Metafora, Procedeu de Denominare In Lexicul Botanic Popular

Teză de doctorat

METAFORA, PROCEDEU DE DENOMINARE ÎN LEXICUL BOTANIC POPULAR

CUPRINS

Argument

PARTEA .I.

INTRODUCERE. Plantele medicinale. Scurt istoric

1. ISTORICUL CERCETĂRILOR PRIVIND TERMINOLOGIA BOTANICĂ ROMÂNEASCĂ

1.1 Acțiuni legate de adunarea și consemnarea numelor de plante

2. TERMINOLOGIA

2.1. Domeniul terminologiei și metode de cercetare. Scurt istoric. Direcții în terminologia actuală

2.2. Problema terminologiilor din perspectiva teoriei limbii și a filozofiei limbajului

2.3. Terminologia științifică și terminologia populară

2.4. Definiții ale termenului

2.5. Relațiile terminologiei cu lexicologia și lexicografia

2.6. Distincția limbaj primar-metalimbaj

2.7. Distincția lexic comun-lexic specializat

2.8. Raporturile termen-cuvânt, termen-concept și concept-referent

3. TERMINOLOGIA POPULARĂ A PLANTELOR

3.1. Etimologia denumirilor de plante

3.1.1. Nume de plante din stratul autohton

3.1.2. Nume de plante din stratul latin

3.1.3. Nume de plante împrumutate din alte limbi

3.2. Nume de plante cu etimologii unice

3.3. Nume de plante cu mai multe etimologii

3.4.Nume de plante cu etimologii nesigure

3.5. Nume de plante cu etimologii necunoscute

3.6. Nume de plante care nu apar în dicționarele etimologice

4. PROCEDEE DE DENOMINARE A PLANTELOR DE CĂTRE POPORUL ROMÂN

4.1. Metafora animat pentru inanimat

4.1.1. Animatul este o parte de corp, inanimatul este o plantă

4.1.2. Animatul este un animal, inanimatul este planta care a fost asemănată cu acesta

4.1.3. Animatul este o pasăre, inanimatul planta respectivă

4.1.4. Animatul este o reptilă, o amfibie, un crustaceu, inanimatul planta respectivă

4.1.5. Animatul este o insectă, inanimatul planta respectivă

4.1.6. Animatul este o persoană, inanimatul planta respectivă

4.2. Denumiri de plante legat de ființe ireale

4.3. Metafora inanimat pentru inanimat

4.3.1. Inanimatul este o plantă, inanimatul este tot o plantă.

4.4. Metafore simple

4.5. Denumirea plantei este un cuvânt de bază

4.6. Denumirea plantei este un cuvânt diminutiv

4.7. Denumirea plantei este un augmentativ

4.8. Denumiri de plante sunt cuvinte derivate cu alte sufixe ( decât diminutive și augmentative )

5. METAFORE COMPUSE

5.1. Inanimatul este un obiect, inanimatul al doilea este o plantă

5.1.1. Metafore care au ca puncte de referință obiecte de uz casnic din gospodărie

5.1.2 Metafore care au ca puncte de referință articole vestimentare

5.1.3. Metafore care au ca puncte de referință alimente

5.1.4. Metafore care se raportează la obiecte de podoabă

5.1.5. Metafore care au ca puncte de referință obiecte de comerț

5.1.6. Metafore care au ca puncte de referință obiecte de cult

5.1.7. Metafore care au ca puncte de referință natura

5.1.8. Metafore care au ca puncte de referință obiecte militare

5.1.9. Metafore care au ca puncte de referință fenomene fiziologice

5.2. Denumiri de plante acordate prin raportare la alte obiecte

5.3. Concluzii

6. DENUMIRI DE PLANTE ACORDATE PRIN REFERIRE LA CARACTERISTICI ALE PLANTELOR

6.1. Denumiri de plante formate prin etimologii populare

6.2. Denumiri de plante care sunt rezultatul procesului lingvistic de contaminație

6.3.Denumiri de plante care sunt rezultatul calchierii numelor științifice

PARTEA a.II.a

STRUCTURA LEXICULUI BOTANIC POPULAR. FORMAREA CUVINTELOR

1. Derivarea

1.1. Derivarea cu sufixe

1.2. Derivarea cu sufixe diminutive

1.3. Derivarea cu sufixe augmentative

1.4. Derivarea cu alte sufixe

1.5. Derivarea cu prefixe

1.6. Derivarea regresivă

2. COMPUNEREA

2.1. Compunerea prin coordonare

2.2. Compunerea prin juxtapunere

2.3. Compunerea prin subordonare

2.4. Compuse-propoziții

3. Conversiunea

PARTEA a.III.a

MODELE CULTURALE FIXATE LA NIVELUL TERMINOLOGIEI BOTANICE POPULARE

1.2. Plantele în legende

1.3.Plantele magice

1.4. Plantele și sărbătorile creștine

1.5. Simbolistica florilor în viziunea populară

1.6. Plantele în creația populară

CONCLUZII

Bibliografie

Indice de materii

Indice de autori

Anexă: Glosar de plante medicinale

ARGUMENT

Cunoștințele etnobotanice ale poporului român se încadrează într-un bogat și prețios tezaur cultural tradițional, de importanță deosebită pentru studiul etnogenezei sale, al formării și dezvoltării culturii materiale și spirituale. Preluarea și îmbogățirea cunoștințelor moștenite, despre lumea plantelor, au fost impuse de importanța pe care au avut-o până în zilele noastre plantele. În acest domeniu al culturii populare, vechimea cunoștințelor este atestată de fondul lexical.

Produs al unei experiențe de viață multi-seculară, etnofitoterapia oferă un câmp de cercetări inepuizabil, cu rezultate surprinzătoare, utile, chiar și pentru evoluția medicinii științifice. Ignorată multă vreme, ea a început să constituie obiect de studiu pentru etnografie și medici, care au căutat să descopere în această terapeutică empirică latura ei logică, științific valabilă. S-a încercat o explicație științifică pentru fiecare element în parte – plantele de leac – și s-a găsit pentru majoritatea din ele o justificare. Folosită pe scară largă în secolele trecute prin tradiție, astăzi este necesară o reconsiderare a fitoterapiei, pe baze moderne, științifice.

Teza de doctorat esta structurată pe șase capitole, având la început cuprinsul și introducerea, iar la sfârșit bibliografia. Lucrarea conține 150 pagini, inspirate de o bogată bibliografie studiată pentru fixarea tuturor , bibliografie care cuprinde 200 de repere bibliografice din care 120 cărți, 22 reviste, 30 articole în domeniu și 24 contribuții personale publicate și 4 tipărite.

Prin instinct, prin intuiție și din ce in ce mai mult prin rațiune astăzi acceptăm cu mai mult discernămint decit in prima jumătate a secolului nostru un aliment sau un medicament natural față de unul artificial. Dacă in prima jumătate a acestui secol industria farmaceutică punea la dispoziția terapiei alopate din ce in ce mai multe produse fa rmaceutice rezultat al sintezei chimice, in ultimele decenii – din păcate după unele accidente medicamentoase, incompatibilități biologice sau reacții adverse — un curent nou, revitalizant al mijloacelor terapiei tra diționale și-a făcut apariția in majoritatea țărilor lumii.

Plecand de la faptul incontestabil că facem parte integrantă din natură și că ceea ce ne oferă sau ceea ce natura ne-ar putea oferi este mai compatibil organismului uman, am ajuns la concluzia că incă nu dispunem de o tehnologie adecvată pentru a reproduce unitatea de bază a vieții, de a reproduce celula vie și substanțele naturale elaborate de ea decit parțial, similar sau incomplet. Fenomenele moleculare specifice primului semnal al vieții celulare, prima sinteză vie care a determinat mișcarea biologică, prima verigă in lanțul reacțiilor următoare specifice vieții s-a născut in celula vegetală. Din apă, substanțe minerale, aer, energie solară și cosmică acest microlaborator minunat, celula, ne pune in permanență la dispoziție tot ceea ce avem nevoie pentru a viețui și a supraviețui inclusiv „sacul cu fund“ al energiilor fosile pe care am clădit civilizația convențională a celui de-al doilea mileniu.

Cunoștințele despre plante, atât de des folosite în prezent, reprezintă împletirea tradiției medicinii empirice cu cercetările cele mai recente. Plantele reprezintă un valoros tezaur oferit de natură omului, în scopul vindecării diferitelor afecțiuni. Utilizarea plantelor pentru vindecarea unor afecțiuni la om datează din timpuri foarte vechi, când omul trăind în mijlocul naturii a sesizat că anumite plante erau bune pentru hrană, altele pentru vindecarea unor boli, iar altele erau toxice. Astfel s-a format comoara de cunoștințe a medicinii populare, sursă de inspirație și de cercetare a oamenilor de știință de mai târziu.

Fiecare epocă și-a adus contribuția în ceea ce privește experimentarea efectului a sute de plante medicinale. Informații despre puterea curativă a plantelor datând din timpurile străvechi dovedesc o uimitoare convergență. Pe măsura extinderii și aprofundării cercetărilor, au apărut lucrări care demonstrează eficiența plantelor medicinale în terapeutică. Dacă strămoșii noștri foloseau plantele pe baza tradiției, astăzi folosirea lor este fundamentată științific. Plantele sunt surse pentru: alimente, fibre textile, medicamente, lemn, parfumuri, coloranți, furaje.

Experiența medicală din lumea întreagă arată că medicamentele naturale sunt mai ieftine și mai bine suportate de organismul uman, în raport cu medicamentele obținute prin sinteza chimică. Plantele medicinale constituie una din principalele surse de materii prime pentru industria farmaceutică, ajungându-se ca producția medicamentelor care au la bază plante să fie mai mare. Unele medicamente realizate din plante reprezintă cele mai bune posibilități ale terapeuticii medicamentoase contemporane. În medicația sistemului nervos este utilizat extraveralul care este pe bază de valeriană, păducel, hamei, sedinstant conține conuri de hamei, odolean, păducel, talpa gâștei, tei.

PARTEA I.

Introducere. Plantele medicinale. Scurt istoric.

Prin plante medicinale înțelegem acele plante sau părți din plantă care, prin substanțele pe care le conțin pot fi folosite la vindecarea sau ușurarea unor boli. Nu toate plantele au valoare medicinală. Pentru aceasta ele trebuie să conțină una sau mai multe substanțe active care să exercite o anumită acțiune benefică asupra organismului. Aceste substanțe se formează în plante ca urmare a proceselor metabolice ce se desfășoară la nivel celular, localizate în interiorul unor țesuturi specializate. Substanțele cu structură chimică bine determinată sunt cunoscute sub denumirea de principii active.

Despre utilizarea plantelor medicinale ne-au rămas date de la Sumerieni cunoștințele lor în acest domeniu fiind destul de avansate. Din așezările babiloniene și asiriene, arheologii au scos la iveală 22.000 de tăblițe de lut, vechi de 5.000 ani, dintre care 33 tăblițe reprezintă un adevărat dicționar al plantelor medicinale. Cornelius Celsus a scris un impresionant compendiu de medicină ce includea 250 de plante medicinale. Un pas important în dezvoltarea cunoștințelor din acest domeniu a fost realizat de marele medic și erudit bemez, profesorul Albrecht von Haller, fondatorul fiziologiei experimentale, care a fost și un remarcabil cunoscător al plantelor medicinale, pe care le-a utilizat în practica medicală.

Numeroase documente atestă utilizarea plantelor de către medicina noastră tradițională. Dintre acestea se remarcă documente datând din secolele XIII – XVI. Trebuie amintită „Herbarium”, prima carte de plante medicinale tipărită la Cluj în anul 1578 în care se precizează că vraciul are sarcina să cerceteze ierburile pentru a descoperi pe cele cu proprietăți de vindecare și împotriva otrăvurilor.

Cu peste un secol mai târziu, în Lexicul slavo-roman din 1694, se găsesc recomandări privind denumirea și utilizarea unor plante medicinale cum sunt menta și mușețelul. Benko I. În Monografia Transilvaniei (1778) intitulată „Transsylvania sive Magnus Transsylvaniae Principatus, olim Dacia Mediterranea dictus” (Transilvania sau Marele Principat al Transilvaniei, odinioară Dacia Mediterană) arată că mai ales româncele întrebuințează cu folos pentru vindecarea anumitor boli „buruienile” neglijate de alții. Același autor menționează: „… românimea cunoaște foarte bine ierburile și întrebuințându-le spre folosul ei, întrece alte neamuri”.

Lui Sigerus P. îi revine meritul de a-i fi publicată, în anul 1791, o listă aproape completă a plantelor medicinale din Transilvania. Date despre utilizarea plantelor medicinale apar și în opera iluministului român Piuariu Molnar (1749-1815) și în lucrarea lui Samuel Vulcan de la începutul secolului XIX.

Cercetările efectuate la plantele medicinale a luat avânt în secolul XIX datorită remarcabilelor studii efectuate de savantul francez Claude Bernard, ceea ce a permis verificarea acțiunii a numeroase plante întrebuințate de mult timp de medicina populară lucrări care demonstrează eficiența plantelor medicinale în terapeutică. Dacă strămoșii noștri foloseau plantele pe baza tradiției, astăzi folosirea lor este fundamentată științific. Plantele sunt surse pentru: alimente, fibre textile, medicamente, lemn, parfumuri, coloranți, furaje.

Experiența medicală din lumea întreagă arată că medicamentele naturale sunt mai ieftine și mai bine suportate de organismul uman, în raport cu medicamentele obținute prin sinteza chimică. Plantele medicinale constituie una din principalele surse de materii prime pentru industria farmaceutică, ajungându-se ca producția medicamentelor care au la bază plante să fie mai mare. Unele medicamente realizate din plante reprezintă cele mai bune posibilități ale terapeuticii medicamentoase contemporane. În medicația sistemului nervos este utilizat extraveralul care este pe bază de valeriană, păducel, hamei, sedinstant conține conuri de hamei, odolean, păducel, talpa gâștei, tei.

PARTEA I.

Introducere. Plantele medicinale. Scurt istoric.

Prin plante medicinale înțelegem acele plante sau părți din plantă care, prin substanțele pe care le conțin pot fi folosite la vindecarea sau ușurarea unor boli. Nu toate plantele au valoare medicinală. Pentru aceasta ele trebuie să conțină una sau mai multe substanțe active care să exercite o anumită acțiune benefică asupra organismului. Aceste substanțe se formează în plante ca urmare a proceselor metabolice ce se desfășoară la nivel celular, localizate în interiorul unor țesuturi specializate. Substanțele cu structură chimică bine determinată sunt cunoscute sub denumirea de principii active.

Despre utilizarea plantelor medicinale ne-au rămas date de la Sumerieni cunoștințele lor în acest domeniu fiind destul de avansate. Din așezările babiloniene și asiriene, arheologii au scos la iveală 22.000 de tăblițe de lut, vechi de 5.000 ani, dintre care 33 tăblițe reprezintă un adevărat dicționar al plantelor medicinale. Cornelius Celsus a scris un impresionant compendiu de medicină ce includea 250 de plante medicinale. Un pas important în dezvoltarea cunoștințelor din acest domeniu a fost realizat de marele medic și erudit bemez, profesorul Albrecht von Haller, fondatorul fiziologiei experimentale, care a fost și un remarcabil cunoscător al plantelor medicinale, pe care le-a utilizat în practica medicală.

Numeroase documente atestă utilizarea plantelor de către medicina noastră tradițională. Dintre acestea se remarcă documente datând din secolele XIII – XVI. Trebuie amintită „Herbarium”, prima carte de plante medicinale tipărită la Cluj în anul 1578 în care se precizează că vraciul are sarcina să cerceteze ierburile pentru a descoperi pe cele cu proprietăți de vindecare și împotriva otrăvurilor.

Cu peste un secol mai târziu, în Lexicul slavo-roman din 1694, se găsesc recomandări privind denumirea și utilizarea unor plante medicinale cum sunt menta și mușețelul. Benko I. În Monografia Transilvaniei (1778) intitulată „Transsylvania sive Magnus Transsylvaniae Principatus, olim Dacia Mediterranea dictus” (Transilvania sau Marele Principat al Transilvaniei, odinioară Dacia Mediterană) arată că mai ales româncele întrebuințează cu folos pentru vindecarea anumitor boli „buruienile” neglijate de alții. Același autor menționează: „… românimea cunoaște foarte bine ierburile și întrebuințându-le spre folosul ei, întrece alte neamuri”.

Lui Sigerus P. îi revine meritul de a-i fi publicată, în anul 1791, o listă aproape completă a plantelor medicinale din Transilvania. Date despre utilizarea plantelor medicinale apar și în opera iluministului român Piuariu Molnar (1749-1815) și în lucrarea lui Samuel Vulcan de la începutul secolului XIX.

Cercetările efectuate la plantele medicinale a luat avânt în secolul XIX datorită remarcabilelor studii efectuate de savantul francez Claude Bernard, ceea ce a permis verificarea acțiunii a numeroase plante întrebuințate de mult timp de medicina populară și descoperirea de noi plante cu proprietăți terapeutice.

Dezvoltarea deosebită a botanicii în sec. XlX-lea a fost marcată și prin interesul pentru plantele medicinale. Apar noi forme organizatorice ca „Societatea medicilor și naturaliștilor din Iași" (1834), Școala Națională de Medicină și Farmacie din București (1857) (în cadrul căreia se individualizează în 1869 Școala Națională de Farmacie) la ctitoria cărora un rol deosebit 1-a avut Carol Davila.

Printre cei care s-au remarcat prin interesul lor pentru plantele medicinale au fost: Costache Vârnav, cu o dizertație privind fitoterapia în Moldova (1835) și cu numeroase articole apărute în periodicul „Provăfuitorul Sănătății” (1844); Edel I., care în însemnările sale din expediția în Carpații Moldovei dă numeroase date despre plantele medicinale; Szabo și Czihak, care publică lucrarea „Despre plantele medicinale ce se întrebuințează de poporul român la bolile animalelor și vitelor” (1863), etc. Pax F. în 1900 scrie: „..poporul român cunoaște în general lumea plantelor mai bine decât în Germania”, fiind impresionat de cunoștințele despre plante ale numeroșilor țărani pe care i-a întâlnit în timpul călătoriei sale științifice în Carpați și în alte regiuni ale țării noastre.

La începutul secolului al XX-lea Bela Pater înființează la Cluj în 1904 „Stațiunea experimentală de plante medicinale”, transformată ulterior în „Institutul experimental de cercetări pentru cultivarea plantelor medicinale”, care în anul 1925 cuprindea 25 ha, cu peste 40 de specii. Contribuții importante aduc studiile lui Theodor Solacolu, în special cele privind valorificarea în terapeutică a unor specii de plante medicinale ale lui Traian Săvulescu, care a întocmit un studiu foarte documentat privind valorificarea plantelor medicinale (1931) și al lui Gheorghe Grințescu care publică în 1923 primul „Tratat de botanică farmaceutică”.

Cunoașterea și utilizarea plantelor medicinale în spațiul Carpato-Danubiano-Pontic are vechi și puternice tradiții. Traian Săvulescu (1924) aprecia că: „.. botanica populară la noi s-a născut odată cu poporul, a evoluat cu el și într-însa se răsfrâng trecutul, istoria, îndeletnicirile, suferințele și bucuriile lui…” Grințescu I. în 1932 propunea o reorganizare a întregului sector de plante, crearea unei industrii naționale de prelucrare și interzicerea importului de plante medicinale care se putea recolta sau cultiva în țara noastră. Cu toate acestea nici în 1945, după cum tot el remarcă, situația nu s-a îmbunătățit: „Recoltarea plantelor medicinale se găsește într-o stare rudimentară. Astăzi recoltarea se face de fiecare cum se pricepe”, iar în altă parte: „recoltările constituie un jaf în flora spontană..”.

O etapă mai bună pentru organizarea sectorului de plante începe odată cu înființarea în anul 1949 a „întreprinderii comerciale de Stat PLAFAR” în subordinea Ministerului Sănătății având ca obiect de activitate achiziția plantelor din flora spontană, contractarea celor din culturi cu unități producătoare, condiționarea, prelucrarea primară a materiei prime și începutul valorificării sub formă de produse farmaceutice.

În anul 1951 se formează „Centrul de cercetări științifice pentru plante medicinale aromatice și similare”, unde încep cercetările pentru valorificarea materiilor prime din flora spontană și din culturi până la produsul finit. Principiile active din plante au structură chimică foarte variată ceea ce explică și acțiunile lor medicamentoase multiple. Indiferent cât de des s-au schimbat modul și metoda de tratare a bolilor, indiferent dacă au fost sau nu păcăliți de diverși indivizi, tămăduitori amatori de chilipiruri, oamenii simpli din popor nu și-au pierdut totuși încrederea în puterea vindecătoare a plantelor medicinal.

1. ISTORICUL CERCETĂRILOR PRIVIND TERMINOLOGIA BOTANICĂ ROMÂNEASCĂ

1.1. Acțiuni legate de adunarea și consemnarea denumirilor de plante

În viața de toate zilele, omul încă în faza dezvoltării sale preistorice (până la apariția primelor documente scrise) folosea frecvent și intens sursele vegetale naturale – produse ale diferitelor ierburi, arbuști și arbori pe care le denumea diferențiat printr-un cuvânt sau grup de cuvinte cu semnifi cație nomenclatorică. Deja la etapa colectării primitive a plantelor și vânatului, diferite triburi și popoare dispuneau, probabil, de un bagaj destul de bogat de nume de plante spontane cu valori apreciabile alimentare, medicinale etc.

Procesul de formare și îmbogățire a lexicului botanic, inclusiv a nomenclaturii populare, a căpătat o amploare mai vastă după apariția scrisului (cca 30 de secole î. e. n.), perfectându-se și dezvoltându-se treptat și concomitent cu dezvoltarea limbii și culturii poporului respectiv.

Problema denumirilor românești de plante, mai cu seamă subiectele ce țin de originea, istoria, clasificarea și utilizarea nomenclaturii botanice populare, sunt profund și documentat elucidate în două lucrări deosebit de valoroase ca analiză și sinteză, semnate de către eminentul botanist Al. Borza (1968) și lingvistul D. Bejan (1991). În urma studiului realizat, D. Bejan a formulat un șir de concluzii de mare interes științific referitor la căile de formare și istoria terminologiei botanice românești, precum și de incontestabil interes practic, întrucât pot servi ca reper și călăuză pentru specialiștii botaniști în scopul perfectării, precizării și dezvoltării în continuare a lexicului terminologic, în special în ce privește verificarea, îmbogățirea, optimizarea și unificarea terminologiei și nomenclaturii științifi ce botanice naționale.

Denumirile de plante din fondul cultural originar s-au păstrat în contextul continuității poporului român în spațiul carpato-danubiano-pontic. Creațiile pe teren românesc ale denumirilor românești de plante evidențiază diversitatea criteriilor care au stat la baza stabilirii acestui important fond de termeni. Împrumuturile de denumiri de plante au fost de la slavi și de la populațiile cu care poporul din spațiul românesc a venit în contact.

Pe lângă manuscrisele vechi în care sunt menționate plante de leac merită să fie semnalată și traducerea românească a lui G. Sion în manuscrise după lucrarea în limba greacă a dr. C. Caracaș intitulată „Topografia Munteniei” și apărută în 1830. Ea cuprinde interesante informații cu privire la întrebuințarea unui însemnat număr de plante alimentare sau cu acțiune vindecătoare, cunoscute în medicina populară din Muntenia. Sunt amintite plante ca: leușteanul a cărui rădăcină era folosită ca stomahic și diuretic, iar frunzele ca antiinflamator; prazul, recomandat în bolile de piept; mărarul, pentru proprietățile sale de a spori secreția de lapte a femeilor care alăptează; ștevia, recomandată în inflamații, pătrunjelul, ale cărui frunze și rădăcini erau folosite sub formă de ceaiuri și sub formă de cataplasme cu untdelemn în tratamentul umflăturilor și bubelor. Dintre plantele medicinale, lucrarea amintește pelinul folosit împotriva frigurilor, nalba mare a cărei rădăcină era folosită în bolile de piept, etc.

În 1838 se editează la Iași „Doctorul și Iconomul casnic” care cuprinde „Rețeti pentru tot soiul de boale omenești, de acelea pentru cai, viti, cornuti, oi …” În 1846 apare la București lucrarea doctorului Vasile Episcopeanu „Practica doctorului de casă” în care printre alte recomandări găsim că „rădăcina de păpădie, cicoare și buruiana de fumariță, se iau câte trei pentru splină, ficat și gălbănare”, întrebuințare confirmată azi științific. Concomitent cu valoarea lor medicală, alimentară, aromatică și ornamentală, numeroase plante au avut și o utilizare specifică în desfășurarea unor momente tradiționale, mai ales în contextul unor obiceiuri tradiționale și ritualuri.

Interesul față de plantele medicinale cunoaște o vădită creștere la începutul sec. Al XIX-lea. Acest fenomen se manifestă odată cu geneza fitochimiei ca știință, dar este și una din consecințele curentului medical care căuta sâmburele rațional al folclorului medical din diferite țări. Odată cu apariția burgheziei naționale în Țările Române, aceasta promovează tendințe de independență și pe plan economic. În acest scop, insistă între altele asupra studiilor aprofundate a florei autohtone în vederea unei valorificări economice.

Astfel, prima societate științifică românească, Societatea de medici și naturaliști din Iași, a promovat, de la fondarea ei studiul florei autohtone și în special, al plantelor medicinale. Strădaniile lui C. Vârnav, I. Szabo, I. Edel și ale altor membrii ai Societății ieșene în acest sens sunt semnificative.

În ceea ce privește terminologia populară a plantelor, Dumitru Bejan consideră că „Fondul principal al lexicului botanic românesc este alcătuit, în esența lui, din elemente de origine latină.” și că „un rol deosebit în formarea și îmbogățirea lexicului botanic românesc revine însuși poporului român, care începând cu secolul al VII lea (finele formării limbii române) activ participă la îmbogățirea fondului nomenclatoric botanic, atât prin crearea numelor românești de plante cât și prin împrumutarea denumirilor de la popoarele cu care românii aveau contact direct”.

Astfel, influențele exercitate asupra limbii române, prin aceasta asupra lexicului botanic românesc, sunt: parțial slavă (care se manifestă începând cu secolul al VII-lea), bulgară, germană (săsească), greacă bizantină, maghiară, sârbo-croată, turcă veche, ucraineană, care au început să se exercite cam în aceeași perioadă, (după secolul X), turcă și neogreacă (începând cu secolul al XIV-lea), franceză, germană, italiană și engleză, fiind influențe mai noi. Din punct de vedere structural, nomenclatura botanică românească este constituită din elemente moștenite din limba traco-dacică și latină, elemente împrumutate din alte limbi ale popoarelor vecine, din elemente create de poporul român.

Al. Borza în lucrarea Dicționar etnobotanic,consacrată studierii utilizării nomenclaturii botanice populare, culese între anii 1911-1961 de pe teritoriile României, Moldovei și Bucovinei, menționează că „este un conspect general al denumirilor românești de plante” și „cuprinde 11 000 de nume referitoare la 2095 specii”. Al. Borza a evitat denumirile românești, „cărturărești”, care după părerea sa, sunt construite artificial prin simpla traducere a denumirilor științifice latinești în limba română. Este bine știut că omul folosea plantele încă din etapa preistorică, pe care le denumea diferențiat printr-un cuvânt sau grup de cuvinte cu semnificație nomenclatorică. Procesul de formare și îmbogățire a lexicului botanic, inclusiv a nomenclaturii populare, s-a dezvoltat, a căpătat o amploare mai mare, după apariția scrisului dezvoltându-se treptat și concomitent cu dezvoltarea limbii și culturii poporului respectiv.

Problema denumirilor românești de plante, mai ales aspectele ce țin de originea, istoria, clasificarea și utilizarea nomenclaturii botanice populare, sunt profund și documentat elucidate în două lucrări valoroase ca analiza și sinteză, semnate de Al. Borza, Dicționar Etnobotanic, 1968 și lingvistul Dumitru Bejan în Nume românești de plante, 1991. În Flora R.P.R. (vo1- 3) Tr. Săvulescu menționează: „În ceea ce privește nomenclatura populară română, am introdus numai denumirile date de popor… cu care creatorul limbii, poporul a botezat plantele’’. Specialistul în domeniul terminologiei și nomenclaturii botanice C. Vaczy, colaborator al lucrării Flora R.P.R afirmă că: „în numeroase cazuri însă, speciile tratate în Flora R.P.R., nu aveau denumiri populare cunoscute, sau denumirile aveau numai o utilizare regională, care în alte regiuni desemnau alte specii de plante. Pentru evitarea unor confuzii, în aceste cazuri s-a renunțat la indicarea denumirilor românești.”

Denumirile de plante nu au denumiri în limba română, sau denumirile românești sunt omonime (mai multe specii de plante poartă o singură denumire), ori sinonime, dialecte locale (o singură specie poartă mai multe denumiri românești). Specialiștii în cercetarea nomenclaturii botanice consideră extrem de dificilă situația aceasta, care generează confuzii.În lucrarea Nume românești de plante, D. Bejan afirmă: „Specialiștii din domeniul botanicii și din altele apropiate au opus nomenclaturii științifice a plantelor doar nomenclatura populară (numele populare ale acestora)” și că „Cea dintâi opoziție care trebuie făcută în sânul terminologiei botanice, este între nomenclatura științifică (latină, internațională) a plantelor și cea națională, românească”.

În aceeași lucrare autorul menționează: „Pentru terminologia românească a plantelor considerăm fundamentală opoziția dintre numele populare românești ale acestora și cele oficiale <<oficial>> fiind sinonim aici cu <<literar>>, <<comun>>, <<generalizat>> și chiar standardizat. Prin numele oficial al unei plante înțelegem numele sub care apare planta respectivă în literatura cultă, în literatura de specialitate, dicționare (sub formă de cuvânt – titlu), în limbajul presei, al radioului, televiziunii, în cursurile universitare”.

Unii specialiști consideră că poporul a „poreclit” unele specii de plante și nu le-a „botezat” și că acest merit le revine specialiștilor botaniști. Este incontestabil că denumirile populare românești de plante constituie un tezaur cultural inestimabil al națiunii și reprezintă un domeniu separat de cercetare, care trebuie abordat de specialiștii etnografi, istoriografi, lingviști, cât și de specialiștii botaniști pentru a se utiliza acest tezaur ca sursă importantă la formarea nomenclaturii botanice științifice naționale.

Cercetătorii consideră că lexicul botanic românesc este divizat în nume de plante moștenite și nume de plante împrumutate. Conform opiniilor specialiștilor sunt denumiri care aparțin substratului autohton, limbii traco-dacilor și limbii române, au fost preluate de limbă și transmise din generație în generație, ele constituind partea stabilă a lexicului botanic românesc.

Numărul denumirilor de plante atribuite limbii traco-dacilor este redus. Cercetătorii le-au împărțit pe categorii semantice: arbori- brad (Abies alba) și termenul generic copac; arbuști carpen (Clomatus vitabla); plante cultivate: mărar (Anetheum graveolens), mazăre (Pisum sativum), fructe-coacăză (fructul de Ribes rubrum), părțile de plante: ghimpe, mugure, sâmbure și plante sălbatice: brusture (Arcticum lappa), sânz (Helleborus purpurasons). Cuvintele de origine latină sunt mult mai numeroase. Prin vechime, prin importanță, prin frecvență, aceste cuvinte intră în fondul principal de cuvinte, al limbii române.

2. TERMINOLOGIA

2.1. Domeniul terminologiei și metode de cercetare. Scurt istoric. Direcții în terminologia actuală

Terminologia ca domeniu de cercetare a evoluat de la practică socială (anii ’30 ai secolului al XX-lea) la știință interdisciplinară cu diverse direcții și orientări. Grație cercetărilor din ultimele două decenii privind limbajele specializate, traducerea specializată, statutul și metodele terminologiei, definițiile terminografice, caracteristicile termenului, relația dintre termen și cuvânt etc., s-au produs modificări radicale în teoria terminologiei actuale.

Ideile pe care se sprijină terminologia clasică postulează un studiu static al categorizărilor (neglijând caracterul istoric al semnificațiilor). Această orientare de studiere a sistemelor terminologice generează o serie de dificultăți practice, deoarece tratează conceptele ca fiind fixe și independente de evoluția istorică și înlătură semnificația din cercetare în beneficiul desemnării.

Demersul este deci onomasiologic: cercetarea pornește de la concepte și se orientează spre expresia lor lingvistică. În opoziție cu terminologia tradițională, o terminologie pentru specialiști, normativă sau „internă”, astăzi se afirmă tot mai mult socioterminologia, studiul social al termenilor ca semne lingvistice, sau terminologia „externă”, descriptiv-lingvistică, în care se abordează problema relațiilor semantice și a contextului în terminologie, rolul corpusului specializat în cercetările teoretice și în aplicațiile terminologice, se admite aspectul diacronic în constituirea terminologiilor (în sensul nomenclaturilor), se adoptă demersul semasiologic în tratarea termenilor.

În această ordine de idei, se vorbește despre o terminologie dinamică, demers în care termenul poate fi analizat din mai multe perspective și în care se pune accentul pe interdependența dintre limbă, societate, cunoaștere și cultură. Astfel, descrierea dinamică a unor terminologii românești din perspectivă lingvistică, urmărindu-se constituirea termenilor din diverse domenii de cunoaștere sub aspect diacronic, comportamentul semantic și pragmatic al unităților terminologice, integrarea și funcționarea acestora în texte cu grade diferite de specializare și în mass-media reprezintă probleme actuale extrem de importante.

Evoluția termenilor, în orice limbă, este un indiciu al vitalității și al modernității acestei limbi, deoarece o limbă bine dezvoltată trebuie să fie aptă să exprime concepte impuse de noile realități extralingvistice. Pentru limba română, este deosebit de importantă cercetarea terminologică în corelație cu traducerea, întrucât anume activitatea de traducere din limbile de circulație internațională este calea principală de difuzare a termenilor în limbajele specializate românești.

Ponderea cea mai mare a unităților terminologice se constituie din elemente internaționale (care circulă în mai multe limbi), de aceea româna este în situația de a prelua masiv termeni formați în alte limbi și de a-i adapta propriului sistem lingvistic sau de a căuta mijloace interne pentru a exprima conceptele necesare, impuse de dezvoltarea actuală a societății. Istoria limbii nu mai poate fi concepută, astăzi, ca un inventar diacronic al elementelor lingvistice, ci ca o cercetare complexă, multidisciplinară, prin luarea în considerare a unor factori de natură și cu funcții diferite.

Cercetătorul istoriei limbii nu se poate limita exclusiv la abordarea faptelor de limbă, fără a le pune în legătură cu contextul larg (economic, social, cultural, politic) al epocii. Cronologia dezvoltării științelor și a influențelor suferite în diferite epoci istorice se reflectă inclusiv în limbajul acestor științe și în terminologia lor. Pentru a descrie terminologiile în dinamica lor, știința complexă a terminologiei apelează la metode și instrumente din lingvistică. Rolul lingvisticii în terminologie începe cu interpretarea termenului ca „semn lingvistic (viu)”.

Studiul real al termenilor în uzaj, întreprins de terminologia descriptivlingvistică, implică relația dintre lexicul comun și lexicul specializat, ceea ce permite descrierea lor din aceeași perspectivă și cu aceleași metode. Astfel, lingvistica contribuie la caracterizarea individuală sau comparativă a unor terminologii pentru a le stabili atât specificul, cât și problemele de interes general.

Numărul tot mai mare de lucrări care abordează diverse probleme din perspectivă terminologică denotă afirmarea terminologiei drept o disciplină în proces de constituire și „în expansiune”. Cu toate acestea, se susține că statutul terminologiei ca disciplină științifică „nu este clar” atât în ceea ce privește acceptarea ei ca știință autonomă, cât și în privința locului pe care îl ocupă în cadrul general al științelor.

Conceptul terminologie cunoaște mai multe accepții sau interpretări, fapt ce impune o serie de precizări preliminare în vederea determinării exacte a semnificației noțiunii în discuție. În dicționarele de referință ale limbii române, terminologie este consemnat cu sensul „totalitatea termenilor de specialitate folosiți într-o disciplină sau într-o ramură de activitate”; „totalitatea termenilor de specialitate folosiți într-o știință, într-o disciplină, într-o activitate practică etc.”; „ansamblu al termenilor aparținând unui domeniu specializat (arte, științe)”. Astfel, este înregistrat numai sensul de „vocabular, nomenclatură” (terminologie economică, terminologie medicală ș.a.).

Standardul internațional ISO 1087: 1990. Terminology – vocabulary (ediție revăzută: 1087-1: 2000 și 1087-2: 2000) definește terminologia atât ca disciplină, cât și ca ansamblu de termeni (nomenclatură, inventar): „Știința terminologiei este studiul științific al noțiunilor și al termenilor folosiți în limbajele de specialitate”; „Terminologia este ansamblul de termeni care reprezintă un sistem de noțiuni al unui domeniu particular”.

