Metode de Conservare a Materialelor Utilizate In Arta Florala

Metode de conservare a materialelor

utilizate în arta florală

INTRODUCERE

Arta aranjării plantelor floricole în buchete și în vase îndeplinește tot mai mult, în ultimul timp, însușirile unei adevărate activități industriale. Aranjarea florilor este o capodoperă, ce descoperă mediul cotidian la fel de bine ca oricare artă, fiind o necesitate zilnică a oricărui om.

Aranjamentele florale reprezintă întotdeauna punctul principal de atracție al evenimentelor, sărbatorilor publice sau particulară.Însă nu numai aceste evenimente captează interesul, oferta de material floricol aranjat în buchete sau în vase este tot mai bogată și diversificată în funcțe de anotimp, de loc și de funcționalitatea acestora.

Evoluția cererii și ofertei de flori și aranjamente florale demonstrează astfel că aranjarea corectă a florilor în buchete sau în vase presupune cunoștințe temeinice, talent, imaginație dar și pasiune.

Pentru realizarea aranjamentelor florale trebuie cunoscute câteva reguli de bază privitoare la asocierea materialului vegetal, a culorilor, la utilizării accesoriilor și mai ales înțelese caracteristicile naturale ale plantelor folosite.

Aranjamentele florale constituie cea mai dezvoltată ramură a artei florale, fiind punctul culminant dintre arta florală și artă in general.

Lista figurillor

CAPITOLUL 1

ISTORICUL ARTEI FLORALE

http://www.asid-ub.ro/index.php/2014/03/arta-aranjarii-florilor/

Arta aranjării florilor are o lungă istorie, ce se întinde în timp până în epoca vechii culturi egiptene, așa cum stau mărturie picturile sau sculpturile recuperate din vremea aceea. Așa cum îl știm astăzi, arta florală este consecința îmbinării a două stiluri: cel european, bazat pe utilizarea unei număr mare de flori, iar cel oriental, minimalist, bazat pe o cantitate mică de flori, care pune mai mult accent pe geometria aranjării florilor. Istoria aranjamentelor florale este însă complicată și o restrânsă trecere în revistă a acesteia este mai informativă decât simpla menționare a unor criterii tehnice de design.

La egipteni ornamentele florale erau utilizate, ca și astăzi, pentru decorul ceremoniilor religioase și pentru a îmbunătăți aspectul locuinței. Modul de realizare al acestora era simplu, repetitiv și foarte esențializat, folosind mai ales culorile principale (roșu, galben și albastru) și constând în așezarea echilibrată a florilor. Aranjamentele din bolurile de bronz sau din coșuri serveau la decorarea meselor pentru festinuri, a cortegiilorr sau erau oferite cadou. Principalele flori folosite erau nufărul, gladiola, iasomia, narcisa și trandafirul, iar ca ramuri frunze se utilizau măslin, palmier, mirt sau oleandru.

Grecii (600-140 î.H.) obișnuiau să utilizeze florile ca ornamentație. Florile și petalele acestora erau răspândite pe jos în timpul slujbelor sau, erau folosite pentru fabricarea ghirlandelor și coroanelor. Coroana fiind emblema supunerii și al dăruirii, meșteșugari de profesie erau angajați să confecționeze coroane din flori pentru a premierea ostașii, sportivii, poeții și liderii politici. Ghirlandele și cununile erau de asemenea folosite pentru a înfrumuseța locuințele, statuile și morminte. Cornul abundenței, așezat vertical, încărcat cu flori, este un patrumoniu al grecilor antici. Epoca greacă nu s-a făcut cunoscută în general prin aranjamentele florale, ci se utilizau cel mult ramuri de măslin așezate în recipiente de ceramică.

În epoca romană (până în secolul al III-lea d.H) florile au avut un rol însemnat în viața oamenilor, așa cum percepem din vechile scrieri. Stilul specific grecilor a fost continuat, cununile și ghirlandele fiind folosite pentru a împodobi diverse ceremonii, însă romanii au ales să folosească flori plăcut parfumate și intens colorate. Petalele de trandafiri erau răspândite chiar și pe străzi pe perioada festivalurilor și aveau statui în piatră ce aratau existența negustorilor de flori. Bunăstarea și puterea i-au încurajat pe romani să expună aranjamente îmbelșugate și să le folosească în coșuri, amfore sau vase. Tot din perioada romană avem primele mărturii privind realizarea și dăruirea buchetelor florale.

În epoca renașterii (anii 1400 – 1600) au început să fie căutați artiști profesioniști pentru confecționarea aranjamentelor florale. Acestea erau înalte, fiind de două ori mai mari decât înălțimea suportului folosit, armonioase, piramidale și constituite din flori intens colorate. Suporturile utilizate erau din sticlă, metal sau marmură. Crinul, o floare cu valoare religioasă, era foarte folosit.

Perioada următoare (secolele XVII-XVIII) a consacrat stilul baroc. Acesta aluat naștere în condițiile dezvoltării economice, care a dirijat la o „democratizare” a artei, ce a interesat până atunci doar nobilimea și biserica. Ornamentele florale încep să fie folosite în viața de zi cu zi, nu doar pentru ceremoniile religioase.

