Metode Chimice de Control al Mierii de Albine

CUPRINS

PARTEA I – STUDIU BIBLIOGRAFIC

CAPITOLUL I MIEREA ÎN ALIMENTAȚIE

I.1 – Mierea, aliment de origine animală

I.2 Prezentarea tipurilor de miere monoflorale din Europa

I.3 Sortimente de miere monoflorală specifice ȋn Spania

I.4 Proprietăți fizice și chimice ale mierii

CAPITOLUL II CONTROLUL DE CALITATE AL MIERII DE ALBINE

II.1 Cerințe europene de calitate pentru miere

II.1.1 Tipuri de miere

II.1.2 Criteriile de compoziție pentru miere

II.2 – Cerințe naționale de calitate pentru miere

CAPITOLUL III METODE CHIMICE DE CONTROL A ALIMENTELOR

III. 1 Metode volumetrice

III.2 Metode gravimetrice

PARTEA a II – a – EXPERIMENTALĂ

CAPITOLUL IV SCOPUL LUCRĂRII

CAPITOLUL V MATERIALUL TESTAT

CAPITOLUL VI METODE CHIMICE DE CONTROL A MIERII DE ALBINE

VI.1 – Determinări de calitate de tip volumetric

VI.1.1 Determinarea acidității

VI.1.2 Determinarea pH-ului

VI.1.3 Determinarea zahărului reducător prin metoda Elser

VI.1.4 Determinarea zahărului ușor hidrolizabil prin metoda Elser

VI.2 – – Determinări de calitate de tip gravimetric

VI.2.1 Determinarea umidității

VI.2.2 Determinarea cenușii

VI.2.3 Determinarea conductivitǎții electrice

VI.3 Determnări de prospețime prin metode chimice

VI.3.1 Determinarea indicelui diastazic – metoda Gothe

VI.4 Determinarea falsificărilor

VI.4.1 Identificarea glucozei industriale prin reacția cu alcool

VI.4.2 Identificarea făinii de cereale și a amidonului prin reacția cu iod

CAPITOLUL VII REZULTATELE DETERMINĂRILOR PRACTICE

VII.1 Rezultatele controlului organoleptic

VII.2 Rezultatele controlului fizico-chimic

VII.3 Rezultatul determinării falsificărilor

CAPITOLUL VIII CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CUPRINS

PARTEA I – STUDIU BIBLIOGRAFIC

CAPITOLUL I MIEREA ÎN ALIMENTAȚIE

I.1 – Mierea, aliment de origine animală

I.2 Prezentarea tipurilor de miere monoflorale din Europa

I.3 Sortimente de miere monoflorală specifice ȋn Spania

I.4 Proprietăți fizice și chimice ale mierii

CAPITOLUL II CONTROLUL DE CALITATE AL MIERII DE ALBINE

II.1 Cerințe europene de calitate pentru miere

II.1.1 Tipuri de miere

II.1.2 Criteriile de compoziție pentru miere

II.2 – Cerințe naționale de calitate pentru miere

CAPITOLUL III METODE CHIMICE DE CONTROL A ALIMENTELOR

III. 1 Metode volumetrice

III.2 Metode gravimetrice

PARTEA a II – a – EXPERIMENTALĂ

CAPITOLUL IV SCOPUL LUCRĂRII

CAPITOLUL V MATERIALUL TESTAT

CAPITOLUL VI METODE CHIMICE DE CONTROL A MIERII DE ALBINE

VI.1 – Determinări de calitate de tip volumetric

VI.1.1 Determinarea acidității

VI.1.2 Determinarea pH-ului

VI.1.3 Determinarea zahărului reducător prin metoda Elser

VI.1.4 Determinarea zahărului ușor hidrolizabil prin metoda Elser

VI.2 – – Determinări de calitate de tip gravimetric

VI.2.1 Determinarea umidității

VI.2.2 Determinarea cenușii

VI.2.3 Determinarea conductivitǎții electrice

VI.3 Determnări de prospețime prin metode chimice

VI.3.1 Determinarea indicelui diastazic – metoda Gothe

VI.4 Determinarea falsificărilor

VI.4.1 Identificarea glucozei industriale prin reacția cu alcool

VI.4.2 Identificarea făinii de cereale și a amidonului prin reacția cu iod

CAPITOLUL VII REZULTATELE DETERMINĂRILOR PRACTICE

VII.1 Rezultatele controlului organoleptic

VII.2 Rezultatele controlului fizico-chimic

VII.3 Rezultatul determinării falsificărilor

CAPITOLUL VIII CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

IntroducerePARTEA I – STUDIU BIBLIOGRAFIC

CAPITOLUL I

MIEREA ÎN ALIMENTAȚIE

Mierea este unul dintre produsele alimentare cele mai complexe produse de natură, și cu siguranță singurul agent de îndulcire care poate fi utilizat de către oameni fără prelucrare.

Mierea de albine reprezintă un aliment excelent cu mare valoare nutritivă, biologică și energetică, ușor asimilabil cu reale proprietăți bactericide datorită conținutului în substanțe antibiotice, fermenți și vitamine. Din punct de vedere caloric 1 kg de miere de albine are 3 200 Kcal, reprezentând echivalentul a câte 0,4 kg unt, 1, 45 kg pâine, 1 kg orez, 2, 37 carne vită, 3, 93 kg peste, 4, 73 kg lapte vacă.

I.1 – Mierea, aliment de origine animală

Mierea rezultă din prelucrarea de către albinele melifere a nectarului florilor sau a sucurilor dulci recoltate de pe părți ale plantelor (mâna). După transport și prelucrare, nectarul este depozitat în celulele fagurilor sub formă de miere, servind ca rezervă de hrană albinelor. Prin prelucrarea nectarului de către albine, zaharoza este invertita în fructoza și glucoză, iar conținutul de apă scade până la 18-20%.

Mierea rezultată prin prelucrarea nectarului recoltat de albine din glandele nectarifere florare și extraflorare se clasifica după speciile de la care provine în miere monofloră și miere polifloră.

Mierea de mână cunoscută și sub denumirea de miere de pădure, poate fi de origine animal sau vegetală.

După modul de prezentare mierea poate fi în faguri sau extrasă. Mierea extrasă, la rândul ei poate fi în stare fluidă sau cristalizată.

Mierea de albine se poate prezenta sub o multitudine de forme cu proprietăți la fel de variate, cum de altfel există și însușiri comune tuturor sorturilor de miere care definesc, într-o mai mare sau mai mică măsură calitatea acesteia.

Când se apreciază puritatea, mierea nu trebuie să conțină bucăți de ceară, resturi vegetale, albine sau alte insecte, recipientul trebuie să fie curat și umplut corespunzător.

Aprecierea organoleptică a mierii presupune examinarea calității, fluidității, culorii, omogenității, cristalizării, alături de aprecierea olfactivă, gustative și tactile, multe dintre aceste însușiri încadrându-se și în categoria proprietăților fizice.

Mierile trebuie să fie omogene, fără stratificări inferioare sau superioare. În mierile cristalizate nu trebuie să apară stratificări de culori diferite de cea predominantă, iar cristalele trebuie să prezinte coeziune. Sunt apreciate calitativ mierile cu cristalele cele mai fine.

Compoziția chimică a mierii variază în funcție de proveniență acesteia. În mod frecvent mierea de calitate superioară conține 18% apă și 82% substanța uscată. Din substanța uscată 96,4% sunt zaharuri și 3,6% alte substanțe.

I.2 Prezentarea tipurilor de miere monoflorale din [NUME_REDACTAT] Europa mai mult de 100 de specii botanice sunt cunoscute pentru faptul că pot produce miere monoflorală . Multe dintre ele sunt produse ocazional sau pentru interes local, în timp ce altele sunt importate-exportate între diferite țări europene.

Descrierea mierii monoflorale din Europa se poate analiza din punct de vedere senzorial (vizual, olfactiv și gustativ), fizico-chimic (culoare, conductivitate electrică, umiditate, indicele diastazic, aciditate, pH, zaharuri)

Exemple de plante din Europa din care se obține miere monoflorală: răpită, iarbă neagră, citrice (portocal, lămâi), floarea soarelui, eucalipt, tei, salcâm, lavanda, păpădie, castan etc. – Tabel I.1

Tabel I.1 Tipuri de miere monoflorală

I.3 Sortimente de miere monoflorală specifice ȋn [NUME_REDACTAT] de eucalipt

Diverse specii de eucalipt au fost introduse din Australia la începutul secolului XX, în țările Mediteraneene ale Europei, cultivate mai ales de-a lungul coastei, pentru industria hârtiei, pentru ulei volatil și plante ornamentale. Eucalyptus camaldulensis Dehn este unul dintre cei mai importanți, dar dintre toate speciile este cel mai atractiv pentru albine care adună de la el nectar și polen. În figura I.1 este prezentată această sursă specifică de polen

Producerea acestei mieri monoflorale este importantă în Spania, Italia și Portugalia.

Fig I.1 – Culegerea nectarului din floarea de eucalipt

http://keepingbee.org/eucalyptus-honey-honey-for-antiage

Aceasta miere monoflorală are valori ușor mai ridicate ale indicelui diastazic, invertazei și a raportului glucoza/apă. Mierea de eucalipt este inclusă într-un grup a cărui conductivitate electrică poate depăși limita 0,8 mS/cm, și conținutul de zaharoza până la 10 g/100g miere.

Mierea de eucalipt este de culoare chihlimbar deschis pană la roșu-închis mediu, avand o tentă maronie, o aciditate scăzută, miros caracteristic, cu o rată de cristalizare moderată după cum se poate observa și ȋn figura I.2 care prezintă un astfel de sortiment provenit din Spania.

