parte ce

îi revine din contul de profit și pierdere al întreprinderii consolidate potrivit procentajului de interes deșinut de către întreprinderea dominantă;

înlăturarea operațiilor reciproce dintre entități;

redactarea contului de rezultate consolidat.

Atunci când este folosită metoda integrării proporționale, în bilanțul consolidat nu mai apare elementul „interese care nu controlează”, iar în contul de rezultate consolidat nu mai apare postul „Rezultat – interese care nu controlează”.

Comparativ cu metoda integrării globale, care prevede preluarea în totalitate a elementelor bilanțiere ale întreprinderii consolidate (în cazul în care întreprinderea nu aparține în totalitate ansamblului, interesele terților sunt redate cu ajutorul notiunii de „elemente care nu controlează”), putem observa că integrarea proporțională este un caz particular al integrării globale, cu precizarea că elementele de interese care nu controlează (minoritare), nu mai apar în conturile consolidate.

Teoretic, bilanțul consolidat prin metoda integrării proporționale se prezintă astfel:

Ecuația bilanțului consolidat prin integrarea proporțională, alcătuit de către întreprinderea dominantă, este: , unde:

AM = activele lui M;

TPF = titlurile de participare ale ansamblului în sucursala F;

%AF = cota procentuală din activele întreprinderii consolidate, aferentă intereselor

ansamblului M în F;

PM = pasivele lui M;

%(PF – ) = cota procentuală din pasivele întreprinderii dominate, mai puțin

capitalul social al întreprinderii dominate aferent intereselor ansamblului M în sucursala F.

În activul bilanțului consolidat utilizând metoda integrării proporționale sunt preluate în totalitate elementele din bilanțul întreprinderii consolidante (dominante); mai puțin valoarea titlurilor de participare, iar componentele de activ din bilanțul întreprinderii consolidate (dominate) sunt preluate proporțional cu procentul de interes al întreprinderii consolidante.

În partea de pasiv a bilanțului consolidat prin metoda integrării proporționale, apar componente bilanțiere noi: rezerve consolidate, rezultat consolidat și datorii consolidate, care reprezintă:

rezervele consolidate redau rezultatul totalizării cotei părți din rezervele acumulate de

întreprinderea care este supusă consolidării, ce revine ansamblului din momentul în care întreprinderea s-a alăturat perimetrului de consolidare, cu rezervele întreprinderii dominante (consolidante);

rezultatul consolidat conține, pe lângă rezultatul întreprinderii dominante

(consolidante), și cota parte din procentul de interes aferent rezultatului sucursalei;

datoriile consolidate reflectă datoriile întreprinderii dominante (consolidante) plus

cota parte din datoriile întreprinderii care face obiectul consolidării, conform procentului de interes.

Contul de rezultate consolidat prin metoda integrării proporționale se prezintă astfel:

Ecuația contulul de rezultate consolidat, alcătuit cu ajutorul metodei integrării proporționale, de către întreprinderea dominantă este: , unde:

ChM = cheltuielile întreprinderii consolidante (dominante) M;

ChF% = cota parte din cheltuielile întreprinderii consolidate (dominate) F aferentă

intereselor ansamblului M în F;

RezC = rezultatul consolidat, realizat din rezultatul întreprinderii consolidante M,

plus cota procentuală din rezultatul întreprinderii consolidate F ce aparține întreprinderii consolidante M;

VM = veniturile întreprinderii consolidante (dominante) M;

VF% = cota parte din veniturile întreprinderii consolidate F aferentă intereselor

ansamblului M în F.

Metoda de consolidare prin punerea în echivalență

Dacă o societate, numită societate asociată, se regăsește sub o influență notabilă (semnificativă) a altei întreprinderi din ansamblu, denumită investitor, consolidarea se va realiza de către investitor, prin metoda punerii în echivalență, metodă care consistă în înlocuirea valorii contabile a titlurilor de participare deținute de întreprinderea consolidantă cu valoarea corespondentă acestora din situația netă a întreprinderii asociate. Titlurile pe care investitorul (entitatea care exercită influența notabila) le posedă se numesc interese de participare, și apar în binalțul consolidat al investitorului drept Titluri puse în echivalență.

Influența semnificativă asupra politicii financiare și a gestiunii unei întreprinderi se presupune a avea loc în momentul în care o întreprindere dispune, direct sau indirect, de o parte din drepturile de vot egală cu cel puțin 20% ale acelei întreprinderi. Deținerea a 20% din drepturile de vot reprezintă doar prezumția existenței unei influențe semnificative, fiind necesară și manifestarea propriu-zisă a puterii decizionale.

