Metoda Deschisa de Coordonare O Noua Metoda de Guvernanta In Uniunea Europeana

Introducere

Metoda deschisă de coordonare este un domeniu de interes pentru dreptul comunitar prin prisma noutății pe care o aduce în modul de guvernanță al Uniunii Europene, un interes exprimat și de mulți cercetător din domeniu, cu opinii distincte privind această temă.

Primul capitol al aceste lucrări este dedicate politicii sociale europene, un concept general și poate forțat datorită faptului că UE este departe de realizarea unei politici unice în acest domeniu.Totuși, există o serie de instrumente politice la nivel comunitar care au rolul de a susține politicile sociale naționale și de a armoniza legislația variată din statele membre. Această nevoie de armonizare este dictată de gradul tot mai mare de integrare economică și de mobilitatea forței de muncă. În acest sens, Metoda Deschisă de Coordonare apare ca un compromis la problema distribuției responsabilităților de politică socială între nivelul național și cel European.

Următorul capitol este dedicat descrierii Metodei Deschise de Coordonare, prin prisma definirii, a caracterului de guvernanță și legitimității și eficienței acestui instrument. Deoarece datele empirice nu sunt încă suficiente pentru un verdict clar al succesului sau insuccesului MDC, teoria identificată cuprinde atât curente idealiste și aprobatoare, cât și altele mai critice. O secțiune din acest capitol este dedicată unei întrebări ce ne preocupă în mod special din punct de vedere juridic – MDC este ”soft law” sau ”hard law”? Răspunsul înclină spre prima opțiune deoarece procesul coordonării ține foarte mult de voința statelor member de a coopera și a-și coordona acțiunilor în domeniul politicilor sociale.

Capitolul ”Metoda Deschisă de Coordonare în domeniul politicilor sociale” leagă istoricul și motivația apariției MDC de perspectivele politicii sociale europene. În mod inevitabil, Uniunea Europeană se îndreaptă spre o mai mare uniformizare a politicii sociale odată cu implementarea Strategiei Europa 2020. Politica de coeziune și politicile macroeconomice comune provoacă în mod direct apariția unor noi reglementări de politică socială ce au rolul de a uniformiza legislațiile statelor membre.

Capitolul I. Politica Socială a UE

I.1. Delimitări conceptuale

Termenul de politici sociale se referă la activitățile desfășurate prin intermediul statului (strategii, programe, proiecte, instituții, acțiuni, legislație) care influențează bunăstarea individului, familiei sau comunității într-o societate. ,, Politicile sociale europene sunt promovate de către Uniunea Europeană, ca instituție suprastatală, dar și de fiecare dintre statele Europei, cel mai adesea ele sunt numite, în literaura de specialitate, ca politici ale bunăstării sociale’’.

Bunăstarea socială este vazuta de Pierson prin trei dimensiuni și anume: bunăstarea socială, bunăstarea economică, bunăstarea de stat. ,,Statul bunăstării desemnează statul capitalist de după cel de-al doilea război mondial, care s-a consituit într-o modalitate specifică de guvernare pe baza consensului social, prin îmbinarea eficienței sistemului economiei de piață cu solidaritatea socială și domeniul politicilor sociale redistributive ’’.

Nicolas Barr consideră că există trei probleme care generează complicații în cazul termenului de stat al bunăstării:

prima problemă se referă la faptul că bunăstarea indivizilor derivă și din alte surse decât statul, adică piața, acumulările individuale, bunăstarea voluntară;

o alta la, modalitățile de furnizare a bunăstării, care sunt, de asemenea, multiple: există servicii și beneficii care satisfac nevoile indivizilor, deci le furnizează bunăstare, finanțate și produse de către stat, dar pot fi finanțate de către stat și produse prin sectorul privat, de exemplu, servicii medicale sau medicamente gratuite;

și a treia, limitele statului bunăstării nu sunt clar definite.

În modelele occidentale de state ale bunăstării, statul tinde să formeze, împreună cu celelalte instituții producătoare de bunăstare individuală, rețelele de securitate socială pe sistemul piața-familia-instituții nonprofit (biserica, asociațiile profesionale și alte organizațiile caritabile).

Nivelul de dezvoltare al unei societăți este ,,strâns legat de angajamentul membrilor săi, astfel încât orice individ să beneficieze de instrumente elementare de dezvoltare și de supraviețuire. Transpunerea în practică a acestor angajamente, cu privire la bunăstarea membrilor societății, se realizează prin intermediul politicilor publice’’.

Bazat pe principiul subsidiarității, sistemul de protecție socială are ca obiectiv satisfacerea nevoilor minimale ale fiecărui cetățean. Principiul subsidiarității presupune atât complementaritatea măsurilor de protecție între piață, familie, comunitate, instituții comunitare caritabile, stat și, în ultima vreme, instituții supranaționale (Uniunea Europeană), sau internaționale (FMI, Banca Mondială etc.), cât și o coerență și complementaritate între instituțiile statului, pe axa central-local, în furnizarea serviciilor sociale și între Uniunea Europeană și guvernele din fiecare stat membru. Când vorbim despre subsidiaritate aceasta ne apare sub două forme: pe orizontală si pe verticală.

Pe orizontală, în privința relației piață-familie-comunitate-stat, la care putem adăuga și instituțiile transnaționale, care intervin în general indirect, prin influențarea pieței, a organizațiilor societății civile și statului, care, în situații de calamități naturale, războaie etc., completeaza statul în masuri, când acesta nu mai poate face față necesităților populației, în aceste situații cele din urma pot interveni și mod direct.

Pe verticală, în privința instituțiilor implicate: nivel comunitar-național-regional-local. Aici am putea, de asemenea, adăuga un supra-nivel, cel internațional (mondial sau continental), el este cu atat mai important mai ales în sensul unor uniuni formale de state, precum cea a Uniunea Europene. Rolul statului în această ecuație a subsidiarității este acela de a prelua, ca o ultimă plasă de siguranță, pe cei care scapă de protecția instituțiilor mai sus amintite. Aceasta face ca toate segmentele sociale, toți indivizii, să fie protejați și să atingă, în virtutea drepturilor lor de cetățeni, cel puțin un nivel minim de satisfacere a nevoilor.

Indiferent de modelul de politică socială promovat, în statele occidentale avansate abordarea protecției sociale are o logică internă ce ține de sistem ca întreg și, cel puțin teoretic, nici un grup social nu este complet ignorat de instituțiile furnizoare de bunăstare socială.

Dimensiunile politicii sociale sunt deseori analizate într-un context mai larg, ce include aspecte ca: sociale, economice, politice, culturale, ale căror interacțiuni configurează anumite modele. Un exemplu elocvent în acest sens îl oferă Michel Albert care, dintr-o perspectivă predominant economică, dar cu multiple deschideri interdisciplinare, distinge două modele caracteristice capitalismului contemporan: unul neoamerican datorat în principal lui R. Reagan, și unul european, numit renan, ce are în centrul său Germania și include țările scandinave și, interesant de remarcat, prezintă numeroase asemănari chiar cu îndepărtata Japonie.

Deosebirile dintre modelul american și cel european sunt deseori invocate iar analizele exprese ale politicii sociale relevă existența unor tipologii mai nuanțate. G. Esping-Andersen a devenit un nume de referință pentru clasificările realizate în anii ‘90. Utilizând regimurile de stat al bunăstării drept concept de bază. Autorul distinge trei tipuri de bază ale acestora, și anume: regimul liberal, regimul conservator și regimul social-democrat.

Regimul liberal în care predomină asistența socială bazată pe testarea mijloacelor, pe transferuri universale și sisteme de asigurare socială modeste. Beneficiarii sunt mai ales cei cu venituri mici, alocațiile fiind, de regulă, scăzute. Statul încurajează piața, fie pasiv, prin garantarea doar a minimului strict necesar, fie activ, prin subvenționarea unor programe private vizând buăstarea. Exemplele tipice pentru acest model sunt SUA, Canada, Australia.

Regimul conservator, cu pronunțate caracteristici corporatiste, bazat pe garantarea drepturilor sociale și păstrarea diferențelor de status. În acest caz statul deține un rol important în asigurarea bunăstării, dar impactul său redistributiv este neglijabil. În același timp, biserica și familia au roluri majore în conservarea relațiilor tradiționale. În virtutea principiului subsidiarității, statul intervine doar atunci când nivelurile inferioare și-au epuizat capacitatea de intervenție. Exemplele tipice : Austria, Franța, Germania și Italia.

Regimul social-democrat, bazat pe principiul caracterului universal al drepturilor sociale, promovând egalitatea la nivelul standardelor celor mai înalte. Sistemele de asigurări cu caracter universal conduce la o puternică solidaritate, în sensul că toți beneficiază și toți plătesc, chiar dacă nivelul celor mai multe beneficii sociale este în funcție de venituri. Statul preia o bună parte a cheltuielilor pe care le implică viața de familie, asumându-și responsabilitatea directă pentru îngrijirea anumitor categorii de persoane. Exemplu țările scandinave, îndeosebi Suedia, sunt considerate exemplele relevante.

La nivel european, termenul de excluziune socială a apărut la sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90, în cursul mandatelor Comisiei Delors. Încă din 1975 au fost inițiate și derulate de către instituțiile comunitare (Consiliul și/sau Comisia) o serie de programe privind sărăcia. Al treilea program, derulat între anii 1989–1994 și cunoscut informal drept Sărăcie III (Poverty III), a finanțat constituirea Observatorului asupra politicilor naționale de combatere a excluziunii sociale. În prima parte a anilor ’90, excluziunea și incluziunea socială au fost integrate (mainstreaming) în toate politicile Uniunii Europene, începând cu Tratatul de la Maastricht și protocoalele sale anexe, reforma obiectivelor Fondului Social European, documente ale Parlamentului European și Programele de Acțiune Socială ale Comisiei.

Incluziunea socială este un termen de dată mai recentă. Spre deosebire de excluziune, nu are un moment de referință, precum cartea lui R. Lenoir din 1974, având originea în special în mediul instituțional. La începutul anilor ’90, documentele de politici ale instituțiilor comunitare, precum Cartea Verde asupra Politicii Sociale Europene: Opțiuni pentru Uniune din 1993, menționează combaterea excluziunii sociale ca linie de politică publică. În mediul academic din acei ani incluziunea încă nu apărea, fiind utilizați termeni precum integrare sau inserție în cadrul analizei politicilor de combatere a excluziunii sociale.

Momentul de referință pentru introducerea termenului de incluziune socială este Consiliul European de la Lisabona din anul 2000, prilej cu care a și fost lansată o strategie a Uniunii Europene, având drept orizont anul 2010, cunoscută ca Procesul sau Strategia Lisabona.

Underclass este un concept de origine americană a cărui introducere în spațiul european a fost făcută la sfârșitul anilor 1980 de către Charles Murray, cercetător la American Enterprise Institute. Termenul se referă la persoane care se autoexclud social, prin faptul că nu încearcă să participe deplin în societate. Sunt persoane sărace, al căror element definitoriu este angajarea în așa-numite comportamente deplorabile, cum ar fi refuzul de a se angaja, recursul la infracțiuni pentru câștigarea existenței sau nașterea de copii în afara unei căsătorii legal recunoscute.

David Byrne contestă această viziune asupra grupurilor dezavantajate prin faptul că, în opoziție cu underclass, excluziunea socială atrage atenția tocmai asupra relației dintre cei excluși și grupurile care promovează excluderea. Situația de excluziune socială fiind cauzată de unii oameni asupra altor oameni, exclușii sociali nu pot fi underclass, adică în situație de auto-excludere.

I.2. Instrumentele politicii sociale europene

Începând cu 2014, Comisia Europeană a venit cu măsuri ce își propun să sporească rolul partenerilor în ceea ce privește planificarea și cheltuielile Fondurilor Structurale și de Investiții, în acest sens CE a adoptat un set comun de standarde pentru ameliorarea consumării grșite, a încurajării participării și a dialogului cu parteneri precum autoritățile regionale, locale, urbane și alte autorități publice, sindicatele, angajatorii, organizațiile neguvernamentale și organismele responsabile cu promovarea incluziunii sociale, a egalității între femei și bărbați și a nediscriminării, în etapele de planificare, de punere în aplicare, de monitorizare și de evaluare a proiectelor finanțate de fondurile structurale și de investiții europene.

Aceste fonduri cuprind Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER), Fondul Social European (FSE), Fondul de Coeziune (FC), Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR) și Fondul European pentru Pescuit și Afaceri Maritime (FEPAM).

Codul de conduită european privind principiul parteneriatului, solicită statelor membre să consolideze cooperarea între autoritățile naționale responsabile pentru cheltuirea fondurilor structurale și de investiții ale UE și partenerii de proiect, pentru a facilita schimbul de informații, de experiență, de rezultate și de bune practici în perioada de programare 2014-2020, contribuind astfel la garantarea faptului că aceste fonduri sunt cheltuite în mod eficient.

Codul de conduită, care ia forma unui regulament al Comisiei cu caracter obligatoriu din punct de vedere juridic, stabilește obiective și criterii pentru a garanta că statele membre pun în aplicare principiul parteneriatului. Aceasta înseamnă că statele membre au obligația:

să asigure transparența procesului de selectare a partenerilor care reprezintă autorități regionale, autorități locale și alte autorități publice, a partenerilor sociali și economici și a organismelor care reprezintă societatea civilă, ce vor fi numiți membri cu drepturi depline în cadrul comitetelor de monitorizare a programelor;

să furnizeze partenerilor informații adecvate și să le acorde suficient timp, ceea ce reprezintă o condiție prealabilă pentru un proces de consultare adecvat;

să garanteze că partenerii trebuie să fie implicați efectiv în toate etapele procesului, începând de la pregătire și continuând pe întreg parcursul etapei de punere în aplicare, inclusiv în monitorizarea și în evaluarea tuturor programelor;

să sprijine consolidarea capacităților partenerilor pentru îmbunătățirea competențelor și a abilităților acestora în vederea implicării lor active în proces și

să creeze platforme pentru învățare reciprocă și schimb de bune practici și de abordări inovatoare.

Noile norme, sub forma unui regulament al Comisiei, obligatoriu din punct de vedere juridic și direct aplicabil (un așa-numit „act delegat”), consolidează, prin urmare, cerința referitoare la parteneriat de la articolul 5 din Regulamentul privind dispozițiile comune pentru Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER), Fondul Social European (FSE), Fondul de Coeziune (FC), Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR) și Fondul European pentru Pescuit și Afaceri Maritime (FEPAM) pentru perioada 2014-2020.

Politicile sociale își îndreaptă îndeosebi atenția asupra următoarelor dimensiuni: asigurarea locurilor de muncă, inițiative comunitare și măsurile inovatoare, implementarea libertății de mișcare, promovarea educației și a pregătirii, egalitatea șanselor pentru bărbați și femei, îmbunătățirea condițiilor de muncă, promovarea sistemului de protecție socială și integrarea socială.

Politica actuală de dezvoltare economică și socială a UE este pusă în aplicare prin Fondurile Structurale și Fondul de Coeziune. Principalele instrumente care stau la baza unei implementări cu succes a acestei politici sunt completate de parteneriatul dintre toți actorii implicați: administrațiile naționale, regionale și locale, societatea civilă, mediul de afaceri, unitățile de cercetare și dezvoltare etc.

Fondul Social European este principalul instrument al politicii sociale a Uniunii Europene, prin intermediul său se acordă susținere financiară acțiunilor de formare și reconversie profesională ca și celor vizând crearea de noi locuri de muncă. FSE trebuie să contribuie la îndeplinirea priorităților Comunității în ceea ce privește întărirea coeziunii economice și sociale, a asigurării unui nivel înalt de ocupare și locuri de muncă mai multe și mai bune, prin îmbunătățirea oportunităților de angajare. Acesta va trebui să sprijine politicile naționale pentru obținerea unei ocupări depline a forței de muncă, asigurarea calității și productivitatea muncii și promovarea incluziunii sociale, prin asigurarea accesului la piața muncii a categoriilor dezavantajate și reducerea disparităților regionale și naționale.

Strategiile 2020 vor avea impact și asupra Fondului Social European care, odată cu anul 2014, dorește să își consolideze rolul printr-o serie de măsuri cuprinse în perspectiva politicilor spațiului comunitar și care doresc să cuprindă capital uman printr-o cotă minimă garantată din FSE în cadrul finanțării politicii de coeziune în fiecare stat membru. Împreună cu alocarea specială de 3 miliarde de euro pentru Inițiativa Privind Ocuparea Forței de Muncă în rândul tinerilor, se va ajunge astfel, la investiții de peste 74 de miliarde euro destinate europenilor în următorii 7 ani.

Deasemeni se discută și de alocarea a cel puțin 20 % din Fond pentru incluziunea socială care va asigura un sprijin sporit persoanelor aflate în dificultate și celor care fac parte din grupuri defavorizate, astfel încât aceste persoane să se bucure de aceleași oportunități de integrare în societate de care beneficiază și ceilalți.

Promovarea egalității dintre femei și bărbați și a oportunităților egale pentru toți, fără nicio discriminare, va fi integrată și ea în toate acțiunile și susținută prin inițiative specifice. Un alt punct pune accent sporit pe combaterea șomajului în rândul tinerilor. Inițiativa Privind Ocuparea Forței de Muncă în Rândul Tinerilor, vine și ea să completeze aceste măsuri, adresându-se regiunilor în care șomajul în rândul tinerilor depășește 25 %, venind în ajutorul tinerilor care nu sunt nici încadrați în muncă, nici înscriși într-un program de învățământ sau de formare. Cel puțin 6 miliarde de euro vor fi alocate pentru a susține eforturile statelor membre de a-și pune în practică planurile de implementare a garanției pentru tineret.

Concentrarea fondurilor pentru obținerea de rezultate, își va axa intervențiile pe un număr limitat de priorități, astfel încât să asigure o masă critică de finanțare suficientă pentru a avea un impact real în rezolvarea provocărilor cheie cu care se confruntă statele membre. Se va sprijini mai puternic inovația socială, adică testarea și creșterea amplorii soluțiilor inovatoare ca răspuns la nevoile sociale și la cele privind ocuparea forței de muncă și educația. Pe tot parcursul ciclului de program, FSE va fi implementat într-o strânsă colaborare între autoritățile publice, partenerii sociali și organismele care reprezintă societatea civilă la nivel național, regional și local. Fondul social european va fi în prim-planul normelor de gestionare inovatoare, pentru a simplifica implementarea proiectelor. Comisia ajută statele membre să simplifice implementarea FSE, pentru a se concentra mai mult pe rezultate și a face din FSE un instrument mai simplu și mai sigur pentru beneficiari.

Obiectivele Uniunii Europene în direcția politicii sociale vizează în special următoarele segmente: ocuparea forței de muncă, incluziunea socială, creșterea calității educației și administrație publică.

Ocuparea forței de muncă unde, Fondul Social European va sprijini organizațiile din întreaga UE să implementeze proiecte având drept obiectiv formarea profesională și facilitarea angajării. Se vor finanța, de asemenea, inițiative de susținere a întreprinzătorilor prin finanțare inițială, precum și inițiative de sprijinire a companiilor care se confruntă cu restructurări sau cu un număr insuficient de lucrători calificați. Sprijinirea accesului tinerilor pe piața muncii va fi o prioritate pentru FSE în toate țările UE.

Incluziunea socială: ocuparea forței de muncă este modalitatea cea mai eficace de a le oferi oamenilor independență, siguranță financiară și un sentiment al apartenenței. FSE va finanța în continuare mii și mii de proiecte care îi ajută pe cei aflați în dificultate și pe cei proveniți din grupuri defavorizate să obțină competențe și locuri de muncă și să se bucure de aceleași oportunități ca și ceilalți.

Creșterea calității educației: FSE finanțează în întreaga UE activități pentru creșterea calității învățământului și formării și pentru a se asigura că tinerii își încheie studiile și dobândesc competențele de care au nevoie pentru a fi mai competitivi pe piața muncii. Reducerea abandonului școlar este o prioritate în acest sens, alături de îmbunătățirea oportunităților de învățământ vocațional și superior.

Un alt obiectiv se îndreaptă spre o administrație publică mai puternică, în acest sens FSE va sprijini eforturile statelor membre de a spori calitatea administrației și a guvernării publice, susținând astfel reformele structurale ale statelor prin punerea la dispoziție a capacităților administrative și instituționale necesare.

I.3. Europenizarea politiciilor sociale și nevoia de coordonare

La 28 noiembrie 2012, Comisia Europeană a adoptat un proiect pentru o Uniune Economică și Monetară (UEM) profundă și veritabilă, prezentând o viziune privind o arhitectură puternică și stabilă pentru componentele politice, bugetare și economice ale UEM. Consiliul European din decembrie 2012 a sprijinit dezvoltarea dimensiunii sociale a UEM, inclusiv a dialogului social. În acest scop, Consiliul European din iunie 2013 a reamintit că dimensiunea socială ar trebui să fie consolidată și a subliniat că este important să se monitorizeze mai bine și să se țină cont de situația socială și a pieței muncii din UEM, în special prin utilizarea unor indicatori sociali și privind ocuparea forței de muncă, în contextul semestrului european pentru coordonarea politicilor economice.

De asemenea, Consiliul a subliniat necesitatea de a îmbunătăți coordonarea politicilor sociale și privind ocuparea forței de muncă, cu respectarea deplină a competențelor naționale, precum și rolul partenerilor sociali și al dialogului social, atât la nivelul UE, cât și la nivel național. La rândul său, Parlamentul European și-a exprimat punctul de vedere cu privire la prioritățile pentru realizarea unei veritabile uniuni economice și monetare (UEM), în special recomandând un pact social pentru Europa.

Consolidarea dimensiunii sociale este o nouă contribuție a Comisiei la dezbaterea privind aprofundarea UEM, fără a scăpa din vedere faptul că de agenda socială în general se ocupă cele 28 de state membre. De asemenea, trebuie remarcat faptul că politicile sociale și privind ocuparea forței de muncă țin, în mare măsură, de competența națională a statelor membre. Comisia propune un număr de inițiative prin care să se consolideze dimensiunea socială a UEM, cu un accent deosebit pe următoarele aspecte:

supraveghere mai eficientă a dificultăților din domeniul social și al ocupării forței de muncă și intensificarea coordonării politicilor;

o solidaritate crescută și măsuri consolidate în favoarea ocupării forței de muncă și a mobilității lucrătorilor și

consolidarea dialogului social.

În definirea și punerea în aplicare a politicilor și acțiunilor sale, Uniunea este obligată, în temeiul tratatelor, să țină seama de cerințele privind promovarea unui nivel ridicat al ocupării forței de muncă, garantarea unei protecții sociale corespunzătoare, combaterea excluziunii sociale, precum și de cerințele privind un nivel ridicat de educație, de formare profesională și de protecție a sănătății umane.

Adoptarea strategiei Europa 2020 a pus pentru prima dată politica socială în centrul strategiei economice a UE. Prin strategia Europa 2020, UE și-a stabilit obiective principale pentru creșterea ratei de ocupare a forței de muncă, reducerea abandonului școlar timpuriu, creșterea numărului de absolvenți de învățământ superior sau echivalent și reducerea cu cel puțin 20 de milioane a numărului de persoane afectate de sărăcie.

Acestea sunt elementele esențiale ale strategiei UE pentru o creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii. Obiectivele își pun deja amprenta asupra politicilor sociale din UE. La nivelul UE, sunt în curs de adoptare și de aplicare politici și măsuri fundamentale, de exemplu pachetul de măsuri privind ocuparea forței de muncă, prezentat în aprilie 2012, pachetul de măsuri privind ocuparea tinerilor, din decembrie 2012, și pachetul de măsuri privind investițiile sociale, din februarie 2013. Atunci când stabilește prioritățile de acțiune la nivel național și la nivelul UE în analiza anuală a creșterii, Comisia dorește să se asigure că statele membre își adaptează bugetele și politicileastfel încât să garanteze în special un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă și de coeziune socială.

O dată pe an, atunci când examinează, în contextul semestrului european, progresele economice și sociale din fiecare stat membru al UE și face recomandări specifice fiecărei țări pentru a orienta politicile naționale, Comisia indică dificultățile economice și sociale majore pentru UE și pentru zona euro. Astfel, semestrul european oferă un cadru adecvat pentru coordonarea și monitorizarea reformelor economice și sociale ale statelor membre. În plus, metoda deschisă de coordonare pentru protecție socială și incluziune socială a contribuit la coordonarea reformelor structurale în domeniile de politică socială.

Dimensiunea socială a UEM se referă la capacitatea mecanismelor de guvernanță economică și a instrumentelor de politică de a identifica, de a lua în considerare și de a aborda evoluțiile problematice și dificultățile legate de ocuparea forței de muncă și de politicile sociale din UEM. Consolidarea dimensiunii sociale ar trebui să ajute toate statele membre să își realizeze potențialul de creștere și de ocupare a forței de muncă, să crească nivelul de coeziunea socială și să prevină creșterea decalajelor, în conformitate cu tratatele și cu strategia Europa 2020.

De la adoptarea sa în urmă cu 16 ani, Strategia Europeană pentru Ocuparea Forței de Muncă a oferit un cadru pentru coordonarea politicilor privind crearea de locuri de muncă, similar cadrului pentru politica economică, în același scop, al atingerii unei convergențe către obiective comune, verificabile și actualizate în mod regulat.

Strategia Europa 2020 pune un accent deosebit pe dimensiunea socială și pe cea a ocupării forței de muncă și conține obiective specifice privind ocuparea forței de muncă și reducerea sărăciei. Proiectul de raport comun privind ocuparea forței de muncă, publicat în cadrul analizei anuale a creșterii efectuate de Comisie, analizează problemele legate de ocuparea forței de muncă și situația socială, precum și măsurile adoptate de statele membre. Acesta servește drept bază pentru o analiză, o supraveghere și o coordonare mai aprofundată pe tot parcursul semestrului european.

În ansamblu, strategia Europa 2020 oferă un sistem eficient de guvernanță economică, care a fost înființat în vederea coordonării acțiunilor strategice stabilite la nivelul UE și la nivel național. În cadrul Consiliului Ocuparea Forței de Muncă, Politică Socială, Sănătate și Consumatori (EPSCO), miniștrii și-au exprimat deja voința de a continua dezvoltarea instrumentelor de monitorizare actuale și de a consolida coordonarea politicilor și supravegherea multilaterală prin utilizarea unor indicatori sociali și de ocupare a forței de muncă.

Comisia propune crearea unui tablou de bord cu principalii indicatori care să fie utilizat în proiectul său de raport comun privind ocuparea forței de muncă; un astfel de tablou ar facilita urmărirea evoluției ocupării forței de muncă și a situației sociale. Tabloul de bord ar trebui să fie un instrument analitic care să permită o identificare mai precisă și mai rapidă a problemelor majore legate de ocuparea forței de muncă și situația socială, în special a oricărei probleme care riscă să genereze efecte dincolo de frontierele naționale. El ar consta într-un număr limitat de indicatori principali axați pe tendințele ocupării forței de muncă și ale situației sociale care pot submina serios ocuparea forței de muncă, coeziunea socială și capitalul uman și ar putea avea efecte negative asupra creșterii economice și asupra competitivității unui stat membru.

Tabloul de bord ar fi integrat în proiectul de raport comun privind ocuparea forței de muncă pentru a oferi o bază mai specifică pentru o supraveghere multilaterală consolidată a politicilor sociale și privind ocuparea forței de muncă, contribuind la identificarea evoluțiilor ce necesită acțiuni politice mai hotărâte în aceste domenii. Următorii indicatori principali (a se vedea tabelul orientativ din anexă) ar putea ajuta la detectarea tendințelor negative într-un stadiu suficient de timpuriu și ar contribui la anticiparea oricărei noi deteriorări:

nivelul șomajului și evoluția sa;

proporția tinerilor NEET (care nu sunt încadrați profesional și nu urmează niciun program educațional sau de formare) și rata șomajului în rândul tinerilor;

venitul disponibil brut real al gospodăriilor;

rata riscului de sărăcie la populația în vârstă de muncă;

inegalități (raportul S80/S20).

Citirea tabloului de bord ar trebui să nu fie mecanică, ci să facă obiectul unei interpretări mai detaliate bazate pe instrumentele existente (mecanismul de monitorizare a politicii în materie de ocupare a forței de muncă – EPM10, mecanismul de monitorizare a performanțelor în domeniul protecției sociale – SPPM11 și cadrul comun de evaluare – JAF12) și pe seturile de date convenite, precum Ancheta europeană privind forța de muncă și Statisticile UE referitoare la venit și la condițiile de viață.

Indicatorii sociali și privind ocuparea forței de muncă ar trebui să surprindă fenomenele cheie din fiecare țară și să identifice cele mai grave probleme și evoluții într-un stadiu incipient și înainte ca țara să se îndepărteze prea mult de performanțele sale anterioare sau de performanțele celorlalte state membre ale UE. Contribuind la detectarea principalelor probleme legate de ocuparea forței de muncă și de situația socială din UE și la luarea unor măsuri de răspuns prompte, tabloul de bord ar contribui, de asemenea, la realizarea obiectivelor strategiei Europa 2020.

În vederea unei mai bune monitorizări și ținând cont de piața forței de muncă și de situația socială, tabloul de bord specific cu indicatori sociali și de ocupare a forței de muncă ar trebui să fie convenit în cadrul discuțiilor dintre Comisie și Consiliu și să fie gata la timp pentru semestrul European din 2014.

Odată adoptat de Consiliu, proiectul de raport comun privind ocuparea forței de muncă care conține propunerea de tablou de bord va fi adresat Consiliului European ca parte a analizei anuale a creșterii. Tabloul de bord va fi transcris spre examinare Parlamentului European și, de asemenea, partenerilor sociali. În paralel cu consolidarea monitorizării evoluției ocupării forței de muncă și a situației sociale în contextul procedurii privind dezechilibrele macroeconomice, descrisă în secțiunea 3.1, tabloul de bord cu principalii indicatori sociali și de ocupare a forței de muncă va contribui la o mai bună integrare a problemelor sociale și de ocupare a forței de muncă în peisajul general al politicilor. Acesta ar constitui o bază pentru lucrările Consiliului și ale comitetelor în perspectiva Consiliului European de primăvară.

I.4. Responsabili și actori instituționali europeni

Dialogul social la nivelul UE joacă un rol esențial în ameliorarea economiei sociale de piață, în asigurarea unor avantaje pentru angajatori, lucrători și pentru ansamblul economiei și al societății. Consolidarea guvernanței economice necesită implicarea partenerilor sociali în dezbateri politice și în procesele de decizie. Nu este vorba numai de asumarea responsabilităților în ceea ce privește politicile și de asigurarea unei implementări adecvate, ci și de sporirea eficienței coordonării politice la nivelul zonei euro. Prin urmare, este esențial să se investească în consolidarea dialogului social, atât la nivel european, cât și la nivel național.

Partenerii sociali joacă un rol important la nivel național în stabilirea salariilor și a regulilor de funcționare a pieței muncii. Ei au o influență puternică asupra altor politici structurale prin intermediul consultărilor tripartite, de exemplu în domeniul securității sociale. În ceea ce privește în mod particular stabilirea salariilor, în UE și în statele membre există diverse relații industriale care își spun cuvântul în modul în care se organizează negocierile salariale. Partenerii sociali joacă, de asemenea, un rol esențial în ceea ce privește măsurile de implementare, cum ar fi stagiile de ucenicie sau programele eficiente de învățare pe tot parcursul vieții. Mecanismele care permit implicarea partenerilor sociali în coordonarea politicilor economice și de ocupare a forței de muncă la nivelul UE mai pot fi îmbunătățite.

Principalii actori instituționali implicați în procesul de decizie și de implementare a politicii sociale sunt reprezentați de: Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniștri) și Comitetul Economic și Social, sprijiniți în activitatea lor de trei agenții europene și un număr egal de parteneri sociali.

Comisia Europeană este direct responsabilă pentru pregătirea și asigurarea implementării politicilor sociale, prin Direcția Generală (DG) a Ocuparării Forței de Muncă, Afaceri Sociale ăi Incluziune . Rolul său este de a iniția si definitiva noi acte legislative în domeniu și de a se asigura că măsurile astfel adoptate vor fi implementate de statele membre. În activitatea sa, acestă direcție colaborează și cu DG Mediu și DG Politică Regională și Urbană.

Parlamentul European este implicat în procesul decizional prin Comitetul pentru Ocupare și probleme sociale, ale cărui responsabilități au în vedere diverse aspecte ce țin de politica de ocupare a forței de muncă și de politica socială.

Consiliul UE este echivalentul unui consiliu de miniștri la nivel european și se reunește de câteva ori pe an, în scopul coordonării politicilor sociale ale statelor membre.

Comitetul Economic și Social European (CESE) are rol consultativ în procesul de decizie și emite opinii, la solicitarea Comisiei Europene, care au însă numai caracter informativ. CESE constituie legătura cu societatea civilă, în cadrul său fiind reprezentate diverse organizații economice și sociale de pe teritoriul statelor membre.

Comitetul de Ocupare a Forței de Muncă a fost înființat în anul 2000, înlocuind Comitetul pentru Ocupare și Piața muncii, are rol consultativ și este activ implicat în dezvoltarea Strategiei Europene de Angajare a Forței de Muncă – European Employment Strategy, precum și în promovarea coordonării între statele membre în privința politicilor ce țin de ocuparea și de piața forței de muncă.

Centrul European de Monitorizare a Rasismului și Xenofobiei, din 2007, European Union Agency for Fundamental Rights, cu sediul la Viena, a fost înființat în 1997, începându-și activitatea în 1998 acesta sprijină procesul decizional, prin furnizarea de date și informații referitoare la situația rasismului, xenofobiei, islamofobiei și anti-semitismului la nivel comunitar, precum și elaborarea de studii și strategii de acțiune în acest domeniu.

Fundația Europeană pentru Îmbunătățirea Condițiilor de Viață și de Muncă a fost înființată în 1975 și are sediul la Dublin. Activitatea sa este orientată în două direcții: managementul cercetării, informare și comunicare. De asemenea, Fundația sprijină procesul decizional prin furnizarea de date privind îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă la nivel european.

Agenția Europeană pentru Sănătate și Securitate la Locul de Muncă, cu sediul la Bilbao, a fost înființată în 1996, în scopul de a colecta, disemina și facilita schimbul de informatii și bune practici în domeniu. Rolul său în procesul decizional constă în furnizarea de date privind sănătatea și securitatea la locul de muncă, pe baza cărora sunt fundamentate propunerile și inițiativele Comisiei Europene în această direcție.

Alături de aceste organisme comunitare, un rol important în trasarea cadrului politicii sociale îl au partenerii sociali, reprezentați de Confederația Sindicală Europeană (ETUC), Uniunea Patronatului din Comunitatea Europeană (UNICE) și Centrul European pentru Întreprinderi Publice (CEEP). Aceștia sunt implicați în procesul de dialog social și reprezintă anagajații, patronatul și sectorul profesiilor liberale.

Capitolul II. Metoda Deschisă de Coordonare

II.1. Definiții și caracteristici

Metoda deschisă de coordonare (MDC) reprezintă un instrument relativ nou în coordonare de politicilor publice la nivelul Uniunii Europene, ea include în aria sa de competență un evantai destul de larg de politici din domeniul social, de la angajare, la protecție socială și incluziune socială, pensii și sănătate.

În ultimii ani asistăm la utilizarea MDC tot mai mult și în anumite zone ale politicilor de mediu, învățământ și chiar cercetare. MDC este un instrument de coordonare complex și flexibil, care aduce cu sine o serie de promisiuni interesante și în zona subsidiarității și a bunei guvernări în Uniunea Europeană.

MDC constă în definirea liniilor călăuzitoare ale UE, armonizarea calendarelor specifice pentru realizarea obiectivelor:

pe termen scurt, mediu și lung fixate de către statele membre;

stabilirea, dacă e cazul, a indicatorilor cantitativi și calitativi și a criteriilor de evaluare, în conformitate cu cele mai bune performante mondiale, care să fie adaptate necesitaților diverselor state membre și diferitelor sectoare, în așa fel încât să se poate compara cele mai eficiente practici;

transpunerea acestor linii călăuzitoare europene în politici naționale și regionale prin fixarea obiectivelor specifice și prin adoptarea măsurilor care țin cont de diversitățile naționale și regionale cât și

efectuarea periodică unei monitorizări, evaluări și examinări de către parteneri egali’’.

MDC oferă în consecință, așa cum se subliniază în Cartea Alba a guvernării, mijloace de încurajare a cooperării, schimb de practici adecvate, acord asupra obiectivelor și a orientărilor comune statelor membre. Ea se bazează pe monitorizarea permanentă a progresului realizat în îndeplinirea angajamentelor, permițând statelor membre să-și compare eforturile și să acumuleze din experiențele reciproce.

MDC completează șirul instrumentelor comunitare și nu prejudiciază deciziile care ar putea fi luate în cadrul prevăzut de Tratat și care ar putea impulsiona Comisia să propună, de exemplu, anumite recomandări în conformitate cu Articolul 149, ci dimpotrivă completează mecanismul de coordonare a politicilor sociale ale statelor membre. Scopul final fiind acela de orientare spre obiectivele europene comune printr-un proces de schimbare a politicilor și de învățare reciprocă, permițând în același timp statelor membre să își definească propriile politici în vederea atingerii acestor obiective.

Tot pe baza acestei metode, statele membre elaborează planuri naționale de acțiune, evidențiind prioritățile și acțiunile planificate după care Comisia Europeană susține și monitorizează progresul pe baza obiectivelor, a indicatorilor și a standardelor comune. Obiectivele și metodele de lucru ale MDC se corela cu obiectivele stabilite în cadrul strategiei Europene privind creșterea inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii.

Începând cu anii 2000 Comitetul pentru Protecție Socială (CPS) a reunit reprezentanți ai statelor membre ale UE și ai Comisiei Europene oferindu-le șansa să colaboreze și să facă schimb de idei, acesta a fost un pas mai mult decât importanta în evoluția mai târziu a MDC.

Comitetul pentru Protecție Socială a continuat apoi prin pregătirea de rapoarte, formulari de avize și alte activități în domeniile care au tinut de competența sa, atât la cererea Consiliului cat si a Comisiei, dar și din proprie inițiativă. Începând cu 2011, acesta întocmește, de asemenea, un raport anual în care sunt evaluate aspectele sociale ale strategiei Europa 2020.

MDC inițiată în cadrul Strategiei de ocupare se axează pe o serie de principii cum ar fi:

principiul subsidiarității, ce constă în stabilirea/împărțirea responsabilității între nivelul comunitar și cel național prin stabilirea obiectivelor la nivel comunitar și responsabilizarea statelor membre în privința implementării măsurilor de acțiune adoptate, pentru realizarea acestora la nivel național;

principiul convergenței, ce constă în urmărirea obiectivelor comune prin acțiuni corelate;

managementul pe bază de obiective, ce se referă la monitorizarea și evaluarea progresului prin stabilirea de indicatori comuni pentru toate statele membre;

monitorizarea pe țară, ce constă în elaborarea de rapoarte ce înregistrează progresul și identifică posibilele bune practici la nivel de statelor membre;

abordarea integrată, ce presupune extinderea Direcțiilor politicilor pieței muncii în sfera altor politici (sociale, educaționale, antreprenoriale, regionale și de impozitare).

Europa 2020 reprezintă strategia UE de creștere economică. Aceasta permite UE să devină o economie inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii. Reușita acesteia depinde de acțiunile din toate domeniile sale prioritare care să se sprijine reciproc. Aceasta ar trebui să permită UE și statelor sale membre să obțină un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă, de productivitate și de coeziune socială.

În practică, Uniunea a stabilit cinci obiective majore – privind ocuparea forței de muncă, inovarea, educația, incluziunea socială și mediul/energia – care urmează să fi e îndeplinite până în 2020. Statele membre vor adopta propriile lor obiective naționale în aceste domenii. Diverse acțiuni la nivel european și național vor veni în sprijinul strategiei. Șefii de stat sau de guvern ai UE și-au luat și ei angajamentul de a elimina sărăcia și excluziunea socială în cazul a cel puțin 20 de milioane de persoane până în 2020. Toate acestea ocupând deasemeni politici comune de coordonare, ca parte a metodei amintite.

Pentru a îndeplini acest obiectiv, statele membre trebuie să stabilească obiective naționale în conformitate cu obiectivele UE și să adopte măsurile necesare atingerii acestora. Aceasta va garanta că lupta împotriva sărăciei este o parte importantă integrantă din strategia globală de redresare.

În acord cu Strategia Europa 2020 MDC (socială) se bazează pe corelarea a trei indicatori și anume:

numărul de persoane expuse riscului sărăciei;

nivelul de precaritate materială severă și

numărul de persoane care locuiesc în gospodării în care gradul extrem de scăzut de ocupare a forței de muncă.

Acești trei indicatori abordează caracteristicile variate ale sărăciei și ale excluziunii în Europa, precum și situațiile și prioritățile diferite în rândul statelor membre. Metoda deschisă de coordonare, vine în acest sens ca un proces prin care statele membre UE cad de acord să-și coordoneze politicile printr-un proces de învățare mutuală și schimb structurat de informații. MDC se vrea a fi aplicată, în acestă ordine de idei, în ariile sectoriale de politică publică în care UE are competențe limitate, conform prevederilor tratatelor UE, dar în care statele membre consideră că pot aduce valoare adăugată prin cooperare și coordonare la nivel european.

MDC este cu atât mai importanta pentru ca prezintă un instrument care ajută statele membre în eforturile de reformă, respectându-le competențele legale. Adesea găsim referire la MDC ca la o a treia formă de guvernare în UE, alături de celelalte politici comune ale uniunii și mecanismele de coordonare interguvernamentală.

II.2. Caracterul de guvernanță

Problematica bunei guvernări este esențială pentru implementarea cu succes a Medotedei Deschise de Coordonare și pentru legitimarea utilizării ei în statele membre. Obiectivele MDC adoptate la Consiliul European din martie 2006 și reconfirmate în 2008 și completate ulterior subliniază clar importanța promovării bunei guvernări, transparenței și implicării factorilor interesați în elaborarea, implementarea și monitorizarea politicilor comune.

Mai mult, unul dintre obiectivele specifice legate de incluziunea socială, din cadrul MDC, precizează faptul că politicile în domeniu trebuie să fie bine coordonate și să implice pe toți acorii relevanți, de la actori guvernamentali la ONG, incluzând persoanele aflate în stare de sărăcie. MDC este privită, în acest sens, ca un nou mod de guvernare în UE, alături de modelul tradițional de guvernare reprezentat de metoda comunitară.

În cadrul Metodei comunitare, Comisia Europeană (avea)are un rol important în realizarea de propuneri legislative și de politică publică, care apoi erau (încă se păstrează acest model) discutate și adoptate de către Consiliul de Miniștri și Parlamentul European. Odată adoptate, atribuțiile legate de implementarea deciziilor revine Comisiei Europene. Execuția politicilor este în mâna Comisiei și guvernelor naționale, iar de respectarea legislației se ocupă Curtea Europeană de Justiție.

Comparativ cu caracterul puternic normativ și autoritar al metodei comunitare, MDC apare, de data aceasta, ca fiind un instrument mult mai flexibil, un mod de guvernare care nu este bazat pe legislație și care asumă implicarea în elaborarea, implementarea și evaluarea politicilor a unui evantai larg de actori, incluzând actori privați din sfera societății civile.

În cadrul MDC, statele membre cad de acord asupra unor obiective comune, utilizează indicatori comuni, pregătesc rapoarte naționale strategice care stabilesc linii strategice de politică publică care vizează atingerea unor obiective comune, evaluează aceste strategii împreună cu Comisia Europeană prin intermediul unor rapoarte de monitorizare comune.

De la lansare, din 2000 până astăzi, mecanismul MDC a evoluat permanent, integrând treptat noi zone de politică publică, modernizându-și principiile și metodologia de aplicare. În 2006, statele membre, porneau de la experiența avută în domeniul incluziunii sociale și pensiilor, de aici au decis să extindă utilizare MDC și la politicile de sănătate. Consolidarea MDC în domeniul protecției sociale și incluziunii sociale (OMC – SPSI) își propunea, la acea dată să crească eficacitatea acțiunilor statelor membre spre realizarea obiectivelor comune în domeniu, să sprijine crearea și diversificarea locurilor de muncă, să promoveze o mai mare coeziune socială și egalitate de șanse pentru toți cetățenii UE, să îmbunătățească dimensiunea participativă a politicilor publice, prin implicarea mai bună a actorilor societății civile în procesul de decizie.

Statele membre au cautat, odata cu anii 2000, tot mai mult obiective și ținte comune pe care și le-au propus să le realizeze în diverse arii sectoriale de politici, așa se întâmplă ca de atunci, odată pe an, statele membre trebuie să prezinte Comisiei un raport cu privire la modul în care s-a progresat spre realizarea obiectivelor propuse și să prezinte prioritățile pentru perioada următoare. Odată la trei ani, statele membre au început să prezinte Comisiei rapoarte mai substanțiale pe toate domeniile vizate de MDC.

Anual, Comisia Europeană analizează informațiile primite de la statele membre și produce un Raport consolidat de evaluare a progreselor, integrând evoluțiile din statele membre.

Consiliul European de la Lisabona a stabilit prima dată caracteristicile procedurii specifice MDC. Implementarea scopului strategic MDC a căutat mereu să faciliteze, prin aplicarea, metode de coordonare care mai târziu au genera bune practici comune și mai mare convergență către atingere unor scopuri comune ale Uniunii Europene.

MDC își propune să ajute statele membre să progreseze permanent către atingerea obiectivelor comune, prin:

stabilirea unor ghiduri de bună practică, linii directoare, combinate cu calendare specifice de realizare a scopurilor pe termen scurt, mediu și lung;

stabilirea, în situații specifice, de seturi de indicatori calitativi și cantitativi față de care țările membre să-și definească progresele și să-și poată compara realizările;

stabilirea unor ținte comune de atins pentru țările membre, prin asumarea la nivel național a liniilor directoare stabilite la nivel european, ținând seama de particularitățile naționale și

monitorizare și evaluare periodică, evaluări comparative comune (peerreview), astfel încât țările membre să poată utiliza un sistem de învățare permanentă, pornind de la experiențe comun împărtășite.

MDC poate fi diferențiată în funcție de diverse aspecte procedurale, cum ar fi:

stabilirea de scopuri specifice de atins de către țările membre,

existența unor ghiduri metodologice care să reglementeze procesul și

obligativitatea realizării de planuri naționale de acțiune,

indiferent dacă se realizează sau nu rapoarte comune și aspecte normative legate de existența unor recomandări pentru țările care nu reușesc să se apropie, prin acțiunile lor specifice, de obiectivele propuse.

MDC reprezintă un proces prin care statele membre UE agreează să își coordoneze politicile printr-un proces de învățare mutuală și schimb structurat de informații, fiind un instrument care le ajută pe acestea în procesele de reformă, respectându-le competențele legale.

Adesea, în documentele de specialitate ale Comisiei Europene (CE) și în literatura de specialitate găsim referiri la MDC ca la o a treia formă de guvernare a UE, alături de politicile comune și mecanismele de coordonare interguvernamentală.

Prin intermediul MDC, statele membre convin asupra unor obiective comune, utilizează indicatori comuni, pregătesc rapoarte naționale strategice care stabilesc linii directoare pentru politicile publice, evaluează aceste strategii împreuna cu CE prin rapoarte de monitorizare comune (Joint Reports).

Anual, statele membre trebuie să prezinte CE un raport cu privire la modul în care au progresat în vederea realizării obiectivelor propuse și să își prezinte prioritățile pentru perioada următoare. Odată la trei ani, statele membre trebuie să prezinte CE rapoarte mai substanțiale pe toate domeniile vizate de MDC.

Obiectivul dominant al MDC îl reprezintă creșterea eficacității coordonării de politici în arii sectoriale sensibile, în care nu există instrumente normative puternice de tipul reglementărilor europene, vizând ca rezultat reducerea sărăciei la nivelul UE. MDC are potențialul de a realiza acest obiectiv de coordonare eficientă, de a fi un instrument util în aplicarea principiului subsidiarității, a aplicării principiilor bunei guvernări, de a crește coerența colaborării inter și intra-sectoriale.

Pe scurt, MDC pornește:

de la premisa unei strânse colaborări interguvernamentale;

de la rolul crescut al Consiliului European (alături de CE) în diverse faze ale procesului de coordonare de politici reprezentând o garanție în plus a succesului acestei colaborări;

de la monitorizarea politică a angajamentelor realizete la cel mai înalt nivel, Consiliul jucând un rol important atât în faza de formulare, cât și în cea de monitorizare;

de la proceduri bine structurate și bazate pe un proces clar stabilit;

de la procesul de deliberare a caracteristicilor ciclice și centrarea pe rezolvarea problemelor identificate și de comun acord definite, valorificate apoi prinînvățarea comparativă bazată pe performanțe comune;

în plus oferă posibilitatea coordonării trans-sectoriale de politici atât la nivel național, cât și la nivel european, punând accentul pe participarea activă a actorilor sociali, având ca scop explicit, creșterea calității proceselor deliberative și a proceselor de învățare comună.

II.3. ,,Soft Law’’ sau ,,Hard Law’’

Analizând informațiile din subcapitolele anterioare, se poate vedea faptul că MDC a permis o penetrare a zonei de politici sociale și securitate socială cu proceduri supranaționale de cooperare și coordonare de politică publică, deși caracterul statutoriu al acestei penetrări rămâne încă foarte flexibil și slab, acest lucru își găsește explicarea prin faptul că aceste tipuri de politici sunt slab reglementate sau nereglementate prin legislația europeană.

Mai mult, aceste politici sunt dificil de integrat și coordonat prin legislație hard, deoarece sunt foarte dependente de evoluțiile și caracteristicile socioeconomice specifice fiecărei țări, de profilul de stat al bunăstării din fiecare țară. Astfel MDC facilitează integrarea sau europenizarea politicilor sociale prin utilizarea unor instrumente de politică publică de tip regulativ, evitând sarcina imposibilă de a impune modele comune de redistribuție.

Exemple foarte bune în acest sens sunt reglementările în domeniul siguranței la locul de muncă sau dialogul social, dar și politicile de completarea fondurilor programelor naționale cu surse europene de tipul fondurilor structurale, care nu schimbă natura și orientarea politicilor naționale în mod substanțial.

Datorită contextului național și ideilor specifice legate de profilul statului bunăstării, dar și ideilor tradiționale legate de justiția socială, politicile de tipul incluziunii sociale, pensii, sănătate, angajare sunt greu de integrat. Aceste politici sunt foarte bine conturate și puternic bugetate la nivel național, sunt dependente de o anume abordare filozofică și practică asupra statului bunăstării, sunt cele care dau conturul structurii politicilor redistributive într-o anumită țară. În aceste cazuri, MDC, în procesul ei specific, oferă oportunități de coordonare foarte interesante, care respectă specificul național, ajută la realizarea de consens transnațional și evoluția către scopuri și obiective de politică socială comun acceptate la nivel european.

MDC își propune să fie o metodă participativă, să aducă o nouă dimensiune problematicii guvernării, prin promovarea politicilor participative. Una dintre caracteristicile principale ale MDC o reprezintă implicarea factorilor interesați în procesul de decizie în politica publică, prin implicarea directă a cetățenilor sau prin implicarea lor indirectă, mediată de structurile societății civile.

Altfel spus, MDC este o metodă participativă, în care toți actorii subsistemului de politică publică participă la diferite niveluri, într-o logică multinivel. În cadrul concluziilor Consiliului European de la Lisabona a fost menționat faptul că „Uniunea, Statele Membre, nivelurile locale și regionale, dar și partenerii sociale și societatea civilă, vor fi implicați activ, utilizând diverse forme de parteneriat”. Parteneriatul reprezintă un instrument pentru modelul nou, reformat de guvernare, iar actorii societății civile, consultați, implicați în procesul de decizie, sunt cei care dau substanță MDC. Cadrul MDC oferă actorilor sociali oportunitatea de a-și face cunoscute prioritățile la nivel european.

Din punct de vedere instituțional, Comisia Europeană joacă un rol important în diversele arii de politică publică în care aplicăm MDC, cu diferențe specifice determinate de existența unor prevederi specifice în cadrul Tratatelor care să ceară utilizarea MDC.

Comisia, datorită caracterului ei permanent, are rolul de a ține prioritățile pe agendă, de a monitoriza procesul, de a aduna și sintetiza informații, de a face presiuni pentru a instituționaliza participarea.

În domeniul social, MDC vine în continuarea unor alte metode de coordonare de politici exersate în cadrul UE, cu mai mult sau mai puțin succes. Putem aminti aici mecanisme de tip armonizare de politici, reglementare minimă sau legislație negociată. MDC oferă posibilitatea depășirii limitelor armonizării legislative, permițând actorilor sociali din UE să reflecteze împreună și să găsească soluții coordonate la o serie de aspecte problematice, în care evoluția legislației și practicilor a fost destul de lentă.

Prin construcția sa, MDC are o serie de avantaje prin raportare la alte instrumente de coordonare și armonizare de politică publică:

MDC are avantajul major de a nu fi un instrument de politică publică care cere transfer de responsabilități legale de la nivelul național către cel european;

MDC este un instrument care se bazează pe angajamente politice voluntare din partea statelor membre, pentru a-și coordona politicile publice din ariile vizate de MDC, bazate pe consens cu privire la scopuri comune;

MDC reprezintă un instrument de politică publică flexibil, care poate fi utilizat în mai multe arii de politici, el poate fi adaptat cu ușurință procedurilor administrative și arhitecturii instituționale și administrative din fiecare țară, dar și particularităților din diversele arii de politică publică vizate:

MDC poate fi un exemplu de politică regulativă eficientă, de succes. Scopurile generale sunt definite la nivel UE, dar guvernele se angajează se acționeze pentru realizarea scopurilor agreate, elaborarea și implementarea de planuri de acțiuni la nivel național;

MDC poate să ducă la convergență de politici, fără a apela la impunerea unor noi măsuri fiscale la nivelul UE. În Cartea albă a guvernării europene.

MDC este prezentată ca o formă experimentală de guvernare, un instrument de coordonare de politici publice. Discuțiile asupra reformei guvernării în UE au crescut mult în intensitate în ultima decadă, accentul fiind pus prioritar pe eforturile UE de a aduce mai multă participare în procesele de decizie, de a crește calitatea proceselor consultative și eficacitatea formulelor instituționalizate de coordonare și cooperare inter- și intra guvernamentală.

În acest context, MDC este privită ca un instrument care poate crește transparența și participarea democratică, cerând implicare unui evantai larg de actori în procesul de formulare, implementare și evaluare de politici, crescând astfel reprezentarea diverselor perspective de la nivel local, național și european, valorificând experiențele locale, generând un tip nou de responsabilitate pentru factorii de răspundere, pornind de la angajamente comun asumate.

MDC are un caracter inovativ și descentralizat, deși Comisia păstrează un rol important de coordonare a procesului. Comparativ cu alte mecanisme de tip soft law practicate la nivelul Uniunii Europene, MDC are o serie de caracteristici care o fac deosebit de importantă în eforturile de creștere a calității guvernării la nivel EU, dar și la nivel național, și care o fac mai consistentă și mai eficace decât alte forme soft de coordonare de politici.