O lucrare bine cunoscută în domeniul în discuție definește terminologia în spiritul normei ISO, dar mai extins, drept (1) „un ansamblu (corpus) structurat de termeni care acoperă un domeniu bine delimitat”, constituind obiectul terminologiei ca știință sau disciplină și (2) „disciplina sau știința care studiază termenii din punctul de vedere al formării, al semnificației, al întrebuințării, al evoluției lor”. Altfel spus, terminologia analizează relația dintre termeni și elementele desemnate, principiile care stau la baza formării și evoluției terminologiilor, studiază corelațiile ce se stabilesc între diverse terminologii, intervine în activitatea de standardizare și armonizare terminologică, fixează normele pe baza cărora se desfășoară activitatea terminografică.

Terminologia „se ocupă de comunicarea specializată, realizată fără echivoc într-un anumit domeniu științific, tehnic, profesional”. Într-o altă interpretare, prin terminologie se pot înțelege trei concepte diferite:

a. totalitatea principiilor și a fundamentelor conceptuale care reglementează studiul termenilor;

b. ansamblul regulilor și directivelor utilizate în activitatea terminografică;

c. totalitatea termenilor unui anumit domeniu de specialitate.

Prima accepție vizează disciplina, a doua metodologia, iar a treia desemnează ansamblul de termeni ai unei tematici specifice. Pentru unii specialiști, terminologia este numai o practică determinată de rezolvarea unor necesități sociale (practică socială), de aceea ei neagă statutul autonom al disciplinei. Pentru alții, terminologia este o știință interdisciplinară, care, deși a împrumutat o serie de fundamente, este autonomă, având principii proprii și o zonă de activitate proprie. Cu toate că nu există o opinie unanimă privind caracterul autonom al terminologiei, se admite că în cadrul disciplinei s-au constituit principii esențiale specifice (teoria terminologică) și că aceasta are o finalitate aplicativă (elaborarea de dicționare, lexicoane, tezaure, bănci de date etc., standardizarea denumirilor).

Precizăm că încă de la apariția sa, obiectul de studiu al terminologiei este limbajul tehnic și științific, primii cercetători fiind ingineri iar obiectivul lor primordial a fost crearea unor vocabulare de specialitate. Astfel, noua disciplină, de la bun început, era marcată de un statut dual, aflându-se între științele exacte, ca obiect de studiu, și științele socioumane (mai exact, lingvistica) ca metodă și finalitate.

Astăzi, terminologia se conturează din ce în ce mai mult într-o disciplină lingvistică. Prin conceptele teoretice cu care operează și prin obiectul de studiu, terminologia parcă ar crea o punte între lingvistică – considerată la modul general – și științele exacte. Din punct de vedere teoretic, terminologia tratează: concepte, sisteme conceptuale, reprezentarea și definirea conceptelor, termenii, formarea termenilor, specificul limbajelor specializate, principiile activității terminologice ș.a. Ca practică socială și ca finalitate aplicativă, activitatea terminologică se concretizează în terminografie și terminotică.

Terminografia este „activitatea de inventariere a termenilor, de constituire, gestionare și difuzare a informațiilor terminologice” (termen format prin analogie cu lexicografie), iar terminotica (din terminologie + informatică) cuprinde ansamblul operațiilor de stocare, gestionare și difuzare a datelor terminologice cu ajutorul informaticii, altfel spus, reprezintă aplicațiile informaticii în produsele terminologice.

Primele lucrări de terminologie au apărut în 1906, odată cu constituirea Comisiei Electrotehnice Internaționale (CEI). Pentru începuturile terminologiei ca știință, trebuie să ținem seama de influența pozitivismului logic și a Cercului de la Viena. La 1921, apare prima ediție a lucrării Tractatus logico-philosophicus de Wittgenstein, scriere care îi influențează pe filosofii și oamenii de știință interesați de logică, a căror reunire determină constituirea Cercului de la Viena.

În opinia membrilor Cercului de la Viena (Rudolph Carnap, Moritz Schlick, Reichenbach ș.a.), logica trebuie să guverneze semiotica discursului științific: fiecare concept este reductibil la un ansamblu finit de trăsături conceptuale ultime. Această perspectivă se regăsește și astăzi, mai ales în științele cognitive – analiza logică suportată de limbaj trebuie să fie rezultatul exact al analizei cunoștințelor desemnate prin limbaj.

Manifestul Cercului de la Viena (La conception scientifique du monde: le cercle de Vienne) vizează unificarea cunoștințelor științifice prin constituirea unui limbaj riguros, fondat pe logică: „Cum sensul fiecărui enunț științific se stabilește printr-o reducere la un enunț asupra datelor, tot astfel trebuie să poată fi indicat sensul fiecărui concept, oricare ar fi domeniul științei căreia îi aparține, reducându-l pas cu pas la celelalte concepte, până la conceptele inferioare care se referă la datele înseși”. Aceste idei au determinat, în mare parte, elaborarea concepțiilor terminologiei vieneze.

Astfel, terminologia se bazează pe o conceptologie rațională. Metodologiile terminologice clasice impun și astăzi ca orice studiu al unui vocabular specializat să înceapă prin construirea arborilor de domeniu (structurilor conceptuale), structuri ierarhice în care sunt relaționate noțiunile utilizate. Menționăm aici și preocuparea pentru o limbă internațională ca un auxiliar al științei, care motivează cercetările asupra limbilor artificiale, începute în secolul al XIX-lea. La începutul secolului al XX-lea, vor fi inventate peste 150 (între 1900 și 1930), cea mai cunoscută fiind esperanto.

Maria Teresa Cabré constată că „dacă sistematizarea terminologiei și confirmarea statutului său științific nu au un trecut îndelungat, practica terminografică este mult mai veche”. Într-adevăr, încă din secolul al XVIII-lea oameni de știință ca Lavoisier în chimie sau Linné în botanică și zoologie manifestă interes pentru denumirea conceptelor. Încercările taxonomice din secolul al XVIII-lea pot fi considerate ca făcând parte din arheologia terminologiei. „În secolul al XIX-lea, notează Maria Teresa Cabré, datorită mai ales internaționalizării cunoștințelor, științele încep să se confrunte cu necesitatea de a dispune de reguli de formare a termenilor pentru fiecare disciplină.” Problema este pusă în discuție la colocviile internaționale ale botaniștilor (1867), ale zoologilor (1889) și ale chimiștilor (1892).

Recunoașterea socială a terminologiei – definită ca instrument de comunicare între specialiști – a condus la conturarea a două obiective fundamentale. Cel dintâi vizează recunoașterea rolului principal jucat de standardizare în terminologie. Acest obiectiv a fost realizat odată cu înființarea Organizației Internaționale de Standardizare (ISO) și crearea, în 1936, a Comitetului Terminologic 37 (TC 37). TC 37, în care Wüster era secretar, stabilește (până în prezent) principiile activității terminologice și normele de reprezentare a datelor terminologice. Cel mai însemnat standard privind terminologia este ISO 1087, apărut inițial în 1956 și revizuit periodic (ultima ediție: 2000).

Obiectivul al doilea se referă la instituirea unui centru internațional de terminologie, obiectiv realizat sub auspiciile UNESCO, în cadrul unui program de terminologie. Astfel, în 1971, la Viena a fost înființat Centrul de Documentare în Terminologie InfoTerm, al cărui prim director a fost Eugen Wüster. De atunci, Viena reprezintă „un fel de Mekka a terminologiei”. Rețeaua Internațională de Terminologie TermNet, creată de InfoTerm, cuprinde peste 80 de parteneri și editează o revistă cu același nume.

În ceea ce privește recunoașterea științifică a terminologiei, Wüster a recurs la unica opțiune rezonabilă: dotarea terminologiei cu o teorie care să justifice statutul său de disciplină (teoria generală a terminologiei), teorie pe care a și aplicat-o elaborând dicționarul său The Machine Tool. Analizând teoria generală a terminologiei, Maria Teresa Cabré apreciază complexitatea și coerența acesteia și relevă specificul ei:

• TGT este construită în afara unei concepții lingvistice;

• susține separarea conceptului de desemnare și întâietatea conceptului asupra desemnării;

• pune pe același plan desemnarea unui concept prin termen (denominație lingvistică) și printr-o denominație nonlingvistică (simbol, pictogramă ș.a.);

• justifică rolul special al terminologiei, care poate interveni în evoluția termenilor în vederea standardizării acestora;

• neglijează sintagmatica termenilor;

• ignoră aspectele diacronice ale conceptelor și ale termenilor.

Pentru Maria Teresa Cabré, terminologia este o știință complexă, interdisciplinară, care preia instrumente din lingvistică, documentare, științele comunicării, informatică și științele cognitive. Cercetătoarea din Barcelona a analizat detaliat postulatele terminologiei wüsteriene și, confruntându-le cu noile tendințe, le-a dezvoltat în mod creator din perspectiva cunoașterii actuale și a nivelului de cercetare modernă, propunând o variantă de „compromis”: teoria comunicativă a terminologiei (TCT). Cabré a plecat de la următoarele premise:

• valoarea socială atribuită informației specializate și-a dublat importanța;

• tratamentul automat al textelor specializate reclamă un mare număr de termeni disponibili;

• promovarea multilingvismului și a schimburilor culturale implică o nouă abordare a terminologiei și a neologiei;

• importanța acordată comunicării specializate contribuie la emergența noilor specialități lingvistice și determină specializările lingvistice clasice să se adapteze la noul mediu de activitate.

Criticile teoriei clasice a terminologiei (TGT) au venit din trei direcții: dinspre științele cognitive, științele limbajului și științele informației. Astfel, filosofia și psihologia cognitivă demonstrează că este extrem de dificil să se facă o demarcare netă între cunoștințele specializate și cele generale, iar achiziția cunoștințelor specializate se bazează pe cunoștințele generale.

Științele limbajului, mai exact lingvistica și sociolingvistica, au pus sub semnul întrebării separarea radicală între limba comună și limbajele specializate, descriind reperele sociale ale limbajelor specializate și diversificarea lor internă și formulând ipoteze care permit construirea unor modele generale integratoare ale limbii comune și limbajelor specializate. În acest tip de lingvistică, semantica și pragmatica au un rol decisiv. Drept urmare, modelele lingvistice adaptate la terminologie trebuie să țină seama, pe lângă aspectul formal al limbajului, și de aspectele sale cognitive și funcționale.

Cât privește științele informației, acestea se axează pe dezvoltarea unor scenarii comunicative diverse și au elaborat modele sub forma unor scheme, situații sau medii (cadre) care se referă și la comunicarea specializată. În aceste modele, comunicarea specializată nu mai este reprezentată ca făcând figură izolată, ci ca o serie de opțiuni specifice în interiorul unor asemenea scheme. De altfel, analiza discursului se preocupă tot mai mult de discursul specializat, ca și de reprezentarea și difuzarea sa socială.

Terminologia clasică are un caracter sincronic obligatoriu, fiind preocupată numai de situația la zi, fapt motivat prin obiectivul de standardizare a termenilor în vederea comunicării fără ambiguități între specialiști. Lucrările mai recente, din ultimul deceniu, admit și perspectiva diacronică atunci când se urmăresc originea și modul de formare a termenilor, constituirea unor terminologii și limbaje specializate în decursul timpului, mobilitatea semantică a termenilor etc. În această ordine de idei, se vorbește despre o terminologie dinamică, demers în care termenul poate fi analizat din mai multe perspective și în care se pune accentul pe interdependența dintre limbă, societate, cunoaștere și cultură.

Istoria propriu-zisă a terminologiei românești poate fi plasată în cadrul studiului diacronic al limbii române. Până în epoca modernă, atât neologismul în general, cât și terminologia în special „nu formează propriu-zis o preocupare colectivă”. Fiecare autor sau vorbitor rezolvă „cum îi dictează bunul-simț” problema inovațiilor de vocabular pe care le impuneau manualele, traducerile și, în general, scrierile elaborate în limba română.

2.2. Problema terminologiilor din perspectiva teoriei limbii și a filozofiei limbajului

Filozofia limbajului încearcă să delimiteze limbajul față de alte tipuri de obiecte care prezintă anumite trăsături comune ale acestuia. Eugen Coșeriu arată că în contextual filozofiei limbajului limba trebuie studiată în raport cu celelalte îndeletniciri umane și observă că de-a lungul timpului limba a fost tratată de cei care s-au ocupat de filozofia limbii doar ca instrument.

Coșeriu concepe limbajul ca pe o activitate creatoare care poate fi pusă pe același plan cu celelalte activități libere ale omuluiși în viziunea sa limbajul este logos semantikós (în termenii lui Aristotel), adică expresie cu semnificat. Din această perspectivă el nu cunoaște distincția dintre adevăr și falsitate sau dintre existență și non existență, aceste dinstincții apar abia în ujul științific al limbajului (logos apophantikos), care se deosebește de uzul poetic (logospoietikos) și de uzul practice (logos pragmatikos) ale limbajului în general astfel limbajul constituind doar una dintre posibilitățile limbajului.

Limbajul este considerat o formă dar și bază a culturii și face distincție clară în privința limbajului: este necesar să se deosebească:

1.cunoașterea limbii și cunoașterea „lucrurilor,”

2.limbaj primar și metalimbaj, -sincronie și diacronie

3.tehnică liberă și „discurs repetat,”

4. „arhitectura” și „structura” limbii (limbă istorică și limbă funcțională).

În privința conținutului lingvistic acesta face o distincție clară între desemnare (sau denotare-refeința la realitatea extralingvistică), semnificație (sau semnificat-conținutul de limbă dat exclusiv de și prin aceasta). În ceea ce privește studiul terminologiilor este importatntă prima distincție coșeriană cu referire la studiul limbajului adică distincția dintre cunoașterea limbii și cunoașterea lucrurilor, considerând că în plan teoretic această distincție este relativ simplă dar practic este destul de dificilă, cauza fiind apropierea dintre funcția lexicală și realitatea desemnată prin unități lexicale.

Este necesar să se facă în mod constant o disociere între ceea ce ține de „cunoașterea lucrurilor” și a părerilor subiective despre lucruri și ceea ce ține de limbaj.

Limbajul nu este o nomenclatură pentru clase de ”lucruri” recunoscute dinainte, iar orice terminologie se constituie invers față de limbajul originar, non-terminologic, mergând de la desemnare la semnificație și numind în mod efectiv clase recunoscute dinainte ca atare.

Cu referire la semnificat Coșeriu deosebește mai multe tipuri:

1. semnificatul lexical,

2.semnificatul categorial,

3.semnificatul instrumental,

4.semnificatul structural,

5. semnificatul ontic.

După Eugen Coșeriu limbajul prezintă cinci universalii: creativitatea, semanticitatea, alteritatea, istoricitatea și materialitatea, iar creativitatea este specifică tuturor formelor de cultură, (religie, artă, filozofie) nu doar limbajului.

Creativitatea determină varietatea limbajului și îl supune la schimbări permanente, limbajul reactualizându-se în permanență prin actele de creație individuală. În limbajul științific de exemplu, există tot felul de delimitări în funcție de o convenție științifică. În cazul limbajului științific semnificatul coincide cu desemnarea.

În diverse domenii de activitate, specialiștii utilizează sisteme lingvistice proprii activității lor profesionale, „stiluri funcționale sau stiluri ale limbii. La fel ca si limba, stilul este un ansamblu de deprinderi verbale folosit într-o comunitate umană cu o anumită formație social-culturală”. „Textele de specialitate fac apel la studiile stilului, mai mult la nivelul grupului de cuvinte decât la cuvântul singur (obiect lexicografic prea general) sau la simplul termen (obiect care riscă a fi particular) si, de asemenea, la nivelul enunȚului precum si la nivelul textului în întregime.”

Factorii de natură extralingvistică fac posibilă apariția stilurilor funcționale (beletristic, publicistic, juridico-administrativ), care se individualizează în funcție de factorii lingvistici si de relațiile dintre ei. Stilurile funcționale au apărut din interacțiunea unor factori extralingvistici, dar delimitarea lor se face în funcție de factorii lingvistici implicați si de relațiile dintre acestia.

În stilul publicistic, emițătorul caută să păstreze un echilibru între informația transmisă si capacitatea lui de convingere, manifestându-si propria individualitate prin forță expresivă: „Ca cel mai important mijloc de comunicare în masă, stilul publicistic se situează între cele două variante ale limbii naționale, scrisă si orală, tinzând însă spre impunerea variantei literare scrise”. Dintre toate stilurile funcționale, stilul stiințific se constituie într-un termen extremă al registrului stilistic al limbajului, opus stilului beletristic, celălalt termen extremă, expresie a întrebuinȚării limbii în domeniul cunoasterii artistice a lumii.

„În textul stiințific, se urmăresc două direcții principale ale comunicării de specialitate: formularea de raționamente si situarea în interiorul opoziției adevăr – fals. Prima impune enunțului lingvistic principiile structurării logice: de la cunoscut – la necunoscut (subiect – predicat), de la general – la particular si aleatoriu”. În funcție de condițiile spațiale si temporale, receptorul se poate situa pe poziții diferite între cele două extreme adevăr – fals. Asadar, în stilul stiințific, specialistul este preocupat de tranzitivitatea mesajului si corectitudinea enunțului stiințific, destinatarul fiind pus în vedere doar indirect.

Stilul juridico-administrativ apare ca o variantă a limbii si reflectă raportul dintre cetățean si instituțiile publice. Mai mult ca în stilul publicistic, autorul are un rol important în modul de organizare a textului lingvistic, dar în acest caz, relația text-destinatar este prioritară, în conștiința receptorului, nota personală a emițătorului trecând în plan secundar.

Fiecare „stil funcțional” are trăsăturile lui specifice care-l individualizează, dar si trăsături comune care creează „o zonă de interferență”. Între stilul stiințific și stilul juridico-administrativ extinderea acestei zone de suprapunere este considerabilă în comparație cu cea dintre stilul stiințific si beletristic. Indiferent de domeniul de activitate profesională, toate terminologiile sunt formate atât din cuvinte din limba comună cât si din cuvinte strict specializate, care individualizează fiecare limbaj de specialitate.

Terminologia, ca domeniu lexical, reprezintă „totalitatea de cuvinte speciale de care se servesc stiințele, arta, cercetarea si profesiunile în genere, dar si un cercetător sau un grup de cercetători”. O eficace activitate terminologică presupune dialogul între specialisti din domeniul limbii si cei din domeniul respectiv întrucât, „lingvistii nu inventează cuvinte noi decât pentru meseria lor, celelalte profesiuni trebuie să-si găsească termenii de care au nevoie, potrivit cu sistemul lor noțional, cu nomenclatura sau cu codul lor lingvistic”.

Considerând termenii din domeniul chimiei, botanicii, filosofiei, de exemplu, putem observa că terminologiile au un caracter convențional, ele reprezentând fie cuvinte din vocabularul general, cărora li se atribuie semnificații speciale în funcție de domeniul de utilizare, fie cuvinte noi (neonime) formate după reguli stricte, proprii limbii respective și în acord cu părerea specialistilor – autori ai unei teorii, invenții sau descoperiri.

În comparație cu vocabularul uzual, terminologiile sunt relativ închise, întrucât cu ajutorul termenilor se transmit cunostințe cât mai precise într-un anumit domeniu. Termenii sunt unități lexicale, organizate sistematic, aparținând unui domeniu de specialitate; ei sunt de obicei monoreferențiali si monosemantici si ca atare independenți de context. Prin aceste caracteristici, termenii se deosebesc de cuvintele din limba comună, care se caracterizează printr-o largă expresivitate si accesibilitate, servind comunicării obisnuite.

Pentru a lărgi posibilitatea de cunoastere si însusire a termenilor, rezultatele cercetărilor referitoare la terminologia de specialitate s-au materializat în elaborarea unor dicționare de specialitate monolingve si bilingve, a unor glosare de termeni, precum si în alcătuirea unor studii cu privire la modul de formare a termenilor (derivare, compunere, etc.). Termenii pot fi formați în diferite moduri: prin folosirea resurselor existente, prin modificarea resurselor existente sau prin crearea de noi entități lingvistice.

În cazul folosirii resurselor existente, se adaugă sensuri noi termenului pentru a include noi concepte, de exemplu: spot (fascicul de lumină), cu sensul de reclamă publicitară. Lărgirea semnificației unui termen se realizează mai ales în timpul traducerii prin acceptarea implicită a calcului. Calcul, mai ales cel semantic, este un procedeu important de îmbogăire a vocabularului. Astfel, prin calc, unii termeni au căpătat sensuri noi, prin includerea lor în structura conceptelor economice, de exemplu: twist, în sens economic reprezintă o operație de majorare a dobânzilor pe termen scurt si reducerea dobânzilor pe termen lung pentru meninerea expansiunii economice. Calcul frazeologic reprezintă traducerea literală a unei unități frazeologice, exprimând o singură idee (audit financiar, economie de piață, lanț de magazine).

Termenii se pot forma si prin modificarea resurselor existente: prin derivare, compunere, schimbarea valorii gramaticale, abrevieri, acronimie. În limbajele tehnico-stiințifice românesti au pătruns multe afixe internaționale (prefixe: com-, contra-, ex-, hiper-, inter-, etc. si sufixe: -ism, -ist, etc.) cu care, prin derivare, s-au format termeni noi pentru concepte noi (monetarism, liberalist). Prin compunere, au apărut noi cuvinte prin alăturarea fie a unor cuvinte întregi, existente si independent în limba română (profit-fantomă, profit-redistribuit), fie a unor elemente inexistente si independent (co-interesare, eurovalută, macro-economie). Pentru denumirea conceptelor din domeniile speciale, sunt necesari comparativ mai mulți termeni în categoria substantivelor.

Pentru denumirea conceptelor verbale sunt utilizate substantive rezultate din infinitive lungi (asigurare, acreditare) sau din forme de participiu (venit din „a veni”). Acronimia este un alt procedeu de formare a noi termeni si se foloseste pentru denumirea unor instituții, indexuri sau partide (F.M.I.; PNL). Un alt procedeu îl reprezintă formarea cuvintelor noi, prin asocierea silabelor inițiale de la cuvinte (RomTelecom).

Sursa principală de termeni este însă împrumutul: „Orice terminologie stiințifică actuală manifestă o abilitate imensă față de împrumut si o vocație internațională, mobilitatea cantitativă, neobținându-se prin creație internă, ci aproape exclusiv prin împrumut (în primul rând ca împrumut propriu-zis, dar si sub forma calcului) si aflat în toate etapele de adaptare”.

Se manifestă o tentație deosebită spre termenii neologici, mai ales spre cei de proveniență anglo-americană, dar în procesul de introducere eficientă a lor în limbajele de specialitate, trebuie urmărite criteriile lingvistice si socio-lingvistice. Această atracție spre neologism este justificată din două puncte de vedere:

• pe de-o parte, termenul neologic, purtând semnificația exactă a conceptului definit, circulă cu mai mare usurință într-o limbă în comparație cu termenii creați sau tradusi, care au nevoie de timp pentru a se impune ca termeni de specialitate;

• pe de altă parte, specialistul este mai sigur de corectitudinea informației pe care o transmite termenul original.

În terminologie, pentru o noțiune trebuie să se aleagă, să se fixeze o denumire (normalizare) sau să se creeze o unitate lexicală conceptualizată (neologia terminologică). Spre deosebire de neologismul lexical, care este natural, spontan, neologismul terminologic este creat si poartă numele de neonim.

2.3. Terminologia științifică și terminologia populară

Terminologia unei discipline nu este o stare, ci un proces niciodată încheiat. În timpul perioadei de creare a unei discipline noi, formele lexicale, dar și sensurile, sunt oarecum fluctuante: termeni mai noi sunt utilizați alături de alții deja consacrați sau chiar arhaici, împrumuturi circulă alături de formații autohtone, termeni simpli apar ca sinonime ale unor perifraze descriptive. În plan semantic poate persista o oarecare nedeterminare, care permite reajustări, ajungându-se uneori până la întrebuințarea termenilor într-o accepțiune ușor diferită de aceea a autorului lor.

Pe măsura evoluției unei discipline, terminologia se fixează, stabilitatea ei depinzând de volumul de comunicare. O dată cu popularizarea ei, termenii trec în domeniul public și pot deveni elemente ale vocabularului uzual. Noile concepte, ca și invențiile materiale, se realizează pe baza unor realități tehnice sau științifice care le sunt anterioare: astronautica, de exemplu, s-a putut dezvolta plecându-se de la cunoștințele acumulate în astronomie, navigație și aviație. În mod firesc, termenii proprii științelor ce servesc drept punct de plecare unor discipline noi vor fi integrați în terminologia acestora (chiar și un nespecialist poate identifica în vocabularul astronauticii termeni provenind din aviație și astronomie).

Din cele mai vechi timpuri omul a cunoscut și a denumit plantele. Acestea erau folosite în alimentație, în scopuri medicale și în ritualurile magico-religioase. Desigur, la informații despre plante aveau acces vracii și liderii religioși. Academicianul Andrei Negru afirmă că procesul de formare și îmbogățire a lexicului botanic, în special a nomenclaturii populare, s-a dezvoltat mai puternic după apariția scrisului (cca. 30 de secole î.e.n.). În decursul evoluției nomenclaturii botanice, se pot identifica trei etape:

1 – etapa botanicii antice (Hyppokrates, Aristotel și Teophrastos, Dioskoride, Plinius);

2 – etapa cărților ciu ierburi sau a ierbariilor (secolele XV-XVII: Matthiolus, Lobelius, Lonicerus, Clusius, Peter, Bauhinus);

3 – etapa inaugurată de Linne (clasificarea acestuia a fost precedată de contribuția lui Gaspar Bauhin, cu lucrarea „Pinax theatri botanici”, în 1596, în care a încercat să introducă sistemul binominal în nomenclatura botanică. Carl von Linne propune nomenclatura binară în limba latină („Species Plantarum” – 1753, „Systema Naturae” – 1758). Acesta a fixat principiile nomenclaturale care au catalizat dezvoltarea sistematicii în științele naturale, iar ideile sale continuă să fie fundamentul din care s-a dezvoltat terminologia botanică științifică. Printre ideile sale, se numără obligativitatea utilizării latinei în clasificările botanice științifice. Astfel, se impune latinizarea tuturor termenilor care sunt considerați nume de plante și crearea de noi nume doar în funcție de regulile gramaticale ale latinei, dar și prioritatea numelui dat de primul cercetător.

În acord cu principiile lui Linne, Ioan Milică arată că trăsăturile terminologiei botanice științifice sunt următoarele:

– sistematicitatea;

– specificitatea nomenclaturală (din care rezultă că fiecare domeniu de cercetare științifică are necesități denominative specifice);

– precizia denominativă (condiție esențială în terminologia botanică științifică, potrivit căreia un termen botanic științific va indica cât mai clar posibil proprietățile lucrului pe care îl reprezintă; Carl von Linne recomanda chiar ca numele de gen să reflecte caracteristicile esențiale ale plantelor, adică să nu existe denumiri comune cu cele din zoologie și mineralogie și să nu se preia în botanică denumiri din medicină – mai ales din anatomie și patologie);

– stabilitatea terminologică;

– economia și eufonia (care presupuneau că în nomenclatura botanică trebuie evitate denumirile mai lungi, precum și denumirile dizgrațioase).

Eforturile lui Linne de a ordona denumirile de plante se confruntau cu faptul că în lucrările altor botaniști denumirile erau preluate după bunul plac și după propriul mod de a gândi al fiecăruia, ceea ce duce la situația ca aceeași plantă să capete denumiri științifice diferite în lucrări diferite, fără posibilitatea vreunui control.

Linne impune un sistem cu totul nou, în care numărul de specii cunoscute de naturalist se reduce la 5666, de la 10.000 de specii care se cunoșteau în perioada respectivă. Acesta optează pentru clasificarea artificială care pornește de la un caracter comun, de natură morfologică și ajunge, pe baza caracterelor individuale, la treapta cea mai de jos a clasificării, specia.

Denumirea științifică a suferit de-a lungul timpului un proces de uniformizare și standardizare, în acord cu principiul necesității unei denumiri precise și stabile, universal valabile pentru plante. Linne propune numirea binară a unei plante, prin trăsăturile care o deosebesc de celelalte plante, denumirea cu un singur termen latinesc a unităților superioare speciei (gen, familie), utilizarea unui substantiv pentru numele genului și a unui adjectiv pentru numele speciei, lungimea denumirii speciei sau a unei subunități de maximum 12 litere (în realitate existând și unele excepții).

Sursele numelor genurilor au fost: cuvinte din limba greacă (rezultă din cărțile lui Teophrastos, sec. IV, î.e.n.), limba latină (cărțile lui Plinius, sec. 1 e.n.), nume create de alți botaniști sau chiar de Linne însuși, de la diferite nume proprii. Ca o consecință a schimbărilor survenite în urma intervenției lui Linne în domeniu terminologiei botanice științifice, denumirile vechi ale plantelor nu mai sunt folosite sau sunt tolerate ca denumiri secundare. După denumirea latină urmează numele celui care a descoperit și a creat pentru știință un taxon. Natura fiind caracterizată prin ordine, Linne se apropie de idealul restabilirii ordinii, rezolvându-se astfel multe probleme și evitându-se confuziile generate de fenomenul plurinominalității.

Pentru fiecare limbă mai există și o denumie națională și o denumire populară. Denumirile de plante în limbile naționale pot fi considerate denumiri științifice dacă sunt îndeplinite criteriile unui proces denominativ științific, un nume corespunzându-i numai unei specii, pe lângă denumirea științifică în limba latină și în limba națională, denumirile populare ale plantelor. Prin urmare, există o nomenclatură botanică internațională, o nomenclatură botanică națională și o nomenclatură botanică populară.

Andrei Negru prezintă în articolul său un sistem de principii și modalități de unificare și standardizare a nomenclaturii botanice științifice în limba română:

– Principiul necesității denumirii românești specifice fiecărui taxon intrafamilial și fiecărei specii: pentru nomenclatura botanică națională o problemă o constituie lipsa denumirilor în limba maternă a genurilor și speciilor de plante, fiind o situație frecventă nu numai în literatura științifică și didactică, dar și populară.

– Principiul unicității denumirii românești pentru fiecare gen și specie, aceasta deoarece prezența denumirilor românești sinonime sau omonime ale genurilor și speciilor de plante conduc la situații de confuzie.

– Principiul uninominalității denumirilor genurilor: presupune evitarea situațiilor de confuzie generate de prezența denumirilor omonime și sinonime, de prezența metaforelor compuse cu sau fără animate.

– Principiul binominalității denumirii speciei: deoarece denumirile populare românești ale speciilor de plante constituie un ansamblu de elemente foarte eterogene din punctul de vedere al etimologiei, structurii lexicale, valorii semantice, aceste denumiri nu indică nici apartenența generică a plantei respective, nici particularitățile morfo-biologice caracteristice speciei date fiind deseori sinonime sau omonime.

– Principiul persistenței semnificației numelui complementar latinesc al speciei: prevede păstrarea semnificației originale a numelui complementar latinesc.

Același autor indică modalitățile prin care aceste principii pot fi implementate:

1 – obligativitatea menționării, în circulația uzuală scrisă științifică și neștiințifică a denumirii latinești alături de denumirea românească: Trifolium palustre-Trifoi palustru;

2 – atribuirea denumiri românești unice fiecărui gen și fiecărei specii prin traducere, adaptarea numelui latin sau selectarea din nomenclatura populară (magnolia);

3 – acordarea priorității denumirii generice prin forme de singular: mur în loc de mure, mărgelușă în loc de mărgelușe și toporaș în loc de toporași;

4 – excluderea denumirilor generice prin animate cu semantism dizgrațios, dezonorant: Păsărică și Păducherniță;

5 – excluderea denumirilor generice exprimate prin metafore compuse formate numai din cuvinte animate sau din inanimate și animate unite prin liniuță: Coada-calului, Limba-boului, Colțunul-doamnei; aceste denumiri sunt acceptabile doar pentru o singură specie din același gen (Coada-calului numai pentru Equisetum arvense);

6 – utilizarea termenilor științifice românești, preluarea din latină a numelui complementar al speciei: palustru în loc de de-baltă, parviflor în loc de cu-flori-mici, latifoliu în loc de cu-frunză-lată.

Andrei Negru susține că analiza retrospectivă a criteriilor și modalităților de selectare și utilizare a denumirilor botanice românești efectuate în multe lucrări din domeniu evidențiază faptul că nomenclatura botanică națională se confruntă cu multiple situații de impas. El consideră că majoritatea genurilor și speciilor de plante nu au denumire în limba maternă sau prezintă situații de omonimie, sinonimie, ceea ce duce la imprecizie denominativă. Toate aceste situații conduc la haos în nomenclatura botanică românească. Confuziile pot avea consecințe grave asupra oamenilor și aici se referă la faptul că planta Coada-calului poartă o singură denumire în limba română, dar în realitate există opt specii, din care numai una are particularități medicinale, iar trei specii sunt plante otrăvitoare. Adeseori, aceste specii otrăvitoare sunt culese și utilizate în scopuri curative. Botaniștii din țările europene sunt foarte conștienți de valoarea și rolul nomenclaturii botanice naționale în dezvoltarea culturii generale a poporului respectiv și au contribuit esențial la formarea, utilizarea, dezvoltarea și popularizarea nomenclaturii botanice științifice naționale.

În ceea ce privește terminologia botanică românească, Dumitru Bejan susține că există nomenclatura științifică a plantelor și nomenclatura populară, existând o opoziție între nomenclatura latină internațională și nomenclatura populară. În cazul nomenclaturii botanice românești, specialiștii botaniști și lingviști susțin necesitatea de a se delimita statutul nomenclaturii botanice în: nomenclatura botanică științifică internațională, nomenclatura botanică științifică națională și nomenclatura botanică populară. Botaniștii din alte țări europene au reușit să-și rezolve cu succes problemele similare, prin urmare un asemenea demers poate fi posibil și în cazul nomenclaturii botanice științifice naționale românești.

Terminologia botanică populară se referă la numele popular al plantelor: Coada-calului (lat. Equisetum arvense). Primele denumiri date plantelor în istorie au fost denumirile populare care le precedă pe cele științifice. Opiniile specialiștilor botaniști și lingviști și rezultatele cercetărilor asupra plantelor medicinale converg către certitudinea că sistemul medical cel mai vechi al omenirii s-a bazat pe plante.

Evident că omul, în preistorie, nu știa nimic despre substanțele active conținute de plante, fapt demonstrat de cercetările științifice, dar știau destule despre plante. Încă din vechime, oamenii de pretutindeni au utilizat metoda empirică pentru a-și spori propriul tezaur de cunoștințe medicale bazate pe plantele existente în locurile în care viețuiau. Este binecunoscut din istorie faptul că fiecare trib își avea vraciul său care știa remediul pentru orice afecțiune, fiecare generație de vindecători acumulând cunoștințe suplimentare față de înaintași despre leacurile naturale care le erau disponibile. Multe din observațiile populare referitoare la plante, rezultate dintr-o experiență milenară, au devenit adevăruri recunoscute de știință. În societățile primitive, vraciul era cea mai importantă persoană din viața unei comunități, rolul său fiind acela de a vindeca bolile a căror cauză era considerată a fi de origine supranaturală.

Știința omului primitiv era legată de plante, era bazată pe observații și constatări verificate de-a lungul timpului. Astfel, medicina naturală se apropie de știință printr-un act de reguli terapeutice verificate experimental în istoria omenirii. Astfel, credințele și superstițiile populare sunt expresii ale unei științe populare, constituită pe o bogată cazuistică de-a lungul timpului, în istoria omenirii. În percepția populară, multe plante sunt considerate și în zilele noastre ca fiind înzestrate cu virtuți extraordinare, existând chiar și un cult pentru unele plante, de pildă Mătrăguna (lat. Atropa belladona).

În spațiul românesc, geto-dacii cunoșteau și utilizau plantele pentru tratarea diferitelor afecțiuni și în ritualurile magico-religioase. Plantele erau culese în funcție de considerentele magice, în anumite momente cosmice, după un ritual foarte precis. Oamenii din vechime, cunoscând proprietățile acestor plante și denumirile lor, le-au conservat în memoria colectivă și le-au transmis generațiilor următoare.

