Metode de Calculatie a Costurilor In Cadrul S.c. Pirelli Tyres S.r.l

Economie

Metode de Calculatie a Costurilor In Cadrul S.c. Pirelli Tyres S.r.l

Byadmin ianuarie 1, 2024

METODE DE CALCULAȚIE A COSTURILOR ÎN CADRUL SC PIRELLI TYRES SRL

Cuprins

Introducere

Capitolul 1. Metode de calculație a costurilor

Metoda globală

Metoda pe comenzi

Metoda pe faze

Metoda standard cost

Metoda direct-costing

Metoda target-costing

Metoda THM

Metoda G.P.

Capitolul 2. Metode de calculație a costurilor utilizate în cadrul SC Pirelli Tyres SRL în România

2.1. Pirelli în România

2.2. Metode de calculație a costurilor utilizate de către Pirelli în România

2.2.1. Metoda standard cost

2.2.2. Metoda pe faze

2.2.3. Metoda pe comenzi

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Metoda de calculație a costurilor cuprinde totalitatea procedeelor de colectare a costurilor încorporabile pe locuri de costuri, pe produse, pe grupe de produse, pe lucrări, într-o anumită perioadă de gestiune, a procedeelor ce conduc la cuantificarea corelației dintre aceste costuri și producția care le-a ocazionat, pentru determinarea costului întregii producții precum și pe unitatea de produs.

Doctrina și practica calculației costurilor remarcă faptul că alegerea metodelor posibile de utilizat în determinarea costurilor este subordonată influenței generate de modul de organizare al producției, de specificul activității, particularitățile procesului tehnologic. Unii specialiști apreciază că “sub influența acestor factori sistemul informațional al costurilor se poate organiza după mai multe metode, variante și forme de organizare”, printre care se enumără: metoda globală, metoda pe faze și metoda pe comenzi, acestea fiind cele mai intâlnite in practica societăților ce-și desfășoară activitatea pe teritoriul României.

În cadrul metodei pe faze, costul efectiv se calculeaza pe fiecare faza si fel de produs rezultat din procesul de productie. Faza, ca obiect de calculatie, este definita ca fiind o etapa a procesul de productie, caracterizata printr-un anumit specific al obtinerii productiei.

Metoda pe faze este utilizata de obicei la firmele cu o productie de masa sau de serie mare, cu un proces tehnologic omogen, in care produsul finit se obtine prin prelucrari succesive ale materiei prime.

În ceea ce privește metoda pe comenzi, obiectul calculatiei il constituie comanda de productie, lansata pentru o anumita cantitate de produs. Se utilizeaza in firmele cu o productie individuala sau de serie mica, unde produsul final rezulta prin asamblarea unor parti componente.

Astfel, aceste două metode de calculație a costurilor, alături de metoda standard cost, sunt utilizate și în cadrul companiei Pirelli Tyres în România.

Pirelli Tyres Romania face parte din Grupul de firme Pirelli & C Spa si este prezenta in Romania din anul 2006 prin fabrica de anvelope de la Slatina, Olt.

In ultimii 5 ani Grupul Pirelli a investit in Romania aproximativ 300 milioane de euro pentru a crea un important pol industrial compus din fabrica de la Slatina de producere a anvelopelor pentru autoturisme și SUV-uri performante.

Fabrica de anvelope din Slatina, una dintre cele mai moderne din lume pentru producerea de anvelope, este dotată cu cele mai înalte tehnologii productive non-robotizate si a fost concepută pentru producția de anvelope perfomante, în care Pirelli este leader si din care fac parte gama: Winter, High-Performance, Ultra-High-Performance și SUV.

In cadrul acesteia se creeaza mai multe tipuri de anvelope pentru diverse categorii de vehicule : automobile, motociclete, camioane si chiar Formula 1, pentru care Pirelli a castigat dreptul de producator exclusiv. Aceasta diversitate de produse determina procese de fabricatie diferite, adaptate fiecarui tip de anvelopa, ceea ce duce bineinteles la un mix de metode de fabricatie diferite : metoda standard cost, metoda pe faze și chiar și metoda pe comenzi exclusiv în cazul anvelopelor destinate Formulei 1.

În continuare vom analiza distinctiv fiecare metodă de calculație a costurilor, urmând să detaliem și exemplificăm metodele folosite în cadrul SC Pirelli Tyres SRL în România.

Metode de calculație a costurilor

Calculația costurilor cuprinde totalitatea operațiilor matematice utilizate pentru determinarea costului întregii activități și pe unitatea de produs, lucrare sau serviciu prestat în condițiile tehnice și organizatorice ale întreprinderii.

Metoda de calculație a costurilor cuprinde totalitatea procedeelor de colectare a costurilor încorporabile pe locuri de costuri, pe produse, pe grupe de produse, pe lucrări, într-o anumită perioadă de gestiune, a procedeelor ce conduc la cuantificarea corelației dintre aceste costuri și producția care le-a ocazionat, pentru determinarea costului întregii producții precum și pe unitatea de produs.

Doctrina și practica calculației costurilor remarcă faptul că alegerea metodelor posibile de utilizat în determinarea costurilor este subordonată influenței generate de modul de organizare al producției, de specificul activității, particularitățile procesului tehnologic. Unii specialiști apreciază că “sub influența acestor factori sistemul informațional al costurilor se poate organiza după mai multe metode, variante și forme de organizare”, printre care se enumără: metoda globală, metoda pe faze și metoda pe comenzi.

Cele trei metode de calculație a costurilor sunt numite metode clasice și fac parte din categoria metodelor absorbante și în consecință, au caracteristic faptul că prin intermediul lor se calculează la nivel de purtător de costuri costul total, luând în calcul atât cheltuielile directe, cât și indirecte, respectiv, pe articole de calculație sau pe elemente primare de cheltuieli. Pe aceasta se bazează conceptul de cost complet.

O altă particularitate a acestor metode este dată de faptul că ele necesită efectuarea a două rânduri de calculații privind costul producției. Un prim rând de calculații este acela care precede desfășurarea procesului de producție și are ca scop determinarea costului antecalculat al producției, concretizându-se în bugetul costurilor și cel de al doilea rând de calculații care se efectuează după terminarea procesului de producție, pe baza datelor înregistrate în contabilitatea de gestiune. Elaborarea celor două rânduri de calculații permit la sfârșitul fiecărei perioade de gestiune compararea costurilor antecalculate cu cele efective, stabilindu-se în acest mod abaterile.

Alături de cele trei metode clasice de calculație a costurilor amintite, conceptul costului complet este reprezentat și printr-o serie de metode evoluate (standard-cost, T.H.M., G.P.). Alegerea acestora, desigur, rămâne la latitudinea entităților în funcție de scopurile pe care le urmăresc prin calculația costurilor.

Spre deosebire de metodele clasice de calculație a costurilor care urmăresc determinarea numai a unui cost efectiv, metodele evoluate permit pe lângă stabilirea unui cost antecalculat față de care costul efectiv se poate raporta și efectuarea controlului, analizei și influențării costurilor pe parcursul desfășurării procesului de producție.
Pe lângă aceste caracteristici de ordin general, fiecare dintre metodele clasice ori evoluate bazate pe conceptul costului complet prezintă și o serie de aspecte particulare a cărăror lămurire necesită o analiză separată a lor.

Clasificarea metodelor de calculație a costurilor

Metodele de calculație constituie un ansamblu de procedee și instrumente structurate pe etape în funcție de specificul activității astfel încât să dea posibilitatea determinării costului pe unitatea de produs.

Fiind reprezentate de așa o mare diversitate de caracteristici, metodele de calculație a costurilor pot fi clasificate în funcție de mai multe elemente; în primul rând, după momentul efectuării calculației raportat la momentul desfășurării procesului de fabricație. În acest caz, întâlnim trei tipuri de metode:

– metode utilizate în antecalcul ( metoda standard-cost);

– metode utilizate în postcalcul (metoda globală, pe faze, pe comenzi);

– metode utilizate atât în antecalcul cât și în postcalcul (metoda direct-costing, metoda tarif oră/mașină).