În primul rând, MDC pornește de la premisa unei strânse colaborări interguvernamentale, iar rolul crescut al Consiliului European (alături de Comisie) în diverse faze ale procesului de coordonare de politici reprezintă o garanție în plus legată de succesul acestei colaborări. Se realizează o monitorizare politică a angajamentelor la cel mai înalt nivel, consiliul jucând un rol important, atât în faza de formulare, cît și în cea de monitorizare. MDC are proceduri bine structurate și un proces clar stabilit.

Procesul de deliberare caracteristic MDC este ciclic și centrat pe rezolvarea problemelor identificate și comun agreat definite, valorificând învățarea prin evaluare comparativă de performanțe. MDC dă posibilitatea, în acest sens, coordonării trans-sectoriale de politici, atât la nivel național, cît și la nivel european, punând accentul pe participarea activă a actorilor sociali, având ca scop explicit creșterea calității proceselor deliberative și a proceselor de învățare comună. În teorie cel puțin, MDC ar trebui să determine creșterea calității participării partenerilor sociali în procesul de decizie. Dar modalitățile și rezultatele proceselor participative la nivel național nu pot să fie schimbate/îmbunătățite de la nivel european.

Gradul în care factorii interesați reușesc să influențeze strategiile naționale în domeniu rămâne încă limitat, participarea la procesul de elaborare a documentelor strategice fiind puternic tributar modelelor participative din fiecare țară. În special pentru noile state membre, acest lucru înseamnă că există încă foarte mult de făcut, atât de către factorii de decizie, cît și de către reprezentanții societății civile, pentru a crește calitatea proceselor de consultare și participare publică.

Procesul MDC rămâne limitat atât de către aceste tradiții naționale legate de participare, dar și de tipul de economie, poziția țării respective cu privire la problema cooperării în UE, calitatea actorilor sociali, experiența lor.

Elementele noi de guvernare pe care le aduce MDC în zona incluziunii sociale și participării publice a actorilor sociale în procesul de realizare a politicilor sociale indică un interes crescut din partea UE și a statelor membre pentru crearea de suport public prin intermediul instrumentelor participative și implicării în decizie a actorilor societății civile. Trebuie remarcat elementul de voluntarism inclus în metodologia MDC. Acest fapt reprezintă, în egală măsură, un mare avantaj, dar implică și riscuri. În absența unor elemente de presiune legală, procesul de coordonare de politici operaționalizat prin MDC poate fi foarte incremental, supus permanent unor riscuri politice și de tentația formalismului.

Altfel spus, întregul proces MDC ține foarte mult de voința statelor membre de a coopera și a-și coordona acțiunile în domeniul politicilor de protecție socială și incluziune socială, de valoarea intrinsecă a schimbului de experiență și modele de acțiune practice, de presiunea generată de procesul de comparare evaluativă de performanțe. De asemenea, inerentă mecanismului MDC este ideea de transparență, care face posibilă evaluarea comparativă de performanțe și procesul de învățare prin comparație. Pentru ca procesul MDC să se desfășoare în bune condiții este important ca toți actorii implicați, la nivel național și european, să aibe acces la informații și documente, în toate stadiile procesului.

Pentru a evita ca procesul MDC să devină unul strict tehnocratic e necesar un efort permanent de creștere a calității comunicării publice, în așa fel încât categorii largi de cetățeni europeni sau ONG locale să poată urmări și participa la proces. Trebuie spus că procesul MDC încă este foarte puternic cantonat în zona administrativ-birocratică din statele membre, procesul de elaborare a Planurilor Strategice sunt aproape exclusiv controlate de departamentele ministeriale, parlamentele naționale au un rol limitat în proces, vizibilitatea procesului pentru actorii societății civile este redus.

Construcția soft a MDC determină și anumite limitări în procesul de utilizare, cum ar fi:

probleme legate de participare,

situația social-economică,

poziția țării membre privind cooperarea în UE și

calitatea și experiența actorilor sociali.

Ideea de transparență este inerentă în cazul mecanismului MDC, făcând posibilă evaluarea comparativă de performanțe și procesul de învățare prin comparație. Pentru ca procesul MDC să se desfășoare în bune condiții, este important ca toți actorii implicați, la nivel național și european, să aibă acces la informații și documente în toate stadiile procesului1.

Pentru a evita ca procesul MDC să devină strict tehnocratic, e necesar un efort permanent de creștere a calității comunicării publice, astfel încât categorii largi de cetățeni europeni sau ONG-uri locale să poată urmări și participa la proces. MDC oferă oportunitatea participării, dar nu o asigură automat. Consultarea ONG-urilor reprezintă un drept și un principiu de bună guvernare, nu doar o opțiune pentru guverne.

Deși Strategia Lisabona a identificat un număr important de obiective politice, în cazul majorității acestora, responsabilitățile rămân în continuare la nivelul statelor membre și multe din acțiunile necesare depind de comportamentul agenților economici.

În fapt, Strategia Lisabona se aplică unor domenii care au rămas până atunci în afara procesului integrării europene, precum educația, cercetarea, inovarea, crearea de noi firme, piața muncii, bunăstarea populației. Raționalizarea metodei deschise de coordonare socială a contribuit la punerea în aplicare mai eficientă a politicii și la o interacțiune ameliorată cu strategia de creștere economică și de ocupare a forței de muncă.

O metodă deschisă de coordonare socială ameliorată avea să sprijine statele membre spre elaborarea unei abordări mai cuprinzătoare și mai eficiente a unor obiective politice mai largi, la integrarea mai eficientă a coeziunii sociale, la creșterea economică și ocuparea locurilor de muncă, odată cu obiectivele de dezvoltare durabilă și în corelare cu alte politici relevante, cum sunt sănătatea și educația.

Din Documentul de evaluare a Strategiei de la Lisabona rezultă că Strategia de la Lisabona a contribuit la obținerea unui consens larg privind reformele pe care le-a necesitat UE și a adus beneficii concrete pentru cetățenii și întreprinderile UE prin creșterea ratei de ocupare a forței de muncă, chiar dacă obiectivele pentru 2010 nu au fost atinse, un mediu de afaceri mai dinamic, cu mai puțină birocrație avea să fie anticipat.

Cu toate acestea, creșterea ratei de ocupare a forței de muncă nu a avut un impact suficient asupra persoanelor care se afla cel mai departe de piața forței de muncă, iar locurile de muncă nu au permis întotdeauna persoanelor să iasă din sărăcie.

Fără îndoială, accentul pe reformele structurale pe termen mediu și lung în cadrul Strategiei de la Lisabona au facilitat elaborarea și adoptarea rapidă a Planului European de Redresare Economică, începând cu anul 2008, garantând astfel că răspunsurile politice pe termen scurt sunt în concordanță cu provocările UE pe termen mediu și lung.

II.4. Eficiență și legitimitate

Mai întâi de toate, legitimitatea politicilor sociale, încearcă să redefinească contextul statului bunăstării. Contextul clasic, tratat ca fiind de la sine înțeles atât de politicieni cât și de unii autori care abordează câmpul politicilor sociale, prezintă statul bunăstării sociale ca rezultatul final al unui proces de evoluție progresivă spre echitate și justiție socială.

Redefinirea statului bunăstării ca model al cetățeniei sociale, după cel de-al doilea război mondial, capătă la T.H. Marshal, negarea unui principiu universal pentru determinarea drepturilor sociale Din această perspectivă statul bunăstării nu este un rezultat final ci doar un prim pas, un prototip de stat în care, cel puțin teoretic, săracii și bogații sunt egali la vot, și astfel contează (aproape) egal în decizia politică democratică.

Prototipul este funcțional numai în contextul în care a fost creat, și reprezintă doar un prim (mare) pas în evoluția politicilor sociale. Provocarea deceniilor următoare a reprezentat fluidizarea procesului de adaptare a politicilor sociale, provocare care poate fi abordată prin studiul sistematic al valorilor și preferințelor curente ale publicului asupra riscurilor care trebuie acoperite de politicile sociale și asupra modalităților legitime de livrare a serviciilor sociale.

Această provocare este implicată de ipoteza eficienței politicilor sociale prin adaptarea la valorile curente, de lucru, ale societății, atât prin accelerarea aplicării, evitarea ciclurilor electorale pentru schimbare sau adaptare cât și prin creșterea eficienței tehnice prin implementarea adecvată.

Politicile sociale sunt legitimate de rezultate obiective, de performanță. MDC a contribuit la dezvolarea unui sistem social susținut de statele membre, cu rezultatele obiective și a conferit în timp o certă legitimare. Acest tip de legitimare nu este pus sub semnul întrebării dimpotrivă, argumentele performaței au convins chiar și pe marii contribuabili în societățile occidentale. Problema legitimității apare astăzi cu privire la natura sau structura sistemelor interne de politici sociale, pentru că aceleași cheltuieli pot genera performanțe diferite in diferite state.

MDC va genera performanțe obiectiv măsurate mai mari decât o politică mai puțin eficientă și necoordonată în comun. Alegerea unei politici care generează performanțe mai bune ale indicatorilor urmăriți este legitimată de superioritatea performanțelor. Foarte multe texte în literatura de specialitate se concentrează pe studiul eficienței politicilor sociale, pe mecanismele sociale și economice care influențează performațele obiective (măsurabile) ale sistemelor de protecție socială.

Eficiența MDC reprezintă a doua sursă de legitmitate în cadrul politicilor sociale. Ce se întâmplă însă când sisteme complet diferite generează performanțe asemănătoare, sistemul britanic de sănătate și cel american diferă radical prin sursa de finanțare și condițiile de distribuție și redistribuție a serviciilor medicale, de exeplu și reprezentând poli opuși în politica sistemului de sănătate, ambele generează performanțe ridicate? Ce legitimează aceste două sisteme opuse? Și încă o întrebare care pune în context legitimarea prin necesitate și eficiență – cine și cu ce drept stabilește indicatorii de performanță? Aceste întrebări apar și în cazul MDC-național în Europa, și asta pentru că unele state deși nu au apelat la o punere în comun a unor politici au prezentat performațe.

Indicatorii măsurabili ai performanțelor sistemelor de politici sociale își extrag relevanța din valorile societății. Astfel se completează lanțul legitimității politicilor sociale și îl poate completa pe cel al MDC-social. Un sistem de politici sociale este legitim dacă rezonează valorilor societății în care este aplicat într-un mod eficient. Iar între două sisteme teoretic eficiente, legitim este acela care se conformează modalităților general acceptate de realizare.

Eficiența politicilor sociale și a MDC-socială se referă la raportul între cheltuieli și rezultate, de aici echitatea la acoperirea completă a populației cu privire la riscul obiect al politicii sociale promovate si implementate. O astfel de abordare reduce studiul politicii sociale la două dimensiuni – una tehnică, a eficienței și una morală, a legitimării directe prin valori general acceptate. Astfel, rolul valorilor în politica socială este universal, fără legatura cu societatea concretă, și, împreună cu universalitatea tehnică a eficienței, promovează ideea că politica socială are un caracter universal.

Această perspectivă este incapabilă să surprindă sau să cuprindă teoretic cauzele variației politicii sociale de la stat la altul. În același timp, această perspectivă explică și încercările de căutare a unui model universal al statului bunăstării, încercări care au condus fără excepție la infirmarea premisei de la care s-a plecat în cazul MDC-socială.

MDC a condus către o reglementare mai bună prin prisma eficienției procesului de luare a deciziilor politice bazat pe politica rețelelor, văzut ca o încercare de a soluționa problema deficitului democratic în cadrul UE. Însă eficiența trebuie evaluată și prin prisma gradului de preluare a metodei la nivelul național de elaborare a politicilor. Acest lucru este important deoarece MDC nu poate fi considerată eficiență dacă nu joacă un rol important în procesul național de luare a deciziilor.

În primul rând, statele membre trebuie să reacționeze în cadrul MDC prin proceduri, adică prin rapoarte, furnizare de date, reorganizarea coordonării între diferite instituții publice, precum și între instituții publice și actori non-guvernamentali. În cazul aplicării ideale, MDC produce astfel o serie de schimbări la nivelul coordonării la nivel național în ceea ce privește diverse departamente guvernamentale și la nivelul comunicării acestora cu partenerii sociali, ONG-urile și autoritățile regionale și locale.

În al doilea rând, MDC are rolul de a modela orientările generale și abordările ce țin de politică socială în statele membre. În prezent, analizând procesele începând cu 1997, poate fi constatată orientarea comună generală în context european. Majoritatea guvernelor statelor membre au urmărit abordarea MDC, ceea ce a rezultat furnizarea de politici economice și de ocupare a forței de muncă, a dus la liberalizarea și flexibilizarea pieței forței de muncă, a reformat sistemele de securitate socială pentru a le asigura sustenabilitatea. Prin urmare, influența MDC a avut loc la nivelul cadrului general de politici în cadrul statelor membre.

Însă programe de politici concrete încă diferă de la țară la țară, acest fapt conducând deseori la preluarea de bune practici în unele state, fără a fi adaptate. Există autori care susțin faptul că aceste efecte separate nu au impact general privind politica socială a statelor. Pe de altă parte, există multe voci care susține că inevitabil, MDC oferă un cadru pentru reformarea politicilor ce influențează abordarea politicilor și catalizează dezvoltarea domeniului politicilor publice în multe state.

În alt treilea rând, factorii de decizie naționali folosesc MDC în mod deliberat pentru a justifica politicile publice adoptate și cele panificate pentru reformă. Deseori guvernele invocă MDC pentru a lua măsuri mai puțin populare și respinse de societate.

În general, MDC are potențialul de a schimba procesul de luare a deciziilor deoarece oferă argumente și justificări factorilor de decizie în procesul de reformare și adaptare a politicilor conform metodei. Însă implicarea actorilor non-guvernamentali în cadrul proceselor naționale nu a ajuns la nivelul scontat, beneficiind de acest mecanims în primul rând cei care se află la putere.

Capitolul III. Metoda Deschisă de Coordonare în domeniul politicilor sociale

III.1. Istoric

Ideea coordonării deschise în domeniul social a apărut în contextul preocupărilor pentru identificarea strategiilor de atingere a obiectivelor precizate în Carta Socială a Uniunii Europene. Soluția metodei deschise de coordonare a apărut astfel ca o alternativă la calea impunerii unor decizii la nivelul Uniunii Europene, într-un domeniu rămas în competența statelor membre.

Imediat după adoptarea Cartei Sociale, au fost vehiculate două ipoteze privind evoluția viitoare a politicilor sociale în UE. Față de situația în care s-ar continua cu existența unor sisteme de politici sociale diferite în țările membre, există două potențiale căi de evoluție. Prima cale constă în adoptarea și generalizarea modelului german de politică socială datorită influenței importante pe care o are Germania în UE prin prisma economiei și populației sale raportată la celelalte state. Această ipoteză este susținută de concluzia că doar Germania era interesată să influențeze politicile sociale ale statelor candidate prin ”exportul” propriului sistem.

Ipoteza însă este negată de faptul că sistemul german de politici sociale este puternic corporatist, generos în beneficii, cu costuri sociale mari și cu un mix public-privat extrem de puternic în domeniul social, toate acestea elemente scăzând posibilitatea țărilor mai cu politică socială modestă de a prelua sistemul german. În al doilea rând, modelul german nu este atractiv pentru țările nordice, recunoscute prin sistemele lor de politici sociale generoase, pronunțat universaliste.

A doua ipoteză luată în considerare constă în construcția unui model nou, bazat pe modelul politicii sociale reziduale. Modelul rezidual era susținut de organisme financiare internaționale precum FMI și Banca Mondială și chiar impus în țările care semnează acorduri de împrumut cu aceste organisme. Acest model intra în contradicție cu practicile altor organizații internaționale din sistemul ONU, pentru care prevalează nevoia dezvoltării sociale durabile.

Modelul rezidual a fost refuzat de UE, iar pe parcurs a început să fie contestat și în țările care îl adoptaseră, pentru că s-a redus substanțial acoperirea nevoilor sociale, dar nu s-au diminuat obligațiile fiscale totale ale populației active. Statul bunăstării sociale și-a dovedit viabilitatea istorică, el nu are valoare politică, sau a pierdut-o dacă a avut-o cândva, fiind rezultatul unui larg consens în societate.

Odată cu aducerea în prim-plan a metodei deschise de coordonare, se propunea invitatea tuturor participanților în procesul de identificare a soluțiilor la problemele din domeniul social. Colaborarea țărilor din UE se putea realiza astfel fără constrângeri de la nivel comunitar, lăsând la latitudinea fiecărei țări să ia decizii în sensul atingerii obiectivelor comune. Prin acest proces de coordonare a voinței statelor s-a dorit creșterea compatibilităților între sistemele de politică socială și, într-un viitor îndepărtat, crearea unui sistem unic.

MDC a fost adoptată mai întâi în sfera ocupării (1997), însă a căpătat importanță începând cu Summit-ul de la Lisabona din 2000, atunci când s-a ajuns la înțelegerea ca Uniunea Europeană să realizeze modelul social european prin modernizarea și intensificarea eforturilor în acest sens. Consiliul European de la Lisabona a convenit ca metoda deschisă de coordonare să fe implementată în domeniile precum angajarea, combaterea excluderii sociale.

Începând cu prima sa aplicare și până în prezent, mecanismul MDC s-a dezvoltat continuu, înglobând noi arii de politici publice, modernizându-și principiile și metodologia de aplicare. Din 2006, MDC a fost extins și în domeniul politicilor de sănătate, fapt datorat bunei experiențe din domneiul incluziunii sociale și pensiilor.

Consolidarea MDC în domeniul protecției și incluziunii sociale își propunea să crească eficacitatea acțiunilor statelor membre spre realizarea obiectivelor comune din domeniu, să sprijine crearea și diversificarea locurilor de muncă, să promoveze o mai mare coeziune socială și egalitate de șanse pentru toți cetățenii UE, să îmbunătățească dimensiunea participativă a politicilor publice, prin implicarea mai bună a actorilor societății civile în procesul de decizie.

Se pot distinge câteva mari etape în evoluția MDC. Astfel, în 2001-2003 au fost realizate primele Planuri naționale de acțiune în domeniul incluziunii sociale. Cele 15 state membre ale UE au pregătit primele planuri în domeniul incluziunii sociale în care să prezinte provocările cu care se confruntă în domeniul luptei împotriva sărăciei și excluziunii sociale și să-și prezinte strategiile de acțiune, obiectivele și țintele.

A doua etapă, în perioada 2003-2005 a fost realizat cel de-al doilea ciclu de Planuri naționale de acțiune de către statele membre. În 2004, cele 10 noi state membre își lansează Planurilor lor naționale pentru perioada 2004-2006.

În următoarea etapă, 2006-2008, au fost realizate primele planuri naționale de acțiuni în domeniul protecției sociale și incluziunii sociale.

Ca urmare a deciziei de modernizare a MDC în domeniul protecției sociale și incluziunii sociale, statelor membre li s-au cerut să pregătească planuri naționale în cele trei arii de politici:

în domeniul incluziunii sociale,

pensiilor și

politicilor de sănătate și îngrijiri pe termen lung.

În perioada 2008-2010 a urmat cel de-al doilea ciclu de Planuri naționale de acțiune în domeniul protecției sociale și incluziunii sociale. Pentru ultimul ciclu menționat, obiectivele stabilite în 2006 nu au fost schimbate, însă pentru prima dată au fost aliniate cu strategia în domeniul creșterii economice și angajării.

In perioada urmatoare 2010-2014 MDC a continuat să sprijine cooperarea și schimbul de bune practici între experții din statele membre, inclusiv prin promovarea dialogul structurat cu grupurile relevante pe părți interesate în continuarea dezvoltării și cooperării transsectoriale în cadrul Comisiei pentru o mai bună exploatare pe deplin a potențialului sectoarial cultural. Deasemeni MDC, in aceași perioadă, a dus la crearea și promovarea politicilor de creștere inteligentă, prin dezvoltarea Strategiilor de specializare inteligentă în domeniul coeziunii sociale și dialogului intercultural în Europa și prin utilizarea pe deplin a procedurile de evaluare a impactului existent, în vederea integrării culturii în toate politicile și acțiunile UE.

III.2. Dilema politicii sociale europene

Încă de la începuturile sale Comunitatea Economică Europeană avea dreptul să emită legi ce aveau să aibă caracter social, ca de exemplu, interzicerea discriminării lucrătorilor din alte state membre, având la bază naționalitatea, coordonând în acest fel cu sistemul social de securitate pentru muncitorii migratori, promovând libera mișcare a forței de muncă și egalitatea de gen, la plata salariului, dar și la stabilirea standarde minime în ceea ce privește siguranța la locul de muncă.

Pe baza acestor drepturi, regulamente și instrucțiuni au fost adoptate normele care au urmat după ani 1950. Rectificările ulterioare ale tratatului, în special acele din 1986 și 1992, au extins gradual competenței Comunității Europene spre a adopta prevederi legate de politica socială.

Anul 1997 a reprezentat o cumpăna pentru politica socială a UE când ocuparea forței de muncă și cauzele șomajului au fost integrate în Acordul de la Amsterdam. În pofida acestei extinderi, autoritatea UE în emiterea politicilor sociale rămâne totuși constrânsă de anumite prevederi. Cea mai importantă dintre acestea a fost principiul subsidiarității. Conform acestui principiu, UE i se permitea doar să adopte regulamente/legi, atunci când statele membre nu erau capabile să atingă obiectivele politice specifice prin politicile lor proprii. Mai mult decât atât, UE, în general, i se permitea doar să sprijine și să completeze politicile sociale ale statelor membre.

Armonizarea legilor și a regulamentelor administrative în mod explicit a fost exclusă din anumite domenii iar unele decizii necesitau unanimitate, asta în zonele în care partenerii sociali naționali începeau să joace un rol din ce în ce mai vizibil. Instituțiile UE nu au avut permisiunea să acționeze unim și eficient în sensul cooptării acestora, iar politicile în domeniul egalității de gen, adoptate de către UE, au fost deseori privite ca un important rol în elaborarea politicilor naționale și se aștepta, în acest sens, găsirea unor soluții care să grăbească și să ofere UE această portunitate.

Totuși, reglementările în sfera egalității dintre genuri au reușit, nu de puține ori, să influențeze deciziile chiar și dincolo de domeniul ocupării forței de muncă. Prin urmare, trebuie să subliniem faptul că, în principal, crearea pieței și natura reglementărilor legislației obligatorii existente, privind prevederile politicii sociale a UE, s-au concentrat pe asigurarea condițiilor pentru libera circulație a forței de muncă și pe nivelul de plată în zonele cu un mediu de muncă favorabil, cât și pe securitatea la nivelul muncii.

Divergențele de opinii în ceea ce privește politica socială a UE include un element redistributiv și anume fondurile structurale. Acestea au fost introduse încă din 1957, odată cu Fondul Social European, care avea ca scop îmbunătățirea mobilității forței de muncă și a oportunităților de muncă și dezvoltrea unor politici de muncă europene.

Aceste fonduri au încercat să dezvolte piața muncii și situația economică în regiunile mai sărace, având un efect redistributiv între state membre. Să demonstrat că această redistribuire a dus în final la concluzia că, statele membre mai sărace, deși contribuiau mai puțin, primeau sume din ce în mai mari de la bugetul comun. Acest lucru a determinat o analiză mai atentă a procesului, ce îl implică aceste fonduri structurale, așa s-a făcut că, deși contribuția și redistribuția se prezinta diferit, de la un stat la altul, în cele din urmă țările mai bogate au ajuns să profite mai mult din cheltuielile făcute de țările sărace.

Prin urmare, analiștii au concluzionat că redistribuirea veniturilor în UE nu depinde doar de Produsul Intern Brut (PIB) dintr-o țară anume, cât mai ales de factorii instituționali precum reprezentarea excesivă a statelor membre mai mici în Consiliul European. La fel, studiile au mai arătat că redistribuirea sistematică între indivizii bogați și săraci, nu poate oferi întru totul baza oferirii unor drepturi sociale individuale stabile, iar în comparație cu relația cheltuieli-consum social național, abordarea politicilor financiare, plecând de la cheltuirea fondurilor structurale ne apare în multe situații ca având caracter limitat.

În întregime, politica socială a UE, încă de la sfârșitul anilor 1990, a rămas predominantă de crearea pieței comune și a actelor reglementatorii. La sfârșitul acestei perioade, politica socială a UE, în general acceptată ca integrare europeană, a implicat o balansare între integrarea pozitivă și negativă, adică ceva între măsurile care omit obstacolele, pentru a crea o singură piață și pot fi executate/impuse/amplicate de către actorii supranaționali, precum Curtea Europeană de Justiție pe de o parte, și prevederile care reglementează și dirijează piețele, ce sunt adoptate în comun de către statele membre, pe de altă parte.

Rezumând cele spuse anterior, Politica socială a UE, a furnizat încă de la început o serie de argumente ce rămân a fi dificil de consolidat din punct de vedere legal. Legătura politicilor sociale, la nivelul UE, a necesitat o abordare diversă și considerabilă. Instituțiile responsabile de ajutorul social din statele membre s-au aflat uneori în situații incompatibile la fel și diferiți actori.

Lipsa de demo-uri Europene, a făcut să consolideze rolul politicilor sociale ale statelor, care au contribui în timp la dezvoltarea capacităților de rezolvare a problemelor mai mari cât și a caracterului legitim al guvernelor naționale și apoi a întregii UE.

Metoda deschisă de coordonare a fost creată ca parte a politicii de ocupare a forței de muncă și a procesului Luxemburg. În 2000,acesata a devenit instrument al strategiei de la Lisabona. Prin această metodă, politicile naționale ale statelor membre pot fi orientate către o serie de obiective comune.

Metoda oferă un prin răspuns la dilema politicilor europene, inclusiv privind cele sociale, în primul rând prin caracterul său interguvernamental, în care statele membre se evaluează unele pe celelalte, iar Parlamentul European și Curtea de Justiție nu au niciun rol. În sectorul politicilor sociale activități derulate se înscriu într-un circuit care țin de:

identificarea și definirea în comun a obiectivelor care trebuie îndeplinite, adoptate de către Consiliul UE;

stabilirea în comun a unor instrumente, cum ar fi: statistici, indicatori, orientări etc. și

analiză comparativă, benchmarking, a performanțelor statelor membre și a schimburilor de bune practici acestea sub supravegherea Comisiei Europene.

În domeniu social, metoda deschisă de coordonare implică măsuri denumite soft law, care pot fi obligatorii pentru statele membre, dar nu iau forma unor instrumente legislative comunitare, acestea vin incă odată în sprijinirea, răspunsului pe care îl poate aduce în rezolvarea unor situații mai mult sau mai puțin complicate în ceea ce privește definirea și elaborarea regulamentelor, directivelor și/sau deciziilor, în același sens uniunea dezvoltase o perspectivă chiar începând cu anii 1997, în cadrul Procesului Luxemburg.

Astfel, în cadrul Strategiei de la Lisabona, statele membre au, prin metoda deschisă de coordonare, obligația de a elabora planuri naționale de reformă și de a le transmite Comisiei Europene. În schimb, în ceea ce privește politicile sociale, statele membre au puterea de decizie asupra obiectivelor, existând totodată și o coordonare la nivel european a planurilor naționale de acțiune.

Componenta socială a integrării europene s-a dezvoltat și consolidat în timp, pe parcursul procesului de integrare, iar importanța relativă a chestiunilor sociale din cadrul politicilor Uniunii Europene a crescut considerabil de la înființarea pieței unice și de când UE s-a dedicat creării unei uniuni economice și monetare.

III.3. MDC instrument de învățare reciprocă

În prezent, Uniunea Europeană se confruntă cu probleme sociale serioase cum ar fi:

îmbătrânirea populației și în special a forței de muncă;

aprofundarea dimensiunii economice și mai ales monetare care generează noi probleme sociale, cum ar fi șomajul și a căror rezolvare sau prevenire înseamnă suport economic;

extinderea spre est a Uniunii Europene pune probleme mai multe și mai complexe, derivate din liberalizarea circulației forței de muncă și alinierea legislațiilor;

posibilitatea de a oferi standarde adecvate de protecție socială etc.,

Toate acestea au făcut ca statele membre să acorde o importanță deosebită laturii sociale. În acest sens, se creează cadrul necesar pentru o deplină dezvoltare a politicii sociale europene printr-o serie de tratate, rezoluții, comunicate, rapoarte și alte documente, referitoare la dimensiunea socială a integrării europene. Analiza acestor documente permite descifrarea acquis-ului social, care este un reper important în definirea dimensiunii sociale a Uniunii Europene și ghid în demersul țărilor candidate pentru pregătire în vederea aderării.

În esență, acquis-ul social comunitar înseamnă întreaga legislație primară și derivă din ansamblul politicilor și instituțiilor, mecanismelor și instrumentelor utilizate pentru aplicarea legislației sociale. Aceasta cuprinde:

prevederile din tratate, directive, regulamente și acorduri, care se impun a fi transpuse în legislațiile statelor membre și aplicate în practică;

pachetul de principii sub formă de recomandări, coduri de conduită, cartea verde și cartea albă și

ansamblul instrumentelor folosite pentru punerea în aplicare a acestora.

În cadrul MDC sociale, guvernele naționale convin asupra unor obiective comune de atins și asupra unor indicatori comuni de monitorizare a progresului realizat. Pe această bază, ele elaborează rapoarte naționale strategice privind protecția socială și incluziunea socială, care sunt evaluate într-un Raport comun de către Comisia Europeană și Consiliul de Miniștri.

Alte confruntări au loc de asemenea cu ocazia evaluărilor inter-pares, în cadrul cărora reprezentanții ministerelor naționale pe probleme sociale evaluează critic, în mod reciproc, programele și strategiile legate de abordarea unor probleme sociale specifice.

Deși guvernele naționale dețin competență legislativă exclusivă, acest proces se caracterizează printr-o dimensiune europeană clară: ministerele naționale subscriu unei agende comune și evaluează în mod voluntar rezultatele politicilor obținute de alte țări în funcție de anumiți indicatori comuni de performanță.

Din acest motiv, se face adesea referire la MDC socială ca fiind un instrument de învățare reciprocă. Prin compararea progresului realizat în abordarea unor probleme sociale similare, guvernele naționale sunt expuse unui climat concurențial, examinând atent succesele fiecăruia în materie de politici sociale, dar și eșecurile înregistrate.

Cu toate că acest sistem sprijină condițiile favorabile de învățare prin monitorizare, nu sunt prevăzute totuși sancțiuni formale pentru performanțe slabe. Un alt aspect ambiguu este acela că, în ciuda presupusei deschideri, procesul este limitat la reprezentanții statelor membre, Comisia Europeană și experții în materie.

Implicarea publicului este nesemnificativă, iar accesul protagoniștilor din domeniul non-guvernamental este limitat la anumite evenimente, precum Masa rotundă privind combaterea sărăciei și excluderii sociale organizată anual la nivel european, sau la activitățile organizate în cadrul programului PROGRESS.

Există două seturi de obiective pe care guvernele naționale au convenit să le urmărească: obiective generale ale MDC sociale și obiective specifice fiecărui domeniu de intervenție, și anume incluziunea socială, pensiile, asistența medicală și îngrijirea pe termen lung.

Pe baza acestor obiective, ministerele naționale implicate elaborează rapoarte naționale strategice (RNS) privind protecția socială și incluziunea socială. MDC socială este un proces interguvernamental. Aceasta înseamnă că toate deciziile sunt luate de către guvernele naționale, care se reunesc în cadrul Consiliului pentru ocuparea forței de muncă, politică socială, sănătate și protecția consumatorului (EPSCO).

Pentru coordonarea acestui proces, a fost creat la nivel european Comitetul pentru protecție socială (SPC)4, care este alcătuit din câte doi oficiali din partea fiecărui guvern național și doi reprezentanți ai Comisiei Europene5. Sarcinile sale sunt monitorizarea tendințelor sociale și conceperea politicilor de protecție socială, promovarea schimbului de cunoștințe, de experiență și bune practici între guvernele naționale și pregătirea rapoartelor, formularea opiniilor sau desfășurarea altor activități circumscrise domeniilor sale de competență.

În cadrul SPC a fost înființat un sub-grup „Indicatori”, pentru a formula și a defini indicatorii de monitorizare a progresului țărilor în direcția atingerii obiectivelor comune. Comitetul pentru protecție socială cooperează în mod regulat cu celelalte comitete responsabile cu politica socială și economică a UE, în special cu Comitetul pentru ocuparea forței de muncă (EMCO) și cu Comitetul de politică economică (EPC).

O dată la trei ani, ministerele naționale pe probleme sociale elaborează rapoarte naționale strategice (RNS). Aceste rapoarte prezintă în linii generale măsurile politice preconizate pentru realizarea obiectivelor comune ale MDC sociale.

RNS are patru părți, inclusiv un Plan Național de Acțiune (PNA) în domeniul incluziunii sociale. Rapoartele naționale strategice oferă o sinteza a situației socio-economice a fiecărei țări, prezintă provocările legate de dezvoltarea socială, specifică prioritățile politice ale administrației naționale și măsurile care vor sprijini punerea lor în aplicare.

Sunt descrise de asemenea și acordurile în materie de guvernanță încheiate pentru a îmbunătăți coordonarea politicilor, în special mecanismele menite să intensifice cooperarea între diferite niveluri de guvernare, precum și implicarea societății civile. RNS-urile reprezintă o sursă prețioasă de informații pentru practicienii de la toate nivelurile administrative.

Ele prezintă toate măsurile politice și planificate dintr-un anumit stat membru și constituie unul dintre puținele documente care oferă o descriere actualizată și exactă a evoluției politicilor sociale. Cu toate acestea, o critică obișnuită la adresa RNS-urilor vizează faptul că acestea sunt mai mult descriptive decât strategice, mai degrabă compilând pur și simplu măsurile politice într-un singur document decât oferind o bază pentru aplicarea acestora.

Aceste deficiențe se reflectă în secțiunile privind incluziunea socială ale rapoartelor. Deși aceste secțiuni se intitulează planuri naționale de acțiune, multe dintre ele nu indică un buget pentru fiecare obiectiv, nici nu conțin un program de implementare.

Anual, Comisia Europeană și Consiliul de Miniștri elaborează un Raport comun privind protecția socială și incluziunea socială. Pe baza unei evaluări a tuturor rapoartelor naționale strategice, acesta descrie progresul politicilor naționale și prezintă mesaje cheie comune tuturor statelor membre.

Având în vedere faptul că ele prezintă poziția comună a Comisiei și Consiliului, rapoartele comune constituie un punct central de referință pentru procesele de modernizare și reformă în domeniile protecției sociale și incluziunii sociale în Europa. Acestor rapoarte le sunt anexate alte documente auxiliare și profiluri de țară care oferă o descriere detaliată a situației socio-economice și a măsurilor politice din fiecare stat membru6.

Durata fiecărui ciclu MDC este de trei ani. În primul an, rapoartele comune prezintă o evaluare completă a RNS-urilor. În anii următori, ele se concentrează pe o anumită temă. Primul dintre acești ani tematici a fost anul 2007, care s-a concentrat în special pe problema sărăciei infantile.

Recent introduși, anii tematici oferă Comisiei și statelor membre oportunitatea de a realiza o analiză aprofundată și detaliată cu privire la o problemă socială specifică. Importanța acestei inițiative nu trebuie subestimată. Studiul atotcuprinzător privind sărăcia infantilă realizat în 2007 a condus la conștientizarea unui aspect adesea neglijat. Acest lucru a declanșat o dezbatere publică în toate statele membre, care a dus în cele din urmă la adoptarea de către nu mai puțin de 13 țări a problematicii sărăciei infantile ca prioritate politică în cadrul rapoartelor naționale strategice curente.

Pe viitor MDC ca instrument de învățare reciproca trebuie sa fie capabila sa combată sărăcia și promovarea bunăstării. Așa ne arată principalele voci ale oficialilor europeni din cadrul Strategiei Europa 2020.

Concluziile rapoartelor si politicilor viitoare invită statele membre să pună accentul în mod corespunzător pe aspectele legate de sărăcia în rândul tinerilor în cadrul politicilor naționale într-un mod global care să cuprindă locuri de muncă adecvate și un venit adecvat pentru familii, precum și furnizarea de servicii legate de dezvoltarea acestora, educație, locuințe și asistență medicală. Statele membre sunt de asemenea invitate să asigure politici naționale cu obiective și resurse specifice.

III.4. Perspective în politica socială europeană

Coordonarea politicilor la nivel interguvernamental prin depășirea dificultăților create de diversitatea de culturi administrative este un exercițiu complex, în special atunci când presupune elaborarea de noi metode de învățare reciprocă și modificarea unor practici de lucru înrădăcinate.

O astfel de activitate implică putere politică, autoritate și capacitate de planificare și, prin urmare, Agenda socială a UE nu face excepție de la regulă. Orice inițiativă are nevoie de o structură, un cadru pe marginea căruia să poată fi clădit procesul de învățare de concepere a politicilor. În contextul Europei sociale, acest cadru este conferit de metoda deschisă de coordonare care, în jargonul de la Bruxelles, este cunoscută sub denumirea de MDC socială.

MDC socială se limitează la competența ministerelor naționale și a Comisiei Europene. În primul rând, intervenția la nivel local conduce la rezultate mai bune dacă aceasta se bazează pe cunoștințe solide privind dinamica și deciziile la nivel național și european. În al doilea rând, un aspect poate chiar mai important este acela că, doar atunci când orașele vor fi recunoscute ca parteneri legitimi în procesul de luare de decizii, valoarea practică a activității funcționarilor din orașe va putea fi folosită în scopul îmbunătățirii politicii sociale.

Scopul de ansamblu al MDC sociale este acela de a oferi vizibilitate coeziunii sociale în Europa astfel aceasta poate fi văzută ca o cale deschisă spre îmbunătățirea politicii sociale. ea vine să completeze, pe viitor, o serie de măsuri care au avut acarater limitat cum ar fi: Alternativa pentru Uniunea Europeană, Politica socială europeană: calea Uniunii și Programa prevederilor sociale de durată medie.

Valoarea adăugată a politicii de coeziune este dezbătută în mod recurent de factorii de decizie, de cadre universitare și de părțile interesate. Unele părți afirmă că politica de coeziune nu se leagă suficient de prioritățile UE, că risipește resursele între diferite domenii de acțiune și că impactul său este adesea dificil de măsurat.

Deși raportele arată că politica de coeziune a contribuit la dezvoltarea economică și socială a regiunilor și la bunăstarea populației, Comisia abordează cu multă seriozitate aceste critici. Prin urmare, reformele ulterioare ale politicii de coeziune, menținând obiectul global al acesteia, ar trebui să vizeze o orientare clară a politicii către rezultate și o concretizare a reformelor necesare în vederea obținerii de rezultate, reducând, în același timp, constrângerile birocratice și simplificând gestionarea cotidiană a politicii.

Politica de coeziune a fost deja aliniată în mod considerabil la Strategia de la Lisabona, în special prin repartizarea resurselor financiare. Totuși, această aliniere nu este suficientă, din cauza disparităților în materie de guvernanță dintre cele două procese strategice.

În viitor, se pot adopta mai multe măsuri pentru o aliniere ulterioară a politicii de coeziune la Strategia Europa 2020. Aceasta necesită, în primul rând, orientări clare la nivel european și procese de negociere și monitorizare mai strategice. Revizuirea bugetului UE a prezentat o nouă abordare în materie de programare strategică pentru politica de coeziune, în vederea unei integrări mai strânse a politicilor UE pentru a concretiza Strategia Europa 2020 și orientările integrate. Această abordare ar implica:

un cadru strategic comun (CSC) adoptat de Comisie, care ar traduce obiectivele și ambițiile Strategiei Europa 2020 în priorități de investiții. Cadrul ar include Fondul de Coeziune, Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European, Fondul European Agricol pentru dezvoltare rurală și Fondul European pentru Pescuit;

un contract de parteneriat pentru dezvoltare și investiții care, pe baza cadrului strategic comun, ar stabili prioritățile de investiții, alocarea resurselor naționale și ale UE între domeniile și programele prioritare, condițiile convenite și obiectivele care trebuie atinse. Acest contract s-ar aplica politicii de coeziune. Pentru a promova coeziunea economică, socială și teritorială într-un mod coerent și integrat, ar putea fi utilă extinderea domeniului său de aplicare la alte politici și instrumente de finanțare ale UE. Contractul va fi rezultatul negocierilor dintre statele membre și Comisie cu privire la strategia de dezvoltare prezentată în cadrul programelor lor naționale de reformă. El ar descrie, de asemenea, coordonarea între fondurile UE la nivel național și

programe operaționale (PO) care, astfel cum este cazul în perioada actuală, ar reprezenta principalul instrument de gestionare și ar transpune conținutul documentelor strategice în priorități concrete de investiții, însoțite de obiective clare și măsurabile, care ar trebui să contribuie la îndeplinirea obiectivelor naționale stabilite în cadrul Strategiei Europa 2020.

Calendarul de prezentare a rapoartelor anuale de monitorizare a progreselor înregistrate în ceea ce privește atingerea obiectivelor ar fi aliniat la ciclul de guvernanță al Strategiei Europa 2020. Pe această bază, o dezbatere politică regulată în cadrul formațiunilor Consiliului și al comisiilor Parlamentului European relevante ar îmbunătăți transparența, responsabilizarea și evaluarea efectelor politicii de coeziune.

Trei propuneri din cadrul revizuirii bugetului UE au un impact deosebit asupra politicii de coeziune: concentrarea resurselor financiare, sistemul referitor la condiționalitate și la stimulente și orientarea către rezultate.

Prin urmare, în viitor, va fi necesar să se garanteze că statele membre și regiunile concentrează resurse ale UE și naționale asupra unui număr mic de priorități care răspund provocărilor specifice cu care acestea se confruntă. Acest obiectiv ar putea fi îndeplinit stabilind, în regulamentele referitoare la politica de coeziune, o listă de priorități tematice legate de prioritățile, orientările integrate și inițiativele emblematice ale Strategiei Europa 2020.

În funcție de valoarea finanțării europene în cauză, li s-ar solicita țărilor și regiunilor să se concentreze asupra unui număr mai mare sau mai mic de priorități. Astfel, statelor membre și regiunilor care primesc o finanțare mai mică li s-ar solicita să aloce întreaga finanțare disponibilă pentru două sau trei priorități, în timp ce cele care primesc un sprijin financiar mai substanțial pot selecta mai multe priorități. Anumite priorități ar fi obligatorii.

În același timp, concentrarea tematică nu ar trebui să împiedice statele membre și regiunile să experimenteze și să finanțeze proiecte inovatoare. Alocarea de fonduri în favoarea unor grupuri-țintă sau a unor abordări experimentale (de exemplu, dezvoltare locală), ar putea fi luată, de asemenea, în considerare, eventual sub forma unor subvenții globale.

Criza financiară și economică a constrâns deja Comisia să propună măsuri vizând îmbunătățirea guvernanței economice a Uniunii. Politici macroeconomice solide, un mediu microeconomic favorabil și un cadru instituțional puternic sunt condiții prealabile pentru crearea de locuri de muncă, stimularea creșterii, reducerea excluziunii sociale și introducerea unor modificări structurale.

Această constatare este și mai adevărată în cazul politicii de coeziune, deoarece eficacitatea acesteia depinde într-o mare măsură de mediul economic în care este pusă în aplicare. Prin urmare, este posibil să se consolideze legăturile dintre politica de coeziune și cadrul de politică economică al Uniunii.

Concluzii

Politica de coeziune contribuie în mod semnificativ la generalizarea creșterii și a prosperității în întreaga Uniune, reducând în același timp disparitățile economice, sociale și teritoriale. Raportele privind coeziunea economică, socială și teritorială arată faptul că politica de coeziune a creat noi locuri de muncă, a sporit capitalul uman, a dus la construcția de infrastructuri critice și a îmbunătățit protecția mediului, în special în regiunile mai puțin dezvoltate.

Fără îndoială, în absența politicii de coeziune, disparitățile ar fi mai mari. Cu toate acestea, efectele sociale persistente ale crizei, cererea de inovare determinată de intensificarea provocărilor globale și necesitatea de a utiliza în mod optim fiecare euro în cheltuielile publice fac necesară realizarea unei reforme ambițioase a politicii.

Astfel cum se indica și în revizuirea bugetului UE, sunt necesare progrese în special în următoarele domenii-cheie: concentrarea resurselor asupra obiectivelor Strategiei Europa 2020 și obținerea angajamentului din partea statelor membre în ceea ce privește punerea în aplicare a reformelor necesare pentru a asigura eficiența politicii și îmbunătățirea eficienței politicii, punând tot mai mult accentul pe rezultate.

Legătura explicită dintre politica de coeziune și Strategia Europa 2020 oferă o reală oportunitate de a continua sprijinirea regiunilor mai sărace din UE în vederea reducerii decalajului față de celelalte regiuni, de a facilita coordonarea între politicile UE și de a transforma politica de coeziune într-un motor principal al creșterii, inclusiv din punct de vedere calitativ, pe întreg teritoriul UE, abordând în același timp provocări societale cum ar fi îmbătrânirea populației și schimbările climatice.

Realizarea reformei instituționale este decisivă pentru sprijinirea ajustării structurale, promovarea creșterii și a creării de locuri de muncă și reducerea excluziunii sociale, în special prin reducerea sarcinilor de reglementare și administrative care le revin întreprinderilor sau prin îmbunătățirea serviciilor publice. Ca și în prezent, acestea ar fi completate prin măsuri de sprijin în cadrul politicii de coeziune în vederea dezvoltării capacității administrative și instituționale și a asigurării unei guvernanțe eficiente.

Aceste măsuri ar trebui să fie disponibile pentru toate statele membre și pentru toate regiunile. În al doilea rând, aplicarea sancțiunilor și a stimulentelor financiare legate de Pactul de stabilitate și de creștere a fost, până în prezent, limitată la Fondul de coeziune. Comisia a propus extinderea sa la restul bugetului UE ca pârghie suplimentară în vederea garantării respectării condițiilor macroeconomice esențiale în contextul componentei corective a Pactului.

Dimensiunea socială a integrării europene a fost dezvoltată considerabil de-a lungul anilor.Aceasta reprezintă un aspect esențial al Strategiei Europa 2020, care are drept scop asigurareaunei „creșteri bazate pe incluziune”, caracterizată prin niveluri ridicate de ocupare a forței demuncă și prin reducerea numărului persoanelor aflate în situație de sărăcie sau expuse risculuide excluziune socială.

Anexa: STRATEGIA EUROPA 2020

Bruxelles, 3.3.2010

COM(2010) 2020 final

COMUNICARE A COMISIEI

EUROPA 2020

O strategie europeană pentru o creștere inteligentă, ecologică și favorabilă incluziunii

STRATEGIA EUROPA 2020

REZUMAT

Europa trece printr-o perioadă de transformare. Criza a anulat ani de progrese economice și sociale și a pus în evidență deficiențele structurale ale economiei Europei. Între timp, lumea evoluează rapid, iar provocările pe termen lung (globalizarea, presiunea exercitată asupra resurselor, îmbătrânirea) se intensifică. UE trebuie să se ocupe acum de propriul viitor.

Europa poate reuși dacă acționează în mod colectiv, ca Uniune. Avem nevoie de o strategie care să ne permită să ieșim din criză mai puternici și care să transforme UE într-o economie inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii, caracterizată prin niveluri ridicate de ocupare a forței de muncă, productivitate și coeziune socială. Europa 2020 oferă o imagine de ansamblu a economiei sociale de piață a Europei pentru secolul al XXI-lea.

Europa 2020 propune trei priorități care se susțin reciproc:

creștere inteligentă: dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaștere și inovare;

creștere durabilă: promovarea unei economii mai eficiente din punctul de vedere al utilizării resurselor, mai ecologice și mai competitive;

creștere favorabilă incluziunii: promovarea unei economii cu o rată ridicată a ocupării forței de muncă, care să asigure coeziunea socială și teritorială.

UE trebuie să definească direcția în care vrea să evolueze până în anul 2020. În acest scop, Comisia propune următoarele obiective principale pentru UE:

75% din populația cu vârsta cuprinsă între 20 și 64 de ani ar trebui să aibă un loc de muncă;

3% din PIB-ul UE ar trebui investit în cercetare-dezvoltare (C-D);

obiectivele „20/20/20” în materie de climă/energie ar trebui îndeplinite (inclusiv o reducere a emisiilor majorată la 30%, dacă există condiții favorabile în acest sens);

rata abandonului școlar timpuriu ar trebui redusă sub nivelul de 10% și cel puțin 40% din generația tânără ar trebui să aibă studii superioare;

numărul persoanelor amenințate de sărăcie ar trebui redus cu 20 de milioane.

Aceste obiective sunt interconectate și sunt cruciale pentru reușita noastră generală. Pentru a garanta că fiecare stat membru adaptează strategia Europa 2020 la situația sa specifică, Comisia propune ca aceste obiective ale UE să fie transpuse în obiective și traiectorii naționale.

Obiectivele sunt reprezentative pentru cele trei priorități – o creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii – dar nu sunt exhaustive: pentru a sprijini realizarea acestora, va fi necesară întreprinderea unei game largi de acțiuni la nivelul național, al UE și internațional. Comisia prezintă șapte inițiative emblematice pentru a stimula realizarea de progrese în cadrul fiecărei teme prioritare:

„O Uniune a inovării” pentru a îmbunătăți condițiile-cadru și accesul la finanțările pentru cercetare și inovare, astfel încât să se garanteze posibilitatea transformării ideilor inovatoare în produse și servicii care creează creștere și locuri de muncă;

„Tineretul în mișcare” pentru a consolida performanța sistemelor de educație și pentru a facilita intrarea tinerilor pe piața muncii;

„O agendă digitală pentru Europa” pentru a accelera dezvoltarea serviciilor de internet de mare viteză și pentru a valorifica beneficiile pe care le oferă o piață digitală unică gospodăriilor și întreprinderilor;

„O Europă eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor” pentru a permite decuplarea creșterii economice de utilizarea resurselor, pentru a sprijini trecerea la o economie cu emisii scăzute de carbon, pentru a crește utilizarea surselor regenerabile de energie, pentru a moderniza sectorul transporturilor și a promova eficiența energetică;

„O politică industrială adaptată erei globalizării” pentru a îmbunătăți mediul de afaceri, în special pentru IMM-uri, și a sprijini dezvoltarea unei baze industriale solide și durabile în măsură să facă față concurenței la nivel mondial;

„O agendă pentru noi competențe și noi locuri de muncă” pentru a moderniza piețele muncii și a oferi mai multă autonomie cetățenilor, prin dezvoltarea competențelor acestora pe tot parcursul vieții în vederea creșterii ratei de participare pe piața muncii și a unei mai bune corelări a cererii și a ofertei în materie de forță de muncă, inclusiv prin mobilitatea profesională,

„Platforma europeană de combatere a sărăciei” pentru a garanta coeziunea socială și teritorială, astfel încât beneficiile creșterii și locurile de muncă să fie distribuite echitabil, iar persoanelor care se confruntă cu sărăcia și excluziunea socială să li se acorde posibilitatea de a duce o viață demnă și de a juca un rol activ în societate.

Aceste șapte inițiative emblematice vor angaja atât UE, cât și statele membre. Instrumentele UE, în special piața unică, ajutoarele financiare și instrumentele de politică externă, vor fi mobilizate pentru eliminarea blocajelor și îndeplinirea obiectivelor strategiei Europa 2020. Ca prioritate imediată, Comisia identifică măsurile care trebuie luate pentru a defini o strategie credibilă de ieșire din criză, pentru a continua reforma sistemului financiar, pentru a asigura consolidarea bugetară pentru o creștere pe termen lung și pentru a întări coordonarea în cadrul Uniunii economice și monetare.

Pentru a se obține rezultate va fi nevoie de o guvernanță economică mai puternică. Strategia Europa 2020 se va sprijini pe doi piloni: abordarea tematică prezentată anterior, care combină prioritățile și principalele obiective, și întocmirea unor rapoarte de țară, permițând statelor membre să își dezvolte propriile strategii de reîntoarcere la o creștere economică durabilă și la sustenabilitatea finanțelor publice. La nivelul UE se vor adopta orientări integrate care să cuprindă domeniul de aplicare al priorităților și obiectivelor UE. Fiecărui stat membru i se vor adresa recomandări specifice. În cazul unui răspuns necorespunzător, se pot emite avertismente politice. Prezentarea de rapoarte privind îndeplinirea obiectivelor strategiei Europa 2020 și evaluarea Pactului de stabilitate și creștere se vor efectua simultan, făcându-se însă în continuare distincția între aceste instrumente și menținând integritatea Pactului.

Consiliul European se va implica total în noua strategie și va fi punctul focal al acesteia. Comisia va monitoriza progresele înregistrate în vederea îndeplinirii obiectivelor, va facilita schimburile politice și va prezenta propunerile necesare orientării acțiunii și promovării inițiativelor emblematice ale UE. Parlamentul European va reprezenta o forță motrice pentru mobilizarea cetățenilor și va juca rolul de colegislator în ceea ce privește inițiativele-cheie. Această abordare privind instituirea de parteneriate ar trebui extinsă la comitetele UE, parlamentele naționale, autoritățile naționale, locale și regionale, partenerii sociali, părțile interesate și societatea civilă, astfel încât toți cetățenii să participe la îndeplinirea obiectivelor fixate.

Comisia propune aprobarea de către Consiliul European, în martie, a abordării generale a strategiei și a obiectivelor principale ale UE și, în iunie, a parametrilor detaliați ai strategiei, inclusiv a orientărilor integrate și a obiectivelor naționale. De asemenea, Comisia așteaptă cu interes observațiile și sprijinul Parlamentului European pentru a garanta succesul strategiei Europa 2020.

O PERIOADĂ DE TRANSFORMARE

Criza a anulat progresele înregistrate recent

Recenta criză economică este fără precedent pentru generația noastră. Progresele constante în materie de creștere economică și de creare de locuri de muncă înregistrate în ultimii zece ani au fost anulate – PIB-ul european a scăzut cu 4% în 2009, producția noastră industrială a scăzut la nivelurile din anii ’90, iar 23 de milioane de persoane (10% din populația activă a UE) nu au în prezent un loc de muncă. Criza a provocat un șoc pentru milioane de cetățeni și a pus în evidență câteva deficiențe fundamentale ale economiei noastre.

Din cauza crizei, obiectivul de garantare a unei creșteri economice viitoare este mult mai greu de realizat. Situația încă fragilă a sistemului nostru financiar frânează redresarea, având în vedere dificultățile cu care se confruntă atât întreprinderile, cât și gospodăriile pentru a obține credite, a cheltui și a investi. Finanțele noastre publice au fost grav afectate, cu deficite medii de 7% din PIB și cu niveluri ale datoriei de peste 80% din PIB, doi ani de criză anulând astfel progresele realizate în douăzeci de ani de consolidare fiscală. Potențialul nostru de creștere s-a înjumătățit în timpul crizei. Numeroase planuri de investiții, talente și idei riscă să se piardă din cauza incertitudinilor, a scăderii cererii și a lipsei finanțărilor.

Au fost puse în evidență deficiențele structurale ale Europei

Ieșirea din criză reprezintă provocarea imediată, dar cea mai mare provocare este aceea de a nu încerca să revenim la situația anterioară crizei. Chiar și înaintea crizei existau multe domenii în care Europa nu avansa destul de rapid în comparație cu restul lumii.

Rata medie de creștere a Europei a fost inferioară din punct de vedere structural celei a principalilor noștri parteneri economici, în mare parte ca urmare a unui decalaj în materie de productivitate care s-a accentuat în ultimii zece ani. Această situație se datorează în mare parte diferențelor existente între structurile antreprenoriale, în paralel cu nivelurile scăzute ale investițiilor în domeniul cercetării-dezvoltării și inovării, cu utilizarea insuficientă a tehnologiilor informației și comunicațiilor, cu reticența unor segmente ale societăților noastre de a susține inovarea, cu obstacolele în calea accesului pe piață și cu un mediu de afaceri mai puțin dinamic.

În pofida înregistrării unor progrese, ratele de ocupare a forței de muncă în Europa, cu o medie de 69% pentru persoanele cu vârsta între 20 și 64 de ani, sunt în continuare mult mai scăzute decât în alte părți ale lumii. Numai 63% dintre femei lucrează, în comparație cu 76% dintre bărbați. Numai 46% dintre lucrătorii vârstnici (55-64 de ani) au un loc de muncă, comparativ cu peste 62% în SUA și Japonia. Mai mult, cetățenii europeni lucrează în medie cu 10% mai puține ore decât cei din SUA sau din Japonia.

Se înregistrează o accelerare a îmbătrânirii populației. Întrucât generația născută după cel de al doilea Război mondial („baby boom”) începe să se pensioneze, populația activă a UE va începe să se reducă începând din 2013-2014. Numărul persoanelor cu vârsta de peste 60 de ani crește, în prezent, de două ori mai rapid decât înainte de 2007 (cu aproximativ două milioane de persoane pe an, în comparație cu numărul anterior, de un milion). Scăderea numărului populației active, combinată cu creșterea proporției de pensionari va exercita presiuni suplimentare asupra sistemelor noastre de protecție socială.

Provocările globale se intensifică

În timp ce Europa trebuie să își soluționeze propriile deficiențe structurale, lumea evoluează rapid și va fi foarte diferită la sfârșitul următorilor zece ani:

Economiile noastre sunt tot mai interconectate. Europa va profita în continuare de faptul că reprezintă una dintre cele mai deschise economii din lume, însă concurența din partea economiilor dezvoltate și emergente se intensifică. Țări precum China și India investesc masiv în cercetare și tehnologie, pentru a-și plasa industria pe o poziție superioară în lanțul de valori și a înregistra un salt semnificativ în economia mondială. Acest lucru exercită presiune asupra competitivității anumitor sectoare ale economiei noastre, dar fiecare amenințare reprezintă și o oportunitate. Pe măsură ce aceste țări se dezvoltă, se vor deschide noi piețe pentru multe întreprinderi europene.

Finanțele mondiale au nevoie în continuare de măsuri corective. Disponibilitatea creditelor acordate în condiții ușoare, o viziune pe termen scurt și asumarea unor riscuri exagerate pe piețele financiare din toată lumea au încurajat comportamentul speculativ, contribuind la înregistrarea unei creșteri bazate pe bule speculative și crearea unor dezechilibre importante. Europa s-a angajat să găsească soluții mondiale în vederea instituirii unui sistem financiar eficient și sustenabil.

Provocările legate de climă și de resurse necesită adoptarea unor măsuri drastice.

Dependența puternică de combustibilii fosili, precum petrolul, și utilizarea ineficientă a materiilor prime expun consumatorii și întreprinderile europene la șocuri dăunătoare și costisitoare privind prețurile, amenințându-ne securitatea economică și favorizând schimbările climatice. Creșterea populației mondiale de la 6 la 9 miliarde va intensifica, la nivel mondial, concurența pentru resursele naturale și va exercita presiuni asupra mediului. UE trebuie să sensibilizeze în continuare alte părți ale lumii în privința găsirii unei soluții globale pentru problemele puse de schimbările climatice, în paralel cu punerea în aplicare, pe întreg teritoriul UE, a strategiei privind schimbările climatice și energia pe care am convenit-o.

Europa trebuie să treacă la acțiune pentru a evita declinul

Putem trage următoarele învățăminte de pe urma crizei:

Cele 27 de economii ale UE sunt puternic interdependente: criza a subliniat legăturile strânse și efectele de contagiune care există între economiile noastre naționale, în special în zona euro. Reformele realizate (sau nu) într-o țară afectează evoluția situației din toate celelalte țări, astfel cum au demonstrat-o evenimentele recente. Mai mult, din cauza crizei și a constrângerilor severe în ceea ce privește cheltuielile publice, este mai dificil pentru unele state membre să furnizeze finanțări suficiente pentru infrastructura de bază de care au nevoie în domenii precum transporturile și energia, nu numai pentru a-și dezvolta propriile economii, ci și pentru a le permite acestora să participe pe deplin pe piața internă;

Coordonarea la nivelul UE funcționează: răspunsul la criză a demonstrat că rezultatele sunt semnificativ mai bune dacă acționăm împreună. Am demonstrat acest lucru prin adoptarea unor măsuri comune pentru a stabiliza sistemul bancar și prin adoptarea unui Plan european de redresare economică. Într-o lume globalizată, nicio țară nu poate soluționa provocările în mod eficace acționând în mod izolat;

UE aduce o valoare adăugată pe scena mondială. UE va influența deciziile politice mondiale numai dacă acționează în mod concertat. O reprezentare mai puternică pe plan extern va trebui însoțită de o coordonare mai puternică pe plan intern.

Criza nu a reprezentat un eveniment izolat, care să ne permită să revenim la situația anterioară. Provocările cu care se confruntă Uniunea sunt mai mari decât înainte de recesiune, în timp ce marja de manevră de care dispunem este limitată. În plus, restul lumii nu a rămas imobil. Rolul consolidat al G20 a demonstrat puterea economică și politică din ce în ce mai mare a țărilor emergente.

Europa se află în fața unor opțiuni clare, dar dificile. Prima dintre acestea este de a înfrunta în mod colectiv provocarea imediată pe care o reprezintă redresarea și provocările pe termen lung – globalizarea, presiunile exercitate asupra resurselor, îmbătrânirea – pentru a compensa pierderile recente, pentru a redeveni competitivi, pentru a stimula productivitatea și pentru a înscrie UE pe o traiectorie ascendentă a prosperității („redresare durabilă”).

A doua opțiune este de a continua realizarea de reforme într-un ritm lent și în mare parte necoordonat, riscând să înregistrăm o pierdere permanentă de bunăstare, o rată de creștere lentă („redresare lentă”), care poate conduce la niveluri ridicate ale șomajului și ale angoasei sociale, precum și la un declin relativ pe scena mondială („deceniu pierdut”).

Europa poate să reușească

Europa are multe atuuri: talentul și creativitatea cetățenilor noștri, o bază industrială puternică, un sector al serviciilor solid, un sector agricol prosper și de înaltă calitate, o puternică tradiție maritimă, piața unică și moneda comună, poziția de cel mai mare bloc comercial din lume și de destinație principală a investițiilor directe străine. De asemenea, putem conta pe valorile noastre puternice, pe instituțiile noastre democratice, pe atenția pe care o acordăm coeziunii economice, sociale și teritoriale și solidarității, pe respectul pe care îl purtăm mediului, pe diversitatea culturală, pe respectul pentru egalitatea de șanse între femei și bărbați – pentru a aminti doar câteva dintre punctele forte ale Europei. Multe dintre statele membre ale UE se numără printre cele mai inovatoare și dezvoltate economii din lume. Însă Europa are cele mai mari șanse de reușită dacă acționează în mod colectiv – ca Uniune.

Confruntate cu evenimente majore în trecut, UE și statele sale membre s-au ridicat de fiecare dată la înălțimea provocărilor. În anii ’90, Europa a lansat cea mai mare piață unică din lume, susținută de o monedă comună. În urmă cu doar câțiva ani, Europa a încetat a mai fi divizată, odată cu aderarea unor noi state membre la Uniune și înscrierea altora pe traiectoria aderării viitoare sau a unei legături mai strânse cu Uniunea. În ultimii doi ani, acțiunile comune adoptate în momentul culminant al crizei, prin intermediul Planului european de redresare, au permis evitarea prăbușirii economiei, în timp ce sistemele noastre de protecție socială au contribuit la protejarea cetățenilor de condiții și mai grele de viață.

Europa este în măsură să acționeze pe timp de criză și să își adapteze economiile și societățile. În prezent, cetățenii europeni traversează din nou o perioadă de transformare, pentru a face față impactului crizei, deficiențelor structurale ale Europei și intensificării provocărilor mondiale.

Acționând astfel, ieșirea din criză trebuie să constituie pentru noi punctul de intrare într-o nouă economie. Pentru ca generațiile actuale și viitoare să se bucure în continuare de o viață sănătoasă, de înaltă calitate, bazată pe modelele sociale unice ale Europei, trebuie să acționăm acum. Avem nevoie de o strategie care să transforme UE într-o economie inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii, caracterizată de niveluri ridicate de ocupare a forței de muncă, productivitate și coeziune socială. Strategia Europa 2020 răspunde acestor cerințe. Este o agendă destinată tuturor statelor membre, care ia în considerare diverse nevoi, diferite puncte de plecare și particularități naționale pentru a promova creșterea tuturor.

CREȘTERE INTELIGENTĂ, DURABILĂ șI FAVORABILĂ INCLUZIUNII

Cum dorim să fie Europa în anul 2020?

Strategia Europa 2020 ar trebui să se axeze pe trei priorități:

creștere inteligentă – dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaștere și inovare;

creștere durabilă – promovarea unei economii mai eficiente din punctul de vedere al utilizării resurselor, mai ecologice și mai competitive;

creștere favorabilă incluziunii – promovarea unei economii cu o rată ridicată a ocupării forței de muncă, în măsură să asigure coeziunea economică, socială și teritorială.

Aceste trei priorități se susțin reciproc și oferă o imagine de ansamblu a economiei sociale de piață a Europei pentru secolul al XXI-lea.

Pentru a ne orienta eforturile și progresele, există un consens larg conform căruia UE ar trebui să convină asupra unui număr limitat de obiective principale pentru 2020. Aceste obiective ar trebui să fie reprezentative pentru perspectiva unei creșteri inteligente, durabile și favorabile incluziunii. Obiectivele trebuie să fie măsurabile, capabile să reflecte diversitatea situațiilor existente în țările membre și să se bazeze pe date suficient de fiabile pentru a permite realizarea de comparații. Următoarele obiective au fost selecționate pe această bază – îndeplinirea lor va fi esențială pentru reușita noastră până în anul 2020:

rata ocupării forței de muncă a populației cu vârsta cuprinsă între 20 și 64 de ani ar trebui să crească de la nivelul actual de 69% la cel puțin 75%, inclusiv printr-o mai mare implicare a femeilor, a lucrătorilor în vârstă și printr-o mai bună integrare a migranților pe piața muncii;

UE urmărește în prezent obiectivul de a investi 3% din PIB în cercetare-dezvoltare (C-D).

Obiectivul a reușit să atragă atenția asupra necesității ca atât sectorul public, cât și cel privat să investească în C-D, dar se concentrează mai mult pe resurse decât pe impact. Este necesar, în mod clar, să fie îmbunătățite condițiile pentru investiții ale sectorului privat în domeniul C-D în UE și multe dintre măsurile propuse în prezenta strategie vor contribui la acest lucru. Este clar, de asemenea, că o abordare comună a C-D și a inovării ar lărgi gama de cheltuieli, ceea ce ar fi mai pertinent pentru activitățile comerciale și pentru elementele care stimulează productivitatea. Comisia propune păstrarea obiectivului de 3%, în paralel cu dezvoltarea unui indicator care să reflecte intensitatea C-D și inovării;

reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu cel puțin 20% față de nivelurile din 1990 sau cu 30%, dacă există condiții favorabile în acest sens2; creșterea la 20% a ponderii surselor regenerabile de energie în consumul final de energie și o creștere cu 20% a eficienței energetice;

un obiectiv referitor la nivelul de studii, care abordează problema abandonului școlar timpuriu, vizând reducerea ratei de abandon de la valoarea actuală de 15% la 10% și majorarea procentajului persoanelor cu vârsta cuprinsă între 30 și 34 de ani cu studii superioare de la 31% la cel puțin 40% în 2020;

numărul cetățenilor europeni cu un nivel de trai inferior pragului național de sărăcie ar trebui redus cu 25%, ceea ce ar însemna scoaterea a peste 20 de milioane de persoane din sărăcie.

Aceste obiective sunt interconectate. De exemplu, asigurarea unor niveluri de studii mai ridicate favorizează șansele de angajare, iar înregistrarea unor progrese în ceea ce privește creșterea ratei de ocupare a forței de muncă contribuie la reducerea sărăciei. O capacitate sporită de cercetare-dezvoltare și inovare în toate sectoarele economiei, combinată cu o utilizare mai eficientă a resurselor va îmbunătăți competitivitatea și vor accelera crearea de locuri de muncă. Investirea în tehnologii mai ecologice, cu emisii reduse de carbon va proteja mediul, va contribui la combaterea schimbărilor climatice și va crea noi oportunități de afaceri și noi locuri de muncă. Ar trebui să ne mobilizăm atenția colectivă în scopul îndeplinirii acestor obiective. Va fi nevoie de asumarea mai puternică a rolului de lider, de un angajament mai ferm și mecanisme eficace de execuție pentru a modifica atitudinile și practicile la nivelul UE în vederea obținerii rezultatelor rezumate în aceste obiective.

Aceste obiective sunt reprezentative, însă nu exhaustive. Ele reprezintă o idee generală a viziunii Comisiei cu privire la situarea UE în 2020 în ceea ce privește parametrii-cheie stabiliți. Ele nu constituie o abordare valabilă pentru toți. Fiecare stat membru este diferit, iar UE cu cele 27 de state membre ale sale este mai puțin omogenă decât acum un deceniu. În pofida disparităților dintre nivelurile de dezvoltare și nivelurile de viață, Comisia consideră că obiectivele propuse sunt relevante pentru toate statele membre, atât noi, cât și vechi. Investirea în cercetare-dezvoltare și inovare, în educație și în tehnologii eficiente din punctul de vedere al utilizării resurselor va aduce beneficii sectoarelor tradiționale, zonelor rurale, precum și economiilor bazate pe servicii și cu un nivel ridicat de competențe. Va consolida coeziunea economică, socială și teritorială. Pentru a garanta că fiecare stat membru adaptează strategia Europa 2020 la propria sa situație, Comisia propune ca aceste obiective UE să fie transpuse în obiective și traiectorii naționale, care să reflecte situația actuală a fiecărui stat membru și nivelul de ambiții pe care îl poate atinge în cadrul unui efort european mai larg de îndeplinire a acestor obiective. În paralel cu eforturile depuse de statele membre, Comisia va propune o gamă ambițioasă de acțiuni la nivelul UE, menite să înscrie UE pe o nouă traiectorie de creștere, mai durabilă. Eforturile depuse la nivelul UE și cele depuse la nivel național ar trebui să se susțină reciproc.

Creștere inteligentă – o economie bazată pe cunoaștere și inovare

Creșterea inteligentă înseamnă consolidarea cunoașterii și inovării ca elemente motrice ale viitoarei creșteri. Pentru aceasta este necesar să îmbunătățim calitatea sistemelor noastre de învățământ, să întărim performanța în cercetare, să promovăm inovarea și transferul de cunoștințe în Uniune, să folosim pe deplin tehnologiile informației și comunicațiilor și să ne asigurăm că ideile inovatoare pot fi transpuse în noi produse și servicii care generează creștere, locuri de muncă de calitate și care contribuie la abordarea provocărilor cu care se confruntă societatea europeană și mondială. Însă, pentru a reuși, toate acestea trebuie corelate cu spiritul antreprenorial, finanțele și cu accentul pe nevoile utilizatorilor și pe oportunitățile pieței.

Europa trebuie să acționeze în următoarele domenii:

Inovare: În Europa, cheltuielile destinate C-D se situează sub 2%, comparativ cu 2,6% în SUA și 3,4% în Japonia, în principal ca urmare a nivelului redus al investițiilor private. Nu contează numai valorile absolute ale acestor cheltuieli – Europa trebuie să se concentreze pe impactul și componența cheltuielilor cu cercetarea și să îmbunătățească condițiile pentru investițiile sectorului privat în C-D în UE. Ponderea mai redusă în UE a firmelor high-tech justifică jumătate din decalajul nostru față de SUA.

Educație, formare și învățare de-a lungul vieții: Un sfert din toți elevii au competențe slabe de citire, unul din șapte tineri abandonează studiile și formarea prea devreme. Aproximativ 50% ating un nivel mediu de calificare, însă acesta nu este suficient pentru a răspunde nevoilor pieței. Mai puțin de o persoană din trei din populația cu vârsta cuprinsă între 25 și 34 de ani are o diplomă universitară, comparativ cu 40% în SUA și peste 50% în Japonia. Potrivit indicelui Shanghai, numai două universități europene figurează în clasamentul mondial al primelor 20 de universități.

Societatea digitală: Cererea globală pentru tehnologiile informației și comunicațiilor reprezintă o piață în valoare de 2 000 miliarde €, însă numai un sfert din aceasta provine de la firme europene. De asemenea, Europa este în urmă în ceea ce privește internetul de mare viteză, ceea ce afectează capacitatea acesteia de inovare, inclusiv în zonele rurale, precum și în ceea ce privește diseminarea online a cunoștințelor și distribuția online de bunuri și servicii.

Acțiunile în cadrul acestei priorități vor duce la eliberarea potențialului inovator al Europei, ameliorând rezultatele în domeniul educației, calitatea și rezultatele instituțiilor de învățământ și valorificând avantajele economice și sociale ale societății digitale. Aceste politici ar trebui realizate la nivel regional, național și european.

Inițiativa emblematică „O Uniune a inovării”

Obiectivul acestei inițiative este de a recentra politica în domeniul cercetării-dezvoltării și inovării spre provocările cu care se confruntă societatea noastră, precum schimbările climatice, energia și utilizarea eficientă a resurselor, sănătatea și schimbările demografice. Fiecare verigă din lanțul inovării ar trebui consolidată, de la cercetarea fundamentală la comercializare.

La nivelul UE, Comisia va depune eforturi pentru:

definitivarea spațiului european de cercetare, elaborarea unei agende strategice de cercetare centrată pe provocări precum securitatea energetică, transporturile, schimbările climatice, utilizarea eficientă a resurselor, sănătatea și îmbătrânirea, metodele de producție ecologice și gestionarea terenurilor, precum și consolidarea programării comune cu statele membre și regiunile;

îmbunătățirea condițiilor-cadru pentru a permite întreprinderilor să inoveze, crearea unui brevet european unic și a unei instanțe specializate în materie de brevete, modernizarea cadrului de protejare a drepturilor de autor și a mărcilor comerciale, îmbunătățirea accesului IMM-urilor la protecția proprietății intelectuale, accelerarea instituirii unor standarde interoperabile; îmbunătățirea accesului la capital și utilizarea deplină a politicilor care vizează cererea, de exemplu prin achiziții publice și reglementare inteligentă);

lansarea de parteneriate europene în domeniul inovării între UE și nivelurile naționale, în vederea accelerării dezvoltării și utilizării tehnologiilor necesare pentru a răspunde provocărilor identificate. Primul parteneriat va avea în vedere următoarele elemente: „crearea bioeconomiei până în 2020”, „tehnologiile generice esențiale care contribuie la modelarea viitorului industrial al Europei” și „tehnologiile care să le permită persoanelor în vârstă să trăiască în mod independent și să fie activi în societate”;

consolidarea și dezvoltarea în continuare a rolului instrumentelor UE de susținere a inovării (de exemplu, fondurile structurale, fondurile de dezvoltare rurală, programul-cadru de cercetare-dezvoltare, programul-cadru pentru competitivitate și inovare, planul SET), inclusiv printr-o colaborare mai strânsă cu BEI și prin simplificarea procedurilor administrative în vederea facilitării accesului la finanțare, în special pentru IMM- uri, precum și introducerea unor mecanisme inovatoare de stimulare legate de piața carbonului, în special pentru cei cu o evoluție rapidă;

promovarea parteneriatelor în materie de cunoaștere și consolidarea legăturilor între educație, întreprinderi, cercetare și inovare, inclusiv prin intermediul Institutului European de Inovare și Tehnologie (EIT), precum și promovarea spiritului antreprenorial prin sprijinirea întreprinderilor tinere inovatoare.

La nivel național, statele membre vor trebui:

să reformeze sistemele de cercetare-dezvoltare și inovare de la nivel național (și regional) pentru a promova excelența și specializarea inteligentă, să consolideze cooperarea între universități, mediul de cercetare și întreprinderi, să pună în aplicare programe comune și să întărească cooperarea transfrontalieră în domeniile în care UE aduce valoare adăugată pentru și să adapteze procedurile naționale de finanțare în consecință, să asigure difuzarea tehnologiei pe teritoriul UE;

să garanteze existența unui număr suficient de absolvenți de universități de științe, matematică și inginerie și să axeze programele școlare pe creativitate, inovare și spirit antreprenorial;

să acorde prioritate cheltuielilor destinate cunoașterii, inclusiv prin folosirea stimulentelor fiscale și a altor instrumente financiare pentru a promova investiții private mai semnificative în cercetare-dezvoltare.

Inițiativa emblematică „Tineretul în mișcare”

Obiectivul este de a consolida performanța și atractivitatea internațională a instituțiilor de învățământ superior din Europa, de a spori nivelul general de calitate la toate nivelurile de educație și formare în UE, combinând atât excelența, cât și echitatea, prin promovarea mobilității studenților și a celor care urmează un curs de formare, precum și de a îmbunătăți situația încadrării în muncă a tinerilor. La nivelul UE, Comisia va depune eforturi pentru:

integrarea și consolidarea programelor UE de mobilitate, cele destinate universităților și cele destinate cercetătorilor (precum Erasmus, Erasmus Mundus, Tempus și Marie Curie) și corelarea acestora cu resursele și programele naționale;

impulsionarea agendei de modernizare a învățământului superior la nivelul programelor școlare, al guvernanței și al finanțării, inclusiv prin evaluarea comparativă a performanței universităților și a rezultatelor educaționale în context global;

identificarea metodelor de promovare a spiritului antreprenorial prin programe de mobilitate pentru tinerii profesioniști;

promovarea recunoașterii învățării non-formale și informale;

lansarea unui Cadru pentru încadrarea în muncă a tinerilor, în care să fie prezentate politicile menite să reducă rata șomajului în rândul tinerilor: acest cadru ar trebui să promoveze, cu ajutorul statelor membre și al partenerilor sociali, intrarea tinerilor pe piața muncii prin intermediul uceniciilor, al stagiilor sau al altor experiențe de muncă, inclusiv printr-o inițiativă („Primul loc de muncă EURES”) al cărui obiectiv este de a spori șansele tinerilor de ocupare a unui loc de muncă prin favorizarea mobilității în UE.

La nivel național, statele membre vor trebui:

să efectueze investiții eficiente în sistemele de învățământ și de formare la toate nivelurile (de la nivel preșcolar la nivel universitar);

să amelioreze rezultatele în domeniul educației, tratând fiecare segment (preșcolar, primar, secundar, profesional și universitar) în cadrul unei abordări integrate, care să includă competențele-cheie și care are scopul de a reduce abandonul școlar timpuriu;

să consolideze deschiderea și relevanța sistemelor de învățământ prin instituirea unor cadre naționale de calificare și printr-o mai bună direcționare a rezultatelor învățării spre nevoile pieței muncii;

să faciliteze intrarea tinerilor pe piața muncii prin acțiuni integrate care cuprind, inter alia, îndrumare, consiliere și ucenicie.

Inițiativa emblematică „O agendă digitală pentru Europa”

Obiectivul este de a obține beneficii sociale și economice durabile, datorită unei piețe unice digitale, bazate pe internet rapid și ultrarapid și pe aplicații interoperabile, care să permită accesul tuturor la serviciile în bandă largă până în 2013, accesul tuturor la internet de viteză mult mai mare (30 Mbps sau mai mult) până în 2020 și abonarea a 50% sau mai mult dintre gospodăriile europene la conexiuni internet de peste 100 Mbps.

La nivelul UE, Comisia va depune eforturi pentru:

oferirea unui cadru juridic stabil, care să stimuleze investițiile într-o infrastructură pentru internet de mare viteză, deschisă și competitivă, precum și în serviciile conexe;

dezvoltarea unei politici eficiente în domeniul spectrului;

facilitarea utilizării fondurilor structurale ale UE pentru realizarea acestei agende;

crearea unei adevărate piețe unice pentru conținutul și serviciile online (și anume, servicii web ale UE sigure și fără frontiere și piețe de conținut digital) care să beneficieze de niveluri ridicate de securitate și încredere, de un cadru echilibrat de reglementare cu regimuri clare de drepturi, de consolidarea licențelor multiteritoriale, de protecție și remunerație adecvate pentru deținătorii de drepturi și de un sprijin activ în vederea digitalizării bogatului patrimoniu cultural european și a modelării guvernanței globale a internetului;

reformarea fondurilor destinate cercetării și inovării și creșterea sprijinului în domeniul TIC, astfel încât atuurile tehnologice ale Europei în domenii strategice să fie consolidate și să se creeze condițiile ca IMM-urile care înregistrează niveluri ridicate de creștere să devină lideri pe piețele emergente și să stimuleze inovarea în domeniul TIC în toate sectoarele de activitate;

promovarea accesului la internet și adoptarea acestuia de către toți cetățenii europeni, în special prin acțiuni de susținere a competențelor digitale și a accesibilității serviciilor digitale.

La nivel național, statele membre vor trebui:

să elaboreze strategii operaționale privind internetul de mare viteză și să orienteze fondurile publice, inclusiv cele structurale, spre domeniile care nu sunt acoperite integral de investițiile private;

să stabilească un cadru juridic pentru coordonarea lucrărilor publice astfel încât costurile pentru dezvoltarea rețelelor să se reducă;

să promoveze dezvoltarea și utilizarea unor servicii online moderne și accesibile (de exemplu, e-guvernare, servicii de asistență medicală online, casa inteligentă, competențele informatice, securitatea).

Creștere durabilă – promovarea unei economii mai eficiente din punctul de vedere al utilizării resurselor, mai ecologice și mai competitive;

Creșterea durabilă presupune construirea unei economii competitive, durabile și eficiente din punctul de vedere al utilizării resurselor, care să profite de rolul de lider al Europei în cursa pentru dezvoltarea unor noi procese și tehnologii, inclusiv a tehnologiilor ecologice, care să accelereze dezvoltarea de rețele inteligente, ce folosesc TIC, care să exploateze rețelele de la scara UE și să consolideze avantajul competitiv al mediului nostru de afaceri, în special în sectoarele de producție și în cadrul IMM-urilor și care să ajute consumatorii să realizeze meritele utilizării eficiente a resurselor. O asemenea abordare va ajuta UE să prospere într-o lume cu emisii reduse de dioxid de carbon, care dispune de resurse limitate și să prevină, în același timp, degradarea mediului, pierderea biodiversității și utilizarea nedurabilă a resurselor. De asemenea, aceasta va sta la baza coeziunii economice, sociale și teritoriale.