Metoda punerii în echivalență poate fi aplicată și atunci când structura conturilor întreprinderilor aflate sub un control concomitent sau exclusiv face imposibilă utilizarea metodelor de consolidare proporțională sau globală, după caz. De exemplu, sucursala din cadrul unui ansamblu industrial, care efectuează o activitate în sectorul bancar, cu toate că este controlată într-un mod exclusiv, din cauza faptului ca structura conturilor prezentate este una diferită în raport cu activitatea efectuată, va fi inglobată în conturile consolidate ale ansamblului folosind metoda punerii în echivalență. Astfel, din cauza neomogenității conturilor, ar rezulta un amestec de active și pasive foatre diferite ca natură (industriale și financiare), care riscă să discrediteze interpretarea clară a conturilor si efectuarea unei analize financiare corecte a activității principale a ansamblului.

Punerea în echivalență, privind din prisma bilanțului consolidat, se poate defini prin două metode diferite de înregistrare:

metoda de substituție – reflectă înlocuirea titlurilor de participare din bilanțul

întreprinderii dominante, care se regăsesc la nivelul costului de achiziție, la care se adaugă cota parte din capitalurile proprii ale întreprinderii emitente, care revin întreprinderii dominante. În rezultatul și rezervele consolidate se va reflecta diferența dintre valoarea cotei părți ce revine din capitalurile proprii și costul de achiziție a titlurilor de participare (corespondent în cota parte din capitalul social al întreprinderii consolidate).

metoda de echilibrare – reprezintă însumarea la valoarea titlurilor de participare,

oglindite în bilanțul întreprinderii dominante la cost de achiziție, a cotei părți eventuale din profitul care nu a fost distribuit ce revine consolidantei, sau reducerea valorii titlurilor de participare cu cota parte din evntualul deficit ce revine consolidantei, precum și a cotei părți din rezervele însumate ale întreprinderii consolidate.

Cota parte din rezultatul exercițiului întreprinderii consolidate puse în echivalență, în cazul ambelor metode, este redată ca fiind un element distinct al contului de rezultate consolidat. Rezultatul, respectiv valoarea reevaluată a titlurilor deținute în întreprinderea consolidată, este aceeași, indiferent de metoda folosită.

Pentru a exemplifica cele două metode prezentate anterior, vom presupune că întreprinderea M deține, la înființarea întreprinderii F, 35% din capitalul acesteia de 1500 u.m. și exercită o influență semnificativă asupra întreprinderii F, rezultată din procentajul de control deținut. Întreprinderea F va fi inclusă în consolidare folosind metoda punerii în echivalență. Rezervele întreprinderii F sunt de 120 u.m. și au fost constituite din profitul anilor precedenți, iar profitul exercițiului actual (curent) este în sumă de 220 u.m.

Potrivit metodei substituției, vom înlocui titlurile în valoare de 525 u.m. ( din bilanțul întreprinderii M cu cota parte din capitalurile proprii ale întreprinderii F ce revin întreprinderii M:

În urma aplicării metodei substituției în activul bilanțului consolidat al întreprinderii M apare elementul „titluri puse în echivalență” la valoarea de , substituind valoarea titlurilor la cost de achiziție de 525 u.m. Diferența dintre cota parte din capitalul propriu al întreprinderii M de 644 u.m. și valoarea de subscriere de 525 u.m., simbolizează partea întreprinderii M în rezervele și profitul întreprinderii F, mai exact, partea din rezerve de 42 u.m. și partea din profit de 77 u.m., ce revin întreprinderii M și care vor spori capitalurile proprii ale acesteia.

Conform metodei de echilibrare, la valoarea titlurilor de participare în întreprinderea F, redate la un cost de achiziție de 525 u.m., se adaugă partea de 35% a întreprinderii M din rezultatul întreprinderii F de 77 u.m., și partea de 35% ce revine întreprinderii M din rezervele întreprinderii F de 42 u.m.; rezultă

Principalele etape care se au în vedere în redactarea bilanțului consolidat prin metoda punerii în echivalență sunt:

substituirea în elementele de activ ale întreprinderii consolidante a valorii contabile

aferentă intereselor de participare deținute în întreprinderea consolidată, la care se adaugă cota parte ce îi revine din capitalurile proprii ale întreprinderii consolidate prin metoda punerii în echivalență;

în contrapartidă, în elementele bilanțiere din pasivul întreprinderii consolidante,

diferența dintre partea ce îi revine din capitalul, rezervele și rezultatul întreprinderii puse în echivalență, în raport cu valoarea contabila a titlurilor de participare, fiind trecute asupra rezervelor și a rezultatului consolidat.

Pentru a pune în echivalență contul de rezultate este necesară adăugarea la rezultatele întreprinderii consolidante a parții cuvenite ei, din rezultatele întreprinderii consolidate, constituind astfel rezultatul consolidat.

Cota parte din profitul (contul 768 „Alte venituri financiare” – analitic distinct) sau pierderea (contul 668 „Alte cheltuieli financiare” – analitic distinct) societăților asociate, distribuită intereselor de participare pe care investitorul le deține, se reflectă în contul de profit și pierdere consolidat la „Profitul sau pierderea exercițiului financiar aferent(ă) întreprinderilor asociate”.