Fig. I.2 – Miere de eucalipt din [NUME_REDACTAT] eucalyptus honey from Spain 1 kg

mieldelamata.com

Mierea de lavandă

Mierea de lavandă este produsă de specia Lavandula x intermedia (fig. I.3) , cultivata pentru uleiuri volatile în Spania și Franța și într-o măsură mai mică în celelalte tari Mediteraneene. Este o resursă valoroasă pentru producția de miere, mierea de lavand având și o mare valoare comercială pe piața internațională.

Fig I.3 – Culegerea nectarului din floarea de lavandă

http://ucanr.edu/blogs/bugsquad/index.cfm?tagname=flamenco

Caracteristicile fizico chimice ale mierii de lavandă sunt caracterizate prin valoarea scăzută a conductivității electrice, ușor scăzute fructoza și glucoza și o mai mare valoare a zaharozei. Pentru aceasta miere este admis un conținut în zaharoza de până la 15g/100g. Culoarea galben deschis , miros floral, intens și aromatic, aciditate medie, cristalizare rapidă și foarte fină (fig. I.4)

Fig. I.2 – Miere de lavandă din Spania

http://www.amazon.com/La-Cuna-Lavender-Honey-Spain-200g/

I.4 Proprietăți fizice și chimice ale mierii

Indiferent de proveniența ei, mierea de albine are anumite proprietăți fizice și o anumită structură chimică, care constituie caracteristicile acestui produs.

Proprietățile fizice ale mierii

Culoarea mierii. În raport cu substanțele colorate care se găsesc în nectar și care sunt pigmenți vegetali (caroten, clorofilă, xantofila, etc), culoarea mierii diferă de la incolor până la neagră. La mierea de nectar predomina culoarea galbenă, rar se întâlnește nuanța maro până la verde. Mierea strânsă la începutul primăverii are o culoare de un galben viu, până la portocaliu. Mierea strânsă din nectarul de la exteriorul florilor este aproape incolora sau are o nuanță verzuie.

Aprecierea culorii mierii pe piața mondială se face cu aparatul Pfund sau cu comparatoare de culori. Scara aparatului Phund are 140 de diviziuni exprimate în milimetrii, corespunzătoare nuanțelor stabilite pentru miere, conform datelor din tabelul I.1

Aroma mierii este determinată de conținutul în uleiuri esterice și deprinde de speciile de la care provine nectarul. Unele uleiuri se pierd în timpul încălzirii sau păstrării îndelungate, mierea veche dobândește în cele din urmă același miros, ușor rânced, provenind de la reacțiile enzimatice și din fermentațiile care continua să se producă.

Tabel I.1 – Aprecierea culorii pe scara [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] (2008). Albinele si produsele lor, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] provenită de la albinele hrănite cu sirop de zahăr sau cea direct falsificată, fiind lipsită de substanțe organice volatile, nu va avea aroma întâlnită la mierea naturală.

În general, aroma tuturor sortimentelor de miere este plăcută, dar cea mai accentuată aroma o are mierea de faguri sau mierea proaspăt extrasă.

Gustul este dulce, plăcut, uneori cu nuanțe mai mult sau mai puțin pronunțate în funcție de proveniență și compoziția ei, iar când fermentează primește un gust acrișor

Gustul mierii se datorește zaharurilor, acidului gluconic, prolinei și taninurilor. Gustul cel mai duce îl are mierea în care predomina glucoză.Mierea provenită de la albinele hrănite cu sirop de zahăr, sau zahăr invertit, mierea falsificată cu glucoza industrială, gelatină, amidon, este mai puțin dulce decât mierea din nectar.

Vâscozitatea reprezintă rezistenta la curgere a mieri și da indicații asupra maturității și densității ei. Vâscozitatea mierii depinde în principal de conținutul de apă și de temperatură.

Mierea proaspătă se prezintă de obicei sub forma unei substanțe dense, semilichidă, semitransparentă, care începe treptat să se cristalizeze și să se întărească.

Vâscozitatea mierii este ridicată la temperatura de 20-30°C și scade rapid între 30 și 40°C, iar peste această temperatură ea nu mai variază mult, fiind inutilă încălzirea mierii peste 40°C pentru a o face fluidă. Conținutul în apă influențează mult vâscozitatea mierii, cu cât mierea conține mai multă apă, cu atât este mai fluidă. Conținutul optim de apă în miere este de 17-18%, conținut la care mierea este de șase ori mai vâscoasă decât mierea cu 25% apă. Mierea care conține mai mult de 20% apa are o consistență anormală și ea se obține prin centrifugarea fagurilor necăpăciți precum și în perioadele umede și ploioase ale anului. Mierea care a fermentat sau care este în curs de fermentare, precum și mierea falsificată, are o consistență mai lichidă decât cea normală.

Higroscopicitatea este proprietatea mierii de a absorbi în anumite condiții umiditatea din aerul atmosferic, motiv pentru acre se impune păstrarea sa în spații cu umiditate scăzută și în vase închise, în caz contrar mierea absoarbe o cantitate mare de apă și este supusă proceselor de fermentație și degradare. Astfel, la umiditatea de 100% a mediului înconjurător în timp de trei luni, procentul de apă din miere crește de la 18% la 55%, iar la o umiditate de 81% se mărește până la 32%. Din acest motiv umiditatea atmosferei în încăperile de depozitare a mierii nu trebuie să depășească 60%.

Higroscopicitatea mierii depinde în mare măsură și de zaharurile pe care le conține. Cu cât mierea va conține o cantitate mai mare de glucoză cu atât va fi mai higroscopica și va avea o perioadă de păstrare mai scurtă.

Greutatea specifică a mierii depinde de conținutul ei în apă, respectiv crește și descrește pe măsură micșorării sau sporirii procentului de apă. La un conținut de apă de 15% corespunde o greutate specifică la 20°C de 1,4350 kg/l și la 18% apa corespunde 1,4171 kg/l. Un kilogram de miere are un volum de aproximativ 700 mililitri.

La -36°C mierea îngheață, caz în care volumul ei scade cu 10%, iar la încălzire se dilată, la 25°C volumul ei mărindu-se cu 5%.

Indicele de refracție da indicații asupra procentului de apă și a greutății specifice a mierii și determinarea lui se face cu ajutorul refractometrului, fiind necesară o corecție în funcție de temperatura la care s-a făcut examinarea.

Devierea luminii polarizante care străbate mierea da indicații asupra naturii zaharurilor din miere și prin acestea posibilitatea stabilirii provenienței mierii. Mierea de flori deviază lumina polarizanta la stânga, iar cea de mână spre dreapta, datorită unui procent mai ridicat de zaharoza, maltoza și alte zaharuri.

Turbiditatea. Mierea naturală conține întotdeauna, în suspensie, particule solide sau materii coloidale astefel încât, pusă într-un vas, ea este puțin tulbure chiar dacă este bine filtrată. Aceasta turbiditate este mai mult sau mai puțin accentuată, în funcție de șortul de miere.

Căldura specifică medie a mierii este de 0,64 cal/g/°C și de 0,73 cal/g/°C, valori care arată că este nevoie de mai puțină energie pentru a incălzi mierea, decât pentru a încălzi același volum de apă.

Conductibilitatea termică variază în funcție de conținutul de apă, de temperatură și de gradul de cristalizare, având valori între 18×10-5 și 143×10-5 cal/cm/sec/°C. Valorile găsite pentru miere arată că aceasta este conducătoare de căldură.

Compoziția chimică a mierii

Din punct de vedere chimic, mierea de albine reprezintă un amestec complex, a cărui compoziție depinde de originea florală, condițiile meteorologice, modul de păstrare și de metodele de extragere ale acesteia. În compoziția ei intră apă, glucoză, fructoză, zaharoză, dextrină, substanțe azotoase, acizi organici, substanțe minerale, vitamine, etc.

Apa caracterizează gradul de maturitate si calitatea merii, de conținutul în apă depinzând conservarea și caracterizarea ei.

Conținutul în apă variază în funcție de originea lor florala, de anotimp, de intensitatea culesului, de puterea familiilor de albine și în modul în care apicultorul face recoltarea.

Mierea din zonele de șes are o umiditate medie de 15,9%, cea din zona de deal 16,95%, iar cea din zona de munte, unde precipitațiile sunt mai abundente depășește 17,4%. Valoarea normal pentru acest parametru este de 17-18%, o mierea prea uscată fiind greu de extras și condiționat, iar una prea umedă riscă să fermenteze și gustul ei este atenuat.

Substanțele zaharoase. Zaharurile reprezintă 95-96% din substanța uscată a mierii, ele fiind în principal reprezentate de glucoză și fructoza.. Conținutul mediu al mieri în glucoză este de 31%, iar în fructoză de de aproximativ 38%, ele reprezentând împreună 80-90% din zaharurile mierii.

Glucoza și fructoza iau naștere din invertirea zaharozei sub influența enzimei invertaza, iar raportul dintre ele este variabil la diferite sorturi de miere, însă de regulă cantitatea de fructoza este superioară celei de glucoză. Amestecul de fructoza și glucoză din miere îi imprima acesteia dulceață, proprietățile higroscopice, valoarea calorică și proprietățile fizice.

Zaharoza un alt component al mierii, numită și sucroză, este un dizaharid format dintr-o moleculă de glucoză și una de fructoză, are o mare capacitate de solubilizare, cristalizând însă foarte ușor. În mierea naturală conținutul maxim de zaharoză este de 5%, în mierea de mână este de 10%, iar în cea falsificată cu sirop de zahăr, zaharoza depășește aceste valori.

Maltoza este un dizaharid, care atât în mierea florală cât și cea de mână se găsește în cantități mult mai mari decât zaharoza.