Europa trebuie să acționeze în domeniile următoare:

Competitivitate: UE a prosperat datorită comerțului, exportând în lumea întreagă și importând atât materii prime, cât și produse finite. Fiind confruntați cu o presiune intensă pe piețele de export și pentru un număr tot mai mare de materii prime, trebuie să ne îmbunătățim competitivitatea față de partenerii noștri comerciali principali, printr-o productivitate crescută. Trebuie să abordăm chestiunea competitivității relative în cadrul zonei euro și în ansamblul UE. Uniunea Europeană a fost, în mare măsură, în avangarda soluțiilor ecologice, însă avantajul acumulat este acum pus în pericol de concurenți puternici, în special de China și de America de Nord. UE ar trebui să își mențină avantajul pe piața tehnologiilor ecologice, ca o modalitate de a asigura o utilizare eficace a resurselor în cadrul întregii economii, eliminând, în același timp, blocajele din cadrul infrastructurilor rețelelor majore, stimulând, astfel, competitivitatea noastră industrială.

Combaterea schimbărilor climatice: pentru a ne atinge obiectivele în materie de schimbări climatice, este necesar să reducem emisiile de dioxid de carbon mult mai rapid în decada care urmează decât în decada precedentă și să exploatăm pe deplin potențialul noilor tehnologii, precum posibilitățile de captare și stocare a dioxidului de carbon. O utilizare mai eficientă a resurselor ar contribui în mod semnificativ la reducea emisiilor, la realizarea de economii și ar stimula creșterea economică. Sunt vizate toate sectoarele economiei, nu numai cele care generează un nivel ridicat de emisii. De asemenea, trebuie să consolidăm capacitatea de rezistență a economiilor noastre în fața riscurilor climatice, precum și capacitatea de prevenire a dezastrelor și de reacție la acestea.

Energie curată și eficientă: dacă ne vom atinge obiectivele în materie de energie, valoarea importurilor noastre de petrol și gaze ar putea scădea cu 60 de miliarde € până în 2020. Aceasta nu reprezintă doar o economie din punct de vedere financiar, ci este esențială pentru securitatea noastră energetică. Dacă înregistrăm progrese suplimentare în ceea ce privește integrarea pieței europene a energiei, PIB-ul ar putea crește cu 0,6%-0,8%. Simplul fapt de a atinge obiectivul UE ca 20% din energia folosită să provină din surse regenerabile ar putea permite crearea a peste 600 000 de locuri de muncă în UE. Dacă la aceasta se adaugă obiectivul de 20% privind eficiența energetică, în joc sunt peste 1 milion de noi locuri de muncă.

Pentru a acționa în acest domeniu, este necesară punerea în aplicare a angajamentelor noastre referitoare la reducerea emisiilor într-un mod care să maximizeze beneficiile și să minimizeze costurile, inclusiv prin difuzarea soluțiilor inovatoare în plan tehnologic. În plus, ar trebui să vizăm decuplarea creșterii de consumul de energie și să devenim o economie mai eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor. Aceasta nu numai că va oferi Europei un avantaj competitiv, dar va și reduce dependența acesteia de resursele de materii prime și de produse de bază provenite din exterior.

Inițiativa emblematică: „O Europă eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor”

Scopul este sprijinirea tranziției către o economie eficientă în ceea ce privește utilizarea resurselor și cu emisii reduse de dioxid de carbon. Obiectivul este de a decupla creșterea noastră economică de utilizarea resurselor și de consumul de energie, de a reduce emisiile de CO2, de a crește competitivitatea și de a promova o securitate energetică sporită.

La nivelul UE, Comisia va depune eforturi pentru:

mobilizarea instrumentelor financiare ale UE (de exemplu, fondurile pentru dezvoltare rurală, fondurile structurale, programul cadru pentru C&D, rețelele transeuropene, BEI), ca parte a unei strategii solide de finanțare, care îmbină finanțarea UE cu finanțarea publică națională și cu cea privată;

consolidarea unui cadru de utilizare a instrumentelor de piață (de exemplu, certificate de emisii, reforma impozitării energiei, cadrul privind ajutoarele de stat, încurajarea unei utilizări mai extinse a achizițiilor publice ecologice);

prezentarea de propuneri pentru modernizarea și decarbonizarea sectorului transporturilor, contribuind, astfel, la creșterea competitivității. Acest lucru poate fi realizat printr-un ansamblu de măsuri, de exemplu măsuri de infrastructură precum dezvoltarea rapidă a unor infrastructuri de rețea de mobilitate electrică, gestionarea eficientă a traficului, logistică mai performantă, urmărirea reducerii emisiilor de CO2 pentru autovehiculele rutiere, pentru sectoarele aviației și maritim, inclusiv lansarea unei inițiative majore privind automobilele ecologice europene, care va contribui la promovarea noilor tehnologii, inclusiv a autovehiculelor electrice și hibride, printr-o combinație de măsuri de sprijin care cuprind cercetarea, stabilirea unor standarde comune și dezvoltarea infrastructurii necesare;

accelerarea punerii în aplicare a unor proiecte strategice cu o valoare adăugată ridicată pentru Europa, în vederea eliminării principalelor blocaje, în special în secțiunile transfrontaliere și nodurile intermodale (orașe, porturi, platforme logistice);

finalizarea pieței interne a energiei și punerea în aplicare a planului privind tehnologiile energetice strategice;

În acest sens, promovarea surselor regenerabile de energie constituie, de asemenea, o prioritate;

prezentarea unei inițiative privind evoluția rețelelor europene, inclusiv a rețelelor transeuropene de energie, către o super-rețea europeană, „rețele inteligente” și interconectarea, în special a surselor regenerabile de energie, la rețea (cu sprijinul fondurilor structurale și al BEI). În acest sens, este necesară promovarea proiectelor de infrastructură de importanță strategică majoră pentru UE în zona baltică, în Balcani, în regiunea mediteraneeană și în Eurasia;

adoptarea și implementarea unui Plan de acțiune revizuit privind eficiența energetică și promovarea unui program substanțial în domeniul utilizării eficiente a resurselor (sprijinind atât IMM-urile, cât și gospodăriile) prin utilizarea fondurilor structurale și a altor tipuri de fonduri în vederea mobilizării de noi finanțări prin intermediul modelelor existente și foarte eficace de scheme de investiții inovatoare. Această măsură ar trebui să determine modificări ale modului de consum și de producție;

stabilirea unei viziuni privind modificările structurale și tehnologice necesare pentru a face tranziția către o economie cu emisii reduse de dioxid de carbon, eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor și rezistentă la schimbările climatice până în 2050, fapt care va permite UE să își atingă obiectivele privind reducerea emisiilor și biodiversitatea. Aceasta include prevenirea dezastrelor și reacția la acestea, precum și exploatarea contribuției pe care politicile de coeziune, agricolă, de dezvoltare rurală și maritimă o au în lupta împotriva schimbărilor climatice, în special prin măsuri de adaptare bazate pe o utilizare mai eficientă a resurselor, care vor contribui, de asemenea, la îmbunătățirea securității alimentare la nivel mondial.

La nivel național, statele membre vor trebui:

să elimine treptat subvențiile dăunătoare mediului, făcând excepții doar în cazul persoanelor defavorizate;

să dezvolte instrumente de piață, precum stimulente fiscale și achiziții publice menite să adapteze metodele de producție și de consum;

să dezvolte infrastructuri energetice și de transport inteligente, modernizate și complet interconectate și să utilizeze pe deplin TIC;

să asigure implementarea coordonată a proiectelor de infrastructură, în cadrul rețelei centrale a UE, care contribuie în mod decisiv la eficacitatea sistemului de transport al UE, în ansamblul său;

să se concentreze asupra dimensiunii urbane a transporturilor, responsabile de o mare parte din emisiile generate și din congestiile rețelelor;

să utilizeze reglementarea, dezvoltând standarde de performanță energetică în construcții și instrumente de piață precum impozitarea, subvențiile și achizițiile publice pentru a reduce consumul de energie și de resurse și să utilizeze fondurile structurale pentru a investi în construcția de clădiri publice eficiente din punct de vedere energetic și într-o reciclare mai eficientă;

să stimuleze instrumente care permit economisirea de energie și care ar putea crește eficiența în sectoarele mari consumatoare de energie, precum cele bazate pe folosirea TIC.

Inițiativa emblematică „O politică industrială adaptată erei globalizării”

Industria și mai ales IMM-urile au fost grav afectate de criza economică și toate sectoarele se confruntă cu provocările generate de globalizare și de adaptarea proceselor lor de producție și a produselor lor la o economie cu emisii scăzute de carbon. Impactul acestor provocări va fi diferit de la un sector la altul: în timp ce unele sectoare vor trebui să se „reinventeze”, altele vor beneficia de noi oportunități de afaceri create de aceste provocări. Comisia va colabora strâns cu părțile interesate din diverse sectoare (cu întreprinderile, cu sindicatele, cu mediul academic, cu ONG-urile, cu organizațiile de consumatori) și va elabora un cadru pentru o politică industrială modernă, care să sprijine spiritual antreprenorial, să ghideze și să ajute industria pentru a fi în măsură să facă față acestor provocări, să promoveze competitivitatea sectorului industriei primare, al producției și al serviciilor din Europa și să le ajute să valorifice oportunitățile create de globalizare și de economia ecologică. Cadrul va viza toate elementele lanțului de valori din ce în ce mai internațional, de la accesul la materii prime la serviciile post- vânzare.

La nivelul UE, Comisia va depune eforturi pentru:

stabilirea unei politici industriale care să creeze condițiile cele mai favorabile pentru a menține și a dezvolta o bază industrială puternică, competitivă și diversificată în Europa, precum și pentru a sprijini tranziția sectoarelor de producție către o utilizare mai eficientă a energiei și a resurselor;

dezvoltarea unei abordări orizontale a politicii industriale, care să combine diverse instrumente de politică (de exemplu, reglementarea „inteligentă”, modernizarea achizițiilor publice, normele în materie de concurență și stabilirea de standarde);

îmbunătățirea mediului de afaceri, în special pentru IMM-uri, inclusiv prin reducerea costurilor de tranzacție aferente desfășurării unei activități economice în Europa, prin promovarea clusterelor și prin îmbunătățirea accesului convenabil la finanțare;

promovarea restructurării sectoarelor aflate în dificultate pentru orientarea acestora către activități de viitor, inclusiv prin redistribuirea rapidă a competențelor către sectoarele și piețele cu un ritm alert de creștere și prin acordarea de sprijin prin intermediul sistemului de ajutoare de stat de care dispune UE și/sau prin Fondul de ajustare la globalizare;

promovarea tehnologiilor și a metodelor de producție care reduc utilizarea resurselor naturale și sporesc investițiile în patrimoniul natural al UE;

promovarea internaționalizării IMM-urilor;

asigurarea faptului că rețelele de transport și de logistică permit industriei din toată Uniunea să beneficieze de acces efectiv pe piața unică și, într-un context mai larg, pe piața internațională;

dezvoltarea unei politici spațiale eficace care să pună la dispoziție instrumentele necesare depășirii unor provocări-cheie la nivel mondial și care să obțină rezultate, în special în ceea ce privește programele Galileo și GMES;

sporirea competitivității sectorului turismului în Europa;

revizuirea reglementărilor în vederea sprijinirii tranziției sectoarelor serviciilor și producției către o utilizare mai eficientă a resurselor, inclusiv printr-o reciclare mai eficientă; îmbunătățirea modului în care sunt definite standardele europene, astfel încât standardele europene și internaționale să stimuleze competitivitatea pe termen lung a industriei europene. Acest lucru va include promovarea comercializării și a adoptării unor tehnologii generice esențiale;

reînnoirea strategiei UE de promovare a responsabilității sociale a întreprinderilor, ca element-cheie în asigurarea încrederii pe termen lung a angajaților și a consumatorilor.

La nivel național, statele membre vor trebui:

să îmbunătățească mediul de afaceri, în special pentru IMM-urile inovatoare, inclusiv prin achiziții publice menite să sprijine inițiativele care încurajează inovarea;

să amelioreze condițiile de asigurare a respectării drepturilor de proprietate intelectuală;

să reducă sarcina administrativă a societăților și să amelioreze calitatea legislației în domeniul afacerilor;

să colaboreze strâns cu părțile interesate din diverse sectoare (cu întreprinderile, cu sindicatele, cu mediul academic, cu ONG-urile, cu organizațiile de consumatori) pentru a identifica blocajele și a dezvolta o analiză comună cu privire la modalitățile de a menține o bază industrială și de cunoaștere solidă și de a plasa UE într-o poziție de lider în ceea ce privește dezvoltarea durabilă la nivel mondial.

Creștere favorabilă incluziunii – o economie cu o rată ridicată a ocupării forței de muncă, asigurând coeziunea economică, socială și teritorială

O creștere favorabilă incluziunii presupune asigurarea autonomiei cetățenilor prin rate ridicate ale ocupării forței de muncă, investirea în dezvoltarea competențelor, combaterea sărăciei și modernizarea piețelor muncii și a sistemelor de formare și de protecție socială pentru a ajuta cetățenii să anticipeze și să gestioneze schimbările, precum și pentru a construi o societate solidară. De asemenea, este esențial ca beneficiile creșterii economice să fie accesibile în toate regiunile Uniunii, inclusiv în regiunile ultraperiferice, consolidând astfel coeziunea teritorială. O creștere favorabilă incluziunii presupune să se asigure tuturor cetățenilor acces și oportunități pe tot parcursul vieții. Europa trebuie să își valorifice pe deplin potențialul de forță de muncă pentru a face față provocărilor pe care le reprezintă îmbătrânirea populației și creșterea concurenței mondiale. Vor fi necesare politici de promovare a egalității de șanse între femei și bărbați pentru a crește participarea forței de muncă, ceea ce va contribui la creștere și la coeziune sociale.

Europa trebuie să acționeze în următoarele domenii:

ocuparea forței de muncă: din cauza schimbărilor demografice, forța de muncă de care dispunem este în scădere. Numai două treimi din populația noastră activă are în prezent un loc de muncă, în comparație cu peste 70% în SUA și în Japonia. Rata ocupării forței de muncă este scăzută în special în rândul femeilor și al lucrătorilor în vârstă. Tinerii au fost grav afectați de criză, cunoscând o rată a șomajului de peste 21%. Se întrevede un risc ridicat ca persoanele neintegrate în câmpul muncii sau care au legături slabe cu acesta să piardă teren pe piața muncii;

competențele: aproximativ 80 de milioane de persoane au competențe reduse sau de bază, însă persoanele mai instruite sunt cele care beneficiază, în principal, de posibilitățile oferite de învățarea de-a lungul vieții. Până în 2020, 16 milioane de locuri de muncă vor necesita un nivel înalt de calificare, în timp ce numărul locurilor de muncă pentru care se vor cere competențe reduse va scădea cu 12 milioane. Pentru ca lucrătorii să aibă o viață activă mai îndelungată, este nevoie, de asemenea, să le oferim posibilitatea de a dobândi și de a dezvolta noi competențe pe tot parcursul vieții;

combaterea sărăciei: înainte de criză, 80 de milioane de persoane erau amenințate de sărăcie. 19 milioane dintre acestea sunt copii. 8% dintre persoanele care au un loc de muncă nu câștigă suficient pentru a ieși din sărăcie. Șomerii sunt, în special, afectați.

Acțiunile din cadrul acestei priorități vor necesita modernizarea și consolidarea politicilor noastre în materie de ocupare a forței de muncă, de educație și de formare, precum și a sistemelor noastre de protecție socială, prin sporirea participării pe piața muncii și prin reducerea șomajului structural, precum și prin creșterea responsabilității sociale a întreprinderilor în cadrul comunității de afaceri. În acest sens, va fi important să se asigure accesul populației la centre de îngrijire a copiilor și la centre destinate altor persoane aflate în întreținere. Va fi esențial să se pună în aplicare principiile privind flexicuritatea și să se ofere cetățenilor posibilitatea de a dobândi noi competențe care să le permită să se adapteze la noile condiții și la eventualele schimbări de carieră. Va fi nevoie de un efort deosebit pentru a combate sărăcia și excluziunea socială și pentru a reduce inegalitățile în materie de sănătate, astfel încât beneficiile creșterii să poată fi accesibile tuturor. Capacitatea noastră de a face față provocării pe care o reprezintă promovarea unei îmbătrâniri active și sănătoase a populației va fi la fel de importantă în asigurarea coeziunii sociale și a unei productivități mai ridicate.

Inițiativa emblematică „O agendă pentru noi competențe și noi locuri de muncă”

Obiectivul este de a crea condițiile necesare modernizării piețelor muncii pentru a crește nivelurile de ocupare a forței de muncă și pentru a asigura sustenabilitatea modelelor noastre sociale. Pentru aceasta este nevoie să promovăm autonomia cetățenilor prin dobândirea de noi competențe care să permită forței noastre de muncă actuale și viitoare să se adapteze la noile condiții și la eventualele schimbări de carieră, să reducă șomajul și să sporească productivitatea muncii.

La nivelul UE, Comisia va depune eforturi pentru:

definirea și punerea în aplicare a celei de a doua etape a agendei de flexicuritate, împreună cu partenerii sociali europeni, pentru a identifica modalitățile de a îmbunătăți gestionarea tranzițiilor economice, de a combate șomajul și de a crește ratele de activitate;

adaptarea cadrului legislativ, în conformitate cu principiile reglementării „inteligente”, la evoluția modelelor de organizare a muncii (de exemplu, orele de lucru, detașarea lucrătorilor) și la noile riscuri la adresa sănătății și a securității muncii;

facilitarea și promovarea mobilității lucrătorilor în interiorul UE și asigurarea unei corespondențe mai bune între cererea și oferta de locuri de muncă, prin intermediul unui sprijin financiar adecvat acordat din fondurile structurale, în special din Fondul social european (FSE), și promovarea unei politici în materie de migrație a lucrătorilor cuprinzătoare și orientate către viitor, care să răspundă, într-un mod flexibil, priorităților și nevoilor de pe piața muncii;

consolidarea capacității partenerilor sociali și valorificarea pe deplin a potențialului de soluționare a problemelor oferit de dialogul social la toate nivelurile (la nivelul UE, la nivel național/regional, la nivel sectorial și la nivelul întreprinderilor), precum și promovarea unei cooperări mai strânse între instituțiile de pe piața muncii, inclusiv între serviciile publice de ocupare a forței de muncă din statele membre;

impulsionarea cadrului strategic de cooperare în materie de educație și formare în care să fie implicate toate părțile interesate. Acest lucru ar trebui să aibă drept rezultat punerea în aplicare a principiilor învățării de-a lungul vieții (în cooperare cu statele membre, cu partenerii sociali și cu experți), inclusiv prin parcursuri educaționale flexibile între diverse sectoare și niveluri de educație și formare și prin sporirea atractivității educației și formării profesionale. Partenerii sociali la nivel european ar trebui consultați în vederea dezvoltării unei inițiative proprii în acest domeniu;

asigurarea dobândirii competențelor necesare în vederea continuării studiilor și a integrării pe piața muncii, precum și a recunoașterii acestora pe tot parcursul educației generale, profesionale, superioare și din viața adultă și dezvoltarea unui limbaj și a unor instrumente operaționale comune pentru educație/formare și muncă: un cadru european pentru aptitudini, competențe și profesii (ESCO).

La nivel național, statele membre vor trebui:

să pună în aplicare măsurile naționale de flexicuritate, astfel cum s-a convenit în cadrul Consiliului European, să reducă segmentarea pieței muncii și să faciliteze tranzițiile și reconcilierea vieții profesionale cu viața privată;

să analizeze și să monitorizeze în mod regulat eficiența sistemelor fiscale și de asigurări sociale pentru a asigura rentabilitatea muncii, acordând o atenție specială persoanelor cu un nivel scăzut de calificare și eliminând în același timp măsurile care descurajează desfășurarea de activități independente;

să promoveze noi forme de reconciliere a vieții profesionale cu cea privată și politici de îmbătrânire activă și să sporească egalitatea de șanse între femei și bărbați;

să promoveze și să monitorizeze concretizarea eficace a rezultatelor dialogului social;

să impulsioneze punerea în aplicare a Cadrului european al calificărilor, prin instituirea unor cadre naționale ale calificărilor;

să asigure dobândirea competențelor necesare în vederea continuării studiilor și a integrării pe piața muncii, precum și recunoașterea acestora pe tot parcursul educației generale, profesionale, superioare și din viața adultă, inclusiv în cadrul învățării non-formale și informale;

să dezvolte parteneriate între mediul educației/formării și cel al muncii, în special prin implicarea partenerilor sociali în planificarea ofertelor de educație și formare.

Inițiativa emblematică „O platformă europeană de combatere a sărăciei”

Obiectivul este de a asigura coeziunea economică, socială și teritorială, ca o continuare a anului în curs, care reprezintă Anului european de luptă împotriva sărăciei și excluziunii social, în vederea sensibilizării opiniei publice și a recunoașterii drepturilor fundamentale ale persoanelor care se confruntă cu sărăcia și excluziunea socială, acordându-le acestora posibilitatea de a duce o viață demnă și de a juca un rol activ în societate.

La nivelul UE, Comisia va depune eforturi pentru:

transformarea metodei deschise de coordonare în materie de excluziune socială și de protecție socială într-o platformă de cooperare, de evaluare colegială și de schimb de bune practici, precum și într-un instrument de încurajare a angajamentului actorilor din sectorul public și privat de a reduce excluziunea socială și de a întreprinde acțiuni concrete, inclusiv prin acordarea de sprijin specific din fondurile structurale, în special din FSE;

elaborarea și punerea în aplicare a unor programe care vizează promovarea inovării sociale în rândul grupurilor celor mai vulnerabile, în special prin punerea la dispoziția comunităților defavorizate a unor forme de educație și de formare și a unor oportunități inovatoare de încadrare în muncă, combaterea discriminării (de exemplu, a persoanelor cu handicap) și dezvoltarea unei noi agende pentru integrarea migranților, care să îi ajute pe aceștia să își valorifice la maximum potențialul;

evaluarea caracterului adecvat și a sustenabilității sistemelor de protecție socială și de pensii și identificarea modalităților de îmbunătățire a accesului la sistemele de sănătate.

La nivel național, statele membre vor trebui:

să promoveze responsabilitatea colectivă și individuală pe care o împart în domeniul combaterii sărăciei și excluziunii sociale;

să definească și să pună în aplicare măsuri care vizează situația specifică a grupurilor cu un grad de risc ridicat (precum familiile monoparentale, femeile în vârstă, minoritățile, romii, persoanele cu handicap și personale fără adăpost);

să își dezvolte pe deplin sistemele de securitate socială și de pensii pentru a asigura un nivel adecvat al ajutorului pentru venit și al accesului la asistență medicală.

VERIGI LIPSĂ ȘI BLOCAJE

Toate politicile, instrumentele și actele legislative ale UE, precum și instrumentele sale financiare ar trebui mobilizate pentru realizarea obiectivelor strategiei. Comisia intenționează să își consolideze principalele politici și instrumente, precum piața unică, bugetul și agenda economică externă a UE pentru a se concentra asupra îndeplinirii obiectivelor strategiei Europa 2020. Propunerile operaționale menite să asigure contribuția deplină a acestor instrumente la strategie fac parte integrantă din Europa 2020.

3.1. O piață unică pentru secolul 21

O piață unică mai puternică, mai aprofundată și mai cuprinzătoare reprezintă un element vital pentru asigurarea creșterii și crearea de locuri de muncă. Cu toate acestea, tendințele actuale arată semne de slăbire a integrării și de dezamăgire cu privire la piața unică. Criza a adăugat la acestea tentația naționalismului economic. Vigilența Comisiei și simțul răspunderii de care au dat dovadă toate statele membre au împiedicat deriva către dezintegrare. Cu toate acestea, este nevoie de un nou impuls – de un real angajament politic – pentru a relansa piața unică, prin adoptarea rapidă a inițiativelor menționate anterior. Un astfel de angajament politic va necesita o combinație de măsuri pentru a elimina lacunele pieței unice.

În fiecare zi, întreprinderile și cetățenii se confruntă cu persistenta realitate a blocajelor care afectează activitățile transfrontaliere, în ciuda existenței juridice a pieței unice. Aceștia își dau seama că rețelele nu sunt suficiente de bine interconectate și că aplicarea normelor din domeniul pieței unice rămâne inegală. Adesea, pentru una și aceeași tranzacție, întreprinderile și cetățenii încă mai trebuie să se confrunte cu 27 de sisteme juridice diferite. În timp ce întreprinderile noastre încă se confruntă cu realitatea de zi cu zi a fragmentării și a normelor divergente, concurenții lor din China, SUA sau Japonia pot beneficia pe deplin de puterea pe care le-o acordă piețele lor interne de mari dimensiuni.

Piața unică a fost concepută înaintea apariției internetului, înainte ca tehnologiile informației și comunicațiilor să devină unul dintre principalii factori de creștere și înainte ca serviciile să ocupe un loc predominant în economia europeană. Apariția unor noi servicii (de exemplu, în domenii precum conținutul și media, sănătatea, sistemele inteligente de măsurare a consumului de energie) reprezintă un potențial considerabil, însă Europa nu va exploata acest potențial decât dacă va depăși fragmentarea care blochează în prezent fluxul de conținut online și accesul consumatorilor și al întreprinderilor.

Pentru a orienta piața unică în direcția îndeplinirii obiectivelor strategiei Europa 2020, este nevoie de piețe funcționale și conectate în mod adecvat, în cadrul cărora concurența și accesul consumatorilor să stimuleze creșterea și inovarea. Pe baza Directivei privind serviciile, trebuie creată o piață unică deschisă care să asigure în același timp calitatea serviciilor furnizate consumatorilor. Transpunerea deplină a Directivei privind serviciile ar putea crește cu 45% volumul comerțului cu servicii comerciale și cu 25% investițiile străine directe, generând o creștere a PIB- ului cuprinsă între 0,5% și 1,5%.

Trebuie ameliorat accesul IMM-urilor la piața unică. Spiritul antreprenorial trebuie dezvoltat prin inițiative concrete de politică, inclusiv printr-o simplificare a dreptului societăților comerciale (procedurile de faliment, statutul societăților private etc.) și prin inițiative care să le permită antreprenorilor să se relanseze după faliment. Trebuie să li se acorde cetățenilor mijloacele necesare pentru a participa pe deplin la piața unică. În acest sens, trebuie consolidată capacitatea cetățenilor de a achiziționa bunuri și servicii transfrontaliere, în special online, precum și încrederea lor în efectuarea unor astfel de achiziții.

Prin punerea în aplicare a politicii în domeniul concurenței, Comisia va asigura menținerea unei piețe unice deschise, care să protejeze egalitatea de șanse a întreprinderilor și să combată protecționismul național. Politica în domeniul concurenței va avea însă o contribuție mai importantă la realizarea obiectivelor strategiei Europa 2020. Politica în domeniul concurenței asigură faptul că piețele oferă condiții favorabile inovării, garantând, de exemplu, respectarea brevetelor și a drepturilor de proprietate. Prevenirea abuzului de piață și a înțelegerilor neconcurențiale între întreprinderi are un efect încurajator care permite stimularea inovării. Politica privind ajutoarele de stat poate contribui, de asemenea, în mod activ și pozitiv la realizarea obiectivelor strategiei Europa 2020 prin stimularea și sprijinirea inițiativelor de dezvoltare a unor tehnologii mai inovatoare, mai eficiente și mai ecologice, facilitând totodată accesul la ajutoare publice pentru investiții, capital de risc și finanțare destinată cercetării și dezvoltării.