Ca reacție la maniera aspră a clasicismului, aranjamentele cu flori devin mai elaborate, în forme ondulate. Modelul în formă de „S” caracteristic acestei perioade este folosit pentru a făuri compoziții dramatice, grandioase. În Franța, sub domnia lui Louis al XVI-lea și a Mariei Antoaneta, design-ul floral împrumută cromatica culorilor pastel folosite pentru ornamentele interioare: roz deschis, bleu, auriu. Aranjamentele nu sunt restrânse, nu au un punct central, florile mari sunt așezate la margine pentru a da impresia de evantai, rezultatul fiind o decorațiune delicată ca formă și culoare.

Cu trecerea anilor intervine stilul Rococo, formele ondulate devin mai evidente, aranjamentele pierzându-și din echilibru. Perioada napoleoniană marchează o întoarcere la stilul clasic, în care aranjamentele erau triunghiulare și compacte. Design-ul agresiv și masculin înlocuiește tiparele delicate și feminine caracteristic anilor precedenți.

După Canalul Mânecii, în Regatul Unit, perioada victoriană nu dictează un anumit stil. Majoritatea aranjamentelor erau asimetrice, din multiple fire de flori aranjate compact. De regulă aveau formă rotundă sau ovală, aranjamentele fiind inspirate din pictura perioadei respective, folosind o diversitate mare de flori, fără a avea un punct principal de atracție. Trandafirul (floarea favorită a Marii Britanii) este prezent în aproape toate aranjamentele acelei epoci, împreună cu lalelele, crini, dalii și unele flori de grădină. Era victoriană este memorabilă în istoria artei florale deoarece în acea perioadă design-ul floral este acceptat ca artă și începe să fie predat: se redactează cărți, oamenii încep să învețe metoda de ralizare a aranjamentelor. În aceast timp tinerii cavaleri care aspirau la admirația unei doamne îi dăruiau acesteia un buchet de flori. La rândul lor, doamnele veneau la evenimentele sociale având un buchet de flori, cu rolul de a parfuma atmosfera, dar și de a împărtăși anumite semne sau sentimente.

În Orient arta florilor a evoluat prima dată în China, acolo unde călugării budiști erau obișnuiți să așeze flori în recipiente de bronz. De altfel se spune că aceștia ar fi fost primii care au pus flori tăiate în vase cu apă. În mod obișnuit, arta chinezească a aranjamentelor utilizează flori drepte, înalte și foarte colorate, pentru a înfățișa elementul masculin (yang), însă pentru a sublinia elementul feminin (ying) folosesc elemente mărunte, delicate, așezate pe orizontală sau în linii curbe.

Japonezii au extins arta florală într-o manieră visătoare, cu rădăcini în filozofia proprie și viziuna lor asupra vieții. În Japonia există o multitudine de stiluri și de elemente de design. Posibil cel mai consacrat dintre acestea este Ikebana, ce s-a dezvoltat în secolul al VII-lea, punând accent pe linii și asimetrii, nu și pe culoare.

Finalul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX a constituit perioada Art Nouveau, ce a venit ca o împotrivire la stilul compact și puțin sofisticat din perioada victoriană și din anii revoluției industriale. Designerilor tineri le sunt pe plac lucrurile simple, formele căt mai apropiate de cele naturale, în care liniile curbele au un rol dominant. Aranjamentele caracteristice acestei perioade sunt concomitent mai puțin dense decât cele din perioada victoriană, dar sunt mai dinamice decât cele în forma literei „S” din perioada barocă. Important este ca aranjamentele să fie făcute cu stil, nu să fie opulente.

La mijlocul secolului XX design-ul floral dobândește un suflu nou, compozițiile prezentând ideea de libertate și de mișcare. Aranjamentele liniare, de inspirație orientală, primesc un alt aspect, iar anthuriumul ajunge să fie foarte folosit. De altfel florile și plantele tropicale care dăruiesc o diversitate de texturi și forme și care asigură o geometrie încântătoare ajung la modă în anii ’90. În același timp,dar și la începutul anilor 2000 încep să fie prețuite creațiile realizate cu singur tip de floare, așa-numitele monobuchete. Confecționarea aranjamentelor în vase de sticlă fără utilizarea buretelui floral este o altă însușire a acestei perioade.

În concluzie, designul modern al artei florale este rezultatul unei evoluții milenare. Fiecare perioadă din istoria aranjării florilor și-a pus amprenta asupra stilurilor actuale. Cu oricare din noile generații această artă se modifică, construind noi stiluri care înfățișează personalitatea designerilor florali și care țin cont de modul de viață al oamenilor de astăzi.

CAPITOLUL 2

Florile uscate în arta florală

2.1. Recoltarea și pregatirea florilor în vederea uscării

Floarea este componenta care întrunește cele mai multe aprecieri într-o compoziție florală occidentală. Sunt flori care pot exista tot anul, horticultura modernă face posibil acest lucru (crinul, irisul, crizantema, frezia, trandafirul, gerbera, garoafa etc.), dupa cum unele și-au păstrat caracterul sezonier (ghiocelul, bujorul, vioreaua etc.).

Calitatea florilor trebuie privită și din punct de vedere al gradului de dezvoltare al bobocului și florii. Chiar dacă floarea deschisă are adesea o fumusețe impresionantă, fenomenul deschiderii bobocului este căutat și așteptat de majoritatea privitorilor. Scurta perioadă între deschiderea bobocului și deplina manifestare a florii deschise este etapa de maximă frumusețe a florilor.

