Metoda Costurilor Specifice (direct – Costing Evoluat)

CUPRINS

CAPITOLUL I

Considerații generale privind costurile

1.1. Costul – instrument de măsurare a consumului de resurse

Costul, prin definiție, reprezintă expresia valorică a consumului de resurse necesare pentru producerea și distribuția bunurilor materiale, executarea lucrărilor sau prestarea serviciilor.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul cost are la origine verbul latin « constare », care semnifică a fixa, a stabili ceva.

Din punct de vedere contabil, costul reprezintă suma unor cheltuieli efectuate de o entitate economică în scopul obținerii și/sau comercializării unui produs, serviciu sau activități. Aceste cheltuieli sunt determinate de desfășurarea continuă a unei activități, care presupune folosirea celor trei tipuri de resurse indispensabile în orice proces de producție : resurse materiale, umane și financiare. După cum se observă, pentru a dobândi sau a realiza un anumit produs, serviciu sau o activitate, entitatea economică este obligată să facă un sacrificiu, tradus printr-o utilizare de resurse. De aici decucem că noțiunile de cost și de cheltuială nu se suprapun, între cele două elemente existând o legătură de interdependență. Factorul determinant care ne arată atunci când o cheltuială/utilizare de resurse reprezintă un element de cost este de fapt consumul, adică repartizarea cheltuielii pe o activitate concretă, productivă. Putem spune astfel că, pentru a produce, avem nevoie de resurse pe care le achiziționăm sau le utilizăm efectuând cheltuielile corespunzătoare și, numai pe măsură ce aceste resurse sunt consumate în vederea obținerii de produse și servicii, ele devin costuri.

Noțiunea de cheltuială este specifică contabilității propriu-zise și reprezintă diminuarea unor avantaje economice ale entității, care se traduce printr-un flux de valoare sub forma reducerii lichidităților bănești, a micșorării valorii patrimoniale a unor bunuri sau creșterii datoriilor față de terți. Deci, un cost este o regrupare de cheltuieli referitoare la un obiect determinat (un produs, o lucrare, o comandă, o activitate etc.), cheltuieli care generează plăți (ca de exemplu în cazul cumpărărilor de la terți) sau pot să nu genereze plăți (ca de exemplu cheltuielile cu amortizarea și provizioanele).

Costul, luat ca atare, reprezintă un indicator de efort, de cheltuială și trebuie încadrat în categoria resurselor consumate. Cunoașterea cât mai exactă a costurilor produselor și serviciilor rezultate în cadrul unei activități se impune din mai multe considerente :

costurile reprezintă factorul de care trebuie să se țină seama la negocierea prețurilor de valorificare a produselor sau în stabilirea tarifelor pentru servicii ;

nivelul costurilor de producție este strâns legat de tehnologiile de fabricație care reflectă resursele interne ce pot fi mobilizate în vederea creșterii competitivității ;

costurile sunt un factor controlabil, fiind dependente de efortul propriu al unității și asupra lor se poate acționa în vederea creșterii rentabilității.

Analiza evoluției costurilor crează posibilitatea unor aprecieri riguroase cu privire la creșterea eficienței economice a unei entități, dacă se ține seama de faptul că expresia de bază a acesteia o reprezintă raportul dintre efortul depus pe unitatea de efect.

Considerând entitatea economică un sistem în care are loc procesul de producție, la care fluxul de intrări este constituit din materii prime, materiale, resurse umane și fluxul de ieșiri este alcătuit din produse, servicii și lucrări, se poate aprecia că toate elementele sistemului care participă la realizarea obiectivului final generează până la urmă consumuri care îmbracă forma de costuri.

Deciziile manageriale cu privire la costuri sunt strâns legate de gruparea acestora pe categorii în funcție de mai multe criterii.

1.2. Clasificarea costurilor în funcție de natura lor economică

Una dintre cele mai importante clasificări ale costurilor este dată de natura economică a diferitelor elemente de cost, această clasificare ajutându-ne la calcularea costului total. Conform acestei clasificări se identifică următoarele tipuri de costuri :

costuri materiale ;

costuri cu munca vie ;

alte costuri.

Costurile materiale sunt generate de consumurile de mijloace de producție și îmbracă forma de cheltuieli cu amortizarea imobilizărilor (corporale și necorporale), cu uzura obiectelor de inventar, precum și de cheltuieli generate de consumul de materii prime, materiale auxialiare, energie și combustibili, piese de schimb etc.

Costurile cu munca vie sunt reprezentate de consumul de forță de muncă și îmbracă forma de cheltuieli cu remunerațiile cuvenite personalului, cu contribuțiile la fondul de asigurări sociale, contribuțiile la fondul de șomaj.

În categoria altor cheltuieli se includ taxele și impozitele, chiriile, redevențele etc., în general celelalte cheltuieli care nu pot fi integrate la categoriile enumerate mai sus.

Clasificarea cheltuielilor după acest criteriu prezintă o importanță deosebită în cadrul industriei auto, deoarece ne indică gradul de mecanizare și automatizare a producției, de utilare tehnică a unității patrimoniale, fiind principala cale de reducere a costurilor pentru creșterea profitului și a eficienței economice. Cu cât gradul de mecanizare și automatizare va fi mai ridicat, cu atât cheltuielile materiale de producție vor fi mai mari, iar cele cu munca vie mai mici.

Pe de altă parte, acele cheltuieli care au o pondere mai mare în structura costurilor de producție ne arată în ce direcție trebuie acționat pentru reducerea acestora. În timp ce reducerea cheltuielilor salariale se realizează prin creșterea productivității muncii, reducerea cheltuielilor materiale se realizează prin reducerea consumurilor specifice de materii prime și materiale, energie și apă, abur tehnologic și alte utilități, precum și eliminarea pierderilor prin manipularea și depozitarea necorespunzătoare, reducerea cheltuielilor de transport-aprovizionare sau prin utilizarea integrală a capacităților de producție.

1.3. Clasificarea costurilor după destinație, pe articole de calculație

În contabilitatea de gestiune, cheltuielile se clasifică după destinație, pe articole de calculație. Articolul de calculație reprezintă un element sau mai multe elemente de cheltuieli care au aceeași destinație economică sau funcție în gestiunea internă a întreprinderii. Astfel, după funcția pe care o îndeplinesc, elementele de cost sunt repartizate în raport cu diferitele aspecte ale activității, respectiv : aprovizionare, producție, administrație, vânzare și desfacere, identificându-se următoarele costuri :

costul de achiziție, prin care se înțelege ansamblul cheltuielilor suportate de unitate pentru a cumpăra materialele care vor fi utilizate progresiv în procesul de producție. În costul de achiziție sunt astfel cuprinse prețul de achiziție al materiilor prime și materialelor, transport, manipulare, încărcare-descărcare, și, după caz, taxe vamale.

costul de producție, care este alcătuit din totalitatea elementelor de cost generate de fabricarea sau contruirea unei unități de produs, aici fiind incluse costurile de prelucrare sau fabricație, salariile, costurile legate de întreținerea și funcționarea utilajelor.

costul cu desfacerea și comercializarea produselor.

costul general de administrație, unde se include retribuțiile managerilor, cheltuieli de restaurație, pază și protecție și alte cheltuieli legate de funcția de organizare.

