Metode Activ Participative Folosite In Predarea Unitatilor cu Continut Dogmatic

Metode activ-participative folosite in predarea unitatilor cu continut dogmatic

Motto: „Orânduirea întregii lumi atârnă de educație”

(Sf. Ioan Gură de Aur)

CUPRINS

INTRODUCERE

I. EDUCATIA RELIGIOASA IN CONTEXTUL EDUCATIONAL CONTEMPORAN

II. METODE DE INVATAMANT

III. METODE ACTIVE IN PREDAREA RELIGIEI

IV. METODE ACTIV PARTICIPATIVE UZUALE

ANEXA1

ANEXA2

ANEXA3

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

„A educa înseamnă a cultiva curățenia sufletească și buna cuviință a copiilor și tinerilor, a-l crește pe copil moral și în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligența, a forma un atlet pentru Hristos; pe scurt, a te îngriji de mântuirea sufletului lui. Educația este asemenea unei arte: artă mai mare decât aceasta nu există, pentru că, dacă toate artele aduc un folos pentru lumea de aici, arta educației se săvârșește în vederea accederii la lumea viitoare”.(Cucoș, 2002)

Uneori considerăm educația ca o activitate în care continuitatea e mai importantă decât schimbarea. Devine însă evident că trăim într-un mediu a cărui mișcare este nu numai rapidă ci și imprevizibilă, chiar ambiguă. Nu mai știm dacă ceea ce ni se întâmplă este “bine” sau “rău”. Cu cât mediul este mai instabil și mai complex, cu atât crește gradul de incertitudine.

Datorită progresului tehnologic și accesului sporit la cunoaștere și la resurse ne putem propune și realiza schimbări la care, cu câtva timp în urmă nici nu ne puteam gândi.

Trebuie, deci, să ne modificăm modul în care gândim prezentul și viitorul educației pe care îl dăm generației următoare având în vedere aceste aspecte. Nu ne mai putem permite o unitate școlară “muzeu”, orientată spre trecut, care pune accent pe cunoștințe, ci avem nevoie de o școală ce-i pregătește pe copii pentru viitor, punând accent pe competențele sociale și de comunicare.

E bine ca educatorul să modeleze tipul de personalitate necesar societății cunoașterii, personalitate caracterizată prin noi dimensiuni: gândire critică, creativă, capacitate de comunicare și cooperare, abilități de relaționare și lucru în echipă, atitudini pozitive și adaptabilitate, responsabilitate și implicare.

Un învățământ modern, bine conceput permite inițiativa, spontaneitatea și creativitatea copiilor, dar și dirijarea, îndrumarea lor, rolul profesorului căpătând noi valențe, depășind optica tradițională prin care era un furnizor de informații.

În organizarea unui învățământ centrat pe copil, el devine un coparticipant alături de elevi la activitățile desfășurate. Tot el este cel care însoțește și încadrează tânărul pe drumul spre cunoaștere.

Educația religioasă este una din laturile educației, alături de educația intelectuală, educația estetică, educația fizică, educația civică etc. Ținându-se cont de faptul că idealul suprem al oricărui om este desăvârșirea, educația religioasă este determinantă pentru dobândirea acesteia. Necesitatea educației religioase este condiționată de necesitatea Religiei în viața omului, deoarece numai Religia poate răspunde la întrebările ultime ale existenței umane. Îndemnul pe care Domnul nostru Iisus Hristos îl dă ucenicilor Săi („mergând, învățați toate neamurile”), îndemn spre educația religioasă, este valabil până la sfârșitul veacurilor.

Educația religioasă este acțiunea specific umană care se desfășoară conștient de către un educator, pe baza unor principii și cu ajutorul unor metode și mijloace specifice. Acestă educație este susținută de iubire, încredere și libertate, iar scopul ei este realizarea caracterului religios-moral al elevului, care să-l conducă la desăvârșirea creștină. Educația religioasă este posibilă întrucât Dumnezeu l-a creat pe om după „chipul Său” cu posibilitatea omului de a dobândi „asemănarea” cu El împlinind porunca desăvârșirii.(Mt.5,48) Mintea și voința liberă, călăuzite de harul divin și de dorința de a săvârși binele desăvârșesc în om chipul lui Dumnezeu. Profesorul de religie are menirea, vocația și datoria să cioplească în sufletul elevilor săi acel minunat „chip” pe care Dumnezeu l-a gîndit pentru fiecare dintre ei. (Șebu, 2000)

Profesorul de religie fiind „în pas cu lumea, dar nu ca lumea” (Plămădeală, 1999) va reuși să „cioplească” chipul lui Dumnezeu în sufletul elevilor săi, numai dacă educația religioasă va fi facilitată de respectarea unor metode și principii didactice. Răspunzând chemării Mântuitorului, asemenea Sfinților Apostoli, de a fi „pescar de oameni”(Mt. 4,19), profesorul va prinde cu mreaja cuvântului sufletul elevilor săi încercând să le dezvolte creativitatea la ora de religie. „Progresul omenirii nu este disponibil fără activitatea creatoare, teoretică și practică a oamenilor. Din acest motiv este firesc ca activitatea creatoare să fie considerată ca forma cea mai înaltă a activității omenești”.(Roșca, 1972) Pentru aceasta, pe lângă metodele tradiționale, profesorul va face apel la acele metode activ-participative (brainstorming-ul, metoda „ciorchinelui”, tehnica „cvintetului” etc) oferindu-i elevului posibilitatea dezvoltării creativității. Un elev își dezvoltă spiritul critic atunci când: se implică activ în procesul de predare-învățare, adoptând o atitudine activă și interactivă; gândește critic și are o deprindere de gândire critică; preferă gândirea divergentă, imaginativă și creativă; acționează în totală libertate în planul alegerilor pe care le face; își valorifică și dezvoltă imaginația, originalitatea, inventivitatea, creativitatea; problematizează conținuturile și face descoperiri; are încredere în forțele proprii și dorință de autodepășire; devine responsabil.

Toate acestea se datorează factorilor creativității care sunt de natură intelectuală, caracteriali, sociali. Imaginația, memoria și inteligența însumează factorii intelectuali ai creativității. Factorii caracteriali sunt: motivația, aspirația creatoare, voința fermă, perseverența, iar factorii sociali stau la baza dezvoltării creativității prin faptul că ei pot motiva creația, pot stimula imaginația, pot da naștere unor idei inovatoare, dar în același timp au puterea de a inhiba aceste tendințe în funcție de aspirațiile societății și raportul dintre societate și persoanele care manifestă dorința de creație.

Cele mai importante blocaje în dezvoltarea creativității sunt, cel mai probabil, cele de natură emotivă. Pur și simplu teama de a greși împiedică procesul creativ, unii elevi refuzând să-și ducă sarcina la îndeplinire din această cauză. Un alt aspect al acestui blocaj este teama de competiție (colegul probabil va spune ceva mai interesant decât celălalt elev) și, în fine, poate apărea descurajarea deoarece procesul creativ presupune efort intelectual susținut de multă muncă.

Utilizarea metodelor interactive de predare – învățare în activitatea didactică contribuie la îmbunătățirea calității procesului instructiv – educativ, având un caracter activ – participativ și o reală valoare activ – formativă asupra personalității elevului. Acest fapt mi s-a confirmat în momentul în care am început să utilizez mai frecvent unele metode activ – participative.

Cap I. EDUCAȚIA RELIGIOASĂ ÎN CONTEXTUL EDUCAȚIONAL CONTEMPORAN

Misiunea creștină constă în trimiterea Bisericii în lume în vederea propovăduirii Evangheliei și totodată în vederea vestirii Evangheliei și a lucrării mântuitoare a lui Iisus Hristos. Părintele profesor Sebastian Șebu aprecia că “Evanghelia trebuie văzută mai mult decât un tratat de educație care se referă nu atât la un caz particular al unei educații generale ci la întreaga activitate a Bisericii”.

Misiunea creștină are ca finalitate “integrarea oamnilor în Împărăția lui Dumnezeu, întemeiată prin lucarea mântuitoare a lui Iisus Hristos, inaugurată ca anticipare a ei în Biserică prin pogorârea Duhului Sfânt, Împărăție care se va manifesta în plenitudinea ei la a doua venire a lui Hristos întru slavă”. Misiunea face parte din însuși planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii, “ea se întemeiază pe universalitatea mântuirii și desăvârșirii în Hristos și participarea la trimiterea lui Hristos în lume”.

Sfinții Părinți au definit misiunea ca fiind o componentă esențială a Bisericii, vocația misionară a Bisericii fiind dată de caracterul ei apostolic. Biserica nu poate înceta activitatea ei misionară, fiind într-o continuă stare de misiune. Realizarea misiunii are valențe sinergice, unind lucrarea lui Dumnezeu cu cea a omului.

În acest sens “misiunea creștină face parte din planul lui Dumnezeu de mântuire și desăvârșire a lumii, constituind acea parte care se realizează în istorie prin Biserică și prin membrii acesteia”.

Fiecare creștin care își mărturisește credința, o trăiește și o păstrează curată devine un misionar deoarece “misionarismul creștin se realizează prin Biserică de către membrii clerului, dar și alte persoane, în familie, școală, asociații etc; de multe ori într-un mod difuz, anonim, dar eu cu multă dragoste, dăruire și profesionalism”.

A evangheliza înseamnă a vindeca și a elibera, termenul evanghelizare semnifică în egală măsură mesajul și transmiterea mesajului. În sens biblic evanghelizarea constituie vestea cea bună, adusă celor care nu l-au cunoscut pe Hristos. În acest sens evanghelizarea este sinonimă misiunii “evanghelizarea se derulează în istorie și nu s-a încheiat, astfel putem vorbi de o istorie a evanghelizării sau de o istorie a misiunii”.

A evangheliza astăzi înseamnă nu doar a aduce vestea ce bună celor care n-au auzit de Hristos, ci și a aduce vestea cea bună, într-o manieră nouă celor care și-au pierdut rădăcinile creștine, înseamnă “a evanghliza culturile inedite care s-au rupt de moștenirea creștină a secolelor trecute sau fără nici o legătură istorică cu creștinismul”.

Transmiterea dreptei credințe se face printr-o predar explicită, strucurată și sistematică în cadrul unui program de predici, cateheze, ore de religie. Harul botezului, deși unic, trebuie conștientizat mereu pentru a fi actualizat în viața credincioșilor.

În cadul orelor de religie credința nu se predă și nu se învață din perspectiva îmbogățirii elevilor în ceea ce priovește cultura generală, ci spre a deschide sufletul lor spre cunoașterea lui Dumnezeu și spre o viață în care ei să observe și să urmeze principiile și valorile creștine. Pentru transmiterea și păstrarea dreptei credințe preotul împreună cu profesorul de religie au misiunea de a desfășura un program sistematic al activităților catehetice și de îndrumare moral – duhovnicească a elevilor.

În societatea contemporană în care moștenirea creștină s-a subțiat iar actul educațional este din în ce în ce mai marcat de secularizare, orice lecție de religie trebuie să fie concepută ca un act misionar, de transmitere, de aprofundare și de întărire în dreapta credință. În cadrul educației religioase elevii vor fi învățați să dobândească simțul misiunii și al responsabilității, prin mărturisirea credinței, prin cuvânt și faptă și prin invitarea altora spre experiența religioasă.

În viziunea ortodoxă, misiunea creștină nu se reduce doar la simpla vestire a Evangheliei ci totodată “misiunea vizează încorporarea și creșterea oamenilor ca membri ai Bisericii – trupul lui Hristos, până la măsura vârstei plinătății Lui (Efes 4,13)”, exigențele misiunii vizează atât întoarcerea fiecăruia către Dumnezeu cât și viețuirea tuturor într-un duh creștin autentic, în Duhul Evangheliei lui Hristos.

Biserica este chemată să-i ajute pe tineri în a-și găsi un sens al existenței, este chemată să-i lummineze pe tineri în ceea ce privește percepția evenimentelor care se produc în viața lor și în lume. Prin preoți și profesori de religie Biserica va combate cu toată vigoarea secularismul și panteismul, aceste flageluri care-i bulversează tot mai mult pe tinerii noștrii.

Toți cei implicați în realizarea educației religioase au misiunea de a propovădui Evanghelia lui Hristos, conștientizând tinerii de faptul că îndreptarea de adevărul revelat, manifestat în persoana și activitatea lui Iisus Hristos îl duce pe om lan realizarea educației religioase au misiunea de a propovădui Evanghelia lui Hristos, conștientizând tinerii de faptul că îndreptarea de adevărul revelat, manifestat în persoana și activitatea lui Iisus Hristos îl duce pe om la pierzanie.

Dimensiunea misionară a educației religioase vizează pe lângă instruirea tinerilor în ceea ce privește elementele de doctrină și istorie creștină și îndrumarea tinerilor spre împărtășirea cu Sfintele Taine. Sfânta Liturghie este o înaintare împreună spre Împărăția lui Dumnezeu și în același timp un loc în care creștini se pregătesc pentru misiune. Trimiterea liturgică cu pace să ieșim invită la mărturia evanghelică a tuturor, cheamă la convertire și la iubirea aproapelui.

După William Thomas misiologia contemporană cheamă la un discernământ calitativ al vestirii Evangheliei, printr-un lanț de activități care constituie misiunea însăși.

Trebuie făcută distincția între unele dimensiuni ale actului misionar al vestirii Evagheliei: prezența, proclamarea, participarea, rugăciunea și cateheza.

Prezența. Chiar dacă este posibil și câteodată binevenită vestirea Evangheliei prin mijloace mass-media nimic nu poate suplini eficacitatea și pragmatismul prezenței personale. Mântuitorul își trimite apostolii să propovăduiască Evanghelia în mod direct , atenționându-i că vor fi primiți de unii și respinși de alții.

Prezența și implicarea personală a preotului și profesorului de religie în vestirea Evangheliei se contituie într-o formă de iubire agapică față de cei care vor primi mesajul evanghelic.

Proclamarea. Apostolul Petru își fundamentează activitatea apostolică spunând: noi nu putem să nu vorbim cele ce am văzut și auzit (F. Ap. 4,20). Pentru toți cei de astăzi implicați în vestirea Evangheliei, nuanțele și diversitatea experiențelor biblice se constituie într-un îndemn de diversificare a căilor de vestire a Evengheliei, în egală măsură rămânând fideli duhului Evangheliei.

Mesajul pe care trebuie să-l aducă Biserica l-am putea defini ca fiind vestea cea bună a Împărăției lui Dumenzeu, în conformitate cu acest mesaj, avem menirea de a aduce la cunoștință creștinilor în general și tinerilor în special faptul că Dumnezeu împărățește asupra Universului, asupra neamurilor, asupra celor vii și asupra celor morți.

Participarea. Proclamarea Evangheliei implică participarea concretă la viața celor care ne ascultă. Mântuitorul a spus: Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei zdrobiți cu inima, să propovăduiesc robilor dezrobirea și celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsați (Luca 4,18).

Avem aici o percepție a celor sărăciți în duh, a trăi cu cei săraci înseamnă a trăi în comuniune cu ei, într-un plan care depășește anumite repere sociologice sau civice. În mediile în care sărăcia și lipsurile sunt cauza păcatelor, în mediile atinse de corupție, imoralitate, droguri, alcoolism, lipsă de educație, avem o obligația să îndemnăm la întoarcere la penitență, la observarea și ghidarea noastră după principiile evanghelice. Acolo unde păcatul este cauzat de sărăcie, misiunea noastră este de a remedia acest neajuns, desigur în măsura posibilităților.