Viața florilor tăiate este dependentă, de asemenea și de momentul din cursul zilei când se face recoltarea sau ruperea ei. Astfel, în cazul florilor de grădinăsau de câmp, dimineața pe rouă se recoltează florile ale căror țesuturi conțin puțină apă și florile care se deschid prea tare pe măsură ce crește intensitatea luminoasă ( laleaua, narcisa, bujorul ).

În general, perioada cea mai potrivită pentru recoltarea florilor este în primele ore ale dimineții, când florile conțin cantități mai mari de apă în țesuturi și eu temperatură mai scăzută. Recoltarea în miezul zilei prezintă unele deficiențe ca temperatura ridicată a florilor, datorită radiațiilor solare, care poate provoaca încingerea lor în timpul operației de manipulare și transport. În zilele înnourate, florile se pot recolta pe tot parcursul zilei, însă pe vreme ploioasă sau imediat după ploaie florile nu se recoltează.

Recoltarea florilor se face manual prin rupere(lalaea, narcisă, ochiul boului ), prin smulgere (gerbera, cala, alstromeria ) și prin tăiere cu briceagul sau cu foarfece speciale (garoafa, gladiola, bujorul, crizantema) (Maria Cantor, 2010).

După recoltare se iau toate măsurile pentru pregătirea materialului vegetal în vederea uscării. O condiție esențială este aceea că la uscare se folosesc materiale vegetale în stare perfectă. Tăierea și curățirea de părțile rupte, trecute și de cele inestetice sunt obligatorii. Uneori este nevoie să fie ușor hidratate dacă și-au pierdut prospețimea în timpul transportului. Uscarea trebuie să urmeze însă imediat după hidratare. Plantele floricole recoltate gata uscate se feresc de apă și se vor manipula cu multă grijă pentru că sunt foarte flagile (Maria Cantor, 2010).

2.2. Uscarea naturală a plantelor floricole

Imortelele sunt foarte utile pentru a realiza aranjamente care să ne împodobească și să ne parfumeze casa. Modalitățile ce vor fi folosite trebuie să asigure integritatea și menținerea parfumului florilor pentru o perioadă lungă de timp.

Uscarea naturală este una dintre cele mai simple și eficiente metode de uscare și se obține prin expunerea la aer a florilor recoltate. Plantele pot fi uscate prin agățarea lor cu vârful în jos, prin amplasarea cu vârful în sus în vase și prin plasarea în poziție orizontală pe mese, dușumele și rafturi etc.

Uscarea la aer se realizeză în camere reci, uscate, întunecoase, dar bine aerisite. Uscarea este admisibilă și în spații călduroase, cum ar fi încăperi sau dulapuri neaerisite. Lipsa luminii și a umidității sunt indispensabile.

Culorile florilor își pierd rapid din intersitate atunci când sunt expuse la lumină, iar în privința umiditătii, aceasta poate determina putrezirea florilor. Este esențial ca recoltarea florilor să se realizeze pe timp uscat, de preferat spre amiază, când și ultimii stropi de rouă s-au uscat.

2.2.1. Uscarea prin suspendarea cu vârful în jos

Este metoda perfectă pentru florile de pai. Înainte de a suspenda florile, se îndepărtează frunzele de la baza tijei, apoi tija se sterge cu pânză sau hârtie pentru a înlătura umiditatea, apoi se așează în buchete mici, ce se prind cu ață, rafie sau elastec (fig.2.1.).

Partea de tijă situată sub nod trebuie să fie mică, pentru a ușura suspendarea pe sârmă sau sfoară întinsă în locul de uscare.

Florile și frunzele din fiecăre buchet se depărtează cât este posibil pentru a se reduce la minimum contactul dintre acestea. De altfel, se evită contactul dintre buchete. Este de preferat ca fiecare buchet să cuprindă doar câteva flori, deoarece dacă buchetele sunt mari apar mucegaiuri, ce pot degrada total florile. Uscarea durează aproximativ trei săptămâni (fig.2.2).

2.2.2. Uscarea cu vârful în sus

Se realizează prin așezarea florilor în vase fără apă. Metoda se practică la unele specii precum gipsofila, nemțișorul,diverse ierburi etc. (fig.2.3.). Spațiul de uscare se alege de preferință răcoros, uscat, întunecos și bine aerat(Maria Cantor,2010).

2.2.3. Uscarea în poziție orizontală

Este practicată și se realizează prin așezarea florilor pe mese, rafturi, podele etc. este, de asemenea, practicată la multe specii floricole (fig.2.4.).

Înainte de uscare este bine să se curețe florile de frunzele inutile. Tijele care nu convinse rup și ele înaine de uscare. Florile rămase cu tije scurte se usucă și ele, deoarece la utilizare tija va fi prelungită cu sârmă învelită intr-o panglică adezivă verde. Florile fără tijă pot fi folosite si ele cu ajutorul tijelor false din sârmă.

2.2.4. Conservarea prin presare

Este una din metodele simple, cunoscută și folosită mai ales pentru presarea frunzelor, dar mai ales a florilor cum sunt: bănuțeii, calendula, primula etc.