Potrivit acestei metode se preiau în totalitate, în bilanțul consolidat, toate elementele patrimoniale ale întreprinderii consolidante, iar valoarea contabilă a intereselor de participare pe care le deține la societatea asociată, aflată sub influența semnificativă, este înlocuită cu cota-parte din capitalurile proprii ce i se cuvin întreprinderii consolidante.

În contul de profit și pierdere consolidat se preiau doar elementele de venituri și cheltuieli ale întreprinderii consolidante, iar cota-parte din rezultatul întreprinderii consolidate „apare ca element distinct la partea de venituri, sau la partea de cheltuieli, după caz, și în mod corespunzător în rezultatul consolidat” – la poziția „Profitul sau pierderea exercițiului financiar aferent(ă) întreprinderilor asociate”.

Diferența dintre metodele bazate pe integrarea globală sau proporțională și metoda punerii în echivalență este că aceasta din urmă nu se efectuează prin însumarea în totalitate sau proporțională a elementelor bilanțiere ale întreprinderii consolidate cu cele ale întreprinderii consolidante.

Teoretic, bilanțul consolidat prin metoda punerii în echivalență îmbracă următoarea formă:

Ecuația bilanțului consolidat prin punerea în echivalență îmbracă este de forma

, unde:

AM – TPF = activele întreprinderii consolidante (M) minus titlurile de participare

deținute la întreprinderea consolidată (F);

TPE = titluri puse în echivalență, reprezentate de cota parte din capitalurile proprii ale

entității asociate, aferente ansamblului M;

PM = pasivele întreprinderii consolidante (M);

%(RF + RezF) = cota parte din rezervele și rezultatele întreprinderii consolidate (F),

aferente procentajului de interes al ansamblului M în societatea asociată F.

Contul de rezultate consolidat prin metoda punerii în echivalență se prezintă astfel:

*Reflectă cota-parte din rezultatul financiar al întreprinderii consolidate (F) ce îi revine întreprinderii consolidante (M) proporțional cu procentajul de interes deținut de societatea M în F. În cazul în care rezultatul întreprinderii consolidate se concretizeată în profit, cota-parte din rezultatul pus în echivalență se va regăsi în contul de rezultate consolidat la partea de venituri, iar atunci când rezultatul este concretizat în pierdere, acesta va fi reflectat în partea de cheltuieli.

Ecuația contului de rezultate consolidat prin punerea în echivalență îmbracă următoarea formă: , sau , unde:

ChM = cheltuielile întreprinderii consolidante (M);

RC = rezultatul consolidat format din rezultatul întreprinderii consolidante (M) +

cota-parte din rezultatul întreprinderii consolidate (F) ce aparține întreprinderii consolidante (M);

VM = veniturile întreprinderii consolidante (M);

RF% = cota parte din rezultatul întreprinderii consolidate (F), ce aparține, potrivit

procentajului de interes, ansamblului M, reflectat în contul consolidat sub denumirea de „Profitul sau pierderea exercițiului financiar aferent(ă) întreprinderilor asociate”.

Tehnici de consolidare

2.5.1. Consolidarea pe paliere

Consolidarea pe paliere se efectuează ținându-se cont de subgrupurile consolidate, care vor fi înglobate, la randul lor, pe etape, în grupuri mai mari. Acest procedeu implică realizarea consolidării subgrupului, după care acesta se introduce în conturile consolidate ale altor întreprinderi, sucursale ale întreprinderii consolidate din fruntea ansamblului.

Acest procedeu poate fi folosit cu succes în cazul ansamblurilor mici și mijlocii cu structură simplă, definită prin legături indirecte și radiale, neavând legături mutuale (reciproce) sau circulare, fara legături ale subgrupurilor sau întreprinderilor componente cu întreprinderi din afara ansamblului, pentru că la nivel de subgrup, orice întreprindere care nu este inclusă în acel subgrup este tratată ca o întreprindere-terță a acestuia.

Avantajul consolidării pe paliere constă în segmentarea în interiorul ansamblului a informației financiare pe subgrupuri, și oferă posibilitatea unei pregătiri a consolidării la nivel de subgrup prin alcătuirea conturilor consolidate ale subansamblului. Principalele dezavantaje ale acestei tehnici de consolidare constau într-un cost mai ridicat și un volum mai mare de muncă.

Reguli ce trebuiesc respectate privind aplicarea consolidării pe paliere:

consolidările consecutive trebuie realizate începând de la întreprinderea aflată la

extremitatea inferioară a lanțului (totalitatea legăturilor lineare existente într-un ansamblu), crescător, până la liderul de grup;

fiecare subconsolidare este realizată prin aplicarea la capitalurile proprii ale sucursalei

consolidate a procentajului de participare, pe care îl deține întreprinderea din fruntea subansamblului de consolidat.

În cazul integrării globale, capitalurile proprii consolidate ale subansamblului fiind împărțite în capitaluri proprii consolidate ale ansamblului de la nivel superior și în interese care nu controlează (minoritare), la nivelul fiecărui palier. În vederea controlării acestui partaj,este necesară tratarea conturilor de capitaluri proprii consolidate la nivelul subansamblului ca fiind conturi de capitaluri proprii individuale.