Căile de implicare și participare la viața și problemele credincioșilor sunt diferite, în funcție de situațiile date. Sfântul Apostol Pavel îndemna: cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi săi dobândesc; tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip să mântuiesc pe unii (I Cor. 9,22).

Rugăciunea. Vestirea Evangheliei ține de pregătirea noastră în vederea aceptării harului Duhului Sfânt. El poate pregăti atât inimile noastre, în vederea vestirii Evangheliei cât și inimile ascultătorilor în vederea receptării mesajului evanghelic. W. Thomas aprecia că “este mai important să stăm de vorbă o oră cu Dumnezeu cu privire la cineva și doar zece minute să-i vorbim acestei persoane despre Dumnezeu”.

Catehizarea. În general predica și ora de religie sunt receptate ca un apel de suflet, dar totuși ca un apel care se adresează atât sentimentelor cât și voinței și rațiunii. Orice predică, cateheză sau oră de religie are și un aspect pedagogic, doarece învățarea în sens biblic are valențe emoționale, raționale și volitive.

Mântuitorul Hristos pentru a reface chipul lui Dumnezeu în om și pentru descoperirea voii Lui i-a pregătit pe Sfinții Apostoli ca și ei, la rândul lor, să-i pregătească pe urmașii lor, misiunea îndeplinită până în zile noastre. Misiunea de ai educa pe cei tineri prin prisma Evangheliei lui Hristos presupune pentru profesorii de religie atât competențe specifice în planul conținuturilor disciplinare și a didacticii disciplinei cât și conștientizarea și asumarea dimensiunii misionare a activității oricărui profesor de religie.

Cap.II METODELE DE ÎNVĂȚĂMÂNT

În context didactic, diversele surse fac trimitere, mai întîi, tot la cuvintele grecești meta (= după, spre) și odos (= cale, drum). Așadar metodă, adică drum spre ceva. Enciclopediile franceze, de pildă, precizează că, în filosofie, metoda înseamnă mersul rațional al spiritului către adevăr, dar că ea poate însemna și mod de a acționa în general (cf. Nouveau petit Larousse, 1968). Enciclopediile românești o definesc, între altele, ca totalitate a procedeelor practice prin care se predă o știință (cf. Dicționar de neologisme, 1966). La rîndul lui, dicționarul românesc de pedagogie din 1979 o desemnează și prin sintagma mod de lucru.

Raportînd-o strict la procesul de predare-învățare din cadrul școlii, noi am definit metoda ca: drum sau cale de urmat, în activitatea comună a educatorului și educaților, pentru îndeplinirea scopurilor învățămîntului, adică pentru informarea și formarea educaților. Nu este singura definiție care s-ar putea propune, ci una dintre ele, care își justifică valabilitatea prin aspectele esențiale pe care le precizează, adică: ce conținut logic exprimă (un mod de lucru sau o cale de urmat); cine o utilizează (în cazul nostru, educatorul și educații); în ce activitate (în procesul de învățămînt); cu ce scop (cu scopul informării și modelării sub aspect uman a educaților).

În unele lucrări mai vechi, termenul de metodă de învățămînt (sau metodă didactică) era considerat echivalent cu cel de formă de învățămînt (spre exemplu, o anume formă "întrebătoare", alterna cu alta numită "povestitoare"). Cu timpul s-a renunțat, însă, la această echivalență, azi precizîndu-se că forma este o categorie didactică mai cuprinzătoare decît modul de lucru sau metoda (cf. I. Roman și colab., 1970, II, p. 258).

S-a convenit că metoda de învățămînt reprezintă o realitate mai cuprinzătoare, (acoperind înțelesul definiției de mai sus) în timp ce procedeul este fie doar o parte alcătuitoare a metodei, fie un element de sprijin, fie un mod concret de valorificare a metodei. Dacă, de pildă, ne referim la predarea unei lecții prin metoda expunerii, (vezi tabelul metodelor) putem admite că în interiorul ei, al expunerii, se pot utiliza diverse procedee (de exemplu întocmirea, în paralelă, a unei scheme pe tablă, folosirea în sprijin a unor ilustrații vizuale); dacă, în altă situație, predăm o lecție prin conversație didactică, putem interpune, tot în calitate de procedee, anumite explicații din partea celui care predă, fără ca metoda sau maniera dominantă să devină alta decît conversația.

G. Văideanu este unul dintre autorii care încearcă o definire, prin detalierea riguroasă a notelor caracteristice metodei didactice. Astfel, (cf. 1986, II), metoda didactică s-ar putea caracteriza complet prin: agenții care o mînuiesc; beneficiarii ei; variantele în care apare; competențele și posibilitățile pe care i le asigură celui care o pune în valoare. Concret, în concepția autorului, ea reprezintă "modalitatea de lucru", cu caracter polifuncțional, care:

– este selecționată de profesor și pusă în aplicare împreună cu elevii, în lecții și în activitatea extradidactică, în beneficiul elevilor;

– presupune în toate cazurile conlucrarea dintre profesori și elevi, în interesul identificării adevărului;

– se utilizează diferențiat, în funcție de interesele, trebuințele, nivelul elevilor și în scopul prioritar al formării acestora din urmă;

– îl atestă pe profesor ca purtător al conținuturilor de învățămînt, ca animator și evaluator al procesului respectiv, certificînd totodată obligațiile ce decurg pentru el din aceasta.

O altă precizare de mare interes se referă la funcțiile multiple ale metodei, la detalierea caracterului ei polifuncțional (cf. I. Cerghit, 1980) adică: o funcție cognitivă, prin aceea că asigură elevului cunoașterea fie a adevărurilor gata constituite, fie a acțiunii de descoperire a acestora; o funcție normativă, adică de ghidare (normare) a acțiunii de predare și învățare; o funcție instrumentală (ea joacă rol de instrument de vehiculare, de sistematizare, de aplicare a conținuturilor școlare); o funcție formativă și educativă, în sensul că în același timp ea formează capacități și determină atitudini.

Se face, în fine, precizarea că metodologia didactică se subordonează mai întîi noțiunii de mod de organizare a învățării (G. Văideanu, 1986), iar la un nivel mai cuprinzător, noțiunii de tehnologie didactică (G. Văideanu, 1986, II, și I. Nicola, 1994). Modul de organizare a învățării sintetizează "un grupaj de metode sau procedee care operează într-o anumită situație de învățare (ore duble sau succesive, mai multe clase reunite în aceeași sală etc.) și în asociere cu o anumită modalitate de realizare a învățării: învățare asistată de ordinator, învățare bazată pe caiete și manuale programate ș.a." (Văideanu, lucr. cit.; vezi de asemenea C. Cucoș, 1995). Subordonarea continuă prin înscriere a metodei într-o categorie mai cuprinzătoare, respectiv în tehnologia didactică. Aceasta din urmă desemnează "ansamblul metodelor, mijloacelor și al modurilor de organizare a învățării", toate în dependență de "obiectivele pedagogice, de natura conținuturilor și a situațiilor de învățare" (Văideanu, lucr. cit.).

Prezentarea acestor precizări este de natură să orienteze personalul didactic atît asupra interpretării logice a limbajului pedagogic, cît și a aplicării corecte a categoriilor menționate, în cadrul activității practice.

II. Sistemul metodelor de învățămînt: geneză și configurație actuală

II.1. O primă sistematizare semnificativă era realizată de I. Gh. Stanciu, (cf. 1961) și se prezenta astfel:

(A) Metode de predare: expunerea sistematică; conversația; lucrul cu manualul și alte cărți; demonstrația didactică; excursiile și vizitele; observațiile, lucrările de laborator, lucrările practice; exercițiul.

(B) Metode de control și apreciere: observația curentă a muncii și comportării elevilor; verificarea orală; lucrările scrise; aprecierea prin notă.

Autorul nu face vreo precizare în legătură cu alte criterii de grupare, afară de cel care reiese tacit din prezența grupelor A și B (deci funcția didactică urmărită). În schimb, el dă explicația amănunțită a diferenței dintre metodă și procedeu, arătînd că fiecare din metodele de predare "dispune de nenumărate procedee, care înlesnesc însușirea cunoștințelor" (1961, p.147). Spre exemplu, în lecția de geografie metoda este demonstrația cu ajutorul hărții. Ca procedeu, i se poate aduce în sprijin citirea unor fragmente beletristice, care redau splendoarea locurilor studiate etc., întregind astfel imaginea și atitudinea pe care și-o formează elevul.

II.2. După D. Todoran (1964), metodele de învățămînt apăreau enumerate aproximativ în aceeași formulă. El atrăgea atenția și asupra "temeiului" după care se pot grupa, respectiv "scopul didactic principal", acesta constînd din transmiterea cunoștințelor, fixarea lor, formarea priceperilor și a deprinderilor, verificarea cunoștințelor și deprinderilor (p.143). Gruparea invocată de autor se derula astfel: (1) metode de expunere continuă și sistematică a cunoștințelor, respectiv povestirea, explicația, prelegerea școlară; (2) conversația sau convorbirea, (3) demonstrarea, (4) munca cu manualul și alte cărți, (5) observarea, lucrările de laborator, lucrările practice, (6) exercițiile, (7) repetarea, (8) metode de verificare și apreciere (orală, scrisă, practică).

II.3 După I. Roman și colaboratorii (1970), metodele de învățămînt apăreau pe trei categorii mari:

(A) Metode cu funcție principală de predare: expunerea; conversația euristică; demonstrația; lectura explicativă; vizitele și excursiile didactice; învățămîntul programat.

(B) Metode cu funcția principală de fixare și consolidare: studiul individual sau munca independentă cu manualul, notițele și cu alte surse; metoda exercițiului și metoda repetării; observările independente, lucrările practice și de laborator.

(C) Metode cu funcția principală de verificare și apreciere: metoda verificării orale; metoda verificării scrise (curente și periodice); metoda verificării practice; metoda verificării cu caracter de bilanț (examenul); notarea ca metodă de apreciere. Diferența față de autorul anterior consta din gruparea strictă a metodelor pe 3 categorii, în loc de două, prin separarea celor de predare de cele din categoria consolidare. În plus, era menționată pentru prima oară, instruirea programată ca metodă de învățămînt.

II.4. După V. Țîrcovnicu (1975), metodele apar într-o configurație nouă.

(A) Metode de asimilare: (1) verbale: expunerea, conversația, problematizarea, munca cu manualul și alte cărți, instruirea programată; (2) intuitive: demonstrația, modelarea, observația independentă; (3) active (bazate pe acțiune): exercițiile, lucrările practice, algoritmizarea, lucrările de laborator și experimentele efectuate de elevi; (4) învățarea prin descoperire.

(B) Metode de control: (1) observarea; (2) chestionarea orală; (3) lucrări scrise; (4) examenele; (5) forme moderne de verificare: verificare cu ajutorul mașinilor.

(C) Metode de apreciere: (1) clasice: aprecierea verbală, aprecierea prin notă; (2) moderne: apreciere prin teste, prin ghiduri de notare, prin scări obiective de apreciere.

Un comentariu minim la lista prezentată de acest ultim autor ne obligă să notăm: (1) adoptă un nou criteriu de grupare (în afară de scopul didactic urmărit), ceea ce conduce la grupele: metode verbale, metode intuitive, metode active (după ce deja fuseseră stabilite dihotomiile metode verbale-metode intuitive și respectiv metode expozitive-metode active); (2) este primul care menționează între metode algoritmizarea ca metodă de predare-învățare și testul ca metodă de apreciere; (3) este tot între primii care tratează despre învățarea prin descoperire, dîndu-i o explicație proprie.

II.5. După M. Ionescu (1979), metodele apar nominalizate foarte asemănător cu precedentul și fiind grupate pe categoriile: metode de predare-învățare și metode de verificare și evaluare, cu enumerarea: (1) expunerea; (2) conversația; (3) problematizarea; (4) modelarea; (5) demonstrația; (6) experimentul; (7) exercițiul; (8) activitatea pe grupe; (9) activitatea independentă (lucrul cu cartea, observarea independentă, lucrările practice individuale); (10) instruirea programată; (11) metode de verificare și evaluare: (a) chestionarea orală; (b) lucrările scrise; (c) testele de cunoștințe; (d) probele practice; (e) evaluarea prin notă.

Ca diferențe față de autorul anterior se pot semnala: includerea în listă a metodei activității pe grupe, foarte probabil sub influența lucrării lui L. Buzás, Activitatea didactică pe grupe, tradusă în românește cu puțin timp înainte (1977); renunțarea la repartizarea metodelor pe grupele: verbale, intuitive, active.

II.6. După I. Cerghit (1976 și 1980), nomenclatura și sistematizarea metodelor didactice capătă o tentă radical înnoită, adică:

(A) Metode de comunicare

A.1. Comunicare orală: (1) metode expozitive: narațiunea, descrierea, explicația, enunțul și demonstrația logică, prelegerea școlară, conferința, expunerea cu oponent, prelegerea dezbatere, informarea, instructajul; (2) interogative: conversația euristică, dezbaterile, consultația în grup, preseminarul, seminarul, dezbaterea de tip Phillips 6-6, asaltul de idei (brainstorming), dezbaterea bazată pe întrebări recoltate în prealabil, discuția liberă, colocviul; (3) metode de instruire prin problematizare sau învățare prin rezolvare de probleme.

A.2. Metode de comunicare scrisă: munca cu manualul sau cartea, analiza de text; informarea; documentarea.

A.3. Metode de comunicare oral-vizuală: instruirea prin filme; instruirea prin televiziune.

A.4. Metode de comunicare interioară: reflecția personală și experimentul mintal.

(B) Metode de explorare organizată a realității (metode obiective, intuitive)

B.1. Metode de explorare directă: observația sistematică a obiectelor, fenomenelor, observația în condiții experimentale, cercetarea documentelor istorice, anchetele.

B.2. Metode de explorare indirectă, adică bazate pe contactul cu substitutele obiectelor și fenomenelor: metode demonstrative și metode de modelare.

(C) Metode bazate pe acțiune sau metode practice

C.1. Bazate pe acțiunea efectivă, reală: exercițiile, experimentele, elaborarea de proiecte, studiul de caz, instruirea prin muncă, participarea la acțiuni social-culturale etc.

C.2. Metode de acțiune simulată sau fictivă, denumite și metode de simulare: jocurile didactice, învățarea dramatizată, învățarea pe simulator.

(D) Instruirea programată, care, după părerea autorului, "prin complexitatea și suportul ei teoretic, depășește cadrul strict al unei grupări sau al alteia" (cf. 1980, p.95).

Observațiile ce se pot face la propunerea de nominalizare și sistematizare făcută de I. Cerghit sînt mai multe. Cea dintîi este una laudativă, anume că îmbogățește nomenclatura metodologică cu nume care mai înainte nu se încadrau în vreuna dintre sistematizări (cercetarea documentului istoric, de pildă). Și tot laudativă este aceea privitoare la criteriile noi pe care le pune la baza sistematizării (de pildă, sursa conținuturilor de însușit de către elev și modalitatea acestei însușiri). Autorul rămîne însă dator cu explicațiile de amănunt, care să clarifice în măsură suficientă individualitatea fiecărei noi metode propuse. Datoria autorului se impunea cu atît mai accentuat, cu cît tradiția statornicise niște modele mult prea înrădăcinate în conștiința și vocabularul practicienilor.