Presarea produce însă schimbări în ceea ce privește forma și aspectul general. De multe ori culoarea aste afectată, în funcție de de specie și de gradul de gradul de maturitate al florilor și funzelor.

Ca și în cazul uscării la aer, presarea trebuie aplicată rapid după recoltarea vegetalelor pentru a-și conserva cel mai bine culorile. Metoda de presare poate fi diferită de la așezarea florilor și funzelor între paginile unei cărți, la utilizarea ziarelor sau hârtiilor de sugativă așezate sub greutatea carților sau altor obiecte, dar cel mai bine este folosirea unei prese făcute special în acest scop.

Reușita cu florile presate depinde mult de cât de corect s-au instalat frunzele și florile pentru evitarea pliurilor, vârfurilor întoarse, pozițiilor incorecte etc.ceea ce se reproșează vegetalelor presate este lipsa naturaleții (Elena Șelaru,2004).

2.3. Uscarea plantelor floricole cu ajutorul materialelor desicante

2.3.1. Uscarea cu glicerină

Este cea mai potrivită tehnică dacă se dorește conservarea plantelor floricole și a frunzelor. Frunzele rămân moi la atingere, dar suferă o alterare a culorii. Dacă se dorește crearea unor tonalități mai deschise trebuie expuse pentru câteva zile la soare. Trebuie alese plante bine dezvoltate și în plină inflorescență pentru a garanta o buna absorbție a glicerinei.

Cum se procedează: se pun florile într-o găleată plină cu apă călduță. Între timp, se dizolvă o parte din glicerină într-o altă găleată, amestecând-o cu doua părți de apă caldă, după care lichidul se varsă în borcane capabile să conțină un buchet de ramuri. Înainte de a împărți florile în buchete, se taie tijele în diagonală.

Se scurtează  4-5 centimetri de la baza tijei și se despică în centru pentru a facilita absorbția. Cu un burete înmuiat în soluție, se întinde amestecul în mod uniform pe toate părțile frunzelor. Apoi, pentru a se usca, plantele se întind pe foi de hârtie velină într-o cutie închisă.

2.3.2. Uscarea cu gel de siliciu

Tija florilor se armează cu o sârmă de fier. Apoi se așează într-o cutie în care, dinainte, se așterne un strat uniform de granule de siliciu. Plantele se acoperă apoi cu un strat de cel puțin 1 centimetru. Dupa 3 zile, florile sunt gata: petalele trebuie să fie deja uscate, având aspectul similar cu pergamentul. Dacă acest lucru nu s-a produs, florile trebuie repuse în cutie și controlate după 24 de ore.

Din acest moment, se scutură florile cu mare atenție pentru a elimina orice urmă de produs. Deoarece gelul de siliciu este destul de scump, este indicat să fie utilizat doar pentru aranjamente speciale, formate din flori prețioase. 

2.3.3. Uscarea cu ajutorul pudrelor de borax și de alaun

Pudrele de borax și de alaun se utilizează singure sau în amestec cu nisip fin. În varianta amestecului cu nisip, proporțiile sunt de 2 volume nisip la 3 volume de pudră de borax sau alaun, sau 50% nisip și 50% borax. Rezultate foarte bune se obțin la cârciumărese, gura leului, cineraria etc.

2.3.4.Uscarea cu ajutorul nisipului

Florile ce vor fi supuse procesului de desicare trebuie sa aibă o stare perfectă, deoarece supuse acestei tehnici au tendința să devină foarte fragile. Din acest motiv ele se tijează înainte de uscare.La majoritatea speciilor, tija se scurtează la 2-3 cm, după care florile se tijează artificial.

Nisipul folosit la această metodă trebuie sa fie foarte fin pentru a nu răni petalele florilor. Pentru aplicarea acestei metode este nevoie de o cutie metalică sau din plastic cu capac, care se închide ermetic. Pe fundul cutiei se pun 2-3 cm de nisip, iar apoi se așează florile, cel mai adesea în poziție culcată, dar și cu vârful în sus sau în jos în funcție de forma și structura corolei. Urmează acoperirea florii cu ajutorul unei pensule fine. Nisipul se adaugă treptat cu grijă pentru a pătrunde bine între petale și între toate spațiile goale ale florii. Se umple cutia până când florile sunt complet îngropate, apoi cutia se închide ermetic, după care se așează într-un loc uscat și cald. Durata de deshidratare este de aproximativ 3-4 săptămâni.

2.3.5.Uscarea prin liofinizare

Prin liofinizare are loc trecerea apei din stare lichidă, din capilarele plantei, în stare solidă.Procesul durează aproximativ trei săptămâni. Această metodă se realizează într-un mediu vidat. Pentru a dura o perioadă cât mai îndelungată florile vor fi păstrate în anumite condiții și anume: vor fi acoperite cu sticla sau plexiglas,astfel se poate controla umiditarea.Trebuie ferite de surse directe de lumină,de fum și de praf, să aibă asigurată o temperatură constantă. În final plantele arată la fel de proaspete,însa își pierd din parfum.

2.4. Cristalizarea

Este o metodă de conservare a florilor comestibile pentru a fi folosite la decorarea prăjiturilor, torturilor și altor produse de patiserie. Dintre acestea fac parte: panseaua, migdalul, cireșul, camelia, primula, crizantema,trandafirul, mărul, lămâiul, portocalul, socul etc.

2.4.1. Cristalizarea cu albuș de ou

Este o metodă ușor de practicat, dar dezavantajul acesteia este ca florile cristalizate trebuie consumate in maxim 4-5 zile.

Albușul bătut spumă se aplică pe florile și frunzele uscate, cu ajutorul unei pensule, după care se pudrează cu zahăr farin. Apoi se așează pe o hârtie, care la rândul ei se pune pe un grătrar sau plasă. Pentru a se usca se așează într-un loc uscat și călduros.Uscarea durează până la 24 de ore.

2.4.2. Cristalizarea cu gumă arabică

Această metodă prezintă avantajul că florile și frunzele astfel tratate se păstrează pe o perioadă de câteva luni.

Într-un vas se pun 12-15 grame de gumă arabică și 60 ml de apă rece, după care se încălzește la bain-marie. Se agită până gumă arabică se dizolvă complet, apoi se lasă la răcit. În alt vas se face un sirop din 100 grame de zahăr si 60-80 ml apă ce se încălzește până aproape de punclul de fierbere, apoi se lasă la răcit.

Florile destinate cristalizării se ung pe ambele părți, mai întâi cu amestecul de gumă arabică și apă cu ajutorul unei pensule. Apoi se pune un strat de sirop și se pudrează cu zahăr farin și se lasă la uscat pe o folie de hârtie. Păstrarea florilor cristalizate se realizează in vase ermetic închise, indiferent de metodă.

2.4.Lucrări speciale aplicate plantelor floricole

2.4.1.Colorarea

Este practicată, însă nu este agreată de multe persoane.De obicei, culorile obținute sunt tari și se văd de la distanță că nu sunt naturale.

Există mai multe metode de colorare, cum ar fi:

1.Colorarea prin absorbția soluției colorante când florile sau frunzele proaspete sunt introduse cu baza în soluția colorantă pâna când apare culoarea la vârfurile cele mai de sus.Apoi urmează scurgerea și uscarea pe hârtie absorbantă.

2. Colorarea prin scufundarea ( plonjarea ) florilor și frunzelor în soluția colorantă ( frunze de eucalipt, iederă, ferigi etc )

3. Pulverizarea cu substanțe ( speriuri ) colorante, practicată mult astăzi la fructe, ierburi și conuri.

2.4.2. Decolorarea

Se folosește în cazul rădăcinilor,fructelor, lemnului, ecoarței, elemente mai specialea utilizate în arta florală.

Apa de Javel concentrată este mult utilizată în acest scop. Timpul de expunere trebuie bine cunoscut pentru fiecare specie deoarece reacția plantelor este diferită.Prelungirea tratamentului conduce la dustrugerea țesuturilor. La majoritatea speciilor sunt suficiente câteva minute.

Altă metodă constă în adăugarea substanței decolorante în amestecul de apă cu glicerină. De exemplu, hortensia și molucela capătă mai multă strălucire.

2.4.3 Lăcuirea

Este o lucrarea aplicată des conurilor de tot felul (brad, pin etc. ), castanelur, ghindei, dovleacului. Prin lăcuirea acestea capătă un luciu ce le face mai atrăgător. Însă acest artificiu nu trebuie să domie și să facă să dispară total aspectul natural al plantelor.

Această metodă se practică și la o serie de ierburi ale căror boabe riscă să se scuture sau spicele să se dezintegreze. Metoda folosită astăzi este vaporizarea cu lacuri preparete special în acest scop.

CAPITOLUL 3

SCOPUL ȘI OBIECTIVELE LUCRĂRII

Conservarea florilor pentru utilizare pe tot parcursul anului a fost o exprimare artistică de zeci de ani și există multe metode prin care florile, frunzele, ierburile decorative și alte vegetale pot fi conservate.

Scopul studiului ce a stat la baza acestei lucrări este de a identifica daca anumite specii floricole se pretează la metodele de conservare cu glicerină și parafină, dar și la colorarea cu ajutorul coloranților chimici și naturali.

Fiecare metodă prezintă unele avantaje și dezavantaje, însă doar prin punerea acestora în practică se poate descoperi ce metodă se preteaza cel mai bine pentru fiecare specie.

Metodele constau în absorbția apei din plante cu ajutorul gicerinei și parafinei, iar ca rezultat al acestor metode este de dorit ca florile și frunzele să rămână la forma inițială, să iși păstreze naturalețea și culorile.

3.1. Materiale utilizate pentru cercetare

Speciile floricole utilizate pentru cercetare sunt atat plante decorative prin frunze cât si plante decorative prin flori precum:

Aspidistra elatior – este originară din China și Japonia, planta prezintă rizomi în sol, de pe care pornesc frunze lanceolate, pețiolate, de culoare verde închis. Se cultivă în locuri luminoase, dar și în locuri umbrite, este rezistenta la ger și secetă, însă apa în exces duce la putrezirea rizomilor. Aceasta se înmulțește prin divizarea tufei.

Leucadendron – este o plantă arbustivă, originară din America de Sud și Australia. Este ramnificată de la bază, cu tulpini erecte . Florile sunt înconjurate de bractee mari de culoare roșie. Este iubitoare de lumină și căldura, rezistentă la ger și secetă.

Celosia argintea. var. Cristata – este o plantă originară din zonele tropicale și subtropicale din Asia, Africa și America. Prezintă o tulpină dreaptă, erectă, glabră, cu frunze alterne, pețiolate, ovate sau ovat-lanceolate. Florile sunt hermafrodite, membranoase sau scarioase, de obicei glabre, divers colorate (roșii, aurii, albe), însă fără valoare decorativă, dar sunt protejate de bractei strălucitoare, persistente, viu colorate. Formează inflorescențe dense, terminale sau axilare, cu axa dilatată ca un evantai și cu marginea ondulată și înflorește din iunie-iulie până în octombrie.

Gomphrena globosa – este originară din India și zona tropicală a Americii. Prezintă tulpini pubescente, ramnificate cu frunze opuse, oblonge sau ovate, acute. Florile sunt dispuse în inflorescențe globuloase, colorate în roz-purpuriu, alb și galben. Înflorește tot timpul verii, din iulie până în septembrie. Este o nplantă iubitoare de lumină și căldură, sensibilă la temperaturi scăzute. Preferă terenuri adăpostite și însorite cu soluri fertile, ușoare, bine drenate.

Amatanthus caudatus – este o plantă anuală, sub formă de tufă, cu tulpini roșiatice, pubescente. Frunzele sunt ovate, dispuse altern, florile sunt așezate în panicule lungi în nuanțe de alb și roșu. Nu este o plantă pretenițioasă, se adaptează pe orice tip de sol, suportă seceta și preferă udări moderate.

Cymbidium – este o plantă originară din zonele topicale și subtropicale din Asia. Prezintă flori mari, frumos parfumte, de culoare verde deschis până la brun verzui, frunze lungi și înguste, iar pe tulpini cresc mai lumte flori așezate în spic sau racem. Planta are nevoie de o bună iluminare și nu suportă apa în exces.

Phalaenopsis – este originară din sud-estul Asiei. Prezintă o tulpină erectă, cu rozom în sol, de pe care se dezvoltă frunze cărnoase, ce sunt dispuse altern.Florile sunt mici, culorile acestora variind de la alb pana la roz moviu. Preferă locuri însorite, cu temperaturi ridicate.

CAPITOLUL 4

REZULTATE OBȚINUTE ÎN URMA FOLOSIRII METODELOR DE CONSERVARE A PLANTELOR FLORICOLE

4.1. Conservarea plantelor floricole cu ajutorul glicerinei

Glicerolul denumit și glicerină, având formula chimică CH2OHCHOHCH2OH, este cel mai simplu alcool trihidroxilic cu masa molară 92,09.

Aceasta este o substanță lichidă, relativ vâscoasă, incoloră, cu gust dulce și fără miros, cu densitatea mai mică decât a apei .Este ușor solubilă în apă și în alcool etilic și are punctul de fierbere la 290°C.

Ca un aditiv alimentar, glicerina este etichetată cu numărul E422 și împreună cu apa sunt folosite pentru a conserva anumite tipuri de frunze de plante.

Pentru metoda de conservare am utilizat glicerină în amestec cu apă, în proporție de 1:2 (fig.51 a,b).

Plantele folosite pentru această metodă de corservare sunt specii decorative prin frunze, precum: Aspidistra elatior, Ruscus racemosus, Costa rica, Leucadendron. Frunzele care urmează să fie utilizate în acest mod trebuie să fie proaspăt tăiate si destul de mature.

Frunzele au fost lăsate în soluție timp de 7 zile. În această perioada, nivelul soluției trebuie verificat zilnic și mentinut prin adăugare numai de apă. Unele frunze conservate în glicerină iși modifică culoare în verde maroniu. După această perioadă, plantele au fost scoase din soluție și lăsate la uscat în poziție orizontală.

Prin acest proces de conservare, glicerina înlocuiește o parte din apa din țesuturile plantei. Frunzele astfel tratate își păstrează turgescența, rămân flexibile și se păstrază o perioadă îndelungată, acest lucru fiind benefic în arta florală.

4.2. Conservarea plantelor floricole cu ajutorul parafinei

Parafina reprezintă un amestec de hidrocarburi, alb sau incolor, ceros și inodor, ce are densitatea de aproximativ 900 kg / m3. Aceasta este solubilă în benzen, eteri și unii esteri, dar este insolubilă în apă. Parafina este solidă la temperatura camerei, însă începe să se topească la aprexomativ 38 C, iar punctul său de fierbere este la peste 370 C. Se găsește în stare solidă sub formă de calupuri(fig 4.8) și sub formă de fulgi sau granule(fig.4.9).

Pentru această metodă de conservare s-au utilizat specii de plante decorative prin frunze precum: Costa rica, Aspidistra elatior, Leucadendron și Ruscus racemosus, dar și specii decorative prin flori precum orhideele Cymbidium și Phalaenopsis și Chrysanthemum sp.

Înainte de a introduce plantele în parafină au fost tijate (fig.4.10.a,b), pentru a ușura prinderea lor pentru uscare

Parafina a fost pusă pentru topire într-o tavă pe baie de apă la temperatura de 67 C.

Plantele decorative prin frunze au fost ținute în parafină timp de 30 de minute, iar cele decorative prin flori un timp mai scurt, în funcție de specie : Chrysanthemum sp. 5-7 minute, Cymbidium 10 minute și Phalaenopsis 15 minute.

Când au fost scoase din parafină au fost puse în etuvă (fig.4.15.a,b), aceasta fiind setată la temperatura de 67  C, dar scazând treptat cu câteva grade. Plantele au fost lasate în etuvă timp de 24 de ore.

După ce plantele au fost scoase din etuvă, se observat că speciile decorative prin flori s-au brunificat, unele dintre ele ne mai putând fi utilizate , dar speciile decorative prin frunze și-au păstrat o peliculă fină de ceară, ceea ce le dă un luciu pe suprafața frunzelor.

4.3. Colorarea plantelor floricole

Coloranții sunt substanțe naturale sau obținue prin sinteză chimică, care într-o cantitate foarte mică sunt capabile să imprime culoarea lor altor compuși cu care intră în contact: hârtie, piele, materiale textile, chiar și plante. Dacă foarte mulți coloranți naturali erau cunoscuți încă din antichitate: indigoul, șofranul, purpura, primul colorant chimic a fost negrul de anilină, obținut de William Henry Perkin în 1856, prin oxidarea anilinei cu bicromat de potasiu.

Culoarea substanțelor se datorează prezenței în moleculă a unor grupe de atomi, numite grupe cromofore sau cromofori. Acestea absorb diferite radiații ale luminii, fiecărui coomofor corespunzându-i ua sau mai multe benzi de absorbție din spectrul vizibil.

4.3.1 Colorarea plantelor floricole cu, coloranți alimentari sintetici

Coloranții alimentari sintetici se obțin prin combinarea diverselor substanțe chimice. Aceștia se împart în două categorii: lacuri și vopsele .Vopselele sunt solubile în apă și pot fi întâlnite în produse de patiserie, băuturi, produse lactate (în primul rând cașcavalul) etc.Ele se comercializează sub formă de lichid (fig.4.24) sau praf (fig.4.23) .

Lacurile sunt insolubile în apă. Ele sunt mai stabile decât vopselele și se găsesc în uleiuri și grăsimi sau alte produse care nu conțin destulă apă, cum ar fi: bomboanele tari, gumele de mestecat, fursecuri.

Coloranții alimentari utilizați sunt : E102-tartrazina, E122-carmoizina, E133-albastru brilliant.

E102-tartrazina este un colorant sintetic obținut prin sinteză chimică din gudron de cărbune. Acest aditiv dă culoarea galbenă sau portocalie a alimentelor.

E122-carmoizina este obținut prin sinteză din coloranți azoici, având o culoare roșie-castanie.

E133-albastru brilliant reprezintă un aditiv alimentar albastru, ce face parte din categoria coloranților sintetici obținuti din gudron de huilă.

Pentru aceaastă metodă de colorare s-au folosit specii precum : Narcissus poeticus, Gomphrena globosa, Helichrysum bracteatum, Celosia argentea var. cristata, Celosia argentea var. plumosa, Amaranthus caudatus.

Pentru pigmentarea narciselor s-a folosit colorarea prin absorbție. Florile proaspăt tăiate au fost introduse cu baza tijei în soluția colorantă, 24 de ore, timp în care acestea s-au colorat. Apoi au fost puse la uscat pe hârtie absorbantă.

Imortelele au fost puse la colorat cu inflorescența în soluția colorantă. Florile au fost lăsate în această soluție între 24 și 48 de ore, timp în care unele dinte ele și-au schimbat culoarea, iar altele și-au refăcut-o.

4.3.2 Colorarea plantelor floricole cu, coloranți alimentari naturali

Colorantul din sfeclă roșie este obținut prin presarea sau fierberea rădăcinii de Beta Vulgaris, iar extractul obținut este concentrat și pasteurizat. Colorantul oferă culori de la roșu intens până la roșu albăstrui, indiferent de modul în care a fost procesat sau aplicat.

4.4. Aranjamente realizate cu ajutorul speciilor floricole conservate

Aranjamentele florale fac parte din viața noastră cotidiană, indiferent de stilul în care au fost realizate. Acestea nu sunt doar niște flori așezate în vase, ci cu timpul a devenit o artă din ce în ce mai expresivă.

Designeri susțin că aranjamentele florale se împart în trei grupe: tradiționale, moderne și orientale.

Aranjamentele tradiționale nu se accesorizează, ele conținând doar flori și vasele în care sunt realizate.

Aranjamentele moderne se realizează după linii simple, cele clasice ne mai fiind utilizate. Aceste aranjamete preferă să uimească prin accesorii, utilizând puține flori, dar în nuanțe puternice.

Aranjementele orientale se bazează mult pe aspect, pe armonia formelor florilor și frunzelor, dar și a texturilor. Aceste aranjamente mai sunt cunoscute și sub denumirea de Ikebana.

„Buchetele și aranjamentele din flori uscate s-au extins foarte mult în ultima vreme, ele fiind preferate în spațiile uscate, răcoroase, întunecoase sau cu grad mare de poluare. Durata mare de păstrare, rezistența la factorii de stres, posibilitățile foarte largi de utilizare și îngrijirea foarte ușoară sunt elementele principale care au contribuit la extinderea aranjamentelor cu flori uscate. Cele mai cunoscute tipuri de aranjamente florale realizate din material vegetal uscat sunt: buchetele, coșurile și alte tipuri de vase, decorațiunile pentru perete, conurile și globurile.”(Sorin Petra,2012)

Trandafirii sunt mereu în vogă, aceștia se pot utiliza atât în aranjemantele tradiționale, moderne, cât și în cele orientale.

Alăturat aveți câteva propuneri realizate cu trandafiri roz,roșii și albi, ce sunt adevărate simboluri ale rafinamentului.

Pentru primul aranjament (fig.4.50.) s-a utilizat un vas de ceramică în forma literei S, în care au fost aranjați trandafiri uscați de culoare albă și roz, alături de ierburi decorative, folosite pentru a completa compoziția.

Al doilea aranjament (fig.4.51.) a fost realizat din trandafiri uscați roz,Gypsophila paniculata, împreună cu Costa rica și Ruscus racemosus conservate în parafină așezate într-un vas în formă de bărcuța, de ceramică.

Pentru realizarea aranjamentelor cu flori uscate cele mai potrivite vase sunt coșurile (fig.4.52., fig.4.53.) și suporturile din lemn deoarece se îmbină foarte bine cu florile, dând un aspect mai rustic.

În cadrul primului aranjament s-au folosit specii de imortele precum Gomphrena globosa, Statice sinuata și Helichrysum bracteatum împreună cu Lagurus ovatus și frunze presate de Cineraria maritima, ce scot în evedență culorile vii ale florilor.

Al doilea coș s-a realizat din imortele tipice, iar ierburile decorative și Celosia argentea var.cristata, au fost utilizate cu tija mai lungă pentru a da înalțime aranjamentului.

Pe lângă coșuri, pentru aranjamente se folosesc și vase din lut,ceramică sau porțelan.

Un alt fel de aranjament, este cel cu Cymbidium și Ruscus racemosus conservate în parafină (fig.4.54.), care a fost realizat într-un vas de ceramică alb, cu gura îngustă, ce dă impresia unei vaze cu flori.

În cel de-al doilea aranjament (fig.4.55.) s-au utilizat specii precum Lavandula angustifolia, Gypsophila elegans, Costa rica și Cymbidium, ultimele două fiind conservate în parafină. Orhideea a fost așezată central, fiind floarea dominantă a aranjamentului.

Și aranjamentele realizate în vase de sticlă sunt adevărate opere de artă. Pentru a exemplifica s-au realizat trei aranjamente florale (fig.4.52., fig.4.53., fig.4.54.) în care s-au folosit vase de sticlă în diferite forme și mărimi.

Realizarea buchetelor constituie o artă, ce implică anumite noțiuni de estetică. Acestea pot fi create pentru decorul casei, dar și pentru a fi dăruite la diferite ocazii precum aniversări sau zile de naștere.

Fiecare buchet floral înfățișează rafinamentul și preferința celui ce l-a creat, dar și a celui ce îl primește. Buchetele din flori uscate redau simplitate, modestie și sunt din ce în ce mai folosite pentru orice fel de eveniment.

Nu trebuiesc uitate nici buchetele de mireasă, ce trebuiesc realizate într-o manieră elegantă. Pentru acestea se utilizează de obicei flori albe (fig.4.57.), însă în ultima vreme se întalnesc din ce în ce mai des și buchete din flori viu colorate (fig.4.58.).

Plantele floricole mai pot fi folosite și pentru decorațiunile de prete, cele mai des întâlnite fiind coroanele și ghirlandele. Acestea pot avea ca suport burele de oasis, nuiele împletite și spirale de sârmă.

„Florile uscate rămân astfel mărturii fidele ale momentelor plăcute din viața noastră care să aducă bucuria și nostalgia clipelor frumoase.” (Elena Șelaru,2004)

Alte exemple de compoziții florale pentru decorarea locuințelor:

Concluzii

Pe parcursul întrgii lucrări, am constatat că diverse plante floricole pot fi conservate atat cu ajutorul glicerinei, cât și cu ajutorul parafinei, acestea putând fi utilizate în aranjemente ce se pot păstra o perioadă îndelungată.

Întrucât imortelele își pierd din culoare la un moment dat, s-a refăcut culoarea astora cu ajutorul coloranților alimentari E102-tartrazina, E122-carmoizina, E133-albastru brilliant dar și a celor naturali, precum vinul negru și zeama de sfeclă roșie

Uscarea florilor este un mod deosebit de a menține aranjamente și buchete speciale primite cadou, dar și de a realiza un aranjament pentru o perioadă mai lungă de timp. Și conservarea florilor acasă este o modalitate ieftină și eficace pentru a compune un decor special.

Natura artistică a unui aranjament floral nu ține de o regulă strictă pe care un designer sau un florist o urmează, dar este neapărat necesar să existe un stil distinct, care să permită categorisirea acelui aranjament. 

Pentru a crea o educație a spiritului estetic la nivel social în ceea ce privește arta florală, Atunci cand introduceti arta in viata zilnica, veti avea o minte mai sanatoasa. Pablo Picasso spune “Scopul artei este sa spele praful vietii zilnice de pe sufletele noastre”.

Bibliografie

Bibliografie