Dextrinele fac parte din grupa polizaharidelor și sunt substanțe intermediare între glucoza și amidon. Se găsesc în cantități mai mici în mierea de flori și în cantități mai mari în mierea de mână (2-3%, respective 5%.) Prezența dextrinelor în miere mărește vâscozitatea acesteia, imprimându-I un aspect cleios, neplăcut.

Determinarea separate a dextrinelor ajuta la diferențierea mierii de mână, de cea de nectar și în special pentru depistarea falsificării cu glucoza industrial și melasă.

În afară zaharurilor menționate, în miere s-au mai identificat izomaltoza, turanoza, maltuloza, nigeroza, kojibioza, leucroza, melezitoza, erloza, kestoza, rafinoza și dextrantrioza, însă acestea nu se găsesc niciodată toate împreună.

Substanțele nezaharoase. Pe lângă substanțele zaharoase mierea mai conține în cantități reduse și substanțe nezaharoase, reprezentate prin acizi organici, proteine, enzime, săruri minerale, vitamine și altele. Deși se găsesc în cantități reduse, de aproximativ 2%, ele determină valoarea biologică și imprimă specificul și individualitatea mierii.

Acizii organici conținuți în miere sunt numeroși, dar cel care predomina este acidul gluconic, provenit din glucoză și are un important rol conservant și bactericid. Au fost puși în evidență acizii: acetic, lactic, malic, succinic, butiric, citric, piroglutamic și formic. Acizii organici și sarurile acestora, provin în miere din nectar, din mana sau din corpul albinelor. Ele dau aciditatea mierii, calculate în ml NaOH n/10 la 100 g miere, poate fi de maximum 4 ml pentru mierea de flori și de 5 ml pentru cea de pădure.

Mierea veche sau care a început să se altereze, ca și mierea falsificată cu zahăr invertit artificial, au aciditate mărită, iar mierea falsificată cu zahăr neinvertit are un indice de aciditate foarte scăzut. La încălzirea puternică a mierii, fructoza se descompune luând naștere acidul formic șic el levulinic, care măresc aciditatea ei.

Proteinele din miere se găsesc în cantități reduse de 0,15-0,70% și conținutul lor diferă în funcție de proveniență. Aceste protein pot fi prezente în nectar sau mâna, pot proveni din secrețiile albinelor sau pot fi conținute de grăuncioarele de polen care sunt constituenți normali ai mierii. Mierea obținută prin presarea fagurilor vechi, din faguri cu larve și polen, are o cantitate mai mică de substanțe proteice. În mierea falsificată cu zahăr, substanțele proteice sunt absențe sau se găsesc numai urme.

Enzimele sau fermenții sunt substanțe complexe de natură proteică, care dirijează și catalizează toate procesele metabolice la toate organismele vii. Ele au o importanță foarte mare pentru aprecierea calității, provenienței, degradării sau falsificării mierii.

Încălzirea mierii la peste 60°C duce la distrugerea fermetilor, la evaporarea substanțelor eterice volatile și antimicrobiene, fenomen în urma căreia, mierea își pierde aroma și se transformă într-un amestec simplu de zaharuri.

Mierea conține următoarele enzime: invertaza, amilaza, inhibina, oxidaza, catalaza, maltaza, fosfataza, glucizidaza, lipaza și altele.

Sărurile minerale. Mierea conține cantități inseminate se săruri minerale a căror valoare variază în limite foarte largi, apreciindu-se la maximum 0,35% pentru mierea de flori și maximum 0,85% pentru mierea de mână. Factorii principali care condiționează acest conținut sunt: natura materiei prime, modul de lucrarea și conservare, etc. În general, procentul este mai mare în mierea de culoare închisă, la mierea polifloră decât la cea monoflora.

Elementele cele mai bine reprezentate în miere, în afară potasiului care reprezintă aproape jumătate din substanțele minerale, sunt fosforul, clorul, sulful, calciul, magneziul, fierul, manganul și siliciul.

Vitaminele. Mierea este relative săracă în vitamine. Nu conține vitaminele liposolubile A și D, conține puține vitamine din grupa B și vitamina C. Vitaminele din grupul B prezente în miere sunt: tiamina, riboflavina, pirodizina, acidul pantothenic, acidul nicotinic, biotina și acidul folic.

Hidroximetilfurfurolul (HMF). Acest produs apare în miere fie în urma descompunerii parțiale a fructozei ca urmare a condițiilor necorespunzătoare d păstrare fie în urma falsificării mierii. La cald și în mediul acid, fructoza se descompune cu formare de produși furfurolici, cel mai important fiind HMF. În primele luni de estracția din faguri, conținutul de HMF din miere se situează în jurul valorii de 0,1-0,2 mg la 100 grame, iar după 1-2 ani de păstrare la temperatură moderată poate atinge valoare de 1,5 mg la 100 g. Conținutul de HMF nu trebuie să depășească 1,5 mg la 100 g, excepție făcând mierea poliflora care se livrează în borcane, unde se admite valoarea de 4 mg la 100 g.

CAPITOLUL II

CONTROLUL DE CALITATE AL MIERII DE ALBINE

Controlul de calitate al alimentelor se execută conform unor prescripții specifice fiecărui produs. Condițiile de calitate pe care trebuie să le respecte sunt stipulate ȋn acte diverse cum sunt normele europene, Standarde naționale și internaționale sau Standarde interne acceptate.

Deoarece obiectul studiului acestei lucrări ȋl reprezintă două sortimente de miere monoflorală din Spania, mai jos sunt prezentate extracte din DIRECTIVA 2001/110/CE a Consiliului din 20 decembrie 2001 privind mierea de albine.

[NUME_REDACTAT] la actul menționat:

Mierea este substanța naturală dulce produsă de albinele Apis mellifera din nectarul plantelor sau din secrețiile secțiunilor vii ale plantelor sau din excrețiile, pe secțiunile vii ale plantelor, ale insectelor care se hrănesc prin sucțiune din plante,și pe care albinele le colectează, le transformă, combinându-le cu substanțe proprii specifice, le depozitează, le deshidratează, le adună și le lasă în faguri pentru a se macera și a se maturiza.

II.1 Cerințe europene de calitate pentru miere –

II.1.1 Tipuri de miere

Clasificarea principalele tipuri de miere este după cum urmează

În funcție de origine:

miere din inflorescență sau miere din nectar

Mierea obținută din nectarul plantelor;

miere din secreție zaharoasă

Mierea obținută în special din excrețiile insectelor care se hrănesc prin sucțiune din plante (Hemiptera) pe secțiunile vii ale plantelor sau din secrețiile secțiunilor vii ale plantelor;

În funcție de modul de producere și/sau de prezentare:

miere cu fagure

miere cu bucăți de fagure sau fagure cu miere

miere drenată

miere extrasă

miere presată

miere filtrată

Mierea destinată industriei alimentare este mierea care este adecvată pentru utilizare industrială sau ca ingredient în alte alimente care sunt ulterior prelucrate care poate:

— să prezinte un gust sau miros diferit sau

— să fi început să fermenteze sau să fi fermentat sau

— să fi fost supraîncălzită

II.1.2 Criteriile de compoziție pentru miere

ANEXA II la actul legislative precizează:

Mierea conține în special diferite tipuri de zaharuri, în special fructoză și glucoză, și alte substanțe, precum acizi organici, enzyme și particule solide provenite din timpul colectării mierii. Culoarea mierii variază de la tipul de miere aproape incolor până la cel maro închis. Consistența poate să fie fluidă, vâscoasă sau parțial ori integral cristalizată. Gustul si aroma variază, dar acestea provin de la planta de origine.

În cazul în care se introduce pe piață ca miere sau când se utilizează în orice produs destinat consumului uman, se interzice adăugarea în miere a oricărui ingredient alimentar, inclusiv a aditivilor alimentari, sau orice alt adaos cu excepția mierii. Mierea nu trebuie să conțină, pe cât posibil, materii organice sau anorganice străine compoziției sale. Cu excepția mierii pentru gătit, mierea nu trebuie să prezinte gusturi sau arome străine, nu trebuie să fie în process de fermentare, să prezinte o aciditate modificată artificial sau să fi fost supusă unui procedeu de încălzire astfel încât enzimele naturale să fi fost fie distruse, fie dezactivate în mod semnificativ.

În cazul în care se introduce pe piață ca miere sau când se utilizează în orice produs destinat consumului uman, mierea trebuie să îndeplinească următoarele criterii de compoziție:

1. Conținutul de zahăr

1.1. Conținutul de fructoză ș i glucoză (suma celor două)

– mierea din inflorescență minimum 60 g/100 g

– mierea din secreție zaharoasă, amestecuri de miere din secreție zaharoasă ș i mierea de inflorescenta minimum 45 g/100 g

1.2.Conținutul de zaharoza

– în general maximum 5 g/100 g

– salcâm (Robinia pseudoacacia), lucernă (Medicago sativa), [NUME_REDACTAT] (Banksia menziesii), caprifoi francez (Hedysarum), eucalipt roș u (Eucalyptus camadulensis), specii de pseudo – iarbă neagră (Eucryphia lucida, Eucryphia milliganii), Citrus sp. maximum 10 g/100 g

– lavandă (Lavandula sp.), limba-mielului (Borago officinalis) maximum 15 g/100 g

2. Umiditate

– in general maximum 20%

– iarbă neagră (Calluna) și mierea destinată industriei alimentare în general maximum 23%

– mierea destinată industriei alimentare obținută din iarbă neagră (Calluna) maximum 25%

3. Conținutul de materie insolubilă în apă

– în general maximum 0,1 g/100 g

– miere presată maximum 0,5 g/100 g

4. Conductivitate electrică

– mierea care nu este enumerată mai jos ș i amestecuri ale acestor tipuri de miere maximum 0,8 mS/cm

– mierea din secreție zaharoasă ș i miere de castane, precum ș I amestecuri ale acestora, cu excepția celor enumerate mai jos minimum 0,8 mS/cm

– excepții: căpșunul (Arbustus unedo), Erica, eucalipt, tei (Tilia sp.), iarbă neagra (Calluna vulgaris), manuka (leptospermum), arborele de ceai (Melaleuca sp.)