2.5.2. Consolidarea directă

Tehnica consolidării directe este redată prin integrarea bilanțului fiecărei întreprinderi din cadrul ansamblului direct în bilanțul liderului de grup. Acest procedeu are la bază utilizarea procentajului de participare (interes) pe care liderul de grup îl deține în celelalte întreprinderi din perimetrul de consolidare, care:

pentru întreprinderile la care s-a folosit metoda integrării globale, asigură stabilirea

cotei-părți aferente capitalurilor proprii ce revin intereselor majoritare și celor care nu controlează (minoritare);

pentru întreprinderile consolidate prin metoda integrării proporționale, asigură

însumarea conturilor proporțional cu procentul de participare deținut direct sau indirect de către ansamblu, și stabilirea părții ansamblului în capitalurile proprii ale întreprinderilor consolidate;

pentru întreprinderile consolidate prin punerea în echivalență, asigură înlocuirea

valorii contabile a titlurilor cu cota parte din situația netă a întreprinderii consolidate.

Pentru utilizarea procedeului consolidării directe este necesară parcurgerea următoarelor etape:

determinarea procentelor de participare al ansamblului;

însumarea conturilor întreprinderii care urmează a fi consolidată;

distribuirea capitalurilor proprii și excluderea titlurilor întreprinderii consolidate pe

care întreprinderea consolidantă le deține, potrivit metodei de consolidare folosite;

transferul rezervelor și a rezultatului liderului de grup în rezervele și rezultatul

ansamblului.

Capitalurile proprii ale fiecărei întreprinderi din cadrul ansamblului sunt împărțite pe baza procentajului de participare al liderului de grup (societatea mamă) în întreprinderea consolidată, pe de-o parte, și pe de altă parte, pe baza procentajului de participare complementar corespondent intereselor care nu controlează (minoritare).

În cazul consolidării subfilialelor, excluderea titlurilor de participare, este împărțită (partajată) între liderul de grup și interesele care nu controlează. Acest partaj este realizat prin aplicarea asupra titlurilor pe care o sucursală le deține în subfiliala sa a procentajului de participare al liderului de grup și al minoritarilor, deținut în sucursală.

Procedeul consolidării directe este caracterizat prin integrarea directă a fiecărei întreprinderi din ansamblu în bilanțul liderului de grup, nefiind importantă ordinea în care sunt cuprinse întreprinderile. Consolidarea directă folosește conturile de rezerve și de rezultat consolidat doar la nivelul ansamblului. În cazul consolidării unor subfiliale, procentele de participare pe baza cărora se împart capitalurile proprii sunt procentele pe care liderul de grup le deține în sucursalele care se partajează, în timp ce procentele de participare folosite pentru partajarea excluderii titlurilor sunt procentele de participare pe care ansamblul le deține în sucursala de la nivelul superior subfilialei ce face obiectul consolidării.

Prin utilizarea tehnicii consolidării directe se pot dobândi mai rapid, și cu resurse materiale mai reduse, comparativ cu tehnica consolidării pe paliere, informații financiare la nivel de ansamblu. Dezavantajul acestui procedeu este reprezentat prin faptul că nu permite realizarea unei analize în interiorul ansamblului, pe subgrupuri, arie de activitate sau zone geografice, informații ce sunt necesare gestiunii interne a ansamblului.

CAPITOLUL III – PREZENTAREA COMPARATIVĂ A METODELOR DE CONSOLIDARE. STUDIU DE CAZ LA GRUPUL „ABSTERGO”

Grupul „Abstergo” – cadru organizațional privind fundamentarea studiului

Prezentarea societăților componente ale ansamblului

Societatea pe acțiuni „S.C. Abstergo S.A.”, ca societate mamă, a fost înființată în anul 1944 și are ca obiect de activitate producția generatoarelor de aburi, cazane energetice, părți cazane și echipamente auxiliare, producția de unități de pompare pentru extracția petrolului și a apei, unități de pompare, părți sub presiune, structuri metalice medii și grele, circuite de înaltă presiune și temperatură, arzătoare, ventilatoare, mori de cărbune, componente nucleare și prestează servicii de ambalare și punere în funcțiune/instalare a echipamentelor pe care le comercializează.

Întreprinderea are sediul social în București, sector 4, strada Gramont, cod poștal 040182 și este înmatriculată la Oficiul Registrului Comerțului sub numărul J76/1634/1990 având drept cod de identificare fiscală RO 901741 atribuit la data de 09/10/1991.

Societatea comercială Abstergo S.A. deține:

79,27% din titlurile de participare ale societății comericale Westwood S.A.;

45,53% din titlurile societății comerciale Anon S.A.;

27,39% din titlurile societății comerciale Attitude S.A.

Societatea comercială Westwood S.A. a fost înființată în anul 1953 și are ca principal obiect de activitate producerea și comercializarea produselor metalurgice (otel, beton, țevi, tablă, sârmă și produse din sârmă), materiale chimice (sodă caustică și calcinată, detergent, clorură de var, fosfat trisodic, clorură de calciu, carbid), elemente de fixare, armături industriale, cartoane, hârtie și produse din hârtie, echipamente și materiale de sudură, materiale de construcții (var, ciment, carton bitumat, cherestea, vată minerală).

Societatea comercială Anon S.A. a fost înființată în anul 1962 și are ca principal obiect de activitate producerea și comercializarea produselor metalurgice, echipamente de protecție și lucru, piese auto, anvelope, acumulatori, armături industriale, rulmenți, cabluri și conductori, aparatură electrică de tensiune înaltă si joasă, corpuri și surse de iluminat.

Societatea comercială Attitude S.A. a fost înființată în anul 1956 și are ca obiect de activitate producerea utilajelor energetice, metalurgice, mașinilor electrice si motoarelor diesel. Întreprinderea se ocupă și cu fabricarea și comercializarea de echipamente hidromecanice, hidroagregate (hidrogeneratoare, turbine hidraulice, vane), piese de schimb pentru motoarele fabricate, servomotoare hidraulice.

Obiectul principal de activitate al ansambului este producerea si comercializarea de produse metalurgice, prefabricate din beton, armături industriale, piese auto, corpuri și surse de iluminat, producția de unități de pompare pentru extracția petrolului și a apei, structuri metalice medii și grele, circuite de înaltă presiune și temperatură,componente nucleare, prestări servicii de ambalare și punere în funcțiune/instalare a echipamentelor.

Prezentarea situațiilor financiare individuale ale întreprinderilor ce fac

obiectul consolidării

Bilanțul societății comerciale Abstergo S.A. înainte de consolidare se prezintă astfel:

Contul de profit și pierdere al S.C. Abstergo S.A. înainte de consolidare:

Bilanțul societății comerciale Westwood S.A. înainte de consolidare se prezintă astfel:

Contul de profit și pierdere al S.C. Westwood S.A. înainte de consolidare:

Bilanțul societății comerciale Anon S.A. înainte de consolidare se prezintă astfel:

Contul de profit și pierdere al S.C. Anon S.A. înainte de consolidare:

Bilanțul societății comerciale Attitude S.A. înainte de consolidare se prezintă astfel:

Contul de profit și pierdere al S.C. Attitude S.A. înainte de consolidare:

Prezentarea comparativă a metodelor de consolidare utilizate de către grup

3.2.1. Consolidarea S.C. Westwood S.A. de către grup prin metoda integrării

globale

Bilanțul inițial al S.C. Abstergo S.A. cu titlurile de participare aferente S.C. Westwood S.A.

Bilanțul consolidat prin metoda integrării globale a societății pe acțiuni Westwood de către societatea mamă Abstergo S.A. se prezintă astfel:

Contul de profit și pierdere consolidat prin metoda integrării globale a S.C. Westwood S.A. de către societatea mamă se prezintă astfel:

3.2.2. Consolidarea S.C. Anon S.A. de către grup prin metoda integrării

proporționale

Bilanțul inițial al S.C. Abstergo S.A. cu titlurile de participare aferente S.C. Anon S.A.

Bilanțul consolidat prin metoda integrării proporționale a societății pe acțiuni Anon de către grupul Abstergo se prezintă astfel:

Contul de profit și pierdere consolidat prin metoda integrării proporționale a S.C. Anon S.A. de către grup se prezintă astfel:

3.2.3. Consolidarea S.C. Attitude S.A. de către grup prin metoda punerii în

echivalență

Bilanțul inițial al S.C. Abstergo S.A. cu titlurile de participare aferente S.C. Attitude S.A. se prezintă astfel:

Punerea în echivalență a bilanțului întreprinderii Attitude S.A. constă în înlocuirea valorii contabile a titlurilor pe care întreprinderea Abstergo S.A. le deține (519.767 lei) cu partea din capitalurile proprii care-i revin din bilanțul întreprinderii Attitude S.A.

Titlurile puse în echivalență = . Noua valoare a titlurilor și diferența de 344.022 lei (836.789 – 591.767) se explică:

titlurile reprezintă 27,39% din capitalul social (societatea Abstergo S.A. deține

);

de la data achizitionării titlurilor de participare în Attitude S.A. și până la data în care

se efectuează consolidarea, s-au acumulat rezerve în sumă de 754.501 lei (societatea Abstergo S.A. deține lei);

de la data achizitionării titlurilor de participare în Attitude S.A. și până la data în care

se efectuează consolidarea s-a obținut un profit în valoare de 501.509 lei (societatea Abstergo S.A. deține lei

Bilanțul consolidat prin metoda punerii în echivalență a societății pe acțiuni Attitude de către grupul Abstergo se prezintă după cum urmează:

Contul de profit și pierdere consolidat prin metoda punerii în echivalență a S.C. Attitude S.A. de către grup se prezintă astfel:

3.2.4. Analiza comparativă a metodelor de consolidare utilizate

Întocmirea situatiilor financiare consolidate prin cele trei metode utilizate anterior, presupune însumarea elementelor bilanțiere (exclusiv însumarea titlurilor de participare) ale întreprinderii consolidante Abstergo cu următoarele componente bilanțiere:

în cazul metodei integrării globale, se preiau în totalitate elementele de activ, iar în

ceea ce privește elementele de pasiv, sunt preluate în totalitate datoriile și cota parte ce revine din interesele societății Abstergo în societatea consolidată Westwood din capitalurile proprii;

potrivit metodei integrării proporționale, se preia echivalentul intereselor (45,53%) pe

care întreprinderea Abstergo le deține în activele și pasivele societatății consolidate Anon, mai puțin cota parte aferentă capitalului social care a fost eliminată.

în cazul metodei punerii în echivalență elementele de activ si de pasiv nu sunt

preluate, pentru că înlocuirea se realizează „direct la nivelul capitalurilor proprii și nu la nivelul elementelor lor constitutive”. Potrivit acestei metode, în partea de activ a întreprinderii consolidante se substituie costul de achiziție a titlurilor în sucursală cu cota parte aferentă capitalurilor proprii ale sucursalei din titlurile respective, conform procentului de interes pe care întreprinderea consolidantă îl deține în întreprinderea consolidată.

Potrivit bilanțurilor consolidate individuale, prezentate anterior, se obține bilanțul consolidat:

Contul de rezultate consolidat prin cele trei metode se prezintă astfel:

Cele trei metode de consolidare folosite în bilanț au la bază următoarele formule de calcul:

M.I.G. ;

M.I.P. ;

M.P.E. .

Comparativ, totalul bilanțurilor consolidate prin cele trei metode utilizate, putem observa o structură diferită a acestora, după cum urmează:

în cazul consolidării prin integrarea globală, la totalul bilanțului întreprinderii

consolidante „Abstergo” (din care s-au eliminat titlurile de participare) se adună totalul bilanțului întreprinderii consolidate „Westwood”;

în cazul consolidării prin integrarea proporțională, bilanțul consolidat va cuprinde

bilanțul întreprinderii consolidante „Abstergo”, din care se scade valoarea titlurilor de participare și la care se adaugă cota parte ce îi revine societății-mamă din totalul bilanțului întreprinderii consolidate „Anon”, integrat proporțional, din care rezultă un total al bilanțului consolidat care diferă de cel al bilanțului consolidat prin integrarea globală;

în cazul consolidării bilanțului prin punerea în echivalență, acesta se obține prin

substituirea titlurilor de participare aferente întreprinderii consolidate „Attitude”, în bilanțul întreprinderii consolidante „Abstergo”, la prețul de achizitie, purtând denumirea de „Titluri puse în echivalență”, acestea oglindind valoarea cotei-părți pe care întreprinderea consolidantă „Abstergo” o deține din capitalurile proprii ale întreprinderii puse în echivalență „Attitude S.A.”

Valoarea și structura capitalurilor proprii consolidate va ramâne aceeași, idiferent de metoda de consolidare utilizată.

În contul de profit și pierdere consolidat, prezentat anterior, sunt însumate cheltuielile și veniturile întreprinderii consolidante Abstergo cu unele elemente din contul de rezultate al întreprinderilor consolidate, după cum urmează:

în cazul folosirii metodei integrării globale, se preiau în totalitate atât elementele

aferente cheltuielilor și veniturilor întreprinderii consolidante Abstergo, cât și a elementelor de cheltuieli și venituri ale întreprinderii consolidate Westwood;

în cazul utilizării metodei integrării proporționale, în contul de profit și pierdere, se

preia doar cota-parte din cheltuielile și veniturile întreprinderii consolidate Anon, care se adaugă la cheltuielile și veniturile întreprinderii consolidante Abstergo;

în cazul punerii în echivalență, se preia cota parte ce-i revine întreprinderii

consolidante Abstergo din rezultatul întreprinderii consolidate Attitude, fapt ce duce la apariția unui nou post în contul de rezultate, și anume „Profitul sau pierderea exercițiului financiar aferent(ă) întreprinderilor asociate” și semnifică cota-parte ce revine din rezultatul întreprinderii consolidate prin metoda punerii în echivalență.

Bilanțul consolidat prin integrarea globală redă cea mai cuprinzătoare imagine, financiară și economică, a puterii pe care ansamblul o exercită asupra sucursalelor. Acesta permite aprecierea structurii concrete, reale, a activelor, a mijloacelor de finanțare, respectiv a nivelului de îndatorare, cunoscând în același timp partea din rezultat și din capitalurile proprii aferentă asociaților sau acționarilor minoritari care participă la finanțarea generală a ansamblului. Această metodă prilejuiește cunoașterea detaliată a legăturilor de participare care au loc în cadrul unui ansamblu.

Metoda integrării proporționale se aplică întreprinderilor valorificate în comun, al căror control se împarte cu un număr redus de acționari sau asociați. Aceasta conduce la a asocia sucursala cu un bun de patrimoniu ce va fi partajat conform procentului de interes deținut. Această viziune, fiind în sine destul de redusă, avantajează proprietarii, datorită faptului că se limitează la reflectarea economică a patrimoniului (în literatura de specialitate, acest concept se numește „concept de proprietate”). Consolidând întreprinderi asupra cărora societatea-mamă nu deține putere prin controlul pe care-l aplică, poate conduce la apariția unei imagini înșelătoare a acestei puteri. Folosirea acestei metode de consolidare pe plan internațional este limitată. Se recomandă folosirea metodei integrării proporționale, potrivit IASC 31 „raportul financiar de interese în Joint-venture” (termenul de „joint-venture” reprezintă un acord contractual prin care mai multe părți convin asupra înfăptuirii unei activități economice care este supusă unui control concomitent), pentru consolidarea întreprinderilor ce se regăsesc sub un control concomitent.

Punerea în echivalență poate fi considerată ca fiind un „rezumat” al metodei integrării globale, aceasta din urmă oferind datalierea patrimonială a participațiilor; metoda punerii în echivalență se limitează la reflectarea cotei-părți aferentă capitalurilor proprii si a rezultatului sucursalei ce revine întreprinderii consolidante. Această metodă se rezumă la evaluarea și reevaluarea participațiilor, raspunzând în special intereselor „proprietarilor-acționari”. Referințe privind această metodă se regăsesc în IASC 27 privind situațiile financiare consolidate și contabilitatea investițiilor în filiale (International Accounting Standards Comittee, deveint în aprilie 2001 IASB – International Accounting Standards Board) și în normele IASC 28 privind contabilitatea investițiilor în entități asociate, definind metoda punerii în echivalență ca fiind o metodă contabilă prin care titlurile de participare sunt înregistrate inițial la costul lor de achiziție, fiind ulterior ajustate modificărilor rezultate din cumpărarea titlurilor de către investitor.

CAPITOLUL IV – POSIBILITĂȚI DE UTILIZARE A MIJLOACELOR MODERNE DE CALCUL ÎN DOMENIUL CONTABIL

4.1. Introducere în informatica economică. Delimitări conceptuale privind sistemul informatic și cel informațional.

Informația, în diversele ei forme de prezentare (cărți, mass-media, documente electronice, internet, etc.) face parte din mediul cotidian al secolului XXI. Domeniile de activitate care nu se bazează pe informație sunt aproape inexistente. Informația reprezintă un mesaj obiectiv care înlătură nedeterminarea legată de înfăptuirea unui anumit eveniment, aceasta având caracter de noutate și putând fi redată în diferite forme: comunicare telefonică, articole de ziare și reviste, televiziune și sateliți, comunicatele statistice, bilanțul contabil al unei firme, etc. Informația are un caracter obiectiv. Din punct de vedere al formei concrete, aceasta poate fi analogică sau digitală.

Informația analogică presupune reprezentarea fenomenelor fizice, sunetelor și imaginilor aflate în mișcare asa cum sunt percepute de dispozitivele tehnice de înregistrare, nefiind necesară conversia sau codificarea acestora înainte de transmitere sau memorare pe platformele tehnice de informații.

Informația digitală este reprezentată ca o succesiune de valori binare (0 și 1), aranjate după un sistem de reguli care poartă denumirea de cod. Informația ce este introdusă în sistemele de calcul, folosind tastatura sau alte dispozitive de intrare, este transferată și memorată direct sub formă digitală, nefiind necesară conversia acesteia.

Noțiunea de sistem se definește ca fiind o multitudine de părți ce acționează ca un întreg în vederea atingerii unui scop comun. Sistemul funcționează într-un mediu, având o anumită structură, respectând anumite reguli și urmărind un scop, neputându-se regăsi într-o postură izolată.

Sistemul informațional se definește ca fiind multitudinea resurselor umane, echipamentelor, componentelor software, datelor și proceselor care sunt menite sa ofere informații active sistemului care deține puterea de decizie (sistem decizional), informațiilor care sunt necesare în vederea elaborării de soluții adresate managerilor agenților economici pentru dificultățile care apar. Legătura între sistemul de condurece și cel condus este făcută de către sistemul informațional, acesta din urmă fiind subordonat sistemului de conducere.

Drumul pe care informația îl parcurge din momentul apariției unui eveniment și până în momentul în care, pe baza cunoașterii acestuia, se declanșează un eveniment nou poartă denumirea de circuit informațional, o secțiune aparținând acestuia numindu-se flux informațional.

Fluxul informațional se definește ca fiind ansamblul informațiilor transmise intr-un interval determinat de timp, printr-o multitudine de canale informaționale, de la o sursă informațională la un receptor; fiind caracterizat prin conținut, frecvență, volum, formă, suport, calitate, modalitatea de obținere și cost.

