Metamorfoze ale Vampirului Strigoiului In Scrierile Literare

Introducere

Am ales titlul lucrării pentru că tema ,,vampirilor” este foarte mult mediatizată în zilele noastre. Deși acum de această temă se folosește mai mult cinematografia ea nu a dispărut din operele literare în totalitate. În orice librărie putem găsi cărțile lui Anne Rice, Bram Stocker, Stephenie Meyer, vampirii fiind un subiect foarte îndrăgit de cititorii până în 25 de ani. Am vrut să studiez în profunzime aceast subiect întrucât vampirii își au rădăcinile în tradiția populară central- europeană, incluzând și spațiul transilvănean.

Am structurat lucrarea în trei capitole mari, încercând să demonstrez concepțiile diferite pe care autorii români și străini le-au conturat în jurul personajului istoric Vlad Țepeș de la care pornește acest mit.

Primul capitol intitulat Dracula între mit și realitate l-am împărțit în trei părți. În prima parte am surprins istoricul personajului principal din operele la care am făcut referire în capitolele II și III. Viața lui Vlad Țepeș, așa cum ne-o descriu cronicarii, nu pare a fi ieșită din comun comparativ cu a altor domnitori din evul mediu. Ceea ce-l diferențiază pe Țepeș de ceilalți conducători români care au purtat însemnele cruciadei antiotomane, are legătură cu ura nespusă a acestuia față de barbari ca urmare a traumelor suferite în copilărie când a fost prizonier al turcilor. Despre personalitatea lui Vlad Țepeș au scris cronicarii vremii (români, maghiari, turci, bizantini, slavi), rezultând povestiri care au fost transmise pe cale orală, dar și consemnate în anumite lucrări, ajungând până în secolul al XIX-lea când au fost preluate de istoricii români și de scriitorii de literatură. Aceste povestiri evidențiază doar o parte a personalității lui Țepeș și anume cea a domnitorului crud, ,,grabnic vărsător de sânge”. Povestirile românești scot în evidență și caracterul de apărător al credinței creștine și al poporului român, devenind surse de inspirație pentru intelectualii pașoptiști și romantici.

În a doua parte am încercat să fac legătura dintre mentalitățile poporului de rând în ceea ce privește strigoii și rolul acestor mentalități în operele literare. Consider că Bram Stocker a fost un fin observator al mentalității poporului din secolul al XIX-lea, preluând anumite elemente pe care țăranii le foloseau în practicile lor de destrigoire și de apărare împotriva acestora. De exemplu etnograful Gheorghe Pavelescu consemnează utilizarea țărușului ca metodă de ucidere a strigoiului.

În ultima parte a acestui capitol am surprins mitul vampirului în cultura central- europeană și universală. Astfel de identități au origini străvechi, pornind din antichitate unde este amintită Lilith, un demon care se hrănea cu sânge, apoi în evul mediu povestirile despre vampiri iau amploare, atingându-se punctul culminant la începutul epocii moderne când apar mărturii despre Vlad Țepeș și mai apoi despre contesa Elisabeta Bathory, toate acestea ducând la crearea celebrului mit al lui Dracula.

Cel de-al doilea capitol numit Metamorfoze ale vampirului/strigoiului în scrierile literare are ca subiect principal literatura referitoare la strigoi și vampiri de-a lungul timpului, având ca punct de reper celebrul roman al lui Bram Stocker, Dracula. Bram Stocker este cel care a creat imaginea vampirului în literatură, ea fiind preluată până la a doua jumătate a secolului al XX-lea de literatură și mai apoi de industria cinematografică.

În cel de-al treilea capitol intitulat Demitizarea vampirului în scrierile literare românești contemporane am urmărit încercarea scriitorilor români contemporani de a reabilita imaginea lui Vlad Țepeș. Observăm aici că scriitorii români au o cu totul altă viziune asupra mitului lui Dracula, bazându-se mai mult pe fapte istorice, ironizând orice aluzie la vampiri sau vampirism.

CAPITOLUL I Dracula între mit și realitate

Vlad Țepeș (Dracula) în istoriografia românească

Vlad Țepeș a fost un personaj istoric deosebit, care se trage din familia domneascǎ a Basarabilor. Tatǎl sǎu pe nume tot Vlad crește la curtea din Buda și în 1431 primește de la Regele Ungariei Sigismund de Luxemburg ordinul cavaleresc al Dragonului.

Asupra numelui lui Vlad Țepeș (Dracula) planează o serie de teorii etimologice începând chiar cu contemporaneitatea. După părerea clericului Anton Verancsics (1504-1573) aproape toți apusenii îi numesc pe moldoveni dani și pe munteni draguli. Dar românii nu folosesc aceste denumiri, ci doar învățații, această denumire fiind folosită mai întâi de turci, de la prea viteazul lor principe Dragula. Astfel, concluzionează Verancsics, ,,Dragula e un diminutiv de mângâiere de la Drago, ceea ce înseamnă ,,cel drag”, din care cauză dacă s-ar îngădui pe latinește ar trebui să se spună Charulus.”

Istoricul bizantin Ducas, vorbind despre Vlad Dracul, tatăl lui Țepeș susținea: ,,Dragulios, căci așa se chema, pentru că era rău și viclean în felul lui; căci numele Dragulios se și tălmăcește cu rău și viclean.” Rivalul său, Vladislav Dan, într-o scrisoare din 5 aprilie, 1459, afirma: „… și venit-au județul și pârgarii din Brașov și oamenii bătrâni din Țara Bârsei, care ni s-au plâns, cu inima însângerată ni s-au plâns de cele ce a făcut Drăculea, vrăjmașul nostru, cum el n-a ținut credință stăpânului nostru craiului <și> s-a dat turcilor. Acest lucru l-a făcut cu adevărat învățat de dracul.”

În veacul al XVI-lea, cărturarii i-au acordat numelui voievodului atributive pozitive datorită isprăvilor vitejești ale sale, ținând cont de faptul că, în această perioadă, Imperiul Otoman dobândește o serie de victorii, atât în centrul cât și în estul Europei. În aceste condiții, vitejia domnului muntean nu mai putea fi supusă nici unei critici, el transformându-se într-un model vrednic de urmat, iar personalitatea sa va fi pusă într-o lumină favorabilă.

Numele lui Dracula și al tatălui său, Vlad Dracul, necesită o explicație clară: atât tatăl cât și fiul au avut prenumele Vlad. Numele „Dracul” și „Dracula” („Dracule” în unele manuscrise) sunt în realitate porecle. Mai mult chiar, ambele porecle au două înțelesuri. „Dracul” înseamnă „diavolul” și, în plus, însemna „dragon”. În 1431, Sfântul Împărat Sigismund l-a investit pe Vlad- tatăl cu Ordinul Dragonului, o organizație semi-monastică, semi-militară, închinată luptei împotriva turcilor păgâni. „Dracul”, în sensul de „dragon”, își are originea aici. Pare, de asemenea, probabil, că atunci când țăranii simpli, superstițioși, l-au văzut pe Vlad- tatăl purtând stindardul cu simbolul dragonului, l-au interpretat ca un semn că acesta se însoțise cu diavolul. Cât despre fiu, știm că a avut două porecle: i s-a spus Vlad Țepeș, ceea ce înseamnă „cel care trage în țeapă”, și Dracula, un diminutiv însemând „fiul dragonului” sau „fiul dracului”. Abia din secolul al XVII-lea apare în documente cu numele de Vlad Țepeș, Dracula fiind atribuit definitiv tatălui său, Vlad Dracul.

„Țepeș” a fost deci o poreclă care s-a ivit, din pricina pedepsei preferate a voievodului, chiar din timpul vieții acestuia. Ea a circulat desigur nu numai la sudul Dunării, printre turci, ci și în Țara Românească, unde în secolul următor i-a fost conferită domnului în mod oficial. Dovada circulației în mediul românesc o putem deduce din prezența pe lângă numele lui Basarab cel Tânăr – succesorul apropiat, pe tron, al lui Vlad – a poreclei „Țepeluș.” Or, crearea unui asemenea diminutiv presupune, firește, existența unui predecesor care își „adjudecase” porecla Țepes.”

Vlad Țepeș s-a născut la Sighișoara în anul 1431, în jurul lunii decembrie. A fost domn al Țării Românești între anii 1448; 1456-1462; 1476. În urma campaniei militare desfășurate de tatăl său în 1442, acesta din urmă a fost întemnițat și eliberat abia în 1443 după ce a promis că îi va lăsa ca ostatici pe cei doi fii ai săi: Radu cel Frumos și Vlad Țepeș. Vlad Dracul a fost ucis de către Iancu de Hunedoara într-o campanie militară la sud de Carpați în 1447, iar fiul acestuia, Vlad, a fost luat prizonier de către Iancu de Hunedoara.

Prima domnie a lui Vlad Țepeș (între octombrie-noiembrie 1448) s-a desfășurat în contextul în care Vladislav al II-lea a participat la bătălia de la Kossovo, ocupând tronul cu ajutorul turcilor. În anul 1456, Vlad Țepeș preia definitiv tronul Țării Românești cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara. Ca domnitor, Vlad Țepeș, de la început, se manifestă hotărât, acționează rapid și autoritar, dar extrem de suspicios. Noul voievod își începe domnia declarându-și răspicat vocația pentru autoritate: „Și să vă gândiți că, atunci când un om ori domn e puternic și tare, atunci poate face pacea cum vrea – spunea el, la 10 septembrie 1456; dar, când e fără putere, unul mai tare va veni asupra lui și va face cu el ce va voi.” Își formează o gardă personală și schimbă boierii din Sfatul Țării. În trei ani, din 12 boieri doar unul mai rămâne din cei aleși inițial. Începe prin impunerea unor măsuri de control a comerțului, asigură paza drumurilor, pedepsind tâlharii și hoții. De la început, și apoi constant, aplică pedeapsa care îi consacră numele, și anume, tragerea în țeapă. Această pedeapsă este aplicată, inițial, boierilor, iar mai apoi și membrilor familiei pe care-i bănuiește de infidelitate.

Despre cruzimea domnitorului muntean relatează și sursele săsești: îndată ce s-a făcut domn și a ucis pe Vladislav, premergătorul său, adică la 1456, a ars sate și castele în Transilvania, lângă Sibiu și din Țara Bârsei cu tot cu bărbați, femei și copii; cei care n-au fost arși au fost luați prizonieri în Muntenia și trași în țeapă. O acțiune imediată este contestarea supremației comerciale a sașilor pe care, conform documentelor, îi jefuiește și îi trage în țeapă.

Din punct de vedere politic, în cea de-a doua domnie este importantă lupta lui Vlad Țepeș cu sultanul Mahomed care este povestită atât în sursele bizantine, cât și în cele turcești. Motivul expediției lui Mahomed în Muntenia pare să fi fost înclinarea prea mare a lui Vlad Țepeș către unguri prin căsătoria cu o rudenie a regelui sau poate motivul ar fi expedițiile făcute de Țepeș în Bulgaria unde ar fi omorât 25.000 de oameni: bărbați, femei, copii, trăgându-i în țeapă și tăindu-i bucăți, în fruntea lor punându-l pe solul trimis de sultan, pașa Hamza, într-o țeapă mai înaltă ca semn al funcției acestuia: aceasta ca răspuns la cererea de tribute din partea turcilor. Vlad Țepeș, de fiecare dată, a invocat, pentru a nerespecta obligațiile față de Poartă, primejdia unei lovituri din Transilvania și, nesiguranța internă a opoziției boierilor. Cronicarul turc, Tursun- Bei a rezumat cât se poate de bine sensul diplomației sale față de turci în anii 1460-1461: „și-a scos capul din cercul supunerii, născocind diferite pretexte și scuze.”

Vlad Țepeș îi comunica regelui Ungariei, în februarie, 1462, circumstanțele intrării sale în luptă și distrugerile provocate în teritoriul otoman, făcând și un apel la ajutor. Bun cunoscător al turcilor, Vlad se așteaptă la grele represiuni din partea lor. Știe că ei sunt gata să-și arunce: ,,toată turbarea asupra-mi. Cum se va deschide vremea, adică primăvara, au de gând să vie dușmănește cu toată puterea lor.” Nemaipomenita îndrăzneală a lui Țepeș stârnește furia lui Mehmet al II-lea, conform cronicarului bizantin, Ducas: ,,Când tiranul auzi vestea i s-a făcut negru înaintea ochilor și turba de mânie și a strâns armată de pretutindeni.” Spre sfârșitul lunii aprilie, așa cum prevăzuse Țepeș, sultanul se îndreaptă spre Țara Românească în fruntea unei imense oști cum nu se mai văzuse după năvala împăratului asupra Bizanțului. Oastea otomană număra 150.000 de oameni și o însemnată forță navală. Cât privește oastea lui Țepeș, aceasta nu era mai mare de 30.000 de oameni, iar ajutoarele cerute lui Matei Corvin întârzie să sosească. În aceste condiții de inegalitate de forțe, Vlad își dă seama că o confruntare directă trebuie evitată. Conducătorul muntean aplică tactica de hărțuire a dușmanului prin atacuri fulgerătoare la locuri strâmte, prin pârjolirea pământului și otrăvirea fântânilor, întreținând panica în rândurile turcilor ale căror detașamente de cercetare sau pradă nu se mai întorc niciodată în tabără. La 6 iunie, domnul valah devine eroul unui act de epopee în fruntea unui corp de oaste ca la 7.000 de oameni, pătrunde, în timpul nopții, în tabăra turcească, unde, producând o dezordine cumplită, măcelărește un număr mare de turci și cămile și puțin lipsește ca sultanul însuși să cadă victimă urgiei cum plănuise Țepeș. Bravura voievodului îl acoperă de aură legendară. Cronicarul Ibn Kemal, printre blesteme, recunoaște că faima ghiaurului: ,,făcea până și o sută de dușmani să-și întoarcă fețele.”

Înainte de zori, Țepeș și ai săi, fără mari pierderi, s-au retras cu aceeași repeziciune lăsându-i pe vrăjmași să se lupte între ei pe întuneric ,,înspăimântați și apucați de mare frică, socotindu-se dați cu totul pieirii.”

Neavând loc o confruntare decisivă, cu toate că ocupase Țara Românească, sultanul Mehmet nu se poate lăuda cu o victorie asupra lui Țepeș întrucât acesta i-a pregătit un tablou de groază, în fața sa înfățișându-se o pădure de țepe purtând în vârfuri oastea turcească trimisă să-l captureze pe Țepeș. Cronicarii vremii afirmă că împăratul ,,cuprins de uimire spunea întruna că nu poate să ia țara unui bărbat care face lucruri așa de mari și, mai presus de fire, știe să se folosească de domnia și de supușii lui… ceilalți turci, văzând mulțimea de oameni trași în țeapă s-au spăimântat foarte”. La rândul său, deși superior pe plan moral, acesta nu poate să-și salveze domnia, lipsindu-i forțe și sprijin pe măsura curajului și destoiniciei sale. Ajutorul pe care îl aștepta atât de la Matei Corvin, cât și de la Ștefan cel Mare nu ajunge la timp. Vlad făcuse totul spre a vlăgui puterea armatei otomane prin sabie, sete, foamete și spaimă, la care se adaugă ravagiile ciumei izbucnite în tabăra sultanului. Un atac bine coordonat al forțelor creștine ar fi dus la dezastru sigur oastea lui Mehmet al II-lea care, și așa, nealungată de nimeni, la sfârșitul lui iunie se grăbește să se retragă peste Dunăre.

Deși Mehmet a părăsit țara, armatele turcești nu s-au retras în totalitate, Valahia fiind ocupată în continuare de turci. Vlad Țepeș se retrage în munți însoțit de armata sa și așteaptă încă ajutorul regelui maghiar. Speranța lui Vlad Țepeș de a-i înfrânge pe otomani și de a-și recupera țara este spulberată de intrigile transilvănenilor. Astfel, expediția lui Țepeș este întreruptă la 26 noiembrie, 1462, regele maghiar vestind că ,,Drăculea a fost oprit”. Pricina se lămurește în curând: lui Matei Corvin îi fuseseră prezentate trei scrisori atribuite lui Vlad Țepeș prin care acesta ar fi căutat să se închine turcilor, trădând astfel coroana maghiară și creștinătatea. Aceasta este, cu siguranță, o răzbunare târzie a vechilor dușmani, negustorii sași, care întocmiseră falsuri reușind să-l convingă pe rege, cel puțin pentru un timp, de necredința aliatului său. Vlad Țepeș a fost arestat și pus sub pază la castelul- închisoare din Vișegrad unde va rămâne, pare-se, până în 1466.

Aici, la Vișegrad, va fi găsit de către trimișii papei la curtea Ungariei. Unul din ei- Niccolo de Modrussa- îl recunoaște și îi prezintă portretul, unicul rămas: ,,Nu foarte înalt de statură, dar foarte vânjos și puternic, cu înfățișarea crudă și înfiorătoare, cu nasul mare și acvilin, nările umflate, fața subțire și puțin roșiatică, în care, genele foarte lungi înconjurau ochii verzi și larg deschiși, iar sprâncenele negre și stufoase îi arătau amenințători, fața și bărbia îi erau rase cu excepția mustății. Tâmplele umflate sporeau volumul capului. Un gât ca de taur lega ceafa înaltă de umerii lați pe care cădeau pletele negre și cârlionțate.” Acestei descrieri îi seamănă izbitor acel portret pictat de un anonim și aflat la castelul Ambras de lângă Innsbruck. Acest subiect al detenției lui Vlad Țepeș la Vișegrad a fost preluat de prozatorul Marin Mincu în romanul Jurnalul lui Dracula, al cărui subiect îl voi dezbate mai pe larg în capitolele următoare.

Odată cu plecarea ambasadorilor papei de la curtea lui Matei Corvin este trimisă și o copie a așa-zisei scrisori a lui Țepeș către sultan, dar și o serie de povestiri tendențioase despre Țepeș care au rolul de a-l populariza defavorabil. Cu timpul, Matei Corvin se va lăsa convins de nevinovăția lui Țepeș, căci îl aduce mai aproape de sine la Pesta.

Țepeș participă la expediția împotriva turcilor din Serbia și Bosnia alături de oștirile regelui. Voievodul se pregătește să revină pe tron având iarăși sprijinul lui Matei Corvin și a lui Ștefan cel Mare. În 1475 se stabilește la Sibiu, pregătindu-și campania de recuperare a țării sale. Alături de Ștefan Bathory și de oastea lui Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș pornește spre Țara Românească în toamna lui 1476. Laiotă Basarab reușește să se retragă la sud de Dunăre, Țepeș ocupă, pe rând, Târgoviștea și apoi Bucureștiul.

Această a treia domnie va fi, din nefericire pentru el și poporul său, tot atât de scurtă ca și cea dintâi. Vlad are mari dificultăți în a-și strânge din nou o oaste, lipsindu-i mijloacele bănești. Boierii nu-i acordă ajutorul meritat pentru că nu-l aveau la inimă, neuitând chinurile și torturile la care au fost supuși. El este surprins nepregătit când Laiotă năvălește cu oaste turcească în Valahia la sfârșitul lui decembrie, 1476. Vlad Țepeș este capturat de dușmani și este ucis. Nu se știe data exactă la care acesta a murit, dar se presupune să fi fost înainte de 5 ianuarie 1477. Capul voievodului este trimis la Țarigrad, leac pentru groaza ce le-o băgase turcilor în case, trupul său este înmormântat de câțiva credincioși la ctitoria sa din Mănăstirea Snagov, ascunzându-l sub o lespede fără inscripție.

,,Faptele grozave” ale voievodului valah au fost răspândite încă din timpul vieții sale sub formă de povești incluse în diferite scrieri ale vremii. Unii istorici au fost înclinați să le considere documente istorice și le-au dat o importanță ca atare, iar istoricii literari și filologii le-au trecut în domeniul creațiilor de fantezie. Considerăm că adevărul se află undeva la mijloc, după cum afirmă și istoricul Ioan Bogdan la începutul secolului XX: ,,Narațiunea despre Țepeș nu este nici o simplă cronică care să povestească numai faptele adevărate, nu este nici o poveste în care ar predomina cu totul fantezia; ea este și una și alta.”

În comparație cu alți eroi ai istoriei, ale căror fapte deosebite au fost glorificate în scrieri literare, Țepeș a devenit un personaj ,,negru”, asociat spiritelor malefice și poreclit Dracula. Scrierile oferă o imagine de groază cu subiecte terifiante, atractive pentru publicul lumii medievale, în special în centrul și vestul Europei.

Vom parcurge în continuare narațiunile germane, slave și românești referitoare la personajul istoric Vlad Țepeș.

În ceea ce privește narațiunile germane, principala sursă de răspândire este prin intermediul negustorilor sași cu care domnitorul a intrat în conflict de nenumărate ori, confiscându-le marfa sau nepermițându-le accesul în țară. Prima culegere de narațiuni germane pare să se fi închegat în 1462, concomitent cu acțiunea sașilor de a-l compromite pe Vlad Țepeș prin ticluirea acelor false scrisori de trădare puse în mâna lui Matei Corvin. Manuscrisul original al narațiunilor despre Dracole waida redactat în dialectul sașilor din Transilvania nu s-a păstrat.

Ion Stăvăruș clasifică povestirile germane despre Țepeș în câteva categorii:

Cu caracter istoric: luptele lui Țepeș pentru ocuparea tronului, conflictele sale cu boierii

și unii pretendenți, expedițiile în ținutul de burguri săsești ori în părțile dunărene împotriva turcilor, evenimente atestate de documente istorice se reflectă în mai bine de o treime din poveștile acestui ciclu. O povestire reprezentativă este uciderea lui Dan cel Tânăr: ,,Apoi l-a prins pe Dan cel Tânăr și i-a poruncit să-și sape groapa și a pus să i se cânte după legea creștină și a poruncit să i se taie capul lângă această groapă.”

Sub semnul autorității absolute: câteva povestiri conturează imaginea unui principe

feudal care-și exercită autoritatea cu hotărâre fermă prin acte cărora le este străină clemența. Celebră este lecția de autoritate și demnitate oferită solilor străini. Venind odată la curtea sa câțiva străini, soli de la o împărăție mare, aceștia nu acceptă să se descopere complet în fața voievodului, păstrându-și pe cap tichiile. Întrebați de acesta de ce nu și le-au scos ei pretind, cu orgoliu, că stau așa și în fața împăratului lor. Dracula simte sfidarea și dă replica cu umor negru: ,,Eu vreau să vi le întăresc.” Apoi: ,,pe loc puse să li se bată tichiile în cuie pentru ca acestea să nu le cadă de pe cap și să rămână obiceiul.”

Justițiar și moralizator: subiectele unei însemnate părți a narațiunilor ne relevă un

principe hotărât să instaureze în țara sa un spirit de dreptate, de cinste, de adevăr, hărnicie și curaj. Fapte precum punerea la încercare a integrității negustorilor au ca finalitate fie recompensarea celor cinstiți, fie tragerea în țeapă a celor care încearcă să-l înșele. Lingușirea și minciuna sunt și ele, de asemenea, pedepsite tot prin tragerea în țeapă. Sentința lui Dracula împotriva leneșilor este la fel de necruțătoare: nevasta care nu-și îmbracă bărbatul cum trebuie este trasă în țeapă. Pe cei leneși, care trăiesc din cerșit, îi adună și le dă foc pentru că el gândea că ,,ei mănâncă de la oameni pe degeaba și nu aduc nici un folos.”

Plăsmuiri denigratoare și absurde: în dorința de răzbunare împotriva celui care le plătise

draconic prețul intrigilor în țara sa, autorii narațiunilor germane fac adesea apel la fantezie, împinsă uneori la limite. Astfel, pe lângă subiectele ce conțin urme de adevăr istoric, ei mai atribuie lui Țepeș- Dracula alte fapte de pură imaginație cum ar fi: punerea oamenilor la fiert, lăsându-le capetele afară, prinse în juguri de scânduri; porunci ,,să fie trași împreună în țeapă mamele cu pruncii sugând la sân”; omorârea meșterilor după terminarea ascunzătorii unde și-a depus comorile, toate acestea inspirate din practicile de schingiuire ale inchiziției feudale, domnitorul valah devenind protagonistul ideal.

În concepția autorilor, Țepeș a reprezentat un spirit diabolic, stăpânit de sadism și paranoia, el fiind sursa unor orori apocaliptice.

Altă sursă, în ceea ce privește faptele lui Vlad Țepeș, este cea transmisă de poveștile slave. Dacă ar fi să facem o analiză a lor, putem constata că acestea nu diferă de cele germane foarte mult. La fel ca și cele germane, acestea sunt numerotate cu cifre romane, fiind în număr de 19. Se poate spune că acestea ar fi fost mai multe, dar au suferit, pe de o parte de pe urma intervențiilor copiștilor slavi, călugări, pe de altă parte de pe urma includerii versiunilor germane care aveau o mai mare circulație în culegerile de texte slave. Această ultimă ipoteză poate fi verificată prin simpla lecturare a celor două culegeri: germană și slavă.

Unii istorici literari au considerat această culegere, Poveste despre Draculea voievod, un fel de roman, iar eroul văzut un personaj de mitologie. Această scriere este prima, originală în limba slavă care vorbește despre țara noastră. Povestirile sunt mai curând legende apropiate ca factură de acelea ale lui Ion Neculce din O samă de cuvinte. Valoarea lor literară este însă incontestabilă. Ele construiesc un personaj viabil, cu trăsături ferme, abil și inteligent, găsind soluții și replici uluitoare care fac din Țepeș un principe autoritar și civilizator.

Față de povestirile germane, evenimentele istorice sunt receptate de pe poziții diferite. Cele germane îl priveau pe Țepeș drept un vărsător de sânge, crud și nemilos, pe când cele slave văd în Țepeș un voievod patriot, viteaz și iscusit care își apără țara și știe să înfrunte mai ales lacomii cotropitori turci.

Deși limba slavonă era o limbă cunoscută și vorbită pe teritoriul țării noastre, mai ales în cancelariile domnești și în centrele cărturărești, povestirile slave despre Țepeș au pătruns, la noi, târziu, în secolul al XIX-lea. Acest lucru poate fi explicat prin faptul că Poveste despre Draculea voievod a însoțit călugării sau solii ruși pe teritoriul Rusiei la sfârșitul secolului al XV-lea.

Istorioarele despre Vlad Țepeș au stârnit un interes aparte în Rusia, fiind unele dintre cele dintâi scrieri profane care pătrund în secolul al XV-lea sub influența occidentului. Ele s-au bucurat de o largă răspândire, fiind incluse în diferite culegeri de largă lectură populară, scrieri religioase, tâlcuri din scripturi și diverse lucrări literare. Răspândirea lor la publicul larg este destul de târzie, prima ediție fiind publicată la 1857.

Slavistul Ioan Bogdan este primul care le editează la noi, reproducând în original și în traducere textul manuscrisului.

Pe meleagurile țării noastre au circulat o serie de povestiri, legende înrudite cu cele străine care au perpetuat memoria acestui domnitor patriot, drept, de-a lungul generațiilor până în zilele noastre. Spre deosebire de narațiunile germane și slave care au cunoscut variante scrise, varianta românească a acestora este cultivată doar pe cale orală. Poate și datorită acestui fapt, interesul față de ea s-a manifestat târziu, datarea lor neputând fi precizată cu exactitate; putem aproxima că acestea au apărut încă din timpul vieții sau după moartea domnitorului, deci în a doua jumătate a secolului al XV-lea.

Cunoscând capacitatea creativă a poporului nostru, credem că aceste istorioare au fost întâmplări reale; oamenii povestindu-le și repovestindu-le le-au dat o nuanță de legendă, mit, dar esența a rămas aceeași. Putem considera că poveștile românești sunt cele mai vechi, iar cele străine își au rădăcinile în acestea.

Cea dintâi mărturie scrisă privind existența poveștilor despre Vlad Țepeș o avem în Letopisețul cantacuzinesc care consemnează, la domnia lui Țepeș, legenda construirii castelului- cetate de la Poienari. Din păcate, alte izvoare scrise nu s-au ostenit să mai înregistreze și altele. Abia în epoca modernă mai avem unele dovezi despre circulația acestora, furnizate direct în lucrările literare sau de artă picturală, cărora le-a folosit ca sursă de inspirație.

Sub influența ideilor pașoptiste ale Daciei Literare, cunoscutul culegător de folclor epic, Petre Ispirescu, a fost, se pare, primul care s-a gândit să alcătuiască o culegere de povestiri- legende despre Vlad Țepeș, aflate în tezaurul folcloric românesc. Abia după moartea sa a fost descoperit manuscrisul, cuprinzând nouă povestioare sub titlul Povești despre Vlad- vodă Țepeș. Acestea nu sunt, însă, reproducerile fidele a ceea ce Ispirescu a auzit din popor, ci prelucrări ale sale. Putem spune că autorul a fost influențat de versiunea germană, pe care cu siguranță a cunoscut-o. Această afirmație o putem confirma prin povestirile despre țiitoarea mincinoasă și despre execuția boierului cu nas subțire care au o optică asemănătoare în interpretarea faptelor.

Povestirile legende despre Vlad Țepeș, cultivate pe cale orală la români, prezintă, în comparație cu cele de circulație străină, particularități proprii, determinate de atitudinea diferită față de erou. Voievodul este prezentat așa cum l-a văzut poporul român: viteaz și cu dragoste de țară, judecător drept, dar neînduplecat, om de ispravă și ager la minte.

Cele mai importante momente ale luptei duse de domn împotriva puterii otomane sunt surprinse de povestirile românești, relevând patriotismul și curajul voievodului erou. Așadar, într-una din povestiri, autorul anonim narează despre vitejia și curajul unui oștean de-al lui Țepeș care este prins și dus în fața sultanului. Acesta refuză să-și trădeze țara și domnul, Mehmet lăsându-i libertatea pentru loialitatea sa, iar Vlad Țepeș îl răsplătește cu moșii.

În povestirea despre asediul cetății Poienari, naratorul amintește modul în care Vlad Țepeș se salvează din asediu cu ajutorul unui nepot de-al său care îi prevestește pericolul trimițându-i un răvaș înfășurat pe o săgeată.

În ceea ce privește judecata dreaptă a lui Țepeș, autorul anonim amintește pedeapsa pe care trădătorii, turcii, leneșii, mincinoșii o merită și anume, tragerea în țeapă. O povestire care apare atât în culegerile germane, slave, dar și în povestirile românești este cea a solilor sultanului care, ajunși la curtea lui Țepeș, manifestă aroganță și dispreț față de acesta, iar voievodul valah poruncește să li se fixeze fesurile în cuie de cap.

Alte povestiri conturează figura unui domn drastic, hotărât să statornicească în țara sa un climat de muncă, dreptate, cinste, în care să nu mai existe minciună, înșelătorie și lene. Prigoana împotriva hoților și tâlharilor face ca, pe vremea lui Țepeș, nimeni să nu se mai teamă pentru avutul său. Proverbială a rămas până azi, în popor, povestea cu cana de aur pusă la o fântână, nelegată ,,nici cu lanț, nici cu curmeiu, pe care n-a îndrăznit s-o ia nimeni, niciodată, cât a fost el domn.”

În aceste povestiri, pe lângă domnitor, apar într-o lumină favorabilă sau dimpotrivă, portrete și caractere de oșteni curajoși și patrioți, boieri uneltitori și lași, soli turci aroganți, clerici fățarnici sau onești, neguțători străini manifestându-se loial ori cu viclenie, oameni de rând cinstiți și harnici sau căzuți în viciul lenei și al minciunii.

Având în vedere toate faptele relatate, putem observa o asemănare a lui Vlad Țepeș cu țarul Rusiei Ivan cel Groaznic. El ucidea cu același sânge rece și din aceleași motive ca și voievodul român: a ucis boieri pe care-i considera dușmani, rudele apropiate rivale la tron, printre care se afla chiar fiul său, masacra orașe întregi și ardea oameni de vii. Deși în evul mediu aceste practici erau folosite și de alți domnitori, ceea ce îi caracterizează pe cei doi este acea trăsătură ironică care însoțește toate crimele lor. Chiar dacă cruzimile amândurora au marcat fantezia poporului, faptul că ele se răsfrângeau, cu precădere, asupra boierilor le-a adus celor doi faima unor conducători cruzi, dar, în același timp, drepți.

Pornind de la povestirile care îl au ca erou principal pe Vlad Țepeș- Dracula și de la diverse credințe și superstiții populare specifice poporului român, ia naștere mitul lui Dracula, mit care, pentru cultura țării noastre, reprezintă un subiect important deoarece este singurul nostru aport la mitologia europeană. Mai multe detalii privitoare la acest subiect vom urmări în următoarele pagini ale acestei lucrări.

Mitul vampirului în cultura românească

În secolele XVII-XVIII ia naștere mitul vampirului, devenind un subiect preferat atât în

literatură cât și în discuțiile de salon. Acțiunea acestor povestiri se desfășoară, cu precădere, în Europa Centrală sau Orientală. În ceea ce privește elaborarea și răspândirea acestui mit modern al vampirului, imaginea Transilvaniei apare ca un tărâm al vampirilor, un loc în care a luat naștere un cortegiu de ființe mitologice. În Transilvania, ca și în restul Europei Centrale, în această epocă a apariției mitului, credințele în strigoi și diversele practici de protecție sau destrigoire erau răspândite. Chiar dacă în viziunea universală asupra mitului vampirului se face legătura cu domnitorul român Vlad Țepeș- Dracula, acesta va rămâne în memoria poporului ca un conducător cu o personalitate excentrică, care și-a impresionat rivalii și a beneficiat, încă din timpul vieții, de legende stigmatizatoare, dar nu va fi asociat niciodată cu termenul de vampir pentru că legendele sale nu au nici o corelație cu acest mit al vampirului, în ciuda faptului că credința românilor în aceste fenomene este destul de mare; un posibil element comun ar putea fi metoda preferată de pedepsire a domnitorului, și anume tragerea în țeapă, țeapa înfiptă în inima strigoilor fiind metoda cea mai sigură prin care comunitatea putea scăpa de aceste spirite după cum vom observa în cele ce urmează.

Românii, încă din cele mai vechi timpuri, acordă o importanță deosebită respectării tuturor obiceiurilor, mai ales celor de înmormântare din teama de a nu favoriza prin încălcarea acestora diverse întrupări demonice, credința în acestea fiind o consecință a credinței în nemurirea sufletului. Diversele întrupări ale unui suflet poartă în cultura românească, în funcție de zone, diverse denumiri astfel că în zona Aradului sunt numite strigoi sau priculici (termen incert), iar sub numele de moroi apar în Ardeal, în părțile de vest ale Munteniei și prin Oltenia. Termenul de vampir este întâlnit și în cultura franceză și este mai puțin folosit în cultura populară românească.

Ion Taloș distinge două tipuri de strigoi în mitologia populară românească: morți și vii, ambele categorii având o legătură profundă cu moartea și cu viața comunității țărănești. Acești morți nu aparțin nici uneia dintre cele două lumi; nu pot trece în Lumea de Dincolo, dar nici nu aparțin lumii acesteia. Conform spuselor țăranilor ar fi vorba de o stare „dintre cele mai înspăimântătoare”, permițând dezvoltarea forțelor malefice, demonice, chiar dacă în timpul vieții sale defunctul nu păruse a fi fost „rău”. Strigoii sunt cadavre care nu putrezesc pentru că în timpul ritualurilor funerare a trecut un animal pe sub ele, pentru că au fost blestemați sau din alte motive. Sufletul rătăcitor are puterea de a le reanima între apusul și răsăritul soarelui. Aceștia își omoară neamurile, „îi chinuie, îi desfigurează, îi sugrumă sau îi sufocă. Strigoii mănâncă inimile oamenilor și ale animalelor, le sug sângele, cer mâncare, băutură și haine.” Pe lângă acestea se credea că vampirii/ strigoii își ucid rudele până la al nouălea neam și abia apoi le dispar puterile supranaturale. Pornind de la aceste comportamente ale strigoilor și de la ,,obiceiul” acestora de a se hrăni cu sânge a luat naștere mitul bine-cunoscut al vampirului. Strigoi vii sunt considerate spiritele care își părăsesc trupul noaptea, la diverse sărbători calendaristice cum ar fi de Sf. Andrei sau Sf. Gheorghe, dar și în alte momente ale anului, ei nefiind ușor de identificat deoarece seamănă cu un om obișnuit. Mai periculoși decât strigoii vii sunt considerați strigoii morți deoarece iau sufletele rudelor apropiate, aduc molime sau produc diverse suferințe.

Superstițiile în ceea ce privește transformarea unei persoane în strigoi sunt multiple: o persoană se poate naște strigoi, putând fi recunoscută după căița de pe cap sau de pe corp, dacă femeia însărcinată iese afară noaptea, cu capul descoperit, diavolul venind și acoperindu-i capul cu o tichie care se transferă fătului. Copilul- strigoi poate fi recunoscut și prin faptul că se dezvoltă repede și prin comportamentul său: omoară și chinuie animalele din jurul casei, îi face plăcere să fie malițios. Mai poate deveni strigoi persoana care în timpul vieții a fost strigoi viu, a jurat strâmb, a fost victima unor blesteme, și-a luat viața, copiii nebotezați, uciși la naștere, cei care nu sunt înmormântați creștinește și morții nepăziți conform obiceiurilor în primele trei zile, pe sub care trece o pisică, animal cu atribute diavolești în concepția populară. Dintre toate aceste categorii de strigoi, cei mai periculoși sunt considerați cei care se transformă în urma sinuciderii, deoarece aceasta este considerată un păcat grav împotriva lui Dumnezeu și a firii lucrurilor, absența slujbei religioase și a ritualurilor specifice morților naturale având consecințe nefaste asupra individului. Din punct de vedere creștin, se consideră că sufletul unui sinucigaș trebuie să rătăcească între cele două lumi până la trecerea timpului pe care îl avea de trăit în mod normal.

În Europa secolului XVIII, atât la nivelul claselor sociale mai înalte, dar mai ales la nivelul păturilor populare, legătura dintre viață și moarte era văzută ca fiind foarte fragilă. Se credea că sufletul rămâne pentru o perioadă „printre acele făpturi străvezii, pe jumătate materiale, pe jumătate spirituale”, iar rudele lăsau, în anumite zile, mâncare și o lumânare pentru sufletele care își ,,vizitau” vechea locuință, practică folosită în aproape toată Europa, la noi folosindu-se chiar și în zilele noastre, mai ales în mediul rural.

Strigoii pot fi depistați când, la o eventuală deshumare, corpul nu a putrezit, nu este palid și are o altă poziție decât cea în care a fost înhumat. Fenomenul de strigoizare se crede că apare după moarte, metamorfozarea consumându-se în mormânt de unde strigoiul iese sub diferite forme: „se întruchipează într-un animal: câine negru ori pisică”, ,,au picioare cu copite de cal, guri mari și iau înfățișări de animale impure precum pisica, iepurele, musca, lupul, cucuveaua”,  „poate fi un animal uriaș cu cap de om”, „e om ca și atunci când a fost viu”, „se arată luminoși, apoi dispar”. Apariții ale strigoilor sunt semnalate mai ales noaptea și își fac simțită prezența fie ,,în visele oamenilor”, fie „pe la casele lor, la răscruci de drumuri, prin cimitire, poduri sau prin locuri pustii”, cerând rudelor mâncare sau haine sau chiar strigă oamenii pe nume, dar nu-i zărește nimeni; ,,li se aude doar vocea și câteodată vezi cum se mișcă lucrurile singure de la locul lor.”

Motivele pentru care cei plecați ar reveni în lumea aceasta sunt multiple. Potrivit relatărilor unor oameni care pretind că ar fi trecut prin acest fel de experiențe sau au fost doar martori la acestea, faptul că cei decedați nu se pot despărți de cei apropiați pe care i-au lăsat singuri sau dacă un tânăr moare înainte să se căsătorească, toate acestea duc la reîntoarcerea sufletului alături de cei dragi lor. Practica cea mai folosită pentru a scăpa de prezența spiritului este tămâierea casei, tămâia fiind considerată legătura dintre om și divinitate sau presărarea țărânei de pe mormântul celui decedat deasupra capului celui bântuit, țărâna reprezentând, din punct de vedere biblic, materialul folosit de divinitate la facerea omului. Pe lângă acestea se mai folosesc diverse obiecte metalice, usturoi, texte biblice, semnul crucii.

De o importanță majoră sunt ritualurile care ajută atât la purificarea sufletului decedat cu scopul de a-l ajuta să rămână în Lumea de Dincolo, cât și la protejarea celor vii; teama cea mai mare a celor rămași ține de credința că decedatul ar putea deveni strigoi și astfel ar putea produce o serie de probleme asupra celor apropiați și asupra comunității. Acestea se împart în rituri de protecție funerară și post-funerară și se aplică atât familiei celui decedat, cât și vecinilor care ar putea fi afectați în aceeași măsură în cazul în care nu țin cont de aceste interdicții. Una dintre acestea este recomandarea pentru vecini de a nu lucra nimic până după înmormântare, lucrurile revenind la normal după ce preotul stropește cu apă sfințită casa și rostește rugăciunile specifice.

Privitor la diversele obiceiuri care sunt practicate în vederea destrigoirii decedatului unele diferă în funcție de zonă, dar marea lor majoritate se regăsesc în toată țara. Vom aminti, în cele ce urmează, câteva dintre aceste ritualuri pentru a putea înțelege mai ușor punctul de legătură dintre țara noastră cu mitul vampirului.

În cadrul ritualului care se numește împănarea mortului, sicriul se așază în mijlocul camerei, se unge cu usturoi și cu tămâie în formă de cruce, picioarele îi sunt legate cu ramuri de spini, orificiile cadavrului sunt înfundate cu mei, usturoi, pietricele, sticlă, nisip, cuie mici sau tămâie, la picioare i se așază un cuțit, o seceră sau un cui ruginit din fier, i se pun alături, în sicriu, diverse obiecte de care ar putea avea nevoie în Lumea de Dincolo pentru a nu fi nevoit să se întoarcă, iar dacă este considerat strigoi va fi îngropat invers. Obiectele din fier au rolul de a proteja corpul defunctului de spiritele malefice, iar secera simbolizează o armă de apărare atât împotriva forțelor care s-ar apropia de el cât și împotriva lui însuși dacă ar încerca să iasă din spațiul consacrat lui. În unele cazuri se practică și străpungerea inimii cu un obiect ascuțit, deoarece se crede că inima ar juca un rol important în această transformare. Tudor Pamfile menționează în cartea sa că în Bucovina se practica chiar decapitarea celui suspectat de a fi strigoi. La fel de importantă ca pregătirea corpului pentru trecerea în lumea cealaltă este și scoaterea sicriului din casă: păzirea cadavrului de animale, ciocnirea de prag, spargerea de oale, trântirea ușii sunt doar câteva dintre elementele de care trebuie ținut cont. După terminarea ritualului de înmormântare se curăță podelele și mobilierul din camera în care a stat defunctul, iar mătura se pune cu spicul în sus și se presară usturoi în ea, se pune busuioc la uși pentru alungarea duhurilor rele, se stropește cu apă sfințită, se tămâiază toată casa și vreme de patruzeci de zile se oferă pomană în fiecare zi pentru sufletul celui decedat.

În a doua jumătate a secolului XX, în Bihor, „dacă se tem că mortul se va face strigoiu, ceea ce se cunoaște după fața lui – «îi vesel, rumen, roșcovan la față» –, i se taie păr din cap și o bucată de pânză, le pune bine. […] atunci nu mai are putere să mai vie acasă. Nu rar se întâmplă ca strigoilor să li se bată și un cui de fier în piept.”

Pe lângă aceste practici populare se regăsesc și practicile religioase care sunt reprezentate de slujbele făcute în timpul și după înmormântare de către preoți: sicriul este înconjurat de trei ori cu lumânări aprinse și cu tămâie. Cele trei cercuri simbolizează spațiul în care decedatul își va începe existența la nivel mitic, un spațiu magic, purificat.

Populația Transilvaniei din secolele XVIII- XIX credea puternic în strigoi și în efectele pe care aceștia le aveau asupra oamenilor și asupra naturii. Prima informație scrisă despre acest fel de practici apare în anul 1709, în care se relatează despre o epidemie de ciumă din județul Alba care ar fi fost oprită după ce au fost dezgropați ,,foști strigoi” și li s-a înfipt un țăruș în inimă.

În cazul în care, în viața satului sau a oamenilor, apar diverse boli sau fenomene ce nu pot fi explicate, acestea sunt puse pe seama strigoilor, iar cei afectați beneficiază de ,,tratamente” ritualice cum ar fi: „afumarea bolnavului cu așchii desprinse din crucea celui bănuit de strigoizare”, „rugăciuni și slujbe religioase oficiate de mai mulți preoți la căpătâiul suferindului”. În cultura populară, pe lângă cei decedați, sunt considerate strigoi și unele boli cauzatoare de epidemii precum holera, tifosul, dizenteria, toate acestea fiind aduse de strigoiul numit Ciuma care este „o babă urâtă, de-ți vine să-ți iei lumea în cap” și Holera care este o „femeie bătrână și urâtă, având o secere în mână, cu care lovește drept în cap”. Nu numai bolile apărute după decesul unei persoane erau puse pe seama strigoilor, ci și fenomenele meteorologice, după cum menționează într-un text Teodor T. Burada în iulie 1880: ,,Aflându-mă în Transilvania, în comuna Zărnești, mai multe femei din Poiana Mărului, un sat aproape de acea comună, crezând că ploaia, care ținea neîncetat de vreo câteva zile provenea din cauza morții unei fete, îngropată de curând și presupusă de strigoaică, merseră la mormânt și dezgropară cadavrul, și-l străpunseră cu furci de fier în inimă, în ochi și în piept, și apoi, întorcând-o în secriu cu fața în jos, au îngropat-o iarăși.”

Am putea fi tentați să credem că doar oamenii din mediul rural credeau în aceste practici și că ei erau singurii care le și practicau, însă, după cum ne sunt relatate în documentele din acea vreme, chiar și autoritățile laice și ecleziastice se implicau în soluționarea unor cazuri de acest gen, obiceiul în care mortul este judecat și condamnat fiind îndelung practicat de justiția europeană. După ce se constata că cel bănuit este strigoi i se înfigea un țăruș în inimă, iar mai apoi, trupul acestuia era ars.

În Imperiul Habsburgic executarea cadavrelor a fost interzisă de către împărăteasa Maria Tereza, în martie 1755, în urma unui raport al medicilor curții privitor la un caz al unei femei decedate bănuite de vampirism/ strigoism. Deși această lege a fost promulgată practicile de decapitare și mutilare a cadavrelor deshumate au continuat până târziu în secolul XX. Politica modernizatoare a autorităților austriece se reflectă și asupra lumii țărănești, încercând să oprească aceste practici considerate periculoase și nefondate, cele două biserici românești alăturându-se campaniei austriece prin propovăduirea noilor învățături cu ajutorul preoților.

Deși rolul preoților trebuia să fie de combatanți ai tuturor practicilor făcute în vederea destrigoirii, până la mijlocul secolului XIX, aceștia erau integrați în lumea și viziunea țărănească și participau la acele ritualuri, ba chiar ei erau cei care propuneau deshumarea celui considerat a fi strigoi, chiar dacă episcopii trimiteau circulare adresate protopopilor prin care li se cerea să interzică subalternilor lor să mai participe la aceste practici. Preoții care nu țineau cont de aceste interdicții erau obligați să renunțe la preoție. Protopopii aveau obligația de a-i învăța pe preoți să nu creadă în existența strigoilor și de a ieși în fața bisericilor să îndemne populația să renunțe la credința în strigoi și la deshumarea cadavrelor deoarece aceasta duce la creșterea riscului de apariție a holerei.

Implicarea preoților în ritualurile de destrigoire a fost observată și de călătorii străini care au trecut prin Transilvania în secolul al XIX-lea. Charles Loring Brace spune despre români, în anul 1851, că: „Religia lor este, aproape în întregime cea a bisericii ortodoxe, în forma sa cea mai coruptă. Preoții au o influență nelimitată asupra lor și par a le încuraja superstițiile lor violente. De exemplu, această credință este foarte des întâlnită peste tot. Potrivit românilor, celor care sunt posedați de demoni li se permite, după moarte, să se întoarcă printre oameni, sub înfățișarea vampirilor și să le soarbă sângele în somn. Pentru a evita această nenorocire, cadavrele bănuite nu sunt înmormântate, ci li se înfige în inimă un țăruș, după care românul hărțuit poate să se odihnească în pace.”

Într-o epocă în care orice suferință trebuie să fie pusă pe seama cuiva, indiferent că este vorba de o persoană reală care se folosește de mijloace supranaturale pentru a face rău sau de o ființă mitologică ori un duh, preotul este cel care este chemat să scape comunitatea de primejdie ceea ce îi conferă acestuia posibilitatea de a influența părerile oamenilor în ceea ce privește o anumită superstiție.

Într-un număr din Gazeta de Transilvania, din 1844 este relatată o întâmplare în care preotul ia parte la ritualul de destrigoire: „Într-un sat din comitatul Solnocul de Mijloc, a murit o bătrână, urmată la scurt timp de alte câteva persoane. Oamenii au crezut că aceasta a fost strigoaie și că îi ducea astfel și pe ceilalți după ea, în lumea de apoi. S-au adunat oamenii cu preotul ortodox, s-au sfătuit, au dezgropat cadavrul femeii și i-au înfipt un țăruș în inimă și așa au îngropat-o înapoi pentru a muri de tot. Ceremonia s-a petrecut în fața unei mari mulțimi de oameni.” Cazuri asemănătoare întâlnim și la ucrainieni și ruși; la fel ca și la noi episcopii sfătuiau preoții să nu încurajeze practicarea ritualurilor împotriva celor decedați.

Claude Lecouteaux evidențiază, în lucrarea sa despre vampiri implicarea preotului în deshumarea și mutilarea cadavrelor și presiunea venită din partea comunității: ,,Uciderea vampirilor este în întregime ritualizată: fiecare etapă a demersului se desfășura după o procedură bine ancorată în realitate: se cerea intervenția autorităților pentru ajutor și protecție; acestea autorizau exhumarea, desemnau executorii, îi însoțeau uneori sau numeau reprezentanți ai lor. Atunci când măsurile tradiționale păreau să eșueze, era convocat un preot, dar uneori preotul era chemat înainte, ceea ce dovedește o anumită reținere față de mutilarea unui cadavru, act considerat mult timp drept o crimă de către legislatori. Uciderea unui vampir era o acțiune juridică, precedată uneori de un proces, în care mortul era acuzat de tulburări sau ucideri; tribunalul asculta martorii, dar în documentele pe care le-am cercetat, nu există nici o dovadă a existenței unui avocat al apărării, și câteodată familia se opunea cu înverșunare exhumării sau chiar făcea recurs (…) Odată cauza judecată și defunctul recunoscut ca vinovat – adesea la insistența locuitorilor, care amenințau că vor pleca sau își vor face singuri dreptate -, era chemat un călău și, dacă nu era vreunul în localitate, era trimis ori numit din oficiu un executor. În funcție de loc și de epocă, derularea execuției era mai mult sau mai puțin „barbară”.”

Din acest fragment putem observa importanța acordată atât de comunitatea satului, cât și de biserică și justiție, situațiilor de acest gen, realitatea existenței strigoilor fiind recunoscută de majoritatea oamenilor indiferent de clasa socială din care fac parte; condamnabile sunt doar metodele tradiționale prin care se eliberează trupul de spiritul malefic, biserica având propriile metode de a scăpa de strigoi. Însă teama oamenilor în fața acestor fenomene face ca înlocuirea practicilor străvechi cu noile învățături să nu se producă imediat, abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea se înregistrându-se o scădere a acestor practici.

Toate aceste ritualuri prezentate în paginile anterioare prezintă modalitățile pe care oamenii le credeau cele mai potrivite pentru a-și proteja viața și gospodăriile de influențele malefice și pentru a-și recâștiga libertatea și pacea sufletească. Conform Otiliei Hedeșan, strigoiul este un topos central al imaginarului colectiv românesc, foarte puternic și important, încât implică o multitudine de ritualuri, credințe și mărturii personale.

Este de remarcat rezistența și ,,longevitatea” credinței în strigoi și ritualurilor de destrigoire din lumea țărănească a românilor ardeleni din secolele XVIII- XIX, în ciuda tuturor încercărilor de modernizare propuse fie de administrația imperială, fie de cele două biserici, acestea prelungindu-se până târziu în secolul XX. Acesta este punctul de pornire al mitului modern al vampirului și al consacrării Transilvaniei ca tărâm al acestora. Înțelegerea acestor practici violente și îngrozitoare, pentru omul modern, necesită o cunoaștere a groazei generate de diversele epidemii și fenomene care stau la baza acestora și care contribuie la crearea unui univers simbolic. Preotul este un pilon important în ceea ce privește acest subiect, el având rolul de a combate practicarea acestor ritualuri și de a încuraja populația să recurgă la metode care implică biserica și rugăciunile, dar de cele mai multe ori el ia parte la desfășurarea ritualului sau chiar el este cel ce o propune.

În ceea ce privește răspândirea practicilor și credințelor în strigoi, aceasta cuprinde Europa Centrală, Europa de Est și Sud- Est datorită permisivității bisericilor orientale, comparativ cu cele occidentale privitor la cercetarea fenomenului de vrăjitorie și a credințelor în poveștile și în existența vampirilor, deși acestea se leagă de o temă mitică legendară amplă. Aceasta este o realitate specifică mediilor populare premoderne, descrisă ca o caracteristică a acestei lumi înapoiate, insuficient civilizată și superstițioasă, în care mitologicul se revarsă pur și simplu în realitate ceea ce a dus la răspândirea ideii că teritoriul României, al Transilvaniei în special, este tărâmul în care au luat naștere vampirii, chiar dacă, după cum vom vedea în continuare mai în detaliu, acesta nu este singurul loc în care acest tip de ritualuri erau practicate.

Mitul vampirului în cultura europeană

Cuvântul vampir provine din slavul oupir și apare pentru prima dată în Oxford

English Dictionary în 1734. A doua semnalare oficială a cuvântului vampir datează din 1732

într-un raport purtând titlul Visum et repertum (Văzut și inventariat), redactat și publicat de către o comisie imperială cu prilejul anchetei dintr-un sat sârbesc, Medvegia.

Vampirii sunt printre primele creaturi fantastice și demonice care au apărut în istoria omenirii și care cunosc o răspândire universală indiferent de cultură, atât în Europa, America, cât și în Asia, Africa. Se crede că vampirii ar fi nemuritori, iar faptul că reprezintă chiar și în zilele noastre un subiect de mare interes nu face decât să întărească această credință. Monstru, victimă, erou răzbunător și mântuitor reprezintă structura triadică aflată la temelia marilor mituri, a literaturii inspirate de ei și, deopotrivă, la temelia proiectelor, a năzuințelor oricărei civilizații. Trăsătura comună a miturilor fondatoare este sacrificiul unei victime desemnate de zei, oracole ori de consensul unei comunități.

Încă din Antichitate se vorbea despre astfel de entități, când, în Persia, pe un vas de ceramică era ilustrată o scenă care reprezintă un om care se luptă cu o ființă gigantică ce vrea

să-i sugă sângele. În urmă cu peste 6.000 de ani, în prima civilizație a lumii, Sumer, se vorbea de Lilitu, o entitate înfricoșătoare asociată cu fenomene negative cum ar fi: furtuna, deșertul, visele negre și moartea copiilor. Această creatură era foarte puternică și putea fi combătută doar cu ajutorul regelui demonilor, Pazuzu, considerat cel mai vechi spirit malefic al umanității. Potrivit unor texte vechi din ebraică, Lilith ar fi fost prima soție a lui Adam și s-ar fi revoltat împotriva sa, devenind astfel stăpână peste demoni și spiritele rele. Iudeii preiau accest mit sumerian și amintesc, acum 2.700 de ani, de Lilith, un demon străvechi care se hrănea cu sângele și măduva nou-născuților. În Italia Lilith este cunoscută sub numele de Strix, o femeie înaripată ce consuma intestinele copiilor.

Conform lucrării lui Neil Philip, mitul vampirului poate fi regăsit în diversele culturi ale lumii sub următoarele forme.

În Germania era pomenit Krampus (Gheara), un monstru îmblănit care își sfâșia victimele înainte de a le consuma care, după apariția credinței creștine, s-a transformat în ajutorul Sfântului Nicolae, un spiriduș grotesc, cu rolul de a speria copiii. În țările scandinave se vorbește în vechea religie păgână a locurilor despre Valkyrii, femei frumoase și tinere care zburau, călare pe cai înaripați, deasupra câmpurilor de bătălie, alegeau spiritele celor care urmau să moară în luptă și le însoțeau în Walhalla, sălașul ceresc al zeilor peste care stăpânea divinitatea supremă, Odin, iar corpurile celor căzuți în luptă erau secate de sânge și consumate de către aceste semi- zeițe.

În America este amintit liliacul- vampir, Azeman, în Malaezia demonii Penanggalan, în Filipine mandurugo, creaturi care se hrăneau cu sânge, iar în India Vetala și Gandharven, entități asemănătoare cu cele europene. Vetala avea puterea de a poseda corpurile oamenilor fie ei vii sau morți, printre faptele comise de acesta numărându-se crimele împotriva copiilor, nebunia și groaza stârnite în rândul oamenilor, precum și profanarea rămășițelor celor morți, singura metodă de a-l învinge fiind incantarea mantrelor sfinte. Sângele vărsat, în cultura aztecă, se considera ca fiind benefic în ceea ce privește fertilitatea pământului.

În Africa, credințele în existența vampirilor erau împărțite: în vestul continentului se vorbea despre asanbosam, un demon cu dinți de fier ce trăia în copaci și ataca pe oricine trecea prin dreptul ascunzișului său, în estul continentului se vorbea despre impundulu, entitate care putea lua forma unei păsări ce se hrănea cu sângele și carnea oamenilor, iar în Madagascar, vechile legende pomenesc de ramanga, o creatură nemuritoare care vâna oamenii pentru a le bea sângele. Până și în China există legende despre vampiri numiți Jiang Shi, morți-vii, echivalentul strigoilor din cultura românească, care se întorceau din Lumea de Dincolo pentru a ucide și a bea sângele semenilor lor, în legendele japoneze pomenindu-se de Nukebuki, o creatură al cărei cap putea zbura singur și vâna oameni în timpul nopții.

La vechii greci regăsim înaintași ai vampirilor, ca de exemplu Empusa, fiica zeiței Hecate, o ființă demonică, cu piciore de bronz, care se hrănea cu sângele tinerilor pe care îi seducea sau Lamia, fiica regelui Belus și amanta lui Zeus, care vâna copiii și le bea sângele pentru a se răzbuna pe Hera care îi omorâse propriile progenituri.

Superstiția este, așadar, semnalată atât în teritoriile în care domina Biserica de rit ortodox, cât și în cele urmând ritul catolic sau cele care aveau alte religii. Această constatare întărește argumentul conform căruia asemenea credințe persistă acolo unde mentalitatea anacronică e generală, indiferent de opțiunile religioase.

După instaurarea creștinismului în Europa, sângele este văzut sub aspecte pozitive, însă pe parcursul secolului al XI-lea, credința în faptul că sângele fecioarelor ajută la vindecarea bolilor era răspândită atât în rândul medicilor, cât și a celor care practicau vrăjitoria, iar descoperirea unor cadavre intacte a dus la convingerea că vampirii sunt vinovați pentru aceste fenomene. Câteva informații semnificative despre credințele și superstițiile referitoare la sânge, având deci o strânsă legătură cu scenariul vampiric, fie că e utilizat în acțiuni binefăcătoare (în care sângele e hrană sau medicament pentru cei vii) sau malefice au fost consemnate în diverse lucrări. În Australia, sângele era folosit într-un scop ,,benefic”: pentru a se înviora, bătrânii se îmbăiau în sângele ce le era procurat de tineri, care își tăiau venele în acest scop, practică folosită și de contesa Elisabeta Bathory. Sângele e socotit, de asemenea, hrană pentru morți (pentru îngropați, nu pentru incinerați), și asta din toate timpurile și în toate civilizațiile. Prin urmare, credința în întoarcerea morților în căutare de sânge nutritiv este la fel de universală ca și practica sacrificiului animal (sau uman) în cursul unei ceremonii de înhumare.

