Metoda Pilates Si Eficienta Sa In Combaterea Efectelor Negative ale Muncii de Birou
=== lucr ===
PLANUL LUCRĂRII
INTRODUCERE
1. Conceptul de stres în societatea contemporană
2. Sursele stresului
2.1. Stresul la locul de muncă
2.2. Stresul și organizarea muncii
2.3. Stresul și schimbările de mediu social
2.4. Factorii individuali și sociali de rezistență la stres
3. Motivarea alegerii temei
Cap. I. BAZELE TEORETICE ALE CERCETĂRII
I.1. Biochimia și maladiile stresului
I.1.1. Mecanismele biologice ale stresului
I.1.2. Maladiile stresului
I.1.3. Ipoteze teoretice care stabilesc relația între psihism și biologic
I.2. Reacții corporale și psihoemoționale la stresul muncii de birou
I.3. Sedentarismul și efectele sale asupra organismului
I.4. Efectele exercițiului fizic asupra organismului
I.5. Fundamentarea teoretică și particularitățile metodei Pilates
Cap. II. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE CERCETĂRII
II.1. Ipotezele cercetării
II.2.Obiectivele cercetării
II.3. Organizarea cercetării
II.3.1. Durata și etapele cercetării
II.3.2. Locul de desfășurare și condiții de bază materială
II.3.3. Eșantionul de subiecți cuprinși în cercetare
II.4.Metode de cercetare folosite
II. 4. 1. Metoda documentării
II. 4.2. Metoda anchetei
II. 4.3. Metoda observației
II. 4. 4. Metoda de măsurare (explorare și evaluare)
II. 4.5. Metoda experimentală
II. 4.6. Metoda înregistrării, prelucrării și reprezentării grafice a datelor
II.5. Metodologia folosită în scopul atingerii obiectivelor cercetării
Cap. III. PREZENTAREA ȘI INTERPRETAREA REZULTA-TELOR
Cap. IV. CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
INTRODUCERE
1. Conceptul de stres în societatea contemporană
Stresul, prin definiție, este o reacție nespecifică a individului expus acțiunii unor factori disturbatori. Se produce la nivelul fiziologic (inimă, plămâni, hormoni, transpirație), psihologic și comportamental – prin urmare, antrenează ansamblul funcțional al unei persoane (Cungi, Ch., 2000).
Diferența între om și animal în fața agenților stresanți constă în posibilitatea pe care o are animalul de a reacționa activ, prin luptă sau fugă; în timp, față de problemele care nu pot fi rezolvate printr-o acțiune imediată, omul suferă efectele nefaste ale unor schimbări fiziologice repetate. Dar omul are capacitatea de a reacționa conștient la condițiile exterioare, într-o manieră mai adaptată când supraviețuirea sa nu este direct amenințată. El își poate dezvolta conștient capacitatea de apărare, dezamorsând reacția animală de luptă-fugă. Este unul din efectele fundamentale pe care le urmărește “Metoda Pilates “ în combaterea efectelor negative ale muncii de birou .
Profesorul Hans Selye din Montreal a fost primul care a definit stresul, în anul 1990, sub denumirea de “sindrom general de adaptare”.
Sindromul general de adaptare este răspunsul organismului la agresiunile la care este expus, indiferent de cauza și natura agresiunii. Această reacție se împarte în trei faze (fig. nr.1) (Cungi, Ch., 2000):
I. Reacția de alarmă
Este reacția de șoc, consecutiv la expunerea de mai multe ori la stimuli exteriori la care organismul nu este adaptat. Oricare ar fi agresiunea, organismul reacționează prin modificări fiziologice: tahicardie, scăderea tonusului muscular, scăderea temperaturii și a tensiunii, aciditate gastro–intestinală, depresie etc.
Aceste prime manifestări sunt urmate de o reacție de contra–șoc a organismului, care are rolul de a restabili echilibrul tulburat –pentru moment – prin manifestări contrare.
II. Faza de rezistență
Ea apare atunci când organismul este supus unei agresiuni prelungite. Rezistența vis-à-vis de agentul stresant se accentuează, dar organismul devine, datorită acestui fapt, mai sensibil la alte agresiuni.
III. Faza de epuizare
Organismul devine incapabil să producă reacția de contra–șoc necesară menținerii unui echilibru. Atunci se produce fenomenul de ruptură.
Exemplul unui stres fizic: un microb care atacă pielea provoacă o inflamare locală mare (roșeață, tumefacție, durere) care este o reacție de apărare, după care se trece la reacția de rezistență abcese, furuncule), care limitează întinderea agresiunii. În final, poate apărea o leziune a țesuturilor cutanate (fistule) în faza de epuizare.
Figura nr.1. Fazele sindromului general de adaptare
(După H. Selye, citat de Cungi, Ch ., 2000)
LEGENDĂ:
Reacția de alarmă, care pregătește corpul pentru acțiune;
Faza de rezistență, în timpul căreia corpul se organizează;
Faza de epuizare, caracterizată prin boală.
2. Sursele stresului
În condițiile vieții tumultoase de azi, stresul, acest dușman perfid al umanității, ne pândește pe toți la fiecare pas.
Auzim des în jurul nostru despre stres și chiar îi simțim efectele neplăcute. Dar ce este stresul și cum îi putem face față ? Stresul este caracteristic omului modern, care trăiește într-o lume aglomerată, poluată, marcată de evenimente negative, obstacole de toate felurile și responsabilități din ce în ce mai numeroase.
Ca să se apere împotriva stresului și posibilelor urmări nefaste ale acestuia, omul de azi trebuie să respecte un regim igienic de viață zilnică, care include cel puțin trei constante principale: alimentație echilibrată, practicarea sistematică a unor activități fizice și o alternare judicioasă între diverse activități (profesionale, casnice) și refacerea după efort.
Chiar dacă persoana se află într-un oarecare echilibru, care lucrează în favoarea sa, nu înseamnă că este mai puțin stresată decât alții, ci că știe să-i facă față.
Persoanele care reacționează bine la stres sunt, în general, încrezătoare în ele însele, reușesc să își țină viața sub control.
Factorii de stres
Stresul poate avea cauze fizice, cum ar fi (Iamandescu, I.B., 1993):
foamea, boala, dezechilibrurile alimentare;
surmenajul fizic, oboseala;
schimbările extreme de climă;
zgomotul (după un sondaj IPOP din 1978 zgomotul este factorul numărul 1 de stres pentru 32% din persoanele interogate);
perturbările de ritm biologic (cel ce lucrează noaptea, pilot);
poluarea și intoxicațiile.
Dar, de asemenea, printre factorii cauzatori de stres se numără și aspecte psihologice, frustrări, plictiseală, emoții prea puternice, griji profesionale, schimbări de mediu etc.
La fel, în fața unei agresiuni microbiene, un organism își va mobiliza toate resursele defensive și nu va permite bolii să se instaleze, în timp ce altul se va lăsa copleșit.
Boala nu este cauzată numai de factori externi, ci depinde și de calitatea reacțiilor noastre de apărare și de adaptarea în fața agresiunilor. Noi reacționăm diferit în funcție de mai mulți factori: boli anterioare, constituție fizică, alimentație, educație, protecția mediului înconjurător.
Factorii alimentari au o mare importanță, în măsura în care condiționează în bună parte funcționarea sistemului nervos și glandular.
Următoarele elemente micșorează rezistența la stres (Iamandescu, I.B., 1993):
excesul de zahăr, mai ales cel prelucrat superior;
excesul de grăsimi, mai ales de origine animală;
excesul sau insuficiența proteinelor;
excesul de sare;
excitante : cafea, țigări , alcool;
alimentația săracă în minerale (Ca, Mg);
alimentație săracă în vitamine.
Educația primită pregătește persoana mai mult sau mai puțin, pentru a se apăra sau adapta. Deficiențele în educație pot fi generatore de stres, în condițiile în care oamenii nu sunt învățați să-și respecte limitele și să nu se angajeze în cursa pentru bani sau putere în detrimentul nevoilor biologice.
2.1. Stresul la locul de muncă (fig. nr. 2)
Unele surse de stres sau de tensiune sunt constituite de mediul de lucru, munca într-un post determinat, excesul sau lipsa de activitate, pericolul fizic, adecvarea dintre individ și mediul său înconjurător și la relația familie-muncă.
Sursele legate de mediul de lucru
Condițiile sau mediul de lucru au fost factorii de stres îndelung studiați de peste un secol și jumătate și puși în discuție de specialiștii din medicina muncii și de ergonomi.
Agenții fizici cum ar fi zgomotele, emanațiile de fum, căldura, la care se adaugă consecințele sociale și psihologice ale izolării datorate folosirii de protectoare de timpane, au fost incriminate în studiile privind scăderea productivității muncii în unele sectoare de activitate (Derevenco, P.Anghel, I., Baban, A., 1992).
O atenție specială s-a acordat zgomotului și vibrațiilor ca rezultante secundare, nedorite, ale mecanizării și automatizării, factori frecvent întâlniți în condiționarea stresului profesional. Zgomotul intervine nu numai prin efectele specifice asupra auzului, ci este incriminat și în condiționarea tulburărilor cardiovasculare, digestive și nevrotice.
La cei supuși zgomotelor s-a semnalat creșterea accidentelor de muncă și a conflictelor sociale, o atitudine negativă față de profesie și o stare de iritabilitate permanentă. Zgomotul de mai mică amploare nu produce leziuni anatomice, dar generează stres psihologic secundar, cu reducerea eficienței în muncă și oboseală precoce.
Figura nr. 2. Sursele stresului profesional (Derevenco, P.Anghel, I., Baban, A., 1992)
Vibrațiile generează tulburări vasculare nervoase și în activitatea organelor inter-ne, dar pot avea repercursiuni negative și asupra coordonării senzorio- motorii.
Iluminatul, mai frecvent cel insuficient, dar și cel exagerat, provoacă o suprasolicitare a aparatului vizual și grăbește instalarea oboselii neuro-psihice. În condiții de iluminare deficitară muncitorii acuză cefalee, amețeală, risc crescut de accidente.
Expunerea la temperaturi extreme impune organismului un efort suplimentar pentru menținerea homeostazei termice și hidroelectrolitice. Cel mai adesea temperaturile ridicate determină modificări cardiovasculare și electrolitice cu atât mai pronunțate cu cât stresul termic este mai accentuat și nivelul temperaturii ambiante variază mai mult în cursul schimbului de lucru.
Umiditatea atmosferică și viteza curenților de aer pot accentua sau diminua efectul nociv al temperaturii ridicate din mediul de lucru : o umiditate de 60% și o redusă mișcare a aerului (sub 0,2 m/sec), accentuează stresul termic.
Între noxele chimice ale ambianței de muncă menționăm concentrările ridicate de CO2 , care se întâlnesc tot mai frecvent în numeroase activități proprii etapei actuale de progres tehnic (calele vaselor, submarine, unele silozuri, imersii).
Studiul asupra efectelor de scurtă și de medie durată ale concentrațiilor ridicate de CO2, asupra randamentului inițial, constată reducerea vitezei de execuție a testelor de raționament, instabilitate și disconfort, ca și tendința de alterare a memoriei de scurtă durată, în cazul în care CO2 a depășit 15 torri. Aceste manifestări s-ar datora acțiunilor directe a CO2 asupra neuronilor corticali sau ar fi urmarea scăderii PH-ului indus de acesta.
Surse legate de munca întru-n post determinat
Munca în anumite posturi afectează ritmurile neuro-fiziologice cum ar fi temperatura, procentul de glicemie, metabolismul, ca și eficacitatea mintală și motivația față de muncă.
Un studiu referitor la controlorii traficului aerian a evidențiat că aceștia sufereau de ulcere gastrice, diabet ușor, hipertensiune, într-o proporție de patru ori mai mare față de un grup de control constituit din navigatori aerieni. Deși s-a ajuns la concluzia că munca într-un punct fix devine din punct de vedere fizic mai puțin stresant atunci când indivizii se obișnuiesc cu condițiile de muncă, cei care o prestează se plâng că se simt “excluși din societate” (Derevenco, P., Anghel, I., Baban, A., 1992).
Pe baza “materialului” furnizat de războiul din Vietnam, cercetătorii americani au efectuat studii asupra medicilor de pe helicopterele sanitare și al veteranilor reîntorși în țară; studiul asupra militarilor angajați în operațiuni de luptă a constatat nivelul LH și al testosteronului scăzute considerabil la grupele de soldați așteptând atacul inamicului.
Surse legate de supraîncărcare și de deficiențe în muncă
French și Caplan (Derevenco, P., Anghel, I., Baban, A., 1992) stabilesc, în unele dintre cercetările lor, că excesul de muncă, ca agent stresant este fie de natură cantitativă, fie de natură calitativă (ex. considerarea unei munci prea grele), fie asociat cu comportamente disfuncționale. Unul dintre studiile lor indică astfel o puternică relație între cantitatea excesivă de muncă și consumul de țigări, consum considerat ca fiind unul din factorii de risc al bolilor coronariene. O altă cercetare arată că excesul de muncă este asociat unor simptome cum ar fi scăderea respectului față de sine și refugiul în alcoolism. Un studiu datorat lui Cooper, Davidson și Robinson, (citați de Derevenco, P., Anghel, I., Baban, A., 1992) asupra stresului în serviciile de poliție arată că munca în exces a sergenților din poliția britanică era la originea unei depresii trecătoare; aceștia incriminau procedurile administrative care îi obligau să efectueze perioade lungi de activitate, la care se adăugau frustrările cauzate de procedurile judiciare prelungite și incapabile de a-i pedepsi pe delicvenți.
Deficiențele în muncă reprezintă un alt agent stresant legat de mediul înconjurător, acolo unde activitatea este repetitivă, puțin stimulatoare, rutinieră, ca, de exemplu, la liniile de asamblare. Plictiseala și dezinteresul psihic față de muncă pot diminua capacitatea de reacție a muncitorilor și funcționarilor, în situații de urgență sau de neprevăzut.
Sub raport comportamental, variază și eficiența activității individuale în funcție de intensitatea stresului, nivelul optim atingându-se, după Welford (citat de Derevenco, P., Anghel, I., Baban, A., 1992), la un grad mediu de stres, excesul sau substimularea soldându-se cu reduceri ale productivității.
Sunt evidențiate sporirea absenteismului și a instabilității profesionale, în legătură cu intensitatea stresului ocupațional și cu gradul de insatisfacție a muncii. Schimbarea locului de muncă și absenteismul se corelează cu lipsa perspectivei de promovare și de creștere a salarizării, cu insatisfacție în ce privește relațiile cu colegii, cu activități monotone nestimulante, rol ambiguu și condiții necorespunzătoare de muncă. Fumatul excesiv se corelează cu tensiunea nervoasă și starea de anxietate. Alcoolismul, ca refugiu, este semnalat în cazurile de încărcare excesivă.
În plus, generatoare de stres psihic mai este satisfacerea inadecvată (peste măsură sau sub limita normală) a “unor trebuințe naturale” (viața sexuală abuzivă ori insuficientă) sau sociale – comunicarea mai redusă, mai ales la cei “dezrădăcinați” în procesul urbanizării.
Surse legate de pericolul fizic
Pericolul fizic constituie o altă sursă de stres pe care o întâlnim în profesiunile de mare risc, cum ar fi: poliția, minele, armata, serviciile de luptă împotriva incendiilor. O cercetare a profesorului Cooper (citat de Iamandescu, I.B., 1993) asupra militarilor însărcinați cu deminarea în Irlanda de Nord, ne arată că acești experți, care duc la bun sfârșit respectivele operațiuni, par a fi personalități puțin emotive, cu dificultăți în stabilirea de relații personale durabile și care se conformează în foarte mică măsură valorilor convenționale dominante. Aceste trăsături de caracter le îngăduie să stabilească o distanță în relațiile interpersonale și le facilitează depășirea unor încercări care trezesc o mare teamă (moartea sau rănirea gravă a colegilor lor), în cursul periculoasei lor activități profesionale.
Surse legate de adecvarea persoană/mediu
Satisfacția muncii, care poate fi evaluată datorită conceptului Persoană-Mediu (adică adecvarea caracteristicilor psiho-sociale ale unui individ la condițiile de muncă din mediul său), este un alt criteriu de determinare a stresului-tensiune. În cazul unei inadecvări, și-ar face apariția un anumit număr de simptome cum ar fi anxietatea, depresia, nemulțumirea și boli somatice (Jean-Benjamin Stora, 1999).
2.2. Stresul și organizarea muncii
Activitatea organizată a omului este reglată de tonusul cerebral, depinzând într-o măsură apreciabilă de gradul activității sistemului nervos. Relația dintre activare și eficiență se prezintă sub forma unui “U” inversat, activarea sporind prin creșterea stimulării până la un nivel mediu, când atinge un grad optim, peste care un plus de stimulare este urmată de scăderea activării și de reducerea randamentului (Stora, J.B., 1999).
În anii șaizeci, preocupările cercetătorilor s-au deplasat din aria de studiu a stresului în procesul muncii spre diferitele surse de stres induse de rolul jucat de un individ la locul său de muncă.
Conflictul și ambiguitatea rolului; exercitarea responsabilității
În 1964, centrul de cercetări al Universității din Michigan publică lucrările lui Kalm, Wolf, Quinn, Snoec și Rosenthal (Stora, J.B., 1999) într-un volum considerat de către cercetători ca fiind de referință: “Stresul organizațional: studii privind conflictul și ambiguitatea rolului”. Ambiguitatea rolului este definită ca lipsa de claritate în ceea ce privește rolul individului la locul său de muncă, obiectivele propuse și dimensiunile responsabilităților sale. Cercetătorii de la Universitatea din Michigan au constatat că indivizii suferind de această carență în definirea rolului lor resimțeau o minimă satisfacție în activitatea lor profesională, o stare crescută de tensiune în raport cu munca lor, un sentiment al lipsei de importanță a muncii prestate în cadrul organizării muncii, însoțit de o pierdere a respectului de sine. Un studiu efectuat de French și Coplan (citați de Stora, J.B., 1999) asupra unui grup de 205 ingineri cercetători și cadre superioare de una din bazele NASA “Goddard Space Flight Center”, au ajuns la aceeași concluzie, adăugând o precizie referitoare la acuzația persoanelor chestionate de a fi supuse unei amenințări la adresa bunăstării lor fizice și mintale, însoțite de simptome fiziologice, cum ar fi creșterea presiunii sanguine. În ceea ce privește conflictul determinat de rolul jucat de un individ în procesul muncii, el este definit drept acea contradicție generată de solicitările diferite adresate acestuia și la care el, fie că nu dorește într-adevăr să răspundă, fie că socotește că respectiva solicitare nu corespunde sarcinilor sale.
La fel ca și în ancheta asupra ambiguității, rezultatele privind conflictul determinat de acest rol ajung la concluzii asemănătoare: munca oferă mai puțină satisfacție persoanelor care suferă din pricina conflictului determinat de rolul lor în procesul muncii ; de altfel, cu cât cadrele care au autoritate în procesul de organizare iau mai multe decizii cu consecințe conflictuale, cu atât crește insatisfacția de muncă a subordonaților lor. Zona cea mai vulnerabilă în cadrul conflictelor de organizare a muncii se situează la nivelul articulației acesteia cu diferiți actori din mediul intern și extern. Astfel, Margolis și Kroe (Stora, J.B.,1999) au constatat, ca exemplu de rol conflictual în mediul intern, într-o structură organizatorică, că potențialul de risc al prezenței ulcerului gastric era de șapte ori mai mare la maiștri, raportat de cel al lucrătorilor pe care îi aveau în subordine.