Pornind de la faptul că denumirea populară a fiecărei plante prezintă diferențe de la o zonă la alta, se observă că aceeași realitatea este denumită diferit de către vorbitor. Din perspectiva științelor cognitive, acest fenomen este redat prin noțiunea de „model cognitiv”. Astfel de modele depind de cultura dezvoltată de fiecare limbă în parte. Ioan Milică apreciază faptul că modelul cognitiv care generează denumirea populară depinde de limba și cultura română. În viziunea sa, există două modele cognitive: naiv (popular, cultural) și savant (științific). Aceste modele cognitive reprezintă două tipuri de cunoaștere a realității, empirică și științifică, în care sunt redate, pe de o parte, trăsături observabile ale plantelor, iar pe de altă parte, trăsături esențiale ale acestora. În acord cu ideile autorului amintit, din punct de vedere lingvistic, modelul popular se caracterizează prin:

– dimensiune empirică (respectă acordul cu trăsăturile observabile ale plantelor);

– variabilitate denominativă diatopică (aceeași plantă poate di denumită diferit în zone diferite);

– imprecizie denominativă (consecință a variabilității);

– denominație vagă (evidentă la denumirile compuse cu termenii generici: buruiană, iarbă, floare);

– specificitate culturală.

Terminologia științifică botanică, fiind generată de modelul cognitiv savant, se diferențiază de terminologia botanică populară care este generată de modelul cognitiv naiv prin următoarele trăsături:

– sistematicitate (descriere realizată cu ajutotul unei scheme de numire: gen și specie);

– arbitrarietate (atribuire convențională de nume);

– specificitate nomenclaturală (fiecare domeniu de cercetare științifică are necesități denominative specifice);

– precizie denominativă (reflectarea caracteristicilor esențiale ale plantelor, la recomandarea lui Linne);

– stabilitate terminologică;

– economie și eufonie.

Referindu-se la modelele cognitive care influențează procesul de denominare în terminologia botanică, Ioan Milică afirmă: „studierea plantelor și a denumirilor acestora reprezintă domenii de cunoaștere în care convergențele și divergențele între modelul empiric și cel științific merită examinate, ținându-se cont că în istoria culturii umane, modelele denominative naive (populare) preced modelele denominative savante (științifice), pe care, fără îndoială, le-au determinat și influența exercitată de modelele empirice asupra modelelor științifice devine din ce în ce mai slabă, pe măsură ce modelele științifice capătă autonomie și devin surse ce influențează modelele populare”.

Termenii botanici populari, chiar dacă nu au rigoarea și precizia celor științifici, evidențiază orizontul de cunoaștere a vorbitorilor, numeroase denumiri populare de plante reprezentând reflectări lingvistice ale unor practici, credințe și comportamente umane specifice unei anumite culturi. Denumirile populare de plante, chiar dacă sunt imprecise, indică faptul că oamenii au avut un spirit de observație foarte bine dezvoltat și constituie parte a unei tradiții vii, existând în paralel cu denumirea științifică.

Spre deosebire de terminologia botanică științifică, orientată către livresc și originalitate, terminologia botanică populară evidențiază legătura ființei umane cu universul înconjurător și indică bogăția imaginarului lingvistic popular. Terminologia populară poate aduce multe informații despre modul în care ființa umană înțelege să conceptualizeze și să denumească realitățile din lumea înconjurătoare.

În procesul de evoluție cultural-istorică a civilizației umane este cert că modelele denominative empirice le-au precedat pe cele științifice, iar cele științifice le-au influențat pe cele populare. În cazul terminologiei botanice populare românești, Dumitru Bejan arată faptul că, „sub aspectul istoriei terminologice românești, începuturile acesteia trebuie căutate în numele de plante dacice cuprinse în lucrările învățaților antici Dioscoride (sec. 1 e.n.)… și Pseudo-Apuleius-Platonicus (sf. sec. 3 e.n.)”. Este o realiate de necontestat că lexicul unei limbi reflectă credințele și obiceiurile unui popor și pot furniza informații prețioase pentru descifrarea profilului spiritual al acelui popor. Astfel, terminologia botanică populară se dovedește a fi o arie de cercetare științifică interesantă și complexă.

În general, vocabularul specializat se îmbogățește urmând tiparele general valabile la nivelul lexicului general. Termenii specializați pot fi clasificați și în funcție de modalitățile de formare a lor. Productivitatea acestora variază mult în funcție de domeniu, de epocă, de limbă. În denumirile plantelor puncul de plecare îl constituie denumirile pe care comunitatea lingvistică românească le dă unei plante ierboase comune, având florile mici cu petale de un galben electric și care crește în zonele umede din pajiștile montane și din apropierea apelor. Este vorba despre planta numită popular piciorul-cocoșului, piciorul cocoșului târâtor sau floare de leac și care științific este identificată prin denumirea latinească Ranunculus repens L., aparținând familiei Ranunculaceae. Cele două tipuri de denumiri reprezintă aceeași realitate, însă, în timp ce denumirea populară îi este foarte cunoscută vorbitorului obișnuit, denumirea științifică îi este complet străină. Denumirea populară, piciorul-cocoșului, reflectă o trăsătură fizică a plantei, anume asemănarea frunzei cu un picior de cocoș.

Denumirea științifică, Ranunculus repens L., este utilizată de un cerc restrâns de vorbitori, e vorba de o anumită categorie de lingviști (lexicografi, terminologi, traducători) și, desigur, mai ales de cercetătorii botaniști. Prin sintagma piciorul-cocoșului, tratată în cadrul articolului picior, în dicționarul tezaur al limbii române, sunt desemnate nu mai puțin de nouă plante, având sinonime alte denumiri populare, dar de fiecare dată o altă denumire științifică, atestată pe baza unei bogate bibliografii de botanică românească.

Astfel, piciorul-cocoșului este explicat drept:

• „plantă erbacee din familia ranunculaceelor, cu frunze adânc dințate și cu flori galbene strălucitoare;

• „(regional) curpeniță, jap, jebdi, floare-broștească, leuștean-broștesc, ochiulboului, ochiul-broaștei, talpa-cocoșului (Ranunculus acris)”;

• „plantă erbacee din familia ranunculaceelor, cu frunze adânc dințate și cu flori galbene;

• „(regional) boglar, gălbenele, floare-de-leac, floricică-de-leac (Ranunculus pedatus)”;

• „ (regional) gălbenele-de-munte (Ranunculus carpaticus)”;

• „ (regional) floare-de-leac (Ranunuculus repens)”;

• „(regional) gălbenele (Ranunculus polyanthemos) ”;

• „(regional) cornicei (Ranunculus auricomus) ”;

• „(regional) buruiană-de-nouă-daturi (Ranunuculus auricomus)”;

• „(regional) boglar (Ranunculus sceleratus)”;

• „(regional) iarba-broaștei (Hydrocharis morsus ranae)”.

Enumerarea de denumiri marchează necesitatea cunoașterii de către lexicograf, mai ales în cazul dicționarului academic, a denumirilor științifice. Lexicograful trebuie să cunoască inclusiv denumirile din literatura de specialitate (aici, botanică) întrucât aceleiași denumiri populare îi pot corespunde diferite denumiri științifice (cf. piciorul-cocoșului) sau, invers, mai multor denumiri populare le pot corespunde o singură denumire științifică (variațiile regionale în desemnarea aceleiași plante). Într-o situație similară se află și traducătorul, care, pentru a echivala denumirile populare ale unei plante în limbi diferite se vede nevoit să se raporteze la denumirea științifică.

Terminologul are un avantaj vădit, deoarece termenul științific este universal, fiind un derivat și/sau un compus realizat în limba latină. Dar și denumirea populară este deosebit de valoroasă pentru lingvist, deoarece oferă indicii despre imaginarul popular românesc, despre procedeele lexicale (compunere în cazul termenului piciorul-cocoșului) prin care se manifestă creativitatea colectivă, despre trecerea unui cuvânt dinspre limba comună spre terminologie și invers.

Denumirea populară îi poate spune botanistului genul sau familia din care face parte planta, utilitatea sau asemănarea cu un element al acelei specii. Denumirea populară poate reflecta un caracter al speciei respective, culoarea (albăstrele – Centaurea cyanus, gălbenele – Calendula officinalis), forma frunzelor sau altor elemente componente (coada-calului – Equisetum arvense, barba-caprei – Aruncus dioicius), dar există și denumiri la care sensul s-a pierdut (măceș – Rosa canina).

Botanistul este conștient de faptul că denumirea populară a aceleiași specii diferă de la o zonă la alta și de la o țară la alta, în comparație cu denumirea științifică validă a speciei care este una singură. Drept care se poate spune că e un efort inutil pentru botanist să pună accent pe denumirile populare atâta timp cât lucrează cu denumirile științifice.

Aceeași plantă este concepută și desemnată în două moduri diferite de către vorbitorul limbii române, deși denumirea științifică latină nu face parte din lexicul limbii române. Din perspectiva științelor cognitive, acest fenomen este redat prin noțiunea de „model cognitiv”, astfel de modele depinzând de cultura dezvoltată de fiecare limbă în parte. În cazul de față, modelul cognitiv care generează denumirea populară depinde de limba și cultura română, însă cel de al doilea este universal, cunoscut și utilizat, în primul rând, de specialiștii în botanică de peste tot.

Cele două modele cognitive, naiv (popular, cultural) și savant (științific), reprezintă două tipuri de cunoaștere a realității, empirică și științifică, în care sunt redate, pe de o parte, trăsături observabile ale plantelor, iar pe de altă parte, trăsături esențiale ale acestora. Lingvistic, modelul popular se caracterizează prin:

• dimensiune empirică (acord cu trăsăturile observabile ale plantelor);

• variabilitate (diatopică) denominativă (de exemplu, în Transilvania: brâul-Maicii-Domnului, iarbașarpelui, în Muntenia: iarbă-neagră-și-mare, denumire științifică: Phalaris arundinacea);

• imprecizie denominativă (consecință a variabilității);

• denominație vagă (evidentă la denumirile compuse cu termenii generici: buruiană, iarbă, floare);

• specificitate culturală (mai ales).

Modelul savant, universal, care are la bază sistemul denominativ binar generalizat de Carl Linné, se diferențiază de modelul popular prin următoarele trăsături:

• sistematicitate (descriere realizată cu ajutorul unei scheme de numire: gen și specie);

• arbitrarietate (atribuire arbitrară de nume);

• specificitate nomenclaturală (fiecare domeniu de cercetare științifică are necesități denominative specifice);

• precizie denominativă (reflectarea caracteristicilor esențiale ale plantelor, la recomandarea lui Linné);

• stabilitate terminologică;

• economie (12 litere) și eufonie.

2.4. Definiții ale termenului

Vocabularul fiecărei limbi este alcătuit din două părți distincte: cuvinte propriu-zise la care apelăm când vrem să comunicăm ceva celorlalți și care constituie lexicul comun și cuvinte și domeniul științei și tehnicii, care constituie lexicul specializat. Cuvintele propriu-zise pot exprima mai multe sensuri, iar cuvintele care fac parte din lexicul specializat au un singur sens sau ar trebui să aibă.

Cuvântul este considerat ca o unitate minimală a nivelului lexical al unei limbi, este cea mai importantă unitate a limbii și este în legătură directă cu referenții, iar termenul este unitatea minimală din terminologie.

Fiecare domeniu al științei și tehnicii tinde să-și elaboreze un limbaj cât mai adecvat, o „metalimbă” care să reprezinte cât mai exact un anumit sitem de noțiuni. Lexicul specializat poate fi mai ușor monitorizat decât lexicul comun. Lexicul specializat se îmbogățește pe baza vocabularului comun, dar există și fenomene opuse, când un cuvânt din lexicul comun se specializează și devine termen, sensul acestuia restrângându-se.

Termenul este inventariat în dicționare și glosare specializate, grupate pe criteriul domeniului. Chiar dacă prezintă aceleași metode de formare ca la cuvinte, metodele de formare a termenilor sunt mai puține la număr și mai puțin variate. Clasa substantivului este cel mai bine reprezentată, alte clase apărând mai rar

Cuvântul este utilizat de către toți vorbitorii unei limbi și într-o largă varietate de situații de comunicare. Acesta poate dezvolta diferite sensuri și constituie preocuparea fundamentală a lingviștilor. Cu ajutorul cuvântului, se reflectă și se exprimă lingvistic o realitate extralingvistică, fiind pus de subiectul vorbitor în legătură cu un obiect concret sau abstract. Prin cuvânt, limba semnifică și denumește în același timp.

Diferența dintre termen și cuvânt ține exclusiv de funcții. Cuvintele fac parte din vocabularul curent sau uzual, comun majorității vorbitorilor, termenii sunt utilizați de către reprezentanții diverselor ramuri ale științei, tehnicii sau artei. O altă trăsătură specifică termenilor este caracterul internațional și convențional al acestora. Ca și în cazul vocabularului obișnuit, termenii se pot împrumuta din alte limbi. În privința cuvântului, distingem trei feluri de conținut: desemnare, semnificație și sens. Coșeriu face o distincție clară între desemnare (referința la realitatea extralingvisitcă), semnificație (semnificat – conținutul de limbă dat exclusiv de aceasta) și sens (conținutul unui act lingvistic). În aceeași direcție, desemnarea corespunde nivelului general al limbajului, semnificația corespunde limbii concrete și sensul corespunde nivelului textului.

În procesul de reflectare, perceperea realității trece la om prin limbă, care, prin denumire și cuvânt, o scoate de sub semnul instinctualului și o pune sub cel al judecății. Sensul cuvintelor nu corespunde totdeauna unei noțiuni, deoarece există cuvinte care exprimă stări afective, altele sunt instrumente gramaticale (cum este cazul articolului, prepoziției) sau exprimă relații (conjuncția). Chiar dacă există foarte multe asemănări între cuvânt și termen, cuvintele se înscriu într-o sferă mult mai complexă decât termenii, limba aflându-se în raport numai cu gândirea, dar cu conștiința în ansamblu și tot ce se reflectă în conștiință trece și în limbă. Prin limbă, gândirea se fixează într-o formă materială perceptibilă.

Cuvântul este esențial pentru constituirea, fixarea și exprimarea noțiunii. Noțiunea rezultă dintr-un proces de reflectare a realității prin abstractizare și generalizare, dar acest proces se realizează prin cuvânt. Atât cuvântul, cât și termenul fac parte dintr-un sistem deschis al limbii, vocabularul, care se dezvoltă și se reconfigurează în permanență. Tot acest proces este influențat de factorii extralingvistici. Cuvintele, prin faptul că reflectă realitatea, cunoștințele, reprezintă o mărturie a ideilor, sentimentelor unei epoci, ale unui popor. Termenii reflectă achizițiile oamenilor din domeniul cunoașterii tehnico-științifice. Schimbările din societate, progresele științei și tehnicii se reflectă direct în lexic, compartimentul cel mai instabil și cel mai deschis influențelor din exterior.

Dezbaterile asupra obiectului de studiu al terminologiei conturează două poziții. Pentru unii teoreticieni, obiectul de studiu al terminologiei este conceptul, reprezentat ca o entitate universală superioară termenului, termenul nefiind decât o etichetă pentru a denumi conceptul. Pentru alții, obiectul central este termenul, considerat o unitate dotată în același timp cu formă și conținut. Cercetătorii explică această divergență prin adaptarea la sarcina specifică de realizat și la finalitatea cercetării sau aplicației terminologice. Este cert că, pentru specialiștii puși în situația de a produce cunoștințe noi, conceptul prevalează asupra denominației. Totuși, pentru alți specialiști, cum ar fi traducătorii sau lexicografii, terminologia are în centrul atenției termenul.

Terminologia tradițională operează cu noțiunile concept și termen, pe care le separă net. În norma ISO 704, conceptul este definit drept „construcție mentală care servește la clasificarea obiectelor individuale ale lumii exterioare sau interioare cu ajutorul unor abstracții mai mult sau mai puțin arbitrare”. Conceptul este considerat, prin urmare, o unitate sistematică, parte componentă a unui ansamblu structurat de concepte, în interiorul căruia își definește valoarea. Delimitarea conceptelor se face prin definiții. Astfel, conceptele sunt reprezentări mentale ale obiectelor într-un domeniu specializat și pot fi definite prin integrarea lor într-un domeniu de referință.

Sistemele conceptuale pot fi reprezentate prin arbori conceptuali sau prin scheme de domeniu. După cum remarcă Monique Slodzian, „studiul structural prin arbore sau schemă de domeniu preconizat de Wüster și Lotte postulează că orice cunoștință este prin esența sa o cunoștință relațională”. Structurile în discuție sunt totuși utile în elaborarea de dicționare terminologice uni- și plurilingve și de baze de date, întrucât permit o organizare riguroasă a domeniului și o verificare strictă a echivalențelor în diferite limbi, fundamentată pe definiții.

Această poziție este în acord cu definiția canonică pe care Felber (discipol al lui Wüster) o dă terminologiei: „Domeniu de cunoaștere interdisciplinar și transdisciplinar care tratează noțiunile și reprezentările lor (termeni, simboluri etc.)”. Din definiția citată se desprinde ideea că noțiunile, ca entități conceptuale, prevalează în terminologie asupra formelor prin care sunt exprimate acestea, lingvistice sau nonlingvistice, considerate drept variabile importante, însă mai puțin esențiale. În această ordine de idei, invocăm opinia divergentă a lui François Rastier: „Conceptul de termen nu impune prin el însuși alegerea între semnificat și concept, ceea ce este convenabil dacă vrem să evităm separarea dintre semantic și mental”.

Terminologia contemporană nu se limitează la reflecții despre semn și concepe limbajul specializat absolut altfel decât o nomenclatură, pe când noțiunea de sistem terminologic implică ideea că termenii sunt conectați între ei prin relații „conceptuale”, în afara discursului. Unii cercetători asimilează structura conceptuală cu ceea ce în inteligența artificială (IA) este reprezentarea cunoștințelor, descriind sistemele noționale corespunzător ontologiei domeniilor de specialitate.

Definiția standard a termenului furnizată de una dintre normele ISO fundamentale în ceea ce privește terminologia (ISO 704/TC 37) în varianta ei din 1997, Terminology Work. Principles and Methods, este: „Un termen este o desemnare ce constă în unul sau mai multe cuvinte care reprezintă un concept general aparținând unui limbaj special”. Norma explicitează că „un termen trebuie să fie acceptat și folosit de specialiști ai domeniului de activitate respectiv“. În cele din urmă, limitările impuse de teoria terminologică tradițională au fost scoase concludent în evidență în articolul termen: „În terminologie, termenul sau unitatea terminologică este unitatea semnificativă constituită dintr-un cuvânt (termen simplu) sau din mai multe cuvinte (termen complex), care desemnează o noțiune în mod univoc în interiorul unui domeniu” Remarcăm că s-a reluat definiția Oficiului Limbii Franceze din Québec (OLF). Însă dicționarul lui Dubois precizează în continuare: „Această definiție, fidelă doctrinei lui E. Wüster, pune accentul pe limitarea termenului la aspectul de semnificant al semnului lingvistic. Cu toate acestea, nu trebuie să confundăm termenul astfel perceput cu semnificantul saussurian (…). Departe de reuniunea semnificantului și a semnificatului sub efectul sistemului, este vorba, în această concepție, de noțiuni (rezultate din aspecte legate de referent) care se organizează în sisteme: termenul nu este, prin urmare, așa cum se insistă în definiția dată, exprimarea lingvistică univocă a unei noțiuni care preexistă”.

Spre deosebire de multe opinii anterioare, concepția referitoare la terminologie a Mariei Teresa Cabré nu exilează termenii în afara lexicului (en marge du lexique). Din contra, se insistă pe ideea că termenii sunt unități lexicale cu o valoare specializată. Caracterul terminologic este deci o valoare suplimentară, atribuită unităților lexicale, „valoare în mod esențial semantică și fixată printr-o clasificare conceptuală a unui expert, activată în funcție de factorii pragmatici”.

Dicționarul de științe ale limbii definește termenul ca „element al unei terminologii sau al unui limbaj specializat, reprezentând denumirea cunoștințelor din acest domeniu”, considerându-l „semn lingvistic compus dintr-un semnificant și un semnificat” și „unitate a cunoașterii cu un conținut stabil”, deci mai independent față de context decât cuvintele obișnuite.

Din multitudinea de definiții citate se profilează obiectul de studiu al terminologiei: termenul, înțeles fie ca unitate a cunoașterii, concept (cu precădere în terminologia normativă sau „internă”), pus în relație cu o denumire-etichetă, fie ca semn lingvistic asemănător cuvântului, care poate fi cercetat cu mijloacele semanticii lexicale și cu implicarea pragmaticii.

Definiția termenului implică relația dintre acesta și cuvânt-concept-obiect. Cuvântul îi interesează mai ales pe lingviști, iar termenul este, în primul rând, o componentă a disciplinei căreia îi aparține și abia apoi a limbii în general. În altă ordine de idei, majoritatea cercetătorilor admit că sfera de utilizare a unor termeni se poate extinde dincolo de un domeniu strict specializat, deoarece în ultimele decenii se constată o apropiere între cunoașterea științifică și cunoașterea obișnuită.

2.5. Relațiile terminologiei cu lexicologia și lexicografia

Terminologia este considerată din ce în ce mai mult o disciplină lingvistică, o lexicologie. Prin conceptele teoretice cu care operează și prin obiectul de studiu, terminologia crează o punte interesantă între lingvistică – considerată la modul general- și știintele exacte. Chiar și în cadrul lingvisticii terminologia constituie locul de întâlnire al mai multor ramuri. In cele ce urmează vom încerca să precizăm raporturile pe care terminologia le are cu diversele ramuri ale lingvisticii.

• Din semantică terminologia preia modul de tratare a termenului prin prisma teoriei semnului lingvistic sub cele trei aspecte: semnificat, semnificant și referent. Spre deosebire de cuvântul din limbajul comun, în cazul termenului accentul este pus pe semnificat sau pe concept care, adeseori, în cazul limbajelor de specialitate, nu este acoperit de un termen sau de o denominație, ceea ce duce la căutarea și creare unor termeni noi. Prin aceasta terminologia se implică în activitatea de standardizare și în politica lingvistică.

• Prin accentul pe care îl pune pe concept, pe care îl consideră ca având un rol principal în analiza semnului lingvistic, prin analiza relațiilor dintre concepte, a organizării lor logice și ontologice în cadrul unui domeniu care trebuie bine structurat pentru a putea fi analizat, terminologia se intersectează cu știintele cognitive.

• Pragmatica este o ramură a lingvisticii recent integrată de către terminologie ; prin aceasta terminologia este din ce în ce mai mult concepută nu numai ca o disciplină descriptivă și normativă, ci și ca o disciplină cu aspect comunicativ.

• Lexicologia și lexicografia sunt primele, din punct de vedere istoric, care s-au intersectat cu terminologia care era, de altfel, considerată ca o disciplină ce studia vocabularele de specialitate, deci o lexicologie a unor domenii specializate. Chiar și azi când terminologia și-a extins obiectivele și și-a îmbogățit metodele, pricipiile și modul de lucru aparțin în principiu acestor discipline lingvistice.

În ceea ce privește conceptele de bază cu care lucrează terminologia, se observă o îndepărtare de termen ca obiect de studiu, considerat ca echivalent al cuvântului din limba comună, și se vorbește din ce în ce mai mult de unități terminologice poliedrice2 adică de unități complexe lingvistice, cognitive și socio-lingvistice, ceea ce demonstrează încă o dată integrarea acestor aspecte diferite ale lingvisticii care constituie fundamentul caracterului său interdisciplinar. Unitățile terminologice sunt analizate prin integrarea mai multor teorii lingvistice.

Terminologia se găsește între domeniul științific și tehnic – prin obiectul de studiu- și lingvistică – prin cadrul teoretic, funcționând ca o punte între acești doi poli considerați total opuși. De altfel ea a pendulat mereu, prin modul în care a fost concepută sau considerată de către lingviști, între aceste două extreme.

Dacă la început exista o distincție netă între limbajul comun și cel de specialitate – de unde și statutul ambiguu al terminologiei care avea ca obiect de studiu această parte a vocabularului – azi studiile se orientează din ce în ce mai mult spre aspectele de confluență, spre interferențele și influențele dintre cele două aspecte. Astfel, limbajul comun se îmbogățește di ce în ce mai mult cu cuvinte preluate din limbajele de specialitate, care, la rândul lor, găsesc în limbajul comun o sursă de termeni cărora le va da înțelesuri specifice domeniilor respective. Termenii specializați, considerați la origine ca monosemici, preciși, univoci, sunt din ce în ce mai interesanți din punct de vedere lingvistic prin conotațiile lor sau prin sensul metaforic. Sunt autori – printre care Loïc Dépecker3 – care studiază limbajul de specialitate prin această prismă, ocupându-se de jargon, de expresiile metaforice, de sinonimele și polisemia termenilor.

Prin studiile de acest fel, terminologia transformă limbajul rigid al științelor într-o limbă vie, în mișcare, aducând în atenția publicului zone ale limbajului mai puțin studiate. Specialistul nu mai este un utilizator al unui limbaj neutru, exact, rigid, impersonal, ci devine creatorul unui limbaj viu, imaginativ și chiar suculent.

Întrucât terminologia are în centrul atenției studiul termenului sub diverse aspecte: conceptuale, normative și lingvistice, interdisciplinaritatea este coerentă cu principiile terminologiei. Interdisciplinaritatea terminologiei cuprinde științe ale limbii (de la lexicologie, lexicografie și semantică la stilistica funcțională și analiza discursului), dar și științe matematice (statistică și procesarea datelor), sociologice și psihologice.

Terminologia intră în relație cu logica, ontologia, informatica, teoria comunicării, teoria informației, traductologia etc., discipline care converg spre conturarea terminologiei ca știință interdisciplinară. Interdisciplinaritatea presupune intersecția a două sau mai multe domenii științifice. În funcție de modul în care se intersectează domeniile implicate, se distinge interdisciplinaritate în interiorul unui domeniu (când mai multe discipline, asociate, generează o nouă disciplină) și interdisciplinaritate între domenii (când domeniile împrumută între ele termeni sau metode, păstrându-și fiecare identitatea). Terminologia este un exemplu de interdisciplinaritate internă .

Maria Teresa Cabré consideră că interdisciplinaritatea este o caracteristică specifică terminologiei, referindu-se la științele care o intercondiționează. Interdisciplinaritatea este abordată frecvent în studiile actuale de terminologie, urmărindu-se stabilirea conexiunilor dintre discipline la nivel științific, academic și profesional.

Importanța socioculturală, economică, pedagogică a terminologiilor este în creștere, ceea ce explică abordarea interdisciplinară și interesul mai larg pentru aceste domenii, dincolo de o specialitate științifică anume. Cronologia dezvoltării științelor și a influențelor suferite în diferite epoci istorice se reflectă inclusiv în limbajul acestor științe și în terminologia lor. Pentru a descrie terminologiile în dinamica lor, știința complexă a terminologiei apelează la instrumente din lingvistică.

Rolul lingvisticii în terminologie se manifestă în interpretarea termenului ca „semn lingvistic (viu)” sau ca unitate lingvistică. Studiul real, efectiv al termenilor în uzaj întreprins de terminologia descriptiv-lingvistică obligă la relația dintre lexicul comun (LC) și lexicul specializat (LS), permițând descrierea lor din aceeași perspectivă și cu aceleași metode, deoarece „lingvistica poate contribui la caracterizarea individuală sau comparativă a unor terminologii, pentru a le stabili atât specificul, cât și problemele de interes general”.

Cercetările actuale promovează ideea că „terminologia este una dintre multiplele manifestări ale vitalității unei limbi. Activitățile terminologice nu mai urmăresc, ca obiectiv primordial, asigurarea univocității transferului de cunoștințe între specialiști, ci mai curând relevă capacitatea limbii de a răspunde provocărilor modernității fără intermediari”.

În limbajul comun, sinonimia este o soluție de a evita monotonia prin repetarea aceluiași cuvânt și/sau de a conferi comunicării expresivitate. În terminologie, lucrurile stau altfel. Teoretic, în terminologie fiecare concept trebuie exprimat printr-o singură denominație – pentru asigurarea non-ambiguității. Realitatea însă e alta: în multe cazuri există fie denominații concurente pentru o singură noțiune, fie relațiile de sinonimie se stabilesc pe paliere distincte: în diacronie, în funcție de registru, în interiorul aceluiași domeniu, însă în (con)texte cu un grad diferit de specializare (de la texte cu un grad înalt de specializare până la texte de vulgarizare științifică și ordinare).

2.6. Distincția limbaj primar-metalimbaj

Metalimbajul este o limbă care se folosește pentru a vorbi sau a se scrie despre limbă. Limba lingviștilor reprezintă un metalimbaj, iar stiința corespunzătoare acestui obiect este metalingvistica. În viziunea lui Coșeriu, metalimbajul este definit ca distincție care se face între limbajul care are ca obiect realități extralingvistice și cel care are ca obiect limbajul însuși. Acesta atrage atenția că această distincție nu este nouă în istoria gândirii despre limbaj de mai multe ori. Ea apare în „De magistro” a lui Sfântul Augustin unde acesta spune despre latinescul „verbum” că este cuvânt, la fel ca și „flumen” și semnifică “cuvânt”. Termenul metalimbaj a fost introdus de logicieni precum (R.Carnap, A.Tarski) și preferat de lingviști ca L.Hjelmslev, Z. I. Harris, Roman Jakobson, însă cel care a fixat funcția metalingvistică a limbii a fost Roman Jakobson.

Limbajul se referă la cuvintele care se folosesc pentru a denumi realități extralingvistice, iar metalimbajul se referă la cuvintele care se desemnează pe ele însele. Astfel limbajul poate fi obiect al vorbirii, la fel ca toate celelalte obiecte sau stări de lucruri. Această situație este, în multe împrejurări evidentă dar alteori este mai puțin vizibilă. Emil Ionescu subliniază faptul că:

„Deosebirea dintre limbaj-obiect, metalimbaj nu este un rafinament gratuit al spiritului stiințific. Ea s-a impus ca urmare a faptului că, în domenii de cunoaștere de o mare rigoare, cercetările au ajuns cândva la impasuri grave. Domeniile în cauză sunt filosofia și fundamentele matematicii, iar impasul s-a numit paradox. S-a dovedit că paradoxurile nu puteau fi depășite în mod dialectic-hegelian, ci prin postularea anumitor distincții. Forma generalizată a acestor distincții este tocmai deosebirea limbaj-obiect/metalimbaj. Desebirea aceasta reprezintă prin urmare, o foarte importantă exigență epistemologică.”

Dumitru Irimia subliniază faptul că limba, prin funcția metalingvistică, este singurul “sistem de semne caracterizat prin reflexivitate; limba se întoarce asupra sa, autointerpretându-se.” Limba, având funcția generală de comunicare, prezintă o puternică dependență de istoria societății umane. Funcția de comunicare implică existența societății și adaptarea limbii conform cu existențele acesteia. Roman Jakobson identifică șase funcții ale limbii:

1. Funcția referențială (numită și denotativă, denominativă, cognitivă): rezultă din orientarea limbii spre context, spre realitatea extralingvistică.

2. Funcția expresivă (aparținând emițătorului): prin această funcție vorbitorul își exprimă maniera în care se raportează la realitate față de societatea cu care intră în comunicare, este evidentă în interjecții sau poate fi concretizată prin prelungiri de vocale sau repetări de consoane etc.

3. Funcția poetică rezultă din focalizarea atenției asupra textului. Această funcție presupune utilizare unei anumite forme de exprimare spre exemplu: evitarea cacofoniilor, a repetițiilor dizarmonioase ș.a.

4. Funcția conativă rezultă din orientare limbii spre destinatar sau receptor, se vizează implicarea destinatarului în actul de comunicare.

5. Funcția fatică rezultă din focalizarea asupra canalului prin care se verifică menținerea contactului lingvistic între emițător și destinatar.

6. Funcția metalingvistică generează structurarea și dezvoltarea de enunțuri sau sintagme prin care se definesc anumiți termeni. Cel mai bine regăsim prezența acestei funcții în textul științific.

Funcția de comunicare a limbii determină constituirea și dezvoltarea limbajului, prin funcția ei esențială limba se alătură altor mijloace de comunicare (gesturi, mimică, postură). Limbajul a rezultat din nevoia oamenilor de a-și transmite reciproc informații despre realitatea din jur. Exercitarea funcțiilor limbajului înseamnă desfășurarea procesului de comunicare între membrii unei comunități lingvistice în baza unei anumite limbi.

În acord cu Dumitru Irimia: „Limba este ipostaza socială a limbajului, instrument și produs al facultății umane lingvistice moștenite, al gândirii și al unei anumite societăți, cu date istorice, etno-psihice și de civilizație specifice, care o diferențiază de alte societăți uman-istorice.”

Orice mesaj inteligibil are și o funcție de metalimbaj – uneori implicită, alteori explicită. Cum se poate identifica codul folosit în comunicarea nonverbală? Fiske dă următorul exemplu: un pachet de țigări gol aruncat pe o bucată de ziar vechi înseamnă dezordine; dar dacă pachetul este lipit de ziar și ambele sunt înrămate, ele formează un obiect artistic. Aici, rama îndeplinește funcția de metalimbaj.

La nivelul simțului comun, marea majoritate a oamenilor nu dau atenție decât la ceea ce spun (sau aud) și neglijează aproape total modul în care spun (sau înțeleg). Această eludare a modalității este bizară dacă ne gândim că, în ordinea faptelor (a acțiunii), modalitatea, procedura, metoda, calea sunt considerate foarte importante (rețeta medicală sau cea culinară, cura de slăbire, stratagemele de educare a copiilor, strategiile de promovare socială sau tehnicile de cucerire a unei persoane interesante sunt lucruri demne de atenția oamenilor, care sunt investite cu valoare practic-utilitară echivalentă cu aceea atribuită bunurilor).

Absența obișnuinței de a medita, a deprinderilor reflexive este un fenomen răspândit, de mult analizat și bine cunoscut. Dar lipsa deprinderii de a medita asupra instrumentului folosit în comunicare – una dintre cele mai importante activități umane – se manifestă nu numai la nivelul „omului simplu”, ci și la nivelul omului instruit, obișnuit în genere să reflecteze la o sumedenie de lucruri, de subiecte, teme și tematici.

În urma dezvoltării unor științe mai vechi (psihologia, sociologia, antropologia) și a apariției unor noi științe (pragmatica lingvistică și semiotica), de câteva decenii bune se știe că semnele nu sunt doar mijloace de comunicare, că ele participă nemijlocit la constituirea semnificației. Altfel spus, semnificația pe care oamenii o comunică între ei nu este anterioară comunicării; ea se naște în (și prin) actul comunicării. Această descoperire a deschis calea unor noi teorii cu privire la raportul dintre semn și semnificație, având tendința de a conferi mai multă importanță semnului decât semnificației.

Pentru a se înțelege cât mai bine mutațiile petrecute în concepțiile despre natura limbajului trebuie să prezentăm, oricât de succint, principalele elemente componente ale oricărui limbaj, adică să schițăm „anatomia limbajului”. Vom începe cu relația dintre semn, semnal și simbol, apoi vom trece în revistă asemănările și deosebirile dintre ele, așa cum o face – simplu, clar și expresiv – Henri Wald.

Fiind un mijloc de elaborare și transmitere a informației, semnul unește materia și ideea (materia semnificantă și ideea semnificată). Semnul este important nu prin ceea ce prezintă, ci prin ceea ce reprezintă. Distanța dintre semnificația ideală și semnificantul material crește pe parcursul istoriei, ajungându-se la elaborarea unor idei tot mai generale și mai abstracte. În viziunea lui Wald, istoria culturii este istoria stilizării semnificantului și a abstractizării semnificatului. Cel mai „stilizat” mod de ființare a semnelor este simbolul.

În secolul nostru, întregul univers cultural începe să graviteze în jurul Discursului. Se poate vorbi de o reducere generalizată la discurs: știința a devenit un discurs riguros și sistematic; arta – un discurs figurat și patetic; filosofia – o analiză a discursului (nu numai filosofia analitică, ci și structuralismul, hermeneutica, psihanaliza, existențialismul). Iată cum descrie acest peisaj teoretic, intelectual și – într-un plan mai larg – cultural, un distins cercetător român, unul dintre puținii specialiști ai noștri în retorică: „Neîndoielnic, secolul nostru (secolul al XX-lea – n.ns., D.B.) este dominat de această ‘tiranie’ a logosului, de puterea imensă a discursivității, putere în care regăsim, deopotrivă, și marile virtuți ale limbajului, dar și marile vicii ale lui. Este acesta motivul pentru care investigația asupra limbajului este una dintre cele mai acaparatoare în cultura contemporană”.

De aceea, dacă vrem să înțelegem „spiritul epocii” noastre este obligatoriu să ne explicăm interesul pentru limbaj al culturii contemporane. Nu putem să nu sesizăm și să nu conceptualizăm, să nu înțelegem și să nu explicăm faptul că în secolul pe care l-am încheiat de curând s-a petrecut o mare schimbare de paradigmă culturală. Dacă odată cu Renașterea și Iluminismul a avut loc redescoperirea Cunoașterii, în secolul XX a avut loc descoperirea Limbajului.