Prima culegere de povestiri despre vampiri apare în secolul al XII-lea, faimoasă devenind relatarea unui preot al vremii despre vampirul din Melrose Abbey unde este vorba de un alt preot care în timpul vieții nu a respectat îndatoririle monahale, iar după moarte a vrut să se întoarcă la mănăstire. Oamenii află despre acest lucru și decid să-l urmărească și la ieșirea acestuia din mormânt încearcă, fără succes însă, să-l ucidă, trupul lui fiind dezgropat și ars a doua zi.

Odată cu izbucnirea ciumei bubonice în secolul XIV, fenomenul vampirismului atinge punctul culminant, deoarece oamenii erau îngropați fără să se verifice dacă sunt într-adevăr morți, ceea ce duce la ideea vampirilor care încearcă să iasă din morminte. La fel ca în cultura română, dacă un copil se năștea cu un handicap era suspectat de a deveni vampir, iar faptul că un corp nu se descompunea era un indiciu clar de vampirism. Secolul următor aduce un alt caz de vampirism, cel al lui Gilles de Rais. Fost membru al gărzii Ioanei d’Arc și important comandant militar, Gilles se retrage la un moment dat pe moșiile sale din sudul Franței, unde se presupune că și-a devotat energia căutarii pietrei filozofale. Dar acesta ar fi crezut că secretul ei se afla în sânge, sacrificând în scop experimental peste 200 de copii. Aceasta este perioada în care și domnitorul român Vlad Țepeș este acuzat de acte de vampirism.

În articolul Ioanei- Maria Manea Cât de sângeroasă a fost de fapt Elisabeta Bathory? din revista Historia din data de 31. 07. 2014 aflăm că în secolele următoare, mai exact la sfârșitul secolului XVI, se face remarcată în aceste povești despre vampiri contesa Elisabeta Erszebet Bathory. Contesa de origine slavă, Elisabeta Bathory, era o domniță de viță nobilă, ,,de o frumusețe uluitoare (…) avea o față albă ca marmura și niște ochi imenși, negri, cu gene foarte lungi.” care, fiind extrem de preocupată de aspectul ei fizic și îngrozită la gândul îmbătrânirii, obișnuia să facă băi în sânge crezând că acestea îi vor aduce tinerețea veșnică. Ea descoperă beneficiile sângelui asupra pielii când pălmuiește într-o zi o servitoare așa de tare încât aceasta sângerează, iar un strop din sângele acesteia ajunge pe fața contesei. Ca urmare a acestui fapt, contesa ar fi ucis aproximativ 650 de fete tinere. Elisabeta ar fi avut la dispoziție un fel de cușcă în care își închidea servitoarele și unde acestea erau sfârtecate, iar contesa făcea un duș cu sângele care curgea din acoperișul unde era ascunsă cușca. În spatele acestei legende se află și un sâmbure de adevăr. Contesa Elisabeta Bathory este un personaj real, care a trăit între anii 1560 și 1614; era  o persoană care se preocupa de cei din jur, avea simțul datoriei, mai ales față de soț, se ocupa cu protecția văduvelor și fetelor abuzate, cu îngrijirile medicale pentru angajați, cu împrumuturile de bani către casa regală, în nici o sursă istorică însă nefiind pomenită vreo faptă criminală a contesei. Începând cu anul 1850 se înregistrează din ce în ce mai multe dispariții și morți ale servitoarelor din castel, însă contesa punea totul pe seama bolilor și accidentelor destul de frecvente în acea perioadă. Odată cu trecerea timpului zvonurile cu privire la ce se întâmplă în castelul contesei se înmulțesc, fapt ce duce la răzvrătirea unui grup de țărani care cer ajutorul unui preot. În anul următor se iau măsuri și se interoghează 34 de martori în cazul contesei deoarece zvonurile despre înmormântările nocturne s-au răspândit nu numai printre locuitori, ci chiar și printre prietenii apropiați ai acesteia. În cele din urmă, spre sfârșitul vieții, Elisabeta Bathory este condamnată să-și petreacă timpul cât i-a mai rămas închisă într-un turn, fiind considerată nedemnă de a vedea lumina soarelui și de a respira aer curat, trei dintre cei care o ajutau fiind condamnați, iar al patrulea a fost eliberat.

Pe lângă aceste fapte consemnate în istorie, legendele au jucat un rol important, transformând-o pe această contesă într-un vampir care torturează și ucide doar pentru a-și păstra tinerețea. Amestecul dintre legendele cu vampiri, istorie și poveștile populare au transformat-o pe Elisabeta Bathory într-un monstru, făcând-o cunoscută doar din acest punct de vedere, personajul istoric fiind lăsat la o parte.

Vlad Țepeș este asociat cu Elisabeta Bathory datorită căsătoriei acestuia cu cineva din familia ei și de aici și legendele în care el apare ca vampirul Dracula, notorietatea acestora fiind atribuită tot contesei; mulți considerându-l pe Țepeș cel mai crud domnitor al acelor timpuri a dus la transformarea celor doi în veritabile surse de inspirație pentru mulți autori. Gabriel Ronay contrazice însă ipoteza conform căreia Țepeș ar merita să fie considerat un vampir: ,,În comparație cu mările de sânge vărsate de Elisabeta Bathory în căutarea elixirului tinereții, faptele lui Dracula și sângele supt de contesa Mircalla nu sunt decât invențiile unor autori de orori gotice. Trebuie să recunoaștem că adevărata Femeie-Vampir depășește cu mult ficțiunea.”

Ca urmare a tuturor acestor evenimente, a ignoranței și sărăciei populației acest tip de legende se răspândeau cu rapiditate, astfel că, în secolul XVIII, în Europa de Est se pornește o adevărată vânătoare de vampiri în care se remarcă moartea unui țăran căreia îi urmează și morțile vecinilor; singura care rămâne în viață fiind soția acestuia, comunitatea considerându-l vinovat de vampirism. Trupul acestuia a fost exhumat și s-au descoperit semne specifice unor cazuri de acest gen: barba și unghiile creșteau în continuare, avea pielea căzută și gura plină de sânge. Pentru a scăpa de influențele lui se spune că preotul i-ar fi înfipt un țăruș în inimă după care morțile ar fi încetat.

Iluminismul încearcă la un moment dat să oprească aceste povestiri despre vampiri. În acest sens se publică un tratat în care sunt combătute toate practicile și ritualurile, atât privind procesul prin care cineva devine vampir cât și modurile în care acesta ar putea fi anihilat. Toate acestea au avut un efect contrar așteptărilor, ba chiar au intensificat temerile oamenilor: le era frică de cei care aveau sprâncenele unite sau prea mult păr pe mâini. Modalitățile prin care se protejau de prezența vampirilor se aseamănă cu cele care apar și în cultura română, usturoiul jucând rolul principal în acest sens.

În funcție de epoci, Philippe Aries distinge patru tipuri de atitudini față de moarte: în Evul Mediu timpuriu, moartea e domestică, umanizată; la sfârșitul Evului Mediu, oamenii capătă conștiința propriei morți (moartea sinelui); începând cu secolul al XVI-lea, se dezvoltă temele erotico-macabre, legate de ceea ce Aries numește „moartea ta” (a celuilalt); iar odată cu secolul XX apare moartea interzisă.

Pseudonimul Vampirului modern caută să legitimizeze o stare intermediară, cea a

ne-mortului. Viața e absentă aici tocmai pentru că moartea naturală nu a survenit încă. Pentru a-l deposeda de restul de „viață” care-l împiedică să moară firesc, el trebuie reținut cu orice preț până când lumina soarelui îi va atinge chipul. În lumea vampirică nu se petrece nicicând o luptă reală între viață și moarte. Avem de a face, de fapt, cu un mecanism al reproducerii morții.

Relațiile vampirului cu viața nu ascultă de nici o lege. Nu există contract de solidaritate între vampir și om. Orice nuanță e abolită, ca și noțiunea de responsabilitate în acest comerț macabru: victima e pasivă față de agresiunea vampirului; vampirul e socotit iresponsabil, victimă el însuși al unui blestem. Vampirul modern e călător și nu îi pasă de strămoși. El nu mai e nici mesager, nici justițiar răzbunător, nici păcătos supus pedepselor Purgatoriului, rugându-i pe cei vii să intervină în favoarea lui. Misterele Lumii de Dincolo îi sunt necunoscute. El nu incită la reflecția asupra trecerii dintr-o lume în cealaltă, nici asupra calităților necesare în viață pentru a înfrunta moartea. Din trăsăturile comune marelui trib al ne-morților, vampirul modern nu a păstrat decât două: nevoia de a se hrăni cu o substanță umană vie și aspectul înspăimântător.

Florian Kührer-Wielach, autorul cărții Vampiri. Monstrul. Mitul. Vedete de media, face o etapizare a istoriei vampirilor după cum urmează: prima etapă– secolele XVII-XIX, a doua etapă– secolele XIX-XX, a treia etapă– secolele XX-XXI.

Prima etapă o numește ,,Anul Vampirului” în care prezintă cazuri referitoare la vampiri. El afirmă că mitul vampirului nu trebuie văzut sub nicio formă drept un fenomen specific sud-estului Europei deoarece această credință în „ne-morți“ a existat pretutindeni, iar odată cu Pacea de la Passarowitz din 1718 care a mărit granițele Imperiului Habsburgic o mare parte din Serbia și Banatul au adus noi culturi, tradiții și superstiții. În Viena anului 1725, se înregistrează primul caz cu dovezi în scris: un funcționar vienez pe nume Frombald a fost chemat la Belgrad pentru rezolvarea unui caz despre vampiri. Vampirul nu poate supraviețui decât prin victimele lui deoarece îi contaminează pe cei pe care îi atacă.

A doua etapă este cea a Vampirului ca personaj literar, etapă care începe odată cu secolul XIX. Literatura a descoperit fenomenul și a inventat vampirul așa cum îl știm. Acum, vampirul apare ca un fel de „cavaler al nopții“, o figură tragică, un erou brutal, lacom de sânge, dar cu o comportare nobilă. A treia etapă se referă la Vampirul de cinema.

Vampirismul este privit cu scepticism chiar și de către oamenii obișnuiți, dar mai ales de către oamenii de știință atât din trecut cât și din ultimele secole. Aceștia pun toate aceste legende și ritualuri, în cazul credințelor balcanice în special, pe seama Bisericii Ortodoxe deoarece consideră că aceasta nu a acordat suficientă atenție explicării „cultului morților”, iar lacunele au fost umplute de oameni cu împrumuturi din superstiții vechi. S-ar putea spune că această lipsă de

cunoștințe a dus la nașterea mitului vampirilor în toate culturile lumii.
În trecut, după cum am amintit și mai sus, atunci când un individ murea și, la scurt timp, era urmat de o rudă sau de cineva apropiat, primul trebuia sa fie deshumat pentru a verifica dacă el este vinovat de celelalte morți. Mortul era găsit de cele mai multe ori cu pielea rozalie, cu gura plină de sânge și în altă poziție decât cea în care fusese îngropat, ceea ce ducea la concluzia că este un vampir și trebuia să se acționeze pentru ca el să nu mai facă și alte victime. Morțile misterioase în rândul membrilor aceleiași familii sau a persoanelor apropiate își pot găsi azi o explicație și aceasta ar fi că decedatul suferea de o boală contagioasă, dar în acele timpuri, groaza care punea stăpânire pe oameni și lipsa educației duceau la explicații supranaturale.

Perioadele în care s-au semnalat apariții ale vampirilor/ strigoilor corespund cu perioadele istorice în care existau diverse epidemii. În peninsula Balcanică, și în centrul Europei, de exemplu, exista o epidemie de turbare, o boală care nu avea nici un tratament în acea perioadă și care se transmite omului de la animale cum ar fi lupul, câinele sau vulpea, prin mușcătură, animale care, de altfel, sunt considerate animalele în care se transforma, cel mai adesea, vampirul. Cei afectați de această boală sunt extrem de sensibili la lumină (fotofobie), la apă (hidrofobie) și la mirosurile puternice (cum ar fi cel de usturoi).
În vestul Europei și în cele două Americi, o explicație în cazul vampirismului poate fi, mai degrabă, tuberculoza. Ca si alte boli extrem de contagioase, tuberculoza putea afecta mai mulți membri ai aceleiași familii, iar în cazul în care unul dintre aceștia deceda, fiind urmat la scurt timp de alții acesta era considerat vampir. Bolnavii de tuberculoză au deseori ochii injectați, implicit o puternică sensibilitate la lumină, pielea palidă și rece, pierzând cantități mari de sânge, o modalitate de a-și păstra sângele fiind aceea de a face transfuzii.
Aproape de zilele noastre, o boală care are o strânsă legătură cu fenomenul de vampirism este o boală destul de rară numită porfiria. Afecțiunea este descrisă pentru prima data în 1874 și se manifesta printr-o dereglare a formării globulelor roșii. Pofiricii au o paloare aproape cadaverică și sunt sensibili la lumină. Singurul detaliu care lipsește pentru a descrie un vampir complet sunt dinții albi și lungi, un detaliu care, cu ajutorul imaginației celor care trăiau în acele epoci, este ușor de adăugat.

Am fi ispitiți să reflectăm o clipă la deosebirea dintre vampirul occidental, ce se „mulțumește” să-și devoreze victima, și vampirul „Carpaților” (Europa Centrală și Orientală) care o văduvește doar de sânge, prelevat picătură cu picătură, și care o transformă astfel în alt Vampir.

Observăm însă că obiceiurile Carpaților în materie de vampiri și alte creaturi înrudite cu ei se întemeiază pe același demers ca în Occident, și anume pe separarea domeniului vieții de cel al morții, o distincție garantată de respectarea legilor comunității.

Originea slavă a termenului vampir, cazurile de vampirism „dovedit”, mai frecvente în țările din estul Europei, și mai ales, originea „românească” a lui Dracula, au contribuit la formarea convingerii că vampirismul și-ar avea originea în tradițiile acestor țări. Așa cum am văzut însă, cel puțin unele legende din domeniul celtic și francofon probează contrariul.

Romantismul de la sfârșitul secolului XVIII aduce din nou în literatură goticul în încercarea de a recupera misterele și sentimentalismul pierdute până la acea dată. Goticul este genul literar care s-a născut în obscuritatea obsedată de rațiunea și morala secolului al XVIII-lea, umbrind extazul deznădăjduit al idealismului și individualismului romantic și dualitățile nefirești ale realismului și decadenței victoriene. Atmosfera gotică, întunecoasă și misterioasă, a semnalat în mod repetat tulburătoarea reîntoarcere a trecutului în prezent și a evocat sentimente de groază și teroare. Goticul condensează amenințări asociate forțelor naturale și supranaturale, excese ale imaginației și iluzii, răul uman și cel religios, păcatul social și corupția spirituală. Nu este un termen cu conotație pur negativă, deși scrierea gotică rămâne totuși fascinată de obiecte și practici ce sunt prezentate drept iraționale, imorale și fantastice. Trăsăturile gotice în texte și în perioade istorice diferite disting goticul ca fiind o formă hibridă care încorporează și transformă alte forme literare și totodată își dezvoltă și își schimbă propriile convenții în funcție de noile modalități de scriere. De aceea, goticul ar putea fi numit singura tradiție literară adevărată.

Legendele despre vampiri, credințele populare și diversele ritualuri împotriva acestora, la acestea adăugându-se faima pe care domnitorul român, Vlad Țepeș o avea atât în timpul vieții cât și după moarte au dus la crearea unei multitudini de opere literare cu acest subiect sau care fac referire la acesta, în literatura română, dar mai ales în cea universală.

CAPITOLUL II Metamorfoze ale vampirului/strigoiului în scrierile literare

2.1 Vampirii în scrierile literare până la Bram Stocker

Domnitorul Țării Românești, Vlad Țepeș, a devenit un personaj cunoscut datorită faptelor sale care au dus la scrierea povestirilor pe care le-am prezentat în prima parte a capitolului anterior. Acestea au contribuit la răspândirea faimei voievodului sub numele de Dracula, astfel devenind primul erou de origine românească care a ,,beneficiat” de atenția literaturii universale. Personajul literar Dracula nu are aproape nimic în comun cu Țepeș, povestirile și cronicile care circulau în Europa secolelor XV- XVI neavând nici o influență asupra ,,carierei” de vampir a domnitorului; cruzimea lui, într-o epocă în care tortura și pedepsele cu moartea erau întâlnite peste tot, reprezintă o practică banală, singura lui ,,inovație” fiind tragerea în țeapă.

Literatura a împrumutat elementele necesare creării mitului Dracula din două surse: una este cea a credințelor și ritualurilor legate de practicile agrare, fertilitatea pământului și de cultul morților, iar cealaltă este istoria. Prima a furnizat elemente ce țin de fantastic, de imaginarul oamenilor de la țară, în special, iar cea de-a doua a preluat date reale din istoria românească.

Povestirile despre cruzimile înfăptuite de Vlad Țepeș au fost publicate de către Niccollo de Modrussa în lucrarea sa Historia de bellis Gothorum, acesta fiind printre primii, dacă nu chiar primul, dintre cei care le înregistrează existența în afara granițelor țării noastre, care mai apoi apar în lucrarea Comentariile a papei Pius al II-lea. Pe lângă acestea, o altă scriere ce reproduce versiuni complete ale povestirilor saxone din secolul al XV-lea despre Dracula este cea a istoricului german J. CH. Engel. În aceste opere sunt relatate povestirile germane, în cea mai mare parte, într-un spirit fantezist, ceea ce crează voievodului român o falsă imagine.

Ecouri ale povestirilor- legende despre Țepeș întâlnim și în orientul balcanic unde au fost răspândite pe cale orală și consemnate de mai mulți cărturari și istorici bizantini. Aceste povestiri au servit ca sursă de inspirație pentru scriitori din diverse țări și epoci, cunoscând o notorietate importantă.

Prima lucrare cu caracter literar artistic inspirată din povestirile germane aparține unui poet numit Michael Beheim, poemul fiind intitulat Despre un sângeros pe nume Dracula-Vodă din Valahia. Poemul este alcătuit din 107 strofe, în cea mai mare parte (95 de stofe) fiind o transpunere în versuri a narațiunilor care circulau în lumea saxonă. În finalul poemului (12 strofe) este relatată ,,trădarea” lui Țepeș față de Matei Corvin.

O altă consemnare în literatura universală a faptelor lui Țepeș o întâlnim tot la un poet, Victor Hugo. În volumul intitulat Legenda Secolelor acesta relatează într-un poem lupta turcilor împotriva lui Vlad Țepeș. În acest poem, Hugo amintește de curajul domnitorului român însă, influența romantică își face simțită prezența prin negarea funcției de domnitor a lui Țepeș și înlocuirea acesteia cu cea de ,,boier din Târgoviște”, prin înlocuirea lui Mehmet al II-lea cu Murad, predecesorul acestuia și prin folosirea hiperbolei.

O construcție fundamental intelectuală nu se datorează doar textului lui Bram Stocker, ci rezultă din modificările imaginarului literar al altor autori, și asta cu mult înainte de apariția romanului lui Stocker, mai exact, la începutul secolului al XIX-lea. Vampirul a îmbrăcat atunci veșmântul aristocratic, și-a atribuit majuscula și a devenit un seducător care se asemăna cu poetul englez Byron. Dracula era descris ca un aristocrat ce făcea parte dintr-un neam nobil. În unele versiuni literare el e, de asemenea, bărbat frumos, spirit cultivat, cu maniere elegante și vorbire rafinată, un seducător. Ca să i se dezvăluie adevărata natură trebuie așteptată noaptea: apare atunci un monstru, o creatură înspăimântătoare, înzestrată cu canini de sălbăticiune carnivoră, ochi cu iris imobil, a căror culoare bate fie în verdele cadavrelor în descompunere, fie în roșul sângelui. Unghiile îi cresc nemăsurat, aducând a gheare. Înainte și după „transfigurare”, veșmintele sunt aceleași: frac sau smoking, la care se adaugă uneori pelerina neagră sau roșie. Loc și decor al acțiunii pot fi castelul, sala de bal, biblioteca, încăperile bogat mobilate, totul contribuind la întărirea înșelăciunii.

Primul roman care a avut ca personaj principal un vampir după noile ,,norme” a apărut în anul 1918 sub titlul The Vampire, scris de dr. John William Polidori, secretarul lui Byron.

Un alt titlu interesant este cel al nuvelei Carmilla, de Sheridan Le Fanu în care, de această dată, rolul de vampir îi este atribuit unei femei. În Carmilla, autorul este preocupat, mai ales, de evoluția sentimentelor în general, ceea ce permite includerea nuvelei în categoria textelor de formare, de inițiere. Valoarea acestui text constă în utilizarea foarte subtilă a scenariului vampiric ca metaforă a crizei ce precede și condiționează construirea identității sexuale. Ororii i se adaugă sentimentul de culpabilitate. Sheridan Le Fanu face o distincție între vampirism și iubire adevărată: „Vampirul încearcă, față de anumite persoane sentimente violente de atașament, foarte asemănătoare cu pasiuni amoroase. Pentru a cuceri obiectul dorit, el va da dovadă de viclenie și de o răbdare inepuizabile, doborând sute de obstacole ce i s-ar pune în cale. Nu va renunța la urmărirea victimei decât atunci când își va fi potolit patima bând sângele victimei râvnite până la ultima picătură. În acest caz, va ști să procedeze cu finețea unui amator de hrană delicioasă, în așa fel încât plăcerea lui criminală să dureze cât mai mult, și își va spori plăcerea printr-o galanterie abilă, treptată. El pare că vrea să obțină consimțământul victimei, să câștige simpatia prăzii sale, cu toate că, în general, preferă să procedeze rapid, să-și supună victima prin violență, adesea strangulând-o și bându-i tot sângele în cursul unui unic festin.”

Primul român care amintește de Vlad Țepeș este Nicolaus Olahus, în monografia sa Hungaria (cartea I, cap. XII), din anul 1536, iar în documentele istorice din țara noastră, prima consemnare despre domnitor, provenită din surse de tradiție orală, o găsim în Letopisețul cantucuzinesc: ,,Acesta au făcut cetatea de la Poienari și au făcut sfânta mănăstire ot Sneagov. Mai făcut-au un lucru cu orășanii din Tîrgoviște, pentru o vină mai mare ce au fost făcut unui frate al Vladului- vodă. Când au fost în ziua Paștilor, fiind toți orășanii la ospețe, iar cei tineri la hore, așa fără veste, pre toți i-au cuprins. Deci câți au fost oameni mari, bătrâni, pre toți i-au înțepat de au ocolit cu ei tot târgul, iar câți au fost tineri cu nevestele lor și cu fete mari, așa cum au fost împodobiți în ziua Paștilor, pre toți i-au dus la Poienari de au tot lucrat la cetate, până s-au spart toate hainele dupre ei și au rămas toți dezvăscuți în pieile goale.”

O altă referire la domnitorul Vlad Țepeș o face Dimitrie Cantemir în lucrarea sa numită Istoria Imperiului Otoman- creșterea și scăderea lui unde, tot pe baza legendelor, de această dată turcești, amintește de luptele împotriva lui Mahomed al II-lea.

În literatura română, primul care face referire la faptele vitejești ale domnitorului este scriitorul Ion Budai- Deleanu în opera sa Țiganiada. Ca și istoricul Gheorghe Șincai în Hronica românilor și a mai multor neamuri, acesta este de părere că, în ceea ce-l privește pe Țepeș, unele izvoare scrise îl descriu ,,ca pe un tiran cumplit, iar altele ca pe un domn vrednic”, ,,prietenii lui au scris bine și neprietenii rău”, iar ,,Pizmașii zic că-i tiran și multe/ asupra lui scornit-au de ocară.” , propunându-și să reabiliteze imaginea domnitorului cu ajutorul capodoperei sale inspirate din cronicile bizantine: ,,Iar cât privește faptul istoricesc, pentru Vlad vodă că au fost așa precum l-am scris eu, dovedesc cu scriitorii de la Vizanț.”

Pe lângă faptul că Țiganiada este prima operă a literaturii noastre culte care face referire la partea eroică a lui Vlad Țepeș, punctul de plecare al acesteia este în anecdotele de proveniență populară preluate din cronici. În această operă domnitorul este pus într-o lumină favorabilă în ceea ce-i privește pe țigani ajutându-i să se integreze și pregătindu-i să apere țara, spre deosebire de povestirile germane care îl înfățișează dându-le acestora de ales între a lupta alături de el sau a fi lăsați să moară de foame. Pe tot parcursul epopeei, Ion Budai- Deleanu inserează legende și comentează atât pedepsele date de Țepeș, cât și luptele la care acesta a participat.

Prin programul Daciei Literare din 1840, vechile legende care-l au pe Vlad Țepeș ca personaj principal servesc ca sursă de inspirație pentru tot mai mulți scriitori cum ar fi: Anton Pann care în Povestea vorbii pornește de la legenda în care este relatată metoda prin care domnitorul pedepsește leneșii; Dimitrie Bolintineanu găsește în aceste legende inspirația pentru poezii ca: Țepeș și solii unde reliefează trădarea boierilor, Copilul din casă care arată loialitatea unui oștean de-al lui Țepeș. Tot Bolintineanu scrie o biografie numită Viața lui Vlad Țepeș Vodă, iar Alexandru Odobescu amintește faptele voievodului în scrierea sa memorialistică intitulată Câteva ore la Snagov. Spre deosebire de Bolintineanu, Odobescu nu prezintă faptele lui Țepeș într-o lumină favorabilă acestuia.

Dacă toți acești autori au reușit, mai mult sau mai puțin, să reabiliteze imaginea lui Vlad Țepeș- Dracula, Mihai Eminescu este cel care îi redă acestuia statutul de erou național cu ajutorul poeziei Scrisoarea III unde, la sfârșit, poetul recunoaște nevoia unui spirit justițiar care să pedepsească falsitatea și falsul patriotism.

În ceea ce privește proza și dramaturgia românească, abia pe la începutul secolului XX, după ce imaginea lui Țepeș a început să fie privită cât de cât obiectiv, a cunoscut o dezvolatare în privința acestui subiect, fără un prea mare succes. Amintim aici câteva dintre operele în proză care s-au remarcat în epocă: Păduri înfricoșate, o povestire de Eusebiu Camilar; Săgeata căpitanului Ion, un roman de Alexandru Mitru și Vlad fiul Dracului, un roman de fantezie scris de Georgina Viorica Rogoz. În dramaturgie, cea mai longevivă piesă dedicată lui Țepeș este Praznicul calicilor, o comedie tragică, în versuri, scrisă de Mihail Sorbul și publicată în anul 1909 în revista Convorbiri critice. Alte piese ce au ca subiect viața și domniile lui Vlad Țepeș sunt: trilogia scrisă de Mircea Lerian: Țepeș- vodă, Țepeș captiv și Moartea lui Țepeș; Mircea Bradu, Vlad Țepeș în ianuarie; Marin Sorescu, Răceala.

Observăm că, în ceea ce privește literatura română, aproape toate operele se axează pe reabilitarea imaginei domnitorului valah, nefăcând referire la practicile și ritualurile care aduc aminte de vampiri și vampirism, toate având rădăcinile în povestirile-legende germane, slave, bizantine și românești și în cronicile turcești și românești, adică se bazează pe fapte istorice toate analizând, cel mai adesea pe un ton admirativ, faptele voievodului. În literatura universală însă, accentul este pus pe partea fantastică a lucrurilor, totul ține de imaginar, chipul lui Vlad Țepeș căpătând o nouă dimensiune, o reflectare falsă a ceea ce reprezenta el de fapt.

Cea mai reprezentativă lucrare literară occidentală despre vampiri și care face legătura între aceștia și povestirile-legende medievale despre Vlad Țepeș- Dracula, este romanul scriitorului irlandez, Bram Stocker, Dracula despre care vom vorbi mai pe larg în paginile ce vor urma.

2.2 Vampirii în scrierile literare după Bram Stocker

Faimosul roman Dracula, scris de Bram Stocker, s-a bucurat de un succes formidabil de la apariția sa și până în prezent, fiind multiplicat în numeroase ediții atât în limba originală, cât și în traducerile din toată lumea, toate acestea făcând din acest roman un best-seller al literaturii fantastice. Pe lângă acest roman, autorul a scris și o nuvelă, ca o completare a romanului, numită Dracula's Guest (Invitatul lui Dracula) publicată postum în 1914 care a fost introdusă în roman sub forma primului capitol a acestuia. În această scurtă povestire a lui Bram Stocker, vizitiul Johann povestește că locuitorii unui sat bântuit de vampiri „l-au părăsit”, fugind pentru a-și salva viața, și mai ales sufletul, spre alte așezări unde ,,viii viețuiau și unde morții erau morți, și nu… altceva.” Pe aceeași temă, dar fără prea mare succes, Stocker a scris și o piesă de teatru, Dracula or the Un- Dead care mai apoi a fost adaptată, sub același titlu, de către Hamilton Dean (1923) și J. L. Balderston (1927) bucurându-se de succes mai ales pe scenele americane și engleze.

După modelul romanului Dracula a fost reluat, în unele cazuri chiar imitat, acest mit al vampirului. Menționăm aici romanul turcesc Voievodul Țepeș scris de Ali Riza Seifi care nu dă dovadă de originalitate deoarece a păstrat aceeași idee ca și autorul irlandez, cu deosebirea că acțiunea se petrece pe teritoriul Turciei.

Toate acestea au dus la crearea unei imagini fantastice a domnitorului valah Vlad Țepeș în cultura occidentală până când filologul român, Grigore Nandriș, publică mai multe studii în care atrage atenția asupra provenienței istorice a subiectului romanului. Confruntarea între cele două imagini- Vlad Țepeș, personalitate reală din istoria românilor și Dracula, produs al imaginației unor autori- a fost prezentată lumii occidentale într-o lucrare de documentare amplă de către doi istorici americani, unul de origine română: Raymond McNally și Radu Florescu sub titlul In Search of Dracula (În căutarea lui Dracula), publicată în anul 1972. În această lucrare se încearcă raportarea unui personaj legendar la identitatea eroului istoric pentru a putea explica unui public neavizat cauzele și etapele acestei metamorfoze, reușind să ajute cititorii din alte țări să elucideze misterul Țepeș- Dracula și, totodată, să descifreze acest mit. Cea de-a doua lucrare a acelorași autori din anul 1973, Dracula. O biografie a lui Vlad Țepeș. 1431- 1476 este o revenire asupra primului material, cu deosebirea că aceasta din urmă conține o argumentație științifică mai detaliată și mai accentuată.

După Bram Stocker, o altă operă privitoare la subiectul mitului vampirului este cea reprezentată de seria Cronicile vampirilor scrisă de autoarea americană Anne Rice. Aceasta conține 8 volume în care personajele principale sunt vampiri: Interviu cu un vampir, Regina damnaților, Vampirul Vittorio, Vampirul Lestat, Povestea hoțului de trupuri, Vampirul Armand, Merrick, Diavolul Memnoch. Dintre toate aceste romane, cel mai reprezentativ este Interviu cu un vampir, publicat în anul 1976, toate celelalte romane fiind continuări ale acestuia.

Spre deosebire de romanul Dracula, în Interviu cu un vampir multe dintre elementele ce țin de mit sunt combătute cum ar fi modul în care vampirul poate muri. În acest roman vampirul nu este ucis prin străpungerea inimii cu o țeapă, ci doar prin distrugerea corpului prin ardere sau expunere la razele soarelui, orice altă lovitură neavând niciun efect asupra corpului vampirului, acesta vindecându-se foarte repede și fără urmă. Autoarea recunoaște, prin vocea personajului, că există țări în centrul și estul Europei în care se practică asemenea procedee de îndepărtare a vampirilor/ strigoilor, în același timp făcând și o legătură între locul de proveniență, atât al vampirilor, cât și al numeroaselor scrieri cu această temă: „În acele țări, oamenii ardeau, într-adevăr, rămășițele unui vampir când îl găseau, îi străpungeau inima cu țepușă și îi retezau capul.”; „O să găsim alții ca noi, a a dăugat ea. O să-i găsim în centrul Europei. Acolo trăiesc atât de mulți, încât povestirirle, atât cele false, cât și cele reale, umplu volume întregi. Sunt convinsă că de acolo au venit toți vampirii, dacă au venit de undeva.”

Alt fapt demitizat aici ar fi frica vampirilor de crucifixuri, usturoi, biserică și alte lucruri sfințite, la acestea adăugându-se capacitatea lor de a se transforma în animale sau de a trece prin lucruri. Și ca înfățișare, vampirul lui Anne Rice diferă de cel al lui Bram Stocker: „Acesta era complet alb și neted, de parcă ar fi fost sculptat în os, iar chipul lui părea să fie la fel de neînsuflețit ca acela al unei statui, cu excepția ochilor de un verde sclipitor, care îl priveau fix pe băiat, ca niște flăcări într-un craniu.”, păstrând totuși înfățișarea nepământească: „Ochii cenușii îi ardeau incandescenți, iar mâinile lungi și albe, care îi atârnau pe lângă trup, nu erau ca ale unei ființe omenești.”

În ceea ce privește transformarea altora în vampiri, procesul este explicat în acest roman diferit față de cel din romanul lui Bram Stocker: în timp ce în Dracula, transformarea are loc după moarte, aici transformarea trebuie să fie cu acordul victimei: „Dar au fost implicate câteva acțiuni, dintre care prima a fost moartea supraveghetorului. Lestat l-a ucis în somn. Eu trebuia să privesc și să aprob, adică să asist la uciderea unui om ca dovadă a hotărârii mele și ca parte a schimbării.”

Sunt prezentate și anumite criterii pe care victima vampirului ar trebui să le îndeplinească: „Victima nu va fi niciodată complet deposedată de sângele ei. Ea nu trebuie să moară, ci, dimpotrivă, se cade ca ea să fie hrănită cu grijă și ajutată pentru a-i dezvolta toate simțurile, astfel încât să atingă culmile percepției, hipersensibilitatea. Victima trebuie să învețe să ucidă, trebuie să-și aleagă catafalcul și să călătorească pretutindeni în lume fără să trezească nici cea mai mică bănuială; ea trebuie să știe să se poarte în sferele înalte ale societății și să trăiască în lux, asemenea unui lord sau unei lady. În termeni din domeniul umanului, procesul de transformare se poate compara cu cel al pasiunii amoroase.” Transformarea nu are loc dintr-o dată, ci în timp: „Cât despre trupul meu, acesta nu era încă total transformat și, de cum m-am obișnuit cât de cât cu sunetele și cu imaginile, a început să mă doară. (…) Muream ca ființă omenească, și totuși, eram viu, dar ca vampir. Și, cu simțurile treze, am fost nevoit să privesc moartea trupului meu cu o anumită tulburare, iar în final, cu teamă.” Odată cu transformarea intervin și alte schimbări cum ar fi simțurile foarte dezvoltate, viteza mare de reacție: „(…)acel instinct puternic al unui vampir pentru care până și cea mai ușoară schimbare a expresiei de pe chipul unei ființe omenești e la fel de clară ca un gest.”, ,,Când o să fii, doar o să vezi și o să auzi, n-o să simți nimic.”

În acest roman este relatată și experiența uciderii așa cum este percepută ea de către vampir. Personajul principal, Luis, o vede ca pe o retrăire a propriei sale morți: „Să ucizi nu e un lucru ușor, spuse vampirul. Nu te îndopi pur și simplu, cu sânge (…). Este experiența vieții altuia și, adesea, experiența pierderii acelei vieți prin sânge, încet. Este iar și iar experiența pierderii propriei vieți (…), pentru vampiri, aceasta este trăirea supremă.”

În cartea, Dracula sau triumful modern al Vampirului, Rodica Iulian realizează o schemă a trăsăturilor comune regăsite la vampirii prezentați atât în operele scrise, cât și în cinematografie într-o manieră dezaprobatoare în ceea ce privește felul în care aceștia sunt prezentați:

– vampirul nu-și reclamă victimele pe baza vreunui acord între el și acestea. El le așteaptă în castelul lui, unde victimele vin din proprie voință, sau le pândește pe acestea în locuri sumbre, adesea în vecinătatea mormintelor; sau se invită într-o casă sub aparențele unui om distins, plăcut.

– vampirul nu-și devorează victimele, el dorește doar să capete vlagă „luându-le” sânge. Victimele nu sunt pentru el hrană, ci ,,rezervoare terapeutice”. E ceea ce Jean Goens numește „vampirism activ”.

– victima e lăsată în viață, dar definitiv supusă („vampirism pasiv”), iar după moarte devine la rândul ei vampir.

– vampirii se înmulțesc prin contaminarea sângelui victimei.

– în cazul în care apare un erou în stare să elimine vampirul inițial, el nu va fi capabil să rezolve tragedia, căci maladia este deja diseminată.

Pe lângă literatură, mitul vampirului a fost preluat și de cinematografie, celebru devenind filmul lui F. W. Murnau, Nosferatu din 1922. Conform unor studii, până în anul 2004 s-ar fi produs 160 de filme în care Dracula are rolul principal și 649 care țin de mitul acestuia. Tot de sfera cinematografiei țin și desenele animate și serialele având ca temă principală vampirul, creându-se până și jocuri video și benzi desenate pe acest subiect.

Mitul vampirului cunoaște de-a lungul timpului mai multe transformări. Astfel că în secolele XV- XVI se schițează un personaj monstruos pe baza unui text tipărit în scopuri politice, iar într-o a doua etapă, literatura pe teme vampirice, spectrale, se dezvoltă mai cu seamă în sfera anglo- irlandeză, acest personaj pierzându-și orice urmă de realitate istorică și capătând o identitate literară în paginile unei cărți, în ambele situații, personajul câștigând notorietate.

2.3 Dracula, romanul ,,inițiator” al scrierilor despre vampiri

Romanul Dracula a lui Bram Stocker a apărut în anul 1897, iar în 1903 ajunsese deja la a șasea ediție. A fost best-seller-ul epocii, celebrat de mai toți criticii, Oscar Wilde considerându-l „cel mai frumos roman al secolului”.

Caracteristicile romanului gotic apar în Dracula: castelul este misterios și terifiant, iar ruinele, cimitirele și galeriile, obiecte de fascinație morbidă, semnalează prezența trecutului gotic. Dracula este și el un agent diabolic a cărui magie și putere nu pot fi reduse la trucuri sau efecte ale unei imaginații superstițioase.

Într-o scurtă prezentare de pe pagina de gardă a unei ediții populare a romanului, scria: ,,Dracula este cea mai faimoasă povestire de groază din toate timpurile, un roman gotic scris în 1897, care a înspăimântat mereu pe cititori de atunci încoace. Este o istorie cu vampiri și strigoi, cu creaturi care au murit și sunt totuși încă în viață. Este de asemenea povestea unor oameni curajoși care au hotărât să înlăture un straniu și perfid pericol. Bram Stocker a fost un maestru al genului povestirii gotice de suspense, pentru care Dracula este o excelentă ilustrare.” În epocă, un cronicar entuziast de la Daily Mail o compara cu La răscruce de vânturi și cu Prăbușirea casei Usher, nelipsind să adauge: ,,Dar Dracula este chiar mai înspăimântătoare, prin fascinația ei disperată decât oricare dintre acestea.”

La baza scrierii romanului stă, în principal, atât bogata imaginație a autorului și înclinația acestuia pentru ocultism: ,,Stocker- mărturisea unul dintre prietenii săi- era pătruns de esoterism; la fel ca toți ocultiștii de la sfârșitul secolului (al XIX- lea) el era profund influențat de acest spirit; își trăia ideile ca un veritabil adept…”, cât și un suport documentar amplu. Intenția scriitorului irlandez nu era să facă o evocare a vremii și faptelor voievodului român, ci doar de a găsi un erou și un cadru mitic potrivit pentru o acțiune fantastică cu vampiri. Atras de renumele creat lui Țepeș în occident și de povestirile- legende care au pus pe seama lui diverse fapte sângeroase, Bram Stocker a început să se documenteze asupra acestui subiect cu ajutorul profesorului maghiar Arminius Vambery, fapt consemnat și în roman în discursul personajului Abraham Van Helsing care poate fi considerat un substitut al autorului însuși: ,,Am cerut prietenului meu Arminius de la Universitatea din Budapesta să-mi comunice istoria vieții lui și el m-a pus la curent cu tot ceea ce știa în această privință.”

Aceste inițieri și documentări furnizate prozatorului irlandez de către cărturarul ungur dau imaginea mistificată pe care Dracula o are în paginile romanului după cum observăm în continuarea mărturiei lui Van Helsing: ,,Acesta trebuie să fie același voievod, Dracula, care și-a căpătat renumele trecând marele fluviu și bătând pe turc chiar la granița Turciei. Dacă astfel stau lucrurile, nu este vorba de un om obișnuit, căci în acea vreme și în cursul secolelor care au urmat, s-a vorbit despre el ca de cel mai dibaci, mai îndrăzneț și mai curajos fiu al țării de peste pădure. Acea inteligență superioară și acea voință de neabătut el le-a păstrat până în mormânt, servindu-se acum de ele împotriva noastră. Cei din neamul Dracula, spune Arminius, aparțineau unei ilustre și nobile stripe și că- dacă am da crezare contemporanilor- unii dintre ei, de-a lungul generațiilor ce s-au succedat, au avut raporturi cu Diavolul. Ei s-au făcut ucenicii săi și i-au învățat secretele…” Același personaj menționează mai apoi, făcând referire la aceleași documente: ,,(…) în însemnări sunt unele cuvinte ca: „strigoaică, vrăjitoare, ordog” și „pokol”, Satana și iadul, iar într-un manuscris se vorbește de acest Dracula însuși ca despre un „vampir”, lucru pe care îl înțelegem cu toții foarte bine. Ei au fost zămisliți din acești bărbați viteji și de acele femei înțelepte, și mormintele lor sfințesc pământul. Iar faptul că această josnicie își are rădăcinile adânc înfipte în bine este una dintre cele mai cumplite grozăvii; el nu-și poate afla pacea într-un pământ golit de amintiri sfinte.” Astfel putem observa procedeele prin care, Țepeș, domnitorul care apare în istorie ca un erou, este transformat în unul dintre personajele celebre ale literaturii fantastice, într-un prototip al întruchipării malefice.

Hotărât să facă din Dracula un erou al aventurilor cu strigoi și vampiri, același Arminius îl influențează din nou pe Bram Stocker: faptul că profesorul Van Helsing cunoaște credințele și practicile oculte ale românilor și secuilor din Transilvania arată că toate acestea i-au fost explicate autorului de către profesorul maghiar. Stocker a citit detalii despre Țepeș și în cartea lui William Wilkinson, O prezentare a principatelor Valahia și Moldova. Prima parte a romanului este extrem de credibilă datorită faptului că autorul s-a informat cu privire la geografia locului din diferite cărți de călătorie și atlase: mersul trenurilor este redat cu acuratețe, descrierea peisajului de la Budapesta la Bistrița la fel, iar localitățile sunt consemnate cu exactitate.

Pe lângă documentele acestea, la baza romanului stă și legenda Elisabetei Bathory, despre care autorul a citit în cartea lui Sabine Gould, prima care prezintă o relatare completă a legendei acesteia în engleză, din care Stocker ia notițe pe care mai apoi le introduce în roman. O altă sursă feminină ce stă la baza romanului Dracula este povestea soției poetului Dante Gabriel Rosetti, Erzsebet Siddall care la câteva zile după ce s-a sinucis părea vie, astfel încât poetul refuza să o îngroape fără să se asigure că este într-adevăr moartă. După 8 ani, un grup de prieteni al poetului, printre care se afla și scriitorul Hall Caine, prieten bun cu Bram Stocker decide să meargă să recupereze cartea de poezii pe care acesta ar fi pus-o lângă soția lui. În momentul în care deschid coșciugul li se pare că femeia este vie și mai frumoasă decât atunci când era în viață. În roman, deshumarea lui Lucy Westenra este aproape identică cu cea a Erzebetei Siddall.

Legătura lui Vlad Țepeș cu Dracula este vizibilă în roman și prin ceea ce acesta din urmă îi mărturisește lui Jonathan Harker în timpul vizitei acestuia la castelul său: „Aici sunt un nobil; sunt „boyar”, prostimea mă cunoaște, sunt stăpân.”; „Eu însumi mă trag dintr-o viță străveche(…)”;„(…) noi, cei din sângele lui Dracula, am fost din nou printre conducătorii poporului, căci cugetul nostru nu-și găsea alinare câtă vreme nu eram liberi. Da, tinere domn, secuii- Drăculeștii fiind inima, cugetul și spada lor- se pot lăuda a fi înfăptuit ceea ce niște parveniți ca Habsburgii și Romanovii n-au izbutit nicicând.”

În ceea ce privește erorile de ordin istoric din roman acestea ar putea proveni din documentele primite de la Arminius; personajul Dracula al lui Bram Stocker este un conte secui, în timp ce Vlad Țepeș- Dracula a fost un domnitor român. Fiind însă vorba de o ficțiune literară, aceste inadvertențe istorice, pe alocuri demografice și geografice nu sunt supărătoare, mai ales dacă ținem seama de nivelul cunoștințelor la vremea scrierii cărții.

Subiectul romanului se realizează din îmbinarea a două planuri inițiatice. Primul îl are ca erou pe Jonathan Harker, un tânăr avocat englez care este trimis de către șeful biroului londonez să contracteze un client bizar care trăiește într-un castel ruinat din Carpați, dar care este proprietarul unei mari averi pe care vrea să o investească în terenuri și castele din Anglia. Acesta se documentează înainte de a porni în călătorie la biblioteca de la British Museum: ,,M-am documentat. Mi-a prins bine, căci am aflat de o regiune situată la frontiera a trei state: Transilvania, Moldova și Bucovina, în Munții Carpați, unul din locurile cele mai puțin cunoscute și mai sălbatice ale Europei. Dar n-am izbutit să descopăr pe hartă locul exact al castelului Dracula: n-am găsit nici un plan detaliat al regiunii”. În urma documentării asupra locului în care urmează să ajungă, Jonathan află și despre numeroasele superstiții și ritualuri care se practicau în acele zone: ,,Am citit că toate superstițiile cunoscute în lume s-au adunat în potcoava Carpaților, ca și cum aici ar fi fost centrul tuturor vârtejurilor imaginațiilor.”

Odată ajuns la destinație, el notează în jurnal impresiile sale asupra oamenilor care locuiau prin acele părți: „Înțelegeam cu greu ce vorbeau: repetau întruna cuvinte ciudate, de neînțeles pentru mine și care păreau să aparțină unor limbi încă necunoscute. Scosei din valiză dicționarul poliglot și încercai să găsesc traducerea acestor cuvinte. Mai degrabă însă mă neliniștii descoperind că „ordog” înseamnă Satana, „pokol”- infern, „stregocia”- vrăjitoare. „Vrolok”și „vlkoslak”, primul în slovacă, al doilea în sârbească, aveau o semnificație identică: ceva ce ar fi foarte înrudit cu vampirul ori vârcolacul.” Călătoria lui Harker este plină de întâmplări stranii și forțe supranaturale: iele, vampiri și strigoi, descrise în detaliu în jurnalul de călătorie al acestuia, fenomene trimise chiar de către clientul său, contele Dracula. Tot romanul este construit pe baza unor jurnale ținute de către unele personaje: Jonathan Harker relatează în jurnalul lui întâmplările lui în castelul lui Dracula; Mina Murray ține un jurnal în care, la început, scrie despre sentimente, iubire, iar mai apoi descrie întâmplările care au loc după apariția contelui Dracula în viața ei și a prietenilor acesteia; doctorul Seward ține un jurnal despre pacienții lui în care își notează detalii despre evoluția stării mintale a acestora. Pe lângă jurnale, în roman sunt introduse și scrisorile dintre Mina Murray și Lucy Westenra.

Destinul lui Dracula constituie cel de-al doilea plan inițiatic al romanului, el fiind un strigoi- vampir, blestemat să trăiască veșnic din cauza crimelor pe care le-a comis, devenind o misterioasă putere răzbunătoare care timp de secole a torturat lumea. Portretul pe care Harker îl schițează clientului său în jurnal are trăsături comune cu cel al lui Țepeș surprins de pictorul anonim în tabloul de la Ambras sau de Modrussa în memoriile sale la care se adaugă și unele caracteristici specifice strigoilor/ vampirilor, prezente atât în mitologia universală cât și în cea românească: ,,Avea obrazul vulturesc, cu nasul coroiat și foarte subțire, cu nările foarte arcuite și proeminente, fruntea boltită, mândră, cu păr rărit la tâmple și bogat în restul capului. Sprâncenele, foarte groase, aproape ca se întâlneau la rădăcina nasului, stufoase și răsucite. Gura, cât se putea vedea sub mustața groasă, avea un aer crud și dinți deosebit de albi și ascuțiți, ieșind peste buzele a căror roșeață neobișnuită vădea o vitalitate uimitoare pentru un bărbat de vârsta lui. În rest, avea urechile palide, cu vârfurile extrem de ascuțite, bărbia largă și puternică, obraji fermi. Totul de o paloare extraordinară.

Observasem mai înainte dosul palmelor sale, pe care le ținea încrucișate pe genunchi și care mi se păruse la lumina focului mai degrabă albe și fine; acum însă, că le vedeam mai de aproape, îmi apărură butucănoase, cu degete groase și scurte. Lucru curios, avea păr în podul palmei. Unghiile erau lungi și fine, tăiate ascuțit.”; ,,Pe obraz nu i se citea bunătate, avea un aer aspru și crud, și senzual, iar dinții mari și ascuțiți, ce păreau și mai albi din cauza buzelor prea roșii, erau ca de fiară.” afirma și Mina Murray când l-a văzut pentru prima dată pe conte

În fiecare noapte, Dracula, atacă o ființă umană, sugându-i sângele; aceasta la rândul ei, având sângele otrăvit, devine strigoi/ vampir: ,,Aceste lucruri se bazează pe înțelepciunea și experiența anticilor și a tuturor celor care au studiat puterile morților vii. Ei suferă de blestemul nemuririi: ei nu pot să moară, ci trebuie să treacă dintr-o epocă în alta, înmulțindu-și victimele și sporind relele lumii. Căci toți cei care mor ca victime ale morților vii devin ei înșiși morți vii și fac, la rândul lor, victime”. Ajuns în Anglia, Dracula își exercită puterile atât asupra fenomenelor naturii și animalelor, cât și asupra oamenilor pe care îi atacă sau îi manipulează. Pentru a-l îndepărta pe conte și, odată cu el, pericolul care plana asupra lumii se formează un grup din care fac parte patru englezi, un american și un olandez.

Conducătorul grupului este profesorul olandez, Abraham Van Helsing care, prin natura meseriei sale, reprezintă rațiunea umană. Înainte de a acționa împotriva lui Dracula, Van Helsing face cercetări asupra vieții lui dinainte de a deveni vampir unde se pot remarca aluziile la Vlad Țepeș- Dracula: ,,De când mi-au căzut în mână, am studiat și am reluat de o sută de ori, toate documentele relative la acest monstru. Cred din ce în ce mai mult în necesitatea de a-l face să dispară (…). După câte am putut afla, grație cercetărilor prietenului meu Arminius din Budapesta, în timpul vieții el era un remarcabil viteaz, om de stat, alchimist; și alchimia reprezenta pe atunci treapta cea mai înaltă a științei. Era un om de o puternică inteligență, o cultură fără egal și o inimă ce nu cunoștea nici teamă, nici remușcare (…). La el, puterea inteligenței a supraviețuit morții fizice (…)”; ,,Și în el au existat la început anumite calități deosebite. Într-o epocă zbuciumată și războinică, era vestit pentru nervii lui de oțel, pentru mintea lui ascuțită și pentru curajul lui mai mare decât al celorlalți. Un anume principiu vital și-a găsit în el, în mod ciudat, forma supremă. Și, după cum trupul lui s-a întărit, a crescut și s-a dezvoltat, și spiritul lui s-a dezvoltat în aceeași măsură. Și toate acestea, în afara acelui ajutor diabolic care îi este caracteristic, căci trebuie să cedeze în fața puterilor care își au originea în bine și întruchipează binele.”; „Nu, el nu este dintre cei care se retrag și rămân deoparte. În viață, în viața cea adevărată, trecea hotarul Turciei și îi ataca pe dușmani pe propriul lor teren.”

Simțind pericolul care-l urmărește, contele se retrage în ținuturile balcanice, îmbarcându-se pe vasul ,,Țarina Ecaterina” cu care ajunge până la Galați de unde ia un alt vas pentru a ajunge la Bistrița unde se află castelul său. Pe urmele sale se aflau Van Helsing și prietenii săi care au întâmpinat dificultăți în a-l urmări deoarece Dracula încearcă să-i îndepărteze cu ajutorul lupilor, zăpezilor apocaliptice și a fantomelor vampir, însă aceștia reușesc să-l ucidă prin ritualul de destrigoire înainte de apusul soarelui când, conform credințelor populare, vampirul e doar un mort- viu fără putere.

Pe parcursul desfășurării acțiunii romanului observăm că Van Helsing cunoaște diversele ritualuri și credințe populare cu ajutorul cărora o persoană se poate scăpa de strigoi/ vampiri: ,,Îi voi reteza capul, îi voi umple gura cu usturoi și îi voi înfige o țepușă în trup.”; ,,(…) retează-i capul și arde-i inima sau înfige-i o țepușă prin ea(…).”

În Dracula, Bram Stocker a căzut în capcana detaliilor folclorice. Găsim aici pasaje în care abundă gesturi, practici, expresii proprii ocultismului și magiei negre, foarte la modă în Europa, inclusiv în Anglia, la sfârșitul secolului al XIX-lea: ,,poate, în anumite limite să dirijeze elementele: furtuna, ceața, tunetul. Poate stăpâni toate ființele mai neînsemnate: șobolanul, bufnița, liliacul, fluturele de noapte, vulpea și lupul.”; ,,Vampirii continuă să trăiască și nu pot muri prin simpla scurgere a timpului. Ei prosperă când se îngrașă din sângele celor vii (…) ei pot întineri, că facultățile lor vitale se fortifică și par să se reîmprospăteze când au hrană din belșug. (…)Nu face umbră, nu se reflectă în oglindă. (…)Mâna lui are puterea mai multor oameni. (…)Se poate transforma în lup; (…)se poate transforma în liliac. (…)Poate veni prin ceața pe care o creează. (…)El vine pe razele de lună ca o pulbere de elemente. (…)Se poate micșora foarte mult. (…)Odată ce își află drumul, poate ieși și intra oriunde, indiferent dacă locul este bine astupat sau chiar lipit prin foc, ceea ce voi numiți sudură. Poate vedea prin întuneric, și această putere e de mare importanță într-o lume pe jumătate închisă luminii. Cu toate acestea (…)vampirul nu e liber. (…)El nu poate merge unde vrea. El nu poate intra prima oară într-un loc decât dacă unul de-al casei îl poftește să intre, deși, după aceea, poate veni când îi place. Puterea lui încetează, ca a tuturor lucrurilor necurate, în zorii zilei. Numai în anumite împrejurări poate avea libertate nelimitată. Dacă nu se află în locul unde dorește, el se poate deplasa numai la amiază sau exact în clipa răsăritului sau a apusului. (…) Se mai spune că poate traversa o apă curgătoare numai în perioada dintre fluxul și refluxul mareelor. Există apoi unele lucruri care îl supără în asemenea măsură, încât își pierde puterea; de exemplu, usturoiul, așa cum știm. Iar în prezența lucrurilor sfinte, în fața cărora el nu reprezintă nimic, ca acest crucifix al meu, acest simbol, care s-a aflat printre noi și adineauri când am luat hotărârea, el își caută un loc îndepărtat și tace plin de respect. (…)O ramură de trandafir sălbatic așezată pe sicriul lui îl face să nu mai poată ieși din el, un glonț sfințit tras în sicriu îl ucide, transformându-l în mort adevărat, țepușa înfiptă în el știm că îi redă pacea, la fel ca tăierea capului.”

„Meritul” prozatorului irlandez este acela de a-l fi asociat pe Vlad Țepes cu Vampirul. Am văzut că, în secolul al XIX-lea, literatura pe teme vampirice, spectrale se dezvoltă mai cu seamă în sfera anglo- irlandeză. Vechiul patrimoniu folcloric avându-și rădăcinile în Evul Mediu iese la suprafață, valorificat de romantism. Stocker nu exploatează însă atrocitățile reale sau inventate, imputate principelui valah cu patru secole înainte, ci face din el un ne-mort însetat de sânge.

În prefața romanului lui Stocker, Tony Faivre afirma despre personaj: „Dracula (…)simbolizează calea în sens invers a inițierii. Dracula a ales calea tenebrelor, desigur, dar nu ultima dintre ele, cea fără de întoarcere. Un om însemnat cu un blestem de o atare natură nu poate fi condamnat iremediabil pentru faptele lui rele (…)Dracula (…) își iubea victimele, lucru pe care anumiți interpreți burghezi nu l-au înțeles. El e total izolat de cei ce se înverșunează împotriva lui. Acțiunea lor e, fără îndoială, justificată, e în fond o legitimă apărare. Dar sub acest voal superficial se ascunde mediocritatea nemaiîntâlnită a unor justițiari înfricoșați și grandilocvenți.”

În opinia lui Twitchell, Dracula este povestea luptei unui grup de tineri (Harker, Morris, Holmwood, Seward) împotriva unui monstru adult, destul de vârstnic, inteligent, cu o bună poziție socială, bogat, proprietar al unui castel, dispunând de slugi credincioase. Alți exegeți văd în romanul lui Stocker opoziția dintre lumea reală și lumea supranaturală. Lumea reală ar fi reprezentată de adversarii vampirului, care se îndoiesc de existența acestuia și refuză inițial să accepte explicațiile lui Van Helsing. Confruntați însă cu faptele, sunt obligați să admită primejdia.

CAPITOLUL III Demitizarea vampirului în scrierile literare românești contemporane

3.1 ,,Moartea” vampirului clasic

Dacă în celebrul roman al lui Bram Stocker, Dracula, se pune accentul, după cum am văzut, doar pe partea fantastică a lucrurilor, iar lucrurile sunt povestite din perspectiva unor oameni străini de istoria și cultura românească, lucrurile se schimbă când scriitori români decid să își expună, în paginile unei cărți, ideile și viziunile lor asupra celebrului personaj istoric al țării noastre perceput în cultura universală ca un vampir/ strigoi după cum vom vedea în următoarele pagini ale acestei lucrări.

De-a lungul timpului, în literatura română, după cum am observat în capitolul anterior mai în detaliu, scriitorii români nu au perpetuat în operele lor, fie ele în poezie, proză sau dramaturgie, ideea că Vlad Țepeș ar fi fost un vampir/ strigoi, ba chiar au încercat să îi contrazică pe cei care afirmau sau insinuau acest lucru. Singurele însemnări ale ,,existenței” vampirilor/ strigoilor, la noi, apar doar în miturile și legendele din mediul rural, răspândite pe cale orală și care se bazează pe credințele și obiceiurile populare.

Povestirile care au circulat în epoca lui Vlad Țepeș- Dracula despre faptele acestuia au făcut ca domnitorul român să apară într-o ipostază atât de diferită față de ceea ce reprezenta el defapt.

În zilele noastre, subiectul acesta al vampirilor este foarte dezvoltat în industria cinematografică. Înainte, majoritatea oamenilor, când auzeau cuvântul ,,vampir” se gândeau la un monstru de care trebuie să te ferești, căruia îi era frică de lumina soarelui, usturoi, crucifixuri și care putea fi ucis prin străpungerea inimii cu o țepușă de lemn sau cu un obiect ascuțit. Din aspectul monstruos al vampirilor din scrierile literare s-au păstrat foarte puține elemente care amintesc de vampirul clasic, printre care se află înfățișarea: tenul palid, colții ascuțiți, ochii strălucitori și setea de sânge.

Scenariștii și cineaștii mizează pe fascinația publicului pentru ,,realul dovedit”, adică pe o incapacitate întâlnită la cei care îi urmăresc de a deosebi realul de adevăr și care cred că ficțiunea literară/ cinematografică e o confidență biografică a autorului/ regizorului, astfel că adevărul istoric și adevărul legendar sunt confiscate în favoarea mistificării.

Rodica Iulian afirmă că: ,,Vampirul ridicat astăzi la rangul de erou mitic de către fabricanții de pseudomituri ar putea fi, totuși, subiect de meditație pentru cititor sau spectator cu condiția ca el să se întrebe despre sensul vieții și al morții.”

Florian Kührer-Wielach, autorul cărții Vampiri. Monstrul. Mitul. Vedete de media, afirma într-un articol al revistei Historia, realizat de către Florina Pop, în data de 15. 01. 2014 că: Mitul vampirului este un subiect foarte interesant și te ajută să înțelegi cum gândește «Vestul» despre «Est», sau, mai concret, să vezi care sunt clișeele despre România, Transilvania. Și cu ajutorul vampirului se poate arăta cum funcționează un mit popular, transformat la nesfârșit, inventat și reinventat de ziariști și de publiciști.“ El este de părere că vampirul nu există decât în imaginația scriitorilor, acesta fiind un produs exclusiv al literaturii, iar vampirul despre care se vorbește în operele literare și în filme nu are nici o legătură cu tradițiile populare din Transilvania sau din alte regiuni ale Europei centrale sau estice.

Cartea lui Kührer-Wielach se numește Vampiri. Monstrul. Mitul. Vedete de media și a apărut în 2010 la editura „Butzon & Bercker“, carte în care autorul explică cum a apărut vampirul și ce rol a jucat el, de-a lungul timpului, în mintea oamenilor simpli și a luminaților Europei.

Deși admite distincția între vampiri psihiatrici (sadici asasini, necromani) și vampiri culturali (creaturi ale imaginarului literar și cinematografic), Jean Goensi nu consideră aceste categorii ca fiind antinomice : ,,[…] primii trec uneori la acțiune prin imitarea fantasmatică a celorlalți, iar aceștia, fiind personaje ale legendelor folclorice, împrumută unele trăsături de la primii.” Este de remarcat contrastul dintre, pe de o parte, progresul științelor exacte, matematizarea rațiunii și, pe de altă parte, ruinele unui imaginar anacronic, bazate pe iraționalitatea unei societăți masificate. În cazul vampirilor culturali i se oferă mulțimii produse de consum care-și au originea în credințele fostei țărănimi, în viziunile romanticilor, în ritualuri tribale. Sunt produse ce persistă în ciuda dispariției temeiurilor care le justificau odinioară: o comunitate sătească solidară, legată, prin fiecare ins care o compunea, de munca pămîntului; o revoluție intelectuală ce corespundea conștientizării identității naționale; culturi tribale din teritorii încă necunoscute omului zis ,,civilizat”.

În concepția scriitorilor contemporani vampirii nu există, ei fiind înlocuiți cu puteri vii, mult superioare lor. ,,Vampirii” moderni nu se hrănesc cu sîngele victimelor. Fascinația pentru vampirism, scrie Claude Keppler ,,se explică prin faptul că el corespunde de minune imaginii omului contemporan”. Fascinația pentru Dracula și pentru vampiri în general ar putea indica eventual și o încercare ,,poetică” a contemporanilor de a sublima angoasele existențiale, de a evita recunoașterea pierderii atât a unei anumite plăceri de a trăi, cât și a certitudinii unei morți naturale, demne.

În ciuda circulației legendelor săsești cu Vlad Țepeș și a consecinței lor literare din lumea anglo-saxonă – best-seller-ul lui Bram Stoker, tema vampirului nu i-a preocupat pe scriitorii români, nici pe cei de literatură înaltă, ocupați să bună bazele unei literaturi „serioase“, nici pe cei de literatură populară de secol XIX, mulțumiți să imite, în lipsa unei tradiții gotice autohtone, modelul francez al romanelor de mistere citadine. Contribuția românească la mitul lui Dracula nu vine atât dinspre literatura de consum, cât din zona academică. Mai întâi a fost romanul istoric al criticului textualist Marin Mincu, Jurnalul lui Dracula, publicat în Italia în 1992 și abia în 2004 și la noi, iar acum această satiră universitară a poetului optzecist Alexandru Mușina. Fără a beneficia de mecanismele comerciale ale unei culturi populare ca și inexistente la noi, mitul lui Dracula și tema vampirului sunt legitimate cultural dinspre literatura înaltă.

În literatura noastră contemporană, subiectul ,,Dracula” este tratat, de cele mai multe ori, cu ironie și sarcasm după cum vedem în romanul Nepotul lui Dracula de Alexandru Mușina care este o cronică de moravuri a lumii universitare și culturale și are ca principală temă atât prostia contemporană sub toate formele ei, cât și răspîndirea acesteia prin toate canalele de comunicare posibile.

Marin Mincu, în romanul Jurnalul lui Dracula, se bazează, în mare parte, pe faptele istorice, inspirându-se din cornici și documente care atestă viața lui Vlad Țepeș. Este un roman scris din perspectiva domnitorului român cu scopul de a ne ajuta să ne dăm seama cum a perceput acesta perioada în care a fost închis la Vișegrad. Toate personajele care apar în roman au fost personalități istorice reale: Ștefan cel Mare, Matei Corvin și Mahomed al II-lea sunt doar câțiva dintre cei menționați în roman.

Prin acest roman, Marin Mincu se înscrie printre cei care încearcă să reabiliteze memoria voievodului, manifestându-și în același timp dezacordul în ceea ce-l privește pe Bram Stocker în prefața romanului: ,,Nu mai este cazul să insist acum asupra lungii mele confruntări polemice/ informaționale cu un material imprevizibil ce-mi sugera statutul ambiguu al unui actant itinerant precum principele Dracula, prin a cărui falsificare vampiristică englezul Bram Stoker, și-a adjudecat postum o faimă nemeritată.”

Tonul unitar de la început pînă la sfârșit al romanului Nepotul lui Dracula, cu toate cheile postmoderniste se aseamănă cu romanul Jurnalul lui Dracula al lui Marin Mincu. Însă excesul, de care nu poate fi acuzat în nici un caz Jurnalul lui Dracula – cu toate paginile ironice, blasfematoare chiar, la adresa acelorași mituri „fundamentale“ românești – face diferența în Nepotul lui Dracula.

3.2 Marin Mincu- Jurnalul lui Dracula

Marin Mincu este autorul romanului Jurnalul lui Dracula (Il diario di Dracula), un adevărat best-seller, redactat direct în italiană, având un succes cu totul notabil, îndeosebi cu ocazia Colocviului de la Trento din 1997, versiunea în română fiind doar o rescriere. E drept, subiectul acestei ,,ficțiuni” literare, sută la sută este banal, nu neapărat numai la noi, dar acum și în Europa și în America s-a ajuns la un punct de saturație în domeniul ,,Dracula”. Este cazul să spunem însă că Marin Mincu pune în această lucrare un experiment postmodern, scrie un roman- jurnal, o reconstituire fantezistă specifică lui Umberto Eco, unde eroul este un om de Renaștere care se răfuiește cu toți marii săi contemporani, în primul rând cu rudele sale: Ștefan cel Mare și Matei Corvin și jură să se răzbune; ajunge, cum se vede și se știe, în posteritate, mai vestit decât toți, salvând măcar pe această cale trista soartă a poporului său, fiind deci ,,valahul” cel mai celebru din toată lumea și din toate timpurile. Ficțiunea draculească este dintre cele mai izbutite din câte s-au scris, cu atât mai mult cu cât autorul ei se înscrie și el, ca român, printre cei care reabilitează memoria voievodului.

În personajul lui Dracula din roman îl recunoaștem pe Marin Mincu însuși în momentul în care îl pune pe acesta să scrie: ,,Citesc Etica nicomahică și nu mă las convins; nu are cum să existe o lege morală abstractă. Numai eu, ca individ vinovat, am dreptul să verific validitatea principiilor etice; fără această experiență (culpă) a mea nu pot opta între Bine și Rău (…)mă consider mai moral decât alții din moment ce am avut curajul să susțin justețea acțiunilor mele, fără să mă sperii de consecințe. Ca individ am trăit la maximum propria-mi viață și mă hazardez să cred că mi-am construit o morală a mea care se instituie deplină în intervaluri, în fragmente. (…)În sfârșit, în loc de maxima moralia, eu am ales minima moralia.”

Motivele care l-au determinat pe Marin Mincu să scrie romanul în limba italiană le regăsim explicate în primele pagini ale cărții, înainte de începutul romanului, printre care regăsim și secvențe atât biografice, cât și bibliografice: ,,Am vrut să recurg la folosirea limbii italiene pentru a scăpa de această infirmitate moștenită, dar și din dorința pură de a mă pune în probă. (…)A putea să scriu direct în italiană mi se părea o experiență cognitivă absolută prin care aș fi reușit să-mi revitalizez resursele discursului și credeam că asta-mi va da posibilitatea de a fi cât mai autentic în scriitură.”

Jurnalul lui Dracula face referire la intervalul 2 februarie 1463-28 august 1464 și e îmbibat de date și referințe istorice, bine documentate, ce alcătuiesc un sumbru tablou de epocă care are ca scop eliberarea personajului de sub influențele mitului. Narațiunea în roman este una confesivă, acțiunea are loc în temnița în care Matei Corvin l-a închis pe Țepeș, pe lângă Dracula apărând personejele istorice: Papa Pius al II-lea, Mahomed al II-lea, Ștefan cel Mare, Matei Corvin, toate acestea ducând la o mai bună fixare a acțiunii romanului în istorie.

În roman îl întâlnim pe Dracula închis de către Matei Corvin, devenit din aliat persecutor, în castelul de la Vișegrad, în fundul unei temnițe săpate sub Dunăre: o detenție ambiguă, întreruptă când și când de vizitele unei femei pe jumătate ispită, pe jumătate iscoadă. Înconjurat de sute de șobolani, Vlad, aflat în întunericul perpetuu, pierde simțul timpului și pierde până și conștiința precisă a propriului său trup, care, în fantezie, i se pare că se dilată misterios într-o beznă fără hotare vizibile.

Romanul este alcătuit din episoadele rememorate de către Vlad Țepeș, rememorarea neavând un efect de estompare a detaliilor, ci, dimpotrivă, face ca acestea să crească sentimentul de răzbunare al personajului. Printr-o soluție originală, Mincu ne prezintă un Dracula deja conștient de propria-i legendă întunecată, foarte la curent cu documentele istorice care au alimentat această legendă. Poate proceda astfel, deoarece Dracula lui Mincu este, cum a și fost cu adevărat, un om de cultură și un poliglot, un umanist împins către acțiune de un destin mai curând suportat decât voit; el îl citește pe Aristotel, îi citează pe clasici și pe autorii medievali și contemporani. Se întâmplă însă că, printr-un soi de autoiluzionism în chip genial imaginat de scriitor, Dracula, în timp ce, pe de o parte, întreține o corespondență cu papa Pius al II-lea ca să ajungă la o clarificare și la o iertare, pe de alta, răspândește, de bunăvoie, și manipulează, în detrimentul său, zvonurile cele mai dăunătoare ce se pun în seama faimei lui. În activitatea intelectuală, ca și în viață, Dracula tinde să le amplifice, căutând în aceasta un soi de măreție, opțiunea în favoarea răului la care în parte a fost constrâns.

Legendara metodă de tragere în țeapă, folosită cu succes și de alți domnitori ai evului mediu pare să fie, la eroul nostru, o echivalare și generalizare, în spațiul public, a unor vechi trăiri. În locul unui vampir, avem un personaj complex, un spirit erudit pe măsura înțelepților timpului său și un cerebral care trăiește existența la rece, îngrozind prin detașarea cu care omoară, mutilează, schingiuiește.

Dracula nu e protagonistul acelor romane ale ororii despre care Marin Mincu nu vorbește și la care nici măcar nu face aluzie și care au dat naștere unei întregi literaturi, precum și unor filme ajunse stereotipe, cu semnificație grotească sau fără nici o semnificație. Dracula nu e nici eroul popular despre care unii vorbesc în Valahia sau în Transilvania sau despre care unii turiști au auzit vorbindu-se în locurile acelea. Romanul evocă așadar personajul istoric Vlad Țepeș și mai puțin legendara cruzime a voievodului sau funesta lui faimă de vampir. Din contră, Marin Mincu dorește să deconstruiască această ipostază clișeizată de o întreagă literatură de gen, făcând din principele valah un personaj modern, protagonistul, din perspectiva căruia e relatată narațiunea. Pe fondul ciocnirii dintre creștinism și islamism, Dracula povestește la persoana întâi intrigile dinastice cărora le-a fost victimă și meditează asupra raportului dintre abjecție și sublim în câmpul acțiunii. 

În cunoscutul roman al lui Marin Mincu, din tema manuscrisului pierdut și apoi regăsit, iese pe bună dreptate din scenă acel Dracula- vampir din tradițiile populare. Operația destul de complexă și ramificată, se bazează, pe recuperarea faptelor istorico- documentare și pe invenție, elemente care susțin la rândul lor, nu numai strategiile demonstrative ale autorului, preocupat să umple lacunele documentare cu instrumentele oferite de literatură, dar și declarațiile protagonistului, dispus să ducă până la inflație ,,realitatea” predicată de concurenții săi, folosindu-și capacitățile proprii de vis și de rezistență la imprevizibil. În loc de o apariție a sângerosului Dracula, îl vedem pe Marin Mincu căutat de ,,o splendidă făptură cu ochi albaștri și cu niște plete blonde de vrăjitoare” ori căutând el, în castelul de la Visegrad, coridorul secret dinspre celula lui Vlad Țepeș. Un prieten maghiar și mai mulți amici italieni îl conduc pe conaționalul nostru până în proximitatea marii lui descoperiri, dispărând apoi oportun și

lăsându-l să găsească singur manuscrisul în limba valahă al Jurnalului ,,draculesc”. Bine ascuns într-o casetă de fier încastrată în zidul bibliotecii, manuscrisul e descoperit printr-o fericită conjuncție a astrelor: ,,De n-ar fi fost o lumină puternică ce cădea din tavan chiar în clipa aceea, nu mi-aș fi dat seama de nimic." 

În diferite fragmente ale Jurnalului, Dracula declară în mod repetat atașamentul la cauza creștină în lupta contra turcilor și susține până și proiectul unei alianțe balcanice împotriva Imperiului Otoman: ,,Nu pentru mine mă întristez, nu mi-e de mine. Mai degrabă sunt plin de amărăciune fiind că sunt conștient de puterea pe care am fi alcătuit-o noi trei dacă ne-am fi aliat împotriva lui Mahomed al II-lea, în iunie 1462. Europa ar fi fost eliberată de turci pentru totdeauna. Preiceperea mea, ambiția lui Ștefan și, în plus, oastea instruită a lui Matei. Păcat! Invidia i-a orbit. Ar fi trebuit să formăm o alianță balcanică, punând la un loc dintr-o dată cele patru țări: Valahia, Moldova, Transilvania și Ungaria.”  Obsedat de lașitatea românească, de secolele de tăcută resemnare ale compatrioților săi, Vlad vrea să schimbe imaginea Valahiei în lume, să facă să se vorbească și să se tremure pe marginea acestui subiect. Dar tot el, schițând filiația din bravii strămoși daci, notează cu mândrie că, de la sinuciderea lui Decebal, valahii ,,n-au mai acceptat niciodată (…) vreo supunere totală față de alte popoare.”

Dracula scrie și pentru a scăpa de condamnarea culturii orale a țării sale: ,,Trebuie să scriu, orice s-ar întâmpla: vreau să rămână urma mea scrisă ca o insectă turtită între două cărți, sub greutatea semnelor. Expresia orală: iată coșmarul. Sunt mii de ani de când noi locuim în oralitate ca în tunelul timpului. Miturile, basmele noastre, cântecele noastre sunt o comoară de frumusețe necunoscută. Să depășim condiția asta nefastă și să ne facem cunoscuți, iată ținta.” Dar scrie mai ales ca să convingă ,,capcana anonimatului”, acea vocație a renunțării, tipic orientală, pe care și-o simte în sânge, în timp ce se gândește la avântul expansiunii titanice a personalității umane occidentale.

Jurnalul lui Dracula este povestea, în întregime demnă de interogat, a unei identificări între scriitor și propriul său personaj, tocmai atunci când pretinde că face un soi de reabilitare istorică a lui Vlad al III-lea, recuperându-l dintre cosmetizările sale romantico- victoriene, din veșmintele lui rigide de marionetă crudă.

În Dracula este o evidentă voință de putere, un supraomism cultivat ca la Nietzsche, care este alimentat cu artă de o educație rigidă, inflexibilă, nemiloasă, adesea chiar crudă. Alfredo Giuliani face o caracterizare a personajului lui Mincu din acst punct de vedere: ,,Aș spune că neoplatonismul negru, adică hermetic și ocult, acționează dincolo de Sade, dincolo de Nietzsche, în concepția personajului lui Mincu. Pe de altă parte, temele cărții- excesul răului, erotismul violenței, disperarea după adevăr, iluzia limitei, risipirea de vieți în care istoria își pierde orice sens- amintesc foarte apropiat poetica lui Georges Batille, suspendată între sadism și sacrificiu.”

Autorul creează un personaj faustic, un om deopotrivă al intelectului și al acțiunii căutând depășirea limitei unanim acceptate și siluirea cursului istoriei. Închis în celula învelită în pânza de apă a Dunării, el urcă noaptea în turn și privește stelele îndepărtate, cu o foame de absolut la antipodul instinctelor lui Dracula. Și criticul italian, Sergio Givone îl compară pe Dracula din acest roman cu Faust: ,,Dracula este, ca și Faust, simplificând, dar nu întru totul, un geniu al acțiunii. Mai precis, Dracula este, ca și Faust, cel care pune la rădăcina lucrurilor, să spunem chiar la rădăcina ființei, acțiunea. Dracula este subiectul care iese din sine, iar în afara sa se regăsește pe sine tocmai în faptul de a acționa.” Însă nu e numai Faust, e un Faust care trece dincole de sine însuși și ajunge, așa cum e inevitabil pe linia aceasta, la voința de putere. Este o urmă, o caracteristică profund nietzscheană observată de Bigongiari și pe care e inevitabil să o remarcăm.

Romanul ne arată eventual renunțarea lui Dracula la acțiune, acea acțiune exprimată în forma prefigurată cel mai limpede de către participarea la cruciadă. Și tocmai renunțarea la acțiune e ceea ce-i permite lui Dracula să accepte starea aceea de decădere, care îl face, printr-un joc de transformări, să adere la pământ, până la a se identifica cu el. Deci, acest presupus faustism al lui Dracula nu e decât una dintre măști, pe care el și-o asumă, și una dintre falsele piste pe care autorul le pune în fața cititorului.

Punctul-cheie al romanului ar putea fi mizarea pe recunoașterea și autentificarea figurilor pe care Dracula le-ar încarna. Tocmai pentru că sunt figuri simulate, sunt pure elemente ale unui joc a cărui cheie nu este confesiunea, ci ficțiunea, minciuna. Sensul romanului este scos la iveală nu făcând o recogniție a acestor figuri, ci clarificând motivele a toate acestea. Iar rnotivul nu e atât o confesiune în sens creștin, adică în sensul acelui act care absolvă subiectul de realitate, ci mărturia în sens anticreștin, adică acea utilizare mincinoasă a cuvântului care eliberează de vrajă, de minciunile și de artificiile cuvântului.

Marin Mincu evocă figura „adevărată" a războinicului de temut, Vlad al III-lea, și a nelegiuirilor lui, personajul istoric neavând nimic de-a face cu popularul vampir sugător de sânge, care ieșea în nopțile cu lună plină din mormânt.

Jurnalul lui Dracula este o carte care îmbină multe elemente diferite, ridică întrebări, face cititorul să reflecteze nu numai la Dracula și la o anumită perioadă istorică, ci și la noi înșine ca ființe omenești; o carte care pasionează și fascinează, care alternează pagini de extremă duritate și cruzime cu pasaje de poezie și sensibilitate.

Pe lângă acest roman, în literatura română contemporană, s-a remarcat și romanul Nepotul lui Dracula scris de Alexandru Mușina, un roman care se alătură inițiativei de a diferenția personajul istoric de cel literar, însă într-o notă ironică, sarcastică, plină de umor.

3.3 Alexandru Mușina- Nepotul lui Dracula

Nepotul lui Dracula este opera care face trecerea lui Alexandru Mușina. de la poezie și eseistică spre proză, în același timp fiind considerat de către autor primul roman umoristic din literatura română.

 Romanul Nepotul lui Dracula poate fi văzut ca o satiră usturătoare a mediului universitar brașovean. Este un roman ironic, autorul preferând să își rezerve o libertate fără pretenții, afișând încă din titlu un subiect vestit ca fiind de mâna a doua, în cazul de față vampirismul. Până și coperta romanului este una care sugerează subiectul acestuia: un Proust vampirizat, alături de o recuzită tenebroasă, prost decupată și așezată într-o cutie de carton. Mușina vine pe un teren pregătit de autorii români de ficțiune universitară, care scriu despre moravurile „grele“ din universitățile românești nu doar cu lucidă ironie pentru relativitatea tuturor lucrurilor omenești, ci dorind, cel mai adesea, să califice experiența aceasta drept una degradantă. La Mușina, povestea

lui Dracula (sau a nepotului lui) ajuns profesor îl „coboară“ pe universitar în lumea căreia acesta pretinde că i se sustrage. Romanul universitar românesc țintește să rușineze tocmai pretenția ridicolă de elevație pe care universitarii nu reușesc să o respecte.

Autorul își construiește romanul la granița dintre mitologie și interes al cititorilor pentru subiectul Dracula. El acceptă că o revitalizare a mitului lui Dracula nu poate fi făcută decât prin intermediul comicului, dar în același timp își propune să păstreze o oarecare distanță solemnă în fața unor probleme istorice.

La o primă și superficială vedere, Nepotul lui Dracula urmează, aparent, structura romanului premodern: începe cu un prolog care plasează în timp întreaga narațiune: „Aceasta este adevărata poveste a nepotului lui Dracula. Îl chema Florin Angelescu Drăgolea și era asistent de literatură franceză la noi în facultate”. Este alcătuit din opt capitole, care punctează încă din titlu conținutul, de exemplu: Capitolul I. În care profesorul FAD, invitat de două studente la «Roata Norocului», descoperă biftecul tartar. Încă de la început este vizibilă încercarea autorului de a demitiza legendele tradiționale prin plasarea acțiunii într-un loc fără nici un fundament mitologic. Naratorul oscilează între omnisciența tradițională, statutul de martor al celor prezentate și de „însoțitor” al personajelor.

Conflictul se dezvoltă, pornind de la frustrările personajului principal, atât în spațiul intim al acestuia, supus unor interdicții, impuse ori autoimpuse, în direcții insolite prin conținutul lor: renunțarea la alcool și limitarea numărului de țigări, cele trei căsnicii eșuate cât și în plan profesional, prin primirea, fie ea și temporară, în grupul restrâns al elitei facultății, sau prin intersectarea cu existența nemaipomenită a clanului țigănesc, rămas credincios necondiționat boierului de viță veche, pe baza unui pact încheiat cu secole în urmă. Toate acestea țin de planul real al romanului, planul fantastic intersectându-se adesea cu cotidianul.

Acțiunea se desfășoară de-a lungul unei scurte perioade de timp: „totul a început joi, 4 mai, la ora 5 după-amiază” și se încheie „vineri dimineața, pe 25 iunie”, iar incipitul și finalul au loc în același spațiu, Facultatea de Litere din Brașov avându-l ca protagonist pe asistentul universitar Florin Angelescu Drăgolea. În jurul acestuia gravitează toate celelalte personaje, dispuse într-o galerie generoasă, începând cu cele două frumoase studente, Cerasela Bulumac (Bubu) și Eliza Podoleanu (Lulu), continuând cu Eufrosina Angelescu Drăgolea, mama acestuia, conducătorul de clan țigănesc Elvis Boboieru și Enikö Trăistaru, secretara facultății.

Imaginea spațiului universitar este deformată până la limita grotescului: studenți care vin la cursuri pentru a li se remarca prezența, tocilari, oportuniști, profesori care predau, în virtutea inerției, cursuri neatractive. „Profesorul FAD ținea același curs, care era, la literă, teza lui de doctorat, atât la anul I, cât și la anii II și III. E drept, sub nume diferite: «Literatura franceză medievală», «Literatura franceză clasică», «Literatura romantică franceză», «Literatura franceză modernă» ș.a.m.d.”, având o finalitate impusă de un sistem, care reflectă realitatea

într-un mod foarte realist: „Studenții au nevoie de diplomă, deoarece firmele private și instituțiile statului angajează (…)de preferință absolvenți de facultate cu diplomă. Orice fel de diplomă, că oricum nu știu nimic utilizabil și trebuie să învețe totul «la locul de muncă», cum se zicea pe vremea comunismului, sau printr-o serie nesfârșită de training-uri și team-building-uri.” Existența unui Club al Oamenilor Inteligenți lasă impresia că nu doar dezinteresul și monotonia caracterizează corpul profesoral din roman.

Personajul principal, asistentul universitar Florin Angelescu Drăgolea, pe scurt, profesorul FAD, supranumit de către cele două studente Fifi, reprezintă tipul carieristului cumva plafonat, dar care încă nutrește ambiții de recunoaștere unanimă a meritelor sale științifice. Trăsăturile sale fizice cum ar fi: „Ochii lui mari, căprui, ușor exoftalmici” și „dantura perfectă, îngălbenită de tutun, cu caninii superiori ceva mai lungi decât normal în gingiile roșii-roșii” se reiau obsesiv de-a lungul romanului cu scopul de a evidenția legătura acestuia cu celebrul personaj mitic, al cărui urmaș se descoperă a fi:  strămoșul lui, Bogdan Drăculea, ar fi fost fiul lui Vlad Țepeș și al unei descendente a lui Tihomir. Numele de familie este deformat de teama persecuțiilor comuniste, bunicul fiind urmașul celebrului domnitor.

Cele care, din joacă, provoacă avalanșa evenimentelor neprevăzute, sunt Lulu și Bubu, studentele oportuniste care-l invită la o cină cu biftec tartar. Într-un final oniric compensator, cu o regie fastuoasă la modul kitsch, vizând grotescul și în contrapunct cu începutul, insignifiantul Fifi este înscăunat drept „urmaș în linie dreaptă al lui Tihomir și Vlad Țepeș, drept jupân ereditar de Perișani, cneaz al Țării Bârsei, voievod constituțional al Transilvaniei și rege aleatoriu al României, plus Basarabia, fostă Republica Moldova, cu numele de Fifi Dracula Întâiul”.

Lumea postmodernă a lui Al. Mușina este, de fapt, o lume pe dos, care cunoaște principii și modele, dar le adaptează condițiilor contemporaneității. În plan strict formal, putem observa, în bună tradiție postmodernă, utilizarea unor citate din autori celebri, inventarea ludică a altora, mimarea stilului unor personalități literare cum ar fi de exemplu Bălcescu ori Kogălniceanu, toate bine armonizate substanței epice.

 Alexandru Mușina realizează un adevărat tur de forță narativă în măsura în care construiește o ficțiune omogenă și complexă, cu mai multe niveluri stilistice. Nepotul lui Dracula este, în primul rînd, o satiră academică unde limbajul de lemn, titlurile și ierarhiile, moravurile universitare, sistemul Bologna, superficialitatea studenților, „eficiența“ secretarelor, toate acestea sunt ilustrate cu cinism sau sunt trase în derizoriu și absurd. Romanul este însă și o satiră la adresa postmodernității: feminismul, vegetarianismul, antisemitismul, rasismul, colonialismul, toate fiind, mai mult sau mai puțin, parodiate prin vocea universitarilor adunați într-un select Club al Oamenilor Inteligenți (COI). Romanul introduce apoi legenda vampirului în această narațiune de mediu și moravuri academice, unde contrastul dintre prețiozitatea limbajului și frivolitatea întîmplărilor, dintre mediul academic și cultura populară, dintre imaginarul științific și mitologia consumeristă, precum și acumularea de scene și dialoguri incompatibile stilistic creează la tot pasul efecte comice, burlești chiar.

În ceea ce privește dimensiunea erotică dintre Fifi și fete, dar și divorțurile sale ori relația ombilicală cu mama, toate acestea au parte de o desfășurare lentă, cu suspansul și melodramatismul de rigoare, suficient pentru a conferi romanului dimensiunea unei telenovele cu un vampir prins în plasa intrigilor feminine, a secretelor de familie și a originilor învăluite în mister. Nu în ultimul rînd, romanul face uz de o gamă largă de procedee ficționale: fantezii onirice, pastișe, liste, (false) citate, versuri, care-l aseamănă unei farse livrești. Alexandru Mușina face astfel figura unui prozator surprinzător de abil în a controla mai multe stilistici și discursuri și, mai ales, cu o bună priză, deopotrivă la temele intelectuale și la cultura populară actuală.

De-a lungul celor peste patru sute de pagini, parodia este aliatul de nădejde al lui Alexandru Mușina. De la cutumele mediului universitar autohton, la discursurile teoretice prăfuite, la tehnicile literare sofisticate, pînă la miturile corectitudinii politice, tarele sociale postdecembriste sau retorica valorilor europene, nimic nu scapă devastatoarei sale scrutări.

Un citat critic despre opera lui Mușina care ilustrează caracteristicile acesteia este cel dat de Ion Rotaru și anume că: ,,La Alexandru Mușina, totul ne apare ca o veselie- mască, amar- ironică. Poetul se întâlnește cu diverși indivizi cvasidubioși, precum ,,păianjenul blond”, ,,arlechinul domesticit” și alte asemenea ființe derizorii și cumva simpatice care trăiesc ,,într-un aer de ceolofan”- nici triști, nici veseli.”

Nu atât postmodern, cât satiric, roman lipsit de aspirațiile realismului și ale construcției epice, dar plin de vervă, Nepotul lui Dracula își delimitează ambițiile referindu-se la romanul prebalzacian: cum declară autorul însuși pe copertă, făcându-și singur reclamă cu un umor enorm, el este „un văr îndepărtat al Nepotului lui Rameau”.

Concluzii

Privind per ansamblu, lucrarea de față este o trecere în revistă a operelor literare care fac referire la personajul istoric Vlad Țepeș și la compararea acestuia cu celebrul vampir Dracula.

Pentru început am utilizat povestirile care îl au ca erou atât pozitiv cât și negativ pe domnitorul român în diverse culturi europene: slave, germane și românești, făcând și o comparație între ele. Mai apoi am făcut referire la primele opere literare care au în prim plan un personaj- vampir/ strigoi din literatura europeană și română.

Legendele despre vampiri, credințele populare și diversele ritualuri împotriva acestora, la acestea adăugându-se faima pe care domnitorul român, Vlad Țepeș, o avea atât în timpul vieții cât și după moarte au dus la crearea unei multitudini de opere literare cu acest subiect sau care fac referire la acesta, în literatura română, dar mai ales în cea universală. Primele opere literare, atât din literatura europeană cât și din cea autohtonă, prezentau fapte consemnate de istorie și erau sub formă de poeme sau poezii. La începutul secolului al XIX-lea, s-a trecut la o transformare a acestora.

Pornind de la povestirile care îl au ca erou principal pe Vlad Țepeș- Dracula și de la diverse credințe și superstiții populare specifice poporului român, ia naștere mitul lui Dracula, mit care, pentru cultura țării noastre, reprezintă un subiect important deoarece este singurul nostru aport la mitologia europeană.

În ceea ce privește literatura română, aproape toate operele se axează pe reabilitarea imaginei domnitorului valah, nefăcând referire la practicile și ritualurile care aduc aminte de vampiri și vampirism, toate bazându-se pe fapte istorice analizând, cel mai adesea pe un ton admirativ, faptele voievodului. Scriitorii români nu au perpetuat în operele lor, fie ele în poezie, proză sau dramaturgie, ideea că Vlad Țepeș ar fi fost un vampir/ strigoi, ba chiar au încercat să îi contrazică pe cei care afirmau sau insinuau acest lucru. În scrierile românești singurele însemnări ale ,,existenței” vampirilor/ strigoilor apar doar în miturile și legendele din mediul rural, răspândite pe cale orală și care se bazează pe credințele și obiceiurile populare.În literatura universală însă, accentul este pus pe partea fantastică a lucrurilor, totul ține de imaginar, chipul lui Vlad Țepeș căpătând o nouă dimensiune, o reflectare falsă a ceea ce reprezenta el de fapt.

Dacă în celebrul roman al lui Bram Stocker, Dracula, se pune accentul, după cum am văzut, doar pe partea fantastică a lucrurilor, iar lucrurile sunt povestite din perspectiva unor oameni străini de istoria și cultura românească, lucrurile se schimbă când scriitori români decid să își expună, în paginile unei cărți, ideile și viziunile lor asupra celebrului personaj istoric al țării noastre perceput în cultura universală ca un vampir/ strigoi.

Marin Mincu, în romanul Jurnalul lui Dracula, se bazează, în mare parte, pe faptele istorice, inspirându-se din cornici și documente care atestă viața lui Vlad Țepeș. Este un roman scris din perspectiva domnitorului român cu scopul de a ne ajuta să ne dăm seama cum a perceput acesta perioada în care a fost închis la Vișegrad. Toate personajele care apar în roman au fost personalități istorice reale: Ștefan cel Mare, Matei Corvin și Mahomed al II-lea sunt doar câțiva dintre cei menționați în roman.

Romanul Nepotul lui Dracula poate fi văzut ca o satiră usturătoare a mediului universitar brașovean. Este un roman ironic, autorul preferând să își rezerve o libertate fără pretenții, afișând încă din titlu un subiect vestit ca fiind de mâna a doua, în cazul de față vampirismul. Acest roman are ca principală temă atât prostia contemporană sub toate formele ei, cât și răspîndirea acesteia prin toate canalele de comunicare posibile.

Bibliografie

Andreescu, Ștefan, Vlad Țepeș (Dracula între legendă și adevăr), București, Ed. Minerva, 1976

Boboc, Anamaria, Dracula de la gotic la postmodernism, Iași, Ed. Lumen, 2011

Bogdan, Ioan, Documente privitoare la relațiile Țării Românești cu Brașovul și cu țara ungurească în sec. XV și XVI, vol. I, București, 1905, nr. LXXIX

Bogdan, Ioan, Vlad Țepeș și narațiunile germane și rusești asupra lui, București, Ed. Librăriei SOCEC & Comp, 1896

Branda, Alina, Cuceu, Ion, Timoce, Cosmina, Teme actuale în cercetarea etnologică și antropologică. Studii și comunicări științifice, Cluj-Napoca, Editura Fundației pentru Studii Europene, 2011

Brandes- Lățea, Ștefan, Dimulescu, Luminița, Urmașii lui Dracula, București, Ed. Nemira, 1998

Budai- Deleanu, Ion, Țiganiada. Ediție critică de Florea Fugariu, București, Ed. Tineretului, 1969

Burada, T., Teodor, Datinile poporului român la înmormântări, București, Editura Saeculum I.O., 2006

Călători străini despre țările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. V, coord. Daniela Bușă, București, Editura Academiei Române, 2009

Călători străini despre țările române, vol. I, Editura Științifică, București, 1968

Chiotan, Mircea, Boli infecțioase, București, Ed. Național, 2011

Cronicari munteni, vol. I, EPL, 1961

Florescu, Radu și McNally, Raymond, T., În căutarea lui Dracula, Editura Fundației Culturale Române, 1992

Giurăscu, Dinu, C., Istoria românilor, vol II, Ed. Științifică- Enciclopedică, 1976

Hedeșan, Otilia, Șapte eseuri despre strigoi, Timișoara, Editura Marineasa, 1998

Iacob, Simona, Alexandra, Ghid de diagnostic în boli infecțioase, București, Ed. Universitară, 2012

Iorga, Nicolae, Scrisori de boieri – Scrisori de domni, ediția a IlI-a, Vălenii de Munte, 1932

Iorga, Nicolae, Studii și documente cu privire la istoria românilor, București, 1901

Istoria românilor, Academia Română, 2002

Iulian, Rodica, Dracula sau triumful modern al Vampirului, București, Ed. Compania, 2004

Lecouteaux, Claude, Vampiri și Vampirism. Autopsia unui mit, traducere de Mihai Popescu, București, Editura Saeculum I.O., 2002

Mincu, Marin, Jurnalul lui Dracula, București, Ed. Polirom, 2004

Mușina, Alexandru, Nepotul lui Dracula, Brașov, Ed. Aula, 2012

Nasta, Ion, Dan, Victor Hugo- Legenda secolelor, București, Ed. Albatos, 1981

Olteanu, Pandele, Limba povestirilor slave despre Țepeș, București, Ed. Academiei Republicii Populare Române, 1961

Pamfile, Tudor, Mitologia poporului român, vol. 2, București, Editura Vestala, 2008

Papacostea, Șerban, Geneza și răspândirea poveștilor despre Țepeș, în Romanoslavica, XIII, 1966

Pavelescu, Gheorghe, Cercetări folklorice în jud. Bihor, Sibiu, 1945

Philip, Neil, Mitologie universală, București, Ed. Teora, 2008

Popescu, George, Marin Mincu. Eseu despre autenticitatea scriiturii, București, Ed. Eminescu, 2000

Pușcaș, Pavel, Trifescu, Valentin, Molnar, Simion, Ilyes, Vali, Geografii identitare –Identități culturale, vol. I, Cluj- Napoca, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2014

Rădulescu, Adina, Rituri de protecție în obiceiurile funerare românești, Editura Saeculum I.O., București, 2008

Rice, Anne, Interviu cu un vampir, București, Ed. RAO, Adevărul Holding, 2011, Tr. Anca Nistor Rădulescu

Rotaru, Ion, O istorie a literaturii române, vol. V, București, Ed. Niculescu, 2001

Soviany, Octavian, Experiment și angajare ontologică. Eseu despre opera lui Marin Mincu, București, Ed. Gramar, 2002

Stăvăruș, Ion, Povestiri medievale despre Vlad Țepeș- Draculea. Studiu critic și antologie, București, Ed. Univers, 1993

Stocker, Bram, Dracula, București, Ed. Adevărul Holding, 2008, Tr. și note Ileana Verzea și Barbu Cioculescu

Stocker, Bram, Dracula, ediția franceză, 1975

Șincai, Gheorghe, Învățătură firească spre surparea superstiției norodului, ediție îngrijită de Dumitru Ghișe și Pompiliu Teodor, Editura Științifică, București, 1996

Taloș, Ion, Gândirea magico-religioasă la români. Dicționar, Editura Enciclopedică, București, 2001

Wrancius, Antonius, Expeditioni Solymani in Moldaviam et Trassylvaniam libri duo – Desitu Transsylvaniae, Moldaviae et Transalpinae liber tertius, Ed. Colomannus Eperjessy, Budapesta, 1944

Reviste

Badea- Gheracostea, Cătălin, SFada cu literatura. Alexandru Mușina și Noul Divertisment apărut în revista Observator Cultural, nr. 640/ Sep. 2012

Chivu, Marius, Vampirul Fifi, semiotician apărut în revista Dilema Veche, nr. 441/ Iul.- Aug. 2012

Cristea- Enache, Daniel, Cartea Românească: Bietul Dracula apărut în revista România literară, nr. 30/ 2005

Drogoreanu, David, Emilia, Meridiane: Nominalizări- Premiul ,,Giuseppe Acerbi” pentru literatura română apărut în revista România literară, nr. 13/ 2005

Gazeta de Transilvania, an VII, nr. 34, Brașov, 1844

Gheorghe, Cezar, „De mutră nu poți scăpa decît într-o altă mutră” apărut în revista Observator Cultural, nr. 657/ Ian. 2013

Manea, Maria, Ioana, Cât de sângeroasă a fost de fapt Elisabeta Bathory? apărut în revista Historia, nr. 150/ Iul. 2014

Manea, Maria, Irina, Mitul vampirului: istorii din lumea tenebrelor apărut în revista Historia, nr. 141/ Oct. 2013

Mironescu, Doris, Alexandru Mușina romancier: satira universitară apărut în Bucureștiul Cultural, nr. 126/ 2013

Nicolae, Anton, ,,Primul roman umoristic” românesc apărut în revista Astra, nr. 1- 2/ 2012

Pop, Florina, Vampirii din Transilvania, uciși de propriul mit apărut în revista Historia, nr. 144/ Ian. 2014

Turcuș, Claudiu, Un potop de parodii apărut în revista Observator Cultural, nr. 637/ Aug. 2012