Exercitarea unei responsabilități este un alt agent de stres legat de rolul organizatoric. Responsabilitatea față de ființe umane este mai stresant decât cea față de echipamente; asta înseamnă că individul exercitând o muncă de răspundere trebuie să petreacă mai mult timp în interacțiune cu ceilalți: să asiste la ședințe de lucru, să muncească singuri și, în consecință, să facă față termenelor de predare a raporturilor și / sau termenelor de executare a sarcinilor. Aceste rapoarte arată însă că mai există și alte surse de stres, care se împletesc cu alte elemente variabile, cum ar fi: teama de a nu obține o avansare, creșterea factorului de izolare datorat exercitării activității de conducere, apropierea de vârsta pensionării. Reacțiile fiziologice la acest tip de stres sunt aceleași ca și în cazul altor surse: colesterolemie crescută și nivel ridicat al Ebiologic la sursele multiple și identificabile de stres.
Deosebirile de personalitate sunt determinate importante în capacitatea de reacție a indivizilor în fața conflictelor datorate rolului jucat în procesul de activitate.
French și Coplan (Stora J.B.,1999) semnalează că indivizii cu un comportament mai adaptabil rezistă mai bine la stres decât indivizii inflexibili din punct de vedere psihologic.
Stresul relațional
Este vorba de stresul legat de calitatea raporturilor umane întreținute de superiorul ierarhic cu subordonații și colegii de muncă. Numeroși psihologi au emis ipoteza că relațiile bune dintr-un grup de muncă sunt un factor primordial pentru sănătatea individului și a colectivității. Conflictul apare între dispozițiile superiorilor și interesele ori cerințele subordonaților, sau în situația în care o persoană în cauză are tendința realizării unor transformări în procesul de producție iar superiorii ori subordonații sunt rigizi sau reținuți, împotrivindu-se schimbării. Aceste conflicte stau la baza insatisfacției în muncă și au repercursiuni negative asupra sănătății fizice și mintale a muncitorilor. În cazul unei activități de rutină, în care muncitorul nu-și poate etala capacitățile creatoare, munca sa nu este urmată de un stimulent și el nu între-zărește o progresie firească în ierarhia profesională, activitatea se realizează fără interes, fără satisfacție, generând stresul ocupațional. Influențele negative menționate sunt resimțiți chiar în condițiile în care sporește retribuția, dacă aceasta nu este însoțită de o ascensiune profesională.
Dimpotrivă, în condițiile în care omul cunoaște scopul activității sale, înțelege sarcinile de muncă și stăpânește mijloacele de realizare ale acestora având putere de decizie, rezistența sa la factorii stresanți sporește.
O stare de insatisfacție și stres se înregistrează și în condițiile în care muncitorul are un autocontrol redus asupra deciziilor și nu este consultat în probleme privind propria activitate. O situație similară se înregistrează și în condițiile unui suport social insuficient din partea superiorilor a colegilor sau a subordonaților.
Din punct de vedere al legăturii dintre stres și desfășurarea carierei profesionale, pot fi identificate două mari surse de stres:
1. Stresul legat de diferite etape din carieră;
2. Stresul cauzat de frustrările induse de statutul profesional.
Cariera profesională
În fiecare etapă a carierei sale, un individ este supus unor tensiuni și încercări pe care le depășește cu mai multe sau mai puține dificultăți de ordin psihologic.
În societățile industriale, la începutul carierei lor, persoanele sunt obligate să intre într-o competiție intensă, cu scopul de a câștiga rapid mai mulți bani și de a obține un statut social mai înalt; toți cei și toate cele care „ eșuează”, ca și cei și cele care reușesc, plătesc un preț ridicat. Mijlocul carierei este însoțit de un cortegiu de decepții: încetinirea sau frânarea avansării, restrângerea oportunităților, constatarea atingerii „plafonului”, pot conduce la izolarea indivizilor.
Sfârșitul de carieră și pensionarea, cu alte cuvinte finalul vieții profesionale active și deci reconversia energiei psihice de la locul de muncă spre alte activități, este încă o posibilă sursă de frustrare, mai mult sau mai puțin bine depășită de indivizi; după cum se știe, decesele sunt frecvente în cei doi-trei ani de după pensionare. În plus, se mai adaugă și stresul cauzat de concedieri și reconversiile de carieră, conjugate cu incertitudinea ulterioară privind obținerea unei sume devalorizate a pensiilor.
Statutul profesional
Depinde de procedeele de promovare din întreprinderi și de schimbările sociale și culturale din societate. O întreprindere poate favoriza avansarea excepțională a anumitor cadre superioare a unor funcționari și muncitori, fără să ia în seamă consecințele emoționale și somatice, pe care aceasta le atinge: supraîncărcare și exces de activitate, un sentiment crescut de insecuritate și izolare față de mediul său de muncă.
Creșterea ritmului schimbărilor tehnologice, adaptarea continuă a întreprinderilor, obligate să creeze noi produse, să cucerească noi piețe de desfacere modifică ritmul de desfășurare a carierelor profesionale în sânul unei întreprinderi, ca și vârsta medie a salariaților și conducătorilor ei. Tendința de avea mereu personal „ tânăr”, împinge spre marginea societății industriale un număr apreciabil de cadre competente și eficiente. Toate acestea duc la boli psihice și somatice și, mai ales, la o stare de disconfort psihic, în creștere în unele întreprinderi.
Studii având ca subiect mediul familial în marele centre industriale, insistă asupra bolilor coronariene la indivizii care au dobândit prin ei însăși nu prin căsătorie un statut social mai ridicat decât statutul lor de origine. Stresul cauzat de shimbările rapide de statut social a devenit una din problemele cruciale ale societăților industriale occidentale.
Grupul organizat, ca sursă de stres
A trăi într-o societate organizată este, în zilele noastre, un destin împărtășit de milioane de persoane; un mediu organizat, prin însăși natura lui, poate reprezenta o sursă de amenințare a libertății, a autonomiei și a identității individuale. Problemele pot fi numeroase: o participare nesatisfăcătoare la procesul de decizie, unele deficiențe de comunicare, diverse tipuri de interdicții referitoare la comportamentul cotidian în birouri. Kets de Vries de la Mc Bill University, autor a numeroase lucrări asupra stresului și irascibilității proceselor de decizie intr-o structură organizată, adaugă la această lungă listă propriile constatări: exercitarea excesivă a autorității, compartimentarea structurii organizatorice, sistemele indirecte de control de gestiune (Stora, J. B., 1999).
Cercetări extinse, teoretice și doctrinare, privind participarea muncitorilor în cadrul structurilor organizatorice, în vederea ameliorării productivității și reducerii stresului, au apărut încă din 1948. Coch și French (Stora, J. B.,1999), într-un articol despre modalitatea de a înfrânge rezistența la schimbări (studiu asupra unui atelier de croitorie), au constatat cum creșterea participării mergea mână în mână cu creșterea productivității, și deci cu satisfacția muncitorilor. În 1974 Margolis, Kroes și Qiunn (Stora, J. B.,1999), într-un studiu efectuat asupra a 1400 de muncitori au arătat că neparticiparea era un indicator serios și un semnal în ceea ce privește tensiunea și stresul la locul de muncă. Acestor variabile trebuie să-i adăugăm lipsa de apreciere a sarcinilor îndeplinite, practicată de către cei responsabili cu organizarea muncii.
Rezultatele acestor cercetări ar putea determina structurile organizatorice să adopte un program de prevenire a stresului, care ar duce la modalități noi de exercitare a autorității, la o acțiune de reașezare a structurilor, în vederea unei diminuări a compartimentării, și la o strategie adecvată de comunicare interioară și exterioară.
Surse de stres din viața cotidiană: viața familială
Personalitatea individului nu poate fi separată de mediul familial zilnic, nici de preocupările sale extraorganizaționale. Ori, nici un studiu privind stresul individual, nu poate trece cu vederea problemele familiale, dificultățile financiare, conflictul dintre ideile personale și cele ale sistemului de organizare a întreprinderii, conflictul dintre solicitările de la locul de muncă și cele familiale.
Nu există până astăzi nici un studiu global care să ia în considerare ansamblul tensiunilor cu care se confruntă individul. Cercetările efectuate începând cu anii `70, evidențiază (în lumea anglo-saxonă) un comportament identic al majorității soțiilor unor cadre medii: acestea consideră că rolul ce le revine este acela de a-și susține soții. Alte anchete, privind soțiile cadrelor superioare, insistă asupra „ contractului tacit”, niciodată pomenit de cei doi interesați, contract prin care soția acceptă să joace rolul de „ stâlp al familiei”, în așa fel încât soțul să poată face față în mod liber tuturor exigenților profesionale și organizatorice.
Întreprinderea a avut de câștigat din această separare a sarcinilor, acceptată sau suportată de soții, aceasta oferind astfel „ managerilor” refugiul și securitatea căminului familial.
Susținerea din partea familiei sau a prietenilor, și o bună ambianță de lucru permit controlarea cu mai multă eficiență și cu mai puțină reactivitate a situațiilor stresante. Într-adevăr, faptul că ai cu cine să stai de vorbă despre problemele tale, ca te întorci, seară de seară, în sânul unei familii unite, ca ai colaboratori simpatici, toate acestea favorizează calmul și dobândirea competențelor necesare pentru a face față stresului.
Situația opusă – izolarea familială sau de prieteni, o ambianță relațională tensionată – agravează reactivitatea la factorii de stres, diminuând sprijinul și adăugând noi tensiuni.
O relație bună cu cei din anturajul nostru este un factor important de echilibru de reușită și diminuează consecințele nefaste ale stresului. Este deci de dorit „ să ne cultivăm” relațiile cu ceilalți și nu doar din motive altruiste.
2.3. Stresul și schimbările de mediu social
Din mediul social schimbările intervin la diferite niveluri: național, comunitar, familial și individual.
Perioadele de război, condițiile economice, nesiguranța politică pot avea o influență asupra unor întregi populații; la scară individuală, evenimente ca doliul sau pierderea locului de muncă pot avea consecințe grave.
Sursele de stres legate de mediul social
Migrările și mobilitatea geografică sunt considerate ca factori de stres producători de boli mintale și de dezordini somatice. Toate cercetările în acest sens arată că populațiile migrate prezintă procente de spitalizare psihiatrică mai ridicate decât celelalte grupe de populații. Factorii explicativi ai acestei fragilități psihice sunt: diferențele culturale (între țara de origine și cultura țării de adopție), condițiile economice și sociale în noua societate și presiunile exercitate pentru asimilarea populațiilor emigrate.
Cercetătorii insistă asupra faptului că emigranții care se instalează în zonele urbane, unde există deja populații din țările lor de origine, se adaptează mai ușor decât cei care nu au o asemenea referință; stresul este și mai mare atunci când diferența culturală este importantă. S-a constatat, de asemenea, vulnerabilitatea la maladiile somatice; Graham și Reeder (Stora J. B., 1999) demonstrează că oamenii mobili din punct de vedere geografic prezintă un procent mai mari de maladii coronariene decât cei stabili.
Schimbarea socială survine, de asemenea, în cazul modificărilor mediului înconjurător actual, datorită industrializării, urbanizării, reînoirii rețelei urbane sau schimbărilor economice foarte rapide. Impactul pe care îl au astfel de modificări asupra populației se manifestă prin “ fragilizarea” indivizilor. Programele de reînnoire urbană au consecințe asupra vulnerabilității crescute a populației și duc la o creștere a stresului profesional. Totala dispariție a vechilor comunități și dezintegrarea sistemelor relaționale stabilite fac ca persoanele vârstnice să fie lipsite de orice sprijin social. Pe altă parte, Brener (Stora J.B.,1999) a verificat ipoteza potrivit căreia “atunci când activitatea economică este în declin, stresul social global crește în egală măsură cu spitalizarea mintală”. Când își face apariția stresul, coenzima gradului social joacă un rol important în prevenirea spitalizării psihiatrice.
Dezorganizarea socială și dezintegrarea unor întregi comunități (ex. Liban în 1989,sau Rwanda în 1995) apar atunci când acestea sunt confruntate cu dezastre naturale, deportări sau transplantări, războaie civile sau orice alt șoc de dimensiunile unui cataclism.
Toate cercetările ajung să sublinieze creșterea frecvenței tulburărilor mintale, a tuberculozei, a atacurilor coronariene și a hipertensiunii, care însoțesc asemenea evenimente.
Absența și/sau dezintegrarea structurilor sociale și comunitare slăbesc rezistența mintală a indivizilor.
Sursele de stres legate de viața personală
Stresul poate decurge nu numai din conflictul de rol, dar și din ambiguitatea (obiectivă sau subiectivă) a rolului.
Evenimentele de viață sunt definite ca “schimbări în structurile și relațiile psiho-sociale determină reorganizări ale circumstanțelor uzuale și impun organismului un efort de reajustare perioadă în care individul apare mai vulnerabil la stres și consecințele lui”( Stora J.B.,1999).
În 1949, în America, s-a ținut o conferință cu titlul “Stresul și manifestările corporale”, patronată de Asociația pentru Cercetarea Maladiilor Nervoase și Mentale. Această conferință a constituit punctul de plecare al tuturor cercetătorilor întreprinse asupra rolului evenimentelor din viața personală în etiologia diferitelor boli individuale. Cercetătorii au avansat ipoteze potrivit cărora asemenea evenimente acționează ca factori acceleratori în declanșarea unor boli, dar nu determină tipul bolii.
Holmes și Rahe (Stora J.B.,1999) pun în circulație ipoteza că acumularea de evenimente de viață crește predispoziția individului la diverse boli. Ipoteza emisă s-a concretizat în alcătuirea unor chestionare pentru măsurarea schimbărilor de viață, orientate în principiu asupra următoarelor domenii; familial, profesional, social, financiar, sănătate. De atunci s-au acumulat un număr impresionant de studii ce vizează această categorie de factori de stres psiho-social (numai în primii zece ani numărul lucrărilor a depășit o sută), dar datele contradictorii și controversele abundă și astăzi.
Bruglea și colaboratorii săi (Stora J.B.,1999), pornind de la discriminarea pacienților depresivi de lotul martor, realizează o discriminare a clasificării evenimentelor de viață sub aspectul amenințării și nonamenințării.
Unii autori, încadrează evenimentele de viață în stresul acut numindu-le “crize de viață” și le disting de stresul cronic produs de tracasările psihice (hassles), care cumulate într-o perioadă scurtă de timp, produc distres (stres “negativ”).
Holmes și Rahe (Iamandescu, I.B., 1999) includ în cadrul evenimentelor de viață care “rup” echilibrul individului sau îl amenință atât evenimentele pozitive (căsătorie, promovare ), cât și cele negative (decese, conflicte ). Unele studii subliniază că doar schimbările indezirabile, necontrolabile, nepredictibile și grave produc stres, în timp ce alte lucrări insistă asupra capacității de control asupra evenimentului; concluzia unanimă ca și evenimentele pozitive, care scapă controlului individului, sunt la fel de agresive ca și cele negative.
Studiile efectuate demonstrează, într-o manieră statistic semnificativă, legătura dintre numărul și intensitatea evenimentelor din viața individuală și posibilitatea apariției unor maladii într-un viitor apropiat. În acest mod, stresul cotidian intens a fost legat de următoarele consecințe somatice : moartea subită în urma unui atac cardiac, diferite accidente, răniri pe terenul de sport, tuberculoză, leucemie, diabet, toată gama de suferințe minore. La fel, rezultatele care depășesc trei sute de puncte pe scara Holmes și Rahe au fost asociate cu simptomele unor maladii nervoase și mintale.
2.4. Factorii individuali și sociali de rezistență la stres
Unii indivizi sunt obligați să facă față unor evenimente stresante, sunt atinși de boli cronice și de dezordini mintale, în timp ce alții sunt fericiți. Este de la sine înțeles că sursele de stres nu pot ele singure explica declanșarea bolilor și că trebuie luați în considerare și alți factori, cum ar fi caracteristicile situației stresante, calitățile psihologice ale indivizilor precum și, în completare, caracteristicile sistemelor sociale care acționează ca niște bariere protectoare ale indivizilor : un model biopsihosocial.
Caracteristicile situației stresante
Caracteristicile “stresorilor” sau „agenților stresanți” asociate cu declanșarea maladiilor, sunt evaluate în funcție de intensitatea, de dimensiunea, de durata lor, de imposibilitatea de a fi prevăzute, de “efectul de noutate”.
Intensitatea este măsurată prin variațiile schimbărilor percepute în situația personală sau în mediul înconjurător global al societății. Studii asupra perceperii unor asemenea schimbări, realizate pe studenți ai universităților americane (pe un eșantion de șase sute șaptezeci și opt persoane), stabilesc o corelație pozitivă între schimbarea percepută în mediul social și nivelul de anxietate și de stres, măsurat pe scala de anxietate. Nivelul de anxietate era și mai ridicat atunci când schimbarea percepută nu era una dorită și încă mai ridicat, atunci când schimbarea socială avea consecințe asupra vieții personale. Dimensiunea evenimentelor stresante (adică “mărimea” lor apreciată pornind de la situații stresante considerate ca medii sau normale), are un anumit efect (prin durată) asupra alterărilor fiziologice și psihologice individuale.
Cercetările efectuate duc la următoarele concluzii (Iamandescu, I.B., 1999):
Toate persoanele expuse unor situații de stres intens și de lungă durată nu-și mai regăsesc niciodată starea anterioară de bunăstare fizică, biologică și psihică.
Toate persoanele supuse unor amenințări de durată privind viața lor, oricare ar fi caracteristicile lor psihologice sunt proiectate într-un univers unde predomină numai reacția biologică profundă și universală a vieții individuale.
Durata unui eveniment stresant are efecte variabile; în unele cazuri, o experiență scurtă dar intensă poate avea un efect devastator, asemănător celui cauzat de situațiile de stres durabile.
Evenimentele imprevizibile au efecte mai puternice asupra persoanelor decât evenimentele anticipate mintal. În ultima instanță, “efectul de noutate” face să crească impactul situațiilor stresante (ex. Experiențele implicând privațiuni senzoriale). În cazul în care toți agenții stresanți acționează simultan sau secvențial, se manifestă un efect de “supraîncărcare” și, oricare ar fi rezistența organismului, chiar și o supraîncărcare minimă poate avea consecințe dramatice.
Caracteristicile psihice și biologice individuale și mediul social
De la caracteristicile evenimentului stresant cercetătorii au trecut la studierea caracteristicilor persoanei, gândindu-se că este greu să prevezi consecințele unui eveniment, dacă nu cunoști trăsăturile de caracter ale personalității respective.
Comportamentaliștii americani, B.P. Dohrenwend și B.S.Dohrenwend au stabilit că perceperea stresului de către indivizi depinde de două mari categorii de variabile (Iamandescu, I.B., 1999):
1. factorii personali, cum ar fi pragul senzațiilor biologice și psihologice, inteligența, capacitatea verbală, tipul de personalitate, sistemele psihologice de apărare, experiența trecută și un anume simț de stăpânire a propriului destin;
2. factorii externi, cum ar fi vârsta, nivelul școlar, veniturile, ocupația profesională.
De aceea, cercetătorii s-au orientat către acele caracteristici ale personalității care pot induce, pe termen lung anumite boli somatice. Cele mai cunoscute cercetări în materie au fost cele consacrate bolilor coronariene și persoanelor denumite de tip”A”, ale căror caracteristici sunt: agresivitatea, ambiția, spiritul de competiție, obsesia muncii, obsesia timpului care trece etc., prezente la numeroase persoane suferind de o boală cardiacă.
Alte cercetări au descoperit că una din variabilele critice de rezistență la stres era capacitatea emoțională de răspuns.
Pragul de anxietate sau de angoasă poate fi mai mult sau mai puțin ridicat, în funcție de individ; în consecință, indivizii cei mai vulnerabili vor fi aceea care prezintă un prag al angoasei foarte scăzut. S-a sugerat că vulnerabilitatea la stres poate varia în funcție de sursele de stres. Rezistența la stres a unui individ nu poate fi evaluată fără a se ține cont de mediul înconjurător în educația stresului, poziția socială a unui individ în cadrul comunității îi influențează vulnerabilitatea la stres. Stresul este minim la toți cei implicați într-o structură socială care acționează, după modelul protecției interne individuale, ca un scurt protector. Orice ruptură a legăturilor cu mediul, deschide poarta slăbiciunilor individuale: izolare socială, marginalizare socială și lipsa unui statut.
În concluzie, se poate spune că extrem de numeroasele schimbări majore sociale și individuale pot duce la creșterea vulnerabilității la stres a populațiilor și a indivizilor. Toate cercetările efectuate până astăzi au permis identificarea, datorită unui anume număr de variabile, a acestei populații cu cotă mare de risc, dând astfel posibilitatea autorităților oficiale să pună în aplicare politici de prevenire.
În schimb, aceste cercetări nu au dus la stabilirea cu precizie a riscurilor la care sunt expuse celelalte persoane, cu excepția personalităților de tipul “A “. Abordările denumite psihosomatice par a fi promițătoare, datorită capacității lor de diagnosticare a subiecților cu cotă mare de risc, cu atât mai mult cu cât, relativ recent, s-au descoperit și numeroasele mecanisme biochimice ale stresului.
3. Motivarea alegerii temei
Munca de birou este un tip de muncă pe care, se pare că, unii o asociază cu tipul de viață lipsit de riscuri (ai mediului natural; accidentelor de muncă ), un mod de trai liniștit și confortabil; însă, fiecare tip de activitate atrage după sine și tipul corespunzător de sacrificii, în lipsa instituirii unor compensări.
Modul de viață sănătos, presupune multă mișcare într-un mediu curat, ne poluat; astfel că cele mai multe cazuri de longevitate se înregistrează la indivizii care se află în contact direct cu natura și ai căror activitate se practică în aer liber.
În cazul muncii de birou, se întâlnesc o serie de factori, ai căror efecte cumulate pot influența negativ organismul uman, conducând în timp la perturbări funcționale minore care riscă să se transforme în afectări majore în lipsa unor compensări sau a unei corecții corespunzătoare, astfel:
lucrul static prelungit, în poziții nu totdeauna corecte;
lucrul într-un mediu insuficient aerisit și iluminat;
ne respectarea principiilor ergonomice la proiectarea mobilierului și amenajarea spațiului de lucru;
suprasolicitarea fizică și psihică;
stil de viață, în general, nesănătos: alimentație necorespunzătoare, lipsa unor programe de exerciții fizice de întreținere, fumatul, alcoolul, lipsa odihnei corespunzătoare etc.
„Pilates “ este o disciplină sportivă nouă și foarte la modă care combină principiile relaxării și concentrării cu tehnici de respirație, coordonare și tonifiere musculară. Cele mai atrăgătoare staruri, precum și cei mai renumiți afaceriști practică în mod regulat Pilates, mai ales în America și țările vest-europene.
Având în vedere aspectele enumerate mai sus, precum și faptul că am întâlnit persoane care desfășoară muncă de birou îngrijorate de starea lor fizică și psihică, dar care nu știu încotro să se orienteze, mi-am propus să experimentez, ca soluție pentru problemele lor, metoda Pilates.
CAPITOLUL I
BAZELE TEORETICE ALE CERCETĂRII
I.1. Biochimia și maladiile stresului
În cursul evoluției de-a lungul câtorva milioane de ani, ființa omenească s-a dezvoltat dotată cu mecanisme neurobiologice care să-i permită să se adapteze la toate schimbările din mediul înconjurător, de ordin fizic, social sau psihic.
În ceea ce privește organismul, acesta trebuie să-și mențină echilibrul intern, (homeostazia) și să-și mobilizeze energia necesară procesului de adaptare. Omul trăiește într-o stare permanentă de stres : un stres stimulator. Potrivit părerii lui Claude Bernard (Derevenco, P., Anghel, I., Băban, A., 1992) “stresul biologic este necesar ritmului biologic și stabilității mediului interior”, în consecință, privarea de stimul sau absența stresului ar echivala cu moartea. Această constatare a dat naștere credinței în existența unui “eustres” stres pozitiv. Excesul de stimulare este, deopotrivă, periculos și, în cazul când ar depăși capacitatea de adaptare a ființei omenești, ar provoca bolile stresului sau chiar decesul. Încă din anii 1930 și mai ales la începutul anilor 1940, cercetătorii au descoperit în mod progresiv mecanismele puse în funcțiune de diferitele sisteme biologice pentru a face față situațiilor de stres, iar relația stres-boală a dus la o nouă dimensiune a abordării medicale clasice.
I.1.1. Mecanismele biologice ale stresului
Într-o situație de stres, ritmul respirator se accelerează, furnizând astfel organismului mai mult oxigen; ritmul cardiac crește, favorizând metabolismul; ritmurile cerebrale devin mai rapide; mușchii sunt stimulați printr-un aport crescut de oxigen și zahăr; măsurile de apărare imunitare devin active. Descoperirile din ultimii 60 de ani, pun în evidență mecanismele complexe activate de organism pentru a face față stresului (Derevenco, P., Anghel, I., Băban, A., 1992).
Hormonii implicați în mecanismele stresului
Hormonii reprezintă chemiteri umorali, substanțe capabile să transmită informațiile cale umorală, la distanță, la nivelul receptorilor celulari specifici în diverse țesuturi. Glandele endocrine în funcție de natura agentului stresor, determină un răspuns, eliminând catecolamine hormoni glucocorticoizi, vasopresină, prolactină, opioide endogene și inhibând eliberarea de testosteron și hormoni gonatotropi. Implicarea hormonilor în reacția la stres psihic sau fizic nu se poate desprinde în mod net de cea a sistemului nervos central și autonom datorită intricării și interdependenței activității celor trei sisteme.
Rezultanta globală a secreției diferitelor glande endocrine în stres, conturează un tablou umoral specific diverselor situații generatoare de stres. Intricarea sa cu ceilalți mediatori ai reacției la stres (de nuro-secreție a celulelor nervoase sau a fibrelor nervoase de diverse categorii: adrenergice, colinergice, peptitergice ) realizează o rezultanță umorală complexă cu efecte “ nuanțate “ asupra receptorilor celulari specifici hormonilor și mediatorilor respectivi, declanșând răspunsuri somato-viscerale caracteristice pentru suptipul de stres psihic (de exemplu reacție violentă sau blocaj emoțional în cazul unui conflict, așteptarea anxioasă sau depresie). Fondul activității secretorii a glandelor endocrine, ca și starea funcțională bazată a sistemului endocrin, la care se adaugă și terenul genetic și eventualele antecedente patologice, condiționează amplitudinea și durata răspunsului : nu trebuie ignorate corelările cu centri nervoși cortico-limbico-hipotalamici, în special cu factorii eliberatori sau factori inhibatori ai hormonilor adenohipovizori.
Referitor la natura agenților stresori care determină eliberarea de CRF (corticotrophine-releasing factor), în literatura de specialitate, se menționează.
-disconfort fizic și psihic;
-stări de abandonare a luptei, generatoare de reacții de “ajustare pasivă” în cursul stresului psihic;
-stări de “suspense”, înaintea unei intervenții chirurgicale, sau în cazul anticipării unui act care implică durerea fizică la un efort intens.
Clasic, se cunosc două tipuri de răspunsuri endocrin global la stresul psihic, după predominanța uneia dintre cele două reacții fundamentale postulate de Selye (Iamandescu, I.B. –red.-1999): catecolaminică și cortizolică (Figura nr. 3).
Principalii efectori biologici ai răspunsului generalizat la stres (sindromul general de adoptare) sunt reprezentați de CRH – hormonul eliberator de corticotropină și sistemele norepinefrină – locus ceruleus.
Medierea stresului de către efectorii centrali prin intermediul CRH-corticotropin releasing hormone și al Sistemului nervos central.
Când homeostazia este amenințată, acești factori, puși în mișcare, acționează direct asupra sistemului nervos central (ca în figură), stimulând căile nervoase adaptive, care promovează atenția, vigilența, agresivitatea, inhibându-le pe cele nonadaptive, ce promovează funcții vegetative precum: comportamentul alimentar și sexual funcția reproductivă. La periferie, ele acționează prin intermediul catecolaminelor și al hormonilor glucocorticoizi pentru a redirecționa fluxul sanguin către sistemul nervos central și a mobiliza energia necesară pentru acțiunea imediată. Există o funcție foarte importantă a hormonilor glucocorticoizi în timpul stresului, ce necesită o atenție specială. Astfel, hormonii glucocorticoizi sunt antagoniști hormonului eliberator de corticotropină și sistemului noradrenalină – locus ceruleus.
Figura nr.3 Medierea stresului de către efectorii centrali prin intermediul CRH (corticotropin releasing hormone) și al sistemului nervos central
(după Iamandescu,I.B., 1999)
Efectul rezultat se poate produce:
– direct, prin stimularea activității enzimatice a tirazin hidroxilazei la nivelul locus ceruleus, mediată prin intermediul receptorului glucocorticoid
– indirect prin inhibarea efectului hormonului eliberator de corticotropină asupra locus ceruleum; hormonii glucocorticoizi mediază, de asemenea, imunosupresia (mecanism în care intervine răspunsul inflamator implicat în clasica situație “fight-or-flight”, în traumatisme)
Orice tip de stres, inclusiv cel psihic, implică activarea sistemului neuro-endocrin central, care presupune intervenția axei hipotalamo-hipofizo- corticosuprarenaliene și catecolaminelor.
Studiile clinice și experimentale recente au arătat că nivelurile crescute ale cortizonului (de tipul celor din stresul psihic cronic) pot produce leziuni ale sistemului nervos (hipocampul- veche formațiune filogenetică anatomică implicată în unele forme de memorie – are o sensibilitate crescută la acțiunea cortizonului).
În cazul unui stres acut, concentrații crescute ale cortizonului determină distrugerea neuronilor la nivelul hipocampului, putând afecta memoria care, mai departe, determină disfuncții cognitive.
În cursul procesului de îmbătrânire, hipercorticismul este asociat cu afectarea performanțelor (în sindromul Cushing, boala Alzheimer, depresie).
Dehidroepian droesteranul (DHEA) reprezintă un antagonism al cortizonului. S-a constatat faptul că nivelul de DHEA scade, și este invers proporțional cu cel al cortizonului.
Nivelul testosteronului scade în stresul psihic, în cursul căruia subiectul percepe un control redus asupra evenimentelor. De regulă demonstrează că există un raport invers între nivelurile cortizonului și cele ale testosteronului în cursul distresului, mai ales în faza anticipării eșecului (Rabin și colaboratorii, 1988).
Diferența secreției hormonale se realizează în funcție de intensitatea și importanța psihologică pe care individul le atribuie agentului stresant. Spre exemplu, secreția de cortizol apare la stimul mai puțini intenși, comparativ cu cea a hormonului de creștere. Reacția corticosuprarenaliană poate fi determinată de caracterul de noutate sau de bruschețea unui stresor fizic.
Axa hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenaliană
Hormonii glucocorticoizi joacă un rol important în adaptarea organismului la stres. În condiții de stres, se constată, la câteva minute, de la producerea acesteia,
O creștere a sintezei ACHT prin mecanism nervos. ACHT stimulează cortexul adrenal pentru a elibera cortizol, care la rândul lui exercită un feed-back negativ asupra hipofizei anterioare. Secreția de ACHT este reglată de o serie de factori CRF, vasopresina, somatostatina, polipeptidul intestinal vasoactiv, catecolamine (atât prin mecanisme w-cât și β- adrenergice), angiotenzină, glucocortcoizi.
Agenții cu tulburări afective, în cursul fazei depresive, manifestă o secreție crescută de cortizol, apreciată prin determinarea cortizolului liber pe 24 de ore.
Pacienții cu depresie au concentrații plasmatice crescute de corticosteroizi, concentrații cu atât mai mari cu cât depresia este mai severă.
concentrațiile serice de cortizol sunt crescute, la pacienții cu depresie producându-se atât creșterea numărului, cât și a amplitudinii episoadelor secretorii. Nu se constată un paralelism între gradul și extinderea creșterii nivelului de ACHT și variația observată în valorile cortizonului (Derevenco, P., Anghel, I., Baban, A., 1992).
Catecolaminele
Medolosuprarenalele reprezintă un traducător neuroendocrin periferică, așa cum hipotalamusul este traducătorul neuroendocrin central (de tip secretor). Medulosuprarenala secretă atât hormoni catecolaminici (adrenalină, noradrenalină, dopamină), cât și hormoni peptidici apioizi (enkefalineendorfine), aceștia din urmă cu rol neuromodulator local asupra elementelor care le secretă.
Adrenalina este sintetizată și depozitată în medulosuprarenale, de unde este eliberată în circuitul sanguin. Noradrenalina provine din două surse, având o dublă ipostază funcțională: hormon secretat de medulosuprarenală și mediator simpatic eliberat în circulația sanguină.
În condiții fiziologice, eliberarea catecolaminelor din medulosuprarenală se face sub controlul direct și excluziv al sistemului nervos. Influxul nervos este un inductor enzimatic pentru tirosinhidroxiloză, enzima cheie care controlează rata sintezei catecolaminelor.
În stres, există un control nervos cu arcuri reflexe gigante, catenare, cu aferențe multiple nervoase și umorale, la o zonă centrală catecolaminergică mezencefalo-diencefalică în legătură cu sistemul limbic („creierul visceral”).
Alți agenți stresori (interferenții chirurgicale) parcurg obligatoriu căi suprarenale, secționarea măduvei spinării împiedicând răspunsul endocrin la stres.
Adaptarea psihocomportamentală la stres se realizează atât prin intermediul sistemului catecolaminergic central, cât și prin cel periferic.
Adaptarea metabolică la stres are rol în menținerea constantă a glicemiei.
Diferențele secretorii între adrenalină (A) și noradrenalină (NA) apar în sinteza executată de către Iamandescu (1993)- astfel: A- predomină în stresul psihic însoțit de anxietate, incertitudine, schimbare, așteptare. Ea crește semnificativ în stările de concentrare a atenției în condiții perturbatoare ca și în stările de frică (produce hiperventilație, creșterea tensiunii arteriale).
NA- apare în stări de furie exteriorizată și, singură, în furia interiorizată, dar și în situațiile care provoacă răspunsuri agresive, în expunerile prelungite la efort și frig.
Hormonul de creștere (GH)
Secreția GH este reglată prin interacțiunea complexă a influențelor nervoase și endocrine, atât stimulatoare, cât și inhibitoare. Acest control este realizat prin activitatea a cel puțin doi hormoni:GRF (hormon eliberator al GH) și somatostatina, hormoni sintetizați și descărcați din neuronii hipotalamici. Există, în plus, dovezi că monoaminele, în principal dopamina, noradrenalina și serotonina acționează prin modularea eliberării acestor hormoni hipotalamici cu tropsim hipofizar.
GRF stimulează atât sinteza, cât și eliberarea GH la nivelul celulelor somatotope ale hipofizei anterioare, în timp ce somatostatina inhibă numai descărcarea de GH de la acest nivel.
În condiții bazale, GH este secretat ritmic, cantitatea de hormoni fiind mai mare în primele ore ale nopții. Vârsta constituie un determinant major al secreției de GH: secreția de GH scade cu înaintarea în vârstă. Pacienții cu depresie (unui-sau bipolară) secretă o cantitate de GH superioară față de subiecții sănătoși (Mendlewiez și colaboratorii, 1985), această secreție având loc mai mult în cursul stării de veghe decât în timpul somnului.
Prolactina
În stresul psihic, secreția de prolactină crește numai în situații acute, nu și în cele de acțiune cronică a agenților stresori. Pe lângă efectele referitoare la comportamentul sexual, amenoree și galactoree de stres, este menționat și comportamentul matern de alăptare care poate fi perturbat de stres.
Principalul factor inhibitor al secreției de prolactină (PRL) este dopamina provenită din neuronii dopaminergici de la nivelul eminenței mediane.
Serotonina are ca efect descărcarea de PRL, blocanții acesteia putând inhiba această acțiune.
Alți neurotransmițători de la nivelul sistemului nervos central pot fi implicați în modificarea secreției PRL: (GABA) și analogii săi, antagoniștii receptorilor H1, polipeptidul intestinal vasoactiv.
I.1.2. Maladiile stresului
„Începem să înțelegem astăzi că multe din bolile curente sunt datorate mai mult lipsei de adaptare la stres, decât accidentelor cauzate de microbi, viruși, unor substanțe nocive sau oricărui agent extern.” (Hans Selye, 1974).
Pentru H. Selye, bolile de adaptare traduc antagonismul între mineralocorticoizi și glucocorticoizi; excesul de mineralocorticoizi este cel care condiționează maladiile de adaptare.
Maladii datorate hipoadaptării și hiperadaptării
J.D.Romani a stabilit, în1950, o listă neexhaustivă a unui anumit număr de boli datorate unei dereglări fiziologice prin dereglarea hormonală, consecutive deci stresul. Este vorba despre o serie de boli produse prin hipoadaptare și deficit de corticoizi (șoc traumatic, șoc obstretical, maladie postoperatorie, maladia razelor X, sindromul toxic al arșilor, șoc termic, tulburări prin inhibiție a unor avorturi provocate), sau prin hiperadaptare datorate mineralocorticoizilor (hipertensiune, nefroză, angină pectorală, nefrită acută, unele varietăți de diabet, ulare, hipertireoză după un șoc emoțional) (Stora, Jean-Benjamin, 1999).
Marea varietate a maladiilor enumerate mai sus, având toate aceeași origine (secreția excesivă de mineralocorticoide în momentul răspunsului la stres), a fost pusă în discuție critica de Selye. Această subliniază neconfirmarea unui nivel atât de ridicat de mineralocorticoizi la subiecții care prezintă maladii de adaptare. Numeroși cercetători, care au stabilit liste de patologii induse de stres (Allain, 1986; Pierre și Henri Lao, 1986 ), reiau ipoteza lui Selye asupra relației stres-boală, iar dr. Jean Rivolier (1989) declară în acest sens că, „exceptând câteva manifestări psihopatologice, este vorba despre boli somatice sau care se bazează pe un fond organic, și pentru care, în ansamblu, etiologia nu este cunoscută, chiar dacă procesele fiziopatologice de început sunt cunoscute.” Într-adevăr, dacă acceptăm, că o ipoteză, o relație stres-boală, se poate opera o clasificare a simptomelor, mergând de la bolile strict organice la bolile funcționale (care nu evidențiază nici o tulburare organică), trecând prin manifestări prezentând tulburări mintale, psihice și psihogenetice (existența unei relații între simptomul somatic și psihismul bolnavului). Conform criteriilor expuse, se poate adopta o nouă concepție a abordării psihosomatice a bolilor.
Maladiile stresului datorate evenimentelor excepționale, calamităților epocii moderne și vieții în medii externe
Numeroase manifestări patologice de origine traumatică se regăsesc cu ocazia unor evenimente excepționale, calamități și condiții de viață în medii extreme. Este vorba fie de trăiri individuale, fie de populație întregi supuse unui destin comun; stresul indus este de natură traumatică și bolile sunt manifestări posttraumatice. Șocul emoțional este atât de mare, încât întreaga structură psihică a subiectului sau subiecților este bulversată, antrenând regresii sau un început de dezorganizare mintală, însoțită de fenomene somatice.
Prototipul clasic al acestui aspect este războiul; trebuie adăugate accidentele de tren, incendiile, cutremurele de pământ, inundații, accidentele centralelor nucleare (Cernobâl, Three Tiles Salands). Numeroși autori au descris relațiile psihologice la aceste șocuri, semnalând trecerea unei perioade de timp între eveniment și apariția patologiilor psihice, somatice.
Ca și în manifestările obișnuite ale stresului, se regăsește cortegiul unor simptome, cum ar fi: angoasa, depresiile, tulburările de somn, cu recurgerea la remedii cum ar fi țigările, alcoolul, drogurile însoțite de somatizarea unor anumite funcții (digestive, cardiovasculare, migrene, cefalee, alergii).
Viața în medii extreme și viața la limitele extreme ale posibilităților umane pun la grea încercare structurile psihice ale indivizilor și, în final totalitatea mecanismelor de adaptare psihică și biologică.
Mediile extreme (în spațiul extraterestru, petrecerea iernii în stațiuni polare pe funduri marine), nu au făcut decât obiectul unor studii mai degrabă fiziologice decât psihologice.
Limitele extreme ale existenței corpului, sunt testate și trăite de sportivii de performanță. Somatizările unor celebrii tenismani sunt bine cunoscute: entorse, tendinite etc. Dar nu și explicația acestor somatizări în modul în care pot fi legate de dificultățile psihice ale acestor jucători de tenis și de viața lor personală. În sfârșit, cu maladiile terminale (anumite forme de cancer, SIDA) ne situând la limitele rezistenței fizice și mintale a ființelor omenești a căror comportamente au fost studiate.
I.1.3. Ipotezele teoretice care stabilesc relația între psihism și biologie
Se vor aborda câteva modele de relații stres-maladie, producându-se o anumită înțelegere a mecanismelor de apariție sau evoluție a bolii (modelul studiat de mai sus a lui Hans Selye, fiind un model endocrin care nu explică procesul de trecere de la psihologie la fiziopatologie).
A) Stres și imunologie
O nouă disciplină neuropsihică imunologică a stabilit relații între sistemul nervos, sistemul hormonal și sistemul imunitar, bazele moleculare ale acestei interacțiuni începând să fie precizate .
Studiile efectuate asupra modificării funcției imunitare în timpul unei perioade de stres psihologic tind să arate că agresiunile psihologice, mai ales repetate, au tendința de a diminua potențialul de răspuns imunitar pe care îl are un individ într-un mediu psihosocial dat, ținând seama de structura personalității sale și de capacitățile sale de adaptare. Apare, în același timp confirmarea că axa hipotalamus-hipofiză-suprarenală este implicată în mod deosebit. Trebuie menționat faptul că scăderea apărării imunitare nu duce obligatoriu la apariția bolilor. Trebuie să se insiste asupra altor abordări (cf. mai departe – dr. Pierre Marty ) care insistă asupra gradului-mai mare sau mai mic-de fragilitate psihică și /sau fizică a subiecților mai vulnerabili.
B) Stres și psihosociologie
Pe versantul psihologic și sociologic, alți cercetători (Cooper, 1987, Ursin, 1987, Lavine, 1987 ), folosesc conceptul de activare pentru a descompune relația stres-boală. Activarea poate avea efecte benefice, neconstituind doar cauza unor maladii. Diferența rezidă din caracteristicele psihologice ale indivizilor și din durata stresului. Astfel, unui nivel ridicat de cortizol îi corespund mecanisme de apărare slabe, performante scăzute, însoțite de simptome psihosomatice (cardiovasculare) și depresie.
Profesorul Laborit, Alexander, Jacobson, pornind de la un anumit număr de lucrări anterioare și de la îndelungate cercetări personale, dezvoltă un model global de inhibiție a acțiunii, cu procese neuropsihologice care pun în mișcare două sisteme: un sistem de activare comportamentală și un sistem de inhibare comportamentală.
În anii’50, Laborit dezvoltase ipoteza conform căreia patologia putea să fie rezultatul acțiunii unui sistem de apărare a vieții, permițând autonomia motrică, fuga sau lupta.
Profesorul Laborit, revine în 1979 asupra unei opinii: nu această reacție de abandon sau de luptă, spune el, stă la originea patologiei reacționale cronice, ci o altă reacție, cea care comandă inhibarea acțiunii, atunci când aceasta se dovedește imposibilă.
În afară de programul biologic care permite reacția organică la agresiunea acută (reacție care asigură autonomia motrică), mai există un alt program cel al inhibiției acțiunii și a reacției care o comandă, care este susceptibil “de a domina toată patologia infecțioasă, tumorală, mintală”.
Toate modelele psihosociale ale stresului sunt legate de schimbările din viață și de bolile induse de acestea.
Un model nou, cel al lui Engel, pare să facă sinteza tuturor modelelor precedente: modelul biopsihosocial sau modelul B.P.S..
Acest model este aplicabil tuturor formelor de psihic și schema fiziologică la care se referă este cea a răspunsului endocrin și psihosocial la stres. Acești trei parametri (biologic, psihologic și social, sunt inserați în timp (actual, real și trecut), pentru a constitui o grilă de diagnostic, care să permită clinicianului o abordare sistematică a maladiei, bazându-se pe modelul clasic medical de diagnostic.
Ideea că factorii emoționali și mediul social influențează orice maladie este în acord cu părerea doctorului Alexander, și anume aceea că orice maladie este psihosomatică deoarece “factorii emoționali influențează toate procesele fiziologice, prin intermediul căilor nervoase și umorale”. F. Alexander, cu un avans de patruzeci de ani fașă de modelele citate mai înainte, a ajuns la o clasificare a factorilor care ar putea avea o importanță în maladii. F. Alexander, (Le medicine psychosomatique, 1977) insistă asupra preciziei necesare în descrierile psihologice ale bolnavilor și adaugă “descrierea, chiar detaliată, a activității cardiace a unui bolnav, fără a ține seama de stările sale emoționale și de felul cum gândește , este lipsită de valoare “. La o astfel de muncă s-a angajat școala Psihosomatică de la Paris (fondată de Pierre Marty) împreună cu Michel Fain, M. De M, Uzan și L. Kreisler), care a elaborat o abordare psihosomatică originală privind toate bolile organice, bazată pe un neîncetat du-te-vino între observații și clinica psihosomatică de inspirație psihoanalitică.
C) Psihoanaliză și psihosomatică
Abordarea psihosomatică dezvoltată de Pierre Marty și alții, cuprinde psihanaliza, înglobând cunoștințele medicinei, fiziologiei și biologiei. Fide principiul evoluționist de organizare și dezvoltare individuală, Pierre Marty, în lucrarea sa Les mouvements individuels de vie et de mort, pune accentul, precădere, pe noțiunea de economie psihosomatică, cuprinzând și depășind în același timp duolitatea freudiană a impulsurilor de viață și de moarte, pentru a atinge și a îngloba nivelele reglărilor biologice ale sistemului genetic. Orice abordare clinică și teoretică se bizuie pe o problemă de organizare, de dezorganizare și de reorganizare a diverselor structuri ale personalității, cu alte cuvinte pe structurile psihice. Fiecare individ ființează, în același timp, pe baza programelor evolutive generale ale originii sale etnice și culturii sale, cât și potrivit programelor genetice de embriologie și de dezvoltare psihică. În această privință, ceea ce este important este “vârful de evoluție mintală”, deoarece orice mișcare de dezorganizare va atinge întotdeauna, cu prioritate, structurile cele mai evoluate, cele mai recent dobândite; de aceea, posibilitatea de a aprecia ceea ce se întâmplă pe scena mintală are o importanță primordială. Dispozitivul esențial al acestei structuri mintale rezidă în funcționarea preconștientului, care stă în prima topică freudiană, locul reprezentanțelor mintale (inconștient, preconștient, conștient) (Stora, Jean-Benjamin, 1999).
Abordarea lui Pierre Marty reprezintă o depășire și o sinteză a dihotomiei psihic/somatic, aflată la originea a aproape tuturor abordărilor teoretic clinice și psihosomatice. Modelul pare să cuprindă precedentele abordări biopsihosociale, punând în valoare diversitatea funcționărilor mintale, evidențiind economia psihică subiacentă și atrăgând astfel atenția asupra acelor subiecți ale căror structuri prezintă un risc major în constelația lor familială și socială, inserându-i adânc în dimensiunea temporală. Toate modelele dezvoltate anterior se refereau întotdeauna la un individ standard, anonim, atemporal, cu excepția modelului lui Engel, care introduce o diferențiere temporală.
Această abordare relevă, de asemenea, că un individ cu o anume funcționare mintală poate fi victima unor manifestări ale stresului sau a unor traumatisme psihice interne, de-a lungul întregului proces de maturizare individuală, în copilărie și în adolescență. Orice organizare individuală poate fi bulversată, ca urmare a avatarurilor istorice, cu consecințe asupra organizării funcțiilor somatice importante.
I.2. Reacții corporale și psihoemoționale la stresul muncii de birou
Reacții corporale la stres
Din punct de vedere psihologic, sistemul nervos și sistemul endocrin, în corelație limitată cu hipotalamusul, controlează modul nostru de a ne adapta la mediul înconjurător.
Cele două sisteme nervoase vegetative (simpatic și parasimpatic) participă, de asemenea, la elaborarea răspunsurilor corpului cu efecte cardiovasculare (palpitații, creșterea presiunii sanguine, aflux de sânge către mușchi) și viscerale (stomac, intestine, vezică).
Principalele nivele de vigilență la om sunt ușor de reperat pe EEG (Stora, Jean-Benjamin, 1999):
1. Starea de veghe se caracterizează printr-o activitate electrică a creierului de frecvență rapidă și amplitudine joasă: unde beta (15-30 cicluri/sec.).
2. Starea de relaxare se caracterizează printr-o amplitudine mai ridicată și o frecvență mai lentă: unde alfa (8-12 cicluri/sec.). Creierul este în alertă, dar nu preocupat. În această stare, sugestia și autosugestia au efecte benefice importante.
3. Somnul comportă mai multe faze :
Adormirea, unde se amestecă unde alfa și un nou tip de unde mai lente: teta (4-8 cicluri/sec.).
Prima fază de somn, unde alternează unde beta foarte lente (3-6 cicluri/secundă) și unde mai rapide sigma (12-15 cicluri/secundă) în legătură cu activitatea internă a creierului (vise);
Somnul profund, unde persistă numai undele cele mai lente înregistrate – delta (0,5- 3 cicluri pe secundă), când trezirea e dificilă;
O fază paradoxală, unde predomină o intensă activitate onirică și unde se regăsește aceeași activitate electrică ca la starea de veghe.
În anii 1930, cercetătorii s-au concentrat pe necesitatea de localiza în interiorul creierului, reacții emoționale.
În anul 1937, Papez începe să descrie conexiunile dintre sistemul limbic (zona cea mai veche a creierului) în procesul de evoluție și regiunile cortexului, scopul reprezentării mecanismului intern al emoției. W. R. Hess dovedea, în anul 1955, prin experiențe pe animale rolul fundamental al hipotalamusului în reacțiile emoționale. Cea mai mare parte a cercetătorilor au vrut să explice reacțiile prin circuite închise în interiorul creierului sau prin secreții hormonale. Lucrarea lui Pierre și Henry Loo, „Stresul permanent”, constituie sinteza rezultatelor dobândite în prezent. În anii 1950 se demonstrau legăturile existente între undele observate în EEG și stările de relaxare (Stora, Jean-Benjamin, 1999).
Dar ceea ce interesează practic și ceea ce interesează practic și ceea ce caracterizează experiența unei persoane stresate, este ”răspunsul global al organismului”, care integrează toate sistemele: muscular, organic circulator, nervos și hormonal.
Edmond Jacobson a fost primul care a adoptat această poziție holistică. El a pus sub semnul întrebării ideea răspândită în mod curent după care în urma unei informații senzoriale, creierul dă ordin mușchilor să reacționeze. El a asociat fiecărei reacții emoționale, „reacții neuro-musculare” specifice fiecărei persoane.
Aceste contracții apar simultan cu reacțiile sistemului nervos și hormonal și nu la ordinul creierului. El a pus în evidență, de asemenea o „interacțiune reciprocă”, un „bio-feetback” între activitățile cerebrale și musculare. Se poate spune că, „organismele reacționează direct schimbările de mediu”, de fiecare dată prin reacții organice (sistem simpatic), reacții nervoase și hormonale (SNC) și reacții musculare. Trebuie să abandonăm ideea că creierul comandă corpul pentru a o înlocui cu aceea a unei ”autoreglări biologice globale”.
Reacții psihoemoționale la stres
Omul a avut din totdeauna intuiția că anxietatea, orele nesfârșite de muncă și condițiile în care se desfășoară aceasta, nesiguranța și amenințările viitorului, conflictele individuale, pot provoca boli somatice și psihice. Societatea postindustrializată, caracterizată prin rapiditatea schimbărilor tehnologice, complexitatea mereu mai mare a sarcinilor și a consecințelor lor organizatorice și constrângerile privind viața de familie, au exercitat o puternică influență asupra fragilului echilibru mintal și biologic al ființelor umane, supuse unor tensiuni emoționale și unor frustrări greu de depășit .
Indivizii fac față zilnic unor atacuri de diverse feluri: pierderi, frustrări și amenințări cu consecințe redutabile. Sentimentele și emoțiile legate de acești diferiți factori externi de stres pot reduce în discuție ”homeostazia” individuală, adică echilibrul psihic, emoțional și somatic.
Termenul „homeostazie”, bine cunoscut în fizică, chimie și fiziologie, a fost extins la fenomenele psihologice și sociologice.
L.Von Bertalanffy (Modern Theories of Development, 1933), teoretician al sistemelor, a formulat o teorie a organismelor, cuprinzând ființele vii și materia inertă. Există, spune el, o tendință universală spre economia de energie, datorată principiului constantei globale. Celulele animale, vegetale precum și așezările omenești, popoarele și chiar planetele par a fi conduse de un echilibru homeostatic. Von Bertalanffy, face o distincție între sistemele închise și sistemele deschise, referindu-se mai ales la organismele vii. Acestea par a fi dirijate de forțe biologice (care acționează asupra creșterii și îmbătrânirii țesuturilor), care modifică neîncetat nivelul de homeostezie și limitele organizării lor.
Această tendință de homeostezie implică realizarea unui echilibru optimal între instinctele legate de viață și de creștere (care conduc sistemul deschis spre o înțelegere din ce în ce mai accentuată) și instinctele legate de moarte (care induc o dezintegrare psihologică a organismului). Factorul conducător al personalității umane, pe care psihanaliștii îl numesc Ego, este o agenție de sinteză și de reglare, toate mecanismele descrise de S. Frend (1982) corespund, prin analogie, celor descrise de N. Wiener (1984) în termeni de feed-back și de servo-mecanisme. Acest nivel de coordonare și sinteză este dotat cu funcții complexe; ele îi permit individului să perceapă și să aprecieze realitatea, ceea ce implică accesul la amintirile conștiente. Doar ținând seama de evenimentele externe și interne, Eul este capabil să aprecieze situațiile de stimulare excesivă, ca și gratificațiile nesatisfăcătoare acordate nevoilor instinctive. Funcția principală a Eului este de a menține echilibrul celor două subsisteme integrate (respectiv sistemul fiziologic și cel psihic ale ființelor umane ), – care la rândul lor – sunt integrate în ansamblul mai complex al personalității. Eul este , așadar, în mod continuu, sub presiunea cererilor instinctuale, a nevoilor somatice și amenințărilor, și a altor doleanțe excesive provenind din mediul intern și extern. Eul este supus stresului și este important de știut care sunt mecanismele pe care le folosește pentru a face față tensiunilor psihoemoționale (Stora, Jean-Benjamin, 1999).
I.3. Sedentarismul și efectele sale asupra organismului
Viața omului modern este tot mai mult dependentă de tehnologizare, rezultatul fiind înlocuirea efortului fizic aproape în totalitate.
Astăzi, aproape nimeni nu mai circulă pe jos, chiar și atunci când distanțele de parcurs sunt foarte mici, iar urcatul scărilor fără folosirea accesorului este aproape de neconceput. Plimbările pe jos, practicarea fotbalului în curtea școlii, mersul pe bicicletă, prin parc, tot ceea ce înseamnă mișcare în general sunt înlocuite treptat de computer, privitul la televizor și navigarea pe internet. Asemenea activități stimulează mintea, dar ignoră corpul, iar implicațiile pe termen lung nu sunt tocmai benefice, ele generează mutații în sfera biologică și psihică, mutații cu implicații directe asupra stării de sănătate și capacității de muncă.
Dacă unele din aceste mutații influențează pozitiv starea de sănătate și își aduc un aport tot mai important la progresul economic și social, altele se repercutează negativ asupra echilibrului funcțiilor somatice, organice și psihice.
Unul din factorii cu puternice efecte negative asupra sănătății și puterii de muncă, generate de civilizația actuală, este sedentarismul.
Această “maladie a secolului” cum a mai fost supranumit, nu este propriu-zis o boală, dar el stă la originea celor mai multe dintre afecțiunile care scurtează viața omului contemporan.
Ce se înțelege prin sedentarism și de ce acționează el atât de perfid asupra sănătății noastre?
Sedentarismul înseamnă, în primul rând, diminuarea cantității de mișcare din activitatea profesională, ca și din cea de fiecare zi; cu alte cuvinte, o reducere pronunțată a volumului intensității efortului fizic. El reprezintă o consecință firească a „ civilizației confortului”, în care ,,mașina” preia cea mai mare parte din funcțiile sistemului neuro-muscular al omului, privându-l până și de satisfacția odihnei după oboseala fizică.
Un exemplu de muncă sedentară este și munca de birou, cu toate că pare complet inofensivă pentru sănătate, cel puțin în comparație cu meseriile care presupun efort fizic. Însă, există riscul apariției unor probleme medicale, chiar și la persoanele care își desfășoară întreaga activitate în fața unui computer. Cele mai multe dintre acestea sunt legate de adoptarea unei posturi de lucru defectuoase și de menținerea ei perioade lungi de timp. În civilizația noastră, destul de sedentară, poate părea un lucru, ciudat să faci puțină mișcare într-o pauză de lucru, în loc să aprinzi o țigară, de exemplu.
Unii patroni japonezi au impus angajaților săi cel puțin o pauză pe zi, în care sunt îndrumați să participe la un scurt program de exerciții fizice. Motivația este simplă: un angajat sănătos este un angajat productiv.
Prin diminuarea efortului, omul își diminuează și din capacitățile sale fizico motrice, corpul uman are nevoie de mișcare și de muncă; când corpul este activ alimentele sunt bine mistuite și sângele circulă prin tot corpul. Bolile de inimă, artrita, durerile de spate, fragilizarea oaselor toate acestea și altele apar în lipsa exercițiului fizic. Fără exercițiu mușchii se micșorează și cer mai puțin oxigen de la inimă și plămâni.
Există de asemenea o tendință de îngrășare, ceea ce încetinește metabolismul.
În timpul unei plimbări respirația se îmbunătățește, inima lucrează mai bine, sistemul nervos se calmează, crește rezistența la oboseală. Sedentarismul predispune la obezitate, constipație, stază venoasă, creșterea nivelului colesterolului de tip LDL la nivelul inimii, diabet și alte tulburări funcționale.
Frecvența aterosclerozei, a infarctului miocardic și a accidentului vascular cerebral este de două ori mai mare la persoanele sedentare, decât la cele care depun o activitate fizică. Un adult, cu o condiție fizică slabă, va pierde la fiecare zece ani aproximativ zece la sută din capacitatea sa corporală.
Femeile sedentare au un risc crescut de osteoporoză, deoarece exercițiile fizice stimulează fixarea calciului în oase. Necesarul zilnic de calciu este de 800 mg. Sedentarii au nevoie zilnic de aproximativ 1700-1900 calorii (www.atentie.info/index/meniu/).
Experiențele au dovedit că absența sau diminuarea accentuată a efortului fizic, chiar în condiții excepționale de mediu și hrană, duce la o pierdere însemnată a elementelor chimice: azot, sulf, calciu, potasiu și sodiu. Ba mai mult, pierderile se produc în aceleași proporții în care aceste elemente se găsesc în substanțele proteice. Este vorba de o pierdere de protoplasmă, de materie vie, ca urmare a insuficienței efortului funcțional, a efortului fizic (Crăciun, Marin, Șt.,1984).
Organismul omenesc nu este un „acumulator” care, în lipsa solicitărilor fizice, “stochează” energia rezultată din metabolizarea hranei și și-o convertește în lucru mecanic, la un mare interval de timp.
Ca urmare a diminuării accentuate a efortului fizic se reduce potențialul energic uman, indispensabil pentru contracararea factorilor stresanți din mediul extern.
Dimpotrivă, solicitarea rațională, sistematică, în continuă creștere, până la un optimum funcțional al capacităților fizice, este de natură să perfecționeze organismul și să-l adapteze celor mai dificile condiții de mediu.
Pare un paradox faptul că posibilitățile energetice ale organismului cresc prin efort funcțional, deci prin consum de energie. Dar aceasta este o lege specifică ființelor vii, care am putea spune că funcționează după principiul „izvorului din fântână” a cărui apă este mai bogată și de calitate mai bună după un consum sporit, însă își pierde prospețimea ca urmare a reducerii acestuia.
Ca și izvorul, organismul omenesc este într-o continuă autoînoire a componentelor sale chimice, dar aceasta autoregenerare a materiei vii nu poate să se producă decât prin procesul de excitație, prin mișcare, prin efort funcțional.
Influența efortului fizic, a efortului funcțional antrenează organismul într-o stare de involuție, de atrofie, caracterizată printr-o „topire” progresivă a țesutului proteic (muscular) și o acumulare treptată de țesut gras. O dată cu aceasta se produce și o serie întreagă de afecțiuni care pot căpăta cu ușurință aspecte patologice.
Dintre tulburările cele mai frecvente, generate de sedentarism amintim: (Crăciun, Marin, Șt.,1984).
o slabă capacitate funcțională a aparatului respirator, manifestată prin scăderea capacității vitale și insuficiența ventilației pulmonare, care duce la: oxigenarea defectuoasă a celulelor și țesuturilor, arderea incompletă a substanțelor energetice și apariția unor produși metabolici intermediari, depunerea de reziduri metabolice în organe și țesuturi, proasta dispoziție și pierderea formei fizice, element indisolubil legat de cantitatea de oxigen consumată în unitatea de timp;
o slabă capacitate funcțională a aparatului cardiovascular, manifestată prin: puls accelerat și tensiune arterială ridicată în repaus, oboseală cardiacă în urma celor mai reduse eforturi fizice, scăderea cantității de sânge aflat în circulație, tulburări circulatorii periferice cu apariția stazelor și edemelor;
depuneri adipoase inestetice, obezitate regională sau generală;
reducerea excrețiilor fiziologice și tendința de formare a calculilor (pietrelor) urinari ca urmare a eliminării unor cantități sporite de calciu;
tulburări de tip degenerativ la nivelul sistemului osteoarticular, cu apariția spondilozelor și artrozelor;
fenomene de iritabilitate crescută, ca urmare ca urmare a perturbării echilibrului proceselor corticale de inhibiție și excitație, precum și dereglări ale mecanismului somn-veghe.
Sedentarismul este considerat astăzi unul dintre importanții „factori de risc” implicați în apariția tulburărilor de tip degenerativ la nivelul aparatului cardio-vascular hipertensiunea arterială, ateroscleroza, cardiopatiile ischemice, cele mai frecvente maladii ale contemporaneității.
Totodată, el este apreciat un factor favorizant în apariția și întreținerea nevrozelor, unii autori fiind de părere că fenomenul atrage după sine o proastă oxigenare a celulelor și o autointoxicare lentă a acestora, ceea ce ar contribui la apariția cancerului.
Consecința firească a vieții sedentare o constituie scăderea treptată a posibilităților de efort fizic și intelectual, diminuarea capacității vitale a organismului, acumularea treptată a unor produși toxici de uzură, apariția proceselor de degenerare, „de rugină” biologică a organelor și a funcțiilor vitale.
Trebuie să subliniem că, oricât de periculos este acest adevărat „inamic public numărul1” pentru sănătatea noastră, omul secolului XX-XXI dispune de un arsenal de mijloace de profilaxie și terapie a căror valoare este umanim recunoscută.
Principalul mijloc în combaterea acestui „flagel” îl constituie mișcarea sub forma cea mai bine organizată, adoptată și dozată pentru a avea eficiența scontată, și anume exercițiul fizic. Efectuat sistematic și continuu, în strânsă legătură cu particularitățile de vârstă, sex dar și cu cele ale activității profesionale, care își pun amprenta asupra întregului organism, exercițiul fizic poate fi apreciat ca un valoros medicament natural, fără efecte secundare. El are importante efecte de stimulare și perfecționare structurală și funcțională, iar prin contribuția determinată pe care și-o aduce la creșterea forței musculare, coordonarea neuromusculară, optimizarea funcției cardiovasculare, aprovizionarea mai bună cu oxigen, mărirea eficienței termolizei și îmbunătățirea ventilației pulmonare sporește considerabil capacitatea de muncă.
Sălile de fitness și culturism au proliferat în întreaga lume, programele de menținere și de creștere a formei fizice au un succes din ce în ce mai mare, această” modă” începând să capete prozelizi și în țara noastră. Deocamdată, destul de timid, dar important este că au apărut săli și instructori la dispoziția oamenilor conștienți că este nevoie de mișcare. Mulți vor pur și simplu să arate bine. Alții, mai în vârstă, doresc să-și recapete capacitatea de efort și, de ce nu, mobilitatea și suplețea din tinerețe. În ambele cazuri, nu se poate face prea mare lucru doar prin înfometare sau prin urmarea unor regimuri alimentare, oricât de eficiente ar fi acestea.
Fără doar și poate, primordială este mișcarea. Bineînțeles, o activitate fizică susținută trebuie pregătită în mod corespunzător pentru a se evita pericolul accidentelor, iar una dintre metodele foarte eficiente mai cu seamă pentru oamenii sedentari este metoda Pilates, care îmbunătățește flexibilitatea și mobilitatea, contribuind astfel la menținerea stării generale de sănătate și care poate fi practicat la orice vârstă.
Deci, mișcarea contribuie la prevenirea degradării și degenerării biologice și mărește posibilitățile organismului de a contracara unele stări de tensiune.
I.4. Efectele exercițiului fizic asupra organismului
Hipocrat, supranumit „părintele medicinei” (c. 460-375 î.e.n.) considera că practicarea exercițiilor fizice influențează favorabil circulația sângelui, respirația, metabolismul.
Azi, când se intensifică din ce în ce mai mult modernizarea și automatizarea întregului proces de producție, când tot mai mulți oameni duc o viață sedentară ca urmare a creșterii gradului de confort și civilizație, se simte tot mai acut nevoia de mișcare pentru buna funcționare a organismului.
Creșterea vertiginoasă a morbidității (îmbolnăvirii organismului) pe plan mondial în cazul unor boli fără limită de vârstă (boli cardiovasculare, ateroscleroza, arteriopatii periferice, nevroze ), precum și cunoașterea cauzelor care le generează, au scos în evidență pe lângă abuzul alimentar, consumul de alcool și tutun, absența exercițiului fizic din viața omului în special al adultului. În asistența bolnavilor cu sindrom ischemic periferic cronic, terapia medicamentoasă are efecte limitate, cerând locul măsurilor de profilaxie, secundară, programele de gimnastică specifică ca și celor de antrenament de efort dozat.
Slăbirea aparatului musculo-ligamentar, o serie de activități zilnice și profesionale care obligă la poziții prelungite incorecte, supun coloana vertebrală la solicitări neobișnuite. Apar, în consecință, un număr mare de tulburări de postură și aliniament ale corpului, de suferințe ale coloanei vertebrale în care o pondere însemnată o dețin suferințele dureroase ale regiunii lombosacrate. Devine astfel necesară demonstrarea rolului pe care îl joacă programele de kinetoprofilaxie secundară în prevenirea agravării acestora și în înlăturarea factorilor ce le-au determinat sau favorizat.
Studii efectuate de specialiști asupra efectelor exercițiilor fizice asupra organismului, arată că, practicate sub formă organizată și în mod sistematic, judicios selectate și dozate, acestea îmbunătățesc marele funcțiuni ale organismului și ale mecanismelor neuro-psiho-motorii.
Practicarea conform regulilor și principiilor, a indicațiilor tehnice și metodice face din exercițiul fizic nu numai un mijloc de tonifiere generală a organismului ci și o modalitate de a acționa selectiv asupra structurilor și funcțiilor unor aparate și sisteme ale organismului.
Exercițiile fizice au influență și asupra omului sănătos, în vederea păstrării și îmbunătățirii sănătății lui, pentru refacerea eficientă, utilă și plăcută a forțelor de muncă ale acestuia. Au și un important rol educativ, de creștere și de dezvoltare a corpului, de formare și dezvoltare a întregii capacități psihomotrice a omului care practică sistematic exercițiul fizic. Deci, au și un important rol profilactic și educativ, contribuind la creșterea rezistenței nespecifice a organismului față de îmbolnăviri, la menținerea sau restabilirea echilibrului biologic al corpului, la refacerea sa sau recuperarea (refacerea se adresează omului sănătos (readus la starea dinainte), iar recuperarea (restabilirea se adresează organismului handicapat (bolnav, deficient, convalescent etc.) capacității de muncă a omului.
Exercițiul fizic, folosit în scop profilactic, dar mai ales corectiv, influențează nu numai forma și structura țesuturilor corpului omenesc, ci echilibrează concomitent funcțiile fiecărui organ, realizând o stare de sinergie și soliditate funcțională.
Practicarea sistematică a exercițiului fizic contribuie la formarea unor oameni viguroși, armonios dezvoltați fizic, și psihic, apți de muncă, iar refacerea organismului după o suferință este mai rapidă și completă. Exercițiul fizic stimulează formarea de noi celule, creșterea funcțiilor diferitelor aparate (cardiovascular, digestiv, respirator) stimulează activitatea glandelor cu secreție internă, a sistemului nervos, contribuie la prevenirea și combaterea obezității, artrozelor articulare, prelungește tinerețea.
Exercițiul fizic poate fi practicat la orice vârstă, din copilărie până la bătrânețe.
Influența exercițiilor fizice asupra aparatului de sprijin și locomoție
Exercițiile fizice îndeplinesc o importantă funcție de modelare a formei organismului, în mod deosebit a elementelor care compun aparatul de sprijin și locomoție; oase, articulații, mușchi, tendoane, fașcii, și alte țesuturi moi.
Prin mișcare, asupra sistemului osteoarticular se exercită tracțiuni, presiuni, tensiuni și întinderi, care acționează ca stimuli continui și variați ce măresc aportul de sânge și substanțe nutritive în aceste segmente, hipertrofiindu-le și mărindu-le capacitatea funcțională.
Forma, structura, grosimea și rezistența oaselor, sunt determinate, în cea mai mare parte de solicitările prin exerciții fizice care determină creșteri ale diametrului transversal, îngroșări ale periostului și chiar apariția unor rugozități și tuberculi noi.
Oasele care nu sunt solicitate prin exerciții fizice au o rezistență scăzută la tracțiuni, presiuni și întinderi, putând suferi cu ușurință deviații, deformări, fracturi.
Mișcarea reprezintă „hrana articulațiilor”. Articulațiile solicitate prin mișcare își măresc suprafețele își îngroașă cartilajul articular, permițând efectuarea unor mișcări mai ample și mai precise. Din potrivă lipsa de mișcare determină o înțepenire progresivă a articulațiilor degenerarea lor și intensificarea cu ușurință a tot felul de afecțiuni care merg de la limitarea mișcării, până la entorse, luxații, artroze.
Sub influența exercițiilor fizice, mușchii organele active ale mișcării, își măresc volumul și își modifică structura internă.
Cercetările au dovedit că, hipertrofia musculară se datorează atât măririi diametrului transversal al fibrelor ca urmare a unei nutriții și asimilări intense de albumină, cât și creșterii numărului de fibre musculare.
În mușchii angrenați în efort s-a mai observat și deschiderea unei bogate rețele de vase capilare, o creștere importantă a consumului de oxigen, cât și alte modificări biochimice care le măresc capacitatea de efort (Crăciun, Marin, ȘT., 1984).
În tulburările și deficiențele aparatului locomotor, exercițiul fizic dozat și gradat în concordanță cu posibilitățile funcționale ale deficientului reeducă și perfecționează calități motrice de bază: forța, viteza, rezistența, suplețea și îndemânarea.
Exercițiile fizice practicate în mod sistematic, modelează forma și structura întregului corp, cei care le practică deosebindu-se net de cei sedentari (au în general, umeri lați, spatele drept, un mers elastic și armonios, sunt mai robuști, mai viguroși, mai sănătoși).
Efectele exercițiilor fizice asupra aparatului cardiovascular
Aparatul cardiovascular este influențat direct de natura, volumul și intensitatea exercițiului fizic. El transportă în permanență substanțele nutritive și oxigenul la nivelul fibrelor musculare, unde are loc arderea substanțelor care degajă energia necesară contracțiilor și, în același timp, asigură îndepărtarea substanțelor toxice de uzură, rezultate în urma arderilor, spre aparatul de excreție.
Exercițiul fizic crește debitul circulator, proporțional cu consumul de oxigen și cantitatea totală de sânge aflat în circulație, prin mobilizarea lui din organele de rezervă (ficat, splină).
Inima persoanelor cu un anumit grad de antrenament se caracterizează prin creșterea în volum, mărirea forței de contracție și a volumului sanguin expulzat în vase și scăderea frecvenței cardiace.
Exercițiul fizic are importante efecte asupra tensiunii arteriale care, la persoanele antrenate are valori mai scăzute decât la cele neantrenate de aceeași vârstă. De asemenea, îmbunătățește compoziția sângelui prin creșterea numărului de globule albe și roșii și a concentrației de hemoglobină (Crăciun, Marin, Șt., 1984).
Efectele exercițiului fizic asupra aparatului respirator
Persoanele care practică exercițiile fizice se adaptează mult mai economic la efort, se constată, un timp, o creștere a elasticității toracelui, scăderea frecvenței respiratorii, atât în repaos cât și în efort, precum și o mai bună oxigenare a sângelui.
Exercițiile speciale de respirație, stimulează și tonifică toate funcțiile organelor din torace și abdomen (Crăciun, Marin, Șt., 1984).
Efectele exercițiilor fizice asupra aparatului digestiv
Între funcțiile motoare ale musculaturii din pereții cavităților abdominale și funcțiile organelor digestive s-a stabilit o importantă sinergie funcțională.
Aceasta face ca, ori de câte ori acționăm asupra musculaturii abdominale, să stimulăm și funcțiile organelor digestive. S-a constatat că prin combinarea gimnasticii abdominale cu cea respiratorie, se obține tonifierea centurii abdominale și mai important, se îmbunătățesc evident funcțiile motrice de tranzit și evacuare pe tot traiectul tubului digestiv. În paralel, sunt stimulate și funcțiile metabolice ale organismului, prin arderea rezervelor energetice (dezasimilație), iar prin creșterea necesităților, se activează și se stimulează intens procesul de asimilație (Crăciun, Marin, Șt., 1984).
Efectele exercițiului fizic asupra sistemului nervos
Solicitarea funcțională a scoarței cerebrale prin exerciții fizice, contribuie în bună măsură, la îmbunătățirea funcțiilor celulelor nervoase prin creșterea labilității, puterii și vitezei de transmitere a impulsurilor nervoase. Se dezvoltă un echilibru mai bun între procesele corticale fundamentale-excitația și inhibiția-crește capacitatea de atenție și concentrare, se optimizează formarea legăturilor temporare din scoarța cerebrală (Crăciun, Marin, Șt., 1984).
Exercițiul fizic este și o formă ideală de deconectare, de recreere, de ieșire din starea de supraîncordare specifică vieții contemporane. Refacerea centrilor nervoși obosiți ca urmare a solicitărilor intense sau de lungă durată este mai eficientă și mai rapidă atunci când sun solicitați alți centri nervoși, aceasta constituind, de fapt, odihna activă.
Mișcarea, în general, constituie un mijloc de neînlocuit pentru perfecționarea funcțiilor sistemului nervos pentru prevenirea îmbolnăvirilor acestuia ca urmare a suprasolicitărilor.
I.5. Fundamentarea teoretică și particularitățile metodei Pilates
Încă de la începutul vieții a existat o luptă pentru un corp sănătos și o minte sănătoasă. De-a lungul timpului s-a încercat să se separe corpul atât de minte, cât și de suflet. Recent, concepția s-a schimbat și multe cercetări contemporane susțin ideea existenței unei profunde legături între corp și suflet (Lioza Zytcer, consultant 121, Instructor Fitness World Class Health Academy).
Fizic, această legătură poate fi explicată prin faptul că exercițiile produc schimbări chimice în sânge care influențează atât funcțiile creierului, cât și părțile corpului.
Astăzi, mulți psihologi cred că activitatea fizică sau fitness-ul este o modalitate nu numai de îndepărtare a tensiunilor, dar și de stimulare a creativității, a obținerii respectului de sine și a independenței. Această atitudine, a schimbat în mod semnificativ persoanele care participă la activități de tip Pilates. Intervine un proces dinamic care implică gândirea, respirația, izolarea și formarea unor mușchi mai puternici. Concepte precum „stabilitate” au apărut în cultura noastră populară, precum și în centrele de fitness, de exemplu Pilates, care predă principiile relaxării, concentrării, alinierii respirației centrării, coordonării, fluidizarea mișcărilor și puterea minții.
Metoda Pilates a apărut acum aproximativ 100 de ani, în apropiere de Germania, când un copil firav, pe numele lui Joseph Pilates, s-a apucat de culturism pentru a-și îmbunătăți forța. La acea vreme, el era considerat ca fiind predispus la tuberculoză, pe lângă faptul că era slab și bolnăvicios; dar atât de reușit a fost programul de exerciții realizat de el, încât la vârsta de 14 ani, poza ca model pentru diferite desene anatomice. Pilates spunea „Mintea este cea care constituie corpul”. Programul Pilates este o metodă de recondiționare mentală și fizică, care încearcă să antreneze mintea pentru a funcționa în echilibru, economie și grație cu scopul de a atinge un grad înalt de armonie, sănătate fizică și mentală.
În anul 1912, Joseph Pilates a părăsit Germania natală și s-a mutat în Anglia unde, la începutul Primului Război Mondial a fost declarat străin și inamic. Pilates s-a folosit de vacanța forțată, dezvoltându-și metoda de atingere a formei fizice maxime.
Joseph Pilates și-a denumit noul sistem „contrologia mușchilor”, țintind prin el să atingă coordonarea completă a corpului, a minții și a spiritului, lucrând cu mușchii corpului, dezvoltându-i armonios. După război, s-a întors pentru scurt timp în Germania și apoi s-a mutat la New-York, unde metoda „contrologiei mușchilor” a fost un succes imediat, în special cu dansatori ca Martha Graham și George Balanchine, fondatorii Baletului din orașul New York.
Metoda Pilates, ca și alte metode asemănătoare, face parte din educația somatică.
Metoda de antrenament fizic Pilates, nu și-a făcut apariția la Quebec decât în anul 1992, dar această metodă era deja foarte populară în Statele Unite, unde numeroșii actori și dansatori s-au refugiat nu numai pentru a-și antrena fizicul în mod serios necesar meseriei lor, dar și pentru a-și reface leziunile căpătate în urma suprasolicitării articulațiilor. Ea este, de asemenea, răspândită în Europa, în Australia și pretutindeni în lume. Ann McMillan, care a deschis primul studiou Pilates la Montreal, a spus că metoda se compară cu o croazieră pe „Nautillus” și cu Yoga. D-na McMillan, de asemenea, este autoarea unui lucrări privitoare la modul de desfășurare a antrenamentului fizic.
Joseph Pilates a lucrat într-un spital din Anglia, pe durata Primului Război Mondial, timp în care a inventat un sistem de exerciții pentru pacienții imobilizați, fixând resorturi deasupra paturilor, sistem pe care l-a perfecționat ulterior, după ce s-a mutat în Statele Unite, în anii 1920.
Centrul său din New York a atras totodată atenția dansatorilor profesioniști, apoi și pe cea a actorilor, precum și a sportivilor. Pe parcursul anilor 1980, metoda a fost adoptată de către o diversitate mare de populație.
Metoda constă întru-n set de exerciții plăcute, fără a fi obositoare, care se execută fără mișcări bruște și fără șocuri de impact. Ele nu trebuie niciodată să cauzeze durere și nici suprasolicitarea unui grup muscular. Dimpotrivă, un program complet de exerciții este astfel alcătuit încât să pună în acțiune, alternativ, toate grupele musculare, uneori în combinații inedite. Se insistă, în mod particular, asupra exercițiilor pentru partea de jos a trunchiului (mușchii abdominali și fesieri), regiune pe care creatorul metodei a denumit-o „generatrice” adică generatoare și asupra respirației. Executarea acestor exerciții presupune un anumit grad de concentrare, care – la rândul său, va influența conștiința, buna funcționare musculară și controlului asupra sa.
Într-o formă „complementară” de antrenament Pilates, se recurge la exercițiile de sol, unde se folosesc mai mult „jocurile proprioceptive”, adică obiecte ca: mingi, resorturi, elastice; jocuri care induc un anumit dezechilibru și care incită corpul pentru a face apel la o serie de mușchi specifici stabilizatori.
Pilates – un termen uzual
În octombrie 2000, un tânăr american a constatat că termenul „Pilates”, identifică un tip de activitate psihică și fizică – cum ar fi yoga și carate. Nimeni nu-și poate rezerva folosirea exclusivă a cuvântului (de acum încolo, se întâlnește, în general, scris cu literă mică). Nefiind o marcă rezervată, metoda nu este înscrisă și urmărită de nici un organism de control. Având o popularitate mare, instructorii se înmulțesc, fără ca eficiența metodei să fie garantată, motiv pentru care, trebuie exersată cu o anumită prudență.
Elevii „direcți” ai lui Pilates au încercat totuși comercializarea metodei originale („Autentic Pilates„) și au pus bazele unei organizații numită „The Pilates Guild”. Membrii înscriși, plătesc o cotizație anuală și trebuie să răspundă exigenței formării continue, codului de deontologie și codului de practică. Dar, această organizație nu este decât una din numeroasele verigi Pilates.
Varianta Stott Pilates
Dansatoarea profesionistă Maria Stott a fost formată de Pilates apoi, cu ajutorul specialiștilor în medicina sportivă, ea a reactualizat metoda ținând cont, de descoperirile recente ale medicinii asupra coloanei vertebrale.
În plus, la Stott Pilates, se acordă o mai mare importanță stabilității centurii scapulare (umeri-clavicule-omoplați).
Această variantă se practică pe aceleași tipuri de aparate (fabricate din oțel), care necesită multe exerciții pregătitoare.
Metoda Stott Pilates pretinde că are rezultate foarte bune asupra controlului propriului corp.
Aplicații terapeutice
Antrenament
Fiind practicată regulat, metoda depinde de cei ce o practică precum și de rezultate ca:
activarea circulației;
tonifierea musculaturii în profunzime;
asigurarea unei posturi corporale cât mai corecte;
creșterea forței;
creșterea flexibilității;
creșterea rezistenței;
tonifierea musculaturii abdominale;
îmbunătățirea respirației.
Reabilitarea
Respectând principiile fizioterapiei, osteopatiei, masoterapiei, în paralel, această metodă, contribuie la îmbunătățirea proprietăților funcționale ale mușchilor, tendoanelor, ligamentelor și a funcționalității lor, cu efect direct și asupra articulațiilor, prevenind sau combătând durerile articulare.
Contraindicații
În cazurile durerilor cronice, care pot fi atribuite unor probleme grave, înainte de a începe antrenamentul prin metoda Pilates, trebuie consultat un medic specialist.
Unde, cum și cât?
Ședințele de antrenament durează 55-60 minute. În practica privată din occident, când se lucrează individual, ele costă aproximativ 40-50$; ședințele semi-private sau de grup sunt mai ieftine.
Formarea profesională
Formarea specialiștilor în aplicarea „Autentic Pilates” a fost fondată de „Pilates Studio&Trade de New York”, care posedă mai multe centre de formare în S.U.A ., Europa și alte locuri din lume.
Formarea specialiștilor cuprinde:
– șase seminare (în week-end), conținând informații asupra aspectelor filosofice, tehnice și pedagogice ale metodei;
– șase sute de ore de formare practică, cu un instructor calificat.
Una dintre condițiile pentru a putea participa la cursurile de formare practică, este aceea de a fi într-o excelentă condiție fizică și bun cunoscător al aspectelor teoretice referitoare la metodă.
Formarea în metoda Stott Pilates se predă la Toronto. Cursul de bază se numește „Programul de înțelegere” și durează nouă luni. Cei care posedă unele cunoștințe anterioare (cunoștințe de anatomie musculo-scheletică și o oarecare familiarizare cu metoda Pilates), pot participa la un program intensiv, de 150 de ore.
Principiile metodei Pilates
Metoda Pilates s-a schimbat substanțial de-a lungul timpului, dar principiile de bază au rămas aceleași. Unul dintre aceste principii este că metoda Pilates este, pur și simplu antrenamentul persoanei care gândește. Spre deosebire de tipurile de exerciții care implică salturi și mișcări pe muzica la volum maxim, în metoda Pilates, fiecare moment este atent controlat pentru obținerea efectului maxim. Pentru a avea efect, este nevoie de concentrare. Pentru fiecare exercițiu există întrebări pe care participantul trebuie să ș-i le pună (de exemplu: Abdomenul și coloana vertebrală sunt în poziția recomandată de exercițiu? Călcâiele sunt în poziția corectă? Gâtul este alungit și aliniat cu coloana vertebrală? Respirația este executată corect?
În metoda Pilates, contează poziționarea și mișcarea fiecărei părți a corpului subiectului, iar corpul lucrează ca un tot unitar. Cu cât se folosește mai corect corpul în timpul exercițiilor, cu atât mai mult va fi folosit corect în tot ceea ce se face. Postura se îmbunătățește, încordările și tensiunile musculare care apar datorită posturii greșite dispar încetul cu încetul.
Interesant este că acest efort de concentrare nu extenuează practicanții și nu îi obosește psihic. Din contra, este o modalitate de lucru profund relaxantă, iar mișcările lente și ritmice sunt, ele însele, o modalitate de lucru eliberatoare de stres. La finalul ședinței Pilates, majoritatea persoanelor se simt calme și, în același timp, pline de energie. Această relaxare psihică, la rândul ei, ajută la atingerea relaxării fizice, mușchii devenind mai puțin încordați.
Pe termen lung, efectul metodei Pilates asupra corpului este acela de a da mușchilor o formă plăcută, în loc doar de a le mări volumul. Se poate compara corpul unui dansator cu cel al unui gimnast. Evident, munca de birou suprasolicită coloana vertebrală și necesită o concentrare maximă, care suprasolicită sistemul nervos. Metoda Pilates poate ajuta persoanele cu muncă de birou, pentru a se relaxa fizic și psihic.
Principii de bază
Înainte de a începe exercițiile, este important să se înțeleagă teoria pe care se bazează metoda Pilates. Principiile esențiale pe care trebuiesc respectate la executarea exercițiilor sunt următoarele:
1. Concentrarea. După spusele anterioare, concentrarea este fundamentală pentru aceste tipuri de exerciții. Acest lucru nu se datorează numai faptului că este important că fiecare parte a corpului să fie mișcată și poziționată corect, ca o parte a unui întreg sincronizat, ci și deoarece contribuie la îndepărtarea atenției de la problemele cotidiene, diminuând anxietatea și inducând relaxarea.
2. Respirația. Modul cum se respiră este de importanță vitală în metoda Pilates. Există doua exerciții speciale de respirație în partea de încălzire, care urmăresc formarea deprinderii de a respira corect, profund, ritmic și la capacitate maximă. O atenție deosebită se acordă, de asemenea, momentului în care se respiră: în exercițiile de tip Pilates, expirația se efectuează odată cu efortul, iar inspirația pe momentele de relaxare musculară. Inversarea momentului în care se inspiră și se expiră îngreuiază mult lucrul și determină apariția de tensiuni musculare inutile.
3. „Cordonul de forță”. Conform lui Joseph Pilates, prelucrarea atentă a „cordonului de forță” este esențială pentru toate ședințele. Acest „cordon” este alcătuit din trei zone principale: spatele, abdomenul și fesele. Partea superioară a spatelui poate fi o zonă majoră de încordare, dar executând mișcări corespunzătoare ale membrelor superioare, această încordare va dispărea. Aproape fiecare exercițiu începe cu sucționarea abdomenului. Acest lucru întărește mușchii abdominali transverși, astfel încât se va obține un abdomen plat; de asemenea, protejează spatele împotriva suprasolicitărilor nedorite din timpul exercițiilor. Al treilea element al „cordonului de forță” este reprezentat de mușchii fesieri. Prin tonifierea lor, corpul are posibilitatea de a menține o postură corectă, protejând și spatele împotriva întinderilor și accidentărilor și suprasolicitărilor.
4. Mișcări în valuri. Spre deosebire de majoritatea tipurilor de exerciții, metoda Pilates nu se bazează pe mișcări bruște, spasmodice. Ea recomandă, trecerea dintr-o poziție în alta cât se poate de ușor și de natural. Mișcările sunt ritmice, ritmul fiind programat de propria respirație, acest lucru realizând încălzirea treptată a mușchilor și punerea lor în acțiune (contracție, relaxare și întindere) în ritm lent și fără a fi bruscați. Mișcarea fiind lentă, se permite, de asemenea, conștientizarea fiecărei părți a corpului, astfel încât să se poată executa toate exercițiile cu precizie și într-un mod coordonat.
5. Relaxarea. Relaxarea este un element important al metodei, în orice moment. Exercițiile de încălzire, care trebuiesc executate înaintea fiecărei ședințe, și care se recomandă a fi efectuate atât în timpul, cât și după perioada de lucru la birou – ajută la reducerea tensiunilor musculare acumulate ca urmare a menținerii timp îndelungat a unor poziții statice, determină încetinirea ritmului respirator și orientarea atenției spre propriul corp. Exercițiile de relaxare executate la sfârșitul ședințelor sunt, de asemenea, importante. În timpul lucrului sau în nopțile în care persistă insomnii din cauza stresului, apare oboseala. Această relaxare finală ajută la recuperarea rezervelor necesare de energie și, la fel de important, la inducerea unei stări de spirit mai calmă.
Este foarte important să se înțeleagă și să se respecte principiile de bază ale metodei Pilates, pentru obținerea efectelor pozitive dorite.
CAPITOLUL II
ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE CERCETĂRII
II. 1. Ipotezele cercetării
Sedentarismul își exercită efectele negative asupra echilibrului, funcțiilor somatice, organice și psihice; efecte în opoziție, benefice asupra organismului, au exercițiile fizice, care produc schimbări chimice în sânge, și influențează atât funcțiile creierului, cât și părțile corpului, în mecanismul de producere al acestor efecte intervenind un proces dinamic, care implică atât componenta psihică, cât și pe cea somatică și funcțională.
Având în vedere multitudinea și complexitatea problemelor, care tind să amenințe din ce în ce mai mult omenirea ca urmare a adoptării unui stil de viață din ce în ce mai sedentar, a apărut nevoia de a se crea un sistem nou de exerciții, care să fie eficient și ușor de practicat; Astfel s-a născut Metoda Pilates.
Această metodă, deși foarte răspândită astăzi în lume, nefiind garantată de nici un organism internațional sau de vreo instituție de sănătate, este necesară aplicarea ei cu prudență și experimentarea modalităților sale de aplicare, în vederea fundamentării științifice a efectelor și modului de acționare.
Munca de birou fiind o muncă sedentară, iar persoanele care au acest tip de muncă nefiind prea dispuse să practice antrenamente fizice foarte dinamice, mi-am propus să experimentez efectele Metodei Pilates asupra lor și să determin în ce măsură starea lor funcțională poate fi îmbunătățită.
Astfel, pentru cercetarea efectuată am pornit de la următoarele ipoteze:
stabilirea măsurii în care practicarea Metodei Pilates are efecte asupra creșterii capacității de adaptare la efort a persoanelor cu muncă de birou;
stabilirea măsurii în care practicarea Metodei Pilates influențează funcționalitatea aparatului neuromioartrokinetic, la nivel global;
stabilirea măsurii în care practicarea Metodei Pilates poate contribui la reechilibrarea neurovegetativă a organismului.
II.2. Obiectivele cercetării
Scopul cercetării desfășurate a fost acela de a demonstra eficiența imediată și în timp a practicării exercițiilor fizice structurate și aplicate conform principiilor Metodei Pilates. Pentru a structura corespunzător demersurile cercetării mi-am propus realizarea următoarelor obiective:
Consultarea literaturii de specialitate, pentru stabilirea gradului de actualitate a temei și a nivelului la care aceasta este cercetată.
Stabilirea ipotezelor cercetării, precum și a modalităților prin care vor fi verificate.
Selectarea unui eșantion de subiecți în conformitate cu scopul cercetării și aplicarea testărilor necesare pentru a decela starea lor funcțională.
Structurarea și aplicarea structurilor de exerciții fizice, cu respectarea principiilor Metodei Pilates, într-o succesiune logică și etapizată, conform principiului individualității.
Înregistrarea rezultatelor obținute și interpretarea lor.
Finalizarea cercetării prin redactarea unei lucrări, care să evidențieze efectele Metodei Pilates asupra persoanelor care desfășoară muncă de birou.
Stabilirea unor elemente concluzive, în ceea ce privește rezultatele obținute în urma desfășurării experimentului și a aplicării metodelor de explorare și evaluare.
II.3. Organizarea cercetării
II.3.1. Durata și etapele cercetării
În scopul obținerii unor date reale și cât mai eficiente, activitatea de cercetare s-a realizat pe parcursul a 12 luni, care a cuprins mai multe etape, astfel:
Etapa I (iunie – iulie 2004)
Această etapă a corespuns unei temeinice și amănunțite documentări teoretice. În acest scop, am studiat diferite surse bibliografice de specialitate, din care am extras mai multe informații, în vederea obținerii unei imagini de ansamblu referitoare la tema studiată.
Etapa a II-a (august – septembrie 2004)
În această perioadă am participat la programe de gimnastică aerobică, pentru a urmări efectele exercițiilor fizice asupra propriului organism și pentru a constata progresele obținute.
Etapa a III-a (octombrie 2004)
În această perioadă am alcătuit eșantioanele de subiecți și am aplicat testările inițiale, rezultatele obținute fiind înregistrate în vederea comparării lor cu cele finale.
Etapa a IV-a (noiembrie 2004 – aprilie 2005)
Această perioadă a cuprins experimentul propriu-zis și a constat în aplicarea Metodei Pilates asupra persoanelor cu muncă de birou și urmărirea stării fizice și psihice a acestora.
Etapa a IV-a (mai 2005)
În această etapă s-a efectuat centralizarea, prelucrarea și interpretarea datelor, în scopul verificării ipotezelor și a extragerii unor concluzii pertinente. Structurând și analizând materialul obținut am elaborat lucrarea de față.
II.3.2. Locul de desfășurare și condiții de bază materială
Ședințele de exerciții fizice Pilates s-au desfășurat în incinta sălii de tenis de masă a Facultății de Educație fizică și sport din cadrul Universității din Bacău și, în unele cazuri (și numai în mod excepțional) la domiciliile unor subiecți.
Pe parcursul activității, am beneficiat de o sală bine aerisită, cu o temperatură de aproximativ 20oC, bine iluminată, dotată cu oglinzi, pentru ca subiecții să se urmărească și să-și poată corecta poziția corpului în timpul efectuării exercițiilor Metodei Pilates, precum și de saltele pe care se desfășurau exercițiile.
Exercițiile Pilates au fost efectuate după modelul de pe caseta video pusă la dispoziție și pe un fond muzical liniștit.
La domiciliu, activitatea s-a desfășurat, de asemenea, într-o cameră spațioasă, folosind pături mai groase, pe fond muzical liniștit și utilizând video sau calculatorul pentru a se urmări modelul exercițiilor Pilates.
II.3.3. Eșantionul de subiecți cuprinși în cercetare
Cercetarea s-a efectuat asupra a două eșantioane, fiecare cuprinzând câte șapte subiecți.
Criteriile de admitere în eșantionul de subiecți au fost:
persoanele care au muncă de birou;
persoanele sedentare;
persoanele care au condiție fizică nesatisfăcătoare;
să nu fie cuprinși în programe de practicare a exercițiilor fizice
Șapte dintre subiecți au constituit eșantionul experimental (tabelul nr. 1) și au fost cuprinși în programul experimental alcătuit din exerciții fizice de tip Pilates..
Ceilalți șapte au constituit eșantionul martor (tabelul nr. 2).
Tabelul nr. 1. Componența lotului experimental
Tabelul nr.2. Componența lotului martor
II.4. Metode de cercetare folosite
II.4.1. Metoda documentării
Cercetarea științifică este un proces ce vizează descoperirea noului pornind de la cunoașterea cât mai deplină a realului existent și a existenței anterioare.
În scopul culegerii a cât mai multe informații în legătură cu tema tratată, am consultat bibliografia anexată, din al cărei conținut am preluat o serie de date teoretice, precum și metodele și tehnicile de lucru cuprinse în lucrare.
II.4.2. Metoda anchetei
Metoda anchetei se numără printre metodele cercetării complexe în kinetoterapie, ea ocupând un rol important în obținerea datelor și a informațiilor necesare pentru cunoașterea condițiilor și cauzelor care au generat tulburările sau afecțiunile luate în studiu, precum și urmăririle aferente acestora, pentru cunoașterea elementelor de genetică ce pot da, prin corelație, un tablou cât mai complex asupra aspectelor subiective și obiective legate de subiect și perspectiva evoluției acestora în timp.
În cadrul metodei anchetei am folosit convorbirea cu subiecții în vederea culegerii informațiilor necesare pentru cunoașterea condițiilor de muncă, și a stilului de viață personală.
II.4.3. Metoda observației
Observația, ca orice metodă de investigație, este contemplarea intenționată a unui obiect, fenomen, proces sau document, în vederea cunoașterii științifice a acestuia prin înregistrarea și prelucrarea datelor obținute.
Observația a fost folosită, de asemenea și pe parcursul aplicării programelor de gimnastică Pilates, pentru a constata reacțiile subiecților și a opera eventualele modificări ale acestora.
II.4.4. Metode de măsurare (explorare și evaluare)
În vederea evaluării stării funcționale a subiecților, am folosit o serie de metode de explorare și evaluare, care au fost aplicate tuturor subiecților, atât la începerea experimentului, cât și la încheierea sa, astfel:
Proba vegetativă, bazată pe reacția hipotonă: proba se referă la interpre-tarea valorii pulsului în repaus (culcat) (foto nr. 1) și în picioare (după staționare de un minut) (foto nr. 2).
Foto nr. 1. Măsurarea pulsului în poziția în clinostatism, în cadrul probei vegetative
Dacă diferența dintre cele două pulsuri măsurate se plasează între 12-15, se consideră că adaptarea organismului la efort este normală. Dacă diferența este sub 12 sau peste 15 înseamnă că organismul nu reacționează corect la efort, având o stare neurovegetativă nefavorabilă.
Foto nr. 2. Măsurarea pulsului în ortostatism, în cadrul probei vegetative
Testul Ruffier, oferă informații asupra capacității de adaptare a organismului la efort nespecific, pe baza măsurării pulsului în raport cu un efort standard de treizeci de genoflexiuni efectuate în patruzeci și cinci de secunde (foto nr. 3). Se măsoară pulsul în repaus, pe cincisprezece secunde, (P1), pulsul în primele cincisprezece secunde după terminarea efortului (P2) și pulsul pe primele cincisprezece secunde din cel de-al doilea minut după terminarea efortului (P3). Toate valorile se înmulțesc cu patru, pentru a obține frecvența cardiacă/minut, apoi se aplică formula:
P1+P2+P3 – 200
10
Rezultatele obținute se raportează la următorul etalon:
valoare sub 0 (zero) = capacitate de efort excepțională;
valori între 0-5 = capacitate de efort foarte bună ;
valori între 5-10 = capacitate de efort bună;
valori între 10-15 = capacitate de efort slabă;
valori peste 15 = capacitate de efort incompatibilă cu efortul.
Foto nr. 3. Efectuarea efortului standard în cadrul probei Ruffier
Sistemul Hettinger
A.Testarea mobilității articulare și a echilibrului:
1. Din poziție ortostatică, cu genunchii în extensie și picioarele apropiate, se flectează trunchiul, subiectul încercând să atingă podeaua cu mâinile (foto nr. 4).
Se acordă următorul punctaj:
la atingerea podelei cu palmele 10 puncte
la atingerea podelei cu degetele 8 puncte
la atingerea podelei cu vârfurile degetelor 6 puncte
sub 2 cm distanță între degete și podea 5 puncte
la 3-5 cm distanță între degete și podea 4 puncte
la 6-10 cm distanță între degete și podea 3 puncte
la 11-15 cm distanță între degete și podea 2 puncte
la peste 15 cm distanță între degete și podea 1 punct
Foto nr. 4. Exercițiul 1 pentru testarea mobilității
2. Șezând pe podea: se încearcă ducerea halucelui către nas, cu ajutorul mâinilor (se flectează trunchiul și capul și se trage piciorul cu mâna) (foto nr. 5).
Punctajul se acordă astfel:
dacă se atinge nasul 5 puncte
sub 5 cm distanță 4 puncte
5-10 cm distanță 3 puncte
10-20 cm distanță 2 puncte
peste 20 cm distanță 1 punct
Se punctează la fel când se execută cu celălalt picior.
Foto nr. 5. Exercițiul 2 pentru testarea mobilității
3. În ortostatism: mâna dreaptă, cu fața dorsală în contact cu spatele caută să atingă cu degetele (orientate în sus) degetele de la mâna stângă, care este orientată de sus în jos la spate, cu palma atingând spatele: antebrațul stâng este ranversat pesta umăr în spate (foto nr. 6). Se inversează mâinile și se face o nouă testare.
Punctajul se acordă astfel:
dacă vârfurile degetelor se depășesc 5 puncte
dacă vârfurile degetelor se ating 4 puncte
pentru o distanță de 5 cm între vârfuri 3 puncte
5-10 cm între vârfuri 2 puncte
peste 10 cm între vârfuri 1 punct
Foto nr. 6. Exercițiul 3 pentru testarea mobilității
Se așează transversal pe palma deschisă (cotul la 900) o riglă de 40-50 cm. și se balansează numărând: 21, 22, 23, 24 etc. (fiecare cifră reprezintă 1 sec.), până cade rigla: se fac trei încercări cu fiecare mână, punctându-se încercarea cea mai bună, astfel:
peste 12 sec. ( peste cifra 32) 5 puncte
10-12 sec. 4 puncte
7-9 sec. 3 puncte
4-6 sec. 2 puncte
Sub 3 sec. 1 punct
5. Se așează un prosop pe podea: stând într-un picior, subiectul încearcă să prindă cu degetele celuilalt picior prosopul și să ridice coapsa în unghi drept: se fac cinci încercări cu fiecare picior, acordându-se câte un punct pentru fiecare reușită (foto nr. 7).
Foto nr. 7. Exercițiul 5 pentru testarea echilibrului
B. Testarea forței musculare
6. Pacientul în decubit dorsal: ridică concomitent trunchiul și membrele inferioare întinse, rămâmând pe sol doar șezutul: membrele superioare se așează pe coapse și gambe: se cronometrează (numărând de la 21 în sus) cât timp poate menține această poziție (foto nr. 8).
Punctajul se acordă astfel:
peste 45 sec. 10 puncte
41-45 sec. 9 puncte
36-40 sec. 8 puncte
6-10 sec. 2 puncte
Sub 5 sec. 1 punct
Foto nr. 8. Exercițiul 6 pentru testarea forței abdominale
7. Subiectul în decubit ventral, cu palmele pe fese: ridică trunchiul și membrele inferioare întinse (extensie) (foto nr. 9): punctajul ca și la exercițiul 6, în funcție de cât durează menținerea acestei poziții.
Foto nr. 9. Exercițiul 7 pentru testarea forței musculaturii spatelui
8. Poziția pentru flotări (ritmul este dat de numărătoarea 21, 22, 23, 24 etc., adică 1 sec. flotare, 1 sec. întinderea brațelor): în timpul flectării brațelor abdomenul trebuie să atingă ușor podeaua (foto nr. 10).
Punctajul este diferit la bărbați față de femei, astfel.
Bărbați:
peste 21 flotări 10 puncte
21 flotări 9 puncte
18 flotări 8 puncte
15 flotări 7 puncte
12 flotări 6 puncte
9 flotări 5 puncte
6 flotări 4 puncte
4 flotări 3 puncte
3flotări 2 puncte
2 flotări 1 punct
Foto nr. 10. Exercițiul 8 pentru testarea forței membrelor superioare
Femei:
peste 14 flotări 10 puncte
14 flotări 9 puncte
12 flotări 8 puncte
10 flotări 7 puncte
8 flotări 6 puncte
6 flotări 5 puncte
4 flotări 4 puncte
3 flotări 3 puncte
2 flotări 2 puncte
1 flotare 1 punct
9. Din decubit ventral, se trece în poziția de flotări de la exercițiul 8 (sprijin pe palme cu coatele întinse și sprijin pe vârful picioarelor): în ritm de 21-22:23-24 etc., se face „săritura iepurelui”, adică se aduc picioarele în ghemuit (1sec.) și se întind apoi în poziția inițială (1 sec.) (foto nr. 11); punctajul este, de asemenea, diferențiat pe sexe.
Bărbați:
peste 16 sărituri 10 puncte
16 sărituri 9 puncte
14 sărituri 8 puncte
12 sărituri 7 puncte
10 sărituri 6 puncte
8 sărituri 5 puncte
6 sărituri 4 puncte
4 sărituri 3 puncte
3 sărituri 2 puncte
1 săritură 1 punct
Foto nr. 11. Exercițiul 9 pentru testarea forței globale
Femei
peste 24 sărituri 10 puncte
24 sărituri 9 puncte
21 sărituri 8 puncte
18 sărituri 7 puncte
15 sărituri 6 puncte
12 sărituri 5 puncte
9 sărituri 4 puncte
6 sărituri 3 puncte
4 sărituri 2 puncte
2 săritură 1 punct
10. În decubit dorsal, cu palmele la ceafă: se ridică trunchiul la verticală (călcâiele se mențin în contact cu podeaua) în ritm de 1 sec. ridicarea 1 sec. revenirea (foto nr. 12); punctajul este diferit în funcție de sex.
Bărbați
peste 27 ridicări 10 puncte
27 ridicări 9 puncte
24 ridicări 8 puncte
21 ridicări 7 puncte
18 ridicări 6 puncte
15 ridicări 5 puncte
12 ridicări 4 puncte
9 ridicări 3 puncte
6 ridicări 2 puncte
4 ridicări 1 punct
Femei:
peste 18 ridicări 10 puncte
18 ridicări 9 puncte
16 ridicări 8 puncte
14 ridicări 7 puncte
12 ridicări 6 puncte
10 ridicări 5 puncte
8 ridicări 4 puncte
6 ridicări 3 puncte
4 ridicări 2 puncte
3 ridicări 1 punct
Foto nr. 12. Exercițiul 10 pentru testarea forței abdominale
Punctajul maxim pe care-l poate obține un subiect bine antrenat este de 100 de puncte. Se consideră însă un punctaj bun depășirea a 65-70 puncte.
Deoarece vârsta diminuează capacitatea de realizare a acestor teste, se acordă unele „bonificații”, astfel: între 50-60 de ani, la fiecare exercițiu se adaugă un punct la punctajul realizat (deci 10 puncte pentru testul complet).
II.4.5.Metoda experimentală
Experimentul constă în verificarea unei ipoteze sau teorii privind eficiența unor factori care se acționează potrivit unui scop. Metoda experimentală constă într-un sistem complex de cunoaștere a realității, caracterizat prin utilizarea raționamentului experimental, care prelucrează atât faptele provenite din observație, cât și din experiment.
Dintre formele stabilite de literatura de specialitate pentru experiment, am folosit experimentul de verificare (confirmare), în cadrul căruia activitățile au fost selectate, structurate, organizate și dirijate astfel încât, în final, să existe posibilitatea verificării măsurii în care se confirmă ipotezele inițiale.
II.4.6. Metoda înregistrării, prelucrării și reprezentării grafice a datelor
Dintre tehnicile moderne de înregistrare, am folosit ca metodă obiectivă de susținere a conținutului cercetării și de prezentare a lucrării, înregistrarea pe peliculă fotografică, pentru a surprinde imagini sau suite de imagini care reprezintă trăsături caracteristice, stări ale subiecților, într-un anumit moment sau în momente succesive ale antrenamentului cu ajutorul exercițiilor din Metoda Pilates și anume la începutul activității, în timpul și la sfârșitul acesteia, efectuate în condițiile standard.
Dintre tehnicile clasice de înregistrare am folosit metoda întabelării, care a constat în întroducerea în tabele a datelor rezultate în urma aplicării metodelor de măsurare. Aceste date au fost incluse în fișele colective ale subiecților (Anexele nr. 1 și 2).
În urma colectării tuturor datelor necesare la începutul cercetării, a aplicării Metodei Pilates, a urmăririi permanente a progreselor realizate de subiecți (prin testări inițiale și finale), în final s-a realizat centralizarea și prelucrarea rezultatelor. Prezentarea și interpretarea acestora a fost însoțită de reprezentare grafică, pentru a pune în evidență cât mai clar, nivelul de la care s-a pornit cu fiecare subiect, evoluția sa ulterioară și diferențele între subiecții din grupa experimentală și cea martor.
II.5. Metodologia folosită în scopul atingerii obiectivelor cercetării
Activitatea propriu-zisă de cercetare a cuprins perioada noiembrie 2004 – aprilie 2005. În primele două luni ședințele s-au desfășurat în ritm de una pe săptămână, cu durata de 20 minute, pentru ca subiecții să se acomodeze cu exercițiul fizic din cadrul metodei Pilates. Efortul a fost dozat gradat și în ritm lent pentru a nu suprasolicita organismul.
În următoarele două luni ședințele s-au desfășurat în ritm bisăptămânal, cu durata de 40 minute.
În ultimele două luni, ședințele s-au desfășurat de trei ori pe săptămână, cu durata de 60 minute.
La începutul și la sfârșitul cercetării asupra subiecților din ambele grupe s-au aplicat următoarele testări:
proba vegetativă;
testul Ruffier;
sistemul Hettinger.
După testarea inițială, programul a fost constituit astfel încât să se atingă următoarele obiective:
creșterea mobilității articulare;
tonifierea musculaturii, în special la nivelul abdomenului, feselor și coapselor;
creșterea elasticității și supleții musculare;
readaptarea organismului la efort;
formarea deprinderii de a respira corect;
reechilibrarea neuro – vegetativă a organismului;
reducerea stresului;
îmbunătățirea echilibrului;
relaxarea psihică și fizică;
controlul greutății corporale;
menținerea unei bune stări de sănătate.
Programul a fost constituit din următoarele structuri de exerciții:
din decubit dorsal cu mâinile la ceafă, genunchii flectați, cu tălpile pe podea, ridicarea lentă a trunchiului până la desprinderea unghiului inferior al omoplaților de pe saltea și revenire; se execută expir pe contracție și inspir pe relaxare;
din decubit dorsal cu membrele superioare întinse sus, în prelungirea corpului, coapsele și genunchii flectați la 90 grade, extensia membrelor inferioare, concomitent cu flexia trunchiului și ducerea mâinilor către membrele inferioare;
– din decubit dorsal, cu membrele inferioare întinse și în flexie la 45 grade din articulațiile coxofemurale și membrele superioare întinse pe lângă corp, flexia lentă a trunchiului, până la desprinderea unghiului inferior al omoplaților de pe saltea și revenire (flexii și extensii de 5 grade, scurte și rapide);
– din decubit dorsal, cu trunchiul ușor flectat (până la desprinderea unghiului inferior al omoplaților de pe saltea), cu coapsele și genunchii flectați la 90 grade și membrele superioare întinse pe lângă corp, întinderea alternativă a membrelor inferioare;
din decubit dorsal, cu trunchiul ușor flectat (până la desprinderea unchiului inferior al omoplaților de pe saltea), cu mâinile la ceafă, coapsele și genunchii flectați la 90 grade, întinderea alternativă a membrelor inferioare și răsucirea trunchiului cu ducerea cotului spre genunchiul opus;
– din decubit lateral cu sprijin pe antebraț și pe coapsa de aceeași parte, cu genunchiul membrului inferior de sprijin puțin flectat, membrul superior liber execută mișcarea de flexie cu adducție și extensie cu abducție;
din șezând, cu membrele inferioare flectate și în contact cu solul unul pe partea latero-internă, celălalt pe partea latero-externă, membrele superioare întinse lateral, se execută îndoirea laterală a trunchiului, încercându-se atingerea solului cu mâinile, revenire și îndoire în partea opusă;
din șezând cu sprijin pe palme spre înapoi, membrele inferioare flectate și cu tălpile pe sol, răsucirea bazinului, cu ducerea genunchilor spre sol, de o parte și de alta;
poziție de relaxare (șezând turcește);
– din patrupedie, inspir cu cifozarea colonei și flectarea capului, expir cu lordozarea coloanei și extensia capului;
– din patrupedie, ducerea (extensia) unui membru inferior întins spre înapoi, concomitent cu ducerea membrului superior opus, întins spre înainte, revenire și repetarea mișcării cu celelalte membre.
– din decubit ventral, forfecări ale membrelor superioare și inferioare întinse;
din decubit ventral, cu mâinile prinse la spate în regiunea lombară și capul extins, flectarea capului concomitent cu cu flectarea genunchilor și revenire;
– din patrupedie, cu sprijin pe un genunchi, membrul inferior liber întins spre înapoi (în extensie), se execută circumducții cu amplitudine mică, lucrându-se apoi și cu celălalt membru inferior;
din decubit ventral, cu sprijin pe palme și vârful unui picior, se execută extensii din șold cu membrul inferior liber, lucrându-se apoi și cu celălalt membru inferior;
poziție de relaxare (pe genunchi cu trunchiul în flexie și membrele superioare întinse spre înainte pe sol);
din decubit lateral cu sprijin pe antebraț, se execută mișcări de pedalare cu membrul inferior de deasupra; idem cu celălalt membru inferior;
– din decubit dorsal, un membru inferior flectat și cu talpa în sprijin pe sol și celălalt întins, în flexie de 90 grade, ridicarea bazinului de pe sol și revenire; se repetă schimbând poziția membrelor inferioare;
poziție de relaxare (decubit dorsal, cu un membru inferior flectat și cu talpa în sprijin pe sol, iar celălalt flectat și rotat extern și cu călcâiul pe genunchiul opus, palmele pe genunchi; se execută din nou schimbând poziția membrelor inferioare);
din decubit dorsal, cu membrele inferioare întinse în flexie de 90 grade, mâinile apucând membrele inferioare din spațiul popliteu, se execută mișcări de flexie și extensie din genunchi;
din decubit dorsal, cu membrele inferioare întinse în flexie de 90 grade și abducție de aproximativ 30 grade, mâinile apucând membrele inferioare din spațiul popliteu, se execută mișcări de flexie și extensie din genunchi;
– din decubit dorsal, cu membrele inferioare întinse în flexie de 90 grade, se execută mișcări de abducție și adducție;
din decubit dorsal, cu membrele inferioare întinse în flexie de 90 grade, se execută forfecarea laterală a picioarelor (în plan frontal);
din decubit dorsal, cu mâinile la ceafă, cu membrele inferioare întinse în flexie de 45 grade, cu călcâiele lipite, se execută flexia și rotația externă a genunchilor;
din decubit lateral, cu sprijin pe antebraț, se execută flexia și extensia membrului inferior liber; se schimbă poziția și se lucrează și cu celălalt membru inferior;
– din decubit lateral, cu sprijin pe antebraț, se execută abducția și adducția membrului inferior de deasupra, apoi cu membrul inferior opus;
din decubit lateral, cu sprijin pe antebraț, se execută abducția și adducția membrului inferior de dedesubt, apoi cu membrul inferior opus;
din șezând depărtat, cu sprijin pe palme spre înapoi, se execută flectarea trunchiului concomitent cu ducerea mâinilor spre vârful unui picior, apoi spre celălalt;
din șezând șezând, cu sprijin pe palme spre înapoi, se execută flectarea trunchiului, concomitent cu ducerea mâinilor spre vârfurile picioarelor și menținere;
poziție de relaxare, cu mișcări de respirație (șezând turcește, inspirație cu ducerea membrelor superioare prin lateral sus și revenire cu expirație).
CAPITOLUL III.
PREZENTAREA ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR
Prezentarea rezultatelor va fi abordată analizând comparativ datele înregistrate în urma aplicării testărilor inițiale și finale asupra subiecților din grupa experimentală și martor.
Pentru a scoate în evidență efectele metodei Pilates asupra organismului și măsura în care obiectivele propuse au fost atinse, se va lua în discuție câte un cuplu de subiecți (experimental- martor), comparându-se rezultatele inițiale și finale la cele trei probe.
Subiecții I.L. (experimental) și Ș.N. (martor)
Graficul nr.1. Evoluția comparativă a rezultatelor obținute la proba vegetativă de subiecții I.L. și Ș.N.
După cum se observă din graficul nr. 1, la subiectul din grupa experimentală s-a obținut diminuarea diferenței calculate între valorile pulsului măsurate în clinostatism și în ortostatism, ceea ce înseamnă o reechilibrare neuro-vegetativă corespunzătoare.
Graficul nr.2. Evoluția comparativă a Indicelui Ruffier, la subiecții I.L. și Ș.N.
Indicele Ruffier calculat la testarea finală, atestă faptul că subiectul din grupa experimentală și-a ameliorat capacitatea de adaptare a organismului la efort, comparativ cu cel din grupa martor.
Graficul nr.3. Evoluția comparativă a rezultatele obținute la testul Hettinger de către subiecții I.L. și Ș.N.
Din graficul nr. 3 se observă că, dacă la testarea inițială ambii subiecți au înregistrat la testul Hettinger valori sensibil egale, la testarea finală, subiectul din grupa experimentală și-a ameliorat considerabil parametrii evaluați.
Subiecții T.M. (experimental) și M.D. (martor)
Graficul nr.4. Evoluția comparativă a rezultatelor obținute la proba vegetativă de subiecții T.M. și M.D.
Ca și în cazul cuplului anterior, subiectul din grupa experimentală a înregistrat o scădere a diferenței calculate între valorile pulsului în clinostatism și în ortostatism, pe când la subiectul din grupa martor diferența a rămas aceeași.
În ceea ce privește evoluția indicelui Ruffier (grafic nr. 5), se poate constata faptul că subiectul din grupa experimentală prezenta, la testarea inițială o capacitate de adaptare a organismului la efort la limita spre slabă, la testarea finală aceasta regăsindu-se ameliorată, pe când subiectul din grupa martor a rămas cu aceeași capacitate de adaptare a organismului la efort slabă.
Testul Hettinger aplicat celor doi subiecți a relevat, la testarea inițială, o destul de scăzută dezvoltare a mobilității și forței, la ambii subiecți. La testarea finală, se poate observa (grafic nr. 6) că subiectul din grupa experimentală a recuperat foarte mult, pe când la cel din grupa valorile au rămas constante.
Graficul nr.5. Evoluția comparativă a Indicelui Ruffier, la subiecții T.M. și M.D.
Graficul nr.6. Evoluția comparativă a rezultatele obținute la testul Hettinger de către subiecții T.M. și M.D.
Subiecții B.R. (experimental) și R.A. (martor)
Graficul nr.7. Evoluția comparativă a rezultatelor obținute la proba vegetativă de subiecții B.R. și R.A
Subiectul B.R., din grupa experimentală, a înregistrat o ușoară reechilibrare neurovegetativă, fapt confirmat de scăderea diferenței calculate dintre valoarea pulsului în clinostatism și din ortostatism (grafic nr. 7).
Indicele Ruffier calculat la finalul experimentului demonstrează o ușoară ameliorare a capacității de adaptare la efort a subiectului din grupa experimentală (grafic nr. 8).
Aplicarea testului Hettinger scoate în evidență faptul că subiectul din grupa experimentală și-a îmbunătățit într-o oarecare măsură mobilitatea și forța, pe când, subiectul din grupa martor a înregistrat chiar o ușoară diminuare a valorilor acestor calități (grafic nr. 9).
În cazul subiectului B.R., rezultatele nu au fost chiar atât de bune ca și în cazul celorlalți subiecți din grupa experimentală, deoarece nu a participat constant la toate ședințele de exerciții fizice de tip Pilates.
Graficul nr.8. Evoluția comparativă a Indicelui Ruffier, la subiecții B.R. și R.A.
Graficul nr.9. Evoluția comparativă a rezultatele obținute la testul Hettinger de către subiecții B.R. și R.A.
Subiecții R.V. (experimental) și R.M. (martor)
Graficul nr.10. Evoluția comparativă a rezultatelor obținute la proba vegetativă de subiecții R.V. și R.M.
Graficul nr.11. Evoluția comparativă a Indicelui Ruffier, la subiecții R.V. și R.M.
Graficul nr.12. Evoluția comparativă a rezultatele obținute la testul Hettinger de către subiecții R.V. și R.M.
După cum se observă din graficele nr. 10, 11 și 12, situația se prezintă oarecum asemănător cu cea de la celelalte cupluri de subiecți prezentate anterior, în sensul că subiectul din grupa experimentală a înregistrat oarecare progrese, pe când subiectul din grupa martor a păstrat aceleași valori la testarea finală, sau chiar a înregistrat regrese, ca în cazul testului Hettinger.
Subiecții O.C. (experimental) și C.V. (martor)
Cei doi subiecți testați inițial prezentau, poate și datorită faptului că vârsta lor este ceva mai mare decât în cazul celorlalți, valori ale indicatorilor măsurați care confirmau faptul că munca de birou și lipsa activități fizice i-a marcat.
La testarea finală, se observă (graficele nr. 13, 14 și 15) că subiectul din grupa experimentală a înregistrat oarecare progrese, pe când subiectul din grupa martor a înregistrat accentuarea dezechilibrului neuro-vegetativ, menținerea constantă a indicelui Ruffier și scăderea indicilor de forță și mobilitate.
Graficul nr.13. Evoluția comparativă a rezultatelor obținute la proba vegetativă de subiecții O.C. și C.V.
Graficul nr.14. Evoluția comparativă a Indicelui Ruffier, la subiecții O.C. și C.V.
Graficul nr.15. Evoluția comparativă a rezultatele obținute la testul Hettinger de către subiecții O.C. și C.V.
Subiecții C.C. (experimental) și A.D. (martor)
Situația se prezintă oarecum asemănător cu cea analizată în cazul cuplului anterior și în cazul acestui cuplu.
După cum reiese din graficele nr. 16, 17 și 18, dacă subiectul din grupa experimentală și-a ameliorat rezultatele la sfârșitul experimentului (chiar dacă nu spectaculos), subiectul din grupa martor, se pare că este mai marcat de efectele sedentarismului și ale muncii de birou decât la începutul experimentului. Dacă subiectul din grupa experimentală își reechilibrează reacția neuro-vegetativă a organismului la trecerea din clinostatism în ortostatism, la subiectul din grupa martor aceasta rămâne necorespunzătoare, indicând chiar posibile afecțiuni.
Capacitatea de adaptare a organismului la efort s-a îmbunătățit la subiectul din grupa experimentală, pe când la cel din grupa martor a rămas constantă.
Indicii de mobilitate și forță testați prin intermediul testului Hettinger, s-au îmbunătățit la subiectul C.C. și s-au diminuat la subiectul A.D.
Graficul nr.16. Evoluția comparativă a rezultatelor obținute la proba vegetativă de subiecții C.C. și A.D.
Graficul nr.17. Evoluția comparativă a Indicelui Ruffier, la subiecții C.C. și A.D.
Graficul nr.18. Evoluția comparativă a rezultatele obținute la testul Hettinger de către subiecții C.C. și A.D.
Subiecții C.L. (experimental) și A.M. (martor)
Graficul nr.19. Evoluția comparativă a rezultatelor obținute la proba vegetativă de subiecții C.L. și A.M.
Graficul nr.20. Evoluția comparativă a Indicelui Ruffier, la subiecții C.L. și A.M.
Graficul nr.21. Evoluția comparativă a rezultatele obținute la testul Hettinger de către subiecții C.L. și A.M.
La acest cuplu de subiecți, cei mai în vârstă din întregul eșantion, evoluția parametrilor măsurați respectă oarecum același tipar ca și în cazul celor două cupluri anterioare analizate.
După cum se poate observa din graficele nr. 19, 20 și 21, subiectul din grupa experimentală are o evoluție favorabilă, pe când cel din grupa martor nu.
Diferențele calculate dintre valorile pulsului în clinostatism și în ortostatism demonstrau, la testarea inițială, la ambii subiecți, o reacție neuro-vegetativă necorespunzătoare. La testarea finală, la subiectul din grupa experimentală întâlnim valori care se încadrează în limita diferențelor normale, pe când la subiectul din grupa martor, diferența s-a accentuat.
La testarea inițială ambii subiecți prezentau un indice Ruffier care îi încadra în categoria celor incompatibili cu efortul. Dacă efortul atent dozat din cadrul programului aplicat de noi a făcut ca subiectul din grupa experimentală să înregistreze o evoluție spectaculoasă, recuperând foarte mult, chiar dacă nu a ajuns la o capacitate de adaptare a organismului la efort bună, subiectul din grupa martor rămâne și la final în aceeași zonă.
Și valorile înregistrate pentru testul Hettinger atestă faptul că subiectul din grupa experimentală a recuperat ceva din deficitele de forță și mobilitate pe care le prezenta inițial, la subiectul din grupa martor se constată diminuarea indicilor de forță și mobilitate.
CONCLUZII
Ca urmare a cercetării desfășurate și a analizei rezultatelor obținute în urma desfășurării experimentului și a aplicării testărilor inițiale și finale, se poate afirma că ipotezele stabilite inițial s-au confirmat. Această afirmație este susținută de următoarele concluzii:
Metoda Pilates este o metodă simplă și bine tolerată de persoanele sedentare, care nu agreează efortul dinamic intens.
Exercițiile de tip Pilates, bine selectate, asamblate în structuri care să acționeze eficient în direcția atingerii obiectivelor urmărite, contribuie la îmbunătățirea capacității de adaptare la efort a persoanelor cu muncă de birou, înlăturând manifestările neplăcute induse de sedentarism, precum apariția oboselii precoce la eforturi minime, apariția frecventă a dificultăților de respirație etc.
Programul Pilates, prin intermediul exercițiilor pe care le cuprinde, acționează eficient (fără a suprasolicita) în sensul îmbunătățirii mobilității articulare, a elasticității și supleții musculare și a creșterii indicilor de forță a marilor grupe musculare, facilitând persoanelor care îl practică posibilitatea de menținere a posturii corecte, funcționarea armonioasă a elementelor aparatului neuromioartrokinetic și dându-le o mai mare ușurință în mișcări.
Corelând atent exercițiile de tip Pilates cu exercițiile de respirație, efectele se răsfrâng și la nivelul sferei neuro-vegetative, asigurând corectarea dezechilibrelor.
Metoda Pilates, lucrată o anumită perioadă sub supraveghere de specialitate și coordonare atentă, formează deprinderi de practicare independentă a exercițiului fizic, subiecții de orice vârstă putând apoi să o practice la domiciliu, sau chiar la serviciu (integral sau parțial).
BIBLIOGRAFIE
Adrese internet: www.emedicine.com
www.medline.com
www.doctorguide.com
www.lamaze.com
www.atenție./info/index/meniu
www.121.ro::One-To-One
www.planetafitness.go.ro
www.pilates-studio.com
www.stottpilates.com
http://women.al.oxygen.com
Crăciun, M., Șt., Exercițiul fizic izvor de sănătate, Editura Sport-Turism, București,1984
Cungi, Ch., Cum poți scăpa de stres, Iași, Editura Polirom, 2000
Damian, S., Streching secretul flexibilității, Editura Corint, București, 2003
Demeter, A., Fiziologia educației fizice și sportului, București, Edit. Sport-Turism, 1979
Derevenco, P., Anghel, I., Băban, A., Stresul în sănătate și boală, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1992
Drăgan, I., Cultura fizică medicală, București, Editura Sport-Turism, 1981
Drăgan, I., Petrescu, O., Masaj-Automasaj, București, Editura Editis, 1993
Firimiță, M., Exercițiul fizic un valoros medicament natural, București, Editura Ceres, 1980
Gardiner, D.M., The principles of Exercise Therapy, CSB Publishers & Distributors, New Delhi, 2000
Gavin, J., The book of Pilates, Edit. Parragon, UK, 2002
Hargon, E., Plas, F., Kinetoterapie activă. Exerciții terapeutice, Editura Polirom, Iași, 2001
Hăulică, I., Fiziologie umană, București, Edit. Medicală, 1996
Hollis, M. și Fletcher-Cook, P., Practical Exercise Therapy, Blackwell Science LTD, 1999
Iamandescu, I., B., Elemente de psiho somatică generală și aplicată, București, Editura Info Medica, 1999
Lamboley, D., Respiră corect și vei fi sănătos, Editura Teora, București, 2001
Marcu, V., Masaj și kinetoterapie, București, Editura Sport-Turism, 1983
Mârza, D., Masaj antistres, București, Editura Didactică și Pedagogică, 2005
O'Sullivan, S.B., Schmitz, T.J., Physical Rehabilitation. Assessment and Treatment, Jaypee Brothers, New Delhi, 2001
Sbenghe, T., Kinesiologie – știința mișcării, București, Edit. Medicală, 2002
Selbz, A., Gimnastica Pilates pentru gravide, Editura Bic All, București, 2003
Smith, L.K., Weiss, E.L., Lehmkuhl, L.D., Brunnstrom's Clinical Kinesiology, Jaypee Brothers, New Delhi, 1998
Stora, J.,B., Stresul, Editura Meridiane, București, 1999
ANEXE
ANEXA 1.
FIȘĂ COLECTIVĂ A SUBIECȚILOR DIN EȘANTIONUL EXPERIMENTAL
Tabel centralizator nr. 1.
Rezultatele obținute la probele aplicate de către subiecții din grupa experimentală
ANEXA 2.
FIȘĂ COLECTIVĂ A SUBIECȚILOR DIN EȘANTIONUL MARTOR
Tabel centralizator nr. 2.
Rezultatele obținute la probele aplicate de către subiecții din grupa martor
ANEXA 3.
RECOMANDĂRI PENTRU PERSOANELE CU MUNCĂ DE BIROU
(Damian, S., 2003)
Se va regla înălțimea scaunului, astfel încât coatele să se afle deasupra biroului.
Dacă tălpile nu se sprijină confortabil pe podea, sau dacă se simte o senzație de presiune în partea posterioară a coapselor, se fixează sub picioare un prag (de exemplu, o cutie), sau se micșorează înălțimea la care se află tastatura.
Se va regla spătarul scaunului, astfel încât să ofere o bună susținere regiunii lombare; dacă este necesar se pune o pernă suplimentar.
Se va poziționa scaunul suficient de aproape de birou, încât să nu fie necesar aplecarea în față.
Monitorul se va așeza astfel încât marginea superioară a ecranului să se afle sub nivelul ochilor și suficient de departe pentru citirea confortabilă. Această modalitate de aranjare are rolul de a reduce simptomele oboselii oculare și suprasolicitarea musculaturii gâtului.
Se recomandă folosirea unui suport special pentru încheieturile mâinilor, care se atașează la tastatură, iar dacă scaunul are brațe mobile, se aranjează astfel încât să nu fie nici prea sus, nici prea jos. Aceste brațe se pot îmbrăca într-un material moale.
Se va poziționa mouse-ul lângă tastatură, astfel încât, atunci când se lucrează, ambele coate să se afle la aceeași înălțime și la aceeași distanță față de corp. Nu se sprijină mâna sau antebrațul pe marginea ascuțită a biroului; se folosește pad-ul pentru mouse sau un accesoriu special dintr-un material moale.
Se va ajusta nivelul de strălucire și contrastul monitorului pentru a obține o imagine pe care ochii o percep drept confortabilă. Se vor alege combinații plăcute de culori și se va șterge frecvent ecranul.
Este de preferat ca, cel puțin o dată în 8 ore de muncă de birou, să se facă câteva exerciții. Este suficient un exercițiu pentru fiecare parte a corpului, a câte 1-2 repetări. Pentru că serviciul nu permite încălzirea normală, ca înaintea unui antrenament, trebuie redusă amplitudinea mișcărilor de întindere, astfel încât să nu existe nici un risc de accidentare.
Se va folosi orice exercițiu, cu condiția ca toate grupele musculare mari să fie măcar o dată întinse.
Respectând toate cele prezentate mai sus, pot fi evitate „micile” neplăceri care vă pot scoate din ritm, cum sunt durerile cervicale sau lombare, oboseala oculară, reducerea capacității de concentrare.
Exercițiile din metoda Pilates oferă un plus de vigoare și motivație care fac să suportați mai ușor rutina zilei.
CUPRINS
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Metoda Pilates Si Eficienta Sa In Combaterea Efectelor Negative ale Muncii de Birou (ID: 134257)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.