II.7. În concepția lui I. Nicola (1980, 1992, 1994), ne întîmpină din nou o grupare inedită, deși nominalizarea fiecăreia dintre metode nu este diferită, prin comparație cu cele anterioare. Adică:

(A) Metode și procedee expozitiv-euristice: povestirea, explicația, prelegerea, conversația, problematizarea, descoperirea, demonstrația, modelarea, observația independentă, lucrul cu manualul și alte cărți, lucrările experimentale, lucrările practice și aplicative, lucrul în grup.

(B) Metode și procedee algoritmice: algoritmizarea, instruirea programată, exercițiul.

(C) Metode și procedee evaluativ-stimulative: observarea și aprecierea verbală, chestionarea orală, lucrările scrise, verificarea prin lucrări practice, examenele, verificarea cu ajutorul mașinilor, scările de apreciere, notarea.

Originalitatea autorului se axează pe criteriile utilizate în gruparea metodelor. Concret este invocată o anume "programare externă" a materiei (adică "modul în care este prelucrată, ordonată și prezentată informația didactică"), alături de o "programare internă", care "se referă la registrul componentelor psihice antrenate în procesul de învățare a informațiilor" (cf. 1994, p.307). Programarea externă vizează activitatea profesorului; cea internă se referă la modul de a reacționa al elevului. Concluzia ce duce la clasificarea metodelor de predare-învățare ar fi următoarea: dacă între programarea externă (adică activitatea de predare) și cea internă (adică cea de învățare) există o relație neunivocă, avem a face cu strategiile și respectiv metodele expozitiv-euristice, după cum apar în tabloul de mai sus; dacă, dimpotrivă, între cele două "programări" se stabilește o relație univocă, avem a face cu strategii și respecitv metode algoritmice. În cazul metodelor de verificare, explicația este mai simplă, în sensul că ele joacă, în același timp, rol de evaluare și de stimulare a activității elevului.

Cu toată această complicație a demersului, remarcăm efortul meritoriu al autorului de a înnoi terminologia și fondul național al teoriei despre metode. Ceea ce rămîne însă de depășit, este dificultatea deosebită pentru cititor, de a pune în ordine conținutul acestui demers.

II.8. Pe lîngă toate sistematizările prezentate pînă aici, apar în peisajul metodologiei școlare și altele, provenind din literatura franceză, fie tradusă în românește (Guy Palmade, 1975), fie originală (R. Hubert, 1965 și 1970). Ele fac notă cu totul aparte în raport cu ceea ce înțelegem noi prin metode de învățămînt.

Astfel, în timp ce unul dintre autori (Palmade, lucr. cit., p.58 urm.) enumeră doar două metode tradiționale, respectiv metoda dogmatică (citiți expunere) și metoda interogativă, ambele cu diverse procedee, iar alături de ele instruirea programată; în timp ce altul dintre ei (R. Hubert, 1965, 1970) prezintă grupele: metode didactice (gravitînd în jurul lucrului cu manualul și al autorității educatorului), metode intuitive (vizînd constatarea directă a faptelor de către elev), ambii enumeră tot ca metode (R. Hubert denumindu-le metode active) diversele moduri de organizare a educației în general, cum ar fi sistemul Montessori, sistemul centrelor de interes aparținînd lui O. Decroly, planul Dalton, sistemul Winnetka, planul Gary ș.a. Or, în acest punct, ideile autorilor citați nu se mai întîlnesc cu ale noastre, date fiind semnificațiile diferite pe care noi le atribuim acestor ultime formule. Căci noi le socotim formule organizatorice ale educației în genere (apărute ca soluții reformatoare în jurul anului 1900), iar nu metode de învățămînt stricto senso. Așadar, dorim să fim bine înțeleși: noi nu le negăm realitatea și nici posibilele rezultate pe care le-au generat, dar nu le includem în rîndul metodelor de învățămînt. De altfel și autorii lor le denumesc pe ansamblu altfel: unul le intitulează metode pedagogice (Palmade, lucr. cit.), altul, metode ale culturii intelectuale (R. Hubert, 1965).

În finalul acestui periplu, vizînd contribuția diferiților autori la delimitarea sistemului metodelor de învățămînt, cititorul are dreptul să se întrebe care este părerea noastră. Și drept răspuns, noi vom propune un inventar relativ simplificat al metodelor, așa cum îl revendică cele mai multe lucrări consultate. Vom include în el metodele care s-au statornicit deja în conștiința oamenilor școlii (incluzînd chiar unele doar revendicate drept metode, nu și justificate ca atare) și le vom grupa în așa fel încît cititorul să înțeleagă toate determinările și explicațiile aferente lor. Menționăm că formula propusă de noi nu se vrea o replică la adresa vreunuia dintre autorii anterior citați. Ea reprezintă pur și simplu o sinteză personală, care inventariază metodele ce apar cu cea mai mare frecvență în diferite alte sistematizări, sau care au intrat deja în circulație într-o măsură destul de semnificativă. Ceea ce ne interesează în mod prioritar este ca această sinteză să fie inteligibilă și în același timp abordabilă pentru toate explicațiile riguros necesare.

Iată, așadar, sinteza care rezultă in opinia pedagogilor ieseni contemporani:

(A) Metode de predare-asimilare

A.1. Tradiționale: expunerea didactică, conversația didactică, demonstrația, observarea, lucrul cu manualul, exercițiul;

A.2. De dată mai recentă: algoritmizarea, modelarea, problematizarea, instruirea programată, studiul de caz, metode de simulare (jocurile, învățarea pe simulator); după unii autori, și învățarea prin descoperire.

(B) Metode de evaluare

B.1. De verificare:

(1) Tradiționale: verificarea orală curentă; verificarea scrisă curentă; verificarea practică curentă; verificarea periodică (prin teză sau practică); verificarea cu caracter global (examenul), fie în formă scrisă, fie orală, fie practică.

(2) De dată mai recentă: verificare la sfîrșit de capitol (scrisă sau orală), verificare prin teste docimologice (curente sau periodice).

B.2. De apreciere:

(1) apreciere verbală

(2) apreciere prin notă

Cap.III METODELE ACTIVE ÎN PREDAREA RELIGIEI

În mod evident, una dintre motivațiile prezenței Religiei în programele scolare ale elevilor îl constituie readucerea la normalitate a raportului dintre valorile pe care societatea le practică si cele prin care omul îŃi atinge scopul pentru care a fost creat de Dumnezeu – mântuirea.

„Criza socială, politică si economică de la noi îsi găseste cauza în criza morală”, afirma Înalt Prea SfinŃitul Părinte Nifon, Arhiepiscopul Târgovistei, în cuvântarea pe care a ținut-o la încheierea anului scolar 2006-2007 la Seminarul Teologic.

Se impune, pornind de la această constatare, ca profesorul de Religie să aibă în vedere, în demersul său educațional, nu doar o foarte bună stăpânire de către elevi a cunostințelor cu caracter religios, ci mai ales interiorizarea acestora, lucru din ce în ce mai dificil din mai multe motive.

Unul dintre acestea îl poate constitui absența sau, în cel mai fericit caz, o prea puțină educație religios-morală în familie (cauza rezidă în faptul că, în momentul de faŃă, cei mai mulți dintre părinți sunt formați într-o perioadă în care religia era exclusă din ceea ce înseamnă viață publică,

iar familia nu a reusit să imprime prea bine sentimentul religios; pe de altă parte, în perioada la care ne referim, educația religioasă din familie era adesea anihilată de educația scolară, în care –mai ales la vârsta marilor întrebări – elevii de atunci si părinții de astăzi nu aveau contact cu ambele puncte de vedere decât foarte rar, iar în si mai rare situații convingător). Un alt motiv al

acestei crize îl poate constitui avalanșa de informații cu caracter nu doar non-religios, ci mai ales în contradicție cu valorile pe care Mântuitorul, prin Biserica Sa, le propune. Revistele pentru tineri sunt permanent preocupate de o educație nu pentru valori, ci pentru moment. O simplă privire a acestor reviste ilustrează cele afirmate aici. Mai mult decât atât, din perspectiva celor mai multe

dintre reviste valorile crestine sunt vetuste, deci de nerespectat.

Decurg de aici anumite obligaŃii pentru profesorul de Religie, indiferent dacă ne referim la cei de liceu sau de scoli generale, si anume: stabilirea unui dialog real cu elevii, dincolo de limitele programei, utilizarea unor metode adecvate atât nivelului intelectual, cât particularităților legate de vârstă ale elevilor în timpul orelor, prin care elevii să fie implicaŃi într-o măsură cât mai mare în

perceperea conținuturilor de învățat si, pe cât posibil, experierea unor situații de învățare, evidențierea clară a mesajului Bisericii în contextul unei lumi tot mai secularizate.

Dialogul real se stabileste de regulă foarte usor, pentru că elevii au de cele mai multe ori încredere în profesorii lor. Este puțin probabil ca un profesor de Religie să nu fie de încredere pentru elevii săi. Chiar dacă la început se mai poate întâmpla uneori, aceasta nu este o piedică insurmontabilă. Dobândirea încrederii elevilor vine mai ales din modul în care este abordată relația cu ei. Este evident că un profesor distant, ca si unul extrem de familiar, nu vor reusi să îsi câstige elevii, iar acestia, la rândul lor, nu vor căuta niciodată un răspuns la profesorul de Religie, sau îl vor căuta cel mult de fațadă ori pentru note.

Informație anterioară poate fi de folos în înțelegerea unei alteia noi. Aceasta însă nu trebuie să se constituie ca o piedică în discutarea si a altor probleme, care la un moment anume constituie un punct de interes pentru elevi. Asa cum nu trebui nici ca numai acestea să devină subiectul lecțiilor.

Presupunerea că discutarea temelor aduse în discuție de elevi îi va convinge să perceapă în mod pozitiv ora de Religie nu este neapărat cea mai potrivită. Asadar, programa este indispensabilă, dar trebuie să nu fie o barieră în relaționarea si discuțiile/dezbaterile cu elevii.

Ora de Religie nu trebuie înŃeleasă doar ca un moment de relaxare, deoarece o astfel de abordare a ei ar putea avea efecte negative pe termen lung (unele, între care lejeritatea cu care este abordată atât de către elevi cât si de către unii profesori sau părinți, deja vizibile).

Referirea noastră considerăm că se poate aplica si în cadrul catehezelor desfăsurate în bisericile parohiale, context în care preotul va pune în evidență si misiunea sa didactică.

În mod necesar, profesorul de Religie trebuie să se raporteze la experiența Bisericii, reflectată în Sfânta Scriptură si Sfânta Tradiție.

Desigur că modelul suprem este Mântuitorul Hristos – „Calea, Adevărul si Viața” (In. 14, 6). Activitatea Sa, asa cum este expusă de Noul Testament, oferă nenumărate exemple de modalități prin care poate fi transmisă învățătura religioasă. Sunt prezentate situații pe care Mântuitorul le foloseste pentru a-i învăța pe cei prezenți sau pentru a răspunde diverselor întrebări ale adversarilor.

Un alt model îl pot constitui sfinții Părinți, care ilustrează în scrierile lor situații din care se pot extrage învățături, de cele mai multe ori cu caracter moral. Inspirându-se de aici sau chiar copiind situațiile – pe care le prezintă incomplet, astfel încât elevii să caute si să identifice soluțiile ori răspunsurile posibile – profesorul poate facilita înțelegerea mesajului pe care vrea să îl transmită.

Prin raportarea la aceste modele profesorul se păstrează pe sine – si îi păstrează si pe elevi– în cadrul care defineste unitatea, sobornicitatea si apostolicitatea Bisericii, dar si transmiterea Sfintei Tradiții.

Pledările în favoarea folosirii metodelor moderne de predare – metodele activ-participative– sunt un demers care doreste să sprijine o învățare de durată, în care motivația elevului de a învăța să nu vină din exterior – note, recompense etc. – ci din interiorul elevului. De fapt, aceasta este si miza metodelor moderne (mai precis, redescoperite) – ca elevul să participe în mod activ la construirea sa ca persoană.

Din perspectiva acestor metode elevul nu (mai) este un depozit în care profesorul transferă o sumă de informații si cunostințe, ci este împreună-lucrător la devenirea sa. Utilizarea acestor metode îi redau elevului statutul de persoană, îl conving să nu fie indiferent la ceea ce se întâmplă cu el si în jurul său. Pe de altă parte, folosind aceste metode, profesorul îl formează în mod

indirect pe adultul crestin de mâine, care va înțelege să se implice în viața Bisericii si a societății, va distinge între a primi si a lua.

Formarea si dezvoltarea acestei atitudini de către profesorii de Religie prezintă două avantaje: pe de o parte, elevul se va simți mai atasat de ora de Religie si nu o va percepe ca pe o oră obositoare, chiar dacă s-ar întâmpla să fie ultima într-un program de sase sau sapte cursuri (dar nici nu o va înțelege ca pe un moment de totală relaxare, timp în care nu i se cere să facă sau să învețe ceva), iar pe de altă parte este usurată si munca sa din timpul orei de predare – fiindcă el nu mai transmite ceva, ci îi ajută pe elevi să descopere acest ceva (este, însă, adevărat că aceste metode presupun o pregătire suplimentară din partea profesorului pentru oră, în sensul identificării si/sau creării de material didactic).

Pentru profesorii de religie, utilizarea situațiilor de învățare nu ar trebui să fie o noutate –Mântuitorul s-a folosit de ele pentru a transmite unele dintre învățăturile Sale. Facem aici referire la contextul în care Mântuitorul clarifică cine este aproapele (Pilda samarineanului milostiv – Lc.10, 25 – 37), care sunt căile de a ajunge la mântuire (descrierea Judecății de Apoi – Mt. 25, 31 –46), atitudinea față de aproapele aflat în nevoie (Pilda bogatului nemilostiv si a săracului Lazăr –Lc. 16, 19 – 31), iar lista ar putea continua. Constatăm, asadar, că principiile de viață pe care ar trebui să le practice orice crestin sunt puse în evidență tocmai prin folosirea situațiilor de învățare, înainte ca această formulare să fie utilizată.

Or menirea orei de Religie este, în esență, formarea de crestini autentic trăitori ai învățăturii si spiritualității crestine, participanți activi la cultul Bisericii si la viața cetății, implicați în problemele aproapelui – pe scurt formarea unor caractere compatibile cu voia lui Dumnezeu.

Este firească, de aceea, necesitatea unei ore de curs în care elevul să fie implicat, să participe activ si afectiv, iar predarea să se exprime printr-o colaborare între profesor si elev.

Aceasta nu înseamnă că metoda trebuie să fie principala preocupare a profesorului de Religie, pentru că nu doar metoda contează, ci si ca destinatarul educației religioase să beneficieze într-o cât mai mare măsură de tot ceea ce viața spirituală, descoperită si/sau întărită pe parcursul orelor de Religie.

Din această perspectivă, este necesar ca elevii să-si însusească nu doar informațiile necesare în acest sens, ci si comportamentele adecvate. Acest lucru este facilitat în mod deosebit de folosirea unor situații de învățare. Putem vorbi de situații specifice – de exemplu, participarea la o sfântă slujbă, a profesorului de Religie împreună cu elevii, fie în cadrul orei de curs, fie într-o duminică sau sărbătoare –, dar si de situații generale. În cele ce urmează, ne vom referi atât la cele generale, cât si la cele specifice Religiei.

Având în vedere dimensiunea comunitară a religiei, este de la sine înțeles că orele de religie trebuie să pună în evidență acest fapt.

Este cert faptul că experiența directă, nemijlocită, asigură cel mai mare succes în procesul de predare. Din acest motiv, este de necesar ca profesorul de Religie să asigure acest contact direct al elevilor cu ceea ce înseamnă viața si spiritualitatea Bisericii si să îi convingă de faptul că ei nu sunt străini de ceea ce definim prin termenul Biserică – fapt care pare din ce în ce mai greu de

înțeles de către acestia.

În acest demers, participarea elevilor, sub îndrumarea si, pe cât posibil, supravegherea profesorului de Religie, la sfintele slujbe (fie că vorbim de Sfânta Liturghie – preferabil –, fie că ne referim la una dintre Laudele bisericesti – mai ales la orase unde se săvârseste zilnic rânduiala Vecerniei – sau, de ce nu, la o sfântă Taină – cum ar fi cea a Sfântului Maslu de obste) facilitează înțelegerea si interiorizarea comportamentului si a atitudinii necesare în astfel de împrejurări.

Este de la sine înŃeles că acest eveniment cultic din viaŃa elevilor va fi pregătit în prealabil– li se va explica ce au de făcut, ce trebuie să nu facă si ce este lăsat la latitudinea lor, cum să se îmbrace, cum să se pregătească pentru un asemenea moment. Este, de asemenea, de la sine înțeles, că după participarea la această slujbă profesorul va discuta cu ei diferitele gesturi si comportamente observate fie la preot, fie la credinciosii prezenți, în vederea unei înțelegeri cât

mai clare a noțiunilor teoretice însusite la clasă. De altfel, absența unei discuții – dacă nu chiar dezbateri – deschise despre semnificațiile cultului si a importanței participării credinciosilor la cultul Bisericii într-un asemenea context poate conduce la o detasare a elevului față de acestea.

O altă metodă de aprofundare a informației si de interiorizare a acesteia o poate constitui studiul de caz. Tehnic vorbind, studiul de caz este metoda prin care elevul ia contact cu o anumită realitate, la care trebuie să se raporteze, pe care trebuie să o evalueze si să propună – de regulă – niste soluții posibile și acceptabile.

Una dintre situațiile în care această metodă poate fi folosită o poate constituie discuțiile despre valorile morale ale crestinismului. Studiul de caz poate însemna aici fie observarea unui eveniment sau moment relatat de Sfânta Scriptură – de exemplu, minunile pe care Mântuitorul le-a săvârsit sâmbăta pentru a demonstra că înfăptuirea binelui trebuie să nu aibă limite temporale sau

aparenta contradicție dintre textele Iesirea XX, 4 – 6 si Iesirea XXVI, 30 – 33 – sau din scrierile Sfinților Părinți (sunt nenumărate pildele care pot fi folosite drept studiu de caz), fie din viața cotidiană, astfel încât elevii să înțeleagă faptul că Religia, ca realitate spirituală si ca disciplină de studiu, nu este separată de aceasta, ci tocmai pe ea o vizează.

Ca si experiența directă, studiul de caz are avantajul de oferi o însusire pe termen lung a informației sau abilității pe care această metodă a prezentat-o. este de la sine înțeles că aceste metode au drept rol mai întâi implicarea elevului în însusi procesul de învățare.

Efectele pozitive ale studiului de caz sunt asadar legate atât de gradul de implicare a elevilor în actul predării-învățării, care este în mod semnificativ mai mare, cât si de eficiența învățării.

Conducerea elevului din aproape în aproape – calea deductivă – este specifică acestor două metode didactice prezentate.

Tot în această zonă, a metodelor active, se plasează si jocul de rol. Mai dificil de realizat în cadrul orelor de religie (de altfel, poate fi folosi mai mult în cadrul orelor destinate studierii moralei si spiritualităŃii crestine) jocul de rol poate convinge elevii să practice virtutea. Ca modalitate de realizare, jocul de rol se poate asemăna în unele privinŃe cu studiul de caz – cu observația că elevul nu descoperă ceva dintr-un document/material pe care îl observă, ci experimentează situații pe care le evaluează, nu doar îsi imaginează.

De altfel, pe lângă realizarea obiectivele cognitive specifice unor activități didactice, jocul de rol dezvoltă anumite componente atitudinal-valorice ale elevilor. Astfel, facilitează socializarea elevilor, prin aceea că îi face să interacționeze unul cu celălalt, îi familiarizează cu modul de gândire, trăire si acțiune a celui de lângă ei, le dezvoltă capacitatea de a rezolva situații

problematice dificile, capacitatea de a accepta si de a înțelege opiniile, trăirile si aspirațiile celor din jur. De asemenea, jocul de rol oferă oportunități pentru validarea unor comportamente sau pentru sancționarea altora si pentru exersarea lucrului în echipă si a colaborării.

Se poate spune, din acest punct de vedere, că jocul de rol este o metodă în care valorile pe care crestinismul le afirmă ca necesare în vederea mântuirii sunt practicate si deprinse, nu doar teoretizate, sau cel puțin mai bine înțelese.

Prin metode active se înțeleg acele metode prin care actul didactic pune elevul în situația de a percepe mesajul transmis de profesor mai puțin prin intermediul acestuia si mai mult cu sprijinul lui. Profesorul este necesar, numai că experiența sa de viață si cunostințele nu mai sunt dictate, ci culese.

Una dintre metodele care pun elevii în situația de a culege ideile pe care profesorul vrea să le transmită este dezbaterea. Aceasta are darul de a stimula elevii să îsi spună părerea, să caute argumente, să propună alternative – să se exprime.

Ca desfăsurare, această metodă presupune formularea unei teme – eventual cu ceva timp mai înainte, pentru ca elevii să se poată pregăti si documenta cum se cuvine – care apoi să fie clarificată printr-un schimb de idei argumentate. Desigur, profesorul nu va lăsa dezbaterea în seama elevilor, ci va căuta – subtil – să o antreneze în direcția dorită, fie adresând întrebări, fie oferind anumite informații care să propună si o perspectivă mai puțin abordată de către elevi.

Utilizarea acestei metode este legată – de cele mai multe ori – de aspectele teoretice. În acest sens, ea va fi folosită fie în orele de transmitere a cunostințelor, fie în cele de fixare. Este de la sine înțeles, însă, că dezbaterea este un subiect aproape tabu în cazul temelor doctrinare, mai ales dacă acestea nu sunt perfect înțelese si trăite de către profesorul însusi, care va trebui să intervină atunci când va constata diferite erori.

O altă metodă în care accentul trece de pe activitatea profesorului pe cea a elevului – care devine în acest fel implicat în cadrul procesului de instruire – o constituie problematizarea, care porneste de la un fapt care este în mod normal cunoscut, căruia i se suprapune o situație sau o consecință necunoscută, elevii urmând să analizeze informațiile cunoscute în vederea identificării

soluției problemei; metoda angajează capacitățile intelectuale ale elevilor, în aceasta constând si valoarea formativă a acestei metode de predare.

O întrebare devine problemă când generează o nedumerire, o incertitudine, care produce în elev un conflict interior, rezolvabil demonstrații si argumentări raționale. Îndatorirea profesorului este aceea de a crea asemenea situații conflictuale de cunoastere, de a le constientiza pentru ca învățarea să devină în acest fel „un experiment gândit”.

Pasii metodei sunt crearea situațiilor-problemă, în acțiunea de rezolvare si în rezolvarea propriu-zisă. Criteriul de stabilire a unei situații-problemă sau a întrebărilor-problemă este impus –în general – de situațiile particulare, de aparentele paradoxuri.

Maniera în care Mântuitorul ilustrează că se cuvine să dăm lui Dumnezeu cele ce sunt ale Sale si Cezarului cele ce sunt ale lui (Lc. 20, 21 – 25) sau cea în care rezolvă dilema celor care au prins o femeie în adulter (In. 8, 1 – 11) sunt ilustrative pentru această metodă didactică.

Modalitatea de lucru constă în punerea si rezolvarea de probleme, cu scopul de a activa elevii la ore si de a da o mai mare eficiență învățării, însusirii de cunostințe si dezvoltării funcțiilor intelectuale în procesul cunoasterii.

Cea mai utilizată metodă, însă, este conversaŃia, care – de altfel – are conexiuni cu toate

metodele bazate pe o interacŃiune între elev si profesor. În fapt, actul didactic în sine impune conversația, indiferent de disciplina predată, dar cu atât mai mult în cazul Religiei.

Metoda conversației este frecvent utilizată în învățarea diverselor conținuturi, determinând un dialog continuu între elev si profesor, cu condiția respectării unor reguli elementare de colaborare constructivă, care să nu determine diminuarea demersului didactic, ci să-l amplifice si să-l consolideze. Indiferent de forma de conversație (euristică sau catehetică), întrebările trebuie să fie precise, să vizeze un singur răspuns, să nu conțină răspunsul, să nu ceară un răspuns prin da sau nu, să contribuie la dezvoltarea gândirii.

Importanța conversației este dată de faptul că ajută la formarea limbajului specific disciplinei studiate, fapt care se reflectă în capacitatea de rezolvare a problemelor si de înțelegere a textelor si documentelor de specialitate.

Cap.IV METODE ACTIV PARTICIPATIVE UZUALE

Ca sa poata implica, cu adevarat, pe cel care invata, metodele activ-participative pun accentul pe procesele de cunoastere (invatare) si nu pe produsele cunoasterii. Ele sint, deci, metode care ajuta elevul sa caute, sa cerceteze, sa gaseasca singur cunostintele pe care urmeaza sa si le insuseasca, sa afle singur solutii la probleme; saprelucreze cunostintele, sa ajunga la reconstruiri si resistematizari de cunostinte; acestea sint, prin urmare, metode care il invata de elev sa invete, sa lucreze independent.

Activ-participative sunt si metodele de interactiune colectiva,de inter-actiune intre cei care invata; metodele care atrag elevii la discuti colective si cooperare colegiala intensa, care faciliteaza si intensifica schimb spontan de informatii si idei, de impresii si pareri, confruntarea de opinii si alternative in cadrul clasei de elevi.

Pot fi considerate activ-participative si acele metode, care aduc elevii in contact nemijlocit eu situatiile de viata reala.si cu problemele concrete ale vietii, care dau prilej de participare la rezolvarea problemelor practice ale, vietii, ale muncii, care atrag elevii la creatia de bunuri materiale.

In general, metodele activ-participative se, disting prin caracterul lor solicitant; ele pun in actiune, sub multiple aspecte, fortele intelectuale ale elevului – gindirea, imaginatia, memoria si vointa acestuia. Datorita acestei solicitari, ele fac din procesul de invatamint un amplu si veritabil exercitiu al capacitatilor intelectuale si fizice.

In contrast cu metodele pasive, cele active au in vedere, in mod preponderent, dezvoltarea intelectuala, dezvoltarea unor operatii logico-matematice (ca, de exemplu, capacitatile de a compara si a opune, de a categorisi si a organiza, de a calcula si a verifica); a unor operatii stiintifice (capacitatile de a explica diferitele cauze, de a corela, de a stabili relatii functionale, de a prevedea rezultatele); a capacitatii de a stringe, sintetiza, organiza, asocia si comunica informatii. Scopul metodelor la care ne referim aici este de a crea conditiile care sa favorizeze dezvoltarea si implicarea unor asemenea capacitati in actul invatarii.

Exista mai multe metode de predare activ participative care sunt folosite pentru a îmbunătății procesul educațional.

Dintre acestea amintim: Brainstorming-ul – metoda asaltului de idei

„Nu este practic o metodă didactică, ci o metodă de stimulare a creativității ce se poate insinua în discuții, dezbateri și – în general – atunci cînd se urmărește formarea la elevi a unor calități imaginative, creative și chiar trăsături de personalitate (spontaneitate, toleranță)”. (Cucoș, 1999) Metoda are drept caracteristică separarea momentului de producere a ideilor de cel de valorificare a lor, de altfel mai este numită și metoda evaluării amânate sau metoda marelui DA. În momentul producerii ideilor se acceptă orice idee fără să se critice sau fără să se dea o judecată de valoarea asupra ei. Selectarea propriu-zisă se face după un anumit timp, când toate ideile se compară și se aleg cele mai bune dintre ele. Se poate organiza cu toată clasa sau doar cu un grup special selectat.

Principala caracteristică a metodei: ideile sunt avansate (produse) în cadrul discuțiilor sau dezbaterilor, valorizarea (evaluarea) lor având loc la sfârșitul lecției.

Metoda oferă elevilor posibilitatea să se exprime în mod liber, contribuind la formarea și dezvoltarea calităților imaginativ-creative, a unor trăsături de personalitate cum ar fi spontaneitatea, curajul de a exprima un punct de vedere, voința etc.

Fazele activității didactice axate pe această strategie:

a. împărțirea clasei în grupuri de elevi (maxim zece);

b. alegerea unui secretar (care va contabiliza ideile în ordinea emiterii lor);

c. comunicarea regulilor de desfășurare a activității:

– se interzic aprecierile critice, ironizările, cenzurările, contrazicerile, obstrucționările;

– se exprimă liber orice idee care-i trece elevului prin minte (pentru a stimula imaginația);

– se cere producerea unei cantități cât mai mari de idei;

– se încurajează asociațiile originale de idei (pentru a afla răspunsul / soluția);

– fiecare grup va emite câte o idee la o intervenție.

d. alegerea problemei și prezentarea ei de către profesor (pentru a-i mobiliza pe elevi să-și spună punctul de vedere, să emită idei);

e. stabilirea, de către profesor, la sfârșitul acțiunii a unui comitet de evaluare, compus dintr-un lider (președinte) și doi-trei membri. Aceștia vor prelucra ideile, le vor ierarhiza funcție de valoarea lor, le vor prezenta profesorului, iar la sfârșitul acțiunii vor face cunoscut „top”-ul rezultatelor, depunând – eventual – o listă a ideilor și la „banca de idei” a clasei.

Este o metodă care îi motivează pe elevi să învețe și să se exprime, mai ales dacă profesorul le aduce la cunoștință modul în care pot fi valorificate ulterior ideile propuse. Se poate asocia perfect cu problematizarea.

Această metodă, de exemplu, se poate aplica la lecția „Dumnezeu Proniatorul” (profesorul poate lansa întrebarea Cum are Dumnezeu grijă de făpturile Sale și în special de om?) sau pentru lecția „Respectul față de lumea creată” (unde elevilor li se poate adresa întrebarea Cum se pot implica tinerii în protejarea naturii, ca dar al lui Dumnezeu pentru om?). La aceste întrebări elevii pot veni cu ideile lor care vor fi notate pe flipchart sau pe tablă și la final vor fi selecta cele mai bune. Această acțiune, totuși, nu trebuie să dureze foarte mult, maxim 10 minute.

Utilizarea la religie a acestei metode presupune o atenție deosebită din partea profesorului, astfel încât „asaltul de idei”să nu conducă la promovarea unor enunțuri contrare învățăturii de credință, care să producă confuzii sau incertitudini în sufletul elevilor.(Opriș, 2006) ANEXA 2

Conversația euristică este o metodă dialogală, de incitarea a elevilor și de aflare a adevărului prin întrebări oportun puse, aceștia făcând conexiuni în universul lor de cunoștințe. Această metodă solicită elevilor inteligența productivă, spontaneitatea și curiozitatea, lăsând elevilor mai multă libertatea de căutare. Metoda constă în formularea cu abilitate a unor întrebări, în alternanță cu răspunsuri de la elevi, destinate descoperirii de noi date, informații.

Practic, călăuzit de întrebări și bazat pe cunoștințele anterioare la care se adaugă experiența sa de învățare, elevul va putea să sesizeze singur relațiile cauzale, caracteristicile și esența lucrurilor, fenomenelor, evenimentelor și, pe această bază, în final, va putea să formuleze logic o regulă, să elaboreze o definiție, sau să formuleze concluzii logice; pe această cale elevul redescoperă adevăruri cunoscute deja de știință.

Conversația euristică – ca metodă didactică – se pregătește atent de către profesor, astfel încât elevul să descopere informații cu totul noi, adoptând o strategie euristică, se adresează elevilor întrebări a căror succesiune trebuie atent stabilită, respectându-se logica științei, procedând de la simplu la complex, de la particular la general, de la ușor la greu. Este, așadar, importantă natura întrebărilor. Întrebările sunt productive dacă solicită gândirea, dacă incită la acțiune și la descoperirea adevărului împreună cu profesorul.

Conversația euristică (de descoperire) presupune schimburi verbale între parteneri, numite „episoade”. Fiecare episod este inițiat printr-o operație verbală, în general o întrebare cu rol diferit de la caz la caz. În didactica modernă se vorbește despre diverse tipuri de întrebări, care canalizează comunicarea profesor-elev, elev-elev în direcția căutării și explorării astfel încât să se ajungă la rezultatul scontat: descoperirea de noi cunoștințe.

Întrebările pot fi spontane sau premeditate, determinându-l pe elev să învingă dificultățile inerente cunoașterii. Pentru ca un astfel de tip de învățare să fie posibilă, elevii trebuie să activeze propriile cunoștințe apelând la memorie și reflecție, realizând conexiuni care să faciliteze descoperirea de noi cunoștințe.

Tipurile de întrebări se clasifică în funcție de următoarele criterii:

După nivelul și modul de adresare:

După efortul intelectual solicitat elevului:

Aplicarea metodei euristice necesită o deosebită pregătire prealabilă și măiestrie pedagogică. Succesul depinde de respectarea unor condiții:

– întrebările se aleg și se formulează cu grijă, fără improvizații;

– întrebările trebuie gradate ca dificultate și exprimate în așa fel încât elevul să le înțeleagă;

– întrebările se formulează corect, dar și concis;

– între întrebare și răspuns se lasă suficient timp de gândire și elaborare;

– atunci când răspunde, elevul nu trebuie întrerupt, pentru a se evita inhibarea, cu excepția unui răspuns care este în afara întrebării;

– dacă este necesar, se adresează întrebări ajutătoare / suplimentare, pentru a facilita înțelegerea, elaborarea răspunsului, corectarea răspunsurilor greșite;

– nu se pun întrebări voit greșite sau încuietoare, deoarece acestea pot bloca sau induce în eroare elevii.

O metodă foarte asemănătoare cu aceasta, prezentată într-o formă grafică, este explozia solară. Pornind de la un punct central, se nasc întrebări, la care elevii răspund verbal, iar la rândul lor aceste întrebări nasc alte întrebări. (ANEXA 3)

Scrierea liberă este o metodă pe care profesorul o poate utiliza la ora de religie „în vederea formării capacității elevilor de a reflecta și de a învăța prin exprimarea în scris a gândurilor/ideilor pe care le au despre o anumită temă”.(Opriș, 2006) Prin utilizarea acestei metode, scrierea devine un mijloc de dezvoltare a gândirii, de formulare de raționamente, de reflecție și de creație. Spre exemplu, pentru lecția „Cinstirea sfintelor moaște”, elevii vor scrie timp de două minute tot ce știu despre acest subiect. Apoi vor citi în fața colegilor ideile notate, cu condiția ca acestea să nu fi fost prezentate anterior („Cu puterea lui Dumnezeu, trupurile sfinților au rămas neputrezite.”; „Sfintele moaște sunt făcătoare de minuni”; „Prin cinstirea sfintelor moaște, creștinii Îl cinstesc pe Dumnezeu.”; „Trupurile sfinților rămân neputrezite deoarece sfinții au făcut din trupurile lor temple ale Duhului Sfânt, pe pământ.”; „În Sfânta Masă a fiecărei biserici se află sfinte moaște.” etc).

Metoda „ciorchinelui” poate fi utilizată individual sau în grup în scopul stimulării gândirii libere și creative, de tip divergent, precum și în scopul sesizării și evidențierii conexiunilor dintre idei, construirii de noi idei și de noi sensuri și semnificații. Această metodă presupune mai multe etape:

scrierea unui cuvânt –cheie în la mijlocul tablei sau al foii de hîrtie;

2. identificarea și scrierea altor sintagme/cuvinte legate de cuvântul-nucleu;

3. identificarea și realizarea conexiunilor dintre cuvinte/sintagme, prin linii sau săgeți;

4. prezentarea și discutarea „ciorchinelui”.

Profesorul va îndemna elevii să noteze toate ideile care le au referitor la cuvântul/sintagma cheie, realizând cât mai multe conexiuni între idei, fără însă a face judecăți de valoare. De asemenea, dacă este cazul, profesorul va indica în prealabil anumite informații care să-i ghideze pe elevi, realizându-se astfel un ciorchine semidirijat. „Ciorchinele” poate fi utilizat cu succes la lecția „Sărbătorile creștine”, elevii fiind solicitați să noteze, timp de un minut, toate sărbătorile care le vin în minte. Între cuvântul-cheie și exemplele de sărbători profesorul va scrie corespunzător: praznice împărătești (cu dată fixă și cu dată schimbătoare), sărbători în cinstea Maicii Domnului, sărbători în cinstea sfinților, sărbători în cinstea Sfintei Cruci. Anexa 1

Tehnica „cvintetului”

„Cvintetul” este o poezie cu cinci versuri, cu ajutorul căreia se sintetizează și condensează informațiile, incluzându-se și reflecții ale elevilor, care pot lucra individual, în perechi sau în grup. Alcătuirea unui „cvintet” favorizează reflecția personală și colectivă rapidă, esențializarea cunoștințelor, înțelegerea lor profundă, manifestarea creativității etc. Cele cinci versuri au următoarea structură:

1. cuvântul/sintagma cheie a conținutului (de obicei un substantiv);

2. două cuvinte care prezintă o descriere a cuvântului cheie (adjective);

3. trei cuvinte care exprimă acțiuni legate de cuvântul sau de sintagma cheie (verbe la gerunziu, de obicei);

4. o sintagmă din patru cuvinte care exprimă sentimentele și atitudinile elevului față de conceptul/sintagma cheie;

5. un cuvânt ce exprimă esența problemei (Opriș, 2006).

Spre exemplu, pentru tema „Slujire și misiune – acasă” se poate realiza următorul cvintet: „Copiii/cuminți, încântători/ cinstind, ascultând, ajutând/ nu uită de părinți/recunoscători”, iar pentru lecția „Nașterea Domnului” cvintetul: „Crăciunul/frumos, plăcut/ Să ne bucurăm împreună/ Sărbătoare”.

În proiectarea activităților se pot crea modele alternative de învățare activă centrate pe diferite tipuri de inteligență, asigurând o diferențiere a instruirii pentru fiecare elev.

Teoria inteligențelor multiple

Studiile au arătat că fiecare persoană posedă cele opt inteligențe (lingvistică, logico-matematică, muzical-ritmică, spațială, naturală, kinestezică, interpersonală, intrapersonală – după Gardner). Gândim, învățăm și creăm în moduri diferite. Dezvoltarea potențialului nostru depinde de ceea ce învățăm cu inteligența noastră specifică.

Aplicarea acestei teorii presupune lucrul pe grupe, ca de altfel majoritatea acestor metode, iar în prealabil o testare a elevilor pentru identificarea inteligenței sau a inteligențelor dominante ale personalității lor. Alcătuirea grupelor trebuie să țină cont, în primul rând de numărul de elevi din clasă, iar apoi de tipul de inteligență a acestora. Dacă numărul lor este mic atunci se pot face trei sau patru grupe astfel încât să avem într-o grupă copii cu trăsături asemănătoare (cu același tip de inteligență).

O astfel de activitate, în jurul sărbătorilor pascale, ar putea arăta astfel: o primă grupă (alcătuită din elevi dotați cu inteligență lingvistică și muzicală) va alcătui o poezie de patru versuri cu tema „Învierea Domnului” și o va adapta la troparul Învierii; a doua grupă (elevi cu inteligență logico-matematică) va alcătui un rebus care să aibă pe verticală cuvântul „Învierea” și va formula propoziții cu cuvintele de pe orizontală; cea de-a treia grupă (elevii cu inteligență vizuală/spațială) va concepe și va realiza felicitări de Paști adresate familiei și prietenilor, iar ultima grupă (cei cu inteligența corporal-kinestezică) va realiza un scurt eseu cu tilul „Învierea lui Hristos – învierea noastră”.

Metoda pălăriilor gânditoare

Metoda celor "Sase palarii gânditoare" a fost creată de Eduard de Bono în cartea sa intitulată "Six Thinking Hats". Titulatura ei are la bază proverbul englezesc "Gândește în conformitate cu pălăria pe are o porți". Cele șase pălării întruchipează șase posibilități de procesare a datelor. Schimbarea pălăriilor îți oferă eliberarea fată de stilul convențional de tratare a problemelor și îți permite cuprinderea cât mai multor informații variate privind o situație concretă. Este o tehnică interactivă, de stimulare a creativității participanților care se bazează pe interpretarea de roluri în funcție de pălăria aleasă. Sunt 6 pălării gânditoare, fiecare având câte o culoare: alb, roșu, galben, verde, albastru și negru.

Membrii grupului își aleg pălăriile și vor interpreta astfel rolul precis, așa cum consideră mai bine. Rolurile se pot inversa, participanții sunt liberi să spună ce gândesc, dar să fie în acord cu rolul pe care îl joacă. Culoarea pălăriei este cea care definește rolul:

pălăria albă este neutră, participanții sunt învățați să gândească obiectiv

pălăria roșie oferă o perspectivă emoțională asupra evenimentelor

Pălăria neagră este perspective gândirii negativiste, pesimiste

pălăria galbenă este simbolul gândirii pozitive și constructive, al optimismului.

pălăria verde trebuie să fie creativ. Gândirea laterală este specifică acestui tip de pălărie. Cere un efort de creație

Pălăria albastră este dirijorul orchestrei și cere ajutorul celorlalte pălării. Gânditorul pălăriei albastre definește problema și conduce întrebările, reconcentrează informațiile pe parcursul activității și formulează ideile principale și concluziile la sfârșit. Monitorizează jocul și are în vedere respectarea regulilor.

Elevii se împart în șase grupe – pentru șase pălării. Ei pot juca și câte șase într-o singură grupă. Împățirea elevilor depinde de materialul studiat.

Metoda turnirului între echipe (Teams-Games-Tournement)

TGT reprezintă una dintre metodele activ-participative care poate fi aplicată cu succes mai ales la recapitularea cunoștințelor. Această metodă implică absolut toți elevii clasei prin natura regulilor jocului. De asemenea dezvoltă spiritul de competiție și este o metodă de evaluare extrem de apreciată de către elevi. O dată ce elevii a participat la un „turnir” și au învățat regulile jocului, următorul „turnir” se va desfășura de la sine, aproape fără intervenția profesorului.

Clasa se împarte în trei – patru echipe, cât mai echitabil, echipe care nu se modifică pe parcursul anului școlar. La fiecare „masă de joc” se va afla câte un reprezentant al fiecărei echipe, de același nivel (un criteriu ar putea fi media obținută la obiectul respectiv). De asemenea sunt necesare, pentru fiecare masă de joc:

fișă cu întrebări;

fișă cu răspunsuri;

cartonașe numerotate, numărul lor fiind același cu numărul întrebărilor de pe fișă.

Jocul se desfășoară cu următoarele reguli:

La început, fiecare jucător trage câte un cartonaș numerotat. Cel care trage cartonașul cu numărul cel mai mare va fi primul care primește fișa cu întrebări. Apoi cartonașele se pun la loc. În tot acest timp fișa cu răspunsuri este cu fața în jos.

Elevul care este primul primește foaia cu întrebări, iar cel din dreapta lui foaia cu răspunsuri (tot cu fața în jos). Primul elev trage un cartonaș și citește întrebarea cu numărul respectiv de pe fișa cu întrebări. Tot el dă și primul răspuns. Apoi, în sensul acelor de ceas, fiecare elev dă obligatoriu răspunsul la aceeași întrebare, ultimul fiind elevul care are foaia cu răspunsuri.

Ultimul elev care a răspuns întoarce foaia cu răspunsuri și verifică răspunsul corect. Dacă cel care a fost primul a răspuns corect, el păstrează cartonașul. Dacă nu, cartonașul este câștigat de cel care a dat primul răspunsul corect.

Cel din stânga elevului care a început jocul devine acum primul și primește foaia cu întrebări. Cel care a fost în prima tură primul devine acum ultimul, cel care deține foaia cu răspunsuri (evident, din nou cu fața în jos). Jocul se reia în același mod: se trage un cartonaș, fiecare jucător răspunde la întrebarea corespunzătoare, ultimul verifică răspunsul corect, se acordă cartonașul primului care a răspuns corect.

La fiecare masă de joc se continuă în acest mod până la terminarea cartonașelor. Se numără cartonașele câștigate de fiecare jucător și se face un clasament al mesei de joc.

Pentru fiecare poziție în clasamentul mesei de joc se acordă un punctaj clar, inclusiv pentru situațiile de egalitate, după tabelul următor:

Fiecare dintre cele patru (trei) echipe participante la „turnir” își adună punctele realizate la fiecare masă de joc de către membrii ei.

Profesorul declară echipa câștigătoare a turnirului.

Această metodă este potrivită unei lecții de recapitulare. Elevii sunt adesea plictisiți de testele clasice. Cu TGT recapitularea devine mult mai captivantă, elevii vor pune întrebări profesorului în legătură cu itemii din fișă care nu au fost pe deplin clarificați.

Elevii își exersează cu această ocazie capacitatea de comunicare.

Totuși, este posibil ca pe parcursul „turnirului” să apară unele conflicte, în care profesorul intervine doar dacă este necesar.

Metoda „Phillips 6/6”

Este o metodă care contribuie la exprimarea personalității elevului. Se cuplează perfect cu prelegerea-dezbatere, dar și cu jocul de decizie devenind, în aceste cazuri, procedeu didactic. Profesorul are rolul de a dirija învățarea. Această modalitate de lucru asigură abordarea într-un timp limitat a mai multor aspecte ale unei probleme, facilitând comunicarea, confruntarea și luarea deciziilor.

Cum se procedează:

• se împarte clasa în grupe eterogene de câte șase elevi;

• se anunță tema / subiectul;

• profesorul explică succint scopul și modul de desfășurare a activității, precizând și durata: 4 minute – organizarea; 6 minute – discuții în cadrul grupului; 2 minute – prezentarea raportului fiecărui grup de

către un elev delegat.

• fiecare grup desemnează un coordonator și un purtător de cuvânt;

• timp de 6 minute au loc discuții în grup, făcându-și schimb de idei;

• se întocmește (după 6 minute) un raport în care se prezintă soluția / rezultatul la care s-a ajuns;

• purtătorul de cuvânt al grupului prezintă raportul celorlalte grupuri;

• profesorul împreună cu raportorii fac o sinteză a rapoartelor stabilind soluția finală, conform opiniei majoritare.

Eseul religios este un studiu de mică întindere având la bază subiecte despre adevăruri religioase. Această metodă facilitează dezvoltarea creativității elevilor și se folosește mai ales la liceu, în clasele a XII-a și a XIII-a. Subiectul eseului poate fi propus de profesor sau de elevi, iar stilul în care va fi redactat trebuie să fie clar și să valorifice vocabularul specific. Alcătuirea și redactarea unui eseu presupune întocmirea unui plan care să cuprindă diviziunile mari ale unui eseu: introducerea, cuprinsul și concluzia. Cu toate aceste cerințe, nu trebuie să confundăm conținutul eseului religios cu cel literar. Fiind vorba despre adevăruri religioase, într-un astfel de eseu se va evita folosirea persoanei întâi singular în sublinierea opiniei personale („eu cred”, „părerea mea” etc) și însușirea exprimărilor proprii unor autori, drept expresii personale. După întocmirea eseului, urmează susținerea, discutarea și evaluarea lui.

Sunt multe alte metode care într-o mai mică sau mai mare măsură dezvoltă creativitatea elevilor, încearcând să le deschidă orizonturile, să le dea o altă perspectivă de a vedea lucrurile, să-i învețe să caute întotdeauna noi soluții, să nu se lase bătuți în fața dificilului. Ca dascăli trebuie să le încurajăm inițiativa lor, să-i învățăm să nu le fie frică să-și exprime ideile, să le arătăm că nu întotdeauna ideile lor sunt bune, dar totdeauna să aibă încredere că ei vor fi ascultați.

Educația religioasă se realizează într-un cadru instituțional (școală și biserică), iar dintre formele de organizare a acestei educații, pe lângă lecția de religie, cel mai mare succes îl au vizitele și excursiile la biserici și mănăstiri, precum și manifestările cultural-religioase.

Vizitele și excursiile la biserici și mănăstiri oferă elevilor, nu numai momente de relaxare, ci și posibilitatea dobîndirii sau aprofundării cunoștințelor religioase. Excursiile se realizează cu elevi dintr-o clasă, din clase paralele sau cu nivel de școlaritate apropiat. Putem distinge mai multe tipuri de vizite și excursii:

1. vizite și excursii introductive (organizate cu scopul de a-i pregăti pe elevi pentru înțelegerea cunoștințelor ce urmează să fie predate, elevii fiind orientați să urmărească aspectele legate de viața personalităților religioase, să asculte sfaturile preoților duhovnici, să achiziționeze material intuitiv, precum icoane, vederi, casete);

2. vizite și excursii organizate în vederea comunicării de cunoștințe (spre exemplu, lecția despre Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava poate fi predată într-o excursie/vizită organizată la Mănăstirea Sfântul Ioan din Suceava);

3. vizite și excursii de consolidare și fixare a cunoștinșelor (se organizează la sfârșitul unui capitol sau al unei teme și prezintă avantajul că elevii au deja multe informații, știind ce să urmărească și încercând să afle mai multe amănunte). (Șebu, 2000)

Întrucât educația religioasă pune accent și pe latura formativă, nu numai pe cea informativă, le-am oferit și noi excursii elevilor noștri, mergând în pelerinaj la mănăstirile din județul Neamț. Elevii au avut astfel posibilitatea să se închine la sfintele moaște din mănăstirile nemțene, rămănând impresionați, mai ales de viața Sfintei Cuvioase Teodora de la Sihla, la peștera căreia i-au citit Acatistul.

Manifestările cultural-religioase antrenează un număr foarte mare de elevi, incluzând serbările școlare, concursurile, conferințele religioase, întâlniri cu mari duhovnici, vizionările de filme cu subiect religios, expozițiile de icoane și alte obiecte de artă religioasă.

Datorită unui proiect/parteneriat (Strategia Națională de Activități Comunitare), care se află încă în desfășurare, între Colegiul Tehnic „Al. I. Cuza“ și Centrul Școlar Suceava, am organizat împreună cu d-na profesor Dorina Cocari Serbarea de 1 Decembrie, precum și Serbarea de Paști. Serbarea de Paști am intitulat-o sugestiv “Poftim la șezătoare!”, elevii fiind îmbrăcați în costume populare și recitând versuri despre Înviere din poeții creștini Vasile Militaru, Ioan Alexandru, Vasile Voiculescu etc. Tot în cadrul acestei “șezători”elevii de la cele două școli au participat la un concurs tematic intitulat «Bucurați-vă! Hristos a Înviat !», fiind răsplătiți cu diplome.

Datorită caracterului programat, planificat și organizat metodic al tuturor activităților educative, educația religioasă realizată în școală are o deosebită importanță deoarece conduce la un nivel înalt de dezvoltare a personalității religios-morale a elevilor. Complementar cu activitățile în școală, cele extrașcolare pun accent într-o mai mare măsură pe latura formativă a educației religioase urmărind mai ales dezvoltarea vieții afectiv – religioasă a elevilor.

Atât creativitatea elevilor dezvoltată la ora de religie prin diverse metode activ-participative, cât și momentele de relaxare, oferite de vizitele și excursiile de la biserici și mănăstiri, însumate cu serbările școlare și concursurile religioase converg spre dobândirea desăvârșirii creștine și a mântuirii sufletului elevilor.

ANEXA 1

Proiect de lecție

Propunător: Pr. BADEA GABRIEL

Unitatea de învățământ: Scoala nr.3 Slobozia

Clasa: a III- a

Obiectul: RELIGIE

Unitatea de invatare: Slujire și misiune

Continutul: Sfinții – prietenii copiilor

Tipul lectiei: Evaluarea unității de învățare, folosind metode activ participative

PROIECT DE ACTIVITATE

MOTIVAȚIA

De ce este valoroasă această lecție ?

Înaintea vacanței de vară elevii își vor actualiza cunoștințele despre semnificația cinstirii sfinților. Elevii își vor consolida cunoștințele despre viața sfinților studiați pentru a le aduce cinstirea cuvenită. Ei își vor cultiva elementele de educație religioasă dobândite și vor fi mai motivați pentru împlinirea virtuților creștine.

Cum se leagă ea de ceea ce s-a predat deja și ceea ce se va preda mai departe?

Pe parcursul lecției elevii au posibilitatea de a face corelații între cunoștințe acumulate anterior, pentru a deveni capabili să transmită învățămintele credinței creștine celor cu care interacționează.

Ce ocazie de exersare a gândirii critice oferă această lecție?

Folosirea metodelor activ-participative oferă elevilor posibilitatea de a reflecta asupra rolului lor într-o societate secularizată, în care senzaționalul este căutat cu orice preț, în care valorile creștine sunt relativizate și au devenit comerciale.

OBIECTIVE

Cognitive

La sfârșitul lecției elevii vor fi capabili să:

să facă apel în mod conștient la cunoștințele dobândite anterior;

să aplice cunoștințele dobândite pe parcursul lecției în situații noi de lucru;

să realizeze sarcinile de lucru care îi revin la un nivel ridicat.

Afective

La sfârșitul lecției elevii vor fi capabili:

să manifeste responsabilitate pentru realizarea sarcinilor de lucru care îi revin în grupa din care face parte;

să lucreze cu plăcere pe tot parcursul lecției pentru a obține rezultate personale sau pentru grupa din care fac parte;

să conștientizeze valori ale creștinismului, la nivel național și universal.

Procedurale

La sfârșitul lecției elevii vor fi capabili să:

să aibă cunoștințe de folosire în situații diferite a metodelor activ – participative;

să colaboreze cu colegii de grupă/clasă pentru rezolvarea sarcinilor de lucru;

să transmită semenilor informații despre viața și modalitățile de sărbătorire ale sfinților despre care au studiat pe parcursul unității de învățare „Slujire și misiune”.

CONDIȚII PREALABILE

Elevii trebuie:

să fi dobândit cunoștințe despre viața unor sfinți;

să dețină cunoștințe despre modalitățile de cinstire a sfinților;

să folosească metodele și procedeele propuse;

să aibă deprinderi de gândire și disponibilitate afectivă;

să manifeste capacitate de lucru prin colaborare interactivă.

EVALUARE

formativă continuă;

utilizarea și exprimarea corectă a terminologiei știintifice pusă în discuție;

însușirea și utilizarea corectă a termenilor religioși întâlniți pe parcursul lecțieilor din prezenta unitate de învățare;

formularea întrebărilor și a răspunsurilor;

emiterea judecăților de valoare legate de această temă;

implicarea afectivă pentru îndeplinirea sarcinilor de lucru.

RESURSE MATERIALE

manualul de religie;

portofoliul realizat în timpul parcurgerii Unității de învățare;

hârtie albă și colorată;

creioane colorate;

lipici;

icoane/imagini care au legătură cu tema lecției;

poster.

METODE ȘI PROCEDEE

Elevii vor alege în echipă metodele pe care le vor folosi, ca de exemplu:

Gândiți-lucrați în perechi-comunicați M 1

Acumulare M 2

Informații M 3

Știu-vreau să știu-învăț M 4

Jurnalul metacognitiv M 5

Jurnalul dublu M 6

Procedeul recăutării M 7

Cadrane M 8

Ciorchine M 9

Rețeaua personajelor M 10

Eseul de cinci minute M 11

Scrisoare M 12

Cvintetul M 13

Desenul specific M 14

Turul galeriei M 15

FORME DE ORGANIZARE A ACTIVITĂȚII ELEVILOR

activitate frontală;

activitate pe grupe.

MANAGEMENTUL TIMPULUI: 45 minute

Spargerea gheții : 4 minute

Evocare: 6 minute

Realizarea sensului: 25 minute

Reflecție: 10 minute

DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII

SPARGEREA GHEȚII

Li se reamintește elevilor că se apropie vacanța de vară care trebuie să încununeze activitatea pe care au parcursul în acest an școlar. Prezenta lecție este ultima înainte de vacanță. Elevii sunt invitați să reflecteze la ultimele lecții parcurse la disciplina religie. Ei vor fi încurajați să folosească limbajul religios și noțiunile dobândite până în prezent cu referire la unitatea de învățare Slujire și misiune. Profesorul dirijează răspunsurile spre concluzia că sfinții sunt prietenii copiilor cărora trebuie să le acordăm cinstea cuvenită, să le urmăm exemplul și să facem cunoscute faptele lor și semenilor noștri.

Elevii, împărțiți pe grupe de lucru, vor avea de rezolvat următoarea sarcină: profesorul va citi fragmente din Acatistul sfinților studiați; echipa din care un elev numit dă cel mai repede răspunsul corect va primi ca sarcină de lucru realizarea unui poster în care să prezinte viața sfântului recunoscut din lectura fragmentului de rugăciune.

EVOCARE

În echipa de lucru elevii vor hotărî de comun acord metodele activ-participative pe care le vor folosi pentru a realiza un poster cu titlul „Sfântul …” (… Mucenic Ioan Valahul, … Dimitrie cel Nou, … Ierarh Iosif de la Partoș, … Ioan cel Nou, despre care au studiat în lecțiile cuprinse în unitatea de învățare).

Profesorul va cere grupelor să anunțe metodele pe care le-au ales; după ce vor afla metodele folosite de celelalte grupe, elevii vor putea face modificări cu privire la metodele pe care le vor folosi în munca lor.

REALIZAREA SENSULUI

Pe parcursul activității în grupe, profesorul va acorda atenție elevilor oferindu-le sprijin și îndrumări în realizarea sarcinilor de lucru. Elevul A.G. (cu deficințe de auz) va fi încurajat să lucreze alături de colegi – eventual va primi o sarcină de lucru pe care va fi dator să o îndeplinească fără ajutorul lor, pentru a valorifica achizițiile dobândite în ultima perioadă și pentru a-și ajuta echipa în realizarea posterului.

Elevii vor fi încurajați să folosească toate sursele de informare de care dispun. Se va acorda atenție pentru a menționa corect succesiunea și semnificația evenimentelor, desenul specific, învățăturile pe care creștinii le pot urma în viața lor după modelul sfinților studiați, modalitățile de cinstire a sfinților.

REFLECȚIE

Fiecare grupă își va afișa posterul realizat; se face Turul galeriei; câte un elev din fiecare grupă va prezenta rezultat final; colegii de grupă vor face completări; colegii de clasă vor adresa întrebări dacă vor considera că materialul prezintă lacune. Vor fi trecute pe poster eventualele completări; dacă va fi cazul vor fi făcute corecturi.

După ce toate echipele au prezentat posterul profesorul va încerca să conducă discuțiile spre o concluzie generală cu privire la importanța cinstirii sfinților; elevii vor fi îndemnați ca pe parcursul vacanței să participe duminica și în sărbători la slujbele religioase, să urmărească tradițiile locale cu privire la sărbătorile creștine și să urmeze învățăturile însușite pe parcursul orelor de studiu.

Elevii vor emite păreri personale cu privire la importanța temei abordate și a rolului pe care îl pot avea printre semenii lor cărora să le transmită aspecte semnificate din viața sfinților studiați la ora de religie, să le prezinte modalități de cinstire a sfinților, să-i îndemne să se folosească în viața socială de învățăturile creștine. Profesorul va urmări ca în răspunsurile lor elevii să folosească în mod corect limbajul de specialitate însușit pe parcursul activităților la ora de religie.

ANEXA 2

Proiect de lecție

Propunător: Pr. BADEA GABRIEL

Unitatea de învățământ: Scoala nr.3 Slobozia

Clasa: VII

Disciplina: Religie

Subiectul lecției: „Dumnezeu Proniatorul”

Tipul lecției: comunicare/însușire de noi cunoștințe

Scopul lecției: dobândirea unor cunoștințe despre Dumnezeu ca Proniator, pentru a-I aduce slava cuvenită

Obiective de referință:

Să explice înțelesul unor termeni religioși învățați;

să înțeleagă că din iubire Dumnezeu a creat lumea și-i poartă de grijă;

să înțeleagă modul în care Dumnezeu a pregătit lumea pentru venirea Fiului Său;

Obiective operaționale:

La sfârșitul lecției toți elevii vor fi capabili:

să definească providența divină;

să descrie cele trei aspecte ale proniei dumnezeiești;

să precizeze scopul proniei dumnezeiești pentru întreaga creație;

să explice purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de creația Sa;

să formuleze învățături folositoare progresului vieții spirituale.

Strategia didactică:

Metode și procedee: conversația, explicația, observarea dirijată, lectura, expunerea, exercițiul.

Mijloace de învățământ: Sfânta Scriptură, fișă de lucru, calculator, CD .

Forme de organizare a activității elevilor: activitate frontală și activitate individuală.

Resurse:

Oficiale:

– Programa școlară pentru disciplina religie, clasa VII.

Planificarea calendaristică orientativă, clasa a VII.

Proiectarea unității de învățare: Manifestarea iubirii lui Dumnezeu (Noțiuni de catehism).

Temporale:

număr de lecții: 1

durata: 50min.

Bibliografice:

Biblia sau Sfânta Scriptură, editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, București 1982;

Muha, Camelia, Religie creștin-ortodoxă, caiet pentru elevi, cadre didactice și părinți, clasa a VI, ed. Sfântul Mina, Iași, 2001.

Cucoș, Constantin, Educația religioasă, editura Polirom Iași, 1999.

Șebu, Pr. Prof. Univ. Dr. Sebastian, Metodica predării religiei, editura „Întregirea”, Alba Iulia, 2000.

Desfășurarea lecției:

Momentul organizatoric:

Salutul

Rugăciunea

Notarea absențelor

Pregătirea pentru începerea orei

Verificarea cunoștințelor însușite

-Profesorul cere elevilor să rezolve exercițiul din fișa de evaluare (anexa 1).

-Se discută rezolvarea testului

Pregătirea elevilor pentru receptarea noilor cunoștințe

-Profesorul adresează elevilor următoarele întrebări:

a).Care este scopul creării lumii și al omului? (…desăvârșirea și preamărirea lui Dumnezeu).

b).Ce motiv L-a determinat pe Dumnezeu dă creeze lumea? (…iubirea, dorința lui Dumnezeu de a împărtăși creaturii bunătatea Sa)

c).Ce a făcut Dumnezeu în ziua a șaptea? (…S-a odihnit)

d).A intrat într-un somn profund, nepăsându-i de tot ce a creat? (…Cel care din iubire a adus lumea de la neexistență la existență, nu-și poate întoarce fața Sa de la creatură, ci-i poată de grijă).

Această purtare de grijă pe care Dumnezeu o manifestă în mod permanent față de întreaga creație și în special față de om se numește providență divină sau pronie dumnezeiască.

Anunțarea titlului și a obiectivelor lecției

-Se anunță și se scrie pe tablă data și titlul lecției: Dumnezeu Proniatorul.

-Se precizează obiectivele lecției.

Comunicarea/însușirea de noi cunoștințe

-Se prezintă elevilor aspecte importante despre Dumnezeu Proniatorul după următorul plan de idei, care îl notează pe tablă:

Definiția proniei divine

Aspectele providenței dumnezeiești:

conservarea

cooperarea cu creatura însuflețită și creatura neînsuflețită

guvernarea (conducerea, cârmuirea) lumii.

Fixarea și sistematizarea cunoștințelor

-Profesorul cere elevilor să completeze spațiile punctate din fișa de lucru (anexa 2).

-Se verifică răspunsurile elevilor.

-Profesorul adresează elevilor următoarele întrebări:

Dacă Dumnezeu conservă lumea, înseamnă că numai lucrează? (…Dumnezeu a lucrat în trecut, lucrează în prezent și va lucra și în viitor)

Care dintre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi are grijă de creație? (…acțiunea providenței este comună celor trei Persoane ale Sfintei Treimi)

-Profesorul cere elevilor să caute în Sfânta Scriptură citatele biblice de la: Matei 6,31-32; Ioan 5,17; Psalmi 103,31, care ilustrează purtarea de grijă a Sfintei Treimi față de lume.

-Elevii citesc versetele: Matei 6, 31-32: „Deci nu vă îngrijiți zicând: <<Ce vom mânca?>> sau << Cu ce ne vom îmbrăca?>> sau <<Ce vom bea?>> Că știe Tatăl vostru Cel ceresc că aveți trebuință de toate acestea”.

Ioan 5,17: „Tatăl Meu până acum lucrează și Eu lucrez”.

Psalmi 103,31: „Trimite-vei Duhul Tău și se vor zidi și vei înnoi fața pământului”.

Dumnezeu veghează ca lucrurile și făpturile să-și mențină forma lor originară și ferește creatura de nimicire, influențând în mod continuu creația.

Apariția constantă și continuă a noi și noi generații de oameni, care iau locul celor care au părăsit lumea aceasta, reprezintă o conducere a lumii spre scopul ei, dar și o activitate creatoare a lui Dumnezeu.

„-Cum conlucrează Dumnezeu cu omul?” (…prin harul Său, respectându-i libertatea)

-Profesorul solicită elevii să citească versetele de la Matei 19, 17-21 și II Corinteni 3,17.

-Un elev citește: „De vrei să intri în viață, ține poruncile… . De vrei să fii desăvârșit, mergi, vindeți averile…” (Matei 19,17-21).

„-…unde e Duhul Domnului, acolo este și libertate” (II Cor. 3,17).

Ce urmărește Dumnezeu prin ajutorul pe care-l acordă omului? (…Să-l elibereze de păcat, aducându-l la adevărata libertate).

Cum îl ajută Dumnezeu pe om să se mântuiască? (…dacă o persoană își propune realizarea unui scop bun, Dumnezeu îi ajută la realizarea acestuia, ușurându-i găsirea mijloacelor, depășirea greutăților, menținându-i entuziasmul în desfășurarea acțiunii. Iar dacă totuși, inconștient, se îndreaptă spre un scop rău, Dumnezeu îi luminează mintea pentru a înțelege urmările acțiunii sale și a se opri de la săvârșirea a ceea ce și-a propus.

Toți oamenii conlucrează cu Dumnezeu? (…în viața de toate zilele sunt și oameni care săvârșesc răul în mod contant)

Ce demonstrează această menținere a lor pe calea răului? (..că Dumnezeu le respectă libertatea; altfel ar trebui ca aceștia să fie opriți de la nelegiuirile lor).

Cu toate că fac multe rele și nedreptăți, unii oameni trăiesc fericiți, iar alții care încearcă să progreseze pe drumul spre desăvârșire, au parte de necazuri, suferințe, nenorociri.

-Cum explicați acest lucru? (…judecățile lui Dumnezeu sunt nepătrunse de mintea omenească. Uneori, când credem că ni s-a întâmplat ceva rău, constatăm, mai târziu că, de fapt, Dumnezeu ne-a purtat de grijă, întorcând răul spre bine.

-Profesorul citește lectura „Dumnezeu poartă grijă de noi”.

„Un om evlavios avea obiceiul a zice la orice întâmplare: << e bine așa>>.

Odată trebuie să plece într-o afacere urgentă în Anglia. Când voi să se urce pe vapor , alunecă și-și frânse piciorul. Vaporul plecă fără el. la compătimirile prietenilor, el răspunse: <<e bine așa>> . Atunci prietenii s-au supărat și-l întrebară indignați, cum poate fi bine cu un picior frânt și cu călătoria amânată? El răspunse: <<Eu nu știu, dar Dumnezeu știe, și ce face Dumnezeu este bun făcut>>. Peste vreo câteva zile, prietenii îi aduseră vestea că vaporul cu care trebuia să plece el s-a scufundat. <<Ei, replică bunul creștin, așa-i că ce face Dumnezeu este bine făcut>>.

-Profesorul adresează elevilor următoarea întrebare:

-Cum poartă de grijă Dumnezeu creaturii neînsuflețite și celei lipsite de rațiune? (…prin legile pe care le-a sădit în firea fiecăreia dintre ele)

-Profesorul prezintă elevilor imagini pe calculator, cerând elevilor să observe ordinea, legile, armonia, din creație, precum și înțelepciunea absolută a creatorului.

Generalizarea

-Se prezintă elevilor importanța proniei divine:

„-Acțiunea proniatoare este neîntreruptă și concomitentă cu cea creatoare și judecătoare, ceea ce arată unitatea planului lui Dumnezeu cu creația Sa”.

-Pronia este <<palma lui Dumnezeu>> (Ps. 139,5), forța prin care Dumnezeu atrage ființele spre ținta lor firească: viața veșnică.

-Providența ne determină să ne punem încrederea deplină în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

-Profesorul cere elevilor să citească versetele din Ps. 103,29-31; Ps. 138,7-8 și să formuleze mesajul trimis.

Pronia arată condiția lumii în mâinile lui Dumnezeu care călăuzește, controlează, guvernează și judecă totul.

-Se adresează elevilor următoarele întrebări:

Ce învățăm din purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de ceilalți? (…Dumnezeu este Atotputernic, Atotînțelept și Atotțiitor! Să-L slăvim pe Dumnezeu și să-i mulțumim pentru grija pe care ne-o poartă!

Ce concluzie putem formula? (…în tot ce se întâmplă în viața noastră trebuie să vedem mâna lui Dumnezeu Proniatorul, Care neîncetat ne oferă ocazii pentru a lucra fapte bune și a ne mântui).

Aprecierea activității elevilor

-Se fac aprecieri generale și individuale privind atât pregătirea elevilor pentru lecție, cât și implicarea lor în predarea noilor cunoștințe.

-Se notează elevii care au participat la lecție

Precizarea și explicarea temei pentru acasă

Se anunță și se explică tema:

Alcătuiți o compunere cu titlul: „Dumnezeu mă iubește și-mi poartă de grijă”.

Încheierea activității

Rugăciunea

Salutul

ANEXA 3

PLAN DE LECTIE

Profesor: Pr. Badea Gabriel

Unitatea de invatamant: Colegiul National Mihai Viteazul Slobozia

Clasa a IX-a D

Disciplina: Religie

Subiectul lectiei: Chemarea omului spre asemanarea cu Dumnezeu

Tipul lectiei: predare, invatare, evaluare

Obiective operationale:

La sfarsitul lectiei, elevii vor fi capabili:

O1: sa faca deosebirea dintre chipul si asemanarea lui Dumnezeu in om

O2: sa cunoasca urmarile pacatului stramosesc

O3: sa identifice treptele desavarsirii crestine

O4: sa cunoasca aspectele necesare sfinteniei omului

O5: sa precizeze cateva aspecte necesare omului pentru a ajunge la asemanarea cu Dumnezeu

Strategia didactica:

Conversatia, explicatia, argumentarea, demonstratia, exercitiul

Mijloace de invatare:

Fisele de lucru, manualul, tabla

Forme de organizare:

Frontal, individual

Bibliografie:

Biblia sau Sfanta Scriptura, Editura Institului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1998

Invatatura de credinta crestina ortodoxa, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2000

Manual de Religie Ortodoxa pentru clasa a IX-a, Editura Dacia 2004

DESFASURAREA LECTIEI

Bibliografie:

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988;

Vasile, Timiș, Religia in școală-Valențe eclesiologice,educaționale și sociale,Sibiu 2004

Cucoș, Constantin, Educația religioasă – repere teoretice și metodice, Editura Polirom, Iași, 1999, p.242;

Idem, Pedagogie (ediția a doua, revizuită și îmbogățită), Editura Polirom, Iași, 2002, p.26.

Opriș, Dorin, Opriș Monica, Metode active de predare-învățare. Modele și aplicații la religie, Editura Sf. Mina, Iași, 2006;

Plămădeală, Antonie Mitropolit, Biserica în mers, vol II, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1999, p.169;

Roșca, Al., Creativitatea, Ed. Enciclopedică Română, București, 1972;

Șebu, Sebastian, preot prof. univ.dr., Opriș, Monica, Opriș, Dorin, Metodica predării religiei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000.

Bibliografie:

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988;

Vasile, Timiș, Religia in școală-Valențe eclesiologice,educaționale și sociale,Sibiu 2004

Cucoș, Constantin, Educația religioasă – repere teoretice și metodice, Editura Polirom, Iași, 1999, p.242;

Idem, Pedagogie (ediția a doua, revizuită și îmbogățită), Editura Polirom, Iași, 2002, p.26.

Opriș, Dorin, Opriș Monica, Metode active de predare-învățare. Modele și aplicații la religie, Editura Sf. Mina, Iași, 2006;

Plămădeală, Antonie Mitropolit, Biserica în mers, vol II, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1999, p.169;

Roșca, Al., Creativitatea, Ed. Enciclopedică Română, București, 1972;

Șebu, Sebastian, preot prof. univ.dr., Opriș, Monica, Opriș, Dorin, Metodica predării religiei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000.

ANEXA 1

Proiect de lecție

Propunător: Pr. BADEA GABRIEL

Unitatea de învățământ: Scoala nr.3 Slobozia

Clasa: a III- a

Obiectul: RELIGIE

Unitatea de invatare: Slujire și misiune

Continutul: Sfinții – prietenii copiilor

Tipul lectiei: Evaluarea unității de învățare, folosind metode activ participative

PROIECT DE ACTIVITATE

MOTIVAȚIA

De ce este valoroasă această lecție ?

Înaintea vacanței de vară elevii își vor actualiza cunoștințele despre semnificația cinstirii sfinților. Elevii își vor consolida cunoștințele despre viața sfinților studiați pentru a le aduce cinstirea cuvenită. Ei își vor cultiva elementele de educație religioasă dobândite și vor fi mai motivați pentru împlinirea virtuților creștine.

Cum se leagă ea de ceea ce s-a predat deja și ceea ce se va preda mai departe?

Pe parcursul lecției elevii au posibilitatea de a face corelații între cunoștințe acumulate anterior, pentru a deveni capabili să transmită învățămintele credinței creștine celor cu care interacționează.

Ce ocazie de exersare a gândirii critice oferă această lecție?

Folosirea metodelor activ-participative oferă elevilor posibilitatea de a reflecta asupra rolului lor într-o societate secularizată, în care senzaționalul este căutat cu orice preț, în care valorile creștine sunt relativizate și au devenit comerciale.

OBIECTIVE

Cognitive

La sfârșitul lecției elevii vor fi capabili să:

să facă apel în mod conștient la cunoștințele dobândite anterior;

să aplice cunoștințele dobândite pe parcursul lecției în situații noi de lucru;

să realizeze sarcinile de lucru care îi revin la un nivel ridicat.

Afective

La sfârșitul lecției elevii vor fi capabili:

să manifeste responsabilitate pentru realizarea sarcinilor de lucru care îi revin în grupa din care face parte;

să lucreze cu plăcere pe tot parcursul lecției pentru a obține rezultate personale sau pentru grupa din care fac parte;

să conștientizeze valori ale creștinismului, la nivel național și universal.

Procedurale

La sfârșitul lecției elevii vor fi capabili să:

să aibă cunoștințe de folosire în situații diferite a metodelor activ – participative;

să colaboreze cu colegii de grupă/clasă pentru rezolvarea sarcinilor de lucru;

să transmită semenilor informații despre viața și modalitățile de sărbătorire ale sfinților despre care au studiat pe parcursul unității de învățare „Slujire și misiune”.

CONDIȚII PREALABILE

Elevii trebuie:

să fi dobândit cunoștințe despre viața unor sfinți;

să dețină cunoștințe despre modalitățile de cinstire a sfinților;

să folosească metodele și procedeele propuse;

să aibă deprinderi de gândire și disponibilitate afectivă;

să manifeste capacitate de lucru prin colaborare interactivă.

EVALUARE

formativă continuă;

utilizarea și exprimarea corectă a terminologiei știintifice pusă în discuție;

însușirea și utilizarea corectă a termenilor religioși întâlniți pe parcursul lecțieilor din prezenta unitate de învățare;

formularea întrebărilor și a răspunsurilor;

emiterea judecăților de valoare legate de această temă;

implicarea afectivă pentru îndeplinirea sarcinilor de lucru.

RESURSE MATERIALE

manualul de religie;

portofoliul realizat în timpul parcurgerii Unității de învățare;

hârtie albă și colorată;

creioane colorate;

lipici;

icoane/imagini care au legătură cu tema lecției;

poster.

METODE ȘI PROCEDEE

Elevii vor alege în echipă metodele pe care le vor folosi, ca de exemplu:

Gândiți-lucrați în perechi-comunicați M 1

Acumulare M 2

Informații M 3

Știu-vreau să știu-învăț M 4

Jurnalul metacognitiv M 5

Jurnalul dublu M 6

Procedeul recăutării M 7

Cadrane M 8

Ciorchine M 9

Rețeaua personajelor M 10

Eseul de cinci minute M 11

Scrisoare M 12

Cvintetul M 13

Desenul specific M 14

Turul galeriei M 15

FORME DE ORGANIZARE A ACTIVITĂȚII ELEVILOR

activitate frontală;

activitate pe grupe.

MANAGEMENTUL TIMPULUI: 45 minute

Spargerea gheții : 4 minute

Evocare: 6 minute

Realizarea sensului: 25 minute

Reflecție: 10 minute

DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII

SPARGEREA GHEȚII

Li se reamintește elevilor că se apropie vacanța de vară care trebuie să încununeze activitatea pe care au parcursul în acest an școlar. Prezenta lecție este ultima înainte de vacanță. Elevii sunt invitați să reflecteze la ultimele lecții parcurse la disciplina religie. Ei vor fi încurajați să folosească limbajul religios și noțiunile dobândite până în prezent cu referire la unitatea de învățare Slujire și misiune. Profesorul dirijează răspunsurile spre concluzia că sfinții sunt prietenii copiilor cărora trebuie să le acordăm cinstea cuvenită, să le urmăm exemplul și să facem cunoscute faptele lor și semenilor noștri.

Elevii, împărțiți pe grupe de lucru, vor avea de rezolvat următoarea sarcină: profesorul va citi fragmente din Acatistul sfinților studiați; echipa din care un elev numit dă cel mai repede răspunsul corect va primi ca sarcină de lucru realizarea unui poster în care să prezinte viața sfântului recunoscut din lectura fragmentului de rugăciune.

EVOCARE

În echipa de lucru elevii vor hotărî de comun acord metodele activ-participative pe care le vor folosi pentru a realiza un poster cu titlul „Sfântul …” (… Mucenic Ioan Valahul, … Dimitrie cel Nou, … Ierarh Iosif de la Partoș, … Ioan cel Nou, despre care au studiat în lecțiile cuprinse în unitatea de învățare).

Profesorul va cere grupelor să anunțe metodele pe care le-au ales; după ce vor afla metodele folosite de celelalte grupe, elevii vor putea face modificări cu privire la metodele pe care le vor folosi în munca lor.

REALIZAREA SENSULUI

Pe parcursul activității în grupe, profesorul va acorda atenție elevilor oferindu-le sprijin și îndrumări în realizarea sarcinilor de lucru. Elevul A.G. (cu deficințe de auz) va fi încurajat să lucreze alături de colegi – eventual va primi o sarcină de lucru pe care va fi dator să o îndeplinească fără ajutorul lor, pentru a valorifica achizițiile dobândite în ultima perioadă și pentru a-și ajuta echipa în realizarea posterului.

Elevii vor fi încurajați să folosească toate sursele de informare de care dispun. Se va acorda atenție pentru a menționa corect succesiunea și semnificația evenimentelor, desenul specific, învățăturile pe care creștinii le pot urma în viața lor după modelul sfinților studiați, modalitățile de cinstire a sfinților.

REFLECȚIE

Fiecare grupă își va afișa posterul realizat; se face Turul galeriei; câte un elev din fiecare grupă va prezenta rezultat final; colegii de grupă vor face completări; colegii de clasă vor adresa întrebări dacă vor considera că materialul prezintă lacune. Vor fi trecute pe poster eventualele completări; dacă va fi cazul vor fi făcute corecturi.

După ce toate echipele au prezentat posterul profesorul va încerca să conducă discuțiile spre o concluzie generală cu privire la importanța cinstirii sfinților; elevii vor fi îndemnați ca pe parcursul vacanței să participe duminica și în sărbători la slujbele religioase, să urmărească tradițiile locale cu privire la sărbătorile creștine și să urmeze învățăturile însușite pe parcursul orelor de studiu.

Elevii vor emite păreri personale cu privire la importanța temei abordate și a rolului pe care îl pot avea printre semenii lor cărora să le transmită aspecte semnificate din viața sfinților studiați la ora de religie, să le prezinte modalități de cinstire a sfinților, să-i îndemne să se folosească în viața socială de învățăturile creștine. Profesorul va urmări ca în răspunsurile lor elevii să folosească în mod corect limbajul de specialitate însușit pe parcursul activităților la ora de religie.

ANEXA 2

Proiect de lecție

Propunător: Pr. BADEA GABRIEL

Unitatea de învățământ: Scoala nr.3 Slobozia

Clasa: VII

Disciplina: Religie

Subiectul lecției: „Dumnezeu Proniatorul”

Tipul lecției: comunicare/însușire de noi cunoștințe

Scopul lecției: dobândirea unor cunoștințe despre Dumnezeu ca Proniator, pentru a-I aduce slava cuvenită

Obiective de referință:

Să explice înțelesul unor termeni religioși învățați;

să înțeleagă că din iubire Dumnezeu a creat lumea și-i poartă de grijă;

să înțeleagă modul în care Dumnezeu a pregătit lumea pentru venirea Fiului Său;

Obiective operaționale:

La sfârșitul lecției toți elevii vor fi capabili:

să definească providența divină;

să descrie cele trei aspecte ale proniei dumnezeiești;

să precizeze scopul proniei dumnezeiești pentru întreaga creație;

să explice purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de creația Sa;

să formuleze învățături folositoare progresului vieții spirituale.

Strategia didactică:

Metode și procedee: conversația, explicația, observarea dirijată, lectura, expunerea, exercițiul.

Mijloace de învățământ: Sfânta Scriptură, fișă de lucru, calculator, CD .

Forme de organizare a activității elevilor: activitate frontală și activitate individuală.

Resurse:

Oficiale:

– Programa școlară pentru disciplina religie, clasa VII.

Planificarea calendaristică orientativă, clasa a VII.

Proiectarea unității de învățare: Manifestarea iubirii lui Dumnezeu (Noțiuni de catehism).

Temporale:

număr de lecții: 1

durata: 50min.

Bibliografice:

Biblia sau Sfânta Scriptură, editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, București 1982;

Muha, Camelia, Religie creștin-ortodoxă, caiet pentru elevi, cadre didactice și părinți, clasa a VI, ed. Sfântul Mina, Iași, 2001.

Cucoș, Constantin, Educația religioasă, editura Polirom Iași, 1999.

Șebu, Pr. Prof. Univ. Dr. Sebastian, Metodica predării religiei, editura „Întregirea”, Alba Iulia, 2000.

Desfășurarea lecției:

Momentul organizatoric:

Salutul

Rugăciunea

Notarea absențelor

Pregătirea pentru începerea orei

Verificarea cunoștințelor însușite

-Profesorul cere elevilor să rezolve exercițiul din fișa de evaluare (anexa 1).

-Se discută rezolvarea testului

Pregătirea elevilor pentru receptarea noilor cunoștințe

-Profesorul adresează elevilor următoarele întrebări:

a).Care este scopul creării lumii și al omului? (…desăvârșirea și preamărirea lui Dumnezeu).

b).Ce motiv L-a determinat pe Dumnezeu dă creeze lumea? (…iubirea, dorința lui Dumnezeu de a împărtăși creaturii bunătatea Sa)

c).Ce a făcut Dumnezeu în ziua a șaptea? (…S-a odihnit)

d).A intrat într-un somn profund, nepăsându-i de tot ce a creat? (…Cel care din iubire a adus lumea de la neexistență la existență, nu-și poate întoarce fața Sa de la creatură, ci-i poată de grijă).

Această purtare de grijă pe care Dumnezeu o manifestă în mod permanent față de întreaga creație și în special față de om se numește providență divină sau pronie dumnezeiască.

Anunțarea titlului și a obiectivelor lecției

-Se anunță și se scrie pe tablă data și titlul lecției: Dumnezeu Proniatorul.

-Se precizează obiectivele lecției.

Comunicarea/însușirea de noi cunoștințe

-Se prezintă elevilor aspecte importante despre Dumnezeu Proniatorul după următorul plan de idei, care îl notează pe tablă:

Definiția proniei divine

Aspectele providenței dumnezeiești:

conservarea

cooperarea cu creatura însuflețită și creatura neînsuflețită

guvernarea (conducerea, cârmuirea) lumii.

Fixarea și sistematizarea cunoștințelor

-Profesorul cere elevilor să completeze spațiile punctate din fișa de lucru (anexa 2).

-Se verifică răspunsurile elevilor.

-Profesorul adresează elevilor următoarele întrebări:

Dacă Dumnezeu conservă lumea, înseamnă că numai lucrează? (…Dumnezeu a lucrat în trecut, lucrează în prezent și va lucra și în viitor)

Care dintre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi are grijă de creație? (…acțiunea providenței este comună celor trei Persoane ale Sfintei Treimi)

-Profesorul cere elevilor să caute în Sfânta Scriptură citatele biblice de la: Matei 6,31-32; Ioan 5,17; Psalmi 103,31, care ilustrează purtarea de grijă a Sfintei Treimi față de lume.

-Elevii citesc versetele: Matei 6, 31-32: „Deci nu vă îngrijiți zicând: <<Ce vom mânca?>> sau << Cu ce ne vom îmbrăca?>> sau <<Ce vom bea?>> Că știe Tatăl vostru Cel ceresc că aveți trebuință de toate acestea”.

Ioan 5,17: „Tatăl Meu până acum lucrează și Eu lucrez”.

Psalmi 103,31: „Trimite-vei Duhul Tău și se vor zidi și vei înnoi fața pământului”.

Dumnezeu veghează ca lucrurile și făpturile să-și mențină forma lor originară și ferește creatura de nimicire, influențând în mod continuu creația.

Apariția constantă și continuă a noi și noi generații de oameni, care iau locul celor care au părăsit lumea aceasta, reprezintă o conducere a lumii spre scopul ei, dar și o activitate creatoare a lui Dumnezeu.

„-Cum conlucrează Dumnezeu cu omul?” (…prin harul Său, respectându-i libertatea)

-Profesorul solicită elevii să citească versetele de la Matei 19, 17-21 și II Corinteni 3,17.

-Un elev citește: „De vrei să intri în viață, ține poruncile… . De vrei să fii desăvârșit, mergi, vindeți averile…” (Matei 19,17-21).

„-…unde e Duhul Domnului, acolo este și libertate” (II Cor. 3,17).

Ce urmărește Dumnezeu prin ajutorul pe care-l acordă omului? (…Să-l elibereze de păcat, aducându-l la adevărata libertate).

Cum îl ajută Dumnezeu pe om să se mântuiască? (…dacă o persoană își propune realizarea unui scop bun, Dumnezeu îi ajută la realizarea acestuia, ușurându-i găsirea mijloacelor, depășirea greutăților, menținându-i entuziasmul în desfășurarea acțiunii. Iar dacă totuși, inconștient, se îndreaptă spre un scop rău, Dumnezeu îi luminează mintea pentru a înțelege urmările acțiunii sale și a se opri de la săvârșirea a ceea ce și-a propus.

Toți oamenii conlucrează cu Dumnezeu? (…în viața de toate zilele sunt și oameni care săvârșesc răul în mod contant)

Ce demonstrează această menținere a lor pe calea răului? (..că Dumnezeu le respectă libertatea; altfel ar trebui ca aceștia să fie opriți de la nelegiuirile lor).

Cu toate că fac multe rele și nedreptăți, unii oameni trăiesc fericiți, iar alții care încearcă să progreseze pe drumul spre desăvârșire, au parte de necazuri, suferințe, nenorociri.

-Cum explicați acest lucru? (…judecățile lui Dumnezeu sunt nepătrunse de mintea omenească. Uneori, când credem că ni s-a întâmplat ceva rău, constatăm, mai târziu că, de fapt, Dumnezeu ne-a purtat de grijă, întorcând răul spre bine.

-Profesorul citește lectura „Dumnezeu poartă grijă de noi”.

„Un om evlavios avea obiceiul a zice la orice întâmplare: << e bine așa>>.

Odată trebuie să plece într-o afacere urgentă în Anglia. Când voi să se urce pe vapor , alunecă și-și frânse piciorul. Vaporul plecă fără el. la compătimirile prietenilor, el răspunse: <<e bine așa>> . Atunci prietenii s-au supărat și-l întrebară indignați, cum poate fi bine cu un picior frânt și cu călătoria amânată? El răspunse: <<Eu nu știu, dar Dumnezeu știe, și ce face Dumnezeu este bun făcut>>. Peste vreo câteva zile, prietenii îi aduseră vestea că vaporul cu care trebuia să plece el s-a scufundat. <<Ei, replică bunul creștin, așa-i că ce face Dumnezeu este bine făcut>>.

-Profesorul adresează elevilor următoarea întrebare:

-Cum poartă de grijă Dumnezeu creaturii neînsuflețite și celei lipsite de rațiune? (…prin legile pe care le-a sădit în firea fiecăreia dintre ele)

-Profesorul prezintă elevilor imagini pe calculator, cerând elevilor să observe ordinea, legile, armonia, din creație, precum și înțelepciunea absolută a creatorului.

Generalizarea

-Se prezintă elevilor importanța proniei divine:

„-Acțiunea proniatoare este neîntreruptă și concomitentă cu cea creatoare și judecătoare, ceea ce arată unitatea planului lui Dumnezeu cu creația Sa”.

-Pronia este <<palma lui Dumnezeu>> (Ps. 139,5), forța prin care Dumnezeu atrage ființele spre ținta lor firească: viața veșnică.

-Providența ne determină să ne punem încrederea deplină în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

-Profesorul cere elevilor să citească versetele din Ps. 103,29-31; Ps. 138,7-8 și să formuleze mesajul trimis.

Pronia arată condiția lumii în mâinile lui Dumnezeu care călăuzește, controlează, guvernează și judecă totul.

-Se adresează elevilor următoarele întrebări:

Ce învățăm din purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de ceilalți? (…Dumnezeu este Atotputernic, Atotînțelept și Atotțiitor! Să-L slăvim pe Dumnezeu și să-i mulțumim pentru grija pe care ne-o poartă!

Ce concluzie putem formula? (…în tot ce se întâmplă în viața noastră trebuie să vedem mâna lui Dumnezeu Proniatorul, Care neîncetat ne oferă ocazii pentru a lucra fapte bune și a ne mântui).

Aprecierea activității elevilor

-Se fac aprecieri generale și individuale privind atât pregătirea elevilor pentru lecție, cât și implicarea lor în predarea noilor cunoștințe.

-Se notează elevii care au participat la lecție

Precizarea și explicarea temei pentru acasă

Se anunță și se explică tema:

Alcătuiți o compunere cu titlul: „Dumnezeu mă iubește și-mi poartă de grijă”.

Încheierea activității

Rugăciunea

Salutul

ANEXA 3

PLAN DE LECTIE

Profesor: Pr. Badea Gabriel

Unitatea de invatamant: Colegiul National Mihai Viteazul Slobozia

Clasa a IX-a D

Disciplina: Religie

Subiectul lectiei: Chemarea omului spre asemanarea cu Dumnezeu

Tipul lectiei: predare, invatare, evaluare

Obiective operationale:

La sfarsitul lectiei, elevii vor fi capabili:

O1: sa faca deosebirea dintre chipul si asemanarea lui Dumnezeu in om

O2: sa cunoasca urmarile pacatului stramosesc

O3: sa identifice treptele desavarsirii crestine

O4: sa cunoasca aspectele necesare sfinteniei omului

O5: sa precizeze cateva aspecte necesare omului pentru a ajunge la asemanarea cu Dumnezeu

Strategia didactica:

Conversatia, explicatia, argumentarea, demonstratia, exercitiul

Mijloace de invatare:

Fisele de lucru, manualul, tabla

Forme de organizare:

Frontal, individual

Bibliografie:

Biblia sau Sfanta Scriptura, Editura Institului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1998

Invatatura de credinta crestina ortodoxa, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2000

Manual de Religie Ortodoxa pentru clasa a IX-a, Editura Dacia 2004

DESFASURAREA LECTIEI