Sistemul informațional este reprezentat de totalitatea procedeelor, metodelor și mijloacelor de folosite în vederea culegerii, stocării, prelucrării, analizării și transmiterii datelor având ca scop fundamentarea și observării deciziilor unei întreprinderi economico-sociale, acest sistem asigurând comunicarea hotărârilor și a obiectivelor pe care entitatea le urmărește.

Sistemele informaționale, clasificate în funcție de piramida decizională se prezintă astfel:

sisteme informaționale pentru conducere;

sisteme de susținere a deciziilor;

sisteme informaționale de prelucrare a tranzacțiilor;

sisteme informaționale pentru conducerea executivă.

Totodată, sistemul informațional al unei entități se împarte în subsisteme concordante

funcțiilor din întreprindere:

subsistemul financiar-contabil;

subsistemul de aprovizionare-desfacere;

subsistemul de producție;

subsistemul de personal.

Sistemul informatic reprezintă o parte a sistemului informațional, cuprinzând adunarea, prelucrarea și transmiterea într-un mod automat a informațiilor și datelor din cadrul sistemului informațional. Acesta poate lua diverse forme:

sistemul informatic integrat: este specific anumitor sectoare de activitate (de

exemplu sistemul bancar, etc.), si asigură o introducere unică a datelor și multipla prelucrare a acestora, tinându-se cont de diversele cerințe ale utilizatorilor;

sisteme informatice de gestiune: sunt reprezentate de modelele de gestiune ce

concentrează procedurile proprii specifice unui domeniu de activitate. În practică, putem regăsi o serie de modele care sunt specifice respectivului domeniu (de exemplu tehnologiile de vânzare, fabricație, operațiile contabile, etc.);

una dintre aplicațiile sistemului informatic este reprezentată de sisteme de

prelucrare a tranzacțiilor, acestea permițând adunarea, stocarea și prelucrarea zilnică a informațiilor prezente sub formă de date ce rezultă din efectuarea tranzacțiilor, fapt ce asigură actualizarea continuă a bazei de date;

sistemul informatic de conducere este sistemul de aplicații informatice care au în

vedere elaborarea de rapoarte într-un format standard, acestea fiind necesare conducerii operative și organizării entității;

sistemul – suport de decizie este sistemul care are în vedere asigurarea

informațiilor bazate pe decizii, care fac referire la diversele situații ce pot apărea în luarea acestor decizii. Acesta mai poartă și denumirea de sistem de informare executivă în momentul în care este folosit de către conducerea executivă a entității.

Noțiunea de tehnologie a informației este una modernă, și descrie îmbinarea de tehnologii de calcul (software și echipamente de calcul) cu tehnologia comunicației (rețelele de comunicare a datelor, de transmitere a imaginlor, a vocii, etc.).

4.1.1. Proiectarea de ansamblu a sistemelor informatice

Sistemul informatic prezintă următoarele caracteristici:

este necesar ca sistemul să conțină o bază de date, în care se vor stoca datele

corelate, ce își au originea în surse interne și externe;

este obligatoriu ca informațiile pe care sistemul le furnizează să fie autentice, reale,

exacte, iar modelul de prezentare să fie variabil de la un nivel de conducere la altul;

sistemul trebuie să încorporeze o diversitate de modele tehnico-economice,

matematice (modele de simulare, eficiență, optimizare);

acesta trebuie să facă posibilă interacțiunea imediată cu utilizatorul;

trebuie să ofere un grad de integrare cât mai mare.

Printre cerințele sistemelor informatice se enumeră:

în vederea alcătuirii sistemului trebuie luate în calcul criteriile de eficiența

economică;

tot în vederea alcătuirii acestuia, este necesară participarea directă a conducerii

entității;

sistemul informatic trebuie să asigure un nivel tehnic al soluțiilor ridicat;

trebuie să adopte soluții în concordanță cu disponibilitatea resurselor și cu

constrângerile sau restricțiile ce sunt impuse.

4.2. Prezentarea aplicației informatice construită în Microsoft Access 2007. Obiectivele urmărite de aceasta.

Organizarea datelor cu scopul prelucrării acestora pe calculator este o activitate de o importanță deosebită datorită faptului că datele și programele se află într-o strânsă corelație. Indiferent de complexitatea unui program informatic, acesta nu va fi capabil să ofere rezultate satisfăcătoare dacă structura datelor nu este bine planificată, dar totodată, nicio structură a datelor bine planificată nu va putea reda suficiența necesară dacă programul care o prelucrează nu este realizat corect.

Privind din punct de vedere informatic, există două modalități de organizare a datelor:

organizarea în memoria internă a calculatorului;

organizarea în memoria externă a calculatorului.

Organizarea în memoria externă presupune mai multe stadii, precum organizarea în

fișiere, și organizarea bazelor de date.

Prezenta aplicație informatică își propune realizarea consolidării bilanțurilor inițiale ale entităților ce compun un ansamblu, prin toate cele trei metode de consolidare, respectiv: integrarea globală, integrarea proporțională, și metoda punerii în echivalență, și redarea acestora într-o manieră comparativă.