1.4. Clasificarea costurilor după modul de repartizare a acestora

în costul produselor, serviciilor sau lucrărilor

O clasificare de bază a costurilor se realizează după modul de repartizare a elementelor de cost în costul produselor, serviciilor sau lucrărilor, ele fiind :

costuri directe, care se identifică și pot fi afectate pe un anumit obiect de calculație (produs, serviciu, lucrare, comandă, fază, activitate, funcție a întreprinderii) încă din momentul efectuării lor și se includ direct în costul obiectului de calculație respectiv. În această categorie se încadrează cheltuielile cu consumul de materii prime și materiale, energie, combustibili, apă și alte utilități în scopuri tehnologice, salariile de bază ale muncitorilor direct productivi calculate pentru munca prestată în producție, contribuțiile la asigurările și protecția socială aferente acestora, plata redevențelor pentru fabricarea sub licență a unor produse etc.

costuri indirecte, care privesc fie fabricarea mai multor produse, executarea mai multor lucrări, servicii sau comenzi, respectiv faze sau activități, fie întreprinderea în ansamblul ei. Astfel de cheltuieli nu pot fi afectate unui singur obiect de calculație în momentul efectuării lor și, ca atare, nu se pot include direct în costul acestora, ci indirect prin repartizare pe baza unor criterii convenționale, dar numai după ce au fost colectate pe centrele de cheltuieli care le-au ocazionat. Din această categorie fac parte : cheltuielile cu întreținerea și funcționarea utilajelor și cheltuielile generale ale secției, care, la un loc, formează cheltuielile indirecte de producție și cheltuielile generale de administrație. Conform IAS 2 – Stocuri, cheltuielile indirecte de producție se impart în :

costuri de producție indirecte variabile (regia variabilă) care includ cheltuielile de producție variabile în raport cu volumul producției (de exemplu : cheltuieli indirecte cu materialele de întreținere și reparații ale utilajelor și secțiilor, costurile de depozitare și manipulare a materiilor prime și mărfurilor etc.) ;

costuri de producție indirecte fixe (regia fixă) care includ cheltuielile de producție ce rămân relativ constante în raport cu volumul producției (amortizarea utilajelor, iluminatul secțiilor, chirii și taxe pentru clădirile secțiilor, conducerea și administrarea secției).

Cheltuielile directe mai poartă și denumirea de cheltuieli individuale sau specifice, deoarece ele pot fi atribuite nemijlocit diferitelor produse, servicii sau lucrări care le-au ocazionat, iar cheltuielile indirecte se mai numesc și cheltuieli comune, întrucât privesc întreaga producție a unei secții și chiar întreprinderea în totalitatea ei.

Gruparea cheltuielilor de producție în directe și indirecte se referă numai la nomencaltura pe articole de calculație și are o strânsă legătură cu calculația costului unitar al produsului. Orice modificare a volumului producției impune recalcularea acestor cheltuieli. Astfel, cheltuielile directe se modifică proporțional cu modificarea volumului fizic al producției, în timp ce cheltuielile indirecte sunt relativ constante și, deci, nu se modifică proporțional cu modificarea volumului fizic al producției. Prin urmare, suma totală a cheltuielilor directe pe unitatea de produs va rămâne aceeași sau aproximativ aceeași, în timp ce cota de cheltuieli indirecte pe unitatea de produs se modifică invers proporțional cu volumul fizic al producției, adică va fi mai mare dacă volumul fizic al producției va fi mai mic și invers.

1.5. Clasificarea costurilor în funcție de comportamentul lor față de

evoluția volumului fizic al producției

În funcție de variabilitatea costurilor, respectiv comportamentul acestora față de nivelul de activitate sau volumul producției, se identifică următoarele tipuri de costuri :

costuri convențional-constante sau fixe ;

costuri variabile sau ale produsului ;

Costurile convențional-constante sau fixe sunt acele costuri care rămân neschimbate în raport cu volumul producției sau nivelul activității pe o perioadă de timp dată. Ele nu sunt legate direct de volumul fizic al producției, ci de asigurarea și menținerea capacității întreprinderii de a produce și vinde, fiind în funcție de timp. Din această cauză, ele se mai numesc și cheltuieli ale perioadei.

În această categorie se includ : cheltuielile cu amortizarea imobilizărilor – atunci când sunt calculate în raport de timp -, cheltuielile cu salariile personalului de condu de conducere, tehnic, economic, administrativ și de deservire a secțiilor și al întreprinderii, cele pentru întreținerea și reparerea clădirilor, cele pentru încălzit și iluminat în scopuri administrativ-gospodărești.

Caracteristica generală a costurilor convențional-constante sau fixe este aceea că pe măsură ce volumul producției crește, ponderea lor pe unitatea de produs scade, deci nivelul lor se modifică invers proporțional în raport cu modificarea volumului fizic al producției, fiind variabile pe unitatea de produs.

Costurile variabile sunt acele costuri care se modifică în funcție de variația volumului producției însă, pe unitatea de produs, ele rămân neschimbate, indiferent de schimbările producției. Deoarece aceste cheltuieli sunt legate nemijlocit de operațiile de fabricare a producției, ele se mai numesc și cheltuieli operaționale sau ale activității. Din această categorie de cheltuieli fac parte : consumul de materii prime și materiale directe, combustibili și energie în scopuri tehnologice, salariile de bază ale muncitorilor direct productivi, calculate pentru munca prestată în producție, cheltuielile cu întreținerea și repararea utilajelor și mijloacelor de transport ale secțiilor.

Această grupare a costurilor interesează în special managementul firmei pentru că deciziile luate prin prisma costurilor sunt strâns legate de utilizarea capacității de producție iar creșterea gradului de utilizare a capacității de producție determină reducerea cotei-părți de costuri fixe în raport cu volumul producției dar care revin pe unitatea de produs.

De asemenea, deciziile manageriale trebuie să țină seama de faptul că modificările în tehnologia de fabricație schimbă raportul dintre costurile fixe și variabile. În general, tehnologiile performante implică utilaje mai costisitoare care conduc la o creștere a cheltuielilor fixe ale perioadei, însă contribuie la reducerea consumurilor specifice și implicit la reducerea costurilor fixe pe unitatea de produs, aceste costuri devenind variabile în raport cu volumul activității.

Acest lucru este important pentru contabilitate care trebuie să furnizeze informații exacte în legătură cu volumul cheltuielilor respective în vederea adoptării măsurilor care se impun pe linia minimizării lor și, implicit, a costului unitar pe produs. În acest sens, pentru calcularea unui cost corect de producție este utilă determinarea costului subactivității.

Costul subactivității se poate determina pe baza următoarei relații de calcul :

unde :

Csa – reprezintă costul subactivității

Chf – cheltuielile fixe

Nra – nivelul real al activității

Nna – nivelul normal al activității

Nivelul activității poate fi calculate în funcție fie de volumul producției, fie de numărul de ore de funcționare a utilajelor, fie de gradul de utilizare a capacității de producție sau de alți factori. În costul subactivității se includ și pierderile tehnologice, respectiv rebuturile cauzate de eșecul tehnic al producției.

CAPITOLUL II

Metoda costurilor parțiale-alternativă a costurilor complete.

2.1. Caracteristicile metodei costurilor variabile

Metoda direct costing constă în imputarea asupra produselor numai a costurilor variabile fie ele directe sau indirecte. Denumirea metodei poate face obiectul unei confuzii regretabile: s-ar crede că direct costing ar putea fi “metoda costurilor directe”. În realitate, la originea “direct costing”-ului este un cost format numai din volumul cheltuielilor care se modifică în mod direct cu producția (cu nivelul de activitate). Noțiunea de “direct” poate fi interpretată ca și dorința de simplificare a metodei și ca o reacție împotriva practicilor de includere pe cale de repartizare, prin folosirea de procedee complicate, cu rezultate îndoielnice, a cheltuielilor de producție indirecte.

Autorii metodei direct-costing, au urmărit prin aceasta înlăturarea deficiențelor care le prezintă metodele de calculație bazate pe costuri complete, punând pe prim plan interpretarea corectă a problemei costurilor fixe.

Diferența dintre metoda direct costing și celelalte metode constă în modul de tratare a cheltuielilor fixe. Dacă celelalte metode includ în costul producției cheltuielile fixe, metoda direct costing consideră că acestea sunt costuri ale perioadei și nu ale producției, fapt pentru care ea le elimină. Acestea vor afecta beneficiile brute sau pierderile la sfârșitul perioadei de gestiune.

Analiza contribuției la profit a fiecărui produs prezintă o importanță deosebită pentru determinarea limitelor care asigură acoperirea costurilor fixe și obținerea unui profit. Metoda direct-costing prezintã, față de celelalte metode, avantajul că furnizează cu ușurință datele necesare calculării limitelor de rentabilizare a activității societății analizate.

Astfel, se pot calcula:

• punctul de echilibru ;

• factorul de acoperire ;

• coeficientul de siguranta ;

• levierul operational, etc.

Importanța metodei direct-costing constă, de asemenea, și în ușurința cu care se pot efectua calculele de rentabilitate în legătură cu variațiile costului de producție. Astfel, aceasta poate furniza cu promptitudine informațiile necesare luării unor decizii pe termen scurt.

Un alt avantaj față de celelalte metode îl constituie și ușurința înregistrării în contabilitate a operațiilor de calculare a costurilor pe unitatea de produs sau serviciu, prin faptul că, se renunță la repartizarea costurilor fixe, care se tratează în totalitatea lor și se suportă din contribuția de acoperire.

Însă, deși prezintă o mulțime de avantaje unanim recunoscute, metoda direct-costing este și criticată în literatura de specialitate datorită unor dezavantaje pe care le prezintă, dintre care cele mai importante ar fi:

• calcularea unui cost incomplet al produsului;

• folosirea unor criterii convenționale de separare a costurilor variabile de costurile fixe;

• evaluarea producției numai pe baza costurilor variabile, afectând astfel rezultatele brute la finele perioadei.

2.2. Indicatorii specifici costurilor parțiale: punctul de echilibru, factorul de acoperire, indicele de prelevare, coeficientul de siguranță, coeficientul de volatilitate

2.2.1. Punctul de echilibru

"Punctul de echilibru (punctul critic) reprezintă volumul de activitate respectiv, cifra de afaceri la care profitul este nul, adică veniturile realizate din vânzarea producției acoperă în totalitate cheltuielile fixe. Ori ce creștere a volumului producției vândute peste acest punct va conduce la profit. Orice reducere a vânzărilor sub acest punct va genera pierderi. Acest indicator se poate determina prin:

a) Metoda algebrică;

Calculul algebric permite reprezentarea grafică a ecuațiilor ce reflectă cifra de afacere, costuri totale, marja pe costurile variabile, costuri fixe.

Se pot construi următoarele ecuații:

a1) Metoda ecuației

CA = CV + CF unde:

CA = cifra de afaceri;

CV = cheltuieli variabile

CF = costuri fixe totale.

Reprezentarea grafică a acestei ecuații este redată mai jos.

Notăm CA = X = cifra de afaceri critică

Rezultă că CV = CA x r, unde r = rata cheltuielilor variabile

X = X * r + CF

X(1-r) = CF unde r' = rata marjei pe costurile variabile

Se observă că relația redă modul de calcul al punctului de echilibru valoric (adică al cifrei de afaceri critică).

Pentru a determina punctul critic în unități fizice (adică cantitatea critică Qc) în relația CA = CV + CF, avem

CA = Qc x Pv

CV= Qc x Cv

Qc = cantitatea critică

Pv = prețul de vânzare unitar

Cv = costul variabil unitar

Qc x Pv = Qc x Cv + CF

Qc(Pv – Cv) = CF

Qc = raportul dintre costurile fixe totale și marja unitară pe produs.

Spre exemplificare, considerăm că :

Prețul de vânzare unitar este de 1.200 u.m. pe produs, costul variabil unitar 500 u.m., costurile fixe totale de 700.000 u.m.

Punctul de echilibru fizic, adică volumul fizic al vânzărilor care acoperă integral costurile, se determină cu ajutorul relației:

buc

Punctul de echilibru valoric este

r' = rata marjei pe costurile variabile

u.m.

Același rezultat s-ar fi obținut astfel:

Cac = Qc x Pv = 1000 x 1200 = 1.200.000 u.m.

Pentru a determina grafic cifra de afaceri critică CAc, vom reprezenta dreptele

Y1 = X = cifra de afaceri

Y2 = CV + CF = cheltuieli totale

Y2 = r x X + CF, unde r = rata costurilor variabile

y

mii u.m.

zona de pierdere Cac zona de profit X CA

1200 profit

a2) Metoda marjei

Ca = CF, unde:

Ca = contribuția de acoperire totală

CF = costurile fixe

Ecuațiile dreptelor ce reprezintă marja pe costurile variabile (contribuția de acoperire totală) și costurile fixe sunt:

Y2 = CF

Notând CA = X, avem:

Y1 = X x r'

Y2 = CF, unde r' = rata marjei asupra costurilor variabile.

Grafic, punctul critic se afla la intersecția dreptei contribuției de acoperire cu cea a cheltuielilor fixe.

Exemplu

Contul de profit și pierdere al unei compainii este:

cifra de afaceri: 8.000 bucX x 50 u.m.= 400.000 u.m.

cheltuielile variabile = 370.000 u.m.

cheltuielile fixe = 20.000 u.m.

Determinăm punctul de echilibru în unități monetare

punctul de CAc (cifra de

echilibru afaceri critică)

Notând cu X = Ca critică

Y1 = X x r’ = X x (1 – r), unde r = rata costurilor variabile.

sau

Y1 = X(1-0,925) = 0,075 X

Y2 = 20.000

Punctul de echilibru presupune ca Y1 = Y2

0,075 X = 20.000

X = 266.777 u.m. = CA critică

Pentru a determina grafic punctul critic valoric, vom reprezenta cele două drepte ca în figura de mai jos.

266.777

zonă de zonă de u.m.

pierdere CAc profit CA afacere

a3) Metoda rezultatului

Rezultatul este nul când cifra de afaceri este egală cu cifra de afaceri critică

Venituri ─ Cost variabil ─ Costuri fixe = 0

CA = (cifre de afaceri) o notăm cu X

X ─ X x r ─ CF = 0 r = rata costurilor variabile

X (1 ─ r) = CF

Grafic, punctul critic se află la intersecția dreptei rezultatului cu axa OX

Dreapta rezultatului este

Y1 = X ─ X x r ─ CF = 0

Y1 = X(1 ─ r) ─ CF = 0

Y1 = r' x X ─ CF = 0

u.m.

CAc pierdere

profit CA

Exemplu:

Pentru o cifră de afaceri de 2.737.500 u.m. se degajă o marjă asupra costurilor variabile de 969.S34 u.m. se cere să se determine cifra de afaceri critică, știind că suma cheltuielilor fixe este de 760.500 u.m.

Rezultă:

Notăm cu X cifra de afaceri critică :

Rezultatul = 0

CA – CV – CF = 0

CA – r x CA – CF = 0

r’ x X – CF = 0

0,35X-760.500 = 0

u.m.

Grafic cifra de afaceri critică se află la intersecția dreptei rezultatului (Y = r’X – CF) cu axa 0X.

Y

X

2.172.857 CA

b) Metoda aritmetică

Punctul critic (de echilibru) se poate determina în unități fizice și valorice.

, unde mi = marja unitară

Pentru a afla punctul critic valoric, înmulțim relația în ambii membrii cu Pv (preț de vânzare unitar) Qcr x Pv = cifra de afacri critică = x Pv sau

Qcr x Pv = CA critică valorică = , unde Mi = marja totală.

În situația în care o întreprindere fabrică și vinde două sau mai multe produse, lucrări, servicii, relația de calcul a punctului critic exprimat în unități fizice este :

, unde

m = marjă medie (contribuția de acoperire medie).

Când se fabrică și se vând mai multe produse, structura punctului de echilibru prezintă importanță pentru decizii.

Pei = qi x Pe , unde qi = greutatea specifică (ponderea)

volumului fiecărui purtător de costuri în totalul producției.

Exemplificare

Societatea DELTA fabrică și vinde produsele X, Y, Z, pentru care se cunosc următoarele informații:

Determinăm punctul de echilibru calculat în unități fizice și structura acestuia.

y

um

Profit

CF

I F M A M I I A S O N D x

u.m./buc

buc

Pentru a determina structura punctului de echilibru, calculăm ponderea fiecărui produs în totalul producției:

Structura punctului de echilibru este :

Prx = 0,57 x 34.539 = 19.687 buc

Pry = 0,57 x 34.539 = 19.687 buc

Prz = 0,57 x 34.539 = 19.687 buc

Deasemenea, se poate calcula data la care se va atinge cantitatea critică sau cifra de afaceri critică.

Timpul în care se atinge punctul de echilibru se numește perioada critică și se calculează cu ajutorul relației:

Reprezentarea grafică X a punctului de echilibru în funcție de timp se realizează ca în figura de mai jos:

Exemplu :

Întreprinderea ALFA fabrică și produce produsele X, Y, Z:

Vom determina perioada critică în care se atinge punctul de echilibru

u.m.

luni,

adică după aproximativ o lună de la începerea activității, întreprinderea atinge pragul de rentabilitate.

În întreprinderile cu activitate sezonieră, variațiile sezoniere nu influențează mărimea cifrei de afaceri critice, dar modifică perioada critică.

Modificarea condițiilor de exploatare poate avea influență asupra punctului de echilibru, astfel:

– restrângerea sau extinderea capacității de producție vor avea ca efect modificarea nivelului costurilor fixe, deci și a punctului de echilibru.

– modificarea prețului de achiziție al materiilor prime, al tarifelor de salarizare, modificarea prețului de vânzare au influență asupra mărimii marjei, deci și a punctului de echilibru.

La întreprinderile care acționează într-un mediu incert, cifra de afaceri critică nu se poate determina cu exactitate. Se poate calcula probabilitatea ca punctul de echilibru să fie atins sau depășit.

Se recomandă utilizarea cu prudență a punctului critic probabilistic.

În determinarea pertinentă a punctului critic trebuie luate în considerație următoarele aspecte, privind funcțiile costurile și ale cifrei de afaceri :

– costurile fixe sunt constante când volumul activității nu depășește capacitatea de producție ;

– pentru o structură de producție dată, costurile variabile evoluează diferit (de la zona randamentelor crescânde, la cea a randamentelor constante și descrescânde).

– pentru a mări volumul vânzărilor, întreprinderea trebuie să acorde anumite reduceri comerciale (ceea ce face ca independența prețului de vânzare în raport cu cantitățile vândute să nu se mai respecte).

Rezultă că trebuie abandonată ipoteza de linearitate în stabilirea funcției costuriloe și cifrei de afaceri.

În practică, vânzările și costurile evoluează nelinear.

Graficul punctului de echilibru poate fi reconstituit ca în figura de mai jos:

u.m. Punctul

Punctul de activități Punctul de

echilibru I optime echilibru II

CT

Pierdere

Pe2

CA

Pe1 CF

Profit Pierdere

Pierdere

Cie1 Cie2

Graficul punctului de echilibru în condițiile evoluției neliniare

a volumului vânzărilor și a costurilor

Între cele două puncte de echilibru se află intervalul de validitate a ipotezei de linearitate.

Se observă riscul deciziilor bazate pe un model liniar în condițiile în care nivelul de activitate se află în afara intervalului care validează ipotezele de linearitate.

Profitul previzionat

Punctul de echilibru (pragul de rentabilitate) ajută la determinarea volumului fizic al activității astfel încât să se obțină un profit P.

Relațiile de calcul sunt:

a) în unități fizice, unde

Ca = contribuția de acoperire medie

b) în unități valorice, unde

CAp = cifra de afaceri

= rata contribuției globale

Rata profitul previzională

Cu ajutorul pragului de rentabilitate se poate determina cifra de afaceri necesară pentru a obține o anumită rată a profitului (profit/vânzări).

Relația de calcul este :

, unde

CArp = cifra de afaceri necesară pentru a obține o anumită rată a profitului.

Exemplu :

Societatea OMEGA estimează pentru perioada următoare un profit de 20000000 u.m. și o rată a profitului de 20 % în condițiile menținerii aceleiași structuri de fabricație și vânzare, fără modificarea capacității de producție.

Se cere :

a) pragul de rentabilitate (punctul de echilibru) în unități fizice și valorice corespunzător estimării făcute ;

b) cifra de afaceri ce trebuie obținută pentru a realiza o rată a profitului de 20%.

Rezultă că :

a) Pragul de rentabilitate în unități fizice și valorice pentru a realiza un profit de 20.000.000 u.m.

= contribuția de acoperire medie

Cifra de afaceri pentru a obține profitul estimat este :

, unde

Rc=rata contribuției globale

b) Cifra de afaceri ce trebuie realizată pentru a obține o rată a profitului de 20% se obține cu relația:

2.2.2. Factorul de acoperire (Fa)

Cunoscând Factorul de acoperire putem determina cifra de afaceri critică, adică punctul de echilibru al activității de producție și vânzare.

Factorul de acoperire este un instrument de previzionare a prețului de vânzare.

Din relația de calcul a Factorului de acoperire pe purtător de costuri, rezultă că:

Exemplificare privind calculul factorului de acoperire

Privind producția și vânzarea unui produs se cunosc următoarele date: prețul de vânzare 5.000 u.m./buc. Produs, costul variabil unitar 3.200 u.m. Se cere să se determine factorul de acoperire.

Exemplu privind determinarea prețului de vânzare

Un produs se fabrică pentru a se vinde în cantitatea de 3.500 buc. Costul unitar este de 3.200 u.m., iar factorul de acoperire este de 36 %. Se cere să se determine prețul de vânzare.

Pv = 5.000 u.m.

2.2.3. Indicele de prelevare (Ip)

Arată câte procente din cifra de afacere sunt necesare pentru acoperirea costurilor fixe

Cu cât acest indicator ia valori mai mici, cu atât întreprinderea atinge mai ușor punctul de echilibru.

Spre exemplificare:

O întreprindere produce și vinde 3500 buc produs X la prețul de vânzare de 5.000 u.m./buc. Cheltuielile fixe totale sunt de 2.500.000 u.m. Se cere indicele de prelevare.

CA = Q × Pv = 3500 × 5000 = 17.500.000 u.m.

adica, 14, 29 % din totalul vânzărilor sunt necesare pentru a se acoperi costurile fixe.

2.2.4. Coeficientul de siguranță

Acest indicator se mai numește și rata marjei de siguranță; arată cu cât trebuie să scăda vânzările pentru ca întreprinderea să atingă pragul de rentabilitate (punctul de echilibru).

Modelele de calcul ale acestul indicator sunt:

(reprezintă ponderea profitului în contribuția de acoperire globală

– Is = 100 % -gPe, unde g = gradul de ocupare capacității de producție în punctul de echilibru (pragul de rentabilitate).

În proiectarea și utilizarea capacității de producție trebuie să se ia în considerație ponderea acesteia în pragul de rentabilitate.

Dacă gradul de utilizarea a capacității este inferior celui privind ponderea acestuia, în pragul de rentabilitate, întreprinderea se va afla în zona pierderilor.

Diferența CA – CAcr reprezintă marja de siguranță sau intervalul de siguranță. Marja de siguranță arată cu câte unități monetare poată să scadă cifra de afaceri pentru a nu se intra în zona pierderilor. Cu alte cuvinte, marja de siguranță care se mai numește și marjă de securitate reprezintă cifra de afaceri ce poate fi eliminată de o conjunctură neffavorabilă fără ca întreprinderea să intre în zona pierderilor.

2.2.5. Coeficientul de volatilitate (levierul operațional)

Arată variația procentuală a rezultatului în funcție de modificarea în procente a volumului vânzărilor.

Levierul operațional se mai numește și coeficientul de volatilitate deoarece reprezintă elasticitatea rezultatului în raport cu cifra de afaceri.

, unde:

L0 = levierul operațional

= variația rezultatului

= variația cifrei de afaceri

În ipoteza că prețul de vânzare este constant și condițiile de exploatare privind costul variabil unitar și costurile fixe totale nu se schimbă, se obține următoarea relație de calcul pentru levierul operațional.

L0 = marja asupra costurilor variabile (MCV) / Rezultatul (R)

L0 =are valoare cu atât mai mare cu cât raportul existent între cheltuielile fixe și variabile este mai mare. Altfel spus, cu cât L0 este mai mare, cu atât rezultatul întreprinderii va fi mai sensibil la modificarea volumului vânzărilor.

În interpretarea acestui indicator trebuie avută în vedere structura costului (raportul existent între costurile fixe și cele variabile), având în vedere că se pot obține rezultate egale la structuri de cost diferite.

Din relația

Cu ajutorul acestui indicator L0 se apreciază riscul economic al întreprinderii, care este cu atât mai mare cu cât nivelul costurilor fixe crește, iar cifra de afaceri este apropiată de punctul critic.

Caz spre exemplificare:

Se consideră două întreprinderi X și Y care obțin același rezultat în cadrul aceleași cifre de afaceri. Costurile totale ale celor două entități sunt egale dar au structuri diferite.

Se interpretează cu ajutorul indicatorului levier operațional (L0) decizia conducerii celor două întreprinderi de a mări volumul activității și vânzărilor cu 10%. Ce se întâmplă dacă vânzările celor două entități prezentate se reduc cu 10%.

– determinarea levierului operațional L0 pentru cele două întreprinderi

L0 / x = 8 => la o creștere cu 10 % a vânzărilor, rezultatul va crește cu 80 %.

L0 / y = 5 => la o creștere cu 10 % a vânzărilor, rezultatul va crește cu numai 50 %.

Se observă că deși cele două întreprinderi au rezultate egale, prin creșterea cu același procent, al vânzărilor (10 %), va profita entitatea care are levierul operațional mai mare.

– determinarea rezultatului la cele două întreprinderi în urma creșterii vânzărilor cu 10 %.

– determinarea rezultatului la cele două întreprinderi în urma scăderii vânzărilor cu 10 %.

Din datele prezentate în tabelul de mai sus, rezultă că prin scăderea vânzăriloe cu 10 %, întreprinderea care are levierul operațional mai mare va suporta o pierdere mai mare.

Concret:

L0 / x = 8 => scădere cu 10 % a vânzărilor, duce la o scăderea a rezultatului cu cu 80 %.

L0 / y = 5 => scădere cu 10 % a vânzărilor, are ca efect diminuarea rezultatului cu 50 %.

Concluzii:

a) Creșterea volumului de activitate, în cadrul capacității de producție existentă, este indicată pentru o structură de cost în care predomină costurile fixe;

b) diminuarea volumului activității este preferată la întreprinderile cu levier operațional mai mic, adică cu o structură a costurilor în care costurile fixe nu sunt predominante;

c) produsele care generează un procent mare de marjă nu sunt obligatoriu cele mai rentabile; s-ar putea să fie mai mare consumatoare de cheltuieli fixe;

d) în cazul creșterii bruște a vânzărilor, investițiile în utilaje trebuie să aibă un ritm inferior având în vedere relația care există între creșterea marjei asupra cheltuielilor variabile și costurile fixe.

2.3. Direct – Costing Evoluat – variantă perfecționată a metodei

costurilor variabile

Preocuparea conducerii întreprinderilor de a lua decizii cât mai radicale pe termen scurt privind producția, desfacerea, rentabilitatea scontate, a avut ca efect perfecționarea metodei Direct – Costing.

Direct – Costing EVOLUAT este una din dezvoltările metodei cursurilor variabile, find cunoscută sub mai multe denumiri: metoda costurilor specifice, metoda costului variabil evoluat, metoda contribuțiilor sau a aporturilor, costul operațional.

Metoda costului variabil evoluat se caracterizează prin următoarele particutarități:

– determină un cost cât mai apropiat de produsul care le-a generat, prin luarea în considerație atât a cheltuielilor variabile cât și a cheltuietilor fixe specifice purtătorutui de costuri;

– cheltuielile fixe specifice unui produs se alocă pe baza unei relații de cauzalitate;

– decontarea cheltuielilor fixe se face în trepte pe produs, grupe de produs, pe centre și activități pe celule de lucru, pe departamente, pe întreprindere ;

– are putere de informarea mai mare având în vedere că determinarea contribuției de acoperire se determina pe fiecare treaptă;

– dă posibilitatea stabilirii unor responsabilități pe centre, pe activități, pentru un număr cât mai mare de cheltuieli;

– determină două marje: o marjă pe costuri variabile și o marjă pe costurile specifice (marjă brută proprie);

– este o metodă pertinentă find utilizată în decizii precurn: renunțarea la o activitate, produs, canal de distribuție etc.;

– dă posibilitatea utilizării standardelor și bugetelor care permit analiza previzională și controlul gestionar.

Marja pe costurile fixe specifice M/CS = CA – CV – CFs, unde:

M/CS = marja pe costurile fixe specifice

CA = cifra de afaceri;

CV = costurile variabile totale;

CFs = costurile fixe specifice aferente producției vândute.

M/CFs apreciază mai aproape de realitate profitabilitatea produselor, reflectând în ce măsură produsele vândute contribuie la acoperirea costurilor fixe indirecte.

Varianta evoluată ca și calculația simplificată apelează la indicatorii exprimați în cifre relative pentru a elabora mai multe direcții de evoluție.

Modelul de calcul al marjei asupra costurilor fixe specifice este:

( + ) cifra de afaceri (CA)

( – ) cheltuieli variabile de producție și desfacere aferente vânzărilor (CV )

= Marja asupra costurilor variabile MCV (contribuția de acoperire)

(-) cheltuielile fixe directe (specifice) CFs

= Marja asupra costurior fixe specifice M/CS (contribuția de acoperire interimară)

Metoda Direct – Costing Evoluat se poate utiliza în evaluarea stocurilor la sfârșitul perioadei de gestiune.

Contul de rezultate din contabilitatea financiară privind activitatea de exploatare poate fi prezentat astfel.

Contul de rezultate din contabilitatea financiară

Costul de producție complet al Cifra de afaceri a produselor

produselor fabricate (vândute și stocate)

Producția stocată evaluată în cost

complect Rezultatul contabilității financiare

De fapt rezultatul contabilității financiare este:

Cifra de afaceri a produselor vandute – Costul de producție complet al produselor vândute, deoarece producția stocată evaluată în cost complet (din creditul contului) este egala cu costul de producție complet al produselor stocate (din debitul contului).

În contabilitatea de gestiune, rezultatul obținut prim metoda costurilor variabile, (rezultatul de contribuție se obtine astfel):

Cifra de faceri a produselor vândute – Costul de producție variabil al produselor vândute = Marja asupra costurilor variabile a produselor vândute – Cheltuielile fixe ale perioadei = Rezultatul contribuției

În contabilitatea de gestiune, prin metoda Direct Costing, costurile fixe sunt suportate în întregime de produsele vândute.

În contabilitatea financiară, cheltuielile fixe ale perioadei sunt repartizate între produsele vândute și cele stocate.

Pornind de la rezultatul Contabiltăți de Gestiune (metoda Direct – Costing), rezultatul contabilități financiare se obține scăzând costurile fixe incluse în variația stocurilor.

Rezultatul contribuției:

– cheltuielile fixe incluse în variația costurilor (stoc inițial – stoc final).

= Rezultatul contabilității financiare.

În opinia profesorilor universitari americani Thomas Johnson și Robert Kaplan, pertinența deciziilor asupra produselor pe baza marjelor asupra costurilor variabile și specifice este discutabilă având în vedere următoarele:

– Direct – Costing Evoluat realizează controlul asupra costurilor alocate produselor;

– controlul gestiuni nu este util și eficient în condițiile în care costurile sunt predeterminate în momentul conceperii produselor;

– automatizarea producției determină abateri neglijabile de la costurile predeterminate;

– deciziile luate pe termen scurt fără a fi integrate în orizontul pe termen lung pot să diminueze rezultatul fără ca întreprinderile să conștientizeze acest aspect.

Metoda direct – costing, metoda de calculație parțială prezintă o serie de avantaje comparativ cu metodele globale de calculație.

– aprecierea profitabilității diferitelor produse se face în funcție de marjele pe costurile variabile;

– creșterea producției vizează produsele cu marje ridicate;

– se abandonează produsele a căror marjă pe costurile variabile sunt negative;

– deciziile privind derularea afacerii iau în calcul raportul între costurile variabile și prețurile de vânzare;

– judecarea performanțelor se face în funcție de nivelul activității vizate.

Limitele (dezavantajele) metodei direct – costing.

– nu este valabilă decât pe termen scurt, deoarece pe termen lung majoritatea cheltuielilor de structură vor putea fi suprimate sau diminuate;

– nu ia în considerare faptul că anumite produse aparent profitabile (marja pozitivă) pot să descopere mari consumatori de funcțiuni de suport care stau la baza cheltuielilor fixe ridicate;

Astfel sunt produse care au o marjă ridicată dar în același timp fiind complexe sunt mari consumatoare de cheltuieli fixe.

– când aprecierea performanțelor întreprinderii și responsabilităților pe sectoare de activitate se face pornind de la marja unitară pe produs, se poate greși deoarece se neglijează cheltuielile de structură, respectiv cheltuielile fixe care rămân constante numai pe termen scurt.

CAPITOLUL III

STUDIU DE CAZ LA SOCIETATEA COMERCIALĂ

“COMEFIN S.A.” COSTEȘTI

3.1. Prezentarea societății S.C. “COMEFIN “ S.A.

“COMEFIN“ S.A. este înregistrată la Oficiul Registrul Comerțului sub nr. J03/958/1991 .Codul fiscal al societății este RO 161880 .

Sediul principal al societății se află în localiatatea Costești, Strada Industriei, nr. 36, Telefon: 0248-672827, Fax: 0248-672508

Societatea comercială COMEFIN S.A. provine din ÎNTREPRINDREA DE SCULE, DISPOZITIVE ȘI VERIFICATOARE AUTO (ISDVA) COSTEȘTI, care a fost înființată la data de 01.03.1979, în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 108.

Prin reorganizarea acesteia în temeiul prevederilor legii nr. 15/1990 și a Hotărârii Guvernului nr. 1224/23.11.1990 a luat ființă Societatea Comercială COMEFIN S.A. – societate pe acțiuni având statut propriu .

Capitalul social al societății este de 3.059.187,50 lei.Numărul total de acțiuni pe care firma le deține este de 871.221iar valoarea nominală a unei acțiuni este de 25000 lei.

3.1.1. Obiectul de activitate al societății “COMEFIN S.A.” este :

proiectarea, producerea și comercilizarea sculelor, dispozitivelor, verifica-toarelor și pieselor de schimb necesare în industria construcțiilor de mașini și alte ramuri, a reperelor specifice echipamentelor de frână pentru autoturisme, a elementelor de racordare pentru instalații hidraulice, organelor de asamblare specifice industriei chimice și petrochimice, confecțiilor și ambalajelor metalice, structuri și tâmplării metalice inclusiv servicii și asistență tehnică ;

efectuarea operațiilor de comerț exterior, efectuarea operațiilor de fond valutar putând participa și conveni la operațiuni de credit ;

desfășoară activități cu caracter social în favoarea salariaților;

producerea și comercializarea de piese schimb și SDV-uri, prelucrări prin așchiere pentru intern și extern ;

comercializarea autoturismelor de teren și de oraș, alte mijloace de transport, piese și accesorii auto pentru autovehicule și bunuri de folosință îndelungată ;

executarea de lucrări de service pentru mijloacele de transport ale persoanelor fizice și juridice ;

comercializarea prin magazinele societății a produselor proprii și a celor care nu fac obiectul activității societății, precum și a produselor agroalimentare de origine animală și vegetală ;

comercializarea produselor cosmetice și de toaletă ;

producerea și comercializarea prin magazinele societății a unor tipuri de materiale de construcții ca: bolțari înlocuitori, cărămizi ;

comercializarea de materiale de construcții ca: ciment, var, material lemnos și material lemnos pentru construcții ;

comercializarea de produse petroliere, produse chimice și petrochimice, articole tehnice din cauciuc și produse metalurgice

alimentație publică: prepararea și servirea mesei la cantina societății, comercializarea de băuturi alcoolice, răcoritoare și a produselor din tutun ;

efectuarea de lucrări de instalații și construcții auxiliare de tâmplărie și dulgherie, de pardosire și de placare a pereților, vopsitorii, zugrăveli și montări geamuri ;

efectuarea de lucrări de întreținere și reparare a autovehicolelor pentru persoane fizice și juridice ;

organizarea de cursuri de pregătire și calificare în cadrul societății .

Prezentarea generală a capacităților de producție, tehnologiilor, a stării tehnice: Proiectată inițial pentru producerea sculelor, dispozitivelor și verifica-toarelor necesare pregătirii de fabricație în industria de autoturisme, societatea s-a adaptat ușor economiei de piață, diversificându-și gama de produse, fiind capabilă,prin organizarea de noi linii tehnologice, să asigure cu SDV-uri și piese de schimb auto cererea pieței .

După cum reiese și din schema de organizare a societății la nivel de secții sunt linii de fabricație pe linii de produse, astfel:

cinci linii tehnologice specializate în fabricarea de componente ale sistemului de frânare Dacia, elemente ale ansamblului motor-cutie de viteze și elemente ale sistemului de direcție – rulare, organizate pe mai multe linii de prelucrare prin așchiere, linii de presare la rece, linii de montaj general,

o linie tehnologică specializată în fabricarea de elemente ale sistemului de evacuare gaza arse, pentru autoturismele daciași oltcit, organizează pe linii de producție de presare la rece, de montaj general, de vopsire ;

o linie tehnologică specializată în fabricarea butoaielor metalice (pentru pulberi) necesare industriei chimice și petrochimice ;

o linie tehnologică specializată în fabricarea de organe de asamblare și racorzi metalici pentru furtune de înaltă presiune ;

o linie tehnologică specializată în fabricarea de “axe pentru utilaj terasier“ pentru export .

De asemenea sunt organizate trei linii de producție pentru:

operații de acoperire prin galvanizare (zincare – două linii)

operații de tratamente termice (recoacere ), normalizare, călire – revenire, sudare cap la cap, tratament termic la barele de CuCr .

Societatea este dotată cu :

mașini – unelte universale (strunguri universale tip SNB și SN, mașini de frezat universal, mașini orizontale de alezat și frezat, mașini de rectificat universale);

mașini – unelte speciale (strunguri automate cu cap revolver tip DRT și SARO, strunguri automate multiax, mașini de rectificat profile, mașini de frezat prin copiere) ;

mașini – unelte tip agregat pentru prelucrarea corpilor de pompă frână ;

instalație de acoperiri galvanice (zincare și fosfatare cristalină), instalații de vopsire prin pulverizare ;

băi pentru călire, cuptoare de revenire, normalizare și recoacere .

În procesul tehnologic de fabricație sunt aplicate tehnologii originale utilizând mașini – unulte universale și speciale, mașini – unelte de tip agregat .

Tehnologiile sunt elaborate în cadrul Serviciului Proictare propriu .

Piața produselor și serviciilor: Prin produsele sale, societatea se adresează cu oferte în special pieței interne, dar are și colaborări cu parteneri externi (axe utilaj terasier CATERPILLAR).

În funcție de principalii clienți ai societății, precum și de modalitatea de manifestare a cererii, oferta COMEFIN S.A . este specializată pe următoarele segmente de consumatori :

sectorul construcțiilor de mașini, în special industria producătoare de autoturisme de oraș ;

sectorul industriei chimice și petochimice ;

fondul pieței :agenți cu profil de comerț cu amănuntul și en gros a pieselor de schimb auto .

COMEFIN S.A. execută:

a) PIESE SCHIMB ȘI SDV-uri PENTRU AUTOTURISME :

Elemente ale sistemului de frânare DACIA (pompă centrală frână cu dublu circuit ;amplificator de frână tip MASTER-Vac; tubulatură rigidă de frână; cilindru roată berlină și break; limitator frână; disc frână).

Elemente ale sistemului de evacuare a gazelor arse DACIA și OLTCIT (tobă eșapament, țevă legătură, cameră detentă, tub de coborâre DACIA);

Elemente ale ansamblului motor – cutie de viteză DACIA (bieletă de comandă cutie de viteză cu 4 și 5 trepte pentru DACIA și DACIA NOVA; disc ambreaj Ø 181,5 și Ø 200, set cămăși cilindru motor DACIA 1310 și DACIA 1400, placă închidere chiulasă, racord presiune ulei, scut față asamblat, țeavă retur aspirație injecție DACIA NOVA);

Elemente ale sistemului de direcție – rulare DACIA (ax braț inferior, nucă cardan, cap cremaliară, bieletă anti – ruliu, teu amortizor, pedală accelerație, tirnat asamblat, braț punte stînga/dreapta DACIA NOVA);

Elemente ale ansamblului caroserie DACIA 1304 (grilaj ansamblat roll-bar);

SDV-uri și accesorii diverse pentru service auto DACIA și OLTCIT (extractoare pentru rulmenți, rotule, volan, bolțuri, set freze corectat scaun supape, chei pentru montat și demontat filtru ulei, excentricul direcției, bujii, reglat culbutori și diferențial etc.).

b) ECHIPAMENT DE REMORCARE:

Cârlig de remorcare cu sferă ISO50 pentru DACIA berlină, break și camionetă ; OLTCIT .

c) DISPOZITIVE DE LUCRU ȘI CONTROL: pentru prelucrări prin așchiere, ȘTANȚE, MATRIȚE, VERIFICATOARE.

d) SCULE AȘCHIETOARE: burghie, tarozi, freze cu coadă și alezaj, scule combinate, alezoare, cuțite din oțel rapid și/sau armate cu plăcuțe, role pentru rulat filet, freze profilate, freze melc (pentru modul de la 1 mm la 6 mm ), cuțite disc profilate, etc.

e) REPERE DIVERSE:

Racorzi metalici pentru furtunuri de înaltă presiune (de la Dn 6 la Dn 50);

Organe de ansamblare (prezoane, piulițe și suruburi) pentru industria chimică și petrochimică și/sau de uz general ;

Flanșe oarbe și rotunde pentru sudură (de la Dn 10 – 250);

Garnituri inelare metalice de etanșare (de la R20 la R57);

Piese de schimb specifice instalațiilor din industria chimică și petrochimică;

Piese de schimb mașini – unelte: bucși, roți dințate cu dantură dreaptă și înclinată nerectificate (de la m=1 la m=5);

Axe pentru utilaje terasiere (până la Ø 90*500) .

3.1.2. Structura organizatorică a societății

Conducerea și administrarea societății sunt asigurate de:

Adunarea Generală a Acționarilor

Consiliul de Administrație

Directorul general

Adunarea Generală a Acționarilor este organul de conducere care îi reprezintă pe toți acționarii și poate fi ordinară sau extraordinară .

Adunarea Generală a Asociaților Ordinară se întâlnește annual în locul, ora, ziua care trebuie să fie fixate înainte de data de depunere a bilanțului . Ea este îndreptățită să ia hotărâri cu privire la :discutarea, aprobarea și modificarea bilanțului contabil annual al societății, contului de profit și pierdere, raportului Consiliului de Administrație și al Comisiei de Cenzori :stabilirea cuantumului dividentelor ;alegerea și numirea Consiliului de Administrație și al Comisiei deCenzori, precum și stabilirea indemnizațiilor acestuia; numirea președintelui și a vicepreședintelui societății ;se pronunță asupra gestiunii administratorilor ; aprobă Bugetul de Venituri și Cheltuieli și programul de activitate pentru exercițiul următor să hotărăscă gajarea, închiderea sau desființarea uneia sau mai multora dintre unitățile societății .

Consiliul de Administrație se întrunește o dată pe lună sau oridecâte ori este nevoie analizând și luând decizii cu privire la problemele de bază ale activității cum sunt: elaborează bilanțul, contul de profit și pierdere și raportul său de activitate pe care le prezintă A.G.A. cu propuneri pentru destinația profitului ; stabilește nivelul veniturilor și profiturilor societății, investițiilor proprii, reparațiilor capitale ;propune A.G.A.majorarea, micșorarea sau înregistrarea capitalului social face propuneri cu privire la emiterea de acțiuni sau obligațiuni și alte titluri precum și modul de distribuire a acestora; hotărăște cu privire la utilizarea resurselor obținute în urma activităților desfășurate ;aprobă împuternicirilemembrilor C.A. de a semna pentru societate în lipsa președintelui ;numește Grupul de consilieri și îi stabilește competența, nivelul de salarizare.

Convocarea C.A. se face la cererea președintelui sau la cererea unei treime din numărul membrilor . Președintele C.A. angajează societatea în relațiile cu persoanele fizice și juridice din țară și străinătate potrivit responsabilităților și împuternicirilor stabilite de C.A. sau rezultate din lege . Președintele este ales la propunerea A.G.A. de C.A., iar vicepreședintele este ales la propunerea președintelui C.A. Președintele C.A. este și director general, calitate în care conduce și activitatea .

Conform organigramei S.C. COMEFIN S.A. directorul general are în subordinea sa :

consilierul juridic si consilier financier

personal, salarizare, privatizare, restructurare

biroul administrativ, cantină pază, P.S.I.

responsabil protecția muncii

biroul C.T.C. laboratoare(compartiment merceologie si compartiment recepție)

contabil șef

director tehnic

director comercial

Contabilul șef raspunde de următorele sectoare:

biroul financiar

serviciul analize economice, contabilitate prețuri

birou prețuri

Directorul comercial la rândul saă are în subordine următoarele sectoare:

serviciul aprovizionare

compartimentul transporturi

serviciul desfacere, marketing, oferte, contractare(rețea magazine)

Directorul tehnic are pe de o parte in subordine sectoarele:

biroul mecano energetic

serviciul programare, urmărirea producției, programare fabricație

serviciul proiectare tehnologică, asimilare

serviciul proiectare S.D.V.-uri,normare(grupa omologări)

responsabil protecția mediului, iar pe de altă parte are în subordine :

secția mecano-energetic

secția repere auto1

secția repere auto 2

atelier sculărie

secția repere auto3

atelier tratament termic, debitare mase plastice, acoperiri metalice

3.1.3. Analiza actiivității S.C. COMEFIN S.A.

Sistemul de indicatori de exprimare a eficienței economice

Analiza, ca metodă generală de cunoaștere, presupune descompunerea întregului în părțile componente și studierea fiecăreia dintre ele, stabilind totodată și legăturile de intercondiționare sau de subordonare dintre elementele care alcătuiesc întregul .

Analiza microeconomică permite studierea evoluției fenomenelor și proceselor economice, a relațiilor de cauzalitate dintre aceste fenomene, a factorilor care provoacă anumite dereglări și fundamentarea deciziilor pentru îmbunătățirea utilizării resurselor materiale , umane și financiare existente în vederea realizării obiectivelor stabilite în condiții de eficiență economică maximă și de diminuare a anumitor riscuri.

Analiza economică deține un rol important în procesul de conducere a S.C. COMEFIN S. A., de diagnoză și reglare a activității. Diagnoza este un obiectiv al activității manageriale, iar analiza este instrumentul folosit pentru atingerea acestui obiectiv . Studierea fenomenelor și proceselor economice are ca scop reliefarea disfuncționalităților acestora, să cuantifice aceste efecte, să stabilească factorii și cauzele care le-au generat.

Trebuiesc stabilite punctele slabe din activitatea unității, dar pentru localizarea disfuncțiunilor din cadrul firmei trebuie cunoscut bine fenomenul pentru realizarea acestui obiectiv se va apela la metode de anliză a fenomenelor și proceselor economice . Aceste metode trebuie să țină cont de faptul că unul și același efect poate fi produs de cauze diferite, că prin diverse combinații de factori se poate ajunge la efecte diferite, iar intensitatea și complexitatea factorilor cauză determină nu doar mărimea fenomenului economic, ci și calitatea lui .

Procesul de analiză economică se regăsește în exercitarea tuturor fucțiilor manageriale de conducere cum sunt : funcția de previziune, funcția de organizare, funcția de coordonare și control, funcția de decizie și comandă.

Exercitarea în bune condiții a acestor funcții se reflectă în realizarea obiectivelor și a funcțiilor principale ale unei întreprinderi : funcția de cerecetare dezvoltare, funcția de producție, funcția comercială, funcția financiar – contabilă, funcția de personal. Așadar analiza economico – financiară deține un rol important în cadrul ciclului informație – anliză – decizie – execuție – control .

3.2. Determinarea si interpretarea indicatorilor decizionali

primari la SC COMEFIN SA COSTESTI

Pentru a calcula indicatorii decizionali primari am cules informatii de la SC.COMEFIN SA COSTESTI, prezentate în tabelul de mai jos.

Din producția realizata SC. COMEFIN SA COSTESTI vinde urmatoarele cantitati:

– Braket 163= 797 buc

– Braket 363= 47 buc

– Braket 379= 21 buc

Situatia produselor vandute este prezentata in tabelul de mai jos:

Determinarea costului unitar

Determinarea contributiei de acoperire unitară

Determinarea contributiei de acoperire globala

Determinarea rezultatului

Indicatorii decizionali primari calculati mai ofera urmatoarele informatii:

produsele Braket 163 si Braket 379 sunt rentabile: produsul Braket 163 are contributie de acoperire pozitiva de 251,53 u.m./buc, iar Braket 379 de 322,45 u.m./ buc;

produsul Braket 363 are o contributie de acoperire negative de -17,04 u.m./buc;

produsul Braket 379 este cel mai rentabil

activitatea intreprinderii pe ansamblu este profitabila degajand un profit de 119.016, 15 u.m.

renuntarea la fabricatia produsului Braket 363 se face numai in conditiile in care acesta nu mai este cerut de piata iar fabricatia lui nu se justifica

3.3. Determinarea indicatorilor specifici Metodei Costurilor Variabile la

SC COMEFIN SA COSTESTI

Determinarea pragului de rentabilitate

Pentru determinarea pragului de echilibru pentru cele trei produse am calculate cantitatea critica si marja medie pentru fiecare produs.

Relatia de calcul a pragului de rentabilitate este:

Pe= Qcr=

m====238,57 u.m./buc.

Pe=Qcr==366 buc

Pentru a determina structura punctului de echilibru, calculam ponderea fiecarui produs in total productie:

PrB163==0,92 PrB363==0,05 PrB379==0,02

Structura punctului de echilibru este:

PrB163= 0,92*366=337 buc

PrB363=0,05*366=18 buc

PrB379=0,02*366=7 buc

Determinarea factorului de acoperire

Factorul de acoperire arata cate procente din vanzari sunt necesare pentru acoperirea costurilor fixe si obtinerea de profit.

Fa=x 100=x 100

Fa.B163==28,91%

Fa.B363==1,52 %

Fa.B379==30,71%

Determinarea indicelui de prelevare

Ip=x 100

IpB163=x 100= 11,48%

IpB363=x100=9,61%

IpB379=x100=12,23%

3.4. Aplicatie privind calculația costurilor dupa metoda pe comenzi

la S.C.COMEFIN S.A COSTESTI

În cadrul societății S.C COMEFIN S.A este utilizată ca metodă modernă, metoda pe comenzi.

Direcția Mecano-Energetica este structurată pe 3 centre de costuri. Acestea sunt: Secția Mecanică, Secția Utilități,Coloana Auto.

Voi exemplifica un studiu de caz al metodei pe comenzi ce se aplică la Secția Mecanică.

Astfel, la începutul lunii, Secția Mecanică primeste comenzi de la celelalte secții din S.C.COMEFIN S.A. Aceste comenzi sunt comenzi de trei tipuri:

a). Confecționat si recondiționat piese de schimb

b). Comenzi de reparații ale diferitelor mașini si utilaje ale secțiilor de productie;

c). Comenzi de fabricație a unor S.D.V.-uri, stante si matrite noi, acestea fiind lucrări de investiții etc.

La sfârșitul fiecărei luni, Secția Mecanică înregistrează cheltuielile efectuate în cursul lunii, conform tabelului de mai jos:

lei

Contabilitatea internă de gestiune

1. Înregistrarea cheltuielilor activității de bază, a cheltuielilor acivităților auxiliare, a cheltuielilor de desfacere colectate în cursul lunii, conform tabelului de mai sus :

% = 901 Decontari interne 43550 lei

Privind cheltuielile

921 Chelt.activ. de baza 34346 lei

922 Chelt.activ. auxiliare 3118 lei

924 chelt.generale ale sectiei 4872 lei

925 chelt. de desfacere 1214 lei

2. Înregistrarea producției la preț de livrare:

Secția Mecanică a avut de executat o comandă de piese nr. 1010 ce prevedea executarea a 1000 buc opritoare – carlig remorcare pentru sectia Sudura;

931 Costul producției = 902 Decontări interne privind 44500 lei

obținute producția obținută

3. Repartizarea la sfârșitul lunii, a cheltuielilor auxiliare, în funcție de salariile directe.

– stabilirea coeficientului de repartizare în funcție de totalul salariilor directe

Coeficient de repartizare = total cheltuieli auxiliare X100

Total salarii directe

Coeficient = 3118 = 0.22×100 =22%

14000

Se înregistrează închiderea contului 922 astfel:

921 Chelt.activ.de bază = 922 Chelt.activ.auxiliare 3118 lei

4. Înregistrarea la sfârșitul lunii a producției obtinute, respectiv a celor 1000 de buc., astfel:

902 Decontări interne privind = 921 Chelt.activ.de baza 37464 lei

producția obținută

5. Înregistarea diferenței dintre cost si prețul de livrare:

903 Decontări interne priv. = 902 Decontări interne 7036 lei

diferențele de preț priv.prod.obținută

6. Decontarea la sfârșitul lunii a costurilor aferente produselor obținute din activitatea de bază:

901 Decontari interne priv. = % 37464 lei

chelt. 931 costul prod.obținute 44500 lei

903 diferențe de preț 7036 lei

7. Se înregistrează închiderea conturilor 924 si 925 astfel:

901 Decontări interne = % 6086 lei

privind chelt. 924 chelt.generale 4872 lei

925 Chelt.de 1214 lei

desfacere

Se verifică închiderea balanței gestionare:

921 922 924

34346 37464 3118 3118 4872 4872 3118

925 901 903

1214 1214 44500 34346 7036 7036

7036 3118

6086 1214

4872

931 902

44500 44500 37464 44500

7036

Concluzii:

Din analiza efectuată mai jos se observă că, Secția Mecanică, a înregistrat diferențe favorabile în valoare de 7036 lei, iar cheltuielile generale și cheltuielile de desfacere nu se includ în costul de producție.

B I B L I O G R A F I E