În al doilea rând, după categoria cheltuielilor luate în considerare la determinarea costului, întâlnim două mari categorii de metode de calculație a costului:

– metode de tip absorbant sau integral acestea iau în considerare la stabilirea costului unitar toate cheltuielile de producție și desfacere ocazionate de fabricarea produsului respectiv și au la bază împărțirea cheltuielilor în directe și indirecte. Acestea cuprind:

metoda globală costurile cu materiile prime si materialele directe, salariile directe si costurile directe se calculeaza pe fiecare produs sau global pe toate produsele rezultate din aceeasi materie prima. Metoda globala este utilizata la firmele monoproductive, unde din procesul tehnologic rezulta un singur produs;

metoda pe faze costul efectiv se calculeaza pe fiecare faza si fel de produs rezultat din procesul de productie. Faza, ca obiect de calculatie, este definita ca fiind o etapa a procesul de productie, caracterizata printr-un anumit specific al obtinerii productiei. Metoda pe faze este utilizata de obicei la firmele cu o productie de masa sau de serie mare, cu un proces tehnologic omogen, in care produsul finit se obtine prin prelucrari succesive ale materiei prime;

metoda pe comenzi obiectul calculatiei il constituie comanda de productie, lansata pentru o anumita cantitate de produs. Se utilizeaza in firmele cu o productie individuala sau de serie mica, unde produsul final rezulta prin asamblarea unor parti componente;

metoda standard cost este o metodă de tip integral sau absorbant de determinare a costurilor prestabilite. "Costruile standard" au acelasi înteles ca si notiunea de "costuri planificate" (antecalculate), întrucât "standard" înseamna norme sau ansamblu de norme ce reglementeaza operatia de standardizare;

metoda tarif oră / mașină consta in stabilirea costurilor de productie generate de functionarea unui centru de productie. Centrul de productie poate fi o masina, un grup de masini care executa operatii identice sau un grup de masini care executa o suita de operatii tehnologice.

– metode de tip parțial pentru determinarea costului se iau în considerare numai anumite cheltuieli, respectiv acele cheltuieli care au o anumită legătură ori dependență de purtătorul de cost. Metodele de calculație parțiale nu iau în calcul toate cheltuielile efectuate de întreprindere pentru obținerea unui produs, ci doar o parte din acestea, cele care nu se regăsesc în cost fiind repartizate direct în contul de rezultate. Acestea cuprind:

metoda direct costing – presupune separarea cheltuielilor în variabile și fixe și determinarea costului unitar numai pe baza cheltuielilor variabile;

metoda costurilor directe – presupune separarea cheltuielilor în directe și indirecte și determinarea costului unitar pe baza cheltuielilor directe.

În ultimul și cel de-al treilea rând, putem clasifica metodele de calculație a costurilor după obiectivele urmărite, astfel întâlnind:

– metode care au ca singur obiectiv calculul costurilor ( metoda globală, metoda pe faze, metoda pe comenzi);

– metode care pe lângă calculul costurilor urmăresc și alte obiective, îndeosebi de analiză (metoda standard cost, metoda direct costing, metoda tarif oră /mașină (THM)).

Metoda globală

Aceasta metoda de contabilitate de gestiune si de calculatie a costurilor se aplica de catre entitatile care fabrica un singur produs la care, de regula, la sfarsitul perioadei nu exista semifabricate sau productie neterminata sau care daca exista, este constanta. De exemplu: extractia de carbune, titei, gaze, productia de energie electrica si termica, prestarea serviciilor de transporturi etc.

Metoda globala se poate aplica si in productia sorto-dimensionala si in cea cuplata, unde, din aceeasi materie prima si cu aceleasi utilaje si tehnologie se obtin mai multe feluri, tipuri sau dimensiuni de produse.

Caracteristica esentiala a metodei globale este data de faptul ca toate cheltuielile a, la sfarsitul perioadei nu exista semifabricate sau productie neterminata sau care daca exista, este constanta. De exemplu: extractia de carbune, titei, gaze, productia de energie electrica si termica, prestarea serviciilor de transporturi etc.

Metoda globala se poate aplica si in productia sorto-dimensionala si in cea cuplata, unde, din aceeasi materie prima si cu aceleasi utilaje si tehnologie se obtin mai multe feluri, tipuri sau dimensiuni de produse.

Caracteristica esentiala a metodei globale este data de faptul ca toate cheltuielile de productie se identifica nemijlocit pe procesul care le-a ocazionat; ele au deci caracter direct.

Cu toate acestea, cheltuielile indirecte ale sectiilor si cele generale de administratie sunt asimilate cheltuielilor de regie si se inregistreaza, de regula, in contabilitatea de gestiune in conturile de colectare si repartizare sintetice si analitice deschise dupa structura de cheltuieli practicata de fiecare entitate, respectiv pe elemente primare de cheltuieli sau pe articole de calculatie.

La sfarsitul lunii, soldurile conturilor de cheltuieli indirecte se vireaza global asupra conturilor de costuri in care s-au colectat cheltuielile directe si care au fost deschise pe produsul singular sau pe produsele cuplate obtinute din aceeasi materie prima.

Costul unitar se determina prin diviziune simpla conform urmatorului model matematic:

unde:

ct – costul unitar;

j – produsul;

Ch – suma cheltuielilor de productie dintr-un articol de calculatie

i – articolele de calculatie;

Q – cantitatea productiei pentru care se calculeaza costul.

La entitatile care obtin din aceeasi materie prima produse cuplate, cheltuielile de productie colectate global se repartizeaza pe feluri de produse cu ajutorul unor indici (coeficienti) de echivalenta sau prin procedeul valorii ramase.

Principalul neajuns al metodei globale de contabilitate de gestiune si calculatie a costurilor il reprezinta campul sau restrans de aplicabilitate, redus, dupa cum am aratat, numai la entitatile care fabrica un singur produs, fara sa apara semifabricate sau productie neterminata la sfarsitul perioadei.

Metoda pe comenzi

Metoda pe comenzi se aplica in entitatile cu productie individuala si in cele cu productie de serie mica (ex: entitatile din industria constructoare de masini, mobila, confectii, etc). Avand la baza conceptul costurilor complete, metoda pe comenzi presupune desfasurarea lucrarilor de calculatie potrivit etapelor specifice metodelor absorbante, inclusiv etapa determinarii cantitative si valorice a productiei in curs de executie in etapa de postcalcul. Purtatorul de cheltuieli folosit obligatoriu in programare este produsul, iar cel utilizat pentru urmarirea costurilor de productie este comanda.

Obiectul comenzii este diferit, dupa cum este vorba in productia individuala care se organizeaza, de regula, in varianta fara semifabricate sau de productia de serie care poate fi organizata si condusa atat in varianta fara semifabricate, cat si in varianta cu semifabricate.

Astfel, in cazul productiei fara semifabricate, comanda are ca obiect un produs sau un lot de produse, calculatia nefacand nici un fel de separare a cheltuielilor pe seama partilor sau reperelor componente. Ea, releva cel mult partea cu care participa in fabricatie si respectiv la formarea costurilor fiecare sectie de productie. In cazul produselor deosebit de complicate si cu ciclu lung de fabricatie, comenzile pot avea ca obiect nu produsul in intregime, ci o anumita parte asamblabila a acestuia, urmarirea si inregistrarea cheltuielilor efectuandu-se in aceleasi conditii.

Modelul sintetic privind calculul costului unei comenzi ia forma:

unde:

Ct – costul efectiv al comenzii;

s – sectiile de fabricatie care contribuie la executarea comenzii;

Chd – cheltuielile directe dintr-o sectie la nivelul unui articol de calculatie;

d – articolele de calculatie care formeaza cheltuielile directe;

Chi – cheltuielile indirecte dintr-o sectie la nivelul unui articol de cheltuieli;

i – articolele de cheltuieli indirecte.

In ipoteza ca obiectul comenzii este format din mai multe unitati de produs, acest model este de forma:

unde:

Cue – costul unitar mediu al unei unitati fizice de produs;

Q – cantitaea de produse fabricate in cadrul comenzii date.

Pentru productia de serie organizata in varianta cu semifabricate ce pot fi obtinute in cadrul entitatii ori achizitionate, urmand a se asambla in produsul finit, comenzile, ar putea avea ca si purtator de cheltuiala: lotul de piese turnate, confectionate, lotul de repere prelucrate sau finisate, lotul de subansamble, agregate ce formeaza produsul finit.

In aceste conditii, pentru stabilirea costului unitar al produsului finit este necesara realizarea calculatiilor pentru determinarea costului semifabricatelor, operatiilor de prelucrare si de asamblare a partilor componente ale produsului.

Modelul de calcul al costului unitar este de forma:

unde:

Cue –costul unitar al produsului finit;

Cr – consumul specific din reperul “r” component al produsului “p”;

Cur – costul unitar al unui reper, component;

Chd – cheltuielile directe de asamblare;

Chi – cheltuielile indirecte de asamblare;

Qp – cantitatea de produse finite lansate in fabricatie pe fiecare comanda.

Se poate concluziona ca, pentru produsele complexe si cu ciclu lung de fabricatie, comanda, poate avea ca obiect parti, piese, semifabricate, subansamble ce compun produsul finit.

Costul efectiv al produsului sau produselor lansate cu o comanda se va calcula numai la sfarsitul perioadei de gestiune in care s-a terminat comanda respectiva.

Daca comanda respectiva cuprinde mai multe unitati de produs se impart cheltuielile de productie la cantitatea de produse obtinute, rezultand un cost mediu pe produs.

In situatia in care, produsele care fac parte din aceeasi comanda se predau partial la magazia de produse finite sau chiar clientului, inainte de a fi terminata intreaga comanda, acestea se evalueaza la un cost antecalculat sau la un cost efectiv al unor produse similare, din perioadele de gestiune precedente.

Se poate deduce ca in cazul existentei productiei in curs de executie apar o serie de inconveniente in stabilirea costului productiei terminate. Ele provin din faptul ca pregatirile pentru productie si conditiile in care se desfasoara aceasta se refera la intreaga cantitate de productie lansata cu o comanda de fabricatie.

Prin decontarea partii din productia obtinuta la un cost antecalculat sau la un cost efectiv al unui produs asemanator, intreaga diferenta de pret se suporta de ultimul lot de produse care se finalizeaza.

Metoda pe faze

Aceasta metoda de contabilitate si de calculatie a costurilor se aplica de catre entitatile cu productie de masa sau de serie mare, unde procesul tehnologic are un caracter relativ omogen, iar produsul finit se obtine din prelucrarea in faze succesive a materiei prime. Asa este, de exemplu, cazul entitatilor din industria siderurgica, alimentara etc.

In cazul metodei pe faze, cheltuielile de productie ale sectiilor de fabricatie sunt programate si evidentiate dupa structura de cheltuieli practicata de fiecare entitate, pe feluri de produse si pe fazele procesului tehnologic.

Bazandu-se pe conceptul costului complet, metoda de calculatie pe faze implica desfasurarea lucrarilor privind determinarea acestuia potrivit schemei de principiu specifice metodelor de calculatie de tip absorbant.

Desi in principiu parcurgerea etapelor in cauza comporta folosirea procedeelor avand valabilitate generala in calculatie, totusi aplicarea metodei pe faze la conditiile concrete existente in entitatile care utilizeaza aceasta metoda presupune gasirea unor solutii de rezolvare pentru o serie de probleme importante, intre care:

– stabilirea fazelor de calculatie a costurilor;

– reflectarea costurilor de productie pe faze de fabricatie;

– repartizarea cheltuielilor de productie intre produsele obtinute in aceeasi faza.

Fazele procesului tehnologic se realizeaza in cadrul sectiilor de baza, delimitate din punct de vedere organizatoric, in care se executa mai multe operatii care contribuie la obtinerea produselor finite.

Fazele de calculatie constituie expresia tehnico-economica a fazelor de fabricatie caracterizate printr-un anumit specific al nivelului si structurii cheltuielilor de productie si a costurilor de productie. Ele se constituie in locuri de cheltuieli, ajutand din punct de vedere contabil la determinarea si delimitarea cheltuielilor de productie.

Fazele de calculatie se determina prin decuparea procesului tehnologic, iar semifabricatele sau produsele finite obtinute in cadrul acestora constituie purtatorul de cheltuiala. In consecinta, fazele de fabricatie stau la baza determinarii fazelor de calculatie, in raport cu care se stabilesc si se delimiteaza cheltuielile de productie ocazionate.

Odata stabilite fazele de calculatie, acestea sunt simbolizate. Simbolurile se inscriu in mod obligatoriu pe toate documentele privind consumurile ocazionate si productia obtinuta in cadrul acestora.

Modul de organizare al fluxului de colectare a cheltuielilor de productie in structura pe articole de calculatie este redat in figura nr. 1:

Analizand schema prezentata, cheltuielile directe de productie se determina si delimiteaza pe faze de calculatie, respectiv pe feluri de semifabricate sau produse finite obtinute in cadrul acestora. Din ultima faza a procesului tehnologic rezulta produsele finite.

Cheltuielile indirecte de productie, in structura pe articole de cheltuieli se colecteaza pe faze de calculatie.

Teoretic, cat si practic, metoda de calculatie a costurilor pe faze are doua variante: cu semifabricate si fara semifabricate.

Caracteristic primei variante este faptul ca are loc mutarea cheltuielilor de la o faza la alta. Semifabricatele obtinute in fazele de fabricatie, constituite in faze de calculatie, se depoziteaza pentru o anumita perioada, dupa care sunt consumate in procesul de prelucrare al fazelor urmatoare.

Urmare a depozitarii semifabricatelor intre fazele de calculatie se impune calculul costului acestora pentru fiecare semifabricat. Calculul costului semifabricatelor se face tinand cont de costul materiilor prime sau al semifabricatelor primite din fazele anterioare, cat si de cheltuielile directe si indirecte din faza respectiva.

Calculul costului semifabricatelor dupa fiecare faza de calculatie asigura concordanta circuitului material al diferitelor semifabricate cu cel al cheltuielilor de productie.

Costul semifabricatului obtinut intr-o anumita faza de calculatie se transfera in faza urmatoare. In acest mod, costul calculat pentru productia ultimei faze reprezinta costul produsului finit.

Costul unitar efectiv al semifabricatului obtinut in fiecare faza de fabricatie se determina pe baza urmatorului model de calcul:

unde:

– costul unitar efectiv al semifabricatelor obtinute in fiecare faza de fabricatie;

– consumul efectiv de semifabricate in faza “n” provenite din faza “n-1”;

– costul efectiv al semifabricatelor obtinute in faza “n-1”;

– articole de cheltuieli directe, ocazionate in faza ”n”;

– articole de cheltuieli indirecte, ocazionate in faza ”n”;

– cantitatea de semifabricate obtinute in faza de fabricatie “n”.

Daca cerintele nu impun folosirea variantei cu semifabricate, este preferabila utilizarea metodei pe faze in varianta fara semifabricate (fara mutarea cheltuielilor de productie de la o faza la alta). In aceasta situatie, in conturile de cheltuieli se deschid analitice corespunzatoare fazelor, iar costul efectiv al produsului finit presupune insumarea cheltuielilor de la toate aceste analitice (faze) si raportarea totalului obtinut la cantitatea productiei obtinute, astfel:

unde:

– costul unitar pe produs;

f – fazele de fabricatie;

Chd – elemente sau categorii de cheltuieli directe;

Chi – elemente sau categorii de cheltuieli indirecte;

Q – cantitatea de produse obtinute.

Metoda standard cost

Pentru a furniza cu operativitate informatiile referitoare la costurile de productie pe de o parte, iar pe de alta parte pentru dezvoltarea laturii previzionale a contabilitatii de gestiune, este necesar sa fie promovate diferite metode de calculatie a costurilor, bazate pe cheltuieli prestabilite. In aceasta directie poate fi avuta in vedere si metoda standard–cost.

Aparuta in prima sa forma in anul 1901, in Statele Unite ale Americii, sub denumirea de “sistemul costurilor estimative” (Estimated cost system), metoda a fost prima care s-a bazat pe costuri de productie programate sau proiectate.

Daca metodele folosite pana atunci aveau la baza conceptul potrivit caruia costul se calculeaza dupa terminarea procesului de productie, metoda standard–cost rastoarna acest concept, promovand ideea calcularii cu anticipatie a costurilor de productie unitare. Aceste costuri prestabilite sunt considerate stiintifice si in acelasi timp reale. De aceea, orice abatere de la ele, ivita pe parcursul desfasurarii productiei, se considera “abatere de la normal” si se trece pe seama rezultatelor.

Costurile standard sunt costuri de productie stabilite cu anticipatie, pe baze stiintifice, in conditiile impuse de procesele tehnologice utilizate in entitate si de structurile organizatorico-functionale ale acesteia.

Punctul de plecare in aplicarea metodei standard–cost il constituie existenta unui sistem cuprinzator de standarde. In esenta, standardele reprezinta marimi fizice sau valorice cu caracter de etalon, stabilite in mod stiintific pe baza unor metode moderne de inregistrare, urmarire si analiza a comportamentului fenomenelor ce se desfasoara in entitate.

Pe langa existenta acestui sistem de standarde cantitative si valorice cu motivare tehnico-economica, esenta metodei consta in modul de calcul, urmarire, analiza si raportare a abaterilor de la costurile standard.

Tinand seama ca functia de baza a costurilor standard este aceea de etalon de masura si comparare a cheltuielilor efective, exercitand prin aceasta un control sistematic asupra lor, utilizarea metodei standard-cost implica:

– elaborarea calculatiilor de costuri standard pentru produsele ce urmeaza a se fabrica;

– calculul, urmarirea si controlul abaterilor de la costurile standard;

– urmarirea costurilor potrivit unor cerinte proprii acestei metode.

Determinarea costurilor standard este dependenta de stabilirea marimilor standard necesare in acest scop, respectiv pentru cheltuielile directe (materiale si manopera) si pentru cheltuielile indirecte.

Diversitatea standardelor, ca si utilizarea lor, impune o clasificare a acestora dupa cateva criterii principale, cum sunt: forma de exprimare a marimilor pe care le reprezinta, scopul in care urmeaza a fi folosite, conditiile avute in vedere la stabilirea lor etc. Tratarea standardelor dupa asemenea criterii permit cunoasterea continutului, dar si a caracterului marimilor acceptate ca etalon.

Potrivit primului criteriu (forma de exprimare a marimilor pe care le reprezinta), se disting: standarde cantitative si standarde valorice.

Folosind drept criteriu scopul in care urmeaza a fi folosite, obtinem urmatoarea grupare a standardelor: curente si de baza.

Daca vom folosi drept criteriu conditiile avute in vedere la stabilirea lor, standardele pot fi: ideale (stabilite pe baza unor conditii greu de atins), normale (care sunt valori medii determinate pe baza realizarilor efective din perioada sau perioadele precedente, considerate de aceea ca fiind posibile in conditii repetabile, normale) si reale (care se determina pe baza evenimentelor trecute, cat si a celor stabilite ca vor avea loc in viitor).

Pentru elaborarea calculatiilor privind costurile unitare standard prezinta interes si clasificarea cheltuielilor dupa anumite criterii, cum sunt: modul de repartizare al lor in costul produselor (cheltuieli directe si indirecte sau de regie), raportul dintre valoarea lor si volumul fizic al productiei la care se refera (cheltuieli variabile si fixe).

Luand in considerare primul criteriu, se pot stabili articolele de calculatie utilizate in determinarea costului pe produs:

– materii prime si materiale directe;

– manopera;

– cheltuieli de regie, formate din doua grupe:

– cheltuieli generale de productie;

– cheltuieli generale de administratie si desfacere.

In sfarsit, calculul costurilor standard pe produs necesita determinarea standardelor privind costurile de productie pentru fiecare dintre articolele de calculatie mentionate si apoi insumarea lor la nivel de produs.

Standardele pentru cheltuieli directe (materiale, manopera) se stabilesc ponderand standardele cantitative (de materii si materiale, cat si cele de timp) cu preturile de aprovizionare standard ale materiilor prime si materialelor, respectiv cu tarifele de salarizare. Calculul se realizeaza mai intai la nivel de unitate de produs, iar apoi prin multiplicarea costului (materiale, manopera) standard unitar cu cantitatea de produse se determina cheltuielile standard directe.

Standardele cantitative stabilite prin fisele de consum specifice stau la baza intocmirii listei standardelor cantitative. Preturile de aprovizionare standard trebuie sa aiba si ele caracter de etalon.

Perioada de timp luata in calcul pentru stabilirea preturilor de aprovizionare standard este o problema de apreciere care are in vedere stabilitatea acestora.

Referitor la standardele de timp, acestea se stabilesc avand in vedere procesul de productie si procedeele consacrate (procedeul aprecierii, procedeul statistico-experimental si procedeul masurarii) pentru stabilirea timpului de munca necesar cu caracter de etalon.

La stabilirea tarifelor de salarizare trebuie avute in vedere calificarea muncitorilor, formele de salarizare, legislatia muncii cu privire la diverse sporuri, modificarile previzibile ale salariilor etc.

Avand in vedere continutul eterogen al cheltuielilor de regie, precum si comportamentul diferit, in raportul dintre valoarea lor si volumul fizic al productiei, recomandam doua procedee pentru determinarea nivelului standard al acestora: procedeul global si procedeul analitic.

Procedeul global, presupune calculul cheltuielilor de regie standard sub forma globala pentru fiecare dintre grupele de cheltuieli ale acestui articol de calculatie, respectiv: cheltuieli generale de productie, cheltuieli generale de administratie si desfacere.

Procedeul analitic, denumit si procedeul standardelor individuale, presupune stabilirea de cheltuieli de regie standard pentru fiecare grupa in parte, iar in cadrul lor pe feluri de cheltuieli, avand in vedere dependenta fata de volumul productiei.

Centralizand pentru fiecare dintre produse datele privind cheltuielile standard cu materii prime si materiale directe, cheltuielile standard cu manopera si cota corespunzatoare repartizata din cheltuielile de regie se obtine costul standard al fiecarui produs, structurat pe nomenclatura articolelor de calculatie.

Retinand rolul costurilor standard de etalon de masura si comparare a cheltuielilor efective, aplicarea metodei standard-cost necesita:

– compararea cheltuielilor efective cu cele standard si stabilirea abaterilor fata de acestea, pe sectoare de cheltuieli, pe articole de calculatie si pe cauze. Calculul si urmarirea abaterilor se poate organiza si pe produse;

– analiza abaterilor;

– stabilirea masurilor pentru eliminarea abaterilor negative si incadrarea costurilor efective in standardele stabilite.

Abaterile trebuie interpretate ca fiind economii sau depasiri fata de costurile standard datorate punerii in practica a rationalizarilor, respectiv existentei unor deficiente aparute in desfasurarea procesului de productie (inlocuirea unor materiale cu altele, nerespectarea procesului de productie etc.).

Abaterile de la bugetul propriu-zis se stabilesc pe structura bugetului de cheltuieli, ca diferenta intre cheltuielile standard (conform bugetului) si cheltuielile efective. Stabilirea abaterilor de la buget ofera posibilitatea cunoasterii depasirilor sau economiilor obtinute fata de cheltuielile de regie standard. Prin insumarea celor trei categorii de abateri pe fiecare sector de cheltuieli bineinteles respectand variantele, se obtine abaterea totala.

Metoda direct-costing

Este o metodă de calcul de tip parțial. Are la bază separarea costurilor în variabile și fixe și luarea în considerare la determinarea costului unitar numai a cheltuielilor variabile.

Cheltuielile fixe sunt considerate cheltuieli de structură sau cheltuieli de capacitate și sunt raportate per total activitate, fără afecta fiecare produs în parte.

Un produs generează: un preț de vânzare unitar Pvu, un cost unitar Ctu (determinat în funcție de cheltuielile variabile unitare, Ctu = Chvu, costul unitar = cheltuiala variabilă unitară) și o contribuție brută unitară Cbu (Cbu=Pvu-ctu).

Contribuția brută unitară (marja de participare la profit) este utilizată pentru acoperirea cheltuielilor fixe și pentru obținerea unui anumit profit.

În cadrul unei întreprinderi, se află într-o corelație deplină volumul de activitate cu prețul și cheltuielile variabile, iar pe de altă parte, volumul de activitate cu capacitatea de producție și implicit cheltuielile fixe. Acestea sunt în corelație cu purtătorul de cost (produsul) care pe de o parte generează cheltuieli dependente de acestea, iar pe de altă parte necesitatea existenței unei anumite capacități de producție.

Metoda target-costing sau metoda costurilor țintă

Această metodă este în concordanță cu întocmirea bugetelor și previziunilor pentru o perioadă mai mare de timp. Practic, se pleacă de la ideea că pe întreaga durată de viață a produsului sunt generate costuri și rezultate.

Metoda target – costing este o metodă care face legătura între firmă sau întreprindere, piață și implicit concurență și strategia pe termen lung a firmei, strategie la care contribuie într-un fel sau altul fiecare produs (influențe generate pe întreagă durată de viață a produsului).

Analiza se face pe întreaga durată de viață a produsului, pentru că este demonstrat că circa 80% din costurile unui produs sunt angajate încă din faza de concepție a produsului.

Rezultatul este urmărit tot pe întreaga durată de viață a produsului pentru că, de regulă, în primii ani de viață a produsului (la lansare) sunt generate costuri mai mari și , implicit, rezultate mai mici sau chiar negative. Totuși trebuie să existe capacitatea de a finanța pierderile.

Costul produsului stabilit ca un cost țintă se calculează, se determină pornind de la piață (prețul pieței) spre întreprindere, luând în considerare și o marjă de profit dorita sau acceptată.

Costul țintă = Prețul pieței -Marja de profit

Prețul pieței este impus de piață, deci nu poate fi modificat pentru că este dat de concurență. Marja de profit este de regulă o marjă medie a sectorului respectiv de activitate. Marja poate fi diminuată dar are implicații în strategia și dezvoltarea ulterioară a firmei.

Pentru obținerea unui produs, firma înregistrează anumite costuri potrivit metodelor tradiționale. În consecință se va proceda la însumarea elementelor de cost (materii prime, salarii, etc.) pe articole de calculație, obținând astfel un cost estimat.

Costul estimat = CD + CI de producție + Ch generale și de adm.+ Ch de desfacere

Esența metodei constă că înainte de lansarea pe piață a unui produs, să se compare costurile estimate cu costul țintă, căutând soluții de apropriere a acestora , și pentru a răspunde la două aspecte:

a) Costul țintă este, de regulă, impus de piață (poate fi modificat indirect prin acceptarea unei marje de profit mai mici);

b) Costul estimat arată consumuri de mijloace și ca atare acestea nu pot fi evitate pentru că trebuie înregistrate în contabilitate.

Metoda THM

Esența acestei metode constă în aceea că pe prim plan în calculația costurilor se situează mașina sau grupul de mașini care sunt numite centre de producție respectiv locuri care ocazionează cheltuieli.

Tehnica specifică a acestei metode vizează stabilirea a doi indicatori sintetici legați de gestiune și anume: tariful (costul) oră-mașină (THM) și costul pe unitatea de produs.

Considerând mașina ca o unitate economică fundamentală se stabilește tariful orar de funcționare a acesteia ca sumă a costurilor necesare pentru funcționarea mașinii respective sau a unui grup de mașini dintr-o întreprindere, timp de oră.

Tariful cuprinde toate costurile directe și indirecte ocazionate de fabricarea unui produs, executarea unui produs, executarea unei lucrări sau prestarea unui serviciu la o anumită mașină sau grup de mașini, cu excepția costului materialelor.

Pentru calcularea costului de prelucrare a materialelor la o mașină sau grup de mașini se înmulțește THM-ul aferent acestuia cu timpul de lucru al mașinii respective. Costul complet de prelucrare pe mașini și locuri se determină prin adăugarea costului materialelor la costul de prelucrare matematic, aceasta se exprimă prin relația:

Ct = (THM x t) + Chm

Unde:

Ct- costul complet de prelucrare;

THM- tarif oră-mașină;

T- timpul de

lucru;

Chm- costul materialelor

Costul materiei prime și materialelor directe se determină utilizând procedeul ponderii cantităților cu prețurile. Astfel că se determină costul pe unitatea de produs după formula:

Metoda G.P.

Metoda G.P. – conceputa pentru prima data in Franta de Georges Perrin – are ca scop stabilirea cat mai exacta a unor indici (coeficienti) de echivalenta numiti G.P.-uri. In principal, G.P.-ul exprima o unitate de masura a productiei si anume “efortul de productie”.

Metoda Geoges Perrin este o metoda de tip absorbant care ia in considerare pentru calculul costului pe unitatea de produs toate cheltuielile de prelucrare, precum si cele cu consumul de materii prime si materiale directe.

Este o metoda de calcul a costului care nu utilizeaza clasificarea cheltuielilor de productie in directe si indirecte, ceea ce reprezinta, desigur, un avantaj.

Metoda Georges Perrin incearca sa asigure omogenizarea productiei unei entitati, indiferent de varietatea ei, de metoda de fabricatie, de locul de desfasurare, utilizand ca unitate de masura indicii de echivalenta (numiti si G.P.-uri de la initialele numelui autorului metodei), unitate cu caracter general care permite calcularea cu exactitate a costului productiei respective. Pe baza unei astfel de unitati de lucru cu caracter stabil, se masoara efortul de productie.

Obtinerea productiei necesita eforturi umane, materiale, banesti care au proprietatea de a fi incluse in calcule economice din care rezulta modalitatea de repartizare a cheltuielilor.

Efortul de productie total depus de entitate reprezinta suma tuturor eforturilor partiale ale fiecarui loc de munca productiv, iar costul efortului total va fi dat de totalul cheltuielilor de prelucrare. Astfel, intre cheltuielile pe care le determina eforturile de productie se pot determina raporturi pe baza carora se stabilesc G.P.-urile pentru fiecare produs fabricat. In aceste conditii, se elimina dificultatile intampinate in stabilirea unitatilor de lucru (masura) care adesea conduceau la alegerea unui element cunoscut sau usor de determinat, ceea ce avea ca urmare pierderea aspectului de cauzalitate prezentat.

Conform acestei metode, cheltuielile de prelucrare se grupeaza in imputabile si neimputabile.

Cheltuielie imputabile exprima partea din cheltuielile de prelucrare ce se pot repartiza asupra operatiilor sau produselor fabricate cu ajutorul unor indici stabiliti dupa criterii de cauzalitate. De exemplu, pentru manopera se pot utiliza orele de functionare, pentru consumul de energie tehnologica, numarul de kw/h, pentru cheltuielile cu iluminatul, suprafata exprimata in m2, s.a.m.d. Importanta este analiza fiecarui element de cheltuiala in raport cu locurile de munca, cu operatiile, cu fiecare factor care le-a determinat cu scopul stabilirii criteriului care exprima cel mai bine legatura de cauzalitate.

Cheltuielile neimputabile exprima partea din cheltuielile de prelucrare pentru care nu se pot identifica criterii logice de repartizare, intrucat privesc productia in ansamblul ei. Aceste cheltuieli se elimina la calculul G.P.-urilor, dar vor fi luate in considerare la calculul costului pe produs.

Metoda Georges Perrin este aplicata in multe tari, la entitati din industria constructoare de masini, industria textila, industria hartiei, a lacurilor, a maselor plastice etc.

Metode de calculație a costurilor în cadrul SC Pirelli Tyres SRL

Pirelli în România

Compania Pirelli Tyres Romania face parte din Grupul de firme Pirelli & C Spa si este prezenta in Romania dina nul 2006 cu fabrica de anvelope de la Slatina, Olt.

In ultimii 5 ani Grupul Pirelli a investit in Romania aproximativ 300 milioane de euro pentru a crea un important pol industrial compus din fabrica de la Slatina de producere a anvelopelor pentru autoturisme și SUV-uri performante.

Fabrica de anvelope din Slatina, una dintre cele mai moderne din lume pentru producerea de anvelope, este dotată cu cele mai înalte tehnologii productive non-robotizate si a fost concepută pentru producția de anvelope perfomante, în care Pirelli este leader si din care fac parte gama: Winter, High-Performance, Ultra-High-Performance și SUV.

In cadrul acesteia se creeaza mai multe tipuri de anvelope pentru diverse categorii de vehicule : automobile, motociclete, camioane si chiar Formula 1, pentru care Pirelli a castigat dreptul de producator exclusiv. Aceasta diversitate de produse determina procese de fabricatie diferite, adaptate fiecarui tip de anvelopa, ceea ce duce bineinteles la un mix de metode de fabricatie diferite.

În continuare vom analiza distinctiv fiecare metodă de calculație a costurilor, urmând să detaliem și exemplificăm metodele folosite în cadrul SC Pirelli Tyres SRL în România.

Metode de calculație a costurilor utilizate de către Pirelli în România

Doctrina și practica calculației costurilor remarcă faptul că alegerea metodelor posibile de utilizat în determinarea costurilor este subordonată influenței generate de modul de organizare al producției, de specificul activității, particularitățile procesului tehnologic. Unii specialiști apreciază că “sub influența acestor factori sistemul informațional al costurilor se poate organiza după mai multe metode, variante și forme de organizare”, printre care se enumără: metoda globală, metoda pe faze și metoda pe comenzi, acestea fiind cele mai intâlnite in practica societăților ce-și desfășoară activitatea pe teritoriul României.

În cadrul metodei pe faze, costul efectiv se calculeaza pe fiecare faza si fel de produs rezultat din procesul de productie. Faza, ca obiect de calculatie, este definita ca fiind o etapa a procesul de productie, caracterizata printr-un anumit specific al obtinerii productiei.

Metoda pe faze este utilizata de obicei la firmele cu o productie de masa sau de serie mare, cu un proces tehnologic omogen, in care produsul finit se obtine prin prelucrari succesive ale materiei prime.

În ceea ce privește metoda pe comenzi, obiectul calculatiei il constituie comanda de productie, lansata pentru o anumita cantitate de produs. Se utilizeaza in firmele cu o productie individuala sau de serie mica, unde produsul final rezulta prin asamblarea unor parti componente.

Astfel, aceste două metode de calculație a costurilor, alături de metoda standard cost, sunt utilizate și în cadrul companiei Pirelli Tyres în România.

Metoda standard cost este o metodă de tip integral sau absorbant de determinare a costurilor prestabilite. "Costruile standard" au acelasi înteles ca si notiunea de "costuri planificate" (antecalculate), întrucât "standard" înseamna norme sau ansamblu de norme ce reglementeaza operatia de standardizare.

Metoda standard cost

Metoda standard cost presupune antecalculul si planificarea, pe baza preturilor, a costurilor si cantitatilor standard. Este o metodă de tip integral sau absorbant de determinare a costurilor prestabilite. "Costruile standard" au acelasi înteles ca si notiunea de "costuri planificate" (antecalculate), întrucât "standard" înseamna norme sau ansamblu de norme ce reglementeaza operatia de standardizare.

Costurile standard sunt costuri de productie stabilite cu anticipatie, pe baze stiintifice, in conditiile impuse de procesele tehnologice utilizate in entitate si de structurile organizatorico-functionale ale acesteia.

Punctul de plecare in aplicarea metodei standard–cost il constituie existenta unui sistem cuprinzator de standarde.

In esenta, standardele reprezinta marimi fizice sau valorice cu caracter de etalon, stabilite in mod stiintific pe baza unor metode moderne de inregistrare, urmarire si analiza a comportamentului fenomenelor ce se desfasoara in entitate.

Pe langa existenta acestui sistem de standarde cantitative si valorice cu motivare tehnico-economica, esenta metodei consta in modul de calcul, urmarire, analiza si raportare a abaterilor de la costurile standard.

Tinand seama ca functia de baza a costurilor standard este aceea de etalon de masura si comparare a cheltuielilor efective, exercitand prin aceasta un control sistematic asupra lor, utilizarea metodei standard-cost implica: elaborarea calculatiilor de costuri standard pentru produsele ce urmeaza a se fabrica; calculul, urmarirea si controlul abaterilor de la costurile standard; urmarirea costurilor potrivit unor cerinte proprii acestei metode.

Aceasta metoda prezinta la randul ei mai multe etape, si anume: pregatirea inainte de calcularea costului, planificarea activitatilor relevante pentru costul standard și calcularea efectiva a costului.

Fiecare societate Pirelli a grupului are o ierarhie standard a centrelor de cost ; in cazul fabricii din Slatina, centrul de cost general este 1093, care la randul sau cuprinde mai multe niveluri de cost centers.

Masinile sau salile reprezentative ale unei faze/etape de fabricatie se numesc centre de cost (cost center), care la randul lor cuprind mai multe elemente de cost (cost element) si sunt impartite in functie de tipul de activitate : de productie, de administratie, de intretinere, etc.

Ulterior pregatirilor pentru planificarea costului, ultima etapa reprezinta calculul efectiv al costului, conform formulei de mai jos si reprezentatiei din figura 2:

Ch mp + C tr + C rez = C std

Unde:

Ch mp (Raw Materials) = cheltuielile cu materiile prime utilizate in procesul de productie al anvelopei (cauciuc natural, compusi chimici, textile, metal, etc.);

C tr (Transformation Costs) = costurile de transformare a tuturor materialelor componente in produsul finit (prelucrarea, mana de lucru, transportul, etc.);

C rez (Scrap) = costul reziduului rezultat in urma utilizarii materialului, un procentaj neutilizabil.

C std (Standard Cost) = costul standard rezultat ca suma intregului cost cu materialele si costul de prelucrare a acestora.

Fig. nr. 2 – Elementele componente ale costului standard

Incepand cu prima etapa a procesului de calculatie a costului prin metoda standard cost, si anume pregatirea inainte de calcularea costului, vom verifica daca detinem toate informatiile necesare referitor la standardele cantitative de materii si material, standardele de timp, preturile de aprovizionare standard ale materiilor prime si materialelor, respectiv standardele pentru tarifele de salarizare.

Vom analiza totul prin prisma confectionarii unei anvelope Pirelli pentru iarna.

Standardele pentru materii si materiale exprima pe feluri de materiale, cantitatea necesara pentru fabricarea unui subansamblu, semifabricat, produs etc. in conditii tehnice si organizatorice date.

In cazul nostru (anvelopa de iarna Pirelli), costul standard pentru materii prime este determinat de: standardul cantitativ pentru materia prima – 5.75 kg (4.5 kg cauciuc natural, 0.75 kg fier, 0.25 kg material textil, 0.25 kg compusi chimici ) si preturile de aprovizionare standard ale materiilor prime si materialelor: 15 RON/kg – cauciuc natural, 10 RON/kg – fier, 7 RON/kg – material textil, 20 RON/kg – compusi chimici.

Standardele de timp redau timpul pe operatii si pe total, necesar pentru realizarea unei piese, semifabricat sau produs oarecare.

Standardul de timp pentru realizarea unei anvelope de iarna Pirelli este de 3 h.

Atat standardele pentru materii si materiale, cat si cele de timp, se determina pornind de la produsul ce trebuie realizat, materialul de calitatea standard necesar, utilajele existente, procesul tehnologic ales, conditiile standard pentru desfasurarea muncii, forta de munca standard pentru executarea operatiilor etc.

Forta de munca standard utilizata in cazul realizarii unei anvelope de iarna Pirelli este remunerata cu 5 RON/h.

Cheltuielile de regie standard per anvelopa sunt de 15 RON/h.

Detinand toate aceste informatii necesare, putem trece la cea de-a doua etapa a procesului de calculatie a costului prin metoda standard cost, si anume planificarea activitatilor relevante pentru costul standard.

In cea de-a doua etapa, planificarea activitatilor relevante pentru costul standard, are lor elaborarea calculatiilor de costuri standard pentru produsele ce urmeaza a se fabrica, calculatii intocmite pe baza standardelor stabilite la nivelul anterior.

Standardele pentru cheltuieli directe (materiale, manopera) se stabilesc ponderand standardele cantitative (de materii si materiale, cat si cele de timp) cu preturile de aprovizionare standard ale materiilor prime si materialelor, respectiv cu tarifele de salarizare. Calculul se realizeaza mai intai la nivel de unitate de produs, iar apoi prin multiplicarea costului (materiale, manopera) standard unitar cu cantitatea de produse se determina cheltuielile standard directe.

Standardele pentru cheltuieli indirecte presupun calculul cheltuielilor de regie standard sub forma globala pentru fiecare dintre grupele de cheltuieli ale acestui articol de calculatie, respectiv: cheltuieli generale de productie, cheltuieli generale de administratie si desfacere. Acest procedeu presupune determinarea mediei anuale a cheltuielilor de regie pe o perioada anterioara, iar pentru asigurarea unui caracter realist si stimulativ, media se corecteaza si se verifica caracterul dorit.

Asadar, vom calcula costul standard planificat pentru o anvelopa de iarna Pirelli astfel:

Costul cu materia prima va fi calculat in functie de standardul cantitativ pentru materia prima – 5.75 kg (4.5 kg cauciuc natural, 0.75 kg fier, 0.25 kg material textil, 0.25 kg compusi chimici ) si preturile de aprovizionare standard ale materiilor prime si materialelor: 15 RON/kg – cauciuc natural, 10 RON/kg – fier, 7 RON/kg – material textil, 20 RON/kg – compusi chimici:

4.5 kg * 15 RON/kg + 0.75 kg * 10 RON/kg + 0.25 kg * 7 RON/kg + 0.25 kg * 20 RON/kg = 67.5 RON + 7.5 RON + 1.75 RON + 5 RON = 81.75 RON;

Costul cu manopera va fi calculat in functie de standardul de timp si forta de munca standard utilizata in cazul realizarii unei anvelope de iarna Pirelli:

3 h * 5 RON/h = 15 RON;

Costul de regie standard per anvelopa este de 15 RON/h, ceea ce inseamna ca per total anvelopa va fi:

3 h * 15 RON/h = 45 RON;

Costul standard = Costul cu materia prima + Costul cu manopera + Costul de regie = 81.75 RON + 15 RON + 45 RON = 141.75 RON

Costul standard = 141.75 RON

In cadrul celei de-a treia si ultimei etape, calcularea efectiva a costului, se realizeaza calculul costului efectiv, cat si urmarirea si controlul abaterilor de la costurile standard.

In aceasta etapa vom calcula, asadar, costul propriu-zis al une anvelope de iarna Pirelli, urmand sa descoperim ulterior abaterile de la costul standard, cat si motivele ce au dus la acest lucru:

Costul cu materia prima va fi calculat in functie de cantitatea consumata din materia prima – 6 kg (4.5 kg cauciuc natural + 0.25 kg reziduu – scrap, 0.75 kg fier, 0.25 kg material textil, 0.25 kg compusi chimici) si preturile de aprovizionare ale materiilor prime achizitionate: 17 RON/kg – cauciuc natural, 9 RON/kg – fier, 7.5 RON/kg – material textil, 22 RON/kg – compusi chimici:

4.75 kg * 17 RON/kg + 0.75 kg * 9 RON/kg + 0.25 kg * 7.5 RON/kg + 0.25 kg * 22 RON/kg = 80.75 RON + 6.75 RON + 1.875 RON + 5.5 RON = 94.875 RON;

Costul cu manopera va fi calculat in functie de timpul consumat si forta de munca utilizata in cazul realizarii unei anvelope de iarna Pirelli:

3 h * 5 RON/h = 15 RON;

Costul de regie per anvelopa este de 15 RON/h, ceea ce inseamna ca per total anvelopa va fi:

3 h * 15 RON/h = 45 RON;

Costul efectiv = Costul cu materia prima + Costul cu manopera + Costul de regie = 94.875 RON + 15 RON + 45 RON = 154.875 RON

Costul efectiv = 154.875 RON

Abaterea de la costul standard = costul efectiv – costul standard

= 154.875 RON – 141.75 RON

= 13.125 RON.

Aceasta abatere se datoreaza variatiei costului efectiv a materiei prime in plus fata de costul standard al materiei prime si materialelor.

Analizand mai in detaliu abaterea de 13.125 RON de la costul standard al materiei prime, variatiile se inregistreaza in suma de 5 RON/kg in cazul cauciucului natural, 1 RON/kg in cazul fierului, 0.75 RON/kg in cazul materialului textil si 2 RON/kg in cazul compusilor chimici.

Metoda pe faze

Metoda pe faze este una din metodele specifice fabricii de la Slatina, intrucat materia primă parcurge mai multe faze de prelucrare, astfel încât în final se obține produsul finit. În cadrul metodei pe faze, costul efectiv se calculeaza pe fiecare faza si fel de produs rezultat din procesul de productie. Faza, ca obiect de calculatie, este definita ca fiind o etapa a procesul de productie, caracterizata printr-un anumit specific al obtinerii productiei. Metoda pe faze este utilizata de obicei la firmele cu o productie de masa sau de serie mare, cu un proces tehnologic omogen, in care produsul finit se obtine prin prelucrari succesive ale materiei prime.

Fiecare tip de produs rezultat in urma procesului de fabricatie, indiferent de elementele care le diferentiaza in ceea ce priveste aspectul final (striatii pentru cauciucurile de iarna, grosimea diferita, etc…), toate au ca punct de plecare BOM-ul (Bill Of Material).

BOM-ul este echivalent cu Reteta Materialului si contine o lista completa si structurata cu toate materialele componente ce vor fi cuprinse in procesul de fabricatie al anvelopei respective : materiile prime (Raw Materials) si/sau semifabricatele utilizate de-a lungul intregului proces de fabricatie, cate unele fiind adaugate in fiecare faza de productie.

Evolutia unei anvelope, pornind de la materiile prime si ajungand la produsul finit, cunoaste urmatoarele etape sau faze de productie reprezentate atat in schema de mai jos, cat si in figura nr. 3 :

Mixing Semi-finished Building Curing Finishing

Fig. nr. 3 – Fazele sau etapele procesului de productie in cadrul SC Pirelli Tyres SRL in Romania

In continuare vom analiza fiecare faza a procesului de productie in parte, calculand si costul de productie al unei anvelope de iarna Pirelli pana in etapa respectiva.

Mixing:

RM (Raw Materials ) –> reprezinta materiile prime cu care se incepe, reprezentate de cauciuc natural (Natural Rubber) si compusi chimici. Prima faza/etapa de fabricatie, si anume “Mixing”, consta in amestecul acestor materii prime initiale, conform cantitatiilor si specificatiilor din reteta, rezultand Compound-ul (amestecul de baza). Aceasta etapa se desfasoara in camera “Bambury”, unde au loc diversele reactii ale chimicalelor asupra cauciucului natural si unde sunt depozitate materiile prime: in cantainer, care cuprinde paleti ca forma de depozitare pentru cauciuc si pungi pentru chimicale –> la nivelul unui container se gasesc 4 batch-uri (portiuni sau fragmente de material), asadar calculul costului materiilor prime va fi calculat la nivelul containererelor.

La nivelul acestei etape, costul consta in insumarea cheltuielilor cu materiile prime consumate in aceasta etapa de productie :

Costul cauciucului natural + costul compusilor chimici =

4.75 kg * 17 RON/kg + 0.25 kg * 22 RON/kg =

80.75 RON + 5.5 RON =

86.25 RON

Semi-finished:

Cea de-a doua faza de productie este reprezentata de pregatirea semifabricatelor ce vor fi ulterior asamblate si se realizeaza cu preoponderenta la nivelul unei masini, numita extruder. In cadrul extruderelor vor fi fabricate semifabricatele, constand in bobinele cu fasa. La acest nivel de productie, in urma folosirii materialului necesar, raman parti sau bucati de materiale: unele din ele se numesc « recycle » sunt refolosibile, ele fiind reutilizate mai tarziu in producerea altor semifabricate, iar unele sunt considerate deseuri numite « scrap » si nu pot fi reutilizabile ; ele pot fi aruncate sau valorizate prin vanzare catre alte entitati economice. La acest nivel, produsul rezultat se numeste « SAC » first stage carcass (carcasa).

La nivelul acestei etape, costul consta in adaugarea cheltuielilor cu materiile prime consumate in aceasta etapa de productie (fierul si materialele textile) la costul calculat in etapa anterioara :

86.25 RON + 0.75 kg * 9 RON/kg + 0.25 kg * 7.5 RON/kg =

86.25 RON + 6.75 RON + 1.875 RON =

94.875 RON

Building :

Cea de-a treia etapa a procesului de fabricatie consta in confectionarea primara a anvelopei, asamblarea semi-finitelor rezultate in etapa anterioara. Aici are loc si controlul fabricarii anvelopei, prin sistemul de control al produsului (Product Control System). Anvelopele care trec testul controlului sunt trimise mai departe, in urmatoarea etapa de fabricatie, si se numesc “SAG” sau “green tyre” (cauciuc crud).

Curing:

Etapa de curing inseamna coacere/vulcanizare si cuprinde faza in care SAG-urile care au trecul testul in faza anterioara sunt vulcanizate, devenind “SAV” (vulcanized) sau cauciuc copt.

Finishing

Ultima etapa a procesului de fabricatie al anvelopei reprezinta finalizarea cauciucului, transformandu-l in produs final carui i se atribuie un IP code, identificat de caracteristicile pe care le are, in functie de client-ul caruia ii vor fi distribuite (tipul de masina pe care vor fi folosite) si de tipologia cauciucului (de iarna, de vara, diverse tipuri de striatii, etc).

In aceasta ultima faza/etapa, la costul materialelor utilizate pe parcursul procesului de productie, se adauga costul cu manopera si costul de regie, rezultand costul final al anvelopei :

Costul efectiv = Costul cu materia prima + Costul cu manopera + Costul de regie = 94.875 RON + 3h * 5 RON/h + 3h * 15 RON =

= 94.875 RON + 15 RON + 45 RON =

= 154.875 RON

Metoda pe comenzi

Metoda pe comenzi se aplica in entitatile cu productie individuala si in cele cu productie de serie mica (ex: entitatile din industria constructoare de masini, mobila, confectii, etc). Avand la baza conceptul costurilor complete, metoda pe comenzi presupune desfasurarea lucrarilor de calculatie potrivit etapelor specifice metodelor absorbante, inclusiv etapa determinarii cantitative si valorice a productiei in curs de executie in etapa de postcalcul. Purtatorul de cheltuieli folosit obligatoriu in programare este produsul, iar cel utilizat pentru urmarirea costurilor de productie este comanda.

Obiectul comenzii este diferit, dupa cum este vorba in productia individuala care se organizeaza, de regula, in varianta fara semifabricate sau de productia de serie care poate fi organizata si condusa atat in varianta fara semifabricate, cat si in varianta cu semifabricate.

Astfel, in cazul productiei fara semifabricate, comanda are ca obiect un produs sau un lot de produse, calculatia nefacand nici un fel de separare a cheltuielilor pe seama partilor sau reperelor componente. Ea, releva cel mult partea cu care participa in fabricatie si respectiv la formarea costurilor fiecare sectie de productie. In cazul produselor deosebit de complicate si cu ciclu lung de fabricatie, comenzile pot avea ca obiect nu produsul in intregime, ci o anumita parte asamblabila a acestuia, urmarirea si inregistrarea cheltuielilor efectuandu-se in aceleasi conditii.

Metoda de calculatie a costurilor pe comenzi este aplicata in cadrul fabricii Pirelli din Romania in cazul anvelopelor pentru Formula 1. Intrucat aceasta este destinatia exclusiva a acestui tip de anvelope unicat (al carui proces de fabricatie si reteta sunt tinute secrete), productia lor se face in functie de numarul de comenzi primite din partea clientilor, strict pentru masini de Formula 1.

Costul se obține prin însumarea cheltuielilor directe cu cheltuielile indirecte, structurate pe articole de calculație. In cazul nostru, cheltuielile directe sunt reprezentate de materiile prime si materialele ce intra in componenta BOM-ului, cat si mana de lucru a angajatilor direct implicati in productia acestor anvelope unicat, costurile generate de masinile (centrele de cost) ce produc efectiv acest tip de produs ; cheltuielile indirecte sunt reprezentate de costurile de regie, generate de intretinerea salilor, masinilor si costurile generale de administratie.

Modelul sintetic privind calculul costului unei comenzi ia forma:

unde:

Ct – costul efectiv al comenzii;

s – sectiile de fabricatie care contribuie la executarea comenzii;

Chd – cheltuielile directe dintr-o sectie la nivelul unui articol de calculatie;

d – articolele de calculatie care formeaza cheltuielile directe;

Chi – cheltuielile indirecte dintr-o sectie la nivelul unui articol de cheltuieli;

i – articolele de cheltuieli indirecte.

Intrucat “reteta” anvelopelor de Formula 1 pentru care Pirelli utilizeaza metoda de calculatie a costurilor pe comenzi este strict secreta si necunoscuta, vom aplica aceasta metoda in calcularea costului de productie a unei anvelope de iarna Pirelli.

Astfel, costul efectiv al comenzii va fi:

Ct = Ch d + Ch i = (Ch m.p. + Ch man) + Ch regie =

= (4.75 kg * 17 RON/kg + 0.75 kg * 9 RON/kg + 0.25 kg * 7.5 RON/kg + 0.25 kg * 22 RON/kg + 3 h * 5 RON/h) + 3 h * 15 RON/h=

= (80.75 RON + 6.75 RON + 1.875 RON + 5.5 RON + 15 RON) + 45 RON=

= 94.875 RON + 15 RON + 45 RON= 154.875 RON

Costul efectiv = 154.875 RON

Concluzii

In cadrul SC Pirelli Tyres SRL, reprezentanta Grupului Pirelli din Romania, sunt utilizate o multitudine de metode de calculare a costului, datorita procesului complex de productie ; acesta consta, pe de-o parte, in impartirea activitatii in mai multe etape sau faze de productie, in cadrul acestor etape practicandu-se, pe de alta parte, calcularea costului standard sau pe comenzi in cazul anvelopelor pentru Formula 1.

Intrucat « reteta » anvelopelor pentru Formula 1 este strict secreta, productia acestui tip de anvelope este tratat separat si metoda de calculatie a costului utilizata este cea pe comenzi.

Pentru celelalte tipuri de anvelope produse in Romania in cadrul companiei
Pirelli, metodele de calculatie a costului folosite sunt cea pe faze si cea standard cost, mixul acestora fiind complex si implicand ambele metode in toate cele sase faze ale procesului de productie : Mixing, Semi-finished, Building, Curing si Finishing.

Metoda pe faze este una din metodele specifice fabricii de la Slatina, intrucat materia primă parcurge mai multe faze de prelucrare, astfel încât în final se obține produsul finit. În cadrul metodei pe faze, costul efectiv se calculeaza pe fiecare faza si fel de produs rezultat din procesul de productie. Faza, ca obiect de calculatie, este definita ca fiind o etapa a procesul de productie, caracterizata printr-un anumit specific al obtinerii productiei. Metoda pe faze este utilizata de obicei la firmele cu o productie de masa sau de serie mare, cu un proces tehnologic omogen, in care produsul finit se obtine prin prelucrari succesive ale materiei prime.

Fiecare societate Pirelli a grupului are o ierarhie standard a centrelor de cost ; in cazul fabricii din Slatina, centrul de cost general este 1093, care la randul sau cuprinde mai multe niveluri de cost centers.

Masinile sau salile reprezentative ale unei faze/etape de fabricatie se numesc centre de cost (cost center), care la randul lor cuprind mai multe elemente de cost (cost element) si sunt impartite in functie de tipul de activitate : de productie, de administratie, de intretinere, etc.

Fiecare tip de produs rezultat in urma procesului de fabricatie, indiferent de elementele care le diferentiaza in ceea ce priveste aspectul final (striatii pentru cauciucurile de iarna, grosimea diferita, etc…), toate au ca punct de plecare BOM-ul (Bill Of Material).

BOM-ul este echivalent cu Reteta Materialului si contine o lista completa si structurata cu toate materialele componente ce vor fi cuprinse in procesul de fabricatie al anvelopei respective : materiile prime (Raw Materials) si/sau semifabricatele utilizate de-a lungul intregului proces de fabricatie, cate unele fiind adaugate in fiecare faza de productie.

Metoda standard cost presupune antecalculul si planificarea, pe baza preturilor, a costurilor si cantitatilor standard. Este o metodă de tip integral sau absorbant de determinare a costurilor prestabilite. "Costruile standard" au acelasi înteles ca si notiunea de "costuri planificate" (antecalculate), întrucât "standard" înseamna norme sau ansamblu de norme ce reglementeaza operatia de standardizare. Costurile standard sunt costuri de productie stabilite cu anticipatie, pe baze stiintifice, in conditiile impuse de procesele tehnologice utilizate in entitate si de structurile organizatorico-functionale ale acesteia.