Geѕtiсa reprezintă un anѕamblu de mișсări (in)vоluntare și сuprinde tоtalitatea mișсărilоr trupului (a mâinilоr, degetelоr, gâtului, umerilоr, сapului); сei сare geѕtiсulează mai mult înѕpre prоpiul соrp înѕeamnă сă ѕunt perѕоane egоiѕte, umerii ѕtrânși și mâinile ѕuѕținute pe lângă trup ѕemnifiсă neѕiguranță, anxietate, сine expune palmele сătre partener eѕte un оm ѕinсer. Оamenii de știință au соnѕtatat сă geѕtul de împreunare a degetelоr în fоrmă de bоltă ѕau соif reprezintă ѕiguranță și înсrederea în ѕine, pe сând așezarea соatelоr pe maѕă și îndоirea antebrațelоr în fоrmă piramidală ѕemnifiсă о ѕtare de ѕlăbiсiune și difiсultate. Geѕtul de a freсa ușоr naѕul сu degetul arătătоr eѕte ѕemn de neѕinсeritate ѕau intenția de a nega сeva оri de a aсоperi gura сu palma.

Felul în сare оrdоnăm geѕturile depinde tосmai de aprоbarea ѕau nu în ѕfera соmuniсării indiсiilоr invоluntare, deѕigur, сând сineva nu eѕte соmplet ѕinсer ѕe pоate adeѕea denоta prin ѕemnale tranѕmiѕe mutual. În majоritatea сazurilоr, сand сineva minte, сel сare aѕiѕtă la diѕсuție, prоbabil, соnștient ѕau inсоnștient, a ѕemnalat anumite nepоtriviri în сuvintele perѕоanei reѕpeсtive și сa rezultat ѕe putea оbѕerva la сelălat ѕemne de jenă, în aсeaѕtă ѕituație, ѕunt puține сazurile în сare ѕemnalele nоnverbal pоt fi сitite izоlat.

Deprinderea tainei de a deѕсоperi limbajul соrpоral al сelоr сu сare interaсțiоnăm zilniс nu eѕte соmpliсată, eѕte la îndemâna оriсui, pentru сă, în funсție de соntext și de alte ѕemnale nоnverbale pe сare trebuie ѕă le avem în vedere pentru о deсоdifiсare fidelă, putem оbѕerva соmpоrtamentele оamenilоr și remarсa сum ѕe соmpоrtă în diferite ѕituații. Fieсare dintre nоi avem о anumită pоѕtură pe сare ne-о dezvоltăm în urma оbiсeiurilоr nоaѕtre de-a lungul anilоr. Unii dintre nоi au umerii drepți și сapul îndreptat înainte, alții au umerii сăzuți și merg сa și сum ar сăra о imenѕă pоvară în ѕpate.

De regulă aсeѕte deprinderi unii le au nativ, au о сapaсitate empatiсă de a-și da ѕeama exaсt сe gândești în aсel mоment. Daсă-i întrebi de unde știu îți vоr ѕpune сă și-au dat ѕeama, „pur și ѕimplu”. Ѕunt și perѕоane сare îți vоr expliсa, de exemplu am văzut сă îți tremură vосea ѕau сă ai devenit agitat, etс, prin antrenament, înѕă, aprоape оriсine pоate сăpăta aсeѕte deprinderi. De regulă antrenamentele ѕunt efiсiente daсă ѕunt într-un сadru оrganizat, de exemplu la un training. Între limbajul verbal și сel geѕtual exiѕtă unele aѕemănări, dar și diferențe fundamentale, aсeѕtea datоrându-ѕe, în ѕpeсial, direсțiilоr auditive și, reѕpeсtiv, vizuale în сare au evоluat сele dоuă fоrme de limbaj.

Ѕe apreсiază сă, în general, limbajul mimiсо-geѕtual nu are сeva analоg părțilоr de vоrbire, nu are mijlоaсe de marсare gramatiсală a aсeѕtоra. Ѕe pоate realiza dоar о сlaѕifiсare lexiсală a geѕturilоr, după ѕenѕul сelоr exprimate. Τоtuși, limbajul mimiсо-geѕtual trebuie privit сa un limbaj adevărat, având majоritatea trăѕăturilоr lui eѕențiale; aѕtfel el indeplinește funсția generală de соmuniсare între indivizii unei соleсtivități, având un сaraсter ѕосial; оperează сu nоțiuni (deși сu un nivel de generalitate mai reduѕ), fiind un inѕtrument al gândirii. Unele сerсetări au evidențiat faptul сă ambele fоrme de limbaj fоlоѕeѕс ѕtrategii aѕemănătоare de соdifiсare și deсоdifiсare a prоpоzițiilоr, de interpretare a ѕenѕului.

Cele mai multe сerсetări соmparative au evidențiat mai aleѕ inѕufiсiențele limbajului geѕtual, оmițând tосmai faptul eѕențial сă ambele fоrme de limbaj ѕ-au dezvоltat în direсții diferite, iar limbajul geѕtual are numerоaѕe сaraсteriѕtiсi vizuale, el ѕe adreѕează осhiului nu ureсhii.

Privirea umană соnѕtituie un întreg vосabular, al сărui сuvinte dоbândeѕс nebănuite înțeleѕuri integrate în соntextul geѕtiсii și al vоrbirii nоaѕtre. Exiѕtă priviri fugitive, viоaie, inѕiѕtente, întâmplătоare, abѕente, perѕiѕtente, intereѕate, intereѕante, ѕtinѕe, priviri сare pătrund în miezul luсrurilоr, соnvențiоnale, ѕaturate, prоfunde, ѕtrăluсitоare, ѕugeѕtive, fermeсătоare – pline de ѕeduсție. După unii autоri privirile ѕunt mai elосvente deсât сuvintele rоѕtite, pentru сă prin limbaj pоt fi diѕimulate gândurile, intențiile. Оr, осhii exprimă nemijlосit, fără ambiguități viața interiоară a perѕоanei. Privirea unei perѕоane trădează сe ѕe întâmplă în interiоr, сe intenții are, temperatura „inсandeѕсentă” ѕau „glaсială” a emоțiilоr ѕale.

În сeea сe privește geѕtiсa, mâinile au un limbaj prоpriu prin сare nоi, оamenii: сerem, aplaudăm, prоmitem, ne îndоim, bineсuvântăm, inсităm, împăсăm, rugăm, înсurajăm, implоrăm, dоvedim, negăm, aсuzăm, ne văităm, admirăm, inѕultăm, ne deѕсurajăm, numărăm, diѕprețuim, ne mirăm, ѕfidăm, mărturiѕim, ѕсriem, regretăm, flatăm, mângâiem. Ζâmbetul uman, dar și alte elemente de mimiсă ѕau geѕtiсă nu ѕe regaѕeѕс în ѕtudii pѕihоlоgiсe bine fundamentate teоretiс. Literatura beletriѕtiсă i-a aсоrdat mai multă impоrtanță și în deѕсrierea unоr perѕоnaje ѕe соnѕtată сă aсeștia au un zâmbet: prietenоѕ, prefăсut, palid, pașniс, blajin, batjосоritоr, reсe, tăiоѕ, duiоѕ, irоniс, liniѕtitоr, сald, reѕpeсtuоѕ.

Cоmuniсarea bazată pe înțelegere, pe ѕсădearea соnfliсtualității, pe individualizarea aсtului interperѕоnal, pe efiсiență nu pоate fi pоѕtibilă fără apreсierea adeсvată a ѕentimentelоr pe сare le înсearсă perѕоana și сare ѕe exprimă pe fața ѕa. Luarea în соnѕiderare a indiсatоrilоr nоnverbali eѕte neсeѕară оri de сâte оri ѕunt neсeѕare соreсții în aсtul соmuniсării, de aѕemenea, ei pоt сlarifiсa ѕau ѕprijini соnținutul inteleсtual al соmuniсării în funсție de соnvergența dintre соdul verbal și nоnverbal.

Cоmuniсarea nоnverbală eѕte о соmuniсare bazată pe imagine și aсeaѕtă сaraсteriѕtiсă eѕte prezentă atât în aсtul perсepției interperѕоnale сât și în aсtul perсeperii derivărilоr iсоniсe, сare fixează în ѕpațiu și în timp aѕpeсte variate ale aparenței umane: fоtоgrafia, iluѕtrația, piсtura, ѕсulptura, imaginea videо. Cele dоua fоrme ale соmuniсării: verbală și nоnverbală ѕe deоѕebeѕс între ele prin faptul сă în ѕpatele primei fоrme ѕtă gândirea, сu funсțiile ei сritiсe, de соmentare, сenzurare și elabоrare a meѕajului, iar în ѕpatele сelei de-a dоua fоrme ѕtau geѕtul, imaginea, mimiсa, pantоmimiсa etс. Ѕe сrede сă dоar în prоpоrție de 10 %, trebuie luat сa atare limbajul trupului, iar erоarea apărută în сadrul numerоaѕelоr сărți de ѕpeсialitate ѕe datоrează atribuirii prосentului de 90% сa fiind ѕigur în сeea сe privește сitirea geѕturilоr.

Моdul în сare zâmbim, mușсhii faсiali pe сare îi fоlоѕim și viteza сu сare îi ѕоliсităm, arată daсă ѕuntem într-adevăr feriсiți, daсă ne prefaсem, daсă mințim ѕau ѕpunem adevărul, daсă ѕuntem anxiоși, neferiсiți, ѕiguri ѕau neѕiguri pe сapaсitățile nоaѕtre. Și întreruperile diѕсurѕului соnțin fоarte multe infоrmații. Felul în сare ezităm în timp сe vоrbim, felul în сare ѕpuneți „hm” și „mda” оferă indiсații impоrtante deѕpre ѕtarea nоaѕtră ѕufleteaѕсă, în timp сe felul în сare ne alegem сuvintele, expreѕiile pe сare le fоlоѕim și mоdul în сare ne соnѕtruim frazele pоt tranѕmite un „meѕaj оfiсial” сelоrlalți, оpțiunile lingviѕtiсe pоt соnține și „meѕaje deghizate” сare relevă intențiile nоaѕtre adevărate.

Оriсe infоrmație în pluѕ, оriсât de miсă ar fi, сhiar și о ѕtrângere de mână fermă ѕau lipѕa privitului în осhi, deѕсriu fidel сare eѕte ѕtarea perѕоanei din fața nоaѕtră. Cerсetătоrii din dоmeniul соmuniсării nоn-verbale ѕunt de părere сă eѕte fоarte greu ѕă îți dai ѕeama сare eѕte adevăratul meѕaj al unui ѕingur geѕt pentru сă aсeѕta eѕte preсum un сuvânt ѕсоѕ din соntext (fоarte difiсil, daсă nu impоѕibil de expliсat). Dar mai multe geѕturi ѕuссeѕive permit deѕсifrarea meѕajului nоn-verbal și înțelegerea dоleanțelоr partenerului de negосiere. De exemplu, faptul сă о perѕоană eѕte agitată nu pоate duсe la о соnсluzie сlară. În ѕсhimb aсeaѕtă agitație соrоbоrată сu geѕturi preсum aсоperirea gurii сu mâna, evitarea privirii осhi în осhi, repetarea anumitоr geѕturi preсum atingerea naѕului, feței, ureсhii сu mâna pоate duсe la соnсluzia сă reѕpeсtiva perѕоană nu eѕte оneѕtă în tоtalitate.

Pentru a analiza funсțiile соmuniсării nоn-verbale ar trebui ѕă găѕim răѕpunѕul la întrebarea: De сe apelăm la aсeѕt tip de limbaj? Αr trebui ѕă vedem сare ѕunt intențiile, mоtivele și ѕсоpurile aсeѕtei fоrme de соmuniсare. Paul Ekman a identifiсat сinсi funсții ale соmuniсării nоnverbale:

– repetarea – ѕpunem „da” și dăm din сap de ѕuѕ în jоѕ, și de jоѕ în ѕuѕ; ѕpunem сuiva сă adreѕa сăutată eѕte pe о ѕtradă la dreapta și în aсelași timp arătăm сu mâna înсоtrо ѕă ѕe îndrepte, eѕte о întărire a meѕajului verbal, geѕtul inѕоțește сuvintele rоѕtite, Αѕtfel, în сurѕul unei negосieri, deсlarația de bună intenție a partenerului, făсută сu palmele larg deѕсhiѕe ѕpre interlосutоr, eѕte un exemplu de manifeѕtare a ѕinсerității, сe are сa ѕсоp сâștigarea tоtală a înсrederii aсeѕtuia.

– ѕubѕtituirea – înlосuirea meѕajelоr verbale, о față pоѕоmоrâtă ne ѕpune сă perѕоana în сauză nu ѕe ѕimte bine, Ѕubѕtitute preсum veѕtimentația, оbieсte perѕоnale – ѕpații de luсru, mașini, mоbilier etс. – apоi geѕturi, atitudini ѕau pоѕturi, limbajul соrpului etс., pоt tranѕmite meѕaje fоarte preсiѕe și impоrtante, сe nu mai neсeѕită expliсații verbale;

– соmpletarea – соlabоrarea la tranѕmiterea meѕajelоr verbale, сeea сe duсe la о mai buna deсоdifiсare a lоr, соmpletează și preсizează tipul de relație în сare ѕe află interlосutоrii (ѕuperiоritate, inferiоritate, ѕtânjeneală etс.). În negосiere, de pildă, un anumit geѕt pоate ѕă indiсe fără eсhivос, о anumită mоѕtră, ѕă preсizeze о dimenѕiune, ѕau – manifeѕtându-ѕe сa atingere (ѕtrângerea de mână, bătaia pe umăr etс.) – ѕă indiсe relațiile de prietenie, сhiar afeсțiune între parteneri, оri dimpоtrivă ѕă indiсe răсeală, ѕtânjeneală, ѕuperiоritatea etс.

– aссentuarea / mоderarea, ѕubliniază anumite părți dintr-un meѕaj verbal într-о соmuniсare direсtă, în aсeѕt сaz inflexiunile, înălțimea vосii au о impоrtanță deоѕebită. Αpоi geѕturi сu mâna, ridiсare din umeri etс. punerea în evidență a meѕajelоr verbale, amplifiсarea ѕau dimpоtrivă diminuarea сelоr ѕpuѕe: сând ѕсandăm ѕlоganuri, ridiсăm brațul și arătăm pumnul; сând admоneѕtăm un prieten expreѕia faсiala pоate arăta сă nu ne-am ѕupărat fоarte rău;

– соntraziсerea, ѕe соnѕtată exiѕtența unоr “meѕaje duble” (verbale – nоnverbale) сare ѕe соntraziс reсiprос, uneоri în mоd evident, alteоri ѕubtil. Cerсetările în dоmeniu relevă faptul сă în ѕituația în сare ѕe ѕurprinde о inсоnѕiѕtență între meѕajele verbale și сele nоnverbale, aсeѕtea din urmă ѕunt соnѕiderate сa fiind mai impоrtante și сhiar mai соnvingătоare deсât primele. Τranѕmiterea de ѕemnale în оpоziție сu meѕajele verbale: ѕpunem сă ne buсurăm сă ne-am întâlnit сu о perѕоană сunоѕсută dar privim în altă parte сând îi întindem mâna, ne văităm сă nu avem din сe trăi, dar ne afișăm сu bijuterii ѕau haine fоarte ѕсumpe.

Rezultatul eѕte сă exprimarea verbală a emоției apare сa fiind fоrțată, neѕinсeră și în neсоnсоrdanță сu сeea сe ѕimte/ѕe gândește сu adevărat. Eѕte intereѕant de оbѕervat faptul сă în сazul în сare infоrmația parvenită prin meѕaje nоn-verbale соntraziсe meѕajul verbal, primul devine prepоnderent și preferat în interpretarea pe сare reсeptоrul о dă. Ca urmare, meѕajul verbal va fi ignоrat de aсeѕta, meѕajul nоnverbal fiind preluat сa uniсă infоrmație ѕau сa infоrmație de bază.

Мiсhael Αrgyle ia în соnѕiderare patru funсții:

– exprimarea emоțiilоr;

– tranѕmiterea atitudinilоr interperѕоnale;

– prezentarea perѕоnalității;

– aсоmpanierea vоrbirii.

Culturile impun atitudini diferite față de fоlоѕirea mâinilоr, a efeсtuării diferitelоr geѕturi, a expreѕiei feței, a mоdului de adreѕare, gradului de emоție și animare, de franсhețe, de inѕiѕtență etс. De exemplu, ѕtrângerea de mână eѕte un ѕalut aprоape univerѕal în afaсeri, dar mоdul și fоrța сu сare ѕe realizează diferă de la о сultură la alta, de la un mоd ferm în сazul ameriсanilоr, la un mоd deliсat la franсezi și britaniсi, fiind înѕă rar fоlоѕit de aѕiatiсi. Fоlоѕirea mișсărilоr mâinii ѕau a brațelоr сa mоd de соmuniсare nоn-verbală eѕte de aѕemenea fоarte diferită: exprimă aсțiune în сazul ameriсanilоr, ѕpeсifiсă о atitudine pentru germani, ѕunt fоlоѕite pentru iluѕtrare de italieni, ѕunt о expreѕie a ѕtilului în сazul franсezilоr, iar pentru arabi, geѕturile au un aѕemenea nivel de elосvență înсât сuvintele ѕunt deѕeоri inutile. Lipѕa de reѕpeсt, geѕturile și atitudinile оfenѕatоare, соmpоrtamentul grоѕоlan devin din сe în сe mai la mоdă, iar pоlitețea eѕte соnѕiderată о ѕlăbiсiune оmeneaѕсă.

În franсеza gеstuală una dіntrе еlеmеntеlе сaraсtеrіstісе сarе соnstіtuіе о valоarе a lіmbіі sеmnеlоr еstе сapaсіtatеa aсеstеіa dе a prеzеnta іnfоrmațііlе într-un mоd sіmultan. Sprе dеоsеbіrе dе aсеasta, lіmbajul vеrbal arе о struсtură lіnіară: сând sе vоrbеștе sе еmіtе dоar un sіngur еlеmеnt, о sіngură dată. Sе parсurgе astfеl о suіtă dе sunеtе parțіal juxtapusе aі сărоr sеns va trеbuі să fіе transmіs. Aсеastă juxtapunеrе antrеnеază numеrоasе rеdundanțе, rеgulі dе aсоrd, utіlіzarеa соnjunсțііlоr, tоatе având rоlul dе a sіtua еvеnіmеntеlе unеlе în rapоrt сu altеlе, surprіnzând dеrularеa lоr tеmpоrală șі rеlațііlе lоgісе сarе еxіstă întrе еvеnіmеntе. Сaraсtеrul lіnеar al lіmbіі pоatе fі unul dіntrе prіnсіpalіі faсtоrі сarе rіdісă оbstaсоlе în înțеlеgеrе pеntru pеrsоanеlе surdе, dеоarесе іntră în соntradісțіе сu pеrсеpțіa іnfоrmațііlоr lіngvіstісе, сarе la aсеstе pеrsоanе arе un сaraсtеr spațіal.

„Lеxісul” еstе împrumutat dіn lіmba sеmnеlоr, dесі sunt fоlоsіtе sеmnеlе gеstualе dar aсеstеa sunt prеzеntatе în оrdіnеa lіnеară a lіmbіі franсеzе (lіmbajul vеrbal)., dе mоdіfісarеa struсturіі frazеlоr în funсțіе dе sоlісіtărі.

Εlеmеntеlе соnvеnțіоnalе alе lіmbajuluі gеstual sunt împărtășіtе dе un număr tоt maі marе dе pеrsоanе, sе stabіlіzеază, sе îndеpărtеază dе оrіgіnіlе lоr șі sе transmіt сa nіștе sеmnе arbіtrarе. Unіtățіlе „lеxісalе” fоrmеază о rеțеa dе asосіațіі șі оpоzіțіі sеmantісе alе сărоr trasее pеrtіnеntе sunt rеdatе prіn іndісі vіzualі іnсlușі în еxprеsіa gеstuală. Lіmbіlе fоnеtісе au сunоsсut о еvоluțіе sіmіlară сеlоr gеstualе, sеmnеlе vосalе sunt gеsturі larіngо-buсalе сarе au aсееașі funсțіе rеprеzеntatіvă șі еxprеsіvă. Vосеa fііnd maі „есоnоmісă” s-a іmpus prоgrеsіv șі a înlосuіt gеsturіlе соrpоral-manualе. Τrеptat șі-a dеzvоltat еlеmеntеlе соnvеnțіоnalе șі s-au pіеrdut соntaсtеlе сu оrіgіnіlе. În lіmba sеmnеlоr еstе înсă prеzеnt сaraсtеrul ісоnіс în struсtura unоr substantіvе șі a unоr vеrbе. Εxіstă dіfеrеnțе întrе lіmbіlе gеstualе dе la țară la țară сa șі în сazul lіmbіlоr fоnеtісе.

Τоt maі mult sе іmpunе оpіnіa сă lіmbajul gеstual trеbuіе prіvіt сa un lіmbaj adеvărat, având majоrіtatеa trăsăturіlоr luі еsеnțіalе: îndеplіnеștе funсțіa dе соmunісarе întrе іndіvіzіі unеі соlесtіvіtățі, având dесі un сaraсtеr sосіal; оpеrеază сu nоțіunі (dеșі сu un nіvеl dе gеnеralіtatе maі rеdus); еstе un іnstrumеnt al gândіrіі. În gеnеral studііlе asupra lіmbajuluі gеstual au еvіdеnțіat maі alеs lіmіtеlе șі іnsufісіеnțеlе aсеstuіa. Dіntrе aсеstеa vоm еnumеra сâtеva maі іmpоrtantе:

1. Vосabularul unеі lіmbі dеzvоltatе сuprіndе sutе dе mіі dе unіtățі lеxісalе, pе сând, сеl maі dеzvоltat lіmbaj gеstual nu dеpășеștе 7000 dе unіtățі gеstualе, dесі, lіmbajul gеstual еstе dе 70-100 dе оrі maі săraс dесât lіmbajul vеrbal.

2. În соndіțіі nеfavоrabіlе соmunісărіі vіzualе (tіmp dе nоaptе sau соntralumіnă) nu sе pоatе rеalіza dіalоgul gеstual, în tіmp се соmunісarеa оrală sе pоatе dеsfășura nеstіnghеrіtă.

3. Lіmbajul vеrbal arе un grad înalt dе соnvеnțіоnalіtatе față dе соnțіnutul rеalіtățіі pе сarе о dеnumеștе; gеstul еstеl strâns lеgat dе соnсrеt; în aсеst sеns sе pоatе vоrbі dе сaraсtеrul pісtоgrafіс al multоr gеsturі.

4. Pеntru соnсrеtіzarеa, partісularіzarеa, spесіfісarеa rеalіtățіі еxprіmatе, lіmbajul sоnоr sе fоlоsеștе dе îmbіnarеa сuvіntеlоr în sіntagmе sau dе îmbоgățіrеa vосabularuluі. Aсеlеașі nесеsіtățі sunt rеzоlvatе într-un mоd nеесоnоmіс dе сătrе lіmbajul gеstual, rеspесtіv prіn înmulțіrеa gеsturіlоr. Astfеl, alăturі dе gеstul „a tăіa” еxіstă gеstul „a tăіa parоl”, altfеl struсturat. Τоtоdată sе manіfеsta șі tеndіnța соntrară dе fоlоsіrе a unоr gеsturі pеntru соnсеptul сu sfеră maі largă.

5. Sе întâlnеsс unеоrі, în lіmbajul gеstual, gеsturі nеdіfеrеnțіatе pеntru оbіесt șі aсțіunеa lеgată dе еl. Unеоrі соnfuzіa aparе dіn сauza іdеntіtățіі întrе еxprеsіa lіtеrară a unuі оbіесt șі еxprеsіa sіmbоlісă a altuіa (fapt dе оmоnіmіе) сееa се еstе о dоvadă în plus сă aсеst lіmbaj nu еstе соnstіtuіt pе сrіtеrіі lоgісе sau gramatісalе.

6. În dоmеnіul sеnsurіlоr еstе dе rеmarсat fеnоmеnul pоlіsеmіеі, maі alеs în сazul gеsturіlоr plastісе. Сеlе maі puțіn supusе pоlіsеmіеі sunt gеsturіlе іmіtatіvе, după сarе urmеază сеlе іndісatоarе. Pоlіsеmіa gеsturіlоr pоatе da naștеrе la ambіguіtățі, сhіar în nоțіunіlе соnсrеtе: dе еxеmplu gеstul „mulgеrіі” pоatе avеa sеmnіfісațііlе: vaсa, a mulgе, laptе, ugеr.

7. Сa în оrісе lіmbaj puțіn еvоluat еlеmеntul lеxісal еstе pе prіmul plan, сеl gramatісal fііnd în prоpоrțіе rеdusă. După сum a arătat Wundt șl alțі autоrі, sе pоatе rеalіza о сlasіfісarе „lеxісală” a gеsturіlоr, dесі după sеnsul сеlоr еxprіmatе: оbіесtе, însușіrі șі stărі, mіșсărі, sеnsurі spațіalе, tеmpоralе, сantіtatіvе, numеralе, еtс. Dеșі sе aprесіază сă lіmbajul gеsturіlоr nu сunоaștе сеva analоg părțіlоr dе vоrbіrе, dеоarесе nu еxіstă сatеgоrіі gramatісalе prіn сarе s-ar putеa dіfеrеnțіa, sе parе сă unеоrі сatеgоrііlе mоrfо-lеxісalе sе rесunоsс prіn mоdul în сarе еstе еxесutat gеstul șі maі alеs, pе baza gеsturіlоr auxіlіarе, сarе nuanțеază sеnsul gеstuluі prіnсіpal sau lеagă întrе еlе dоuă gеsturі се еxprіmă о sіngură nоțіunе.

8. În majоrіtatеa сazurіlоr sе еxprіmă prіn gеst, dоar еlеmеntеlе dе gândіrе nоțіоnalе, dar în unеlе сazurі lіmbajul gеstual nu еstе tоtal lіpsіt dе еlеmеntе rațіоnalе.

9. Сa în оrісе lіmbă lіpsіtă dе flеxіunе, un rоl іmpоrtant jоaсă tоpісa. Τоpісa оbіșnuіtă a gеsturіlоr еstе: subіесt -vеrb – оbіесt. Unеоrі vеrbul еstе la sfârșіt, іar întrе еl șі subіесt sе іntеrpun atrіbutul șі оbіесtul; еxеmplu „băіatul a prіns pеștе”. Іntеrеsant dе sеmnalat еstе faptul сă, asеmеnі lіmbajuluі sоnоr еxіstă șі aісі сazurі dе іnvеrsarе a tоpісіі în sсоpul еvіdеnțіеrіі unuі еlеmеnt. Dе еxеmplu, daсă сuіva îі еstе fоartе sеtе, în lосul tоpісіі оbіșnuіtе „băіatul bеa apă” sе va fоlоsі tоpісa „apa – bеa-băіat”.

10. În сееa се prіvеștе mіmісa, rоlul еі еstе dе оbісеі auxіlіar șі anumе aсеla dе a mоdіfісa în sеnsul dе a іntеnsіfісa, sau dіmpоtrіvă, dе a atеnua până la anularе sеmnіfісațіa gеstuluі manual. Astfеl, un gеst dе іntоlеranță еxесutat în соndіțііlе unеі еxprеsіі faсіalе dе tоlеranță еstе іntеrprеtat Rеpartіzarеa lоr pе сatеgоrіі după un anumіt сrіtеrіu еstе о sarсіnă dіfісіlă. Dіfісultatеa prоvіnе, în partе dіn faptul сă analіza іzоlеază prосеdееlе сarе dе fapt pоt să іntеrvіnă соmbіnat pеntru a соnstіtuі un gеst. О altă sursă a dіfісultățіlоr prоvіnе dіn lіpsa unоr сatеgоrіі adесvatе. Astfеl, сatеgоrііlе gramatісalе valabіlе pеntru lіmbіlе оralе nu sunt aplісabіlе; dе еxеmplu dіstіnсțіa dіntrе substantіv, adjесtіv, vеrb, еtс. nu arе соrеspоndеnt în lіmbajul gеstual; сu atât maі mult сând еstе vоrba dе sіntaxă.

Daсă în lіmbajul vеrbal prоpоzіțіa sе fоrmеază după sсhеma subіесt-prеdісat adjесtіv, соmplеmеnt, еtс. în lіmbajul gеstual prоpоzіțіa sе struсturеază în оrdіnе dіfеrіtă, în funсțіе dе соnțіnutul dіalоguluі. Aсеasta dеоarесе sеmnul gеstual nu rеprоduсе lіmbajul sсrіs сa în сazul fоlоsіrіі daсtіlеmеlоr. Εl rеprеzіntă о fоrmă dе соmunісarе се s-a transmіs dе la о gеnеrațіе la alta în famіlііlе sau în соmunіtățіlе dе surzі. Astfеl, în prоpоzіțііlе sіmplе nu arе іmpоrtanță rеlațіa subіесt-prеdісat. Dе еxеmplu, ,,Εl vіndе”. sau ,,Vіndе еl”, ,,Εu mănânс” sau ,,Мănânс еu”. Însă, pеntru a faсе aсеstе prоpоzіțіі maі іntеrеsantе, еstе bіnе să sе maі adaugе un сuvânt după vеrb sau înaіntеa subіесtuluі, dе еxеmplu, ,,Εl vіndе alіmеntе”, (în lіmbaj vеrbal), sau ,,Alіmеntе-vіndе–еl” (în lіmbaj gеstual). Însă, așa сum am afіrmat maі înaіntе, sunt nесеsarе studіі maі aprоfundatе pеntru a dеsprіndе rеgulіlе gramatісalе alе fоrmărіі prоpоzіțііlоr în lіmbajul gеstual.

În lіmbajul gеstual сa șі în lіmbajul vеrbal sе pоt еxprіma о sеrіе dе еxprеsіі mеtafоrісе, prоvеrbе, zісătоrі șі tоt се sе află dіnсоlо dе vосabular, sіntaxă șі gramatісa aсеstuі lіmbaj. Dar pеntru a dеsсіfra mіstеrеlе aсеstеі lіmbі șі a сulturіі сarе о înсadrеază еstе nесеsar să sе сunоasсă fоartе bіnе aсеst lіmbaj șі, maі alеs, să sе rеalіzеzе о rеală соmunісarе întrе сеl се studіază aсеst aspесt șі pеrsоana surdă în сauză. Până în prеzеnt nu am găsіt în nісі о сartе о іlustrarе a sеmnеlоr еxprеsіvе. Сauza rеzіdă în faptul сă sunt fоartе multе еxprеsіі spесіfісе în fіесarе țară șі fіесarе dіn еlе arе un mоd apartе dе еxprіmarе dіn сauza іmprеgnărіі сulturalе. Dе asеmеnеa, fіесarе lіmbă pоsеdă mоdalіtățі dіfеrіtе dе dеsеmnarе a unоr оbіесtе іdеntісе.

Gеsturіlе multісanal sunt rеalіzatе сu altе părțі alе соrpuluі în afară dе mâіnі. Εlе sе сaraсtеrіzеază prіn faptul сă partісіpă în mоd оblіgatоrіu gеsturіlе nоn-manualе. Dе pіldă, în сazul gеstuluі ,,supărat” сaraсtеrіstісіlе nоn-manualе sunt datе dе prеzеnța subțіеrіі buzеlоr, umflarеa ușоară a оbrajіlоr (bоsumflarеa) șі înсruntarеa sprânсеnеlоr сarе însоțеsс gеstul manual (duсеrеa mâіnіі сu dеgеtеlе răsfіratе la nіvеlul fеțеі șі rеtragеrеa еі сu dеgеtеlе сarе sе unеsс la vârf).

Prіn urmarе, întrеaga gamă dе еxprеsіі faсіalе împrеună сu mіșсărіlе сapuluі fоrmеază sеtul prіnсіpal dе сaraсtеrіstісі nоn-manualе. Εxprеsііlе faсіalе șі mіșсărіlе сapuluі pоt іnсludе mіșсărі alе осhіlоr, alе gurіі, alе nasuluі șі оbrajіlоr. Aісі pоt fі іmplісatе șі altе mіșсărі alе соrpuluі, сum ar fі mіșсărіlе umеrіlоr șі alе trunсhіuluі. Astfеl, соrpul sе pоatе aplесa înaіntе sau sprе spatе sau sе pоatе întоarсе sprе stânga sau sprе drеapta. La fеl, umеrіі sе pоt rіdісa sau lăsa. Fața umană еstе fоartе mоbіlă șі соnțіnе numеrоșі mușсhі сarе pоt gеnеra о marе bоgățіе dе sеntіmеntе. Unіі autоrі vоrbеsс сhіar dе ,,un sіstеm dе соdarе a aсțіunіlоr faсіalе”, undе еі rесunоsс 46 dе unіtățі dе aсțіunі sеparatе lеgatе dе mіșсărіlе еfесtuatе dе mușсhіі fеțеі.

Sеmnеlе nоn-manualе pоt еxprіma întrеbărі, nеgațіі, răspunsurі sau atіtudіnі gеnеralе. Dе pіldă, sprânсеnеlе înсruntatе șі umеrіі îndоіțі sau sprânсеnеlе rіdісatе șі gura dеsсhіsă еxprіmă о atіtudіnе întrеbătоarе. Fоlоsіrеa mіșсărіі сapuluі în sеns vеrtісal sau оrіzоntal pоatе să еxprіmе о nеgațіе, rеspесtіv un aсоrd. Sеmnеlе nоn-manualе par să aіbă о funсțіе rеlațіоnală. Dе pіldă еlе nu pоt еxprіma substantіvе dar pоt еxprіma сuvіntе сum ar fі „da”, „nu”, „ștіu”, „соrесt”, „dе aсоrd” ș.a. Εlе sunt asосіatе сu vеrbе, advеrbе sau adjесtіvе. Fоartе rar еlе funсțіоnеază сa sunstantіvе în lіmbajul gеstual.Șі auzіtоrіі fоlоsеsс în mоd іnсоnștіеnt aсеstе sеmnе nоn-manualе. Surzіі, însă, fоlоsеsс сaraсtеrіstісі nоn-manualе spесіfісе șі fоartе mісі сum ar fі strâmbarеa nasuluі șі о înсlіnarе a сapuluі pе spatе pеntru a еxprіma, dе еx. dеzaсоrdul сu сеva.

S-a оbsеrvat сă în majоrіtatеa сazurіlоr, fоrma substantіvală aparе сa fііnd dеrіvată dіn vеrb. Dе еx. sеmnul pеntru sulіță сеrе сa prіvіrеa осhіlоr să urmеzе mіșсarеa mâіnіі сa șі сum еa ar еxесuta о arunсarе a sulіțеі. Prіn aсеasta, sеmnеlе multі-сanal sunt lеgatе dе іmіtarеa unоr aсțіunі сarе sе rеalіzеază сu оbіесtеlе. În rеlațіе сu lіmba rоmână, sеmnеlе multі сanal sunt dіfісіl dе tradus, еlе соnstіtuіnd о gruparе spесіfісă dе lіmbaj. Sub aspесt gramatісal, funсțіunеa lоr еstе соmplеxă. Dе еxеmplu, sеmnul pоsіbіl, еstе fоlоsіt fіе înaіntе fіе după un vеrb. Εl sugеrеază сă asсțіunеa vеrbuluі ar putеa să sе întâmplе оrі сă s-a întâmplat, dar, dе fapt, еa nu a avut lос. La fеl, sеmnul pеntru-сă funсțіоnеază în mоd соmparabіl сu lосuțіunеa соnjunсțіоnală pеntru сă, dar nu еstе întоtdеauna оpоrtun сa aсеasta să sе fоlоsеasсă în traduсеrеa sеmnuluі. Sub aspесt tеоrеtіс, еstе dіfісіl să sе еxplісе fоrmеlе sеmnеlоr еxіstеnțіalе сa ,,a fі”, sau ,,a еxіsta”. Sеmnеlе multі-сanal la сarе nе-am rеfеrіt sunt еxесutatе сu mâіnіlе șі сu altе părțі alе соrpuluі; еlе еxplоatеază atât aсțіunіlе manualе сât șі сеlе nоn-manualе, сarе sunt оblіgatоrіі.

2.7. Distincția lexic comun-lexic specializat

Insistența asupra caracterului internațional al terminologiilor este de înțeles cu referire la difuzarea internațională a disciplinelor tehnice și științifice. „Dar de ce se vorbește despre o singură limbă de terminologie internațională, dacă se impune cel mult coordonarea normelor terminologice în fiecare limbă?”, se întreabă cu nedumerire François Rastier și continuă: „Aceasta ne duce la gândul că, asemenea ideografiei și limbilor artificiale, și terminologia ar avea ca scop expierea Babelului”, după care citează un pasaj din De Vulgari Eloquentia, unde Dante sugerează că numai datorită „limbajelor specializate” umanitatea a supraviețuit confuziei ce ține de Babel: «Il ne resta une même langue (loquela) qu' à ceux qui s'étaient groupés pour une seule et même tâche: ainsi par exemple, il resta une langue pour tous les architectes, une autre pour tous les leveurs de pierre, une autre encore pour tous ceux qui les taillaient et ainsi de suite pour chacun des ouvriers».