Comisia va propune acțiuni destinate eliminării blocajelor de pe piața unică prin:

consolidarea structurilor pentru a pune în aplicare, în timp util și în mod adecvat, măsurile privind piața unică, inclusiv reglementarea rețelelor, Directiva privind serviciile și pachetul legislativ și de supraveghere a piețelor financiare, pentru a asigura aplicarea lor eficientă și pentru a soluționa rapid eventualele probleme;

continuarea lucrărilor în cadrul agendei pentru o reglementare inteligentă, examinând, printre altele, posibilitatea de a privilegia mai degrabă utilizarea de regulamente decât de directive, lansarea de evaluări ex-post privind legislația existentă, continuarea monitorizării pieței, reducerea sarcinii administrative, eliminarea obstacolelor fiscale, îmbunătățirea mediului de afaceri, în special pentru IMM-uri, precum și sprijinirea spiritului antreprenorial;

adaptarea legislației europene și naționale la era digitală pentru a promova circulația conținutului, care să asigure un nivel înalt de încredere pentru consumatori și societăți. Acest lucru necesită actualizarea normelor privind răspunderea juridică, garanțiile, livrarea și soluționarea litigiilor;

facilitarea și reducerea costurilor pe care trebuie să le suporte întreprinderile și consumatorii pentru a încheia contracte cu parteneri din celelalte țări ale UE, în special prin oferirea unor soluții armonizate pentru contractele încheiate cu consumatorii și a unui model UE de clauze contractuale, precum și prin realizarea de progrese în vederea instituirii, cu caracter opțional, a unui drept european în materie de contracte;

facilitatea și reducerea costurilor pe care trebuie să le suporte întreprinderile și consumatorii pentru a asigura respectarea contractelor și recunoașterea hotărârilor judecătorești și a documentelor în alte țări ale UE.

3.2. Investirea în creștere: politica de coeziune, mobilizarea bugetului UE și finanțările private

Coeziunea economică, socială și teritorială va rămâne în centrul strategiei Europa 2020 pentru a asigura că toate energiile și capacitățile sunt mobilizate și orientate către urmărirea priorităților strategiei. Politica de coeziune și fondurile structurale, care își păstrează importanța ca elemente desine stătătoare, reprezintă totodată mecanisme-cheie de execuție statele membre și în regiunile acestora.

Criza financiară a avut un impact puternic asupra capacității întreprinderilor și a administrațiilor europene de a finanța proiecte de investiții și de inovare. În vederea realizării obiectivelor strategiei Europa 2020 este esențial să dispunem de un mediu legislativ care să asigure atât eficacitatea, cât și siguranța piețelor financiare. De asemenea, Europa trebuie să facă tot ceea ce îi stă în putință pentru a mobiliza mijloacele sale financiare și pentru a experimenta noi metode de combinare a finanțărilor publice și private și de creare a unor instrumente inovatoare de finanțare a investițiilor necesare, inclusiv prin intermediul parteneriatelor între sectorul public și cel privat (PPP). Banca Europeană de Investiții și Fondul European de Investiții pot contribui la sprijinirea unui „cerc virtuos”, în care inovarea și spiritul antreprenorial pot beneficia de finanțări rentabile de la primele investiții până la cotarea pe piețele bursiere, în parteneriat cu numeroasele inițiative și scheme publice care sunt deja funcționale la nivel național.

Cadrul financiar multianual al UE va trebui să reflecte, de asemenea, prioritățile pe termen lung în materie de creștere. Comisia intenționează să includă aceste priorități, odată ce se va ajunge la un acord în această privință, în propunerile sale pentru următorul cadru financiar multianual, care urmează să fie prezentat anul viitor. Discuțiile ar trebui să nu se limiteze numai la nivelurile de finanțare, ci să abordeze și modalitățile în care trebuie concepute instrumentele de finanțare, precum fondurile structurale, fondurile destinate agriculturii și dezvoltării rurale, programul-cadru de cercetare și programul-cadru pentru competitivitate și inovare (PCI), pentru a contribui la realizarea obiectivelor strategiei Europa 2020, astfel încât să se maximizeze impactul, să se asigure eficacitate și să se ofere o valoare adăugată a UE. Va fi important să găsim modalități de a crește impactul bugetului UE, care, deși este redus, poate avea un efect catalizator important atunci când este bine direcționat.

Comisia va propune acțiuni de dezvoltare a unor soluții de finanțare inovatoare care să sprijine obiectivele strategiei Europa 2020 prin:

valorificarea pe deplin a posibilităților de sporire a eficienței și a eficacității bugetului de care dispune în prezent UE, printr-o ierarhizare mai bună a priorităților și printr-o corelare mai bună a cheltuielilor UE cu obiectivele strategiei Europa 2020, în vederea eliminării fragmentării actuale a instrumentelor de finanțare ale UE (de exemplu, cercetare, dezvoltare și inovare, investiții în infrastructurile-cheie de rețele transfrontaliere de energie și transporturi, precum și tehnologii cu emisii reduse de carbon). Revizuirea cadrului financiar reprezintă o oportunitate care ar trebui exploatată pe deplin pentru a dezvolta potențialul instrumentelor financiare inovatoare, asigurându-se în același timp buna gestiune financiară;

elaborarea unor noi instrumente de finanțare, în special în cooperare cu BEI/FEI și cu sectorul privat, care să răspundă nevoilor încă neîndeplinite ale întreprinderilor. În cadrul viitorului plan de cercetare și inovare, Comisia va coordona, împreună cu BEI/FEI, o inițiativă menită să adune capitaluri suplimentare pentru finanțarea întreprinderilor inovatoare, aflate în creștere.

concretizarea unei piețe europene eficiente a capitalului de risc, care va facilita astfel, în mare măsură, accesul direct al întreprinderilor la piețele de capital și va analiza metodele de stimulare a acordării de fonduri de către sectorul privat care să asigure disponibilitatea finanțărilor pentru întreprinderile tinere și pentru IMM-urile inovatoare.

3.3. Utilizarea instrumentelor noastre de politică externă

Creșterea globală va oferi exportatorilor europeni noi oportunități și un acces competitiv la importuri esențiale. Trebuie utilizate toate instrumentele politicii economice externe în vederea stimulării creșterii în Europa prin participarea noastră pe piețele deschise și echitabile din toată lumea. Acest principiu se aplică aspectelor externe ale diverselor noastre politici interne (de exemplu, în domeniile energiei, transporturilor, agriculturii, cercetării și dezvoltării), însă este valabil, în special, pentru comerț și pentru coordonarea politicii macroeconomice internaționale. O Europă deschisă, care funcționează într-un cadru internațional reglementat, reprezintă cea mai bună cale de a exploata beneficiile globalizării, ceea ce va spori creșterea și ocuparea forței de muncă. În același timp, Europa trebuie să își facă simțită prezența pe scena internațională într-un mod mai eficace, asumându-și un rol de prim-plan în modelarea viitoarei ordini economice mondiale în cadrul G20 și urmărind interesele europene prin utilizarea activă a tuturor instrumentelor de care dispunem.

Este necesar ca o parte din creșterea pe care trebuie să o genereze Europa în următorii zece ani să provină din economiile emergente, deoarece clasele medii din aceste țări se dezvoltă și importă mărfuri și servicii în care Uniunea Europeană deține un avantaj comparativ. Fiind cel mai mare bloc comercial din lume, UE va prospera dacă va adopta o atitudine deschisă față de restul lumii și dacă va acorda o atenție deosebită măsurilor prin care celelalte economii dezvoltate sau emergente anticipează tendințele viitoare sau se adaptează la acestea.

Un obiectiv esențial ar trebui să fie luarea de măsuri în cadrul OMC și la nivel bilateral pentru a facilita accesul pe piață al întreprinderilor din UE, inclusiv al IMM-urilor, precum și condiții echitabile de concurență pentru concurenții noștri externi. În plus, ar trebui să raționalizăm dialogurile noastre de reglementare și să punem accentul, în special, pe noi domenii, precum clima și creșterea nepoluantă, amplificându-ne, în măsura posibilităților, influența la nivel mondial, prin promovarea echivalenței, a recunoașterii reciproce și a convergenței în ceea ce privește aspectele de reglementare esențiale, precum și a adoptării normelor și a standardelor noastre.

Strategia Europa 2020 este relevantă nu numai pentru țările din UE, ci și pentru țările candidate și pentru țările din vecinătatea noastră, cărora le poate oferi un potențial considerabil, ajutându-le totodată să își consolideze propriile eforturi de reformă. Extinderea zonei în care se aplică normele UE va crea noi oportunități atât pentru UE, cât și pentru vecinii săi.

În plus, unul dintre obiectivele cruciale în următorii câțiva ani va fi dezvoltarea de relații strategice cu economiile emergente pentru a discuta preocupările comune, pentru a promova coreglementarea și alte tipuri de cooperare, precum și pentru a soluționa chestiunile bilaterale. Structurile care vor sta la baza acestor relații vor trebui să fie flexibile și să aibă mai degrabă un caracter politic decât unul tehnic.

În 2010, Comisia va elabora o strategie comercială pentru Europa 2020, care va cuprinde următoarele elemente:

concentrarea asupra încheierii negocierilor comerciale multilaterale și bilaterale în curs, în special a celor cu cel mai mare potențial economic, precum și asupra asigurării unei respectări mai bune a acordurilor existente, punând accentul pe obstacolele netarifare din calea comerțului;

inițiative de deschidere comercială pentru sectoarele de viitor, cum ar fi produsele și tehnologiile ecologice, produsele și serviciile de înaltă tehnologie, precum și inițiative privind standardizarea internațională, în special în domeniile de creștere;

propuneri de dialoguri strategice la nivel înalt cu partenerii-cheie pentru a discuta o gamă largă de aspecte strategice, printre care accesul la piață, cadrul de reglementare, dezechilibrele mondiale, energie și schimbări climatice, accesul la materii prime, sărăcia în lume, educația și dezvoltarea. Comisia va depune eforturi pentru a consolida Consiliul Economic Transatlantic cu SUA și dialogul politic la nivel înalt cu China și pentru a aprofunda relațiile cu Japonia și Rusia;

începând cu 2011 și apoi în fiecare an înainte de Consiliul European de primăvară, un raport privind obstacolele în calea comerțului și a investițiilor, în care să fie identificate metodele de îmbunătățire a accesului pe piață și a mediului de reglementare pentru întreprinderile din UE.

UE este un actor mondial și își ia în serios responsabilitățile internaționale. UE a dezvoltat un parteneriat real cu țările în curs de dezvoltare, care vizează eradicarea sărăciei, promovarea creșterii și îndeplinirea obiectivelor de dezvoltare ale mileniului (ODM). Avem o relație deosebit de apropiată cu Africa și va trebui să investim și mai mult în viitor pentru dezvoltarea acestui parteneriat strâns. Acest lucru va avea loc în contextul mai larg al eforturilor depuse în prezent în scopul majorării ajutorului pentru dezvoltare și al îmbunătățirii eficienței programelor noastre de ajutor, în special prin împărțirea eficientă a sarcinilor cu statele membre și prin reflectarea în mai mare măsură a obiectivelor de dezvoltare în cadrul celorlalte politici ale Uniunii Europene.

IEȘIREA DIN CRIZĂ: PRIMII PAȘI CĂTRE 2020

Instrumentele de politică au fost utilizate în mod decisiv și pe scară largă pentru a contracara criza. Politica fiscală a jucat, în măsura posibilităților, un rol expansionist și anticiclic; ratele dobânzilor au fost diminuate până la cel mai scăzut nivel cunoscut vreodată și nivelul infuziilor de lichidități în sectorul financiar a fost fără precedent. Guvernele au acordat băncilor sprijin masiv, prin garanții, prin recapitalizare sau prin „curățarea” bilanțurilor de activele depreciate; alte sectoare economice au beneficiat de sprijin prin intermediul cadrului temporar și excepțional al ajutoarelor de stat. Toate aceste măsuri au fost și sunt în continuare justificate, însă nu li se poate da un caracter permanent. Nivelurile ridicate ale datoriei publice nu pot fi susținute pe termen nedefinit. Urmărirea obiectivelor strategiei Europa 2020 trebuie să se bazeze pe o strategie credibilă de ieșire din criză care să vizeze, pe de o parte, politica bugetară și monetară și, pe de altă parte, ajutorul direct acordat de guvern sectoarelor economice, în special sectorului financiar. Ordinea de aplicare a acestor câteva strategii de ieșire din criză este importantă. Consolidarea coordonării politicilor economice, în special în cadrul zonei euro, ar trebui să asigure succesul strategiei globale de ieșire din criză.

4.1. Definirea unei strategii credibile de ieșire din criză

Date fiind incertitudinile cu privire la perspectivele economice și la vulnerabilitatea sectorului financiar, măsurile de sprijin ar trebui retrase numai atunci când se va putea considera că redresarea economică nu mai depinde de sprijin extern și când va fi fost restaurată stabilitatea financiară4. Retragerea măsurilor temporare legate de criză ar trebui să se realizeze în mod coordonat și să țină seama de eventualele efecte de contagiune propagate de la un stat membru la altul și de interacțiunile dintre diversele instrumente de politică. Ar trebui restaurată disciplina în materie de ajutoare de stat, începând cu sistarea cadrului temporar al ajutoarelor de stat. O astfel de abordare coordonată ar trebuie să se bazeze pe următoarele principii:

retragerea stimulentelor fiscale ar trebui să înceapă de îndată ce redresarea va fi certă. Cu toate acestea, dat fiind că momentul oportun poate fi diferit de la o țară la alta, este nevoie de un grad înalt de coordonare la nivel european;

sprijinul pentru șomajul de scurtă durată ar trebui retras progresiv numai după ce se poate considera că există o tendință clară de creștere a PIB-ului și, implicit, după ce ocuparea forței de muncă, cu întârzierea obișnuită, va fi început să crească;

schemele de ajutor sectorial ar trebui retrase progresiv într-un stadiu incipient deoarece presupun costuri bugetare ridicate și se consideră că și-au îndeplinit pe deplin obiectivele, precum și din cauza posibilelor lor efecte de denaturare a pieței unice;

sprijinul în vederea accesului la finanțare ar trebui să continue până când vor exista semne clare că, în general, condițiile de finanțare au revenit la normal;

retragerea sprijinului pentru sectorul financiar, începând cu schemele de garanții guvernamentale, va depinde de starea economiei, în general, și de stabilitatea sistemului financiar, în special.

4.2. Reforma sistemului financiar

O prioritate-cheie pe termen scurt va fi restaurarea unui sector financiar solid, stabil și sănătos care să fie în măsură să finanțeze economia reală. Acest lucru va necesita concretizarea completă și în timp util a angajamentelor G20. Vor trebui îndeplinite, în special, cinci obiective:

punerea în aplicare a reformelor convenite în ceea ce privește supravegherea sectorului financiar;

eliminarea lacunelor de reglementare, promovarea transparenței, a stabilității și a responsabilității, în special în ceea ce privește instrumentele derivate și infrastructura pieței;

finalizarea consolidării normelor noastre prudențiale, de contabilitate și de protecție a consumatorilor sub forma unui cadru de reglementare unic la nivel european, care să reglementeze toate piețele financiare și toți actorii de pe acestea în mod adecvat;

consolidarea guvernanței instituțiilor financiare pentru a remedia deficiențele identificate în timpul crizei financiare în domeniul identificării și gestionării riscurilor;

lansarea unei politici ambițioase care să ne permită, în viitor, să prevenim și, dacă este cazul, să gestionăm mai bine eventualele crize financiare și care să analizeze totodată, ținând seama de responsabilitatea specifică a sectorului financiar în actuala criză, contribuțiile adecvate ale sectorului financiar.

4.3. Continuarea consolidării bugetare inteligente pentru a se asigura o creștere pe termen lung

Dat fiind că soliditatea finanțelor publice reprezintă un element esențial pentru restaurarea condițiilor necesare creșterii durabile și creării de locuri de muncă, avem nevoie de o strategie cuprinzătoare de ieșire din criză. Acest lucru va presupune retragerea progresivă a sprijinului pe termen scurt acordat în timpul crizei și introducerea unor reforme pe termen mediu și lung care să promoveze sustenabilitatea finanțelor publice și să sporească potențialul de creștere.

Pactul de stabilitate și de creștere oferă cadrul adecvat pentru punerea în aplicare a strategiilor fiscale de ieșire din criză, iar statele membre prevăd astfel de strategii în propriile lor programe de stabilitate și convergență. Pentru majoritatea țărilor, primele semne de consolidare fiscală ar trebui să se producă în 2011. Procesul de scădere a deficitelor sub 3% din PIB ar trebuie să fie finalizat, în principiu, până în 2013. Cu toate acestea, în mai multe țări, este posibil să se impună necesitatea ca etapa de consolidare să înceapă înainte de 2011, ceea ce înseamnă că retragerea sprijinului temporar acordat în timpul crizei și consolidarea fiscală ar putea, în aceste cazuri, să se producă în același timp.

Pentru a sprijini potențialul de creștere economică al UE și sustenabilitatea modelelor noastre sociale, consolidarea finanțelor publice în contextul Pactului de stabilitate și de creștere implică definirea unor priorități și efectuarea unor alegeri dificile: coordonarea la nivelul UE poate ajuta statele membre în acest sens și poate contribui la eliminarea efectelor de contagiune. Structura și calitatea cheltuielilor publice este, de asemenea, importantă: programele de consolidare bugetară ar trebui să acorde prioritate „posturilor generatoare de creștere”, cum ar fi educația și competențele, cercetarea, dezvoltarea și inovarea, investițiile în rețele, de exemplu, internetul de mare viteză, interconexiunile rețelelor energetice și de transporturi – adică, principalelor domenii tematice ale strategiei Europa 2020.

Partea din buget consacrată veniturilor este, de asemenea, importantă și ar trebui să se acorde o atenție deosebită calității sistemului de venituri/impozite. Deși nivelul impozitelor va trebui să crească, acest lucru ar trebui să se producă, în măsura posibilităților, simultan cu introducerea în sistemele fiscale a unor elemente favorabile creșterii. De exemplu, ar trebuie evitată situația din trecut în care creșterea impozitării muncii a produs mari pierderi la nivelul locurilor de muncă. În schimb, statele membre ar trebui să încerce să transfere sarcina fiscală dinspre impozitarea muncii spre perceperea de taxe de mediu, în cadrul unei ecologizări a sistemelor fiscale.

Consolidarea fiscală și sustenabilitatea financiară pe termen lung vor trebui asociate cu reforme structurale importante, în special în ceea ce privește sistemele de pensii, de asistență medicală, de protecție socială și de educație. Administrația publică ar trebui să valorifice această situație, transformând-o într-o oportunitate de a spori eficiența și calitatea serviciilor. Politica de achiziții publice trebuie să asigure utilizarea cât mai eficientă a fondurilor publice, iar piețele de achiziții trebuie menținute deschise în întreaga UE.

4.4. Coordonarea în cadrul Uniunii economice și monetare

Pentru statele membre care au adoptat euro, moneda comună a constituit un scut valoros de apărare împotriva fluctuațiilor ratei de schimb. Criza actuală a demonstrat însă și amploarea fenomenului de interdependență între economiile țărilor aflate în zona euro, în special în domeniul financiar, ceea ce a dus la o creștere a riscului de apariție a efectelor de contagiune. În unele cazuri, modelele de creștere divergente duc la acumularea unor datorii publice foarte mari, care, la rândul lor, exercită presiuni asupra monedei unice. Astfel, criza actuală a amplificat atât problemele cu care se confruntă zona euro, de exemplu sustenabilitatea finanțelor publice și potențialul de creștere, cât și rolul destabilizator al dezechilibrelor și al divergențelor în materie de competitivitate.

Este extrem de important și de urgent să se depășească aceste probleme existente în zona euro pentru a se asigura stabilitatea și o creștere durabilă, generatoare de locuri de muncă. Abordarea acestor provocări necesită o coordonare mai strânsă a politicilor, inclusiv:

un cadru pentru o supraveghere mai intensă și mai cuprinzătoare a țărilor din zona euro: pe lângă consolidarea disciplinei fiscale, dezechilibrele macroeconomice și evoluția competitivității ar trebui să constituie o parte integrantă a supravegherii economice, în special în vederea facilitării unei ajustări bazate pe politici;

un cadru pentru a răspunde amenințărilor iminente la adresa stabilității financiare a zonei euro în general;

o reprezentare adecvată pe plan extern a zonei euro pentru a găsi o soluție fermă la problemele economice și financiare mondiale.

Comisia va face propuneri pentru a promova aceste idei.

OBȚINEREA DE REZULTATE: O GUVERNANȚĂ MAI PUTERNICĂ

Pentru a aduce schimbarea dorită, strategia Europa 2020 va trebui să fie mai bine direcționată, să își stabilească obiective clare și criterii de referință transparente pentru evaluarea progreselor înregistrate. Va fi astfel nevoie de un cadru de guvernanță puternic, care să utilizeze instrumentele de care dispune pentru a asigura o punere în aplicare în timp util și în mod eficace.

5.1. Propunere de arhitectură pentru strategia Europa 2020

Această strategie ar trebui să se articuleze în jurul unui abordări tematice și a unei supravegheri mai orientate a fiecărei țări. La baza acestei strategii se află forța instrumentelor de coordonare deja existente, și anume:

o abordare tematică, care s-ar concentra asupra temelor menționate în secțiunea 2, în special asupra îndeplinirii celor 5 obiective principale. Principalul instrument ar consta în programul Europa 2020 și inițiativele sale emblematice, care necesită luarea de măsuri atât la nivelul UE, cât și la nivelul statelor membre (a se vedea secțiunea 2 și anexele 1 și 2). Abordarea tematică reflectă dimensiunea UE, arată clar interdependența economiilor statelor membre și permite un grad mai mare de selectivitate în alegerea inițiativelor concrete care susțin strategia și contribuie la îndeplinirea principalelor obiective UE și naționale;

întocmirea unor rapoarte de țară ar contribui la îndeplinirea obiectivelor strategiei Europa 2020, ajutând statele membre să definească și să pună în aplicare strategiile de ieșire din criză, să recapete stabilitatea macroeconomică, să identifice blocajele existente la nivel național, să revină la o creștere economică durabilă și să redobândească sustenabilitatea finanțelor publice. Aceste rapoarte nu vor include numai politica fiscală, ci și aspecte macroeconomice esențiale legate de creștere și competitivitate (dezechilibrele macroeconomice) și vor trebui să asigure o abordare integrată a elaborării și a punerii în aplicare a politicilor, aspect esențial în sprijinirea alegerilor pe care vor trebui să le facă statele membre, având în vedere constrângerile la care sunt supuse din punct de vedere al finanțelor publice. Se va acorda o atenție specială funcționării zonei euro și interdependenței statelor membre.

În acest scop, rapoartele și evaluările pentru Europa 2020 și pentru Pactul de stabilitate și de creștere (PSC) vor fi realizate simultan, pentru a combina mijloacele și obiectivele, făcându-se însă în continuare distincția între instrumente și proceduri și menținând integritatea PSC. Acest lucru înseamnă că ar trebui propuse, în același timp, programele anuale de stabilitate și convergență și programele raționalizate de reformă pe care fiecare stat membru le va realiza pentru a stabili atât măsuri de raportare privind progresele înregistrate în vederea îndeplinirii obiectivelor, cât și principalele reforme structurale pentru a depăși blocajele existente în calea creșterii economice. Ambele programe, care ar urma să conțină trimiterile încrucișate necesare, ar trebui prezentate Comisiei și celorlalte state membre în ultimul trimestru al anului. Comitetul european pentru riscuri sistemice (CERS) ar trebui să prezinte, periodic, rapoarte privind riscurile existente la nivel macroeconomic: aceste rapoarte vor constitui o contribuție importantă la evaluarea generală. Comisia va evalua aceste programe și va prezenta un raport privind progresele înregistrate în ceea ce privește punerea în aplicare a acestora. Se va acorda o atenție specială provocărilor legate de uniunea economică și monetară.

Astfel, Consiliul European va dispune de toate informațiile necesare în luarea deciziilor. Va avea, așadar, la dispoziție, pentru fiecare stat membru, o analiză a situației economice și a locurilor de muncă, o situație generală a bugetului, condițiile macrofinanciare și progresele înregistrate în cadrul fiecărei tematici și, în plus, va avea o imagine de ansamblu a economiei UE.

Orientări integrate

Strategia Europa 2020 va fi instituționalizată printr-o serie restrânsă de orientări integrate „Europa 2020” (care va cuprinde orientări privind ocuparea forței de muncă și orientări generale de politică economică) ce vor înlocui cele 24 de orientări existente. Aceste noi orientări vor reflecta deciziile Consiliului European și vor integra obiectivele stabilite. După ce Parlamentul European își va da avizul cu privire la orientările privind ocuparea forței de muncă, în conformitate cu tratatul, aceste orientări ar trebui aprobate, din punct de vedere politic, în cadrul Consiliului European din luna iunie, înainte de a fi adoptate de Consiliu. Odată adoptate, aceste orientări ar trebui să rămână destul de stabile până în 2014, pentru a se acorda o atenție sporită punerii în aplicare a acestora.

Recomandări privind politicile

Statelor membre le vor fi adresate recomandări privind politicile atât în contextul întocmirii rapoartelor de țară, cât și în cel al abordării tematice a strategiei Europa 2020. Pentru supravegherea fiecărei țări, acestea vor lua forma unor avize privind programele de stabilitate și de convergență, emise în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1466/1997 al Consiliului și vor fi însoțite de recomandări, în conformitate cu articolul 121 alineatul (2) din Orientările generale de politică economică. Partea tematică ar urma să includă atât recomandări privind ocuparea forței de muncă (articolul 148), cât și recomandări specifice fiecărei țări în alte domenii tematice selecționate (de exemplu, mediul de afaceri, inovarea, funcționarea pieței unice, energia și schimbările climatice etc.), ambele tipuri de recomandări putând fi incluse, în măsura în care au implicații macroeconomice, în recomandările din cadrul Orientărilor generale de politică economică menționate mai sus. Acest sistem de recomandări va contribui și la asigurarea coerenței între cadrul macroeconomic și fiscal și agendele tematice.

Recomandările formulate în contextul supravegherii fiecărei țări ar viza aspecte cu implicații importante atât la nivel macroeconomic, cât și la nivelul finanțelor publice, în timp ce recomandările din cadrul abordării tematice ar oferi consiliere amănunțită în ceea ce privește provocările microeconomice și cele legate de ocuparea forței de muncă. Aceste recomandări ar fi suficient de precise și, în mod normal, ar oferi un termen în care se așteaptă ca statele membre respective să ia măsuri (de exemplu, doi ani). Ulterior, statul membru ar stabili acțiunile pe care le va întreprinde pentru a pune în aplicare recomandarea. În cazul în care, la expirarea termenului, un stat membru nu a răspuns în mod corespunzător unei recomandări politice a Consiliului sau în cazul în care politicile statului respectiv contravin acesteia, Comisia ar putea emite un avertisment de politică [articolul 121(4)].

5.2. Contribuția părților

Colaborarea este esențială în vederea îndeplinirii acestor obiective. Având în vedere faptul că economiile noastre sunt interconectate, vom asista la o reluare a creșterii și a gradului de ocupare a forței de muncă doar dacă toate statele membre se îndreaptă în aceeași direcție, ținând cont, totodată, de circumstanțele lor specifice. Avem nevoie de implicare sporită. Consiliul European ar trebui să ofere strategiei o orientare generală, pe baza propunerilor Comisiei, în temeiul unui principiu fundamental: o valoare adăugată clară a UE. În această privință, Parlamentul European joacă un rol deosebit de important. Trebuie, de asemenea, consolidată contribuția părților interesate la nivel național și regional, precum și cea a partenerilor sociali. În anexa 3 figurează o prezentare generală și un calendar al ciclului de politică pentru strategia Europa 2020.

Implicarea totală a Consiliului European

Contrar situației actuale, în care Consiliul European este ultimul element în procesul decizional al strategiei, Consiliul European ar trebui să fie cel care orientează această strategie, în calitate de organism care asigură integrarea politicilor și gestionează interdependența dintre statele membre și UE.

Păstrându-și dreptul de urmărire orizontală a punerii în aplicare a programului Europa 2020, Consiliul European s-ar putea concentra asupra unor teme specifice (de exemplu, cercetarea și inovarea, competențele) în cadrul reuniunilor sale viitoare, oferind orientările și impulsurile necesare.

Consiliul de Miniștri

Formațiunile relevante ale Consiliului vor lucra la punerea în aplicare a programului Europa 2020 și vor îndeplini obiectivele stabilite pentru domeniile de care sunt responsabile. În cadrul inițiativelor emblematice, statele membre vor fi invitate să intensifice schimburile de informații privind bunele practici în cadrul diferitelor formațiuni ale Consiliului.

Comisia Europeană

În fiecare an, Comisia Europeană va monitoriza situația pe baza unei serii de indicatori care măsoară progresele generale înregistrate în vederea îndeplinirii obiectivului care constă într-o economie inteligentă, ecologică și favorabilă incluziunii, cu niveluri ridicate de ocupare a forței de muncă, de productivitate și de coeziune socială.

Comisia va prezenta un raport anual privind îndeplinirea obiectivelor strategiei Europa 2020, care va pune accentul pe progresele înregistrate în ceea ce privește îndeplinirea principalelor obiective stabilite și va evalua atât rapoartele de țară, cât și programele de stabilitate și convergență. În cadrul acestui proces, Comisia va prezenta recomandări sau avertismente de politică, va face propuneri de politică în vederea îndeplinirii obiectivelor strategiei și va prezenta o evaluare specifică a progreselor înregistrate în zona euro.

Parlamentul European

Parlamentul European ar trebui să joace un rol important în cadrul strategiei, nu numai în calitate de colegislator, ci și de forță motrice pentru mobilizarea cetățenilor și a parlamentelor naționale. De exemplu, Parlamentul ar putea profita de viitoarea întâlnire cu parlamentele naționale pentru a purta discuții cu privire la modul în care va contribui la strategia Europa 2020, concluziile comune ale acestor discuții fiind comunicate Consiliului European de primăvară.

Autoritățile naționale, regionale și locale

Toate autoritățile naționale, regionale și locale ar trebui să pună în aplicare parteneriatul, în strânsă colaborare cu parlamentele, precum și cu partenerii sociali și reprezentanții societății civile, contribuind atât la elaborarea, cât și la punerea în aplicare a programelor naționale de reformă.

Prin stabilirea unui dialog permanent între diversele niveluri de guvernare, prioritățile Uniunii sunt aduse mai aproape de cetățeni, consolidând implicarea necesară reușitei strategiei Europa 2020.

Părțile interesate și societatea civilă

Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor ar trebui asociate mai îndeaproape la discuții. Schimbul de bune practici, stabilirea de obiective de referință și crearea de rețele – promovate de unele state membre – s-au dovedit a fi un alt instrument folositor pentru a genera implicare și dinamism în ceea ce privește nevoia de reformă.

De aceea, succesul noii strategii va depinde, în mare măsură, de instituțiile Uniunii Europene, de statele membre și de regiuni, care vor trebui să explice clar de ce sunt necesare reformele – inevitabile pentru a menține calitatea vieții și pentru a asigura viabilitatea modelelor noastre sociale, care sunt așteptările statelor membre și ale Europei pentru 2020 și care este contribuția pe care o așteaptă din partea cetățenilor, a întreprinderilor și a organizațiilor care îi reprezintă. Fiind conștientă de necesitatea luării în considerare a circumstanțelor și a tradițiilor naționale, Comisia va propune un set comun de instrumente de comunicare în acest scop.

DECIZII PENTRU CONSILIUL EUROPEAN

Comisia propune ca, în cadrul reuniunii sale din primăvara anului 2010, Consiliul European:

să stabilească prioritățile tematice ale strategiei Europa 2020;

să stabilească cele cinci obiective principale, potrivit propunerii din secțiunea 2 a acestui document, în următoarele domenii: investiții în C-D, educație, energie și schimbări climatice, rata de ocupare a forței de muncă și reducerea sărăciei, definind astfel poziția pe care ar trebui să o ocupe Europa în 2020; să invite statele membre la un dialog cu Comisia Europeană pentru a transpune aceste obiective ale UE în obiective naționale în lumina deciziilor care vor fi adoptate în cadrul Consiliului European din iunie, având în vedere circumstanțele specifice fiecărei țări și faptul că punctele de plecare sunt diferite;

să invite Comisia să prezinte propuneri privind inițiativele sale emblematice și, pornind de la acestea, să solicite Consiliului (și formațiunilor acestuia) să adopte deciziile necesare punerii lor în aplicare;

să recunoască necesitatea unei mai strânse coordonări a politicilor economice pentru a promova efectele de contagiune pozitive și pentru a contribui la o abordare mai eficace a provocărilor cu care se confruntă Uniunea; în acest scop, să aprobe combinația de evaluări tematice și evaluări specifice unei țări, așa cum se propune în această comunicare, fără să aducă în vreun fel atingere integrității Pactului; să acorde, de asemenea, o atenție specială consolidării UEM;

să invite toate părțile interesate (de exemplu, parlamentele naționale și regionale, autoritățile regionale și/sau locale, partenerii sociali și societatea civilă și, nu în ultimul rând, cetățenii Europei) să contribuie la punerea în aplicare a strategiei, în cadrul unor parteneriate, adoptând măsuri în domeniile care sunt de competența lor;

să solicite Comisiei să monitorizeze progresele înregistrate și, în fiecare an, să prezinte Consiliului European un raport care să cuprindă progresele înregistrate în vederea îndeplinirii obiectivelor, inclusiv obiectivele de referință internaționale și stadiul de punere în aplicare a inițiativelor emblematice.

Comisia propune, de asemenea, ca, în cadrul reuniunilor sale ulterioare, Consiliul European:

să aprobe orientările integrate propuse, care constituie fundamentul instituțional al strategiei, în urma avizului Parlamentului European;

să valideze obiectivele naționale în urma unui proces de verificare reciprocă, pentru a asigura coerența;

să poarte discuții pe teme specifice, evaluând situația actuală a Europei și modalitățile de accelerare a progreselor. O primă discuție privind cercetarea și inovarea ar putea avea loc în cadrul reuniunii din octombrie, pe baza contribuției Comisiei.

Bibliografie

Albert, M., Capitalism contra capitalism, Ed. Humanitas, București, 1994;

Bondar F., Politici publice și administrație publică, Ed. Polirom, București, 2007;

Broșura, Dimensiunea Socială a strategieie Europa 2020. Un Raport al Comitetului pentru Protectie Sociala 2011. Publicație sprijinită prin programul Uniunii Europene pentru Ocuparea Forței de Muncă și Solidaritate Socială – PROGRESS (2007-2013), Unitatea D.1, Manuscris finalizat în martie 2011. Consultat la data de 28.05.2014. Disponibil pe internet la adresa: http://ec.europa.eu/progress.

Buchs, M., New Governance in European Social Policy. The Open Method of Coordination, Palgrave Macmillan, 2007;

Byrne, D., Social Exclusion, Buckingham, Open University Press, 1999. p. 57-62. Consultat la data de 14.04.2014. Disponibil pe internet la adresa: http://books.google.ro/books/about/Social_exclusion.html?id=JhHwAAAAIAAJ&redir_esc=y ;

Comunicare a Comisiei „Proiect pentru o Uniune economică și monetară profundă și veritabilă. Lansarea unei dezbateri europene”. 28/12/2012. COM(2012) 777;

Comunicare Comisiei, Employment and Social Developments in Europe 2012 (Ocuparea forței de muncă și a situației sociale din Europa 2012);

Comunicare a Comisiei (2001c), European Governance: A White Paper, COM/2001/428, Brussels. Consultat la data de 28.05.2014. Disponibil pe internet la adresa: http://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/PDF/?uri=CELEX:52001DC0428&qid=1402915448031&from=EN;

Comunicare a Comisiei, Europa 2020: O strategie europeană pentru o creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii. COM(2010) 2020 final, Bruxelles, 03.03.2010. Disponibil pe internet la adresa: http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2010:2020:FIN:RO:PDF

Comunicare a Comisiei (2001c), European Governance: A White Paper, COM/2001/428, Brussels;

Comunicare a Comisiei, Evaluarea accesului la profesiile reglementate, COM(2013)676, 02.10.2013;

Comunicare a Comisiei către Parlamantul European și Consiulu, Consolidarea dimensiunilor sociale ale Uniunii Economice și Monetare, COM (2013), 690, Bruxelles, 2.10.2013;

Consiliul Uniunii Europene, document 7274/08, Raport comun privind protecția socială și incluziunea socială, 2008;

Consiliul Uniunii Europene, Comunicat 11574/11, Cea de a 3099-a reuniune a Consiliului Ocuparea Forței de Muncă, Politică Socială, Sănătate și Consumatori Ocuparea Forței de Muncă și Politică socială, Luxemburg, 17 iunie 2011. Disponibil pe internet la adresa: http://consilium.europa.eu/;

Council of EU, The ongoing experience of the OMC. Presidency Note No. 9088–00, June 13

De la Porte, C., Still Building Social Europe through the Open Method of Coordination?, SGIR Conference Section 24, Stockholm, 2010;

Document de lucru al serviciilor Comisiei. Document de evaluare a Strategiei de la Lisabona. SEC(2010) 114 final. Bruxelles, 02.02.2010. Consultat la data de 30.05.2014. Disponibil pe internet la adresa: http://ec.europa.eu/europe2020/pdf/lisbon_strategy_evaluation_ro.pdf;

Employment Policy Monitor (EPM, mecanism de monitorizare a politicii în materie de ocupare a forței de muncă) și Social Protection Performance Monitor (SPPM, mecanism de monitorizare a performanțelor în domeniul protecției sociale). Consultat la data de 10.05.2014. Disponibil pe internet la adresa: http://ec.europa.eu/social/main.jsp?catId=756&langId=en;

Esping-Andersen, G. The Three Worlds of Welfare Capitalism, Cambridge, Polity Press,1991;

Estivill, J., Concepts and strategies for combating social exclusion. An overview, ILO, Geneva, 2003, p. 19-28. Consultat la data de 07.04.2014. Disponibil pe internet la adresa: http://www.ilo.org/public/english/protection/socsec/step/download/96p1.pdf;

Geyer, R. R., Exploring European Social Policy, Malden, Mass, Blackwell, 2000;

Grigorescu, C. (coord.), Poenaru, M., și Molnar, M., Dimensiunea socială a Uniunii Europene, Ed. Societatea Română de Economie, Economica, IRLI, anul XI, 2002;

Kohl, J., Valhlpahl, T., The Open Method of Coordination as an Instrument for Implementing the Principle of Subsidiarity?, articol prezentat la Conferința anuală a Institutului european pentru Securitate Socială (EISS), Roma, septembrie 2004;

Kuhlmann, E.,Modernising Health Care, Policy Press, Bristol, 2006;

Lambriu, M., Metoda Deschisă de Coordonare (MDC) în domeniul protecției și incluziunii sociale. ,,Dimensiunea participativă a MDC’’, Revista Calitatea Vieți, XXI, nr. 2, 2010;

Lenoir, R., Les exclus, Seuil, Paris 1974, p. 273-281. Consultat la data de 07.04.2014. Disponibil pe internet la adresa: http://books.google.ro/books/about/Les_Exclus.html?id=CQQFAAAAMAAJ&redir_esc=y;

Leibfried, S., Michael Zürn, M., Transformations of the State? Cambridge University Press Cambridge, 2005;

Mărginean, I., Coordonare deschisă a politicilor sociale în Uniunea Europeană. ,,Puncte de reper pentru România’’, Revista Calitatea Vieții, XIV, nr. 2, 2003;

Murray, C., Underclass, „Sunday Times Magazine”, 26 noiembrie, 1989, p. 186-193. Consultat la data de 13.04.2014. Disponibil pe internet la adresa: http://www.civitas.org.uk/pdf/cs10.pdf;

Niță, L., Politica Socială a Uniunii Europene, Ed. Universitaria, Craiova, 2004;

Overdevest, C., The Open Method of Coordination, New Governance, and Learning: Towards a Research Agenda, New Governance Project Working Paper, University of Wisconsin-Madison, iulie 2002;

PNAInc – Planul Național Antisărăcie și Promovare a Incluziunii Sociale (România). Consultat la data de 02.06.2014. Disponibil pe internet la adresa: http://gov.ro/ro/obiective/strategii-politici-programe/planul-national-anti-saracie-i-promovare-a-incluziunii-sociale&page=2

Politica sociala, Seria Micromonografii – Politici Europene, lucrarea elaborată în cadrul proiectului Phare RO 0006.18.02 de Institutul European din România în colaborare cu Human Dynamics, 2003;

Pochet, P., ,,Employment: The Last Year Before Change’’, în Pochet, P., Degryse, C. (eds.), Social Developments of the European Union 2001, European Trade Union Institute and Observatoire Social Européen, Brussels, 2002;

Pochet, P., Méthode ouverte de coordination et modèle social européen, Working Paper, No. 03/01, Institute for European Studies, University of Montreal-McGill, 2001;

Profiroiu, M., Popescu,I., Politici Europene, Ed. Economică, București, 2003;

Raport (Raportul Thyssen) din proprie inițiativă al PE „Către o veritabilă uniune economică și monetară”, prezentat la 18/10/2012;

Raportul Joint Report on Social Protection and Inclusion, redactat de către Comisia Europeană și Consiliul European. Consultat la data de 20.05.2014. Disponibil pe internet la adresa: http://aei.pitt.edu/42873/

Raport al Comitetului pentru Protecție Socială, Dimensiunea Socială a Strategiei Europa 2020, 2014;

Radaelli, M. C., The Open Method of Coordination: A new governancee architecture for the European Union? Swedish Institute for European Policy Studies, 2003;

Regulamentul (CE) nr. 1466/97, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul 1175/2011, în special secțiunea 1-A referitoare la semestrul european pentru coordonarea politicilor economice, eur-lex.europa.eu. Consultat la data de 05.05.2014. Disponibil pe internet la adresa: http://europa.eu/legislation_summaries/economic_and_monetary_affairs/stability_and_growth_pact/l25019_ro.htm;

Rodgers, G., What is special about a "social exclusion approach"?, ILO Geneva, 1995, p. 10-19. Citat în Daly, M., Social Exclusion as Concept and Policy Template in the European Union, School of Sociology and Social Policy, Queen’s University, Belfast. Consultat la data de 12.04.2014. Disponibil pe internet la adresa: http://aei.pitt.edu/9026/1/Daly135.pdf;

Sakellaropoulos, T., The Open Method of Coordination: A Sound Instrument for the Modernization of the European Social Model, în Sakellaropoulos, T., Berghman, J., (eds.), ,,Connecting Welfare Diversity within the European Social Model’’, Antwerpen, Interesentia, 2004;

Schafer, A., A New Form of Governance ? Comparing the Open Method of Coordination to Multilateral Surveillance by de IMF and the OECD, 2013;

Silver, H., Reconceptualising Social Disadvantage: Three paradigms of social inclusion, 1995. Consultat la data de 05.04.2014. Disponibil pe internet la adresa:

http://books.google.ro/books?id=o-H0J4BMWS8C&pg=PA160&lpg=PA160&dq=Reconceptualising+Social+Disadvantage:+Three+paradigms+of+social+inclusion&source=bl&ots=tlAOKXI7zF&sig=nLrAbuDQnh42JrUSRQ9V4kf7a6o&hl=ro-MD&sa=X&ei=RrmeU-avCcvb7Aa9zIHIDQ&ved=0CCQQ6AEwAA;

Stoica, L., Incluziune Socială, în Zamfir, C., Stănescu, S., (coord.), ,,Enciclopedia dezvoltării sociale’’, Ed. Polirom, Iași, 2007;

Swinnen, H., The NAPInclusion, Social Inclusion Forum, Synthesis report, Ireland, Verwez-Jonker Institute, 2007;

Szyszczak E., Experimental Governance: The Open Method of Coordination, European Law Journal, Vol. 12, No. 4, July 2006;

Thielemann, E.,European Governance The Europeanisation of Regional Policy-Making, in Regional and Industrial Research Paper Series, Number 27, European Policies Research Centre University of Strathclyde, United Kingdom, April 1998;

Jones, C., New Perspectives on the Welfare State in Europe, Brighton, Weatsheaf Books, 1993;

Vaughan, B., An Analysisof EU Governance and Policy Making, National Economic & Social Development Office NESDO, 2013;

Wincott, D., Social Policy and Social Citizenship: Britan’s Welfare States, The Journal of Federalism volumul 36 nr. 1, pp. 169-188, Oxford University Press, 2006;

Zeitlin, J., Social Europe and Experimentalist Governance: Towards a New Constitutional compromise?, European Governance Papers EUROGOV No. C-05-04, 2005;

Council of the European Union, Joint Report by the Commission and the Council on social inclusion, (2004), SOC 115, Brussels, 5 March 2004;

Strengthening the social dimension of the Lisbon Strategy, European Anti Poverty Network, Proposals from The European Anti Poverty Network (EAPN), 2013.

Bibliografie

Albert, M., Capitalism contra capitalism, Ed. Humanitas, București, 1994;

Bondar F., Politici publice și administrație publică, Ed. Polirom, București, 2007;

Broșura, Dimensiunea Socială a strategieie Europa 2020. Un Raport al Comitetului pentru Protectie Sociala 2011. Publicație sprijinită prin programul Uniunii Europene pentru Ocuparea Forței de Muncă și Solidaritate Socială – PROGRESS (2007-2013), Unitatea D.1, Manuscris finalizat în martie 2011. Consultat la data de 28.05.2014. Disponibil pe internet la adresa: http://ec.europa.eu/progress.

Buchs, M., New Governance in European Social Policy. The Open Method of Coordination, Palgrave Macmillan, 2007;

Byrne, D., Social Exclusion, Buckingham, Open University Press, 1999. p. 57-62. Consultat la data de 14.04.2014. Disponibil pe internet la adresa: http://books.google.ro/books/about/Social_exclusion.html?id=JhHwAAAAIAAJ&redir_esc=y ;

Comunicare a Comisiei „Proiect pentru o Uniune economică și monetară profundă și veritabilă. Lansarea unei dezbateri europene”. 28/12/2012. COM(2012) 777;

Comunicare Comisiei, Employment and Social Developments in Europe 2012 (Ocuparea forței de muncă și a situației sociale din Europa 2012);

Comunicare a Comisiei (2001c), European Governance: A White Paper, COM/2001/428, Brussels. Consultat la data de 28.05.2014. Disponibil pe internet la adresa: http://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/PDF/?uri=CELEX:52001DC0428&qid=1402915448031&from=EN;

Comunicare a Comisiei, Europa 2020: O strategie europeană pentru o creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii. COM(2010) 2020 final, Bruxelles, 03.03.2010. Disponibil pe internet la adresa: http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2010:2020:FIN:RO:PDF

Comunicare a Comisiei (2001c), European Governance: A White Paper, COM/2001/428, Brussels;

Comunicare a Comisiei, Evaluarea accesului la profesiile reglementate, COM(2013)676, 02.10.2013;

Comunicare a Comisiei către Parlamantul European și Consiulu, Consolidarea dimensiunilor sociale ale Uniunii Economice și Monetare, COM (2013), 690, Bruxelles, 2.10.2013;

Consiliul Uniunii Europene, document 7274/08, Raport comun privind protecția socială și incluziunea socială, 2008;

Consiliul Uniunii Europene, Comunicat 11574/11, Cea de a 3099-a reuniune a Consiliului Ocuparea Forței de Muncă, Politică Socială, Sănătate și Consumatori Ocuparea Forței de Muncă și Politică socială, Luxemburg, 17 iunie 2011. Disponibil pe internet la adresa: http://consilium.europa.eu/;

Council of EU, The ongoing experience of the OMC. Presidency Note No. 9088–00, June 13

De la Porte, C., Still Building Social Europe through the Open Method of Coordination?, SGIR Conference Section 24, Stockholm, 2010;

Document de lucru al serviciilor Comisiei. Document de evaluare a Strategiei de la Lisabona. SEC(2010) 114 final. Bruxelles, 02.02.2010. Consultat la data de 30.05.2014. Disponibil pe internet la adresa: http://ec.europa.eu/europe2020/pdf/lisbon_strategy_evaluation_ro.pdf;

Employment Policy Monitor (EPM, mecanism de monitorizare a politicii în materie de ocupare a forței de muncă) și Social Protection Performance Monitor (SPPM, mecanism de monitorizare a performanțelor în domeniul protecției sociale). Consultat la data de 10.05.2014. Disponibil pe internet la adresa: http://ec.europa.eu/social/main.jsp?catId=756&langId=en;

Esping-Andersen, G. The Three Worlds of Welfare Capitalism, Cambridge, Polity Press,1991;

Estivill, J., Concepts and strategies for combating social exclusion. An overview, ILO, Geneva, 2003, p. 19-28. Consultat la data de 07.04.2014. Disponibil pe internet la adresa: http://www.ilo.org/public/english/protection/socsec/step/download/96p1.pdf;

Geyer, R. R., Exploring European Social Policy, Malden, Mass, Blackwell, 2000;

Grigorescu, C. (coord.), Poenaru, M., și Molnar, M., Dimensiunea socială a Uniunii Europene, Ed. Societatea Română de Economie, Economica, IRLI, anul XI, 2002;

Kohl, J., Valhlpahl, T., The Open Method of Coordination as an Instrument for Implementing the Principle of Subsidiarity?, articol prezentat la Conferința anuală a Institutului european pentru Securitate Socială (EISS), Roma, septembrie 2004;

Kuhlmann, E.,Modernising Health Care, Policy Press, Bristol, 2006;

Lambriu, M., Metoda Deschisă de Coordonare (MDC) în domeniul protecției și incluziunii sociale. ,,Dimensiunea participativă a MDC’’, Revista Calitatea Vieți, XXI, nr. 2, 2010;

Lenoir, R., Les exclus, Seuil, Paris 1974, p. 273-281. Consultat la data de 07.04.2014. Disponibil pe internet la adresa: http://books.google.ro/books/about/Les_Exclus.html?id=CQQFAAAAMAAJ&redir_esc=y;

Leibfried, S., Michael Zürn, M., Transformations of the State? Cambridge University Press Cambridge, 2005;

Mărginean, I., Coordonare deschisă a politicilor sociale în Uniunea Europeană. ,,Puncte de reper pentru România’’, Revista Calitatea Vieții, XIV, nr. 2, 2003;

Murray, C., Underclass, „Sunday Times Magazine”, 26 noiembrie, 1989, p. 186-193. Consultat la data de 13.04.2014. Disponibil pe internet la adresa: http://www.civitas.org.uk/pdf/cs10.pdf;

Niță, L., Politica Socială a Uniunii Europene, Ed. Universitaria, Craiova, 2004;

Overdevest, C., The Open Method of Coordination, New Governance, and Learning: Towards a Research Agenda, New Governance Project Working Paper, University of Wisconsin-Madison, iulie 2002;

PNAInc – Planul Național Antisărăcie și Promovare a Incluziunii Sociale (România). Consultat la data de 02.06.2014. Disponibil pe internet la adresa: http://gov.ro/ro/obiective/strategii-politici-programe/planul-national-anti-saracie-i-promovare-a-incluziunii-sociale&page=2

Politica sociala, Seria Micromonografii – Politici Europene, lucrarea elaborată în cadrul proiectului Phare RO 0006.18.02 de Institutul European din România în colaborare cu Human Dynamics, 2003;

Pochet, P., ,,Employment: The Last Year Before Change’’, în Pochet, P., Degryse, C. (eds.), Social Developments of the European Union 2001, European Trade Union Institute and Observatoire Social Européen, Brussels, 2002;

Pochet, P., Méthode ouverte de coordination et modèle social européen, Working Paper, No. 03/01, Institute for European Studies, University of Montreal-McGill, 2001;

Profiroiu, M., Popescu,I., Politici Europene, Ed. Economică, București, 2003;

Raport (Raportul Thyssen) din proprie inițiativă al PE „Către o veritabilă uniune economică și monetară”, prezentat la 18/10/2012;

Raportul Joint Report on Social Protection and Inclusion, redactat de către Comisia Europeană și Consiliul European. Consultat la data de 20.05.2014. Disponibil pe internet la adresa: http://aei.pitt.edu/42873/

Raport al Comitetului pentru Protecție Socială, Dimensiunea Socială a Strategiei Europa 2020, 2014;

Radaelli, M. C., The Open Method of Coordination: A new governancee architecture for the European Union? Swedish Institute for European Policy Studies, 2003;

Regulamentul (CE) nr. 1466/97, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul 1175/2011, în special secțiunea 1-A referitoare la semestrul european pentru coordonarea politicilor economice, eur-lex.europa.eu. Consultat la data de 05.05.2014. Disponibil pe internet la adresa: http://europa.eu/legislation_summaries/economic_and_monetary_affairs/stability_and_growth_pact/l25019_ro.htm;

Rodgers, G., What is special about a "social exclusion approach"?, ILO Geneva, 1995, p. 10-19. Citat în Daly, M., Social Exclusion as Concept and Policy Template in the European Union, School of Sociology and Social Policy, Queen’s University, Belfast. Consultat la data de 12.04.2014. Disponibil pe internet la adresa: http://aei.pitt.edu/9026/1/Daly135.pdf;

Sakellaropoulos, T., The Open Method of Coordination: A Sound Instrument for the Modernization of the European Social Model, în Sakellaropoulos, T., Berghman, J., (eds.), ,,Connecting Welfare Diversity within the European Social Model’’, Antwerpen, Interesentia, 2004;

Schafer, A., A New Form of Governance ? Comparing the Open Method of Coordination to Multilateral Surveillance by de IMF and the OECD, 2013;

Silver, H., Reconceptualising Social Disadvantage: Three paradigms of social inclusion, 1995. Consultat la data de 05.04.2014. Disponibil pe internet la adresa:

http://books.google.ro/books?id=o-H0J4BMWS8C&pg=PA160&lpg=PA160&dq=Reconceptualising+Social+Disadvantage:+Three+paradigms+of+social+inclusion&source=bl&ots=tlAOKXI7zF&sig=nLrAbuDQnh42JrUSRQ9V4kf7a6o&hl=ro-MD&sa=X&ei=RrmeU-avCcvb7Aa9zIHIDQ&ved=0CCQQ6AEwAA;

Stoica, L., Incluziune Socială, în Zamfir, C., Stănescu, S., (coord.), ,,Enciclopedia dezvoltării sociale’’, Ed. Polirom, Iași, 2007;

Swinnen, H., The NAPInclusion, Social Inclusion Forum, Synthesis report, Ireland, Verwez-Jonker Institute, 2007;

Szyszczak E., Experimental Governance: The Open Method of Coordination, European Law Journal, Vol. 12, No. 4, July 2006;

Thielemann, E.,European Governance The Europeanisation of Regional Policy-Making, in Regional and Industrial Research Paper Series, Number 27, European Policies Research Centre University of Strathclyde, United Kingdom, April 1998;

Jones, C., New Perspectives on the Welfare State in Europe, Brighton, Weatsheaf Books, 1993;

Vaughan, B., An Analysisof EU Governance and Policy Making, National Economic & Social Development Office NESDO, 2013;

Wincott, D., Social Policy and Social Citizenship: Britan’s Welfare States, The Journal of Federalism volumul 36 nr. 1, pp. 169-188, Oxford University Press, 2006;

Zeitlin, J., Social Europe and Experimentalist Governance: Towards a New Constitutional compromise?, European Governance Papers EUROGOV No. C-05-04, 2005;

Council of the European Union, Joint Report by the Commission and the Council on social inclusion, (2004), SOC 115, Brussels, 5 March 2004;

Strengthening the social dimension of the Lisbon Strategy, European Anti Poverty Network, Proposals from The European Anti Poverty Network (EAPN), 2013.