5. Aciditate liberă

– în general maximum 50 mili-echivalenți acid la 1 000 grame

– mierea destinată industriei alimentare maximum 80 mili-echivalenți acid la 1 000 grame

6. Activitate de diastazică ș i conținut de hidroximetilfurfural (HMF) determinat după prelucrare ș i amestecare

(a) Activitate de diastază (scară Schade)

– în general, cu excepția mierii destinate industriei alimentare minimum 8

– tipuri de miere cu conținut scăzut de enzime naturale (de exemplu, mierea de citrice) ș i cu un conținut HMF de maximum 15 mg/kg minimum 3

(b) HMF

– în general, cu excepția mierii destinate industriei alimentare maximum 40 mg/kg.

II.2 – Cerințe naționale de calitate pentru miere

[NUME_REDACTAT] poltrivit cerințelor din SR 784-1/2009. și SR 784-2/2009, controlul de calitate este standardizat și se face ȋn conformitate cu cerințele specifice prevăzute separat pentru mierea preluată de la produca tori și pentru cea care se comercializează.

Dacă ne referim la sortimentele care fac obiectul prezentei lucrări de licență, mierea de lavandă și de eucalipt (eventual) comercializate ȋn România ca și produs de import ar trebui să respecte cerințele din SR 784-2/ 2009, ultima coloană, primele două referindu-se la mierea de salcâm și cea de mană prezentate mai jos ȋn tabelul II.1.

Tabel II.1 – Cerințe de calitate pentru mierea comercializată, SR 784-2/2009

**La mierea livrată în borcane se admit maximum 4 mg la 100 g miere.

Majoritatea parametrilor sunt comuni și au aceeași valoare. Deosebirile dintre standardul romănesc și Directiva CE se referă la:

Cenușă – neimpus ȋn [NUME_REDACTAT] – mod de exprimare

Zahăr reducător, exprimat în zahăr invertit, %, minim 70 fața de min 60%

Zahăr ușor hidrolizabil, exprimat în zaharoză, %, maximum 5 – fără specificații exprese pentru mierea de lavandă sau eucalipt, așa cum prevede

Indice diastazic, minim 10,9 fața de min 8

HMF – unitate de măsură

Conductivitatea electrică, microsiemens x 102 – fără valoare impusă față de maxim 0.8

CAPITOLUL III

METODE CHIMICE DE CONTROL A ALIMENTELOR

Tipurile de metode chimice de control a alimentelor se clasifica astfel: volumetrice, gravimetrice si intrumentale.

III. 1 Metode volumetrice

După tipul de reacție dintre reactiv și substanța de analizat metodele volumetrice le putem clasifica astfel:

Volumetria de neutralizare

Volumetria prin reacții de de oxido-reducere – [NUME_REDACTAT] prin reacții de precipitare

Volumetria prin reacții de complexare

Mai jos sunt prezentate principiile pe care se bazează aceste tipuri de metode, fiind explicate mai pe larg volumetria de neutralizare și de oxido-reducere deoarece acestea sunt tipurile aplicate concret ȋn partea practică a lucrării.

Volumetria prin reacții de de oxido-reducere

Reacțiile de oxido-reducere sunt acele reactii care au loc cu acceptare sau cedare de electroni. Reducerea are loc prin acceptare de electroni, iar substanța se numește agent oxidant, iar oxidarea are loc prin cedare de electroni, iar substanța se numește agent reducător (fig III.1).

Fig. III.1 – Fenomenul de oxido-reducere

http://academic.pgcc.edu/~kroberts/Lecture/Chapter%205/redox.html

Deoarece în soluție nu există electroni liberi, întotdeauna electronii cedați de o specie sunt acceptați de o alta și de aceea o reacție de oxidare este întotdeauna urmată de una de reducere. Reacțiile de oxidare și de reducere se denumesc reacții redox.

La echivalență are loc saltul de potențial ce se sesizează prin intermediul unor indicatori.

Indicatorii redox sunt substanțe care își modifică o proprietate în funcție de potențialul soluției în care se găsesc și pot astfel să indice finalul titrării (Fig. III.2).

Fig. III.1 – Tipuri de indicatori redox

https://www.google.ro/search?q=redox+reactions&safe

Indicatorii redox pot fi clasificati astfel:

Indicatori redox de culoare – substanțe care își modifică culoarea într-un anume interval de potențial ce se poate calcula.

Indicatori redox de fluorescență – substanțe care își schimbă fluorescența în funcție de potențial și se utilizează în soluții colorate unde alți indicatori nu sunt utilizabili

Indicatori redox turbidimetrici – sunt în general compuși anorganici în formă oxidată, care la un anumit potențial se reduc trecând în sisteme coloidale sau formează sisteme heterogene de precipitare odată cu schimbarea culorii.

Indicatori metalocromici (reactivi ai ionilor) – sunt combinații complexe colorate ale unui ion metalic cu un reactiv organic, în care ionul metalic este un component al unui sistem redox reversibil. Culoarea se modifică din cauza variației concentrației ionului metalic in solutie.

Aplicatiile metodelor volumetrice de oxido-reducere ȋn control alimente:

Determinarea glucidelor reducatoare prin:

[NUME_REDACTAT]: vegetale

[NUME_REDACTAT]: miere, lapte

[NUME_REDACTAT]-Auerbach – determinarea glucozei din miere

Determinarea O2 dizolvat din apele uzate

II Volumetria prin reacții de neutralizare

TREBUIE SA COMPLETEZI

III. Volumetria prin reacții cu formare de precipitat

Precipitarea este operația prin care specia chimică de analizat este trecută într-o formă greu solubilă (precipitat) în mediul de reacție.

Mersul cantitativ al unei titrări de precipitare se poate urmări prin:

variatia concentratiei speciilor ionice implicate

trasarea curbei de precipitare

Indicatori pentru reacțiiile de precipitare:

Indicatori de precipitare – se utilizează atunci când precipitatul format în cursul reacției este slab colorat sau alb iar indicatorul format are rolul de a forma un precipitat greu solubil și colorat cu reactivul de precipitare sau cu specia de titrat

Indicatori de culoare – daca la titrarea unui anion sau a unui cation se formează o combinație greu solubilă complexă se poate utiliza ca și indicator un compus care să reacționeze cu cationul sau cu anionul formând o nouă combinație colorată.

Indicatori de adsorbție – Sunt substanțe care se adsorb la suprafața precipitatului schimbându-și culoarea sau fluorescența.

Aplicațiile metodei la control alimente

Determinarea continutului de sare in alimente:

de origine vegetala: controlul conservelor de legume

de origine animala: produse de carne, conserve de carne si peste, icre, lapte

Determinarea continutului de cloruri in apa potabila si in apele uzate din industria alimentara

IV Volumetria prin reacții de complexare

Sunt acele metode care folosesc reacții cu formare de complecși, formează așa numita complexonometrie.

Aceste reacții se pot împărți în două mari grupe:

Reacții de formare a complecșilor în trepte

Reacții în care se formează complecși interni, chelatici (chelatometrie) .

Acest tip de metode se utilizează cel mai adesea în practica analitică.

Se folosesc substanțe complexante care împreună cu ionii metalici formează compuși foarte stabili, așa numiții chelați; reactivii utilizati se numesc complexoni

În scopuri analitice, efectul de chelatizare poate fi folosit numai dacă complexul format, pe lângă marea stabilitate, ceea ce duce la virajul net al indicatorului, este și puțin sensibil la acțiunea ionilor de H+ (pH).

Cel mai utilizat este Compexonul III – versenat de sodiu sau EDTA – sare de sodiu, se notează Na2H2Y

Indicatori complexonometrici:

sunt substanțe care formează cu ionul de dozat complecși intens colorați cu stabilitatea mai mică decât a complecșilor pe care îi formează complexonul cu metalul.

Prin adăugarea complexonului la o soluție care conține complexul colorat al metalului cu indicatorul , intensitatea colorației va varia brusc la echivalență deoarece complexonul va deplasa ionul metalic din complexul acestuia cu indicatorul astfel încât soluția va lua culoarea proprie indicatorului necomplexat.

Aplicatiile metodei la control alimente

Determinarea Ca2+ din lapte cu complexon III in prezenta calceinei.

Determinarea Mg2+ din apa in prezenta eriocrom negru T

Determinarea duritatii totale a apei

Determinarea Ca2+ din apa in prezenta murexidului

III.2 Metode gravimetrice

Gravimetria cuprinde totalitatea metodelor de analiză cantitativă care, pentru determinarea unuia sau a mai multor componenți din proba supusă analizei, utilizează izolarea lor sub formă de compuși greu solubili. Precipitatul format trebuie să aibă o compoziție chimică cunoscută și bine definită și să fie pur.

Separarea componențelor într-o determinare gravimetrică trebuie să fie suficient de completă, astfel încât cantitatea de component rămasă în soluție să fie mai mică decât sensibilitatea balanței utilizate în determinare.

Metodele gravimetrice se pot împărți în două grupe:

– Metode directe

În cadrul acestui tip de metode se poate determina cantitatea componentului analizat prin cântărirea precipitatului ca atare, după uscare sau calcinare, printr-un simplu calcul stoechiometric

2 – Metode indirecte

Aceste metode se bazează pe faptul că doi sau mai mulți componenți, în cantități chimice echivalete, în urma aceluiași tratament chimic la care sunt supuși, suferă pierderi de masă diferite.

Etapele generale ale unei analize gravimetrice sunt:

Eșantionarea probei

Tratamentul fizico-chimic

[NUME_REDACTAT] și spălarea precipitatelor

Uscarea și calcinarea precipitatelor

Cântărirea la balanța analitică

Aplicatiile gravimetriei in controlul alimentelor – sunt de tip “gravimetrie directa”. Ele nu sunt gravimetrie tipică ȋn sensul precipitării unui component dar pot fi ȋncadrate ca atare deoarece operațiunea finală pe care se bazează calculul constă ȋn uscare sau calcinare urmată de cântărire.

Determinarea impuritatilor din apele uzate din industria alimentara

Prin filtrare

Prin centrifugare

Determinarea impuritatilor insolubile in grasimi

Determinarea cenusii din alimente

Pentru determinarea continutului de substante anorganice

Etapa pregatitoare pentru determinarea biometalelor si a metalelor grele

Determinarea proteinelor laptelui – cazeina si albumina prin precipitare rapida cu NaKSO4

Determinarea continutului de P (fosfor) in carne si lapte

Determinarea umiditatii (continut de apa)

PARTEA a II – a – EXPERIMENTALĂ

CAPITOLUL IV

SCOPUL LUCRĂRII

[NUME_REDACTAT] se colectează numeroase sortimente de miere monoflorală și poliflorală, la fel ca și miere de mană. În ceea ce privește mierea monofloră, deoarece producerea ei este legată de sursele de nectar, există sortimente specifice pentru diferite regiuni. Acest aspect este legat de faptul că zone climatice diferite dezvoltă floră diversă. În cazul țărilor din bazinul mediteranean, Spania, Italia, Franța, Grecia se pot nominaaliza ȋn acest sent ca și sortimente de miere monofloră cea de lavandă, castan, citrice, eucalipt sau castan.

Scopul prezentei lucrări este de a determina caracteristicile fizico-chimice ale unor probe de miere monoflorală specifică Spaniei și anume miere de lavandă și miere de eucalipt. Determinările reprezintă o aplicație a metodelor analitice de tip chimic studiate la disciplina „Chimie analitică ȋn industria alimentară”.

În acest sens s-au executat determinări cantitative de calitate la miere, astfel:

Metode volumetrice de neutralizare

determinarea acidității

Metode volumetrice de oxido-reducere

determinarea glucidelor reducătoare

determinarea zaharozei

determinarea indicelui diastazic

Metode gravimetrice

determinarea umidității

determinarea cenușii

Au fost efectuate și determinări instrumentale ce sunt legate de compoziția chimică a mierii cum sunt determinarea pH-ului și a conductivității electrice.

În plus a fost executat controlul organoleptic precum și determinări analitice de tip calitativ prin reacții de culoare pentru identificarea eventualelor falsificări la probele de miere testate.

CAPITOLUL V

MATERIALUL TESTAT

Materialul testat a constat ȋn două probe de miere, de lavandă și eucalipt.

Miere de lavandă – Fig V.1

Proba a fost achiziționată din orașul Palencia, Spania ȋn luna noiembrie 2013.

Conform etichetei are următoarele caracteristici:

Este recoltata în anul 2012, extrasă și ambalata prin metode artizanale, păstrându-și puritatea și proprietatiile, tinde să se cristalizeze, pentru a consuma lichida trebuie încălzită în [NUME_REDACTAT] nedepășind 45°C.

Producător: [NUME_REDACTAT]; Torozos, C.B., strada Gijon, nr.14, Valladolid.

Lot: ES/B-12

Cantitate netă: 500g

Fig. V.1 – Mierea de lavanda – [NUME_REDACTAT] de eucalipt – Fig V.2

Proba a fost achiziționată din din orașul Palencia, Spania ȋn luna noiembrie 2013.

Conform etichetei are următoarele caracteristici:

Valoarea energetică pentru 100 g: 1367 Kj – 322 kcal

Proteine 0,4 g,

Glucide 80 g, din care zaharuri 80 g,

Lipide 0 g, din care acizi grași saturați 0 g,

fibre 0 g, Sodiu

(Sare) 0 g.

Miere de eucalipt originală din Spania, nu este recomandată copiilor sub 1 an.

A se păstra de preferință la o temperatură moderată, odată deschisă consumați produsul înainte de 3 luni.

Marca: [NUME_REDACTAT] Carrefour, [NUME_REDACTAT], nr.16, cod poștal 28022 Madrid.

Cantitate netă: 350 g

Lot: 3309

Fig V.2 – Miere de eucalipt – Spania

CAPITOLUL VI

METODE CHIMICE DE CONTROL A MIERII DE ALBINE

Metodele analitice sunt preluate din SR 784-3:2009 Mierea de albine Partea 3: Metode analitice și IHC methods – Bogdanov, 2002. Determinările au fost executate ȋn laboratorul disciplinei „ Chimie analitică și instrumentală” de la Facultatea de [NUME_REDACTAT] și la laboratorul ……… de la ……….. Spania

VI.1 – Determinări de calitate de tip volumetric

VI.1.1 Determinarea acidității

Aciditate liberă, lactonică și totală – – Bogdanov, 2002

Principiul metodei:

Mierea conține acizi organici, liberi și lactona. Aciditatea liberă se determina prin titrare potențiometrica cu baze până la pH 8,5, iar aciditatea lactonică prin titarare inversă după adăugarea unui exces de bază cunoscute

Aparatura și material

pH-metru echipat cu electrozi de sticlă și agitator magnetic

microbiurete de 10 ml

Reactivi

soluție de hidroxid de sodiu 0.05 N

soluție de acid clorhidric 0.05 N

Mod de lucru

Aciditate liberă

Se cântăresc 10 grame de miere într-un pahar Berzelius de 100 ml și se dizolvă cu 75 ml de apă distilată fără dioxid de carbon. Se introduc electrozii pH-metrului , se agita cu un agitator magnetic și se adaugă Soluție de hidroxid de sodiu cu o microbiureta e 10 ml, cu o viteză de 5 ml/minut până ajunge la pH 8.5.

Aciditate lactonică

Se cântăresc 10 grame de miere într-un pahar Berzelius de 100 ml și se dizolvă cu 75 ml de apă distilată fără dioxid de carbon. Se introduc electrozii pH-metrului , se agita cu un agitator magnetic și se adăugă cu pipeta 10 ml de hidroxid de sodiu, după care se titrează prin “inversare” cu acid clorhidric, folosind o biuretă de 10 ml, până Soluția ajunge la pH 8,3.

Este necesar să folosim paralel proba în alb, 75 ml apa distilată fără dioxid de carbon.

[NUME_REDACTAT] liberă (meq/kg) =( Vb-V0)*Nb*1000 /P

Aciditatea lactonică (meq/kg) = (10Nb-VaNa)*1000/P

Aciditatea totală= Aciditatea liberă+ Aciditatea lactonică

Unde:

Vb- volumul în mililitri de hidroxid de sodiu pentru a ajunge la pH 8,5

V0- volumul în ml de hidroxid de sodiu consumat pentru 75 ml apa distilată pentru a ajunge la pH 8.5

Va-volumul în ml de acid clorhidric utilizat pentru a ajunge la pH 8.3

Nb- normalitatea bazei

Nb-normalitatea acidului

P- greutatea în grame a probei

Imaginile din fig. VI.1 prezintă etapele determinării acidității libere și lactonice.

Fig VI.1 – Determinarea acidității libere și lactonice

Aciditate totală – SR 784-3:2009

Principiul metodei

Proba de miere diluată cu apă se titrează cu hidroxid de sodiu soluție 0,1 n în prezența fenoftaleinei, iar aciditatea se calculează și se exprimă în ml hidroxid de sodiu soluție 1 n la 100g miere.

Deci aceasta determinare este o aplicație a volumetriei de neutralizare.

[NUME_REDACTAT], soluție alcoolică 1%

Hidroxid de sodiu soluție 0,1 n.

Mod de lucru

Într-un pahar cilindric se căntăresc 10 g miere, de diluează cu circa 50 ml apă și se titrează cu hidroxid de sodiu soluție 0,1 n în prezența a 2 sau 3 picături de soluție de fenoftaleină pâmă la culoarea roz persistentă timp de 30 s (fig VI.2)

Calculul și exprimarea rezultatelor

Aciditatea se calculează cu formula:

Aciditatea (Vx f x 0,1/10) x 100 [ml NaOH soluție 1 n la 100 g miere]

în care: V – volumul soluției de hidroxid de sodium folosit la titrare în ml;

f – factorul soluției de NaOH

0,1 – normalitatea soluției de hidroxid de sodium folosit la titrare.

Fig VI.2 – Determinarea acidității totale

VI.1.2 Determinarea pH-ului – Bogdanov, 2002

Metoda electrometrică

Principiul metodei Metoda electrometrică se bazează pe măsurarea diferenței de potențial între un electrod de sticlă și un electrod de referință (calomel- KCl sat) introduși în proba de analizat. Diferența de potențial variază liniar cu pH-ul. În prezent se utilizează aparate moderne numite pH-metre care au scara gradată direct în unități de pH .Ele lucrează cu un singur electrod compus care se cufundă în soluția de analizat

Mod de lucru

Inainte de utilizare se verifică calibrarea pH-metrelor prin citirea valorii unor soluții etalon livrate împreună cu aparatul. S-au utilizat ȋn acest sens soluțiile de pH = 4 și pH = 7 verificând și temperatura soluției etalon utilizate conform instrucțiunilor de lucru ale aparatului. Se dizolva 10 g miere ȋn 100 ml apǎ distilatǎ și se citește valoarea pH-ului cu ajutorul pH-metrului electronic. . S-a utilizat un pH-metru electronic HACH SensiIon378 (Fig. VI.3)

Fig VI.3 – Determinarea pH-ului

VI.1.3 Determinarea zahărului reducător prin metoda Elser – SR 784-3:2009 Mierea de albine Partea 3

Principiul metodei

Zahărul reducător din miere (glucoza, fructoza etc.) are capacitatea de a transforma, în mediu alcalin și la cald, sulfatul de cupru în oxid cupros. În funcție de cantitate de oxid cupros format se calculează conținutul de zahăr reducător și se exprimă convențional în zahăr invertit.

Deci aceasta determinare este o aplicație a volumetriei redox.

Reactivi

– amidon, soluție 1%, proaspăt preparat

– bicarbonat de sodiu p.a

– iod, soluție 0,05 n

– soluție alcalină de sare Seignette (175 g tartrat de sodiu și potasiu, 25 g carbonat de sodiu și 15 g hidroxid de sodiu, la 1000 ml cu apă)

– sulfat de cupru, soluție 50‰ (50 g sulfat de cupru la 1000 ml cu apă)

– soluție saturată și acidulată de clorură de sodiu (1000 ml soluție saturată de clorură de sodiu se acidulează cu 25 ml acid clorhidric concentrat)

– tiosulfat de sodiu, soluție 0,05 n.

Mod de lucru

Se cântăresc 3 g miere, se adauc cantitativ cu apă în balon cotat de 200 ml și se omogenizează bine. Aceasta constituie soluția de bază. Din soluție de bază se pipetează cu 20 ml în balon cotat de 100 ml, se complectează cu apă la semn și se omogenizează. Acestea constituie soluție de lucru.

Într-un vas conic de 300 ml se introduce 20 ml soluție de sulfat de cupru, 20 ml soluție alcalină de sare Seignette, 20 ml apă și se omogenizează. Se trece vasul pe sita de asbet la flacăra unui bec de gaz sau plită electrică și când a ajuns la fierbere se adaugă cu pipeta de 20 ml din soluția de lucru. Din momentul în care reîncepe fierberea se cronometrează 5 minute. În timpul fierberii se formează treptat oxidul cupros de culoare roșie-cărămizie, care tinde să se depună la partea inferioară a recipientului. După cele 5 minute se răcește vasul imediat în apă, se adaugă 25 30 ml soluție de clorură de sodiu și se agită energic. Soluția acidulată de clorură de sodiu dizolvă oxidul cupros și lichidul din vas devine perfect limpede cu nuanță verzuie – albăstruie deschis. În continuare se adaugă 2-3 g bicarbonat de sodiu pentru neutralizarea acidului clorhidric și crearea unui mediu slab alcalin. După încetarea efervescenței, în flacon trebuie să rămână un rest vizibil de bicarbonat. Culoarea lichidului trece din albastră-verzuie în albastru intens.

Se titrează cu soluție de iod sub agitare continuă. La început apare o tulbureală lăptoasă, care dispare treptat pe măsura ce se apropie sfârșitul titrării li lichidul devine limpede, iar culoarea tinde către verde. Când nuanța de culoare devine verde clar, fără tendința de a reveni la albastru, titrarea se consideră încheiată și se notează volumul se soluție de iod folosit.

Culoarea verde indică exces de iod. Pentru cunoaștere acestui exces se adaugă 0,5 ml soluție de amidon (culoarea lichidului devine albastră închis cu tentă negricioasă) și se titrează cu soluție de tiosulfat de sodiu, picătură cu picătură, până în momentul în care culoarea virează brusc din albastru închis în albastru deschis.

Volumul de soluție iod utilizată pentru oxidarea cationului cupros se obține sin diferența între volumul soluției de iod utilizată la titrare și volumul soluției de tiosulfat folosită la retitrare (în caz de necesitate se fac corecțiile pentru factor).

În tabelul VI.1 se citește cantitatea de zahăr invertit, în miligrame, corespunzătoare volumului de iod utilizată efectiv pentru oxidarea cationului cupros.

.

Tabel nr. VI.1. Cantitatea de zahăr direct reducător corespunzătoare volumului de iod

În fig VI.4 sunt prezentate diferitele etape ale determinării zahărului reducător prin metoda Elser.

Fig VI.4 – Determinarea zahărului reducător

Calcul și exprimarea rezultatelor

Conținutul de zahăr reducător Czahăr invertit exprimat în zahăr invertit, se calculează cu formula:

Czahăr invertit = (m∙10∙5/m1∙ 100) ∙100 [%]

în care: m – cantitatea de zahăr invertit, citită în tabelul, în miligrame

m1 – cantitatea de miere, luată în lucru, în grame

10 – raportul dintre volumul soluției din balonul cotat de 200 ml și volumul soluției luate pentru diluare

5 – raportul dintre volumul soluției din balonul cotat de 100 ml și volumul soluției luate pentru analiză

VI.1.4 Determinarea zahărului ușor hidrolizabil prin metoda Elser- SR 784-3:2009 Mierea de albine Partea 3

Principiul metodei –

Se determină zahărul reducător înainte și după hidroliză acidă, iar diferența acestora se exprimă convențional în echivalent zaharoză. Deci aceasta determinare este o aplicație combinată a volumetriei redox și de neutralizare

Reactivi

– amidon, soluție 1%, proaspăt preparat

– bicarbonat de sodiu p.a

– iod, soluție 0,05 n

– soluție alcalină de sare Seignette (175 g tartrat de sodiu și potasiu, 25 g carbonat de sodiu și 15 g hidroxid de sodiu, la 1000 ml cu apă)

– sulfat de cupru, soluție 50%0 (50 g sulfat de cupru la 1000 ml cu apă)

– soluție saturată și acidulată de clorură de sodiu (1000 ml soluție saturată de clorură de sodiu se acidulează cu 25 ml acid clorhidric concentrat)

– tiosulfat de sodiu, soluție 0,05 n

– acid clorhidric, soluție 1 n

– hidroxid de sodiu, 1 n.

Mod de lucru

Din soluție de bază pregătită pentru determinarea zahărului reducător conform 4.2 se introduc 20 ml în balon cotat de 100 ml, se diluează cu apă până la volumul de circa 50 ml, se adaugă 1 ml acid clorhidric, se omogenizează și se ține pe baia de apă fierbinte 30 minute. După răcire se neutralizează cu 1 ml hidroxid de sodiu se completează cu apă la semn și se omogenizează bine.

În timpul fierberi, zaharoza și alte zahăruri ușor hidrolizabile din soluția de miere se transformă în zahăr reducător. Se determină și se calculează zahărul reducător conform VI.2.2. În fig VI.3 se prezintă etapa hidrolizei zaharozei.

Fig VI.5 – Hidroliza zaharozei

Calcul și exprimarea rezultatelor

Conținutul de zahăr ușor hidrolizabil se calculează și se exprimă în echivalent zaharoză cu formula:

Czaharoză = (m – m1) 0,95 [%]

în care: m – cantitatea de zahăr invertit total (după hidroliza acidă) în procente

m1 – cantitatea inițială de zahăr invertit (înainte de hidroliza acidă) în procente

0,95 – factorul de transformare a zahărului invertit în echivalent zaharoza.

VI.2 – – Determinări de calitate de tip gravimetric

VI.2.1 Determinarea umidității – SR 784-3:2009 Mierea de albine Partea 3, Bogdanov, 2002

Conținutul de umiditate se determină prin două metode:

metoda cu refractrometrul

Modul de lucru este prezentat ȋn instrucțiunile aparatului dar indiferent de tip, se practică o calibrare cu apa distilată după care se pune o picătură din proba de analizat pe prisma inferioara a aparatului. Se reglează aparatul astfel ȋncât prin ocular să se vadă clar intersecția zonei luminoase cu cea ȋntunecată iar ȋn funcție de tipul constructiv se cirește pe o scară sau se preia ȋn format digital valoarea indicelui de refracție. Atât standardul de produs cât și instrucțiunile permit corelarea acestui factor cu umiditatea, ținând cont de eventualele corecții de temperatură dacă aparatul nu este termostatat.

Valoarea se corectează ȋn funcție de temperatura reală a probei, deoarece corespondența din tabel este valabilă strict la 200C. În fig. VI.6 este prezentată această determinare efectuată utilizând refractometrul tip Abbe ȋn Spania.

Fig VI.6 – Determinarea indicelui de refracție

metoda prin uscare la etuvă.

Metoda prin uscare la etuvă – SR 784-3:2009 Mierea de albine Partea 3

Principiul metodei

Proba de analizat se usucă pănâ la masă constantă. Pierderea de masă, calculată procentual, reprezintă conținutul de apă.

Aparatură și materiale

etuvă termoreglabilă

fiole de cântărire cu capac cu diametrul 50 mm și înălțimea 35 mm, din sticlă sau aluminiu

lopățele scurte din metal sau sticlă, a căror lungime este corelată cu diametrul fiolelor

exsicator cu clorură de calciu sicativ

nisip de mare pentru analize de laborator.

Mod de lucru

În fiola de cântărire se introduc circa 20 g nisip și lopățica, apoi se usucă la temperatura de ()°C până la masă constantă. În timpul uscării fiola se ține cu capacul așezat lângă ea, iar în timpul răcirii în exsicator și al cântăririi se acoperă cu capacul. Tara este reprezentată de fiola cu capac, lopățica și nisipul.

Se introduc in fiolă circa 5 g miere (căntărit cu precizie de 0,0001 g) și apoi se omogenizează bine cu nisipul, folosind lopățica și având grijă să nu se piardă nici un grăunte de nisip. După omogenizare, lopățica rămâne în fiolă. Se introduce în etuvă la temperatura de (103±2)°C și se ține 4 h, după care se răcește în exsicator și se cântărește. Se continuă uscarea, răcirea și cântărirea, în etape de câte 1 h, până la masă constantă (pănâ când între două cântăriri succesive diferența nu este mai mare de 0,001 g). În figura VI.7 sunt prezentate etapele determinării gravimetrice ale umidității.

Fig. VI.7 – Determinarea gravimetrică a umidității

Calculul și exprimarea rezultatelor

Conținutul de umiditat Capă se exprimă în procente și se calculează cu formula:

Capă = (m-m1)m2 ∙100 [%]

în care: m – masa fiolei cu miere înainte de uscare, în grame

m1 – masa fiolei cu miere după uscare, în grame

m2 – cantitatea de miere luată în lucru, rezultată din diferența între masa foliei cu miere înainte de uscare și tara fiolei, în grame.

Ca rezultat se ia media aritmetrică a cel puțin două determinări între care mu trebuie să fie o diferență mai mare de 0,1% față de medie.

VI.2.2 Determinarea cenușii – SR 784-3:2009 Mierea de albine Partea 3

Principiul metodei

Proba de miere se calcinează în cuptorul reglat la temperatura de 525 °C, până la masă constantă. Rezidul obținut, calculat procentual, reprezintă conținutul în cenușă.

Aparatură și reactivi

cuptor de calcinare, reglat de 525 °C

creuzete de porțelan cu diametrul de 40 mm și înălțimea de 50 mm

exsicator cu clorură de calciu sicativ

perhidrol.

Mod de lucru

Creuzetul gol se ține în cuptor la temperatură de 525 °C timp de 2 h, după care se răcește în exsicator și se căntărește.

Se căntăresc circa 5 g miere, apoi creuzetul se pune pe triunghiul de șamotă la flacăra unui bec de gaz. Becul se manevrează în așa fel încât să se limiteze spumarea puternică a mierii(umflarea) și ieșirea ei din creuzet. În faza inițială flacărea se proiectează de sus în jos până la formarea crustei de cărbune spongios. În continuare, flacăra se proiectează pe pereții laterali ai creuzetului până la disparația complectă a tendinței de spumare și de spargere a crustei de cărbune. În final, becul se așează în poziție normală cu flacăra de jos în sus și se menține până la carbonizare complectă. În momentul în care cărbunele din creuzet se aprinde și arde cu flacără se îndepărtează becul și se lasă ca flacăra din creuzet să se stingă de la sine.

După răcire, creuzetul se introduce în cuptor și se începe încălzirea. În momentul atingerii temperaturii de 525 °C se notează timpul și după 6 h de calcinare creuzetul se scoate din cuptor, se răcește în exsicator și se căntărește. Se repetă operația în 2 sau 3 reprize a câte 1 h sau 2 h de calcinare, până la masa constantă. Cenușa trebuie să aibă culoarea albă, alb-cenușie sau cenușie, uniformă, fără puncte negre de cărbune. Dacă se observă existența particulelor negre de cărbune care nu se degradează prin caicinările repetate, atunci în creuzetul rece se picură 3 sau 4 picături de perhidrol. După încetarea complectă a efervescenței, creuzetul se introduce din nou în cuptor rece și din momentul atingerii temperaturii de 525 °C se mai calcinează timp de 1 h, apoi se răcește în exsicator și se cântărește. Se continuă calcinarea în reprize de câte 1 h până la masă constantă (până când între două cântăriri succesive diferența nu este mai mare de 0,001 g).

Calculul și exprimarea rezultatelor

Conținutul de cenușă Ccenușă se exprimă în procente și se calculează cu formula:

Ccenușă = (m-m1)/(m2 – m1) [%]

în care: m – masa creuzetului cu cenușă după calcinare, în grame

m1 – masa creuzetului gol, în grame

m2 – masa creuzetului cu miere, înainte de calcinare, în grame.

Diferența rezultatelor între două determinări paralele nu trebuie să fie mai mare de 0,02% față de medie. În figura VI.8 sunt prezentate etapele determinării gravimetrice ale conținutului de cenușă.

Fig. VI.8 – Determinarea gravimetrică a cenușii

VI.2.3 Determinarea conductivitǎții electrice (Bogdanov, 2002)

S-a mǎsurat conductivitatea electricǎ a unei soluții de miere ce conține 20 g material uscat la 100 ml apǎ distilatǎ, calculat ȋn funcție de cantitatea de apǎ determinatǎ anterior. Se lucreazǎ pe soluții termostatate la 200C iar aparatul utilizat este același ca și la determinarea pH-ului, deoarece poate fi comutat pentru citiri de conductivitate electricǎ.

Mod de lucru

Constanta K a celulei s-a determinat cu ajutorul unei soluții 0,1M de KCl proaspǎt preparatǎ conform formulei:

K = 11.691 x 1/G, unde

K = constanta celulei, in cm-1.

G = conductanța, in mS, masuratǎ pentru soluția de KCl.

11.691= valoare medie ȋntre conductivitatea electricǎ pentru apa proaspǎt distilatǎ și soluția de KCl 0,1M proaspǎtǎ la 200C.

Mǎsurarea se realizeazǎ asupra unui volum de 40 ml soluție miere termostatata prin introducerea electrodului de conductivitate ȋn paharul Berzelius ce conține soluția.

Dacǎ nu se poate utilize o celulǎ termostatatǎ se fac corecții de temperaturǎ astfel:

pentru temperaturI peste 200C: se scade 3,2% din valoare / grad C

pentru temperaturI sub 200C: se adaugǎ 3,2% din valoare / grad C

Calcul

SH = K . G

SH = conductivitatea electricǎ a soluției de miere, in mS.cm-1

K = constanta celulei, in cm-1

G = conductanța, in mS,

VI.3 Determnări de prospețime prin metode chimice

VI.3.1 Determinarea indicelui diastazic – metoda Gothe – SR 784-3:2009 Mierea de albine Partea 3

Principiul metodei: La baza determinării indicelui diastazic stă determinarea activității amilazei. Indicele diastazic se definește ca „numărul de ml dintr-o soluție de amidon 1% care a fost transformat în dextrină în timp de o oră, la temperatura de 45oC și pH optim, de către amilaza conținută de un g de miere”.

Aparatură și reactivi necesari:

Ultratermostat

– carbonat de sodiu, soluție 0,05n

– acid acetic 0,02 n proaspăt preparat

– clorură de sodiu, soluție 0,01 n

– amidon, soluție 1%, proaspăt preparată.

– iod, soluție 0,1 n

Mod de lucru:

Într-un pahar de laborator se cântăresc 10 g miere, se dizolvă cu cca 50 ml apă distilată, se neutralizează cu carbonat de sodiu și se aduce la 100 ml cu apă distilată în balon cotat.

Din soluția bine omogenizată, se introduc cantități descrescânde în mai multe eprubete. Se adaugă apoi în fiecare eprubetă 0,5 ml acid acetic de clorură de sodiu, 5 ml amidon și se completează până la volumul de 16 ml cu apă distilată (soluția de amidon se adaugă ultima).

Se omogenizează fiecare prin răsturnare de câteva ori, apoi se introduc în baia de apă reglată la temperatura de 45+0,5oC (se pot folosi ultratermostate). Timpul scurs de la adăugarea soluției de amidon până în introducerea eprubetelor în baia de apă, trebuie să fie cât mai scurt posibil. Introducerea eprubetelor în baie trebuie făcută în așa fel încât lichidul băii să depășească puțin nivelul lichidului din eprubete.

După exact o oră se scot eprubete din baia de apă și se introduc într-un vas ce conține apă răcită cu gheață. Se adaugă apoi în fiecare eprubetă câte o picătură soluție de iod și se omogenizează prin răsturnare.

În eprubetele în care amidonul n-a fost hidrolizat în întregime, apare culoarea albastră. În eprubetele în care amidonul a fost complet hidrolizat, apar diferite nuanțe: verde – violaceu – roșu – portocaliu – gălbui – incolor.

Tabel nr. VI.2. Valori ale indicelui diastazic

Calcularea și exprimarea rezultatelor

Limita activității amilazei din miere este dată de prima eprubetă în care apare culoarea albastră. Pentru calcul se consideră eprubeta dinaintea acesteia (cea cu un conținut de miere imediat superior), care de obicei apare colorată în violet închis.

În condițiile respectării metodei descrise, indicele diastazic se calculează cu ajutorul formulei :

5

Indice diastazic = –– x 10

V

în care:

5 – este nr. ml soluție amidon 1%

V – volumul soluției de miere din eprubeta respectivă, în ml

În figura VI.9 sunt prezentate diferite etape ale determinării indicelui diastazic.

Fig. VI.9 – Determinarea ID

VI.4 Determinarea falsificărilor SR 784-3:2009 Mierea de albine Partea 3

VI.4.1 Identificarea glucozei industriale prin reacția cu alcool

Principiul metodei

Glucoza industrială are un conținut relativ mare de malto-dextrine care se evidențiază prin precipitare cu alcool. Pentru eliminarea interferenței în care reacția a proteinelor, reacția se exercută pe soluția de miere deproteinizată.

Reactivi

– acid clorhidric 35%

– alcool etilic 95% vol.

– [NUME_REDACTAT] I: se dizolvǎ 15 g de hexacyanoferrate(II) de potasiu, K4Fe(CN)6 3H2O ȋn 100 ml apǎ distilatǎ

– [NUME_REDACTAT] II: se dizolvǎ 30 g de acetate de zinc, Zn(CH3.COO)2.2H2O ȋn 100 ml apǎ distilatǎ

NOTĂ – metoda aplicată constituie o modificare a celei prezentate ȋn SR ȋnn ceea ce privește modul de deproteinizare a probei deoarece ȋn laborator nu dispunem de soluție de tanin 10%. Deproteinizarea cu soluțiile Carrez 1 și 2 este preluată din metodele IHC – determinarea HMF prin metoda White.

Mod de lucru

Se cântǎrește cu precizie 5 g miere ȋntr-un pahar Berzelius de 50 ml și se dizolvǎ proba cu aproximativ 25 ml apǎ, dupǎ care se transferǎ cantitativ ȋntr-un balon cotat de 50 ml.

Se adaugǎ 0,5 ml [NUME_REDACTAT] I, se amestecǎ, se adaugǎ 0,5 ml [NUME_REDACTAT] II, se amestecǎ și se duce la semn. Se filtreazǎ prin hârtie de filtru.

Într-o eprubetă mare se introduc 2 ml filtrat, se adaugă 2 picături acid clorhidric și 20 ml alcool etilic, se omogenizează prin răsturnare și se lasă repaus. În cazul în care mierea conține malto-dextrine, apare tulbureală de diferite intensități (opalescent, lăptos, floconos). La mierea de flori soluția rămâne clară, perfect transparentă (reacție negativă). La mierea cu adaos de glucoza industrială reacția este intens pozitivă (tulbureală lăptoasă sau floconoasă). Întrucât mierea de mană conține cantități reduse de zaharuri complexe precipitabile cu alcool, ea poate da o reacție slab pozitivă (opalescență).

VI.4.2 Identificarea făinii de cereale și a amidonului prin reacția cu iod

Principiul metodei

Amidonul cu iodul un complex colorat în albastru, care se evidențiază numai la rece.

Reactivi

iod soluție 0.1 n.

Mod de lucru

Circa 10 g miere se diluează cu trei părți apă și se încălzește până la fierbere pentru distrugerea amilazei. Se răcește bine sub jet de apă și apoi se adaugă 2 sau 3 picături soluție de iod. În prezența amidonului apare culoarea albastră (figura VI.10).

Fig. VI.10 – Verificarea falsificărilor la mierea de albine

CAPITOLUL VII

REZULTATELE DETERMINĂRILOR PRACTICE

Cele două probe de miere de momoflorală testate și prezentate la capitolul V au fost codificate și notate ȋn cursul ȋntregului capitol VII astfel:

Miere de eucalipt: E

Miere de lavandă: L

Pentru toate caracteristicile determinate experimental rezultatele sunt prezentate comparativ cu valorile prescrise ȋn normele europene cu privire la calitatea mierii, respectiv Directiva CE nr. 2001/110/EC/ 20 Decembrie 2001.

VII.1 Rezultatele controlului organoleptic

Examenul organoleptic al probelor de miere testate sunt ȋnscrise ȋn tabelul VII.1

Tabel VII.1 – Analiza organolepticǎ a probelor de miere

VII.2 Rezultatele controlului fizico-chimic

În vederea asigurării corectitudinii determinărilor de calitate ale mierii prin metode fizico-chimice, s-au determinat ȋn primul rând factorii soluțiilor utilizate ȋn titrări și anume NaOH 0,1N, Na2S2O3 0,1N și I2 0,1N. Rezultatele sunt ȋnscrise ȋn tabelele VII.2 și VII..3

Rezultatele obținute în urma efectuării analizelor fizico-chimice, pentru controlul calității probelor de miere analizate prin metode volumetrice, gravimetrice și instrumentale se găsesc în tabelele VII.4, VII.5 și VII.6. S-au executat câte două probe la fiecare sortiment.

Tabelul VII.2 – Determinarea factorului soluției de NaOH 0,1N – aciditate totală

Tabelul VII.3 – Determinarea factorului soluției de Na2S2O3 0,1N si I2 0,1 N

Tabelul VII.4 Rezultatele conținutului de apă

determinare refractometrica

determinare gravimetrică

Graficul din fig VII.1 prezintă comparativ rezultatele determinării conținutului de apă, mediu. Se observă faptul că pentru ambele sortimente testate valorile obținute sunt inferioare maximului admis, fiind maimic pentru mierea de lavandă față de cea de eucalipt. În același timp aplicarea a două metode net diferite, una chimică și una instrumentală a dus la rezultate apropiate, ce diferă cu 1,6% (E) respectiv 1,4% (L).

Fig VII.1 – Umiditatea probelor de miere

Tabelul VII.5 Rezultatele determinării acidității

ALib – aciditate liberă

ALac – aciditate lactonică

AT – aciditate totală

* Conform SR 784-2, Directiva CE nr. 2001/110/EC /20 Decembrie 2001 nu prevede valori pentru aciditate exprimată ȋn °T

Pentru pH s-au ȋnregistrat valori normale ȋn domeniul acid, respectiv:

E – pH = 4,27

L – pH = 4,11

Probele de miere de eucalipt au prezentat valori de aciditate mai mici decât cele de lavandă indiferent de modul de determinare, respectiv de exprimare a acestui parametru, ceea ce se coroborează cu valorile de pH ȋnregistrate. Indiferent de modul de exprimare, aciditatea determinată experimental a fost mai mică decât valorile maxim admise.

Fig VII.2 – Aciditate probelor de miere

Tabelul VII.6 Rezultatele examenului fizico-chimic

*Conform SR 784-2, Directiva CE nr. 2001/110/EC /20 Decembrie 2001 nu prevede valori pentru cenușă

Conținutul de cenușă și conductivitatea sunt parametri fizico-chimici aflați ȋn strânsă corelație deoarece sunt legate de conținutul de minerale al mierii. Un conținut redus de minerale duce la o conductivitate mică și invers. După cum se observă din valorile medii obținute mierea de eucalipt prezintă valori mai mari decât cea de lavandă la ambii parametri determianți iar corelația dintre ei este exemplificată ȋn graficul din figura VII.3.

Fig VII.3 – Conținutul de cenușă și conductivitatea probelor de miere

Rezultatele determinǎrii glucidelor se gǎsesc ȋn tabelul VII.7. S-au executat câte două probe la fiecare sortiment.

Tabelul VII.7 Rezultatele determinǎrii glucidelor

Cele două sortimente de miere testate au un conținut de glucide net diferit față de mierile monoflorale din România a caror conținut de glucide reducătoare este minim 70%. Diferențele cele mai mari se constată la conținutul de zaharoză admis maxim 5% pentru mierile din zonele temperate cu excepția mierii de salcâm la care se admite maxim 10%. Pentru zona mediteraneană există mai multe sortimente pentru care se admite maxim 10% zaharoză, printre care mierea de eucalipt, citrice, Hedysarum (caprifoi francez) și chiar unele pentru care această valoare ajunge la 15% cum este cazul pentru mierea de lavandă.

Caracteristicile fizico-chimice referitoare la conținutul de mono și diglucide a celor douǎ sortimente de miere testate sunt prezentate comparativ ȋn graficul din figura VII.4.

Figura VII.4 – Conținut de glucide

Rezultatele determinǎrii parametrilor de prospețime, respectiv Indicele diastazic se gǎsesc ȋn tabelul VII.8. S-au executat câte două probe la fiecare sortiment

Tabelul VII.8 Rezultatele determinǎrii [NUME_REDACTAT], unități [NUME_REDACTAT] observă că ambele sortimente depășesc valoarea minim admisă dar diferențele ȋntre ele sunt foarte mari, indicele diastazic al mierii de eucalipt fiint de 2,17 ori mai mare decăâ cel al mierii de lavandă.

VII.3 Rezultatul determinării falsificărilor

Testele calitative executate pentru evidențierea eventualelor falsificări nu au pus ȋn evidență prezența glucozei industriale, a amidonului sau a făinii de cereale.

CAPITOLUL VIII

CONCLUZII

Determinările practice executate ne conduc către următoarele concluzii:

Controlul organoleptic:

Cele două probe de miere testate prezintă caracteristici organoleptice tipice pentru sortimentul de miere testat, respectiv eucalipt și lavandă

Controlul parametrilor fizico-chomici:

Cele două sortimente de miere monoflorală testate se ȋncadrează ȋn cerințele Directivei CE nr. 2001/110/EC /20 Decembrie 2001 cu privire la calitatea mierii de albine destinate consumului, astfel:

Valoarea umidității este inferioară, pentru ambele tipuri de miere, față de limita superioară a valorii impuse prin ambele metode analitici utilizate;

Valoarea conductivității este mai mică decât valoarea maximă admisă pentru ambele tipuri de miere;

Conținutul de cenușă este ȋn concordanță cu valorile obținute pentru conductivitatea chimică pentru cele două sortimente testate;

Conținutul de glucide reducătoare și de zaharoză respectă la ambele tipuri de miere cerințele specifice pentru mierea de lavandă și cea de eucalipt; valorile conținutului de zaharoză confirmă proveniența sortimentelor de miere testată.

Controlul prospețimii

Ambele sortimente ȋndeplinesc cerințele cu privire la valoarea indice lui diastazic; Diferența netă ca și valoare Valoarea mult mai mică la mierea de lavandă pare să indice un tratament termic necorespunzător sau o depositare ȋn condiții improprii.

Controlul falsificărilor

Probele de miere testate nu au prezentat falsificări datorate glucozei industriale, amidonului sau făinii de cereale.

BIBLIOGRAFIE