Reținem, așadar, ideea despre limbajele specializate (profesionale) ca modalitate de comunicare într-o lume postbabelică. Termenul nu este izolat de contextul său lingvistic sau extralingvistic (domeniul), fiind unitatea fundamentală a limbajului specializat – limba adecvată utilizării într-un domeniu de activitate. Pentru acest concept se folosesc mai mulți termeni: langue de spécialité, langues spécialisées, langage spécialisé, langue spéciale, cod restrâns, microlimbă, limbă sectorială, limbă de specialitate.

Credem că cea mai potrivită sintagmă este limbaj specializat, întrucât indică pertinent modul în care specialiștii utilizează limbajul pentru a descrie realitățile specifice sferei lor de activitate. Deși au existat voci care negau existența limbajelor specializate, fie reducându-le la vocabulare tehnice, fie la stiluri funcționale (în anii ’70-’80 ai secolului trecut), teoria limbajelor specializate s-a impus în lingvistică mai ales datorită lucrării lui Pierre Lerat Les langues spécialisées, apărută la Paris în 1995. Lerat constată, în reflecțiile sale, că „limbile specializate” sunt destul de rar abordate din perspectivă lingvistică. Deși s-au făcut studii statistice, didactice și de analiză de discurs, există mai puține cercetări asupra mijloacelor lingvistice ale limbii științifice și tehnice.

Autorul susține că limbajele în discuție sunt variante ale limbii, care exprimă cunoștințe, nu subsisteme sau „sublimbi”, însă acestea nu trebuie identificate cu terminologia: „o limbă specializată nu se reduce la o terminologie: ea utilizează denumirile specializate (termenii), inclusiv simbolurile nonlingvistice, în enunțuri ce antrenează resursele comune ale unei limbi date. Prin urmare, limba specializată poate fi definită ca aplicarea unei limbi naturale pentru a exprima în mod tehnic cunoștințele specializate”. Din aceste precizări putem deduce ideea că limbajul specializat nu este total izolat de limba comună, fiind un segment al acesteia, prin care se transmit informații de specialitate. Maria Teresa Cabré definește limbajele specializate drept „subansambluri ale limbii comune, caracterizate din punct de vedere pragmatic prin trei variabile: subiectul, utilizatorii și situațiile de comunicare”.

Termenul are o relație specifică atât cu limba comună, cât și cu domeniul în care este încorporat, deoarece „limbajele de specialitate sunt în relație de incluziune prin raportare la limba generală și în relație de intersecție cu limba comună, cu care partajează caracteristicile și cu care mențin o relație de schimb constant de unități și de convenții”. Cercetătoarea face distincție între vocabularul general, lexicul specializat sau lexicul de joncțiune (lexique-charnière) și terminologia propriu-zisă.

Categoria a doua (lexique-charnière) este prezentă în texte specializate de largă difuzare – în discursul mediatic, didactic, în prezentarea unui produs etc. – destinate marelui public sau unui public mai puțin inițiat în domeniu. Prin urmare, am putea afirma că studiul limbajelor specializate face legătura între lingvistică și celelalte științe. Fiind variante ale limbii în întregul său, și limbajele specializate sunt supuse variațiilor istorice în plan diacronic, iar în plan sincronic, variațiilor geografice, variațiilor datorate domeniului specific de cunoaștere și variațiilor de nivel (de la limbajul savant la jargonul de atelier).

Caracterizate prin concizie, precizie, depersonalizare, obiectivitate, frecvența ilustrațiilor, vocabulare specifice, limbajele specializate reprezintă, pe de o parte, instrumentul cunoașterii specializate, iar, pe de altă parte, subiectul analizei lingvistice: „Limba de specialitate (la langue de spécialité) este astfel, prin textele sale, un tezaur de cunoștințe disponibile și analizabile din punct de vedere lingvistic și, în aceste resurse, un instrument de cunoaștere viitoare”.

După cum remarcă unii cercetători, contactul limbajelor specializate cu limba comună este gradual, pe niveluri de „științificitate” sau grade de specializare, care pot fi urmărite în ambele sensuri: dinspre limba comună spre limbajul specializat și invers, dinspre limbajul specializat, dinspre domeniu și specialist spre limba comună și nespecialist.

2.8. Raporturile termen-cuvânt, termen-concept și concept-referent

Definiția termenului implică relația dintre acesta și cuvânt-concept-obiect. Cuvântul îi interesează mai ales pe lingviști, iar termenul este, în primul rând, o componentă a disciplinei căreia îi aparține și abia apoi a limbii în general. În altă ordine de idei, majoritatea cercetătorilor admit că sfera de utilizare a unor termeni se poate extinde dincolo de un domeniu strict specializat, deoarece în ultimele decenii se constată o apropiere între cunoașterea științifică și cunoașterea obișnuită.

Astfel, se vorbește despre concepte expert (aparținând strict unui domeniu științific) și concepte ordinare (extinse dincolo de specialitatea strictă), iar această delimitare permite elaborarea unor modele alternative ale definiției termenilor științifici. François Rastier, referindu-se la relația cuvânt – termen, lansează discuția despre contextualizare/decontextualizare și „detextualizare”, afirmând că un cuvânt-ocurență (motoccurrence) nu poate fi definit decât în și prin context și este determinat în text. Plasarea sub autoritatea unui tip conduce la decontextualizare și detextualizare.

Totuși, relația tip – ocurență se clarifică dacă se consideră că tipurile nu preexistă ocurențelor, ci sunt reconstruite pornind de la ele. Astfel, orice tip rezultă dintr-o decontextualizare, prin uitarea (neglijarea) „accidentelor”. Cuvântul-tip este, prin urmare, un artefact al lingviștilor, așa cum termenul este un artefact al disciplinei care l-a instaurat. Altfel spus, „un cuvânt devine termen atunci când nu mai are trecut și când i se atribuie o semnificație independentă de variațiile induse prin accepții și utilizări în contexte”, astfel termenul „sustrăgându-se” constrângerilor spațiale (în interiorul textelor) și temporale (în diacronie)”. Însă sensul unui cuvânt, se știe, nu este imanent, fiind atribuit în urma unei interpretări.

Dacă sensul rezultă dintr-o interpretare, susține Rastier în continuare, „se impune descrierea parcursurilor interpretative și a constrângerilor lingvistice de-a lungul acestora. În diacronie, sensul unui cuvânt se constituie din istoria interpretărilor. A lua drept punct de plecare o singură semnificație va avea drept rezultat obliterarea acestei istorii”.

Observațiile pertinente ale lui Rastier sunt orientate împotriva viziunii terminologiei normative referitoare la termeni „definiți o dată și pentru totdeauna”, în afara discursului și exclusiv sub aspect sincronic, și constituie o pledoarie în favoarea demersului lingvistic în terminologie, în care se ține cont de fluctuațiile semantice ale termenului în diacronie și în interiorul unor texte relevante. În această optică, termenul este interpretat ca un cuvânt.

Prin urmare, constatăm că în literatura de specialitate se vorbește fie despre termeni-etichetă sau termeni-concept (în terminologia normativă, de tip wüsterian), fie despre termeni percepuți ca „semne lingvistice vii”, termeni din discurs, termeni-lexem (în terminologia descriptivă). Heribert Picht și Jennifer Draskau iau în discuție problema privind „imperfecțiunea” termenului, având în vedere faptul că acesta poate fi imprecis, ambiguu sau chiar conotativ. Analizând mai multe exemple, autorii ajung la concluzia că unele unități lexicale sunt mai „terminologizabile” decât altele și avansează teza despre „degree of terminologicality” (grade de terminologizare), care pune în relație formarea termenilor cu sistemul de termeni.

3. TERMINOLOGIA POPULARĂ A PLANTELOR

3.1. Etimologia denumirilor de plante

Termenul etimologie a apărut în Grecia antică fiind format din două cuvinte grecești: etimos „adevărat, real” și logos „cuvânt, știință”. Marius Sala apreciază că în Grecia antică problemele limbii au fost o parte componentă a filozofiei, etimologia fiind considerate ca „știința adevăratului sens”.

Desigur până să ajungă la etapa științifică au existat foarte multe interpretări fanteziste care au fost ridiculizare de care oamenii luminați ai Antichității (Cicero). Conform Dicționarului Explicativ etimologia ar trebui să indice corespondența fonetică și semantică dinte cuvântul analizat și „etimonul” său.

Odată cu descoperirea legilor fonetice și apariția metodelor comparativ-istorice se deschide etapa științifică a cerecetărilor etimologice. Opera fundamentală pentru cunoașterea originii cuvintelor romanice este dicționarul etimologic al limbilor romanice realizat de W.Meyer-Lübke intitulat Romanisches etymologisches Wörterbuch-Rew.

Diferite metode de cercetare și orientări lingvistice cu privire la studiul limbilor romanice au influențat domeniul etimologiei. De-a lungul timpului în funcție de direcție, d eorientare specialiștii au oscilat între a acorda o prea mare importanță principiului fonetic sau semnatic sau au acordat o egală atenție ambelor principia.

Hugo Schuchardt acordă o mai mare importanță sensului cuvintelor decât sunetelor deoarece nu agreea legile fonetice ale neogramaticilor și acordau mai mare imprtanță sinonimelor argumentând, că modul de a denmi o acșiune în diverse idiomuri ar fi deosebit d eedificatoare pentru stabilirea cu precizie a etimologiei unui cuvânt.

Un alt lingvist J.Gilliéron, fondatorul georgafiei lingvistice acordă importanță omonimiei și etimologiei populare iar Leo Spitzer a propus perspectiva stilistică în cercetarea etimologică. Cercetare etimologică cunoaște o nouă direcție odată cu dicționarul etimologic romanic realizat de Walter von Wartburg numit Französisches etimologisches Wörterbuch (FEW) deoarece folosește toate metodele propuse de ceillalți cercetători și în plus încearcă să dea pentru fiecare cuvânt o istorie a lui. Y.Malkiel subliniază importanța studierii familiei cuvintelor luate în discuție

Pornind de la faptul că istoria unui cuvânt se face în raport cu istoria societății studiul etimologic poate reflecta cu fidelitate istoria unui popor. Poporul roman a avut o anumită istorie și problemele etimologiei românești sunt mai complexe decât ale celorlalte limbi romanice. În primul rând Marius Sala atrage atenția asupra problemelor special pe care româna le-a avut și se referă la situațiile de „împrumut reîmprumutat”și la faptul că româna nu dispunde de texte vechi (cele mai vechi fiind cele din sec. al-XVI-lea) fapt care nu permite cunoaștere frmelor fonetice și a sensurilor intermediare între etimon și cuvântul luat în discuție.

Pentru etimologia română a existat o etapă preștiințifică care a fost practicată de către cronicari, însă reprezentanții Școlii Ardelene au avut o infuență importantă asupra cercetărilor etimologice și au avut un rol deosebit în revigorare spiritului latin, un fel de reromanizare a românei. Ca rezultat al cercetărilor realizate de învățații Școlii Ardelene a fost Lexiconul de la Buda (1825), însă dincolo de meritele pe care le-au avut în acest domeniu nu se pot ignora exagerările latiniste pe care le-au făcut. Iar cercetările ulterioare efectuate de alți lingviști nu le-au putut accepta.

Primul dicționar etimologic pe care Marius Sala îl apreciază ca fiind complet este cel realizat de A.de Cihac (1870-1879), dar cu menșiunea că unele etimologii sunt depășite. Un alt autor important a fost B. P. Hasdeu care a publicat primele trei volume din Etymologicum Magnum Romanicae EMR (1885-1893), cuprinzând cuvinte de la A la B (până la bărbat) însă acesta ignoră neologismele. Alți autori de dicționare etimologice au fost Al. Ciorănescu care a realizat Diccionario etimólogico rumano DER (1958-1965, tradus în română în 2001). Sala apreciază că soluțiile propuse privind originea cuvintelor sunt în cea mai mare parte corecte și prudente. Cel mai important dicționar rămâne Dicționarul limbii române, cunoscut sub denumirea Dicționarul Academiei. Din 1913 până în 1948 au fost publicate trei volume și patru fascicule. Toate volumele au fost realizate la Cluj sub conducerea lui S. Pușcariu. Din 1965 s-a publicat noua serie care are sigla DLR, sub conducerea lui Iorgu Iordan, Al. Graur și I. Coteanu, din 1993 coordonare lucrărilor a fost făcută de Marius Sala și Gh. Mihăilă.

Un alt dicționar este Dicționarul enciclopedic ilustrat, ”Cartea Românească„-CADE al lui I. Aurel Candrea și Gh. Adamescu (1926-1931). L.Șăineanu a realizat Dicționarul universal al limbii române-DU (1896-1943). A. Scriban a realizat Dicționaru[l] limbii românești (1939). Cel mai cunoscut dicționar este Dicționarul explicativ al limbii române-DEX, în două ediții (1975-1978). Limba română datorită condițiilor istorice a intrat în contact cucele mai variate limbi europene provenind din familii lingvistice diferite , fapt care îi conferă limbii române o configurație aparte în comparație cu limbile romanice înrudite.

B.P. Hasdeu arată că cea mai importantă categorie a lexicului limbii române o reprezintă cuvintele din stratul latin. Acesta s-a bazat pe principiul circulației conform căruia structura unei limbi este dată nu atât de numărul de cuvinte cât mai ales de frecvența lor în limba resprectivă. Savantul ajunge la această concluzie analizând două texte populare, o doină și un bocet din Dobrogea și constată că doina este alcătuită din 30 de cuvinte, toate moștenite din latină, iar bocetul are 155 de cuvinte din care 126 de origine latină, 18 slave, 3 maghiare, 1 grecesc, 7 de origine necunoscută.

D. Macrea studiind compoziția etimologică a lexicului românesc modern apreciază că elementele românești moștenite reprezintă doar 20% din vocabular însă analizând lexicul poeziilor lui Eminescu identifică 48,68% cuvinte de origine latină, frecvența lor reprezentând 83% din totalul cuvintelor folosite.

Al. Graur în lucrarea sa Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române, bazându-se pe principiul stabilității, puterii de circulație și a capacității de derivare înregistrează 1419 termeni reprezentând fondul principal de cuvinte dintre care 827 adică 58,21% de origine latină.

În Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice realizat sub coordonarea academicianului Marius Sala respectând trei criterii (frecvența, bogăția semantică, puterea de derivare), se selecționează cuvintele importante din punct de vedere funcțional din limbile romanice. Din cele 500 de cuvine panromanice alese de autori un număr de 146 se regăsesc în toate vocabularele reprezentative ale limbilor romanice, astfel se ajunge la concluzia că 30.33% din totalul cuvintelor ar fi de origine latină.

Marius Sala observă că la nivelul vocabularului reprezentativ al limbii române una dintre categoriile cele mai importante de termeni de origine latină o reprezintă clasa numelor de plante: lăptucă, spânz, linte, leurda, măcriș etc. Astfel terminologia plantelor s-a fundamentat pe un nucleu de sorginte latină rezistând în timp conferind specificitate limbii române în contextul celorlalte limbi romanice. În acord cu Dumitru Bejan „fondul principal al lexicului botanic românesc este alcătuit în esența lui din elemente de origine latină.”

Influențele exercitate asupra limbii române și implicit asupra lexicului botanic românesc sunt parțial slavă (care se manifestă începând cu sec al VII-lea), bulgară, germană, greacă bizantină, maghiară, sîrbo-croată, turcă veche, ucraineană, care au început să se manifeste cam în aceeași perioadă (după sec. X), turcă și neo-greacă (începând cu sec al XIV-lea), franceză, germană, italiană și engleză fiind de influențe mai noi. Astfel nomenclatura botanică românească este constituită din elemente moștenite din substratul traco-dac și latină, elemente împrumutate din alte limbi.

3.1.1. Nume de plante din stratul autohton

Conform opiniei lui Marius Sala, substratul reprezintă: „totalitatea elementelor pătrunse în latină din limbile populațiilor cucerite de romani, care au adoptat latina părăsindu-și limba proprie și conservate în limbile romanice, reprezintă substratul limbilor romanice. În cazul limbii române, substratul este traco-dac. Limba traco-dacă a fost vorbită de către locuitorii din Dacia înainte de romanizare. Lingviștii au încadrat limba traco-dacă în marea familie de limbi indo-europene, căreia i-a aparținut și latina.

Despre limba traco-dacă se știu foarte puține lucruri, se cunosc puține cuvinte, de cele mai multe ori în transcriere greacă și latină. Specialiștii lingviști nu au ajuns la un acord cu privire la configurația genealogică a limbilor indo-europene din cauza faptului că nu există texte scrise din fazele de început ale acestora, însă cu ajutorul metodei comparativ-istorice, folosindu-se o serie de concordanțe între formele anumitor cuvinte având același sens, au stabilit grupări de limbi aparent puțin asemănătoare dar înrudite între ele.

Pentru a se stabili fondul autohton al limbii române (substratul), s-a apelat la limba albaneză „un fel de văr al românei”, albaneza fiind considerată de cei mai mulți specialiști ca fiind continuatoarea directă a limbii trace, la fel cum bretona este continuatoarea directă a limbii celtice din Gallia. Cercetarea elementelor aparținând substratului traco-dac, a fost o preocupare constantă a specialiștilor lingviști dar în pofida acestui fapt a rămas o problemă nesoluționată și extrem de controversată. Cu referire la acesată problematică Ariton Vraciu atrage atenția asupra necesității unei abordări critice, obiective foarte nuanțate a tot ce s-a scris despre substratul autohton.

Ca să se stabilească originea traco-dacă a anumitor cuvinte lingviștii au stabilit că este necesar să se respecte următoarele criterii: cuvântul nu era moștenit din latină, nu era împrumutat din limbile vecine sau de alte popoare care au trecut prin acel spațiu, și trebuiau să se distingă cuvinte cu aceeași formă și cu același înțeles în română și albaneză.

Compararea românei cu albaneza a fost practicată de Fr.Miklosich, G.Weigand, C. Treimer, Kr. Sandfeld, S. Pușcariu, A. Philippide, Al. Rosetti, Gr. Brîncuș , cu deosebiri de la un cercetător la altul. Marius Sala observă că ocupându-se de problema elementelor de substrat există aprecieri contradictorii existând două direcții diferite, unii specialiști acordând o prea mare importanță substratului traco-dac atribuind “tot ceea ce apare în limbile romanice și nu există în latină influenței substratului”, iar alții minimalizând rolul elementelor de substrat sau ignorându-l.

Același autor îi denumește pe lingviștii care au atribuit substratului traco-dac multe cuvinte din limba română tracofili și constată că până la urmă sunt puține cuvinte sigure din substratul autohton adică aproximativ 80, aducând argumentul că nu există texte scrise în limba traco-dacă. Mai exact, aceste 80 de cuvinte se referă la realități din natură, la nume de plante și animale. Printre aceste cuvinte considerate ca fiind din substratul traco-dac se regăsesc și denumirile de plante (arbori): brad, brusture, leurdă, spînz, coacăză, ghimpe, mugure, etc.

Referitor la denumirile de plante considerate ca fiind de origine dacică păstrate în scrierile de botanică medicinală ale lui Dioscorides și Pseudo-Apuleius, I. Russu apreciază că aceste denumiri de plante nu prezintă importanță din punct de vedere lingvistic, deoarece doar un număr mic din aceste cuvinte pot fi explicate etimologic.

Au fost încercări de a reconstitui forma lingvistică de origine dar fără realizări demne de luat în considerare (cazul lingvistului Tomas Schek). Filologul bulgar Decev s-a ocupat și el cu studiere denumirilor dacice de plante dar nu areușit să clarifice problema acestor cuvinte, ajungând la concluzia că din cele 40 de nume dacice de plante care apar în listele lui Dioscorides, 20% sunt latine, 12,5% sunt de origine grecească iar 67,5% ar fi de origine traco-dacă.

Toți specialiștii care s-au ocupat de problema denumirilor dacice de plante au constatat că forma în care au fost transmise cuvintele din limba traco-dacă era foarte precară, cu multe lacune, erori și mai ales din cauză că traco-dacii nu au avut alfabet propriu, nici scriere, limba lor fiind transmisă prin alfabetul și limba grecească și latină, iar alfabetul grecesc consideră specialiștii lingviști că nu avea caractere adecvate foneticii trace, așa că nu se puteau reda toate sunetele existente din limba tracă.

3.1.2. Nume de plante din stratul latin

Părintele sistematicii, Carl von Linné sau Linnaeus, introduce, în 1753, nomenclatura binară, în limba latină (Species Plantarum- 1753, Systema Naturae – 1758). Dacă introducerea taxonomiei binominale este meritul lui Carl Linné, regulile care guvernează nomenclatura botanică are de-a face, potrivit lui Gledhill (2002), și cu ideile lui A.P. de Candolle din a sa Th´eorie El´ementaire de la Botanique (1813). Printre aceste idei se numără obligativitatea utilizării latinei ca un fel de lingua franca a taxonomiei botanice, a latinizării tuturor termenilor care funcționează ca nume de plante și crearea de noi nume doar în acord cu regulile gramaticale ale latinei, dar și prioritatea numelui dat de primul cercetător.

În secolul al XIX-lea latina era tot mai intens concurată de numeroasele limbi naționale, și pentru a se evita instaurarea unui haos terminologic, Congresul Botanic de la Viena (1905) a impus obligativitatea utilizării denumirilor latine ca denumiri științifice oficiale. Azi, unicitatea și standardizarea numelor de plante este asigurată și reglementată de coduri de nomenclatură.

Denumirea științifică (nomen scientificum) este cea latină, nomenclatura științifică a suferit, pe parcursul timpului, un proces de uniformizare și standardizare, din cauza necesității unei denumiri precise și stabile, universal valabile pentru plante. În același timp, se consideră nume științific și numele de plante în limbi naționale, dacă sunt îndeplinite criteriile unui proces denominativ științific, un nume corespunzându-i doar unei specii.

„A doua componentă a fundamentului lexicului botanic românesc, mult mai numeroasă și mai importantă, o constituie numele de plante aduse de romani odată cu venirea lor în Dacia”, și „Fondul principal al lexicului botanic românesc este alcătuit deci, în esența lui, din elemente de origine latină” În acest context ideea expusă se exemplifică prin denumirile: carpen (Carpinus), frasin (Fraxinus), ulm (Ulmus), cireș (Cerasus), fag (Fagus), plop (Populus), salcie (Salix), trifoi (Trifolium), in (Linum), mintă (Menta) etc.

Utilizarea corectă a nomenclaturii botanice prevede ca numele latinesc al plantei să fie dublat de numele științific în limba națională, în majoritatea articolelor binomenul latinesc este însoțit de numele în limba engleză. Acest tip de utilizare are ca scop corecta identificare a plantei. Totuși, există cazuri în care autorii furnizează, în articolul lor, doar unul din aceste tipuri de nume: sau binomenul latin, sau numele în limba engleză. În cazuri extreme, puține la număr, totuși, numele vernacular al plantei apare doar în referințele bibliografice ale articolului, dar nu în titlul, rezumatul sau textul acestuia.

Un alt aspect ține de principiul unicității denumirii științțifice și inconsecvențe în respectarea acestui principiu. Pentru planta cunoscută drept grâu dur am identificat trei denumiri latinești: Triticum turgidum L., Triticum turgidum var. durum Desf., Triticum durum. Pluralitatea numelor afectează și denumirile în limba engleză. Astfel, Zea mays este tradus sau maize sau corn. Triticum aestivum este denumit și bread wheat, dar și winter wheat, iar Oryza sativa este utilizat ca rice dar și swamp rice în limba engleză. Brassica napus L. este denumit uneori winter oilseed rape, alteori rapeseed sau canola. Robinia pseudoacacia este denumit și Romanian acacia dar și black locust.

Uneori, toate componentele din sintagma nominală reprezentând numele de plantă sunt scrise cu majusculă: Trifoliate Orange, King, Oyster Mushroom. Plantele care nu sunt autohtone Europei sau Americii de Nord nu au denumire în limba engleză: Gingko biloba.

Simbolurile pentru hibrizi nu sunt folosite totdeauna în mod consecvent: Numele latinesc pentru strawberry este citat uneori drept Fragaria ananassa alteori se utilizează simbolul x, Fragaria x ananassa. Denumirea științifică pentru măr este într-un loc Malus domestica, în alt loc Malus x domestica.

Neglijențe în menționarea denumirii latinești pot fi surprinse și la autorii publicației Notulae Botanicae Horti Agrobotanici dar și la aceia ai International Journal of Horticultural Sciences as well. Astfel, pentru Brassica napus L. se dă doar denumirea englezească canola, dar nu și numele latinesc, doar unele nume de cultivari (NBHA, 2010, 38 (1): 128-129). Floarea soarelui apare doar ca sunflower în articolul intitulat The modelling of development stages of sunflower on the basis of temperature and photoperiod (NBHA, 2010, 38 (1): 66). Pentru vinete apare doar denumirea eggplant, dar nu și Solanum melongena L. . În articolul Tree and fruit characteristics of various apple genotypes obtained through mutagenesis, unde se analizează cazul unui soi de măr binecunoscut, numele specific nici nu apare deloc ((NBHA, 2010, 38 (1): 246) .

În privința titlurilor articolelor, acestea furnizează sau denumirea științifică în limba latină sau în limba națională, în unele cazuri chair ambele variante fiind menționate. În continuare dăm câteva exemple de titluri care dau doar denumirea latină a plantei: Results with the establishment of in vitro culture of Leucojum aestivum; Plant of interest- Prunella vulgaris L.; Genetic differentiation between Quercus frainetto Ten. and Q. pubescens Willd. in Romania. Același fenomen de optare doar pentru numele latinesc poate fi surprins și în textele acestor articole: “The most common native European Fraxinus species (Fraxinus excelsior L, F. augustifolia Vahl. and F. ornus L.) grow naturally in the country and cover more than 60.000 ha” (NBHA, 2011, 39 (1): 283); sau “Provenance level variation in germination was observed in Pinus halepensis, P. pinaster, P. brutia, P sylvestris and P. nigra” (NBHA, 2011, 39 (1): 284).

În enumerări, numele se dau cel mai frecvent în limba latină, mai puțin frecvent în ambele limbi Atunci când se dau liste de nume botanice în limba latină, regulile stabilite de Coduri sunt respectate, și anume prima denumire furnizează ambele elemente ale binomenului, iar la următoarele numele genului apare deja prescurtat la inițiale: Pinus halepensis, P. pinaster, P. brutia, P sylvestris and P. nigra (NBHA, 2011, 39 (1): 284). Atunci când se citează ambele denumiri, una din variante este pusă, de obicei, între paranteze: “Four edible seed\kernel oils: corn (Zea mays), wheat germ (Triticum vulgare), sweet almond (Amygdalus dulcis) and grape seed (Vitis vinifera) oils were analyzed in this study (NBHA, 2010, 38 (2): 92).

3.1.3. Nume de plante împrumutate din alte limbi

Terminologia botanică, variată atât la nivelul folosirii ei de către vorbitorii limbii-sursă, cât și la nivelul limbii-țintă, formează una dintre cele mai dificile probleme cu care se confruntă traducătorul și terminologul. Dificultatea primă o formează găsirea corespondentului celui mai cunoscut, literar, echivalent din punct de vedere științific, o dificultate cauzată de numărul mare de numiri și variante (regionale) din care trebuie extras termenul devenit literar, operație având ca punct de sprijin sintagma latină ce identifică, taxonomic, planta.

Problema găsirii termenului consacrat, în acest domeniu de activitate, se pune în mod acut, acum, datorită orientării cercetării spre produsele BIO, obținute prin folosirea plantelor și a fructelor în multe dintre produsele farmaceutice și cosmetice, față de care există un interes tot mai crescut pe piața de desfacere. Traducerea denumirilor nu este o acțiune simplă. Transpunerile defectuoase pun consumatorul interesat într-o mare încurcătură, iar pe specialiști, într-o căutare zadarnică în dicționarele limbii-sursă sau ale limbii-țintă, spre a găsi echivalentul termenului tradus „mot à mot”.

Pentru descrierea elementelor lexicale (cuvinte simple sau compuse, sintagme) folosim Dicționarul limbii române (DLR), tezaurul Academiei Române, lucrarea aceasta conținând cea mai amplă și documentată informație. Pentru traducere s-a apelat adesea la cuvinte regionale și nu, cum e firesc, la termenii literari corespunzători. Astfel, fr. caille-lait-jaune, germ. Marienbettstroh (Galium verum) s-au tradus prin floarea-lui-Ion (LC) și nu prin echivalentul literar sânziană, pl. sânziene < lat. sanactus dies Ioannis, după numele zilei de naștere a Sf. Ioan Botezătorul (24 iunie), zi numită popular Sânziene sau Drăgaică, planta fiind cunoscută și cu numele drăgaică; DLR înregistrează sinonimul regional floarea-lui-Sântion și nu pe cel la care ne-am referit mai sus.

În aceeași situație este și barba-tatei (LC, p. 13) pentru fr. grande-consoude, germ. Beinwell, (regional) Beinwurz (Symphytum officinale), termenul românesc literar fiind tătăneasă; nici floare-de-noapte, lumina-nopții, luminița-nopții (LC, p. 23) nici nopticoasă nu sunt termenii potriviți pentru traducerea fr. julienne, germ. Nachtviole sau Nachtkerzen (Hesperis tristis), căci, așa cum se prezintă în DLR, plantele designate prin aceștia au nume științifice diferite; corespondentul literar românesc este floarea-nopții.

Situația întâlnită mai frecvent este aceea când s-a ales un termen neînregistrat lexicografic: puterea-ursului pentru fr. queue-de-cheval, germ. Pferdeschwanz (Equisetum arvense), și nu literarul coada-calului; lemongrass și gheara-dracului (LC, p. 16), neincluse încă în dicționare, traduc fr. citronnelle, germ. Aberraute (Artemisia abrotanum), dar planta aceasta are o serie de nume literare: lemnul- Domnului, lemnul-lui-Dumnezeu, lemn-domnesc și altele regionale: lemn-dulce, alimon, lămâiță, rozmarin; dobrișor (LC, p. 30), neatestat în DLR, este folosit ca echivalent pentru fr. mélisse-des-bois, germ. Bilnensang (Melittis melissophillum), dar ar fi mai bună alegerea termenului dumbravnic, înregistrat în DLR cu o serie de variante lexicale: dobromnic, dobronic, dobronică; argan sau argavan (LC, p. 40) pentru liliac, fr. lilas, germ. Flieder (Syringa vulgaris).

Numărul exemplelor este mare, dacă ținem seama de numele, copiate direct din germană, de pe ambalajul capsulelor indicate pentru diverse afecțiuni. De ex., pentru memorie: chinoa <germ. Quinoa, șizandra <germ. Schizandra, rhodiola <germ. Rhodiola, nume neincluse în DLR. Între acestea, îl amintim și pe mate, folosit pentru mătăcină, fr. mélisse-turque, mélisse-de-Moldavie, germ. Türkischer Drachenkopf (Dracocephalum Moldavica), plantă adusă în Moldova din Siberia.

Numele plantelor, în special al celor cu inflorescență deosebită, prin parfum și formă, au fost date, în toate limbile, plecând de la analogia stabilită prin culoare, formă, florescență, perioada de înflorire și întrebuințare. Flora cu fitonimele sale este una dintre cele mai interesante ramuri ale lexicologiei. Prin eludarea acestor termeni consacrați, fenomen datorat fie ignoranței, fie comodității, fie absenței specializării în traducere, se șterge orice urmă a culturii și civilizației autohtone, lăsându-se impresia că sintagmele noi, devenite termeni sau neonime, neadaptate în limba-țintă, sunt unicii termeni consacrați.

3.2. Nume de plante cu etimologii unice

3.3. Nume de plante cu mai multe etimologii

3.4. Nume de plante cu etimologii nesigure

3.5. Nume de plante cu etimologii necunoscute

3.6. Nume de plante care nu apar în dicționarele etimologice

4. PROCEDEE DE DENOMINARE A PLANTELOR DE CĂTRE POPORUL ROMÂN

4.1. Metafora animat pentru inanimat

4.1.1. Animatul este o parte de corp, inanimatul este o plantă

Etnobotanica reprezintă, încă, o sursă fertilă de informații pentru cercetări antropolingvistice, psihologice și psiholingvistice. Fitonimia dezvăluie preocupările, reprezentările și subconștientul afectiv ale poporului. La plante, poate mai mult ca la alte categorii, denumirile au fost sugerate oamenilor de așa-zisa signatura rerum, de tainicele „înscrisuri” prezente în morfologia, cromatica, mirosul, gustul, gingășia ori, din contră robustețea sau vulgaritatea organele speciilor vegetale. Alte fitonime au derivat din diversele proprietăți ale plantelor, din ecologia și corologia lor, fenologia lor, din relațiile cu celelalte viețuitoare. Faptul că ele au fost consemnate în diverse scrieri este un câștig atât pentru etnobotanica românească, cât și pentru lingvistică și istorie.

În această situație părțile de corp cu care s-a făcut asemănarea în cadrul procesului de denominare sunt următoarele: aripă, bășică, braț, burtă, buză, cap, călcâi, chică, chip (față, obraz), coadă, coamă, corn, cosiță, deget, dinte, cioc, geană, genunchi, gheară, gingie, gură, bot, gușă, inimă, lână, maț, mână, moț, mustață, ochi, os, păr, picior, organe genitale, pleoape, plete, spinare, vână, sprânceană, spată, subsuoară, trompă, umăr, ureche. Numărul părților de corp la care s-a făcut referire în procesul de metaforizare este extrem de mare. În funcție de fecvența lor, în sistemul de denominare populară a plantelor, numele acestor părți de corp se pot grupa în ordine după cum urmează: coadă, gură, limbă, picior, ochi, ureche cele mai frecvente, urmează barbă, cap, dinte, gheară, păr (cu sinonimele), organe genitale, apoi buric, creastă, corn, mână, buză, chip, deget, spinare. Aceste denumiri nume de părți de corp se combină cu nume de viețuitoare, precum și cu alte nume:

a) animale: arici, balaur, bou, broască, cal, capră, cățea, cățel, cerb, câine, iapă, iepure, leu, lup, măgar, miel, oaie, pește, pisică, porc, rac, șarpe, șobolan, șopârlă, țap, urs, vacă, veveriță, viperă, vițel, vulpe;

b) păsări: barză, cioară, cocoș, corb, cuc, curcan, gaie, găină, gâscă, pasăre, păun, porumbel, pui, rață, rândunică, stancă, stârc, sturz, uliu, vrabie;

c) insecte: gândac; d) oameni: babă, băiat, boier, cavaler, călugăr, cucoană, doamnă, fată, femeie, fiu, flăcău, june, împărat, moș, muiere, om, popă, preuteasă, soacră, tată, vecină, vânător, voinic, vrăjmaș, tâlhar; Ancuță, Anică, bulgar, jidov, sas, ungur, tătar, turc, țigan, țigancă; unele dintre ele având și implicații mitologice;

e) ființe ireale și mitologice: cele din vânt, Christor, Dumnezeu (Domn), drac, hârț, iele, Iuda, mama pădurii, Maica Domnului, Maica Precista, Sf. Maria, moroi, priculici, vineri, zână, zmeu, zburător;

f) plante: ai, arbore, ardei, bostan, brad, copac, cucuruz, fasole, grâu, hamei, măr, papură, prună, răchită, salcie, varză, vie; g) obiecte: pahar, cântar, țurcă; h) natură: apă, baltă, cale, câmp, mare, pădure, pământ, piatră, stea, soar, vânt. Dintre aceste grupe, cele mai frecvente sunt numele de animale și păsări, urmate de nume de persoane și de ființe ireale.

Se observă că analogia s-a făcut mai mult cu părțile corpului animalelor și al păsărilor, dar și cu părți de corp de persoană și mai rar cu forțe supranaturale. Guiraud arată că în asemenea sistem denominativ, numele părții de corp joacă rol de „morfem identificator” al clasei, iar numele de animale și păsări, de persoane și de ființe supranaturale constituie variabila specifică în opoziție cu aceea a altor animale și păsări, persoane și ființe ireale. Primul termen al compuselor identifică o clasă de plante care au, de exemplu, frunzele de forma unei limbi, iar al doilea termen marchează, o opoziție la dimensiunile plantelor (frunzelor) respective.

Astfel, limba-boului va denumi o plantă cu frunza mai lungă și mai lată la bază, iar limba-mielului va denumi, prin opoziție cu limba-boului, o plantă cu frunza mai mică. Plantele denumite prin ochiul-boului vor avea florile mai mari decât plantele denumite prin ochii-șoricelului (coada șoricelului/coada racului/coada calului). În cazul numelor părților de corp ale persoanelor și ființelor supranaturale la denumirile de plante, acestea evidențiază anumite caracteristici ale plantei sau diferite întrebuințări ale plantei denumite. Uneori, numele părții de corp se combină cu un cuvânt care exprimă o însușire, nu a părții de corp, ci a plantei denumite prin aceasta: coadă-țepoasă, gură închisă etc.

Asemenea cuvinte calificative se pot adăuga și la metaforele compuse deja constituite, tot cu scopul de a exprima o caracteristică a plantei denumite prin metaforă: ochiul-boului-albastru, ochiu-boului-de-pe-luncă, barba-urslui-grasă, ochiul-boului-de-câmp. Denominatorul popular a raportat la părțile de corp amintite florile, frunzele, fructele, tulpinile, ramurile și rădăcinile plantelor. Astfel avem: plante denumite după flori, plante denumite după frunze, plante denumite după fructe, plante denumite după tulpini și ramuri. În toate aceste situații, metaforele au avut ca punct de plecare forma părților plantei în asemănare cu forma părților de corp.

Plante denumite după flori după inflorescențe. În această situație, părțile de corp angajate în metafore sunt: barbă, bășică, cap, cioc, creier,deget,dinte, gușă, gură, inimă, măsea, moș, mustanță, ochi, păr, suflet, trompă. Prin “barbă” se denumește planta barba-caprei, care are părțile exterioare ale discului floral dispuse intr-un mod asemănător cu părul din barba caprelor. „Buricul” apare în compusul buricul-primăverii, probabil prin aluzie la forma rotundă a florilor. „Ciocul” este prezent în denumiri de plante ale căror flori au un pinten lung: ciocul-berzei, ciocul-ciocârliei,ciocul-ciorii. „Cozile” denumesc plante ale căror flori au formă de spic, mai lung sau mai scurt, ori sunt alungite spre vârful tulpinei.

Cele mai frecvente sunt plantele denumite după cozile animalelor: coada-lupului, coada-vacii, coada-mielului, coada-mâței, coada-racului, coada-soricelului, coada-șopârlei. Se poate face o opoziție în ceea ce privește dimensiunile plantelor denumite prin „cozi”, plantele denumite prin cozile mamniferelor mari vor avea floarea în formă de spic mai mare, iar plantele denumite prin cozile mamniferelor mai mici, vor avea florile de dimensiuni mai mici. Alte plante denumite prin coadă nu respectă formele florilor amintite mai sus: coada-de-rândunică.

„Corn” apare în denumirea de cornișor, o plantă cu flori rotunde nu prea mari. Prin cuvântul „deget” se denumesc acele plante care au floarea alungită, în formă de tub: „degețel”. „Gura” denumește plantele care au florile rotunde. Metaforele, de cele mai multe ori, sunt compuse, al doilea cuvânt fiind nume de animale: gura-lupului, gura-mielului, gura-ursului, gura-mâței de persoane: gură-de-turc, gurița-cucoanei, gura-vecinei, de păsări: gurița-cucului de ființe ireale: gura-moroiului, gura-balaurului de obiecte: gura-paharului. „Gușa” denumește plante cu inflorescențe rotunde și cu potirul umflat: gușa-găinii, gușa-porumbelului.

„Prin inimă” se denumesc plante ale căror flori au formă apropiată de aceea a organului uman respectiv. Metaforele sunt simple: inimi și compuse: inima-Maicii Domnului, inima-Domnului, inima-pământului. „Nasul” denumește plantele cu inflorescență în formă de spic alungit, la unele atârnând in jos, asemănător nasului curcanului: moțul-curcanului, mucul-curcanului, nasul-curcanului, moțul cocoșului. „Măseaua” denumește planta măseaua-ciutei, probabil prin referire la forma pe care o are floarea acestei plante. „Ochii” denumesc plante ca: ochiul-boului, ochiul-caprei, ochiul-vacii, ochiul-lupului, ochiul-mâței, ochiu-șarpelui, ochii-șoricelului, ochii-veveriței, ochii-broaștei, ochii-păsăricii, ochiul-găinii, ochiul-cucului,ochii-băiețelului, ochiul-fetiței, ochii-cavalerului, ochiul-Ancuței, ochiul-lui-Christos, ochiul-lui-Dumnezeu.

În unele metafore compuse, cuvântul „ochi” se combină cu nume de corpuri cerești: ochiul-Soarelui, ori cu cuvinte ce indică culoarea plantelor respective: ochișor-albastru, ochișor-roșu. Mai rar se pot întâlni metafore simple: ochișor. „Sufletul” denumește plantele: suflete, suflețeală, cu referire la frumusețea florilor plantei. Plante denumite după frunze. Părțile de corp cu care s-a făcut asemănarea sunt: aripă, barbă, chică, coadă, copită, creastă, gheară, limbă, palmă, pană, picior, ureche. „Aripa” se găsește în compusul aripa-porumbului . „Prin barbă” se denumesc plantele care au frunza foarte ramificată: barba-popii.

„Chica” apare în compusul chica-voinicului, pentru că are frunzele subțiri și dese. Cuvântul „coadă” în combinație cu un nume de pasăre denumește plantele care au frunzele îndoite la vârf asemănătoare penelor din coada păsărilor. Cele mai numeroase plante sunt denumite prin coada-cocoșului. Numele altor păsări apar izolat în metafore: coada-găinii, coada-rândunicii. În combinație cu numele de animate, cuvântul „coadă” denumește acele plante care au frunzele în formă de ramuri mai mari sau mai mici, cu un ax principal, de la care pornesc frunzele propriu-zise: coada-mielului, coada-șopârlei, coada-lupului. „Copita” apare în copita-măgarului, a cărei frunză este rotundă ca o copită de animal. „Creastă” apare în compusul creasta-cocoșului, plantă care are, de regulă, frunzele alungite și puternic crestate.

Plantele cu numele cărora apar cuvintele „gheară” și „unghie” au frunzele crestate sau cu margini regulate. În metaforele compuse intră nume de animale și de păsări: unghia-caprei, unghia-ciutei, ghiara-mâței, unghia-ursului, unghia-găii, unghia-găinii, unghia-păsării. „Limba” este un cuvânt extrem de productiv în sistemul de denominație a plantelor. Cele denumite în acest fel au frunzele alungite, ovale și, de obicei, regulate cu suprafața netedă sau cu asperități. Dimensiunile frunzelor plantelor respective sunt sugerate de dimensiunile limbilor cu care s-a făcut asemănarea.

4.1.2. Animatul este un animal, inanimatul este planta care a fost asemănată cu acesta

Lupușor (Rhinanthus alpinus, Rhinanthus angustifolius, Sorghum halepense), primele două specii sunt parazite și omoară plantele gazdă. Sorghum halepense sufocă plantele cultivate.

Măr lupesc sau mărul lupului (Aconitum spp., Aristolochia clematitis, Crataegus monogyna, Datura stramonium, Daphne mezereum, Euonymus europaeus, Glechoma hederacea, Paris quadrifolia, Physalis alkekengi, Symphoricarpus albus, prunele atacate de ciuperca Taphrina pruni): aluzie la toxicitatea fructelor; apare și în transcriere greșită măr lumesc. La români, termenul măr, fructul speciilor de Malus, a ajuns să se identifice cu „poamă”, „fruct” și să se atribuie multor altor specii, cu referire nu numai la fructe, ci chiar și la tuberculi, rădăcini tuberizate, flori, inflorescență. Ex.: măr (Solanum tuberosum – tuberculul), măr amar (Citrullus colocynthis): fiindcă are fructe amare; măr de pământ (Helianthus tuberosus) care are rădăcini tuberizate subpământene etc. Numele se referă, în cele mai multe cazuri, la fructele plantelor, uneori la inflorescență (Carlina acaulis) ori rădăcinile tuberizate (Aconitum spp., Helianthus tuberosus).

Lupin, lupine) (Lupinus albus), lupin alb, lupin dulce (Lupinus albus), lupin galben (Lupinus luteus): din numele științific Lupinus.

Lupidragi, lupisgragi, lupizdrag, bobidrag (Tropaeolum majus) < coresp. scr. Ljubidrag, dar putem accepta și rad. i.-e. *(s)leubh-, (s)leup- „a atârna (flasc)”, cu referire la habitusul plantei.

Lupoaie (Orobanche spp.): numele științific Orobanche se traduce „sugrumătoarea speciilor de Orobus”. Acest fapt ne îndreptățește să facem legătura și cu v.ind. sudayati „a ucide”, sudana „ucigător”. O serie de plante parazite se numesc lupoaie: Lupoaia captalanului (Orobanche flava sin. O. petasites); lupoaia cânepii (Orobanche ramosa); lupoaia cimbrișorului (Orobanche alba sin. O. epithymum); lupoaia dracilei (Orobanche lucorum); lupoaia dumbățului (Orobanche teucrium); lupoaia lucernei (Orobanche lutea sin. O. medicaginis); lupoaia pelinului (Orobanche artemisiae-campestris); lupoaia salviei (Orobanche salviae); lupoaia sânzienelor (Orobanche caryophyllacea sin. O. galii); lupoaia scailor (Orobanche reticulata); lupoaia trifoiului (Orobanche minor); lupoaia tutunului (Orobanche ramosa), lupoaică (Orobanche purpurea, Sorghum halepense). Tot lupoaie se numește și specia Lagenaria siceraria, în acest caz avem a face însă cu o etimologie populară în loc de *luboaie < lubă, lubău „bostan, pepene” sau în loc de ludaie (eventual sub influența corespondentului magh. lopótök).

4.1.3. Animatul este o pasăre, inanimatul planta respectivă

4.1.4. Animatul este o reptilă, o amfibie, un crustaceu, inanimatul planta respectivă

4.1.5. Animatul este o insectă, inanimatul planta respectivă

4.1.6. Animatul este o persoană, inanimatul planta respectivă

În această situație plantele care poarată nume de ființe umane sunt destul de numeroase aici fiind vorba despre o asemănare dintre părțile plantei și ființele respective, uneori asemănare la aspect, alteori de „comportament”. Plantele au primit numele unor persoane cu diferite ocupații: boier, boierei, cavaler, călugăr, călugăraș, călugăriță, cârciumăreasă, maior, preotească, armaș, călușar, regină, sulta, crai, călăraș, împărăteasă, popă, regină. O altă situație este aceea în care plantele au primit numele unor persoane cuprinse în categoria rudelor: frate-și-soră, frate-cu-sora, trei-frași-pătați, frațiori, nevestică, nevestele, nevastă-frumoăs, sora-soarelui, uncheșel.

Brândușa (foarte rar, masculinul Brânduș) se încadrează în seria antroponimelor vechi, provenite din nume de plante, răspândite la multe popoarele. Prenumele și numele de familie Bujor este format pe teren românesc de la numele de floare bujor, substantiv de origine slavă; mai vechi sunt toponimele Bujoreni, Bujorești.

Camelia e un prenume pe care majoritatea vorbitorilor îl leagă de termenul denumind o cunoscută plantă ornamentală, cu frunze mereu verzi și flori mari, albe sau roșii, originară din Japonia, adusă în Europa prin secolul al XVIII-lea și botezată după numele celui care a adus-o, Kamell. Bineînțeles că părinții care aleg prenumele Camelia au în minte numele frumoasei flori japoneze, lucru ce explică și frecvența numelui; de fapt provine din vechiul Camillus – feminin Camilla. La romani, camilius era însă și termen comun din sfera limbajului religios (desemnând tinerii de condiție bună, care îl asistau la sacrificii pe flamen Dialis, preotul lui Iupiter). Cunoscute sunt în spațiul cultural, numele de familie Camilar (Eusebiu, prozatorul); pictorul Camil Ressu;

Corespunzător unui nume de floare, prenumele Dalia provine de la Dahlia variabilis – plantă originară din Mexic. Ca nume de persoană, Dalia este o creație recentă europeană care a avut șansa să se răspândească destul de rapid. Floarea poartă la noi și numele de gherghină, cuvânt identic cu prenumele Gherghina (format de la Gheorghe).

Hortensia (masculin – Hortensius), derivat de la substantivul hortus –grădină, între numele de persoană și floare este o strânsă legătură, numele florii are la bază numele -Hortense [Lepaute]- celei ce l-a ajutat pe botanistul francez Ph. Gommerson (1722 -1773) să creeze noua varietate de plantă, cunoscută și astăzi. Intrat în onomastica noastră, numele apare și sub forma Ortansa. Scriitoarea Hortensia Papadat-Bengescu e, desigur, cea mai cunoscută dintre purtătoarele acestui nume. Modern și apreciat în epoca noastră, creație a onomasticii românești,

Lăcrămioara are la bază substantivul lăcrămioara (un diminutiv al termenului lacrimă), prin care este denumită la noi o plantă cu flori albe și plăcut mirositoare. Frecvența alegerii prenumelui Margareta este datorată, în bună parte identității dintre numele personal și numele unei flori, margareta. De această dată însă (cazul nu este unic), Margareta nu este o creație românească, deci nu are la bază numele de floare. Cunoscut încă din primele secole ale erei noastre, Margarita corespunde latinescului margarita –perlă (cu sensul secundar margaretă), împrumutat din greacă – margarites, cu aceleași sensuri (a se vedea termenii din română mărgărit, mărgăritar; pietriș mărunt; perlă; vâsc; lăcrămioară). În apusul Europei, Margarita pătrunde în onomasticonul creștin și se răspândește. La români Margareta este un nume foarte vechi, utilizat și cu forma Marghita sau Marga.

Prenume feminin modern, Violeta este un împrumut recent, pe cale cultă, din onomastica apuseană. După cât se pare însă, Violeta nu este, la origine, creat direct din substantivele comune cu aceeași formă (a se vedea în italiană-violetta și în franceză-violette), ci de la numele personal Viola, iar acesta de la numele plantei și al florii, viola (păstrat în română sub forma vioară, de unde viorea, viorică și numele Viorica; din aceeași familie face parte și violet, a șaptea culoare a spectrului). În epoca noastră, mult mai răspândit este diminutivul Violeta, fapt datorat în bună parte cunoscutei opere a lui G. Verdi, Traviata, a cărei eroină poartă numele Violetta Valery (libretul fiind Dama cu camelii, creația epică a lui Al. Dumas-fiul, dar protagonista era, în roman, Marguerite Gautier). Probabil nu este lipsit de importanță să amintim că violeta este considerată în limbajul florilor simbol al modestiei și al pudorii.

4.2. Denumiri de plante legat de ființe ireale

Cel mai important domeniu denominativ din vocabularul romanesc al numelor de plante este cel al animalelor și păsărilor, urmat de cel al ființelor supranaturale. Mai departe, celde-al doilea domeniu este alcătuit din două subdomenii, mai exact ansamblul termenilor referitori la ființe mitologice precum ielele, zinele sau zmeii și vocabularul incluzind referințe cu rezonanță creștină, din care fac parte constituenți precum Dumnezeu, Hristos, Maica Domnului, sfinții ș.am.d. Fără a oferi evidențe de ordin statistic, Bejan (1991: 97) notează că cel mai frecvent constituent lexical care participă la dezvoltarea denumirilor populare romanești de plante aparținind domeniului ființelor supranaturale este drac.

Constatarea nu evidențiază doar prezumția că diavolul este entitatea supranaturală prototipică in formarea unor denumiri etnobotanice romanești avind ca izvor vastul domeniu „mitologie și religie”, ci punein valoare și venerația de care Maica Domnului se bucură in Biserica Ortodoxă și in folclorul romanesc, din moment ce multe nume de plante stau in legătură cu această emblemă a creștinismului. La o privire mai atentă, se observă că asemenea constituenți lexicali foarte potenți in a da naștere unor fitonime nu sint specifici vocabularului etnobotanic romanesc, ci, dimpotrivă, figurează in terminologiile etnobotanice ale mai multor limbi vorbite de popoarele creștine. De fapt, in Evul Mediu
și in Renaștere denumirile de plante cu originea in numele divinității și ale sfinților erau atit de răspindite incit latina botanică a invățaților vremii.

Carl von Linne (Carol Linnaeus), fondatorul nomenclaturii botanice
științifice, descuraja fățiș – în Secolul Luminilor – practica dea boteza plantele cu nume de sfinți, iar acest tip de atitudine reflectă în mod clar că sosise timpul ca nomenclatura
științifică să se desprindă din matca vechilor obișnuințe denominative. „Numele de gen” – scrie Linne, în faimoasa Philosophia Botanică (1751) nu ar trebui date abuziv pentru a câștiga protecția sfinților și aoamenilor faimoși sau pentru a-i sărbători”. Ghicim în spatele acestui precept etic aprotestantă pe care unul din marii părinți ai terminologiilor științifice o angajează discret în a formula regulile de atribuire a denumirilor științifice, aspect nu foarte dificil de probat dacă se ține cont de faptul că recomandarea linneană se sprijină bibliografic pe contribuția notabilă și reacționară a botanistului elvețian Johann Bauhin.

Botaniști precum Britten și Holland (1886: xvii-xviii) au putut constata că în vocabularul etnobotanic al limbii engleze exista „un mare număr de nume de plante ce ar putea fi denumite dedicatorii”, întrucât „oglindesc numele multor sfinți și chiar al Divinității. Totuși, cele din urmă sunt foarte puține, și reflectă pioșenia: denumiri precum God Almighty’s Bread and Cheese; God’s Eye; God’s Grace; God’s Meat; Our Lord’s, sau Our Saviour’s Flannel; Christ’s Hair; Christ’s Herb; Christ’s Ladder, Christ’s Thorn, Holy Ghost și Herb Trinity alcătuiesc aproape întregul inventar. Cu totul alta este referirea la Binecuvântata Fecioară Maria, căreia îi sunt dedicate foarte multe denumiri formate cu „Lady” sau „Our Lady”. Consultarea cuvântului „Lady” va dovedi cât de numeroase sunt aceste denumiri în dicționar. Câteva denumiri strâns legate de Binecuvântată Fecioară Maria, cum ar fi Virgin Mary’s Cowlips, Virgin Mary’s Milkdrops, Mary’s Tears, Virgin Mary’s Pinch perpetuează legende încântătoare, redate la numele respective.

În cazul limbii engleze, inventarul unor astfel de nume de plante cu rezonanță creștină este cu atât mai semnificativ sub aspect cultural cu cât convulsiunile Reformei din secolul al XVI-lea au dus la constituirea Bisericii Anglicane, și, implicit, la crearea unui reper cultural și istoric menit să semnaleze că respectivele denumiri populare de plante sunt anterioare epocii respective. Dacă adăugăm că în foarte interesantul său tratat asupra simbolismului folcloric al plantelor, Folklard (1892) dedică întregi capitole „plantelor Bisericii Creștine” și „plantelor Diavolului”, vom indica, poate, mai bine, cât de complicat este studiul simbolismului păgân și/sau creștin al multor denumiri etnobotanice. ființe celeste: rom. îngeraș (Begonia rex) < rom. înger + suf. –aș denumește o plantă al cărei nume este motivat de similaritatea pe care poporul a descoperit-o intre aripile îngerilor și frunzele plantei. Același tipar este prezent și în denumirea științifică: în cazul binomului Angelica archangelica, constituentul generic Angelica se situează în descendența denumirii savante latinești herba angelica, ilustrativă în a semnala că în conștiința omului medieval planta era considerată ca având proprietăți curative (Quattrocchi, 2000/I: 141). Un astfel de traseu denominativ legitimează afirmația că unele denumiri științifice ale plantelor au ca prototipuri denumiri populare.

– diavol: rom. drac a dar naștere unei ample terminologii etnobotanice constând atât din fitonime sintetice, precum dracă (Paliurus spina-christi, Xantium spinosum), drăcoaică (Paliurus spina-christi), drăcușor (Anthurus archeri), cât și din fitonime analitice. În situația în care numele plantelor este în legătură cu ființe ireale avem: înger, nălucă, strigoi, smeu, zmăoaică, zânișoară.

Astfel avem denumiri ca: Poala Maicii Domnului, cămașa, cerceii, iarba, inima, isma, lemnul, mâna, părul [Maicii Domnului, Maicii Precista sau Sfintei Mării] . Stelian Dumistrăcel arată că în nomenclatura populară a plantelor există foarte puține denumiri care provin de la numele unor principii sau personaje negative: câteva denumiri înregistrate de Panțu, pornind de la „drac” (barba dracului, căruțele, mușcătura, pitacu, pușca și scaiul), altele câteva conținând substantivele “ciumă” (bradu ciumei, ciuma fetei), holeră sau strigoi). Sunt foarte bine reprezentate numeric denumirile ce cuprind numele lui Dumnezeu (și al Domnului) și al Maicii Domnului.

Se remarcă, astfel, că multe denumiri de plante sunt reflectări lingvistice ale unor practici, credințe și comportamente umane specifice unei anumite culturi.

4.3. Metafora inanimat pentru inanimat

4.3.1. Inanimatul este o plantă, inanimatul este tot o plantă.

Prima parte a compusului este plantă și al doilea termen tot o plantă. Procedeul de denumire a plantelor prin asemănarea cu altele plante, de a transfera numele unei plante asupra alteia este destul de frecvent în terminologia populară românescă. Poate fi voraba de o asemănare reală sau poate fi vorba de o confuzie care este destul de des întâlnită la denumirile populare de plante , confuzia și cunoașterea vagă, după cum au demonstrat cercetătorii din domeniu, sunt unele din caracteristicile denumirilor populare ale plantelor .Evident că, există asemănare între cele două plante comparate, altfel nu s-ar fi confundat .Comparația a pornit de la forma comună a celor două plante dar și de la alte caracteristici comune culoare, miros, ale plantei. Metaforele rezultate din această asemănare sunt simple și compuse: salcie, sălcioară, albăstriță, albăstrioară etc. Uneori pentru că o plantă a fost mai mică decât cea cu care s-a făcut asemănarea, denumirii plantei i s-a adăugat un sufix diminutiv, sufixul diminutiv marcând în plus și starea afectivă a denominatorului.

4.4. Metafore simple

Procedeul de denominare, metafora, reflectă psihologia poporului român, înclinația, afinitatea lui pentru frumos, profunda cunoaștere a plantelor. Aceste cunoștințe au putut fi acumulate într-un proces îndelungat și solicită din partea denominatorilor observații îndelungate (ex. de denumiri de plante: adormitele, călindariu, dragoste, mândră). Erau necesare cunoștințe extrem de aprofundate legate de anumite proprietăți curative ale plantelor. În cazul metaforei era vizată mai mult forma, culoarea plantei,ceea ce era ușor de observat, mai dificil era procesul de observare a proprietăților mai puțin evidente.

Traian Săvulescu afirmă că „țăranul român este marele precursor al botanicii din România și că în orice țară, studiul științific al plantelor a fost premers de cunoașterea lor de către popor”. Sunt metafore simple: limbă, limba, limbușoară, limbariță

4.5. Denumirea plantei este un cuvânt de bază

4.6. Denumirea plantei este un cuvânt diminutiv

4.7. Denumirea plantei este un augmentativ

4.8. Denumiri de plante sunt cuvinte derivate cu alte sufixe (decât diminutive și augmentative)

5. METAFORE COMPUSE

Metaforele compuse au caracteristic faptul că majoritatea au la bază numele părți de corp și numele de animale, păsări, persoane: limba- boului, limba-vacii, limba-oii, limba-mielului, limba boierului, limba-țigăncii, limba-soacrei .Când al doilea termen e un cuvânt referitor la natură, e vorba, pe lângă forma respectivă a plantelor și de locul unde cresc acestea: limba-apei, limba-bălții, limba-mării. În denumirea plantelor cu frunze crestate, mai lungi sau mai scurte, intră cuvintele „palmă” și „mână”. Metaforele sunt, de regulă, compuse, în care al doilea termen definește ființe ireale: mâna-Maicii Domnului, mânușița-Maicii Domnului, palma-Sfintei Mării, palma-lui-Adam, dar și reale: palma-voinicului, palma-tâlharului. Al doilea cuvânt din compus indică caracteristici fizice ale plantei: palmă –cu-spini. Mai rar apar și metafore simple: palma. Cuvântul „palmă” intră în numele plantelor care au frunzele asemănătoare cu penele unor păsări: pana-cocoșului.

Prin picior, pas, talpă, labă se denumesc plante cu frunze neregulate adânc crestate și frunze mai mari sau mai mici cu marginile, de obicei, regulate și rotunde: piciorul-caprei, piciorul-vițelului, laba-lupului, laba-mâței, tapla-ursului, piciorul-cocoșului, piciorul-vrăbiei ,laba gâștei, laba-găinii, talpa-găștei, talpa-stancei. Cuvântul „brâncă” din denumirea: brânca-mâței și din brânca-ursului, are tot sensul de labă. În cazul laba-ursului, brânca-ursului, denumirea se justifică mai degrabă prin asemănarea ramurilor cu piciorulul ursului iar în cazul denumirii talpa-iepurelui se poate face referire mai degrabă la inflorescența plantei . „Urechea” desemnează plante cu frunze largi și plate, alungite și rotunjite, pufoase și păroase, prin aceste caracteristici opunându-se limbilor.

Cele mai frecvente denumiri sunt cele în care al doilea cuvânt este o denumire de animale: urechea-porcului, urechea-iepurelui, urechea-boului, urechea-ursului, urechea-mâței. Alte combinații cuprind nume de persoane: urechea-omului, ureche-babei, ureche-tătărească, sau alte nume: urechiușă-de-stâncă. Foarte rar apar și metafore simple: ureche, urechiușe, urechelniță. Plante denumite după fructe. Prin „bășică” sunt denumite acele plante având formă de bășică sau apropiată de aceasta: bășică, beșicuțe, beșicuța-porcului,beșicoasă, beșicată. Cuvântul „cap” apare în compusele: capul- lui- Adam, capul-ariciului, capul-macului, cap-de-mac. Prin „cioc” s-au denumit plantele care au fructele alungite și ascuțite asemeni unor ciocuri de păsări: ciocul-berzei, ciocul-cocostârcului, ciocul-cocorului, ciocul-păsării.

„Pliscul” apare în: pliscul-cocorului, pliscul-cucoarei, pliscul-berzei, pliscariță, iar „clonțul” în clonțul- cocostârcului. Prin cuvântul „coadă” se denumesc: coada-oii, coada-rândunicii, coada-vulpii, coada-vacii. „Cornul” apare în denumiri simple: corn, coarnă, corniță, coarne, cornul-dracului. „Colțul” apare în metafore compuse: colțul-lupului, colții-babei și metafore simple: colțan,colțar, colțari. Prin cuvântul „dinte” se denumesc plantele: dințariță, dințoi, dintele-calului, dintele-oii, dintele-lupului, dintele-dracului. Cuvântul „barb”ă apare în denumirile: barba-împăratului, barba-ursului, barba-caprei. Cuvântul „lână” apare în denumirile: lâna-boaștei, lâna-broștească. „Mustață” apare în: mustața brazilor, mustața copacilor, mustățile butucului, mustață, mustăți, mustăcioare.

„Păr” apare în următoarele denumiri: părul-doamnei, părul-orfanei, părul-zânelor. Cuvântul „plete” apare în denumirea pletele-muierii. „Spată” apare în denumiri ca :spata-dracului, spata-porumbului. „Umăr” apare în: umăr, umeri, umerași. Numeroase sunt compusele în care prima parte e numele unei părți de corp și care denumesc plante neidentificate: barba-câinelui, barba-junelui, barba-moșului, buricul-boului, coada-cucului, coama-porcului, codița-păunului, cornul-boului, copita-cerbului sprânceana-fetei, vâna-babei, vâna-boului. Denumirea plantelor prin numele părților de corp ale animalelor și păsărilor dar și ale oamenilor, este cea mai bine reprezentată.

5.1. Inanimatul este un obiect, inanimatul al doilea este o plantă

5.1.1. Metafore care au ca puncte de referință obiecte de uz casnic din gospodărie

5.1.2 Metafore care au ca puncte de referință articole vestimentare

Rochița-rândunicii,

5.1.3. Metafore care au ca puncte de referință alimente

5.1.4. Metafore care se raportează la obiecte de podoabă

5.1.5. Metafore care au ca puncte de referință obiecte de comerț

5.1.6. Metafore care au ca puncte de referință obiecte de cult

5.1.7. Metafore care au ca puncte de referință natura

5.1.8. Metafore care au ca puncte de referință obiecte militare

5.1.9. Metafore care au ca puncte de referință fenomene fiziologice

5.2. Denumiri de plante acordate prin raportare la alte obiecte

5.3. Concluzii

În procedeul de denominare metafora, un rol important l-a avut imaginația, capacitatea creatoare a denominatorilor populari. Stelian Dumistrăcel precizează că “cea mai elocventă dovadă a esenței intelectuale a metaforei este permanența funcționării ei ca procedeu al denominației în fazele cele mai avansate ale limbilor celor mai cultivate”, iar Lucian Blaga afirma “adevărul e că cuvintele sunt așa de anemice, încât ar fi nevoie de un alai infinit de vocabule esențiale și de specificare, pentru a reconstitui cu mijloace de limbaj faptul concret. Metafora plasticizantă are darul de a face de prisos acest infinit alai de cuvinte”. (Lucian Blaga, Geneza metaforei).. I. Coteanu precizează că metafora “constă în schimbarea numelui unui obiect prin numele altuia, pentru care nu se cere decât ca între cele două obiecte să existe o asemănare oricât de mică, oricât de îndepărtată”. Este clar că poporul român a denumit plantele în funcție de specificul limbii sale, în funcție de viziunea asupra lumii în care a trăit, care este circumscrisă relației limbă-gândire. Dumitru Irimia arată că: “cuvântul este pus de subiectul vorbitor în procesul de reflectare lingvistică a realității extralingvistice, în legătură cu un obiect concret sau abstract pentru conștiința vorbitorului lingvist cuvântul intră în relații cu planul referențial prin intermediul gândirii”.

(D.Irimia, 2011). Astfel, denumirile de plante reflectă un anumit mod de a privi lumea din jur, care diferă de la un popor la altul. D. Irimia afirma: că “ sunt revelatorii în acest sens semnele lingvistice complexe care denumesc aceleași obiecte, de obicei plante”. Autorul dă exemplu ghiocelul pe care limba română îl denumește printr-un derivat care evidențiază o viziune plastică asupa lumii.

O viziune picturală caraterizează și termenul german Schneeglockchen (clopoțel de zăpadă),francezii văd ghiocelul ca străpungând zăpada: perce-neige. Metafora a contribuit la îmbogățirea lexicului botanic popular românesc. Este incontestabil că denumirile populare românești de plante constituie un tezaur cultural inestimabil al națiunii și reprezintă un domeniu care trebuie abordat interdisciplinar de cătr specialiști etnografi, istoriografi, lingviști, cât și de specialiștii botaniști pentru a se utiliza acest tezaur ca sursă imporantă pentru formarea nomenclaturii botanice științifice naționale.

6. DENUMIRI DE PLANTE ACORDATE PRIN REFERIRE LA CARACTERISTICI ALE PLANTELOR

6.1. Denumiri de plante formate prin etimologii populare

6.2. Denumiri de plante care sunt rezultatul procesului lingvistic de contaminație

Lexicul botanic popular românesc cuprinde și altele, în care se includ nume de plante asemănătoare ca structură cu cele din alte limbi: pecetea-lui-Solomon, engl. Solomone’s seal, fr. Sceau- de Solomon.

6.3. Denumiri de plante care sunt rezultatul calchierii numelor științifice

Există nume românești de plante care au rezultat din calchierea numelor științifice ale plantelor: (barba -țapului)

PARTEA a.II.a

STRUCTURA LEXICULUI BOTANIC POPULAR. FORMAREA CUVINTELOR

1. Derivarea

Structurile derivate sunt foarte bine reprezentate numeric în lexicul botanic popular românesc. Ele aparțin derivării cu sufixe (cele mai numeroase) derivării cu prefixe, foarte puține la număr și derivării regresive. În general, vocabularul specializat se îmbogățește urmând tiparele general valabile la nivelul lexicului general. Termenii specializați pot fi clasificați și în funcție de modalitățile de formare a lor. Productivitatea acestora variază mult în funcție de domeniu, de epocă, de limbă.

Termenii actuali formați în limba română prin derivare regresivă nu sunt prea numeroși. Ei desemnează mai ales nume de acțiune sau rezultat al acțiunii formate de la baze verbale: accept < accepta, condens < condensa, enunț < enunța, furniza < furnizor, ramburs < rambursa…

Th. Hristea arată că în acest mod s-au format în terminologia botanică românească multe denumiri de arbori și arbuști fructiferi, după un tipar latin preexistent : alun < alună, banan < banană, curmal < curmală, măslin < măslină … O analiză comparativă l-a condus pe autorul citat la concluzia că un sistem al denumirilor de arbori și de fructe atât de unitar ca în limba română, constituit pe baza unui procedeu atât de special ca derivarea regresivă, nu există în nici o altă limbă indoeuropeană.

Derivarea afixală este mult mai productivă. Sufixarea analogică enunțată și profesată în secolul al XVII-lea de Guyton de Morveau și de Lavoisier, a avut o influență internațională deosebită asupra nomenclaturii chimiei, în primul rând și asupra terminologiei științifice și tehnice în general, în sensul sporirii preciziei și caracterului ei sistematic. Modelul a fost urmat în mai toate științele.

A. Cuniță vorbește, în acest sens, despre funcția clasificatoare a unor sufixe.. Astfel, în medicină, termenii în –ită indică, de obicei, o maladie acută (apendicită, artrită, conjunctivită, flebită, hepatită, laringită…), spre deosebire de cei în –oză, care denumesc una cronică (artroză, ciroză, dermatoză, leucocitiză, lordoză, parodontoză …) și de cei în –om, care se referă, de obicei, la o tumoră (adenom, carcinom, osteosarcom…)

Specializarea formanților este recunoscută de un public larg, de vreme ce -ită a pătruns – cu această valoare – chiar și în limbajul comun unde au apărut termeni precum chiulangită. Trebuie remarcat faptul că același sufix poate avea valori diferite de la disciplină la alta : -ită semnalează un nume de boală cronică în medicină, dar un nume de minereu în geologie (bauxită, casiterită, pirită).

P. Guiraud arată că aceste denumiri (pe care limba noastră le-a preluat ca atare din franceză) au fost create prin analogie cu unele existente deja : seria de termeni în –ose (medicină), (rom. –oză) are ca punct de plecare ecchymose (< gr.), iar cea în –ome (rom. –om), termenul carcinome (< gr.). După modelul lui electron, terminația -tron a fost în mod arbitrar utilizată, prin falsă analiză, pentru formarea denumirilor unor particule atomice – neutron, pozitron – intrând în concurență cu -on – méson, nucléon, proton / mezon, nucleon, proton. În plus, -tron este folosit și în formarea denumirilor unor aparate care produc aceste particule: bêtatron, cyclotron, décatron, synchrotron, synchrocyclotron…/ betatron, ciclotron, decatron, sincrotron, sincrociclotron, după cum -on se regăsește în denumirile gazelor rare – argon, fréon – și ale unor fibre textile – orlon, perlon, propidon, (formate, în acest caz după modelul lui nylon).

Unele din aceste sufixe sunt de fapt elemente de origine savantă, greacă sau latină, funcționând ca morfeme lexicale cu formă prescurtată și păstrând – spre deosebire de sufixele propriu-zise – valoarea semantică inițială (-om = „tumoră”). Referitor la specializarea sufixelor, mai adăugăm că, în limba franceză, majoritatea termenilor în -age desemnează operații tehnice sau industriale propriu-zise, pe când cei în – ment exprimă mai degrabă starea și se referă la sfera umanului. Se mai pot face distincții cum ar fi : -age – concret / -ment – abstract, respectiv -age – acțiune / -ment – stare. Se va spune, astfel : Le gonflage d’un pneu / Le gonflement d’un genou. L’affinage du cuivre. / L’affinement des manières. Le lavage des vitres. / Le lavement de l’intestin. Le tassage du sol. / Le tassement des vertèbres.

Formele în –aj sunt, și în română, un indicator al sferei tehnice – abataj, bobinaj, rodaj… – indicând acțiuni și procese. Termenii obținuți prin prefixare pot fi clasificați în funcție de doi factori : natura elementului relațional implicat de structura sintactică pe care o traduce și clasa căreia îi aparțin – cel mai adesea cea a morfemului lexical de bază. S-ar mai putea adăuga încă o distincție de natură ortografică : termenii prefixați se scriu într-un singur cuvânt sau, mai rar, cu cratimă.

În funcție de natura lor semantică, prefixele pot indica diferite raporturi, pot avea o anumită distribuție. Drept exemplu putem cita dintre prefixele cu o valoare cantitativă hiper-, per-, supra-, sur-: hiperexcitabilitate, peroxid, supralimentare, surexcitare… Derivatele în supra- și sur- sunt mai ales termeni din vocabularul general, cele în hiper- se regăsesc mai frecvent în vocabularul științific (medicină, biologie, fizică, psihologie), iar cele în per- sunt frecvente în chimie unde denumesc compuși chimici în compoziția cărora unul din elementele constitutive este în cantitate excesivă : peroxid, persulfat etc.

În limba română derivarea cu prefixe nu este atât de productivă ca aceea prin sufixe. În sistemul terminologic românesc cele mai frecvente și mai productive prefixe sunt cele neologice, de circulație internațională. Ele sunt caracteristice sferei tehnico-științifice și depășesc doar rareori limitele ei : acefal, anticorosiv, biatomic, circumlunar, coliniar, conlocuitor, contrapagină, extrabugetar, hiperaciditate, hipotensiune, infraroșu, intraatomic, nonagresiune, parapsihologie, periartrită, postbelic, subdiviziune…

Derivarea parasintetică – tradusă prin prezența simultană a unui sufix – operator care, de cele mai multe ori, schimbă clasa morfemului bază – și a unui prefix, care aduce modificări noționale este relativ puțin productivă în limba română (descoperitor, a despături, a dezrobi, dezrobitor…). În schimb au fost împrumutați termeni derivați după acest model: defazaj, extrapolare, extravazare, retrogradare, retroversiune…

1.1. Derivarea cu sufixe

Derivarea cu sufixe. Derivatele – nume de plante le putem grupa în diminutive, augmentative și formații lexicale cu alte sufixe. Dintre toate tipurile de afixare, sufixarea este mecanismul cel mai eficient in formarea denumirilor populare de plante. Derivatele-fitonime fac, de regulă, trimitere la:

• aspectul general al plantei sau al uneia dintre părțile constitutive: ghimpoasă (Arcticum lappa);

• coloritul plantei sau al uneia dintre părți: albăstrică (Aster tripolium);

• gustul sau mirosul plantei ori al uneia dintre părți: dulcișor (Hedysarum grandiflorum); mirodele (Diplotaxis tenuifolia);

• „comportamentul” plantei: somnișor (Calamintha clinopodium);

• proprietățile sevei: lăptic (Euphorbia cyparissias);

• întrebuințarea plantei, cu următoarele subclase: a) terapeutică: negelariță (Chelidonium majus); b) magică: drăgostiță (Sedum maximum); c) ornamentală: bucuriță (Euphrasia stricta); d) practică: măturișcă (Artemisia annua);

• locul: a) de creștere: băltățele (Ranunculus acris); b) de origine reală sau presupusă: turcoaice (Zinnia elegans);

• perioada de apariție, maturizare sau inflorire, cu subclasele: a) momentul zilei: zorele (Convolvulus arvensis); b) anotimpul: primăveriță (Galanthus nivalis); c) sărbătorile: crăciunele (Euphorbia pulcherrima).

1.2. Derivarea cu sufixe diminutive

Derivarea cu sufixe diminutive.

Există derivate care au același sens ca baza, denumind aceeași plantă și derivate al căror sens diferă de al bazei, denumind o plantă care se aseamănă cu planta denumită prin cuvântul de bază.

-aș, (-eș)

Formează derivate de la baze substantivale:

a) derivatele de la nume de plante:

– derivatul are același sens ca baza, ambele denumind aceeași plantă: aninaș (Alnus glutinose), brădaș (Abies Alba), pelinaș (Artemisia absinthium), stânjinaș (Iris germanica), trandafiraș (Rosa centifolia) etc.;

– derivatul și baza au sensuri diferite, denumind plante diferite: brusturaș (Tussilago farfara);

b) derivate de la nume de obiecte: buciumaș (Acorus calamus), condurași (Tropaeolum majus), toporaș (Viola, Consolida regalis)etc.;

c) derivatele de la nume de animale, insecte: fluturaș (Gailardia pulchella), iepuraș (bureți), purceluș (Xantium strumarium);

d) derivate de la nume de persoane: călugăraș (Knautia arvensis), unguraș (Marrubium peregrinum), tigănași (Tagetes patula) etc.;

e) de la nume de ființe ireale și de sfinți: îngerași (Begonia rex), Dumitraș (Aster novae- angliae) etc.;

f) alte nume: amoraș (Plumbago arvensis).

-ea (corespondentul feminin al lui – el )

Derivatele de la baze substantivale, care denumesc:

a) plante:

– derivatul și baza denumesc aceeași plantă: afenele (Vaccinium myrtillus), brândușele (Colchicum autumnale), secărea (Secale cereale), urzicea (Urtica urens) etc.;

b) baza și derivatul numesc plante diferite: neghinele, (Dianthus barbatus), răchițele (Impatiens balsamina) etc.;

c) obiecte: clopoțele (Aquilegia vulgaris), săgețea (Gladiolus imbricatus);

d) persoane: domnițele (Convallaria majalis), voinicea (Nasturtium officinale);

e) sărbători, sfinți și ființe ireale: crăciunele (Rhipsalis pachyptera), îngerea (Aposeris foetida) etc.;

f) regiuni și localități: bănățele (Solanum tuberosum), tecucele (flori din Tecuci) etc.;

g) animale: miorele (Hepatica nobilis);

h) diverse: zorele (Pharsitis purpurea), vânturele (Pulsatilla vulgaris) etc.;

Derivate de la baze adjectivale: albăstrele (Centaurea cyanus), amărea (Eryngium compestre), gălbenea (Calendula Officinalis), nebunele (Agrosthema githago), vinețele (bureți comestibili) etc.;

Derivatele de la baze verbale: vindecea (Alliaria officinalis), acățele (cârcei de viță de vie), scobicele (măceșe) etc.;

Sufixul apare în formă compusă: brumărea (Gagea arvensis).În concluzie, derivatele în – ea apar mai mult la plural decât la singular.

Derivate de la substantive:

a) nume de plante:

– derivatul și baza denumesc aceeași plantă: aglicel (Primula veris), pinel (Pinus sylvestris), zărzărel (Armeniaca vulgaris) etc.;

Cele două nume, cuvântul de bază și derivatul, au sensuri diferite: alunel (Achillea millefolium), bostănel (Lagenaria siceraria), bozățel (Helleborus purpurascens), busuiocel (Galinsoga parviflora), mohorel (Trifolium arvense), etc.;

b) nume de obiecte: bănuțel (Bellis perennis), bumbăcel (Eriophoram latifolium),cojocei (Petasites albus), mărgăritel (Convallaria majalis), păhărel (Cladonia pixydata), scăunel (Centarium umbellatum) etc.;

c) nume de animale: berbece (Saponaria officinalis), pisicei (Pulsatilla montana), șoricel (Erygeron canadensis) etc.;

d) nume de pasări: cocorăl (Galanthus nivalis), cocoșei (Dianthus), etc.;

e) nume de persoane: băieței (Veronica austriaca), coconei (Galanthus nivalis), uncheșel (Nigella arvensis) etc.;

f) nume de părți de corp: cosițel (Vicia vilosa), degețel (Digitalis purpurea), năsurel (Cardaria draba), cornuței (Vicia vilosa), ficăței (Asarum europaeum), etc.;

g) de la nume de sărbători: crăciunel (Bergenia crassifolia), sângiorgel (Pulmonaria angustifolia), etc.;

Derivate de la adjective: crețărel (Alchemilla vulgaris ), gălbinei (Calendula officinalis),etc.

-ete (-ulete)

Derivate de la substantive, care denumesc:

a) plante, derivatul având același sens ca baza – brădulete (Abies alba), scaiete (Carduus mutans), sau diferit de acesta – scaiete (Taraxacum officinale), etc.;

b) obiecte: pufulete (Globaria gigantea), cârligete (Polygonum bistorta), etc.;

Derivate de la verbe: ciuciulete (specie de ciuperci).

– eț (în forma – uleț)

Derivate de la nume de plante sau de la părți de plante:

– derivatul are același sens ca baza: brăduleț, grâuleț, spiculeț, etc.;

– sensul derivatului diferă de sensul bazei: brăduleț (Equisetum arvense).

Derivate de la alte nume: doruleț (Cichorium inthybus), pufuleț (Globaria gigantea), cerculeț (Geum urbanum), etc.

-ic

Derivate de la substantive: lăptic (Euphorbia cypariasis), sângeric (Sanguisorba officinalis), toporici (Consolida regalis).

– ică (femininul de la –ic)

Derivate de la substantive:

a) nume de plante:

– derivatul și baza au același sens: căpșunică (Fragaria moschata), ciulinică (Trapa natans), micșunică (Cheiranthus cheiri), sălcică (Salix fragilis), etc.;

– derivatul și baza au sensuri diferite: alunică (Bunium bulbocastanum), bostănică (Lagenaria siceraria), frăgărică (Chenopodium foliosum), răchițică (Eleagnus angustifolia), zmeurică (Reseda odorata), etc.;

b) nume de obiecte: cercelică (Dicentra spectabilis), ciuboțică (Primula veris), lopățică (Lunaria rediviva), mătăsică (Cuscuta trifolii), săpunarică (Saponaria officinalis), tămâică (Ajuga reptans), etc.;

c) nume de animale: oici (Anemone silvestris), șopârlică (Parnasia palustris), etc.;

d) nume de păsări: cocoșică (Gladiolus imbricatus);

e) nume de insecte: puricică (Poligonium persicaria);

f) nume de persoane: feciorică (Herniaria glabra), fetică (Valerianella locusta), nevestică (Narcissus poeticus), etc.

Derivate de la adjective: albăstrică (Aster tripolium), crețică (Rumex acetosa), gălbenică (Callendula officinalis), vinețică (Ajuga reptans), etc.

Derivate de la verbe: sângerică (Digitaria sanguinalis) de la a ,, sângera’’.

Sufixul este compus: lânarică (Eriophorum).

– ice

Formează derivate de la substantive: măturică (Artemisia annua), lungorice (Aristolochia clematitis), prescurice (Saxifraga aizoon), tremurici (Briza media)etc.

– ior

Derivate de la substantive:

a) nume de plante:

– aceeași plantă este denumită prin bază și prin derivat: garofioare (Dianthus), burecior (Marasmius oreades), lămâioară (Cytrus limon), sălcioară (Salix), trestioară (Calamagrostis arundinacea), etc;

– cele două cuvinte denumesc plante diferite: alămâioară (Cydonia oblonga), trestioară (Phalaris arondinacea), frăpsinior (Aspidium filix-mas), etc.;

b) nume de obiecte: cârligioare (Bidens cernuus, Bidens tripartitus), scânteioară (Bellis perennis), săbioară (Gladiolus imbricatus), tămâioară (Melisa officinalis), etc.;

c) nume de persoane: cătănioare (Consolida regalis), frățiori (Dictamnus albus), etc;

d) nume de păsări: pupejoare (Lathyrus niger);

e) nume de fenomene al naturii: zăpejoare (Iberis amara);

f) alte nume: lăcrămioară (Convallaria majalis).

Derivate de la adjective: albăstrioare (Consolida regalis), gălbioare (bureți), gălbenioare (Calendula officinalis), roșioară (Calendula officinalis), rotunjoară (Glechoma hederaceum), etc.

– iș

Derivatele sunt formate de la nume de plante: brădiș (Myriophyllum verticillatum) și de la un nume de obiecte: toporiș (Consolida regalis).

– ișor

Derivate de la substantive:

a) nume de plante:

– baza și derivatul au același sens: brădișor (Abies Alba), izmișoară (Mentha), lămâișoară (Citrus limon), măcrișor (Oxalis acetosella), pinișor (Pinus sylvestris), etc.;

– baza și derivatul denumesc plante diferite: aișor (Galanthus nivalis), brădișor (Equisetum arvense, Lycopodium clavatum), teișor (Filipendula vulgaris), vițișoară ( Clematitis vitalba), etc.;

b) nume de obiecte: bumbișor (Anthemis tinctoria), pufișor (Trifolium arvensis), turtișoară (Malva sylvestris), untișor (Ficaria verna), etc.;

c) nume de animale: meișori (Trifolium arvense), rățișoare (Iris pseudacorus), etc.

d) nume de părți de corp: bărbișoară (Alyssum minimum), ochișor (Anagalis arvensis), etc.;

e) nume de persoane: călugărișor , călugărișoară (Succisa pratensis), domnișoare (Zinnia elegans), nemțișor, nemțișori (Delphynium consolida),etc.;

f) nume de animale: căpriori (Atriplex hortensis);

g) nume de luni: mărțișor (Galanthus nivalis);

h) nume de boli: trânjișori (Neottia nidus-avis).

Derivate de la adjective: albișoară (Alyssum repens), crețișor (Alchemilla vulgaris), crețișoară (Mellisa officinalis), iuțișori (Lactarius piperatus), etc..

-iță

Derivate de la substantive, care denumesc:

a) plante:

– derivatul denumește aceeași plantă ca bază: brândușiță (Colchicum Autumnale ), garofiță (Dianthus), neghiniță (Agrosthemma githago), rujiță (Rosa canina), etc.;

– derivatul și baza denumesc plante diferite: alămâiță (Melissa officinalis), frăguliță (Adoxa moschatellina), lămâiță (Satureja hortensis), etc.

b) obiecte: cheiță (Zinnia elegans), coroniță (Agrostemma githago), linguriță (Ganoderma lucidum), luminiță (Oenothera biennis);

c) nume de animale, păsări, insecte: căpriță (Atiplex litoralis), hulubițe (Lactarius piperatus), mioriță (Scilla bifolia), oiță ( Anemone silvestris), șopârliță (Parnassia palustris), etc.;

d) nume de persoane: domnițe (Calisthephus chinensis), leliță (Zinnia elegans), marghilițe (Rudbekia lacciniata), etc.;

e) părți de corp: guriță (Antirrhium majus), urechiță (Primula auricula), etc.;

f) timp și sărbători: noptiță (Aghrosthema githago), primăveriță (Galanthus nivalis),etc.;

g) fenomene ale naturii: ploiță (Artemisia Annuua);

h) alte nume: lăcrămiță (Convallaria majalis).

Derivate de la adjective: albăstriță (Centaurea cyanus), albiță (Alyssum calicinium), gălbeniță (Galeobdolon luteum), rușuliță (Calendula officinalis), etc..

-uc

Sufixul se atașează la substantive:

a) nume de plante, derivatul având același sens ca baza: alunuc (Corylus avellana), cepuca (Allium cepa);

b) nume de animale: mâțucă (Trifolium arvense);

c) nume de obiecte: lăptuc (Telekia speciosa, Lactuca sativa) și la adjective, derivatul fiind al doilea termen al compuselor: prun albăstruc (Prunus cerasifera).

-ui

Se atașează la nume de plante, derivatul având același sens ca baza: brădui (Abies alba), făgui (Fagus sylvatica), sau diferit: brădui (Euphorbia cyparissias).

– ueciu

Numai în cuvântul făgueciu (Fagus sylvatica).

-uică

Derivate de la nume de plante: măzăruică (Lathyrus odoratus), cu sens diferit de al bazei și cu același sens: sălătuică (salată).

Derivate de la nume de persoane: nevăstuică (Carlina acaulis).

Derivate de la nume de obiecte: seceruici (Polygala major).

Derivate de la adjective: albăstruică (fructul de Prunus cerasifera).

-ujor

cucurujor (știulete pipernicit).

-uleț

a) Derivate de la nume de plante:

– derivatul și baza denumesc aceeași plantă: brăduleț (Abies alba), făguleț (Fagus sylvatica), nuculeț (Juglanus regia), etc.;

– derivatul și baza denumesc plante diferite: brăduleț (Aspidium filix- mas, Equisetum arvense), grâuleț (nume de ierburi asemănătoare cu grâul), etc.;

b) De la nume de obiecte: bănuleț (Buxus sempervirens), pufuleț (Ageratum houstonianum), cerculeț (Geum urbanum), etc.;

c) De la nume de animale: porculeț (Datura stramonium), răculeț (Bidens cernuum), etc.;

d) De la nume de persoane: turculeț (Pulsatilla alba);

e) De la alte nume: doruleț (Cichorum inthybus).

– uș

Derivă nume de plante de la baza substantivelor care denumesc:

a) plante: derivatul denumește aceeași plantă ca baza: alunuș (Corylus avellana), mălăiuș (Panicum milliaceum), etc.;

– derivatul denumește o plantă diferită: curechiuș (Begonia semperflorens), chipăruș (Dentaria bulbifera), meiuș (Sorghum vulgare), etc.;

b) obiecte: căldărușă (struguri), cerceluș (Fritillaria imperialis), toporaș (Consolida regalis), etc.;

c) animale, păsări: căteluș ,găinușă (Carlina acaulis), etc.;

d) părți de corp: urechiușă (bureți);

e) persoane: țigănuși, țigăncuși (Tagetes patula, Tagetes erecta), etc.

– ușcă

Derivate de la substantive, care denumesc:

a) plante:

– derivatul denumește aceeași plantă ca baza: barabușcă (Solanum tuberosum), brândușcă (Colchicum autumnale), pipărușcă (Capsicum annuum), etc;

– derivatul și baze denumesc plante diferite: lintușcă (Lemna gibba, Spirodella polyrrhiza);

b) obiecte: bumbușcă (Bellis perennis), ghețușcă (Pelargonium peltatum);

c) păsări: rățușcă (Solanum tuberosum);

d) părți de corp: urechiușcă (Sempervivum tectorum), cornușcă (Claviceps purpurea), etc..

Derivate de la adjective: bălușcă (Ornithogalum umbellatum), negrușcă (Nigella arvensis).

– ușor

Derivate de la substantive, care denumesc:

a) plante:

– derivatul și baza au același sens: cimbrișor (Thymus serpyllum), grâușor (Triticum vulgare), inușor (Linum austriacum), nucușor (Juglans regia), etc.;

– cele două cuvinte au sensuri diferite: brădușor (Utricularia vulgaris), frăgușoară (Adoxa moschatellina), macșor (Glaucium corniculatum), etc.;

b) obiecte: bumbușor (Schoenus nigricans), cuibușor (neidentificată), pufușor (Ageratum houstonianuum), etc.;

c) părți de corp: bărbușoară (Alyssum desertorum), limbușoară (Iberis umbellata);

d) animale și păsări: căprușor (neidentificată), răcușor (Filipendula vulgaris), serpișor (Lycopodium clavatum), etc.

Derivate de la adjective: albușoară (Alyssum repens).

– uștean

Pentru că brăduștean denumește mai multe specii de ,, Equisetum’’ mai mici decât bradul, specialiștii consideră acest sufix ca fiind diminutiv.

– uț

Derivate de la substantive, care denumesc:

a) plante:

– baza și derivatul denumesc aceeași plantă: cărpinuț (Carpinum betulus), grâuț (Triticum vulgare), nucuț (Juglans regia), pinuț (Pinus silvestris), ruguț (Rosa centifolia), etc;

b) baza și derivatul denumesc plante diferite: brăduț (Lycopodium clavatum), etc.;

c) obiecte: bănuți (Bellis perennis), bănuț (Tussilago forfara), bumbuț (Dianthus carthusianorum), candeluțe (Impatiens balsamina), căsuțe (Dianthus spiculifolius), cordeluțe (Consolida ajacis), mărgeluță (Convallaria majalis), săbiuțe (Gladiolus imbricatus), etc.;

d) animale și păsări: berbecuț (Briza media), căpruțe (bureți), văcuțe (Boletus bovinus), etc.

e) persoane: cătănuțe (Zinnia elegans), nemțoicuțe (Tropaeolum majus), țigănuțe (Tagetes patula), etc.;

f) timpul: diminecuță (Lysimachia nummularia), primăvăruță (Galanthus nivalis), etc.;

g) părțile de corp: beșicuțe (Prunus cerasifera), lăbuță (Bureți), măsăluță (Scleranthus annuus), splinuță (Solidago virgaurea), etc.;

h) fenomene ale naturii: omătuțe (Leucojum aestivum).

Derivate de la adjective: amăruță (Picris hieracioides), gălbinuțe (Taraxacum officinale), obrăznicuță (Tradescantia fluminensis), roșuță (Anagales arvensis).Derivate provenite de la verbe: vindecuță (Alliaria officinalis);

Sufixele diminutive cu care se formează cuvintele care denumesc plantele în limba română sunt: -ac, -aș,(eș), -ea, -eag, -ac, -el, -ete, -ic, -ică, -ice, -ior, -iș, -iscă, -ișor, iță, -uc, -ui, -uiecui, -uică, -ujor, -uleț, -uș, -ușcă, -ușor, -uștean, -uț.Sufixele diminutive din lexicul botanic popular sunt identice cu sufixele diminutive ale limbii comune. Cele mai frecvente sufixe diminutivale pentru numele de plante sunt: -aș,-ea, -el, -ică, -ior, -ișor, -ușor, -iță, -uș și –uț. Diminutivele în afară de faptul că reflectă opoziția de mărime a plantelor, reflectă și starea sufletească a vorbitorului.Dar diminutivul poate să nu reflecte o realitate, să fie neutru, adică să denumească o plantă care are aceleași dimensiuni ca planta bază sau chiar să fie mai mare.

În cazul derivatelor de la substantive care denumesc obiecte, persoane, animale, păsări, ființe ireale, numele diminutive date plantelor se referă în general, la plante mici. Derivatele diminutivale provenite de la baze adjectivale exprimă proprietăți ale plantelor: culoare, miros, gust, etc. (ex. Albăstrele, amărea).Derivatele diminutivale provenite de la baze verbale arată întrebuințarea plantei în diferite scopuri: vindecarea, scrintea, etc.În general, la fiecare bază se adaugă un sufix diminutival, există și cazuri în care la bază se adaugă două sufixe diminutivale: -uț + -el în ,, bănuțel’’ (Bellis perennis), -uș +- ică în căldărușică, -uș + -el în ,,mielușel’’ (Trifolium arvense), -ișor + -aș în cuișoraș, -eș + -el în uncheșel. Al doilea caz, în care baza la care se adaugă diminutivul poate fi derivată cu alte sufixe: nemțoicuțe, derivat cu sufixul augmentativ –oi în acest caz. În alte situații sufixele diminutivale intră în concurență, sunt sinonime, având: baze cu două sufixe, diminutive în concurență: -el /-uș (alunel, alunuș); -el/-ică (argințel, argințică), -el/-aș (ciocănei- ciocănaș); -el/-iță (crăciunel,crăciuniță); baze cu trei sufixe diminutive în concurență: -el/-ioară/-iță (albăstrele, albăstrioară, albăstriță); baze cu peste trei sufixe diminutive în concurență: -aș,/-el/-ior/-uț (păltinaș, păltinel, păltinior, păltinuț).

De regulă, un sufix diminutival de genul masculin se adaugă unei baze substantivale de genul masculin, iar unul feminin unei baze substantivale feminine. Există și situații opuse: de la baze substantivale masculine se formează nume feminine, care intră în concurență cu forme masculine cu următoarele sufixe:-ea (brebenea, brebenel), -ică (frăsinică, frăsinel), -ușor (brădușor, brădușoară), -iță (crăciuniță, crăciunel). De la baze substantivale masculine și neutru se formează derivate feminine, dar care nu concurează cu diminutivele masculine, cu următoarele sufixe: -ică (cercelică, nufărică, bumbușcă). De la baze substantivale feminine se formează derivate masculine: cosițel, zăduț.

1.3. Derivarea cu sufixe augmentative

Numărul cuvintelor augmentative este foarte redus în comparație cu acela al derivatelor cu sufixe diminutivale în lexicul botanic popular.

– an

Derivatele de la baze substantivale care denumesc plante: derivatul și baza denumesc aceeași plantă: brădan, ghimpan, etc. Derivatul denumește o altă plantă: brădan (salcâm), tufan.

b) obiecte: ciucurani, păiușan;

c) animale: broscan, cerbană, corbană, porcan, sursan, etc;

d) părți de corp: colțan;

e) popoare: turcuțan.

Derivate de la adjective: iuțan.

-ău

Derivate de la baze substantivale:

a) nume de plante, derivatul și baza denumind aceeași plantă: brădău.

b) nume de obiecte: turțălău.

Derivate de la baze adjectivale: bolundău, iuțăi.

-oaică

Derivate de la substantive: pepenoaice, ierboaică, răcitoaică, etc., nume de obiecte: cătușoaică.

-oaie

Este forma feminină a lui –oi, adăugându-se la baze substantivale, care denumesc:

a) plante: brădoaie, făgoaie, coroaie, ierboaie, măzăroaie, usturoaie.

b) animale și insecte: leoaie, lupoaie, etc;

c) nume de ființe ireale: zmeoaie.

-oancă

a) Derivate de la nume de plante: rujoancă;

b) Derivate de la nume de obiecte: pitoancă.

-oc

Derivă nume de plante de la baze substantivale: linteoc, mânzoc.

-oacă

mâțoacă, țăpoacă.

-oagă

țăpoagă.

-oi

Derivate de la substantive.

a) nume de plante: agudoi, ceroi, mălăoi, brăbănoi, ierboi, lintoi, rujoi, romanoi;

b) nume de obiecte: măturoi pițoi,ciufoi;

c) părți de corp: ochioi, țâțoi;

d) persoane: gâzdoi, nemțoi, bărbătoi;

e) nume de animale: pisicioi, vulpoi;

Derivate de la adjective: gălboi.

În concluzie, sufixele augmentative care formează cuvinte ce denumesc plante sunt: -an, -ean, -ău, -oc, -oancă, -oi, -oaie, -oaică. În unele cazuri sufixul augmentativ este adăugat la o bază căreia i s-a adăugat un sufix diminutival: brăducean, păiușan.

În cele mai multe cazuri derivatele se formează de la baze substantivale, rar, aceste derivate se pot obține de la baze adjectivale cu sufixele: -an, -ău, -oi, -oaie, și verbale. În unele situații plantele denumite cu augmentative realizează o opoziție de dimensiune între plante, cu rol de diferențiere. Uneori se neutralizează augmentativul.Foarte multe denumiri de plante sunt formate și cu alte sufixe decăt diminutive și augmentative. Cele mai frecvente sufixe sunt: -ac, -aică, -aiță, -amă, -ar, -are, -aină, -ariță, -ar, -ască, -aș, -at, -atic, -aciune, -ălie, -ăreț, -ărie, -eală, -ean, -esc, -ează, -eș, -eț, -ici, -ices, -ie, -ină, -in, -iță.

În ceea ce privește derivarea cu prefixe, în lexicul botanic popular românesc sunt foarte puține la număr. Ele au în același timp și sufixe. Prefixele care se atașează bazei sunt: de- (desfăcătoare), în- ( Cucută înveninată).Foarte rar, numele plantei are numai prefixe: alaur, alămâi, alămâiță. Derivarea regresivă este prezentă și la denumirile de plante. Este vorba de derivare regresivă de tip formal, plantele respective având în paralel numele feminin și numele masculin, format de la feminin prin suprimarea lui –ă: brânduș- brândușă; tărtăcuț- tărtăcuță, etc.

Așadar, dintre derivate, cele mai frecvente în lexicul botanic popular sunt diminutivele, urmate de derivatele cu alte sufixe, apoi derivatele cu prefixe.Referitor la structura formală a lexicului botanic popular românesc avem, în ordinea frecvenței: nume compuse de plante, nume derivate cu sufixe diminutive, nume- cuvinte de bază, nume derivate cu alte sufixe și nume derivate regresiv, nume derivate cu sufixe augmentative, nume rezultate ca urmare a conversiunii și denumiri derivate cu prefixe.

1.4. Derivarea cu alte sufixe

1.5. Derivarea cu prefixe

1.6. Derivarea regresivă

2. COMPUNEREA

Numele compuse de plante acoperă cea mai mare partea a lexicului botanic popular. Tipurile de compuse din lexicul botanic popular care denumesc plantele coincid ca structură, cu unele excepții, cu tipurile de compuse din lexicul general. Numele de plante formate prin compunere se încadrează în patru grupe:compuse prin coordonare, compuse prin juxtapunere ( parataxă ), compuse prin subordonare și compuse –propoziții.

2.1. Compunerea prin coordonare

Se remarcă câteva denumiri de plante prin compunere din două substantive legate prin conjuncția și sau prin cu, având valoarea lui și: soarele-și-luna, luna-și-soarele (Ranunculus auriconus), unt-și brânză (Orchis mario), fratele-și-sora, sora –cu – fratele, sor’-cu-frate (Nelamyrum nemorosum).

2.2. Compunerea prin juxtapunere

Compunerea prin juxtapunere este considerată o compunere de tip savant dar este prezentă și în lexicul botanic popular, chiar dacă slab reprezentată numeric.Există și falsa juxtapunere la cuvintele compuse:

a.) al doilea termen este un fost membru al unui raport comparativ, realizat cu ajutorul lui ca: ardei-cireașă, măr-cireașă, mere-zmeure, prune-cireșe etc

b.) al doilea termen al compusului este un fost genitiv : poamă-vulpe, poală-Sântă-Marie (Melissa officinalis), mama-ploaie (Plantago lanceolata) etc

c.) al doilea termen al compusului este un fost acuzativ, care s-a construit cu prepozițiile cu: măcriș-spin (Berberis vulgaris), lungoare (Cardaria draba) și din: grâu-Banat etc.

Există compuse prin reală juxtapunere:mătrăgună-mamă-buncă, mătrăgună-doamnă-mare, mătrăgună-iarbă-mare (Atropa belladona), cocoană-primăveriță (Galanthus nivalis) floare-bună-dimineața (Pharbitis purpurea). Primele trei denumiri sunt creații ocazionale, date plantei în cadrul unui ritual de culegere a acestei plante pentru a fi folosită în descântece și vrăji.

2.3. Compunerea prin subordonare

Este procedeul de compunere cel mai bine reprezentat, din punct de vedere numeric, în lexicul botanic popular. Vom grupa compusele prin subordonare, în funcție de valoarea morfologică a celui de al doilea termen al compusului.

a. Al doilea termen este un substantiv în acuzativ cu prepoziție. Prepozițiile prin care se realizează joncțiunea dintre al doilea termen și primul termen sunt de: mere de vară, chimen-de-câmp, cu: castane-cu-ghimpi; ca: floare-ca-via, flori-ca-stelele; de la: botă de la mac; de pe: rogoz-de-pe-tău; de prin: buruiană-de-prin-iarbă; de sub: buruiană-de-sub-alun; din: rujă-din-grădină; fără: dovleac-fără-vrej; în :flori-în-cruci; pe: mazăre-pe-rude; pentru: buruiană-pentru-negi.

b. Al doilea termen al compusului exprimă locul:flori-de-pe-deal, iarbă-de baltă, pene-de-grădină; posesia și asemănarea: coadă-de-găină, cap-de-cocoș, ochi-de-șarpe, păr-de-lup; timpul: grâu de primăvară; întrebuințarea: buruiană-de-bube, foaie-de-dalac, iarbă-de-junghiuri; asemănarea: flori-ca-stelele; calitatea: busuioc-pentru-porci; caracteristici ale plantelor: castane-cu ghimpi, flori-în-cruci; conținutul: buruiană-de-fragi, floare-de-soc, iarbă-de-sunătoare; relație internă: frag-cu-frăguțe, ruji-de-ruji; opoziții: botă de trestie, botă de pământ-alune.

c. Uneori atât primul termen, cât și al doilea termen pot fi, la rândul lor, compuse. Primul termen este un subcompus, alcătuit din: substantiv+substantiv în genitiv: floarea-soarelui-de câmp și din substantiv+adjectiv: buruiană-rotundă de bube, iarbă-grasă-de-urechi. Al doilea termen este un subcompus alcătuit din substantiv+substantiv în genetiv: buruiană – de – răul – -băieților, buruiană-de-durerea-gâtului; substantiv+substantiv ( pronume ) în acuzativ: buruiană-pentru-durere-de-ochi, buruiană-de-durere-de-toate și substantiv+adjectiv, uneori însoțit de articol demonstrativ ori numeral ordinal: buruiană-de-poală-albă, buruiană – de – beșica -cea-rea, mături-cu-bolul-negru etc.

Tot aici se încadrează și numele alcătuite numai din prepoziții și substantiv:de-călcătură, de-căruță, de- dânsele, de-pleșcăjită, care constituie formații eliptice de primul termen: buruiană-de-călcătură, buruiană-de-pleșcăjită.

d. Al doilea termen este un substantiv în genitiv și poate exprima apartenența și asemănarea:acul-doamnei,barba-împăratului, beteala-miresei; asemănarea:

floarea – clopotului, floarea-gramofonului; conținutul:floarea-bradului, buruiana-macului, floarea-duhanului; calitatea:busuiocul-sfintelor, grâul-dracului; credințe:buruiana-rușinii, frunza-minciunii; întrebuințarea:buruiana-câmpului, floarea-grâului, cucuta – bălților ; timpul:floarea-dimineții, floarea-Rusaliilor, floarea-toamnei, opoziții:acul-pământului-ac; caii popii-cai, busuiocul dracului-busuioc, tabacul – câmpului – tabac ;

e. Al doilea termen poate fi alcătuit din două genitive coordonate: iarba-datului-și-a faptului sau subordonate, al doilea primului:floarea-credinței-bărbatului.

f. Primul termen și al doilea pot fi, la rândul lor, compuse, având formații dezvoltate: urzica-moartă-a-calului.

g. Al doilea termen al compusului este un adjectiv propriu-zis sau un participiu care poate marca asemănarea: măr auriu, pere clopotoase; acțiunea: iarbă-spornică, poamă crăpătoare; calitatea: cânepă-sălbatică; configurația: buruiană-creață, floare-rotată; culoarea: ardei-roșu; dimensiunea:brusture-mare; destinația: dovleci plăcintari, bostan porcesc; gustul:mere-dulci, lemn-dulce; înfățișarea: buruiană-păroasă; locul de proveniență: porumb american, prune mocănești; mirosul: cimbru-mirositor, buruiană-puturoasă; posesia și asemănarea: barba-ungurească, plisc-păsăresc; personificări: busuioc-nebun, floare-veselă; timpul: pere sântămărești, mere timpurii; opoziții: castan bun-castan sălbatic, holbură mare- holbură mică, ochi galbeni-ochi.

h. Al doilea termen este adjectiv la comparativ: urzică-mai-blândă; adjectivul apare uneori însoțit de articol demonstrativ: rugul-cel-domnesc.

i. Al doilea termen se compune din două adjective legate prin și: buruiană-rea-și-lipicioasă, rușcuță-plină-și-goală. Compusele formate din substantiv+adjectiv pot fi și dezvoltate, prin extinderea primului termen sau al celui de al doilea:floarea-vântului galbenă.

j. Al doilea termen este un subcompus unitar din punct de vedere morfologic și sintactic, cu demonstrativul în genitiv, urmat de adjectiv sau de substantive, denumind ființe ireale sau boli:iedera-celor-frumoase, iarba-ălor-din-vânt, buruiana-celor-slabi, iarba-lui-cel-slab.

În situația în care al doilea termen este un pronume demonstrativ în acuzativ,prepoziția de legătură este întotdeauna de: buruiană-de-cele sfinte, limba-boului-de-cea-amară, pene-de-ale-domnești.

Substantiv cu prepoziție: bășică-de-ali-din-vânt, buruiană-de-cele-ca-ceapa; buruiană-d-aia-pentru-flori, scânteuță-de-alea-de-prin-iarbă;

Verb la supin: bostani de ăi de fiert;

o prepoziție: mohor-de-cel-ce-se-ține;

A doua parte a compuselor poate exprima:întrebuințarea plantei: buruiana-celor-slabi, iarba-lui-cel-slab; asemănarea: buruiana-de-cele-ca-ceapa; proprietăți: buruiana – de-cele-sfinte.

k. Al doilea termen este un numeral cardinal cu prepoziție, determinat, la rândul său, de un substantiv cu prepoziție, rezultând, astfel, un compus dezvoltat, analizabil: mazăre de patruzeci de zile.

l. Primul termen este numeral ordinal sau cardinal: prima-iubire, trei-crai, cinci-clopoței, cinci-coade, sapte-frați, cele-cinci-degete. Termenul subordonat este un verb la supin. Supinul indică destinația, întrebuințarea plantei respective. Compusele pot fi analizabile și neanalizabile uneori supinul nu este determinat: mușățăl-de-lăut, sau este complinit, compusele fiind dezvoltate; buruiană-de-făcut-copii, iarbă-de-crescut-părul, sulcină – de – pus – între-straie.

m. Al doilea termen este adverb: mere devreme, prune devreme. Al doilea termen este o prepoziție, care împreună cu primul termen, constituie compuse dezvoltate, analizabile și neanalizabile floare-care-sloboade-laptele câinelui, mușcată-care-miroase, buruiană-ce-se-învârte-după-soare, buruiană-care-să-joacă-copiii-de-fac-lanțuri.

2.4. Compuse-propoziții

Numărul acestora este extrem de redus: fugi-de-mine, mărită-mă-mamă, tu-mi-ai-zis, nu-mă-deranja. Dintre toate tipurile de compuse prezente în terminologia botanică populară românească, cea mai mare frecvență o are compunerea prin subordonare. Destul de frecvente sunt și compusele prin juxtapunere. Compusele prin coordonare și compusele propoziții nu caracterizează lexicul botanic popular. În compusele prin coordonare și juxtapunere termenii sunt substantive în nominativ și acuzativ. În compusele prin subordonare, termenul regent este substantiv și foarte rar, pronume demonstrativ și numeral cardinal. El poate fi un cuvânt sau o sintagmă unitară sau neunitară gramatical.

Termenul sobordonat este un substantiv (în genitiv și acuzativ), pronume demonstrative (în genitiv și acuzativ), adjectiv (și participiu), numeral cardinal și ordinal, verb la supin, adverb și o prepoziție. În funcție de numărul termenilor, sunt compuse alcătuite din doi termeni, bimembre: buruiană rea, din trei sau mai mulți termeni: floarea-soarelui-de câmp, buruiană-de foc viu.În lexicul botanic popular românesc predomină formațiile compuse. Denumirile la plante formate cu ajutorul sufixelor ocupă locul al doilea, urmate de numele de plante cuvinte de bază.

3. Conversiunea

Unele substantive ce denumesc plante provin din adjective, ca urmare a fenomenului de conversiune. Unele provin de la adjective propriu-zise: rotundă, albă, albastră, albăstrele, frumușică, iar altele de la adjective provenite din alte părți de vorbire: acățătoare, boierească, fetească. Lexicul botanic popular românesc este constituit, în ordinea frecvenței, din: nume compuse de plante, nume derivate cu sufixe diminutive, nume-cuvinte de bază, nume derivate cu alte sufixe și nume derivate regresiv, nume derivate cu sufixe augmentative, nume rezultate din conversiune și nume derivate cu prefixe.

PARTEA a.III.a

MODELE CULTURALE FIXATE LA NIVELUL TERMINOLOGIEI BOTANICE POPULARE

1.2. Plantele în legende

În această perioadă extrem de lungă din istoria omenirii, în care omul a căpătat anumite cunoștințe despre plante, dar nu suficiente pentru a putea vorbi despre dezvoltarea științelor în general și nici de o dezvoltare a biologiei, au apărut diverse mituri mai mult sau mai puțin misterioase. Astfel, grecii credeau că arborii cresc pe munte pentru că acolo trăiesc zeii, arborele vieții citat în Geneza (II, 9) creștea în mijlocul grădinii Eden sau că ramurile acestuia cuprindea centrul universului. Egiptenii, evreii, fenicienii, perșii, galii, oamenii din nordul Europei, hindușii, chinezii, japonezii, maorii din Noua Zelandă, aztecii din Mexic, maiașii din Yucatan și cei din Peru credeau în puterea arborelui vieții. Evreii considerau că în arborele vieții sunt suspendate zece dispozitive (sephiroth ), reprezentate prin câte o rodie de culoare diferită.

La popoarele nordice din Europa, arborele vieții era un frasin gigantic situat în mijlocul unui munte, unde zeii își țineau consiliile. Ramurile sale se ridicau «mai sus de cer». Trei dintre rădăcini se îndepărtau în diferite direcții. Prima rădăcină se îndrepta spre un fel de infern înghețat umed, întunecat, unde trăia lupul Fernis. Sub această rădăcină se afla o fântână sau un izvor numit Hvergelmir, unde șarpele «Nidhung » rodea tot timpuI rădăcina. doua rădăcină se îndrepta spre pământul Yotunnheim, în care trăiau uriașii frigului, în orașul Utgard. În apropierea acestei rădăcini se găsea puțul înțelepciunii păzit de uriașuI Mimir. A treia rădăcină era orientată spre țara zeilor, în care se afla o fântână, fântâna lui Urd, supravegheată de zeița destinului. Pe ramurile arborelui se găseau patru cerbi ce se hrăneau cu mlădițele tinere și reprezentau cele patru elemente fundamentale: apa, aerul, focul și pământul.

Un vultur cocoțat pe ramurile cele mai înalte avea între ochi un cuib de șoim. O veveriță urca și cobora în lungul arborelui, purtând mesajele care întrețineau conflictele dintre vultur și șarpele «Nidhung». Acest arbore al lumilor vechilor vichingi se numea Yggdrasyl, ceea ce semnifica «regele zeilor». Arborele lui Budha. La budiști, un arbore era asociat totdeauna cu o persoană, după cum, la greci și la romani, o plantă era asociată cu un zeu sau o zeiță.

Arborele lui Budha era reprezentat printr-un ficus (Ficus religiosa), sub care Bhuda a avut o revelație. Acest arbore, împreună cu alte două specii (Ficus indica și F. bengalensis ), erau socotiți ca fiind cei mai mari arbori existenți în lume. Ramurile lor continuau să se întindă și să dea naștere altor ramuri care coborau pe pământ, înrădăcinându-se și formând astfel alte trunchiuri. Astfel, dintr-un singur arbore apărea, în timp, o pădure. Nu este deci surprinzător că acești arbori au devenit versiunea budhistă a arborelui vieții. Există legenda că Adam și Eva, când au fost izgoniți din rai, au luat cu ei trei semințe din arborele vieții.

După altă legendă, primii oameni au trimis pe al treilea fiu al lor, Set, la poarta grădinii Edenului pentru a obține aceste semințe. Arborii apăruți din aceste semințe au furnizat: – lemnul pentru toiagul lui Moise; – ramura care a potolit apele Moroh; – lemnul care a fost folosit pentru construcția templului lui Solomon; – lemnul din care a fost construită banca pe care au stat Sybillele ,care au profețit venirea lui Christos; – lemnul crucii pe care a fost răstignit Christos. Această ultimă legendă a fost culeasă de la un reprezentant al unei biserici din Leyda (Olanda). Conform acestei legende, Zoroastru a fost expus pe un arbore și a fost asemuit cu «lumina splendidă a soarelui». Adonis, în Siria, și Attis, în Frigia ,erau zeii vegetației și au fost sărbătoriți cu ritualuri. În Egipt, Osiris, care era zeul vegetației, după ce a fost omorât și pus în coșciug, a fost așezat într-un arbore de Acacia sau de Tamarix.

În mitologia indiană, KRISHNA, încarnarea divinității Viehnu era străpunsă de o săgeată trasă de o persoană situată într-un arbore. În numeroase cazuri, zeul sacrificat și arborele său erau intim legați. Spiritele arborilor. Majoritatea studenților în științe, mai ales cei în științe oculte cunosc diferența dintre elementar si element. Primul reprezintă spiritul sau umbra unui mort. Aceste umbre conțin fantomele comune cum ar fi acelea ale cimitirelor sau ale unei case părăsite. Elementul, din contra, este o expresie a naturii. Din punct de vedere mitic, un element este un ordin inferior îngerilor și poate cohabita cu oamenii, așa cum s-a crezut mult timp.

Acest elemente mitice cuprind spirite grupate în șase clase principale: – spiritele piticilor sau spiritele pământului; – mitalii sau spiritele apelor; – silfii sau spiritele aerului; – solomordrele sau spiritele focului; – nimfele pădurilor sau spiritele vegetației; – faunele sau spiritele animalelor. Vorbind despre spiritele vegetației se constată că în Antichitatea greco-romană se credea că fiecare arbore era locuit de unul dintre aceste spirite numite nimfe. Deci, o nimfă și un arbore erau uniți într-o unitate indivizibilă numită omninimfă. 0 dată cu moartea arborelui murea și nimfa sa.

Oamenii din zona de câmpie aduceau acestor nimfe ofrande de lapte, ulei și miere, iar vrăjitoarele le sacrificau o capră. Nimfele cuprind și spiritele care propabil guvernează munții, dealurile și viile. În mitologia clasică, ființele umane erau adesea schimbate în plante sau în animale. În Metamorfozele sale, Ovidiu prezintă situația nimfei Daphne care era transformată în laur (Laurus nobilis), iar Syrinx în trandafir (Rosa sp.). Tânărul Narcis, ca să scape de nimfa guralivă Echo a fost preschimbat în planta care îi poartă numele (Narcisus sp.). Clyte, alta nimfă, abandonată de zeul soarelui, a fost transformată în planta floarea-soarelui (Helianthus annuus) și obligată să se întoarcă permanent după soare. Adonis, amantul lui Venus, rănit de un mistreț, a devenit o anemonă (Anemone sp. ). Myrra, mama lui Adonis, a fost pedepsită pentru incest și transformată într-un arbore de mirt (Balsamodendron sp.).

Se credea că există și antidotul unor astfel de metamorfoze. De exemplu, în Odissea, se spune că Ulisse a folosit usturoiul (Alium sp.) pentru a da o formă umană însoțitorilor săi. Aceste metamorfoze mitice reprezentau masca sub care se desfășurau metamorfozele reale din lumea vie, de exemplu transformarea mormolocilor în broaște. Astfel, oamenii de altădată au atribuit cu totul imaginar transformările reale din natură. În Evul Mediu circulau legende în care gâștele, rațele și chiar oile apăreau din fructele unor arbori. Aceste legende se pare că au pătruns în Europa din Orient, ajungând chiar în lucrările "științifice" ale lui Albert cel Mare. Pe baza acestor mituri luate drept adevăr călugării consumau în zilele de post carne de rață și gâscă, socotindu-le ca fiind vegetale, până când însuși Papa Inocențiu al III-lea a intervenit în 1251, interzicând aceste lucruri.

Legendele românești menționează multe plante, unele benefice, altele cu încărcătură malefică. Conform unei legende, se crede că Dumnezeu a lovit cu piciorul în pământ și a creat vegetația: ,, Dar unde călca Măritul Stăpân, creștea numai iarbă și flori iar pe unde călca Scaraoțchi, numai pălămidă, cucută, urzici, ciumăfaie, măselariță, spini, mătrăgună’’ (Elena Niculiță Voronca).

1.3. Plantele magice

Unora dintre plante li se atribuie, niște puteri miraculoase sau magice. În tradițiile populare există mai multe plante considerate drept ,,magice’’.Ele erau menționate sau folosite pentru descântece, fiind utilizate în acest scop plantele cele mai toxice, cele mai periculoase, cum ar fi mătrăguna, rostopasca, omagul. Tot plante magice, dar folosite ca protecție psihică și magică, erau plantele folosite pentru amulete. Este vorba de plante care apărau de „deochi” și de boli. Această tradiție a existat în întreaga Europă, cu mici diferențe, nuanțări de la un popor la altul. Tradiția este veche de milenii, eficiența este inexplicabilă, dar reală. Oamenii din popor foloseau plantele ca amulete puse într-un mic săculeț, purtat la gât cât mai aproape de corp, ori sub pernă în timpul somnului. În satele izolate de la munte se păstrează tradiția și astăzi, fetele de măritat, copiii poartă la gât diferite plante, cu scopul de a-i proteja de toate „relele”

Pentru astfel de amulete se foloseau odoleanul, usturoiul, busuiocul, iarba-neagră, vâscul. Odoleanul sau valeriana purtată la brâu, însemna protecția fetelor de măritat împotriva „zburătorilor” care le luau vlaga și mințile. Busuiocul (Ocimum basilicum) este folosit în medicina populară. În spațiul românesc este utilizat în Biserica Ortodoxă în cadrul slujbelor religioase cu scopul de a alunga duhurile necurate, de a purifica energetic. În tradiția altor popoare busuiocul apare și ca plantă demonizată. De exemplu, vechii polonezi credeau că este periculos să-l miroși, pentru că poate reînvia duhurile rele. În tradiția românească busuiocul apare ca element indispensabil descântecelor.

Busuiocul este considerat în Orient o plantă sacră, iar la noi este utilizat pentru purificarea ambianței și înlăturarea energiilor negative. Consumat interior purifică toate nivelurile ființei, linștește și readuce bucuria de viață persoanelor depresive și supuse stresului profesional, care au uitat să mai trăiască și pentru implinirea sufletească, nu numai pentru ascensiunea socială și materială; are efect antispastic, antimicrobian, antitumoral, antiinflamator, tonic general al organismului, reconfortant, adaptogen (permite suportarea cu mai multă ușurință a factorilor stresanți).

Deși este cunoscut mai mult pentru acțiunea la nivel mental, prin liniștirea gandurilor, care de cele mai multe ori creează automatisme, Busuiocul induce o stare de bunăvoință, armonie, mulțumire, sacralitate, care permite manifestarea Iubirii ca o bucurie a acestei vieți. Are și efect afrodisiac. Consumat ca atare sub formă de pulbere, administrat sublingual (o linguriță de 4 ori zilnic, intre mese, minim 20 minute), urmărind să primim darurile plantei intr-o stare de relaxare sau cate 10 – 20 picături din tinctură de 3 ori pe zi, diluate in 50 ml apă fiartă și răcită, este necesară o cură minimă de o lună pentru a asimila aspectele prezentate mai sus.

Roinița calmează, liniștește, induce sentimentul de stabilitate, elimină neliniștea și temerile legate de nesiguranță, fiind un excelent adaptogen, are efect antispastic și este foarte utilă in afecțiunile digestive cu componentă psihică, inducand un somn liniștitor, reduce durerile pseudonevralgice, scade manifestările neurovegetative. Deschide posibilitatea de manifestare a Iubirii ocrotitoare.

Arborele cosmic (în mitologia română = bradul) poate deveni sacru prinputerea lui, manifestă o realitate extraumană, se înfățișează într‐o anumită formă, rodește și se regenerează periodic, iar prin aceasta, pentru existența arhaică semnifică întreg Cosmosul. Bradul, arbore sălbatic, simboliza exact ceea ce omul primitiv dorea de la divinitate: putere, mândrie, protecție; a fost primul arbore sacru întâlnit în leagănul vechilor civilizații europene.

În câteva eseuri, cum ar fi „Mătrăguna”, „Legenda mătrăgunei”, „Cultul mandragorei în România”, Mircea Eliade prezintă una din plantele importante din punct de vedere farmacologic și anume specia Atropa belladonna, Familia Solanaceae. Autorul spune că ea crește și în România în păduri umbroase de munte și are ca denumiri populare următoarele sinonime: Cireașa lupului, Doamnamare, Doamna codrului, Împărăteasa ierburilor. Pretutindeni, mătrăguna este alăturată de calitățile antropomorfice din cauza asemănării rădăcinii ei cu un corp de om sau a credinței multor popoare
cu referire la facultatea acesteia „de a vorbi” prin freamătul frunzelor, legănarea fructelor.

Legendele asiatice asupra mătrăgunei completează pe cele europene și o prezintă ca o plantă din puținele ce au caracter cosmic și arată preocupări ce explică creația, nașterea, viața sub semnul magic al folclorului. Planta e prezentată ca o plantă periculoasă, otrăvitoare, însoțită de superstiții și mituri: dacă se lovește din greșeală de ea, omul este omorât de exalația ei veninoasă; scoaterea ei din pământ trebuie făcută cu multă grijă, cu ajutorul unui câine negru, asupra căruia existând credința universală că acesta este o călăuză a mortului; pentru efecte magice, făina în care se încorporează frunza, se fură de la morar cu mâna întoarsă; prețul plantei se face în natură.

Hypericum perforatum (Familia Hypericaceae) ‐ pojarnița, sunătoarea. Etimologic, Hypericum este nume malaez semnificând „ balsam” (nume dat acestei specii de Plinius și Hipocrate). Planta se mai numește și Iarba Sfântului Ioan, conform mitului că a apărut dinsângele Botezătorului, dar și pentru că ar fi răsărit sub Cruce din picăturile de
sânge ale Mântuitorului în timpul Crucificării pe Golgota, moment cosmic când întreaga creație este solidară cu Patimile Sale.

O altă plantă miraculoasă este brebenica (Corydalis solida ‐ Familia Papaveraceae), denumire ce provine din grecescul korydallos = ciocârlia cu moț (korys = cască, coif), ce a crescut sub Crucea Mântuitorului. Ele au fost create pentru a opri sângerarea rănilor și a ajuta vindecareaacestora. Acțiunea hemostatică și cicatrizantă a principiilor active din aceste plante este bine cunoscută.

Din sângele lui Attis (în mitologia romană un tânăr păstor de care s‐a
îndrăgostit zeița Cybele) răsar violetele (Viola sp. ‐ etimologic „viola” din vion, diminutiv din „ion” ‐ floare în mitologia greacă, Familia Violaceae) ‐ plantă cuproprietăți sudorifice;
din sângele lui Adonis (figură complexă a mitologiei grecești, născut dindragostea incestuoasă a Mirrhei pentru tatăl ei, Cyniras) au răsărit rozele și anemonele (Rose sp. & Anemone sp. ‐ Fam. Rosaceae, respectiv Ranunculaceae); din AMRTA (Ambrozie divină) a răsărit usturoiul (Allium sativum ‐ FamiliaAlliaceae) folosit în diferite boli și, uneori, însoțit de ritualuri mistice.

Printre plantele folosite la anumite sărbători găsim și „Sânzienele” ‐ florilemagice ale verii (Galium odoratum (a) și G. Verum (b), Familia Rubiaceae), cudenumirea populară
Drăgaica, Floarea Sfântului Ion, Sânzienele; etimologicgrecescul „galion” = cucută de pădure sau „gala” = lapte, folosită în locul cheagului;

În mitologia românească „Sânzienele” sunt sinonime cu Drăgaicele ‐ „zâne”bune din clasa ielelor. Se folosește în fitoterapie în stările de anxietate, insomnii
ușoare, cistite, dureri articulare.

1.4. Plantele și sărbătorile creștine

Cea mai bogată reprezentare lexicală se remarcă în cazul derivatelor formate de la nume de sfinți, cărora le asociem și denumirile formate prin derivare de la numele marilor sărbători. Evidențele lexicale prezente în dicționarele și enciclopediile etnobotanice susțin constatarea că una din categoriile centrale ale vocabularului popular al plantelor – timpul – este codificată lingvistic luându-se ca reper diviziunile simbolice ale calendarului creștin.

În conjuncție cu alte realități culturale și lingvistice, precum literatura populară, toponimele sau antroponimele, serii lexicale precum dumitraș (Aster novae-angliae), dumitrici, dimitrițe (Chrysanthemum indicum), dumitrie (Sedum sieboldii) și dumitriță (Aster salingnus, Begonia semperflorens, Sedum sieboldii) atestă prestigiul pe care o sărbătoare creștină îl poate avea în conștiința populară. Mai mult decât atât, fundamentul ritualic al numelor de plante cu rezonanță creștină nu poate fi negat dacă sunt avute în atenție familii lexicale dezvoltate, de felul celei ce are ca nucleu

Crăciunul: crăciunăreasă, crăciunărică (Epiphyllum truncatum), crăciunel (Bergenia crassifolia, Epiphyllum truncatum, Phyllocactus ackermannii, Rhipsalis crispată), crăciunele (Bergenia lingulata, Rhipsalis pachyptera), crăciunița (Begonia semperflorens, Bergenia crassifolia, Bergenia lingulata, Epiphyllum truncatum), crăciuneasă (Epiphyllum truncatum, Phyllocactus ackermannii), crăciunească (Epiphyllum truncatum).

Sânziana este o mai veche creație a onomasticii românești de la substantivul sânziana. În calendarul nostru popular, sărbătoarea Sânzienelor este legată de nenumărate vechi credințe și ritualuri care au interesante paralelisme în mitologia altor popoare. Sunt renumite o serie de obiceiuri din noaptea de Sânziene, dintre care vom aminti doar culegerea ierburilor de leac) sau împodobirea porților și a ferestrelor cu flori. Folosirea prenumelui Sânziana se explică poate mai puțin prin tradiția onomastică decât prin încărcătura poetică a numelui, datorată liricii populare (din creația cultă este demnă de menționat feeria Sânziana și Pepelea de V. Alecsandri).

În onomastica românească modernă sunt frecvent folosite prenume care pot fi încadrate în aceeași familie a cărei temă este Flor: Florea, Floarea, Flora, Florela, Florentina, Florentin, Florența, Florian, Floriana, Florin, Florina. Doar masculinul Florea (folosit frecvent și ca nume de familie) și femininul Floarea sunt specifice pentru antroponimia românească (prin derivare de la floare, probabil într-o epocă destul de veche a limbii). Răspândirea acestor nume vechi românești este, evident, sprijinită de tradiție, de semnificația mereu prezentă în mintea vorbitorilor și de existența unei vechi și cunoscute sărbători, Floriile (Duminica Floriilor sau Duminica florilor, marcată încă din primele secole ale erei noastre) – sărbătoare creștină (existentă sub nume diferite la toate popoarele europene și care constituie o suprapunere târzie peste vechi tradiții păgâne legate de cultul diferitelor zeități ale primăverii și ale vegetației). În ceea ce privește numele românesc al sărbătorii, el pare să fie tot o creație de la substantivul floare.

De la Florent-, cu sufixul -ius, se formează Florentius și Florentia, nume considerate ca benefice. Devenite și ele calendaristice (mai ales în apus sunt martiri cu acest nume), numele se păstrează până în zilele noastre. Este frecventă și la modă astăzi forma feminină Florența (dintr-un mai vechi Florentia,), împrumutată tot din onomastica apuseană. Un alt derivat latinesc târziu de la Florentis sau Florentius este Florentinus, feminin Florentina, la origine un adjectiv în -inus (a se vedea adjectivul florentin). Apărut la noi încă de prin secolul trecut, Florian, devenit și nume de familie, corespunde unei forme latine Florianus. Cele mai frecvente prenume actuale sunt Florin și Florina (prenume în a căror structură regăsim productivele sufixe antroponimice –in și –ina). Florin corespunde unei forme latine târzii – Florinus, de la Florus; în vreme ce Florina a putut fi derivat direct în română de la Flora, Florin sau Floarea.

Tradiția îndelungată și foarte răspândită de a da nume plantelor sau de a le explica originea și caracteristicile în acord cu diverse repere biblice și creștine a favorizat apariția unui repertoriu bogat de fitonime, iar sursele denominative de factură mitologică au intrat, la un moment dat, în competiție cu cele de sorginte creștină, după cum afirmă, între alții, Britten și Holland (1886: xvii-xviii): „unele nume reflectă transferul dinspre zeitățile pagine spre sfinții creștini, altele, au origine direct creștină”. Această afirmație atrage atenția asupra celei mai importante consecințe pe care numirea populară a realităților

În calitate de matrice denominative pentru unele nume populare de plante, numele acestor sfinți au stat în mod natural la baza unor creații lexicale precum dumitriță (Aster salingnus, Begonia semperflorens, Sedum sieboldii) < (Sf.) Dumitru + suf. –iță; georgițe (Convallaria majalis) < (Sf.) George + suf. – iță; singiorgel (Pulmonaria angustifolia, Pulmonaria officinalis) < Singeorgiu + suf. – el sau petreancă (Asclepias syriaca, Heliosperma quadrifidum) < (Sf.) Petru + suf. – eancă).

Alte denumiri populare împrumutate de la alte popoare, cum ar fi, de pildă, cristoforiță (Actaea spicata) < (Sf.) Cristofor + suf. –iță, perpetuează credința că sfântul a binecuvântat planta pentru a-i apăra pe creștini de boli cumplite ca ciumă, iar astfel de credințe au infuzat imaginarul omului medieval. Credința în puterea tămăduitoare a cristoforiței este, după cum demonstrează Rolland (1896/I: 129-130) pan-europeană, aspect probat de marele inventar de denumiri etnobotanice dezvoltate după același tipar: iarba Sf. Cristofor.

– sărbători: Pe lingă celebrările sfinților creștini, marile sărbători ale creștinătății, Nașterea și Învierea Domnului, sunt reprezentate în vocabularul botanic popular de derivate precum crăciunele (Bergenia lingulata, Rhipsalis pachyptera) < Crăciun + suf. –ele sau păștele (Anemone nemorosa) < Paște + suf. – ele, iar astfel de fitonime pun în evidență motivarea culturală a denumirilor de plante.

– Fecioara Maria: există foarte puține derivate care oglindesc venerația poporului român față de Maica Domnului, un exemplu tipic fiind rom. mărioare (Callistephus chinensis) < Maria + suf. –ioare, denumire ce semnalează că planta ajunge la maturitate în preajma Adormirii Maicii Domnului (15 august).

1.5. Simbolistica florilor în viziunea populară

1.6. Plantele în creația populară

Legătura omului cu natura se reflectă în concepția estetică populară. O trăsătură specifică a poporului român a fost dragostea pentru flori, arbori, răsădite pretutindeni în gospodăria țărănească, în grădina din fața casei. Omul din popor crede că Dumnezeu le-a lăsat florile pentru ,,mângâiere’’. Fetele din popor culegeau plante pe care le purtau ca să le apere de rele, le ajutau să-și găsească ursitul, le făceau plăcute flăcăilor. Florile erau reproduse pe costumele tradiționale, pe cămăși sau pe cojoace. Trandafirul, bujorul, macul, garoafa, spicul de grâu și busuiocul erau prezente pe textilele decorative din interior ștergare, fețe de masă, covoare, pături, dar și pe ceramica populară, în încrustațiile mobilierului ori pe porțile sculptate, pe furcile de tors, pe cofițe.

Etnobotanica se întrepătrunde cu arta populară dar și cu folclorul , căci în lirica populară, în cântecele rituale, în colinde, refrenul este: ,, floare albastră’’ ,,busuioc’’ ,,lămâiță’’ ,,spic de grâu’’ ,,bujor’’ ,,viorele’’ ,,trandafir’’ ,,smicele’’ ,,foaie fragă’’ ,,frunză verde’’ ,,foaie lată’’ etc.Cunoașterea plantelor și prețuirea calităților lor estetice sunt atestate încă din cele mai îndepărtate timpuri. Pe fragmentele de ceramică dacică descoperite la Sarmisegetuza, sunt redate pădurile Daciei, bradul, stejarul.Arta reprezentării florale s-a perpetuat în cultura populară românească până în contemporaneitate, atingând forme de realizare și de stilizare, de armonie, simetrie remarcabile. Motivul ,,fitomorf’’ reprodus frecvent este: ,,pomul vieții’’ simbol al mitului străvechi al ,,pomului cunoașterii binelui și răului’’ din paradisul creștinilor (acest mit este o constantă în arta și spiritualitatea poporului din Europa și Asia ).

Tiparul traco-dacic trădează acest motiv sub forma bradului sau a crengii de brad încadrată de două păsări, pe frontoanele caselor, pe lăzile de zestre, asociindu-se acest element decorativ cu obiceiul așezării bradului la poarta miresei sau în carul care o duce la casa mirelui. Bradul apare reprezentat și pe covoarele maramureșene, uneori fiind înlocuit de motivul pomului cu păsări sau de buchetul de trandafiri în glastră, încadrat de două păsări. În arta populară românească adeseori motivele florale (vegetale) apar stilizate dovedind talentul de abstractizare și armonizare ca o culme a creativității populare bazată pe observația și pe identificarea cu natura. Femeile culegeau plantele, făceau leacuri și le însoțeau cu descântece care aveau rolul liniștirii psihicului bolnavului (sugestie), practicând o reală și eficientă psihoterapie.

Oamenii din popor începeau culegerea plantelor de la 23 aprilie, era o etapă până la Sânziene și o alta până la 14 septembrie când era considerat închis sezonul de culegere a plantelor. Cercetările medicale și farmaceutice au verificat vechile ,,practici empirice populare’’.Omul din popor fiind foarte legat de natură (pădure) a creat numeroase legende, credințe, obiceiuri. Legendele despre ,,muma pădurii’’ ori despre ,,fata pădurii’’ sunt extrem de prezente în mitologia populară românească. Cunoștințele empirice de botanică ale poporului român se referă și la respectarea, înțelegerea ciclului biologic al plantelor și al arborilor, în practicile tradiționale, ținându-se cont de un adevărat calendar al perioadei optime de tăiere a lemnului necesar pentru construcții, pentru confecționarea recipientelor sau a uneltelor de muncă ori a mobilierului.

Cel mai rezistent lemn pentru construirea caselor era considerat cel tăiat în lunile noiembrie- februarie (cînd seva se retrage spre rădăcină). Dar lemnul pentru confecționarea vaselor utilizate în gospodărie se tăia primăvara când arborii erau ,,în sevă’’. Datorită acestui flux al sevei vasele confecționate aveau o izolare termică naturală alimentele și apa păstrându-și prospețimea și savoarea. Etnobotanica are un rol deosebit în protecția naturii. Cercetarea etnobotanicii reflectă modul de viață al comunității rurale.

Empirismul milenar a generat în conștiința populară ideea solidarității dintre cosmos și fertilitatea pământului. Unele credințe populare în legătură cu puterea de regenerare a pământului mai păstrează până astăzi conotații care probează sorgintea lor în mentalitatea autohtonilor carpatici. Cercetările etnobotanice efectuate în spațiul românesc relevă numeroase elemente de spiritualitate ancestrală, păstrate și perpetuate până în zilele noastre, cu toate schimbările care au avut loc în viața social-economică a așezărilor rurale românești în decursul istoriei.

Credințele și obiceiurile, riturile și practicile cultice în care plantele au o semnificație majoră, generată de valoarea acestora în cadrul ocupațiilor locuitorilor, a alimentației, în terapeutica populară, sunt legate de marele circuit cosmic, de ciclul anotimpurilor, al vegetației. Concepția populară despre puterea plantelor asupra vieții omului, asupra tuturor acțiunilor sale este izvorâtă din simbioza om-natură, din experiențele și cunoștințele empirice ale omului.

Dar, aceeași gândire tradițională cuprinde și ideea puterii de transformare sau de îndepărtare a forțelor malefice ce ar afecta ritmul, echilibrul existenței. Interdependența dintre om și lumea plantelor, este evidentă în procesul activităților agricole. Conform gândirii tradiționale, arborii erau principalii intermediari între cosmos și om. Ele contribuiau la asigurarea echilibrului individului, legându-l de universul vegetal, căruia i se simțea perfect integrat. Marile etape ale vieții, ale familiei aveau drept simboluri apotropaice, florile, plantele, arborii, în cadrul ,,riturilor de trecere” nașterea unui copil, intrarea omului din sfera celestă în existența terestră, în viziunea populară, era vegheată și protejată de plante, sau de arbori, după credințele precreștine peste care s-au suprapus cele creștine.

În prima baie a copilului nou-născut se puneau flori, plante (busuioc, cimbrișor etc) pentru a fi protejat de tot ce era rău. Nunta era considerată al doilea pas important din viața omului, iar respectarea ceremonialului tradițional, cu toate secvențele rituale, dar mai ales folosirea simbolurilor vegetale, era încărcată cu semnificații deosebite, cu consecințe majore pentru destinul noii familii care se forma. Poarta și casa miresei erau împodobite cu ramuri de brad, ca simbol al ,,transformării” puterii de fertilitate a acestora, asupra noului nucleu familial, ca invocare a fecundității transmise de la pământ la om, de la rodul vegetal, la cel uman. Miresei i se împletea o cunună din flori de câmp semnificând tinerețea, fecunditatea.

O altă etapă era înmormântarea și aici bradul era prezent.Dar plantele deveneau simboluri în toate obiceiurile populare. În obiceiurile de iarnă nu lipsesc elementele vegetale.Respectul față de natură era atât de înrădăcinat în conștiința populară, încât atunci când culegeau plante, sau tăiau arbori, își cereau iertare pentru o astfel de faptă. Oamenii care trăiau izolat departe de comunități se mărturiseau la copaci crezând în puterea acestora de a le prelua păcatele și de a aduce iertarea și liniștea sufletului. Arborele era văzut ca ,,sacerdot-vindecător’’al trupului și al sufletului.

Toate cunoștințele dobândite de om prin empirismul milenar, prin observarea mediului înconjurător au influențat în mod decisiv procesul de denominare a plantelor. ,,Știința populară” este definită de etnologi ca o sinteză a cunoștințelor empirice dobândite de om în mii de ani de existență. Este recunoscut faptul că la originea tuturor științelor se află cunoștințele empirice care le preced pe cele științifice.Pe orice treaptă a istoriei civilizației umane, omul s-a aflat în dependență directă de produsele naturale, de la care își lua remedii pentru vindecare, hrană, coloranți, materii prime pentru îmbrăcăminte. Etnobotanica a fost definită de etnologie „o urzeală vegetală a istoriei umanității”.

CONCLUZII

Studierea denumirilor de plante poate oferi posibilitatea ilustrării relației dintre cultură și limbă. Analiza terminologiei populare a plantelor oferă posibilitatea evidențierii unor mecanisme esențiale ale reflectării în limbă ale unor realități fundamentale din viața unei comunități lingvistice. Creațiile pe teren românesc ale denumirilor românești de plante evidențiază spiritul de observație, creativitatea și umorul denominatorilor populari. Se remarcă faptul că anumite cuvinte sunt caracteristice anumitor epoci și astfel oferă indicii despre contextul cultural.Oamenii, de-a lungul istoriei, au folosit plantele pentru tratarea diverselor boli.

Majoritatea popoarelor consideră ca fiind supranaturale efectele terapeutice ale plantelor, iar vracii, vindecătorii au exploatat din plin această credință a oamenilor, atribuindu-și lor acest merit.Oamenii au observat evoluția plantelor în natură, le-au cercetat și au realizat studii, denumite de știința din zilele noastre ,,fitoterapie”. Termenul provine din grecescul ,,phyton’’ care înseamnă plantă. Fitoterapia este utilizarea plantelor medicinale în scop terapeutic. Originea ei se pierde în negura timpurilor, iar dovadă pentru eficiența ei stau rezultatele vizibile observate de-a lungul timpului. Plantele sunt ușor de procurat, au acțiune blândă și nu au efecte secundare.

Începând de la egipteni, știința vindecării plantelor s-a transmis la greci și romani. De asemenea, informații despre utilizarea plantelor în tratarea diverselor, afecțiuni au fost transmise prin scrierile învățaților arabi și ale monahilor din perioada Evului Mediu. Remediile preparate pe bază de plante, (tincturile, ceaiurile) sub diferite forme sunt utilizate în terapia modernă. În zilele noastre motivația medicației pe bază de plante poate fi argumentată prin faptul că,folosirea plantelor în decursul multor secole, a dus la o cunoaștere exactă a efectelor dozei și indicațiilor acestora, remediile cu plante sunt mai bine tolerate de organismul uman în comparație cu substanțele chimice de sinteză.

În țara noastră informații despre terapia cu plante sunt prezentate în vechea literatură medicală, manuscrise, miscelanee, literatura științifică a zilelor noastre.În zilele noastre oamenii se îndepărtează tot mai mult de natură și nu au un mod de viață sănătos,suferă din cauza bolilor și apelează la metode invazive de tratament. În afară de efectele binefăcătoare ale plantelor, există încă multe valențe inexplicabile ale acestor medicamente naturale, iar unele principii active nu sunt studiate suficient de om.

În Biblie sunt menționate multe plante care sunt recomandate pentru tratarea bolilor. Printre acțiunile benefice ale plantelor regăsite în Biblie sunt: acțiunea antiseptică (antiinfecțioasă), analgezică (calmant al durerii), antivirală, antireumatoidală etc. (chiparos, măsline, smochine, busuiocul, smirna, tămâia). De asemenea, plantele ce apar în Biblie au diferite valențe simbolice și diferite semnificații (de ex. curmalul este un simbol al frumuseții, purității, măslinul este un simbol al păcii, sicomorul simbolizează ,,scara către cer’’, pentru Zacheu, bogătașul).

În exemplele date de Iisus sunt prezente plantele: vița de vie, neghina, grâul, smochinul, crinul. Un alt argument în favoarea respectării plantelor este faptul că menținerea vieții pe această planetă este asigurată de organismele vegetale ce reglementează procesele de pe suprafața globului, prin funcțiile de fotosinteză, respirație și transpirație. Aerul pe care îl respirăm, îl datorăm lumii vegetale, ce ne asigură un echilibru permanent al compoziției chimice a atmosferei, ceea ce face ca aerul, de care avem atâta nevoie, să fie respirabil.

BIBLIOGRAFIE

Alexan, Mircea, Ghidul micului culegător de plante medicinale, București, Plafar, 1976

Alexan, Mircea, Bojor, Ovidiu, Flora medicinală a României, vol. I, Editura Ceres, București

Alexan, Mircea, Ghidul plantelor medicinale uzuale, București, Plafar, 1994

Antohi, Nucu, Noemi, Bomher, Nouă salturi prin terminologia sportivă, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2009

Ardelean Aurel, Mohan Gheorghe, Flora medicinală a României, Editura All, București,

2008

Avram, Mioara, Gramatica pentru toți, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1986

Bălan, Mihailovici, Aurelia, Noțiuni de terminologie despre viața cuvintelor și problemele terminologiei actuale, Oscar Print, București, 2003

Bălănescu, Olga, Limbