Metoda Direct Costing

=== fc103d4638f7367fcc563831430d4503960d71cd_400749_1 ===

Facultatea de Științe Economice

Specializare: Contabilitate

Metoda Direct Costing

Prof. coord.: lect. Univ. Dr. Carmen SCORȚE

CUPRINS

CAP. I Organizarea contabilității de gestiune

Concepte generale de organizare a contabilității de gestiune

Sistemul informațional al costurilor

Clasificarea cheltuielilor care formează costul

Factorii care determină organizarea contabilității de gestiune și a calculației costurilor

Purtătorii de costuri și rolul lor în calculație

CAP II Metoda Direct Costing

CAP. I Organizarea contabilității de gestiune

Concepte generale de organizare a contabilității de gestiune

Organizarea contabilității de gestiune nu este opțională, însă prin raportare la contabilitatea financiară – generală -, expune o finețe în folosirea metodelor și a normelor ce răspund cel mai eficient managementului întreprinderii.

Organizarea contabilității de gestiune presupune un cumul de activități desfășurate de o societate spre:

elaborarea, urmărirea și verificarea bugetelor de cheltuieli, subordonate conducerii la toate nivelurile structurale organizatorice;

întreprinderea unui sistem informațional eficient legat de calculul costului;

analiza eficienței activității întreprinse.

      În acest context, apar o serie de probleme printre care:

stabilirea organelor cărora le este încredințată întreprinderea lucrărilor contabilității de gestiune. În România, această chestiune, funcție de mărimea societății și de complexitatea activității, poate fi întreprinsă luând în calcul două noțiuni:

prima manieră face referire la concepția asimetrică, potrivit căreia activitățile de calcul al costurilor și de fundamentare și analiza a hotărârilor se subordonează unor compartimente diferite din cadrul societății.

În acest context, lucrările de calcul al costului pot fi întreprinse, ori în cadrul unui compartiment financiar – contabil ori în cadrul unui compartiment diferit, notoriu drept, postcalcul", aflat în subordinea directorului economic, în același timp în care elaborarea bugetelor pe tipuri de activități se realizează în compartimentele specifice funcțiilor societății, pe de o parte sub supravegherea pe de altă parte sub coordonarea acestora de către biroul plan – dezvoltare. Gradul de centralizare ori de descentralizare al lucrărilor se raportează și la mărimea societății și la complexitatea activității desfășurate.

cea de-a doua manieră ține de concepția integrată, conform căreia concentrarea lucrărilor în același compartiment funcțional, notoriu sub numele de, prețuri, costuri, analize economice" este subordonat conducerii societății.

Fiecare dintre variantele expuse are atât avantaje cât și dezavantaje astfel: în cea dintâi variantă există oportunitatea specializării, a unei verificări reciproce în ceea ce privește atât metodologia cât și certitudinea datelor, însă există dezavantajul lipsei unei viziuni unitare în ceea ce privește ansamblul lucrărilor contabile de gestiune. În cea de-a doua variantă este înlăturat dezavantajul celei dintâi, însă se crează un volum crescut de lucru și, totodată, o dependență a acestui compartiment de altele funcționale din interiorul întreprinderii în ceea ce privește culegerea informațiilor. Totuși, cea de-a doua variantă exprimă cel mai corect atât esența, funcția cât și relevanța contabilității de gestiune în cadrul conducerii.

optarea metodei celei mai specifice de organizare a evidenței:

cheltuielilor;

calculului costului;

elaborării bugetelor este o chestiune dependentă de o serie de factori precum:

caracterul distinct al producției;

aspectul de sezonalitate;

specificul procesului tehnologic;

nomenclatura de fabricație;

durata ciclului de producție;

predispoziția de evoluție a unor factori;

scopul urmărit de conducerea unei societăți.

Optarea pentru o metodă ridică o serie de chestiuni conectate de specificarea:

categoriilor de purtători de costuri;

unității de calculație;

deciderii tehnicilor de previzionare și a centrelor de analiză;

urmăririi și controlului;

precizării sistemului de documente și, ulterior, a criteriilor lor de întocmire și circuit.

stabilirea perioadelor de executare a lucrărilor contabilității de gestiune.

Astfel, trebuie să fie precizate organele ce vor fi informate, perioadele utilității informațiilor, forma informațiilor și structura acestora, perioadele de calcul al costurilor și perioadele de timp la care se stabilesc.

stabilirea metodelor necesare întreprinderii lucrărilor, aspect ce vizează, în mod expres partea de calcul a costurilor, fiind relevanță în ceea ce privește determinarea conținutului documentelor de evidență primară, dar și a situațiilor finale, dat fiind că maniera de prelucrare diferă funcție de nivelul de dotare al societății cu metode tehnice de calcul.

Contabilitatea de gestiune este organizată de fiecare unitate patrimonială funcție de caracteristicile activității și de propriile nevoi, având drept obiective primordiale următoarele aspecte:

calcularea costurilor;

deciderea rentabilității și a rezultatelor în ceea ce privește:

produsele;

lucrările;

serviciile executate;

întocmirea bugetului de venituri și cheltuieli funcție de tipurile de activități;

urmărirea și verificarea executării acestora spre cunoașterea rezultatelor și furnizării informațiilor necesare fundamentării hotărârilor legate de gestiunea unității patrimoniale.

Contabilitatea de gestiune implică furnizarea informațiilor necesare managerilor companiei, spre executarea unei verificări eficiente în ceea ce privește activitatea acesteia, legată de implicațiile și de efectele economice ale hotărârilor și spre propunerea altor forme de acțiune în activitatea de previziune și, ulterior, de determinare a gradului de nesiguranță identificat în risc.

Astăzi, conform Regulamentului de aplicare a Legii contabilității, sfera contabilității de gestiune vizează înregistrarea operațiilor legate de colectarea și de repartizarea costurilor pe destinații, pe activități, pe secții și pe faze de fabricație, decontarea producției și, ulterior, calculul costului de producție al produselor fabricate, al lucrărilor executate și al serviciilor prestate implicit al producției în curs.

Simbioza dintre contabilitatea de gestiune și contabilitatea financiară se focuseaza pe obiectivul primordial: urmărirea și verificarea condițiilor interne de producție prin intermediul sistemului costurilor, ce necesită o grupare dublă a costurilor:

pe de o parte, funcție de natura economico – financiară a costurilor, structura utilizată în contabilitatea financiară într-o formă standardizată, într-o formă normată;

pe de altă parte, funcție de destinația costurilor, structura folosită în contabilitatea de gestiune, nestandardizată, prin raportare la necesitatea de informație și, totodată, prun raportare la specificul activității desfășurate.

Din structura cheltuielilor conform naturii lor, utilizată în contabilitatea financiară, numai cheltuielile de exploatare, cu alte cuvinte cele ocazionate de exploatarea factorilor de producție:

informație;

capital;

muncă;

natură se preiau, se analizează într-o manieră grupată și înregistrata în contabilitatea de gestiune spre calculul costului de producție – ce, în etapa actuală, reprezintă indicatorul fundamental ce decurge din sfera contabilității de gestiune, identificat în punctul 105 al Regulamentului de aplicare a Legii contabilității.

Sistemul informațional al costurilor

Un cost se identifică în rezultatul unei maniere de grupare a costurilor, funcție de scopul urmărit și de obiectul la care sunt raportate cheltuielile într-o perioadă de timp specificată.

            Caracterizarea unui tip de cost, identificată în:

obiectivul urmărit;

obiectul de raportare a cheltuielilor;

conținutul consumurilor de resurse implicate și în momentul de calcul impun optarea pentru tehnicile și procedurile de cuantificare potrivite.

            Din definiția calculului economic, poate fi definită calculația costurilor sub identitatea unui ansamblu de tehnici și de proceduri folosite spre formalizarea costurilor.

Costul reprezintă rezultatul unei calculații, identificându-se, așadar, într-o construcție a cărei maniere de realizare este imperios necesar să corespundă atât interesului cât și folosirii în sistemul de management al companiei.

            Luând în considerare obiectivele contabilității de gestiune, calculația costurilor este înscrisă pe o poziție diferită. Caracterul dihotomic al contabilității de gestiune este generat atât de rolul cât și de statutul calculației costurilor în cadrul sistemului informațional contabil.

În primă instanță, calculația costurilor asigură cunoașterea acestora în scopul evaluării bunurilor de tipul imobilizărilor sau a stocurilor întreprinse prin propriu efort.

Aceasta reprezintă abordarea tehnicistă, prin care contabilitatea de gestiune se identifică atât cu calculația costurilor cât și cu contabilitatea acestora. Accentul se pune pe corectitudinea procedurilor și a tehnicilor de:

identificare;

evaluare;

delimitare;

repartizare;

grupare a costurilor.

Indicatorul cifric reieșit “măsoară” echivalentul de ordin valoric al resurselor consumate și integrate în:

produsele;

lucrările;

serviciile;

activitățile obținute de întreprindere.

Fructificarea acestora permite ca, pe fundamentul principiului conectării veniturilor cu costurile să genereze rezultatele analitice prin intermediul comparării costurilor generate cu tarifele sau prețurile decise. Astfel, calculația costurilor furnizează și informațiile necesare fundamentării atât a prețurilor cât și a tarifelor.

Calculația costurilor permite, dintr-un punct de vedere mai larg, analize ale costurilor, pe de o parte spre planificarea curentă și verificare, pe de altă parte spre analize speciale pentru fundamentarea procesului decizional.

Astfel, sunt identificate costurile reprezentative în deciziile manageriale legate de evaluarea alternativelor distincte de acțiune..

Aceasta este o abordare decizională ce vizează calculația costurilor sub forma unui instrument de gestiune a costurilor. Aceasta vizează integrarea informației contabile în sistemul de management, unde va ajuta la direcționarea atitudinii indivizilor responsabili de alocare și de folosire a resurselor.

            Se pune accentul, în acest scop, pe interacțiunile ce sunt exercitate între comportamentul decidenților și tehnicile evaluative. Funcția calculației costurilor, atât de informare cât și de cunoaștere a costurilor este extinsă, în acest context, permițând administrarea resurselor economice ale societății, iar contabilitatea de gestiune transformându-se într-o reală contabilitate managerială.

Cele două abordări ce generează dihotomia contabilității de gestiune se completează interdependent, asigurându-se, în primă instanță, tehnicile raționale de calcul și de evaluare a costurilor, folositoare în informarea gestionărilor, iar în instanță secundă, instrumentul de gestiune a costurilor, apt în influențarea atitudinilor responsabililor decidenți și în permiterea ameliorării performanțelor.

Calculația costurilor apelează, pe de o parte la date efective, istorice, pe de altă parte la date previzionale, prestabilite și estimative. Ulterior momentului elaborării calculațiilor de costuri sunt distinse antecalculațiile și postcalculațiile.

            Antecalculațiile implică ansamblul de proceduri și tehnici folosite atât în estimarea cât și în determinarea anticipativă a consumurilor de resurse, exprimate din punct de vedere valoric și raportate finalităților, sub identitatea obiectelor de întreprins într-o perioadă ulterioară. Antecalculațiile au forme distincte, funcție de obiectivele urmărite de management, în procesul fundamentării hotărârilor, precum:

calculația costurilor standard;

calculația de proiect;

calculația costurilor bugetate.

Postcalculațiile se identifică în calculațiile întreprinse ulterior realizării proceselor și activităților ce au presupus utilizări de resurse și alocări. Acestea au drept scop generarea costurilor efective, drept mărimi de referință în ceea ce privește evaluarea imobilizărilor sau a stocurilor prin efort propriu.

Totodată, prin intermediul calculului costului bunurilor vândute și compararea sa cu cifra de afaceri, se generează rezultatul exploatării și se oferă oportunitatea întreprinderii controlului și analizei eficienței economice, pe fundamentul realizărilor.

            Postcalculațiile pot să ofere informații pretinse atât de evaluarea cât și de reglarea eficienței economice, prin raportare la un etalon identificat în costul prestabilit ca o mărime de referință, generată de antecalculație. Atât calculul cât și analiza abaterilor prin raportare la previziuni, permit verificarea eficienței economice, pe fundamentul raportului costuri efective – costuri prestabilite.

Așadar, funcția calculației costurilor se concretizează în asigurarea și în administrația informațiilor referitoare la:

calculul și la analiza costurilor folosite în politica de tarife și de prețuri, în scopul fundamentării procesului decizional;

calculul costurilor:

pe purtători de costuri – sub identitatea obiectelor de raportare a cheltuielilor;

pe tipuri – pe elemente omogene specifice naturii resurselor consumate;

pe locuri – sectoare de activitate și responsabilitate și – verificarea eficienței economice;

generarea și analiza rezultatelor reiesite din exploatare.

1.3 Clasificarea cheltuielilor care formează costul

Dată fiind problematica multilaterală a costurilor de producție precum și varietatea cheltuielilor ce determină structura acestora, contabilitatea de gestiune le clasifică funcție de mai multe criterii. Clasificarea evidențiază atât rolul folosirii informațiilor legate de anumite tipuri de costuri, cât și reliefarea însușirilor caracteristice categoriilor de cheltuieli, luate în calcul în cadrul metodelor de calculație.

În acest context, clasificarea cheltuielilor ce formează costul producției poate fi realizată funcție de criteriile expuse mai jos.

Din perspectiva includerii cheltuielilor înregistrate la nivelul contabilității financiare în costul de producție, există:

cheltuieli supletive,

cheltuieli integral incorporabile în costuri,

cheltuieli neincorporabile,

cheltuieli parțial incorporabile.

Cheltuielile supletive – identificate și sub numele de „cheltuieli de adăugat”, corespund consumurilor de factori de producție ce concură la bună funcționare a societății, fiind acele cheltuieli ce se încorporează în costuri cu toate că nu se regăsesc consemnate la nivelul contabilității financiare din motive fiscale și juridice, de pildă: plata întreprinzătorului individual și plata convențională a capitalurilor proprii.

Cheltuieli integral incorporabile – sunt incluse în costuri în aceeași sumă cu cea regăsită la nivelul contabilității financiare, cu alte cuvinte, acele cheltuieli normale în cu privire la activitatea întreprinderii, exceptând cheltuielile cu dobânzile pentru activitatea cu ciclu lung de fabricație;

Cheltuielile neincorporabile – se identifică în cheltuieli consemnate la nivelul contabilității financiare, care sunt excluse din generarea costurilor, pentru că nu corespund condițiilor de funcționare normale a activității unității, nu sunt conectate de obiectul de activitate și nu sunt direct proporționale cu activitatea curentă a acesteia.

În acest context, se exclud:

despăgubiri datorate de unitate,

cheltuielile cu amortizarea cheltuielilor de constituire,

cheltuieli în legătură cu penalități, cu amenzi,

cheltuielile în legătură cu impozitul pe profit.

Cheltuielile parțial incorporabile – sunt identificate în cheltuielile care se vor regăsi în costuri, funcție de gradul de îndeplinire a unor parametri de referință.

Din perspectiva naturii lor, cheltuielile unei societăți sunt clasificate în:

cheltuieli extraordinare,

cheltuieli de exploatare,

cheltuieli financiare.

Cheltuielile extraordinare presupun existența unor plăti bănești apărute ca urmare a unor operații extraordinare ce nu au legătură cu desfășurarea normală a activității de exploatare, așadar, nu vor fi regăsite în costuri. Aici sunt incluse:

valorile nerecuperate ale imobilizărilor financiare,

amenzi,

pierderi din calamități,

penalități și despăgubiri plătite ori datorate terților,

subvenții și donații acordate.

Fiecare grupă de cheltuieli este detaliată pe elemente primare – în afara celorlalte, complexe -, folosindu-se conturile sintetice de gradul I și II din Planul de Conturi General, al căror conținut este decis prin norme metodologice obligatorii. În calculația costurilor este utilizată detalierea cheltuielilor funcție de natura lor. Clasificarea pe elemente primare este folositoare în conturarea ponderii fiecărui tip de cheltuială în total costuri, prin care se permite și analiza evoluției acestora în timp.

Cheltuielile de exploatare – implică existența plăților bănești și a consumurilor ocazionate de operațiile ce reprezintă obiectul de activitate al societății.

În această categorie intră cheltuielile legate de consumurile de:

prime de asigurări datorate,

materii prime și materiale,

cheltuieli poștale,

combustibili,

cheltuieli cu salariile cuvenite personalului și asigurările sociale aferente, cu alte cuvinte, toate cheltuielile ce vizează activitatea normală, cea curentă de exploatare, aceste cheltuieli fiind integrate total în costuri.

Cheltuielile financiare – au drept fundament tranzacțiile bănești întreprinse de societate și privesc activitatea de exploatare – distincțiile nefavorabile de curs la:

sconturi acordate debitorilor și clienților apăruți din activitatea de exploatare,

obligațiile și creanțele în valută,

dobânzile datorate capitalului împrumutat pentru producție,

disponibilitățile bănești în devize rezultate din activitatea de exploatare.

Din perspectiva destinației lor, cheltuielile de producție sunt grupate pe articole de calculație.

Această grupare arată, în primă instanță, cât de rentabil se utilizează metodele întreprinderii și asigură, în instanță secundă, calculul costului pe produs printr-o metodologie relativ simplă. Nomenclatura articolelor de calculație se structurează în următoarea manieră:

materii directe și materii prime;

deșeuri recuperabile – produse reziduale;

salarii directe;

contribuția legată de asigurări și protecția socială aferente salariilor directe;

cheltuieli cu funcționarea și cu întreținerea utilajelor;

cheltuieli generale ale secției;

cheltuieli generale de administrație;

cheltuieli de desfacere.

Prin însumarea articolelor de calculație, se poate determina atât costul complet cât și costul de producție. Notoriu și drept „cost al secției”, costul de producție, este obținut prin însumarea articolelor de calculație implicit până la cheltuielile generale ale secției. În condițiile în care la costul de producție se adună și cheltuielile generale de desfacere și cheltuielile generale de administrație repartizate rațional, se obține costul complet, notoriu și drept „cost comercial”.

Cele două categorii de costuri sunt folosite, pe de o parte în antecalcul, pe de altă parte în postcalcul. Legătura care se hotărăște între cheltuielile grupate pe elemente primare și cele calculate pe articole de calculație este următoarea: suma cheltuielilor decise pe elemente primare echivalează cu suma determinată pe baza articolelor de calculație.

Din perspectiva omogenității conținutului lor, cheltuielile legate de producție sunt grupate în cheltuieli compuse și cheltuieli simple.

Cheltuielile complexe – implică două ori mai multe cheltuieli monoelementare, de pildă:

cheltuieli de transfer, de deplasare și de detașare;

cheltuieli cu funcționarea utilajelor și cu întreținerea;

cheltuieli cu transportul de personal și de bunuri;

cheltuieli pentru:

studii,

cercetări,

experiențe în ceea ce privește activitatea productivă;

cheltuielile cu protecția mediului înconjurător;

cheltuielile de administrație și conducere.

Clasificarea cheltuielilor monoelementare în cheltuieli complexe are loc funcție de destinația comună a acestora ori funcție de scopul pentru care au fost întreprinse.

Cheltuielile simple – sunt descrise printr-un conținut omogen, formate fiind pe seama unui singur fel de mijloace consumate ori plăti efectuate, cum ar fi:

dobândă la capitalul împrumutat,

consumul de materii prime,

contribuțiile la asigurările și protecția socială aferente,

consumul de materiale,

salariile personalului,

consumul de energie,

amortizarea mijloacelor fixe.

Acest tip de cheltuială nu mai poate fi descompus la rândul său, din acest motiv se mai numesc și cheltuieli monoelementare.

Factorii care determină organizarea contabilității de gestiune și a calculației costurilor

Există o serie de factori determinanți ai modului de organizare a contabilității de gestiune și a calculației costurilor. Aceștia se identifică în:

gradul de automatizare și mecanizare a producției,

mărimea întreprinderii,

caracterul procesului de producție, 

tipul de producție și modul de organizare,

tehnologia de producție,

structura de organizare,

gradul de specializare, de concentare și de profilare a societății.

gradul de automatizare și de mecanizare a producției – producția automatizată implică reducerea volumului documentelor primare care atrage, ulterior, scăderea volumului de muncă raportat la contabilizarea și la prelucrarea acestora.

mărimea întreprinderii – se identifică în factorul ce generează structurarea contabilității de gestiune ori sub formă descentralizată, ori sub formă centralizată.

În ceea ce privește întreprinderile mari, unde se regăsesc mai multe secții de fabricație și unde gestiunea economică este aplicată, pe de o parte, la nivelul întregii activități pe de o parte în profunzime, pe:

linii de fabricație,

secții,

ateliere, organizarea contabilității de gestiune are loc sub aspect descentralizat.

Forma centralizată a organizării contabilității de gestiune este aplicabilă în întreprinderile mici și mijlocii, implicând existența unui singur compartiment de contabilitate de gestiune pentru întreaga întreprindere, în cadrul căruia, în primă instanță, se consemnează documentele în care s-au înregistrat operațiile economice legate de cheltuielile de producție în conturi, pe măsură și la locul producerii acestora, iar în instanță secundă, sunt executate lucrările de calculație a costurilor efective.

Caracterul procesului de producție poate fi sezonier ori continuu.

În ceea ce privește întreprinderile cu activitate sezonieră, calculul costului efectiv este efectuat doar pentru acea perioadă din an în care este desfășurat procesul de producție.

Pentru întreprinderile cu activitate continuă, costul unitar este determinat la sfârșitul fiecărei perioade de gestiune, luându-se în calcul nomenclatura completă a articolelor de calculație ce determină structura produsului.

Tipul de producție și modul de organizare a contabilității de gestiune influențează folosirea unei anumite metode de contabilitate și calculație a costurilor.

Tipul de producție face diferențe între întreprinderile industriale, categorisindu-le în trei tipuri:

întreprinderi cu producție individuală,

întreprinderi cu producție de masă,

întreprinderi cu producție de serie.

În întreprinderile descrise printr-o producție individuală este utilizată metoda pe grupe de produs sau pe produs.

În ceea ce privește producția individuală, ce implică folosirea în fabricație a unui număr variat de mașini – unelte, poate fi utilizată metoda tarif – oră – mașină.

Întreprinderile cu producție de masă – se caracterizează prin fabricarea în cantități mari și pentru perioade îndelungate de timp a unui produs ori printr-o cantitate mai mare de produse cu aceeași tehnologie și utilaje – utilizează metoda de calculație pe faze.

Tehnologia producției – este definită ca un cumul al operațiilor succesive cărora li se supune materia primă la trecerea sa prin diverse stadii de prelucrare până la obținerea produsului finit. Văzută din perspectivă tehnologică, producția unei întreprinderi industriale poate fi încadrată ori în categoria producției complexe:

producția fabricilor de mașini – unelte,

producția fabricilor de automobile,

producția fabricilor de tractoare, ori simple:

producția fabricilor de vopsele,

producția fabricilor de geamuri,

producția fabricilor de lacuri,

producția fabricilor de bere.

Numărul documentelor și nomenclatura acestora este mai mare cu atât mai mult cu cât un produs este mai complex. Așadar, tehnologia producției influențează maniera documentelor de completat.

Structura organizatorică – cuprinde structura de concepție și de producție și structura funcțională, ce formează atât cadrul funcțional cât și cadrul organizatoric pentru calculația și contabilitatea costurilor.

Structura de concepție și de producție ia în calcul distribuirea producției pe ateliere și pe secții:

compartiment energetic,

atelier mecanic,

centrală frig,

centrală termică ce sunt subdiviziuni structurale funcție de care sunt sectorizate, pe de o parte cheltuielile de producție, pe de altă parte producția ce le-a ocazionat.

Structura funcțională a întreprinderilor este oferită de:

mărimea unităților funcționale,

numărul unităților funcționale,

componența unităților funcționale,

maniera de organizare internă a acestora,

legăturile funcționale ce se decid între acestea pe linia conducerii activității.

Gradul de specializare, de concentrare și de profilare a întreprinderii – reprezintă un factor influent în optarea pentru metoda de calculație a costurilor prin numărul de elemente care trebuie urmărite și programate pe parcursul procesului de fabricație, prin volumul calculelor indispensabil a fi întreprinse și prin reorganizarea lucrărilor în urma modificării nomenclaturii produselor.

Purtătorii de costuri și rolul lor în calculație

Rezultatul material obținut ca urmare a desfășurării procesului de fabricație se concretizează în servicii, în produse și în lucrări. Prin optarea pentru o metodă de contabilitate de gestiune și de calculație a costurilor, purtătorii de costuri se identifică în fundamentul pentru care se calculează anticipativ costurile, la incipitul perioadei de gestiune, însă și costurile efective la sfârșitul perioadei respective. În contabilitatea de gestiune și calculația costurilor, purtătorii acestor costuri au două roluri:

identifică cheltuielile caracteristice și, în unele condiții, preiau cheltuielilor comune ce colectează inițial pe sectoare,

măsoară și controlează volumul de activitate desfășurat de societate.

Generarea purtătorilor de costuri are drept fundament o serie de criterii. În acest context, funcție de nomenclatorul produselor, se diferențiază purtători grupați în serii – loturi (caracteristice societăților din industria textilă) – și în grupe de produse. În cazul acestora se ia în calcul:

tipul de materie primă folosită,

durata ciclurilor de execuție,

tehnologia ciclurilor de execuție.

În evoluția procesului tehnologic de execuție se ia în calcul că fiecare operație să fie întreprinsă în timp limitat.

Măsurarea, din punct de vedere cantitativ, a volumului producției obținute este întreprinsă prin intermediul unităților de calculație, ce se descrie prin două forme: convențională și fizică. În industria textilă, ambele unități de calculație sunt folosite.

Unitățile de calculație convenționale includ, pe de o parte, forma referențială:

număr colaborări,

număr loturi lansate,

număr contacte investiții,

număr contacte lunare,

număr antecalculații,

număr foi centralizatoare iar, pe de altă parte, forma unităților de timp:

număr ore întreținere,

număr ore fabricate,

număr ore executare,

număr ore testare,

număr ore prelucrare.

Unitățile de calculație fizice implică unități de măsură tehnice ca:

perechea,

metrul,

bucată,

metrul pătrat,

completul.

Potrivit metodei ABC, retratarea datelor spre înregistrarea acestora în contabilitatea managerială este întreprinsă în următoarea manieră:

descoperirea proceselor în interiorul societății:

procesul de aprovizionare,

programul de asigurare a calității,

programul de producție,

procesul de comercializare,

procesul de expediere.

descoperirea activităților primordiale în cadrul proceselor.

CAP II Metoda Direct Costing

Metoda direct – costing presupune imputarea asupra produselor doar a costurilor variabile ori directe, ori indirecte, cu alte cuvinte, separarea cheltuielilor de producție și de desfacere, în cheltuieli fixe și variabile și fixe, cheltuielile fixe fiind trecute de partea rezultatului financiar brut al întreprinderii.

În scopul evitării unor confuzii ce, potrivit denumirii ar putea să o identifice drept metoda costurilor directe, denumirea a fost substituită cu cea de "metoda variabil costing" ori "metoda costurilor variabile". Această metodă reține pentru calculația costului pe produs doar costurile variabile directe și indirecte.

Cheltuielile variabile sunt identificate și colectate direct pe purtătorii de cheltuieli, deoarece acestea cresc ori descresc funcție de mărimea ori de micșorarea volumului producției ori desfacerii. Cheltuielile fixe sunt văzute drept cheltuieli ale perioadei – de structură – ce sunt întreprinse indiferent de volumul producției, fiind atribuite direct rezultatelor financiare ale companiei. Imputarea costurilor variabile indirecte este întreprinsă fără dificultăți reprezentative întrucât costurile variabile sunt, de obicei, conectate de activitățile de producție și de vânzare.

Costurile variabile permit reliefarea rezultatelor intermediare prin intermediul calculului marjelor și costurilor parțiale. Costul variabil unitar – Cvu – este obținut prin raportarea cheltuielilor variabile totale – CV -, la cantitatea de producție finită obținută, potrivit raportului:

Cvu = CV/Qf

Marja se identifică în diferența dintre prețul de vânzare și costul parțial. Există:

marja pe costul direct,

marjă pe costul de achiziție,

marjă pe costul variabil.

Marja pe costuri variabile – Mcv – este determinată că diferența între cifra de afaceri și costurile variabile aferente producției vândute totale, potrivit raportului:

Mcv = CA – CV

CA – se identifică în cifra de afaceri,

CV – se identifică în costuri variabile totale.

Marja pe costul variabil unitar este determinată că diferență între prețul de vânzare și costul variabil unitar al produsului. Indicatorii suplimentari folosiți în cadrul metodei direct-costing se identifică în rața costurilor variabile – r` – și rata marjei pe costurile variabile – r – ce se decid potrivit raporturilor:

R = Mcv/CA

R` = CV/CA

În condițiile în care se adună cele două rațe este obținută valoarea 1 (r + r' = 1).

Marja pe costurile variabile sunt alocate acoperirii costurilor fixe – de structură – văzute drept costuri ale perioadei, ce vizează capacitatea întreprinderii de a produce și de a vinde. În cadrul metodei direct-costing, există următoarele relații:

CA = Qv x pv

CV = Qv x cv

Mcv = CA – CV = Qv x (pv – cv)

R = Qv x (pv – cv) – CF

CA – cifră de afaceri

Qv – producția vândută

Pv – prețul variabil unitar

Cv – costul variabil unitar

CV – costuri variabile totale

CF – costuri fixe totale

R – rezultatul exercițiului

Metoda direct-costing implică o serie de avantaje dintre care:

permiterea adoptării unor hotărâri pe termen lung:

automatizarea procesului de fabricație,

politica de investiții,

mecanizarea procesului de fabricație,

deciderea programului de producție și de desfacere.

permiterea unei analize pertinente pe termen scurt, maximizând profitul într-o viziune predictivă,

reliefarea celor mai productive produse – cu cele mai ridicate marje,

existența sub identitatea unei metode de calculație simplă deoarece calculează facil costul pe produs doar pe fundamentul cheltuielilor variabile, în lipsa repartizării cheltuielilor fixe; simultan, este o manieră economică întrucât diminuează consumul de muncă util calculației costului și a rezultatului final,

asigurarea unei comparații pertinente a costurilor pentru un timp mai îndelungat,

permiterea unui control mai bun al cheltuielilor deoarece acestea pot fi distribuite în variabile și fixe, arătând influența acestora asupra profitului.

De cealaltă parte, există două dezavantaje primordiale ale metodei direct-costing: dificultatea separării costurilor în fixe și variabile și evaluarea stocurilor la costuri parțiale.

Stocurile se evaluează doar în costuri variabile afectând nivelul rezultatului de exploatare. În ceea ce privește respectarea dispozițiilor legale, ce prevăd ca evaluarea stocurilor să fie întreprinsă la cost complet de producție – fiind inclusă o cotă – parte din costurile fixe ce au legătură cu obținerea stocurilor -, este imperios necesar să se recurgă la corective, chestiune valabilă în cazul tuturor metodelor parțiale de calculație.

Specificitatea metodei direct-costing constă în faptul că doar costurile variabile sunt văzute drept costuri de producție. Acestea implică:

cota de protecție socială,

material direct,

C.A.S.,

manopera directă, aplicate cu privire la salariile directe și la partea variabilă a costurilor indirecte.

Cheltuielile indirecte fixe nu sunt văzute drept costuri de producție. Acestea sunt tratate drept cheltuieli ale perioadei și sunt scăzute din venitul obținut la finalul acesteia.

Așadar, în cazul metodei direct-costing, costul unitar nu cuprinde niciun element al cheltuielilor fixe. Scăzând din valoarea vânzărilor costul de producție alcătuit doar din elementele variabile ale cheltuielilor, reiese marja brută de acoperire.

Cu toate că este des utilizată, denumirea „direct-costing” este într-o formă sau alta improprie, mult mai potrivite fiind celelalte două denumiri ale metodei, rar utilizate: „marginal costing” și „variabil costing”.

Apariția unei metode de calculație prin care să fie asigurată determinarea rapidă a costului de producție și, totodată, deciderea unor indicatori cu spectru larg al informației, utile fundamentării hotărârilor eficienței unei societăți a condus către metoda direct-costing.

În primă instanță, metoda Direct-Costing a apărut în Statele Unite ale Americii, în anul 1934 – sub egida lui G. Charter Harrison și Jonathan Harris. În instanță secundă, această metodă a fost aplicată și în țările europene:

Germania,

Anglia,

Franța.

Cheltuielile fixe vor fi programate la nivel global și nu se vor include în costul fiecărui produs.

Generarea costului unitar se realizează prin raportarea cheltuielilor variabile la cantitatea de producție reieșită.

Pe produs va fi determinată marja pe costurile variabile ori contribuția brută la profit.

Marja pe costuri variabile mai este întâlnită și sub denumirea de marjă brută – globală – și se identifică în suma marjelor pe costurile variabile unitare decise pe fiecare produs – mj/cv -, multiplicate cu producția aferentă vânduta.

Mj / cv = CA – CV

Mj / cv – marja pe costuri variabile

CA – cifră de afaceri;

CV – costuri variabile.

Datele pot fi expuse conform raporturilor:

rata marjei la nivelul costurilor variabile:

    Ori 

rata costurilor variabile:

          Ori 

Marja pe costurile variabile generează acoperirea costurilor de structură fixe – costurile perioadei – ce privesc abilitatea companiei de a produce și a vinde.

De aici reiese nevoia de dezvoltare a vânzărilor unui produs ori de suprimare a altor produse deficitare.

Indicatorii caracteristici ai metodei direct – costing ori a metodei costurilor variabile se identifică în următorii:

Punctul critic – punctul de echilibru

Acest punct expune volumul activității în care veniturile obținute din vânzarea producției iar costurile totale aferente sunt în echilibru – rezultatul nul.

Indicatorul se identifică în nivelul vânzărilor ce permite acoperirea totalității costurilor variabile aferente volumului vânzărilor și a costurilor fixe aferente perioadei de referință.

Punctul critic arată că orice suplimentare a volumului vânzărilor peste acest nivel conduce la apariția unor beneficii, activitatea devenind una profitabilă.

În condițiile determinării punctului critic, este imperios necesar a se lua în considerare:

eliminarea unor variații cu privire la volumul stocurilor – producția fabricată este considerată a fi vânduta,

capacitatea de producție existentă pe întreaga perioadă de referință, fără a se face investiții noi în perioada respectivă,

inexistența problemelor legate de fluxul de numerar – identificate în decalajul între angajarea de cheltuieli și plata acesteia, dintre realizarea venitului și încasarea ulterioară a venitului,

existența unor prețuri stabile ale factorilor de producție,

pentru perioada analizată, prețurile produselor vândute sunt invariabile, așadar sunt independente de volumul vânzărilor.

Relațiile de calcul prin care este determinată valoarea acestui punct se identifică în:

Cifra de afaceri = Costuri totale (variabile și fixe)

CA = CV + CF ori, acolo unde producția este omogenă,

Rezultatul = 0

CA – (CV + CF) = 0 ori Mj (CV – CF) = 0

Marja/Costurile variabile = Costurile Fixe

Mj / CV = CF ori

Procedeele de generare a punctului de echilibru pot fi grafice sau matematice.

Procedeul matematic presupune determinarea punctului critic în unități monetare – o cifră de afaceri critică – Cae – și în unități fizice – qe.

Ori,

Luând în calcul volumul fizic de producție vândut ca necunoscut și care asigură rezultatul zero.

Așadar, punctul de echilibru fizic echivalează cu raportul dintre costurile fixe totale și marja pe costul variabil unitar.

Din multiplicarea relației de calcul a punctului de echilibru fizic cu prețul de vânzare – pv – va fi obținut punctul de echilibru valoric – CA critică.

Prin urmare, punctul de echilibru valoric reprezintă raportul dintre costurile fixe totale și rata marjei pe costurile variabile.

2. Factorul de acoperire

Factorul de acoperire – Fa – se identifică în indicatorul ce exprimă de cât din cifra de afaceri este nevoie în scopul acoperirii costurilor și în scopul obținerii de profit. Acest factor, cu alte cuvinte, reprezintă raportul dintre marja globală și cifra de afaceri totală.

Ori

Profitul este cu atât mai mare cu cât acest indicator este mai mare, compania orientându-și strategia de producție și de desfacere către acele produse ce au factorul de acoperire cel mai mare. Factorul de acoperire se mai identifică într-un indicator al rentabilității potențiale, cu funcție în direcționarea hotărârilor către maximizarea structurii producției și a desfacerii acestora.

Intervalul de siguranță și indicele dinamic de siguranță

Intervalul de siguranță – Is – arată cu cât pot să scadă vânzările în așa măsură încât compania să atingă punctul critic.

Acest indicator se identifică în pragul la care se poate ajunge fără ca societatea să înregistreze pierderi.

Indicele dinamic de siguranță – Id – se identifică într-un indicator prin care se decide procentul de scădere a cifrei de afaceri până ce societatea atinge punctul critic.

Ori

Indicele de prelevare – Ip – se identifică în procentul din cifra de afaceri ce se utilizează în acoperirea costurilor fixe.

Societatea poate atinge cu atât mai facil punctul de echilibru cu cât Ip este mai mic.

Coeficientul de volatilitate ori levierul operațional 

Coeficientul de volatilitate ori levierul operațional – Lo – se identifică în procesul variației rezultatului obținut în scopul unei variații procentuale a cifrei de afaceri. Acesta exprimă flexibilitatea rezultatului raportat la cifra de afaceri – coeficient de elasticitate, coeficient de volatilitate.

Relația de calcul a coeficientului de volatilitate se identifică în:

Coeficientul de elasticitate poate fi calculat prin intermediul relației:

Aceste calcule sunt posibile sub egida următoarelor premise:

în conjunctura în care condițiile de exploatare rămân nemodificate, cu alte cuvinte, rămânerea constantă a evoluției proporționale a costurilor de structură și a costurilor variabile,

în condițiile în care prețul de vânzare este constant.

Așadar, modificarea cifrei de afaceri rezultă doar din modificarea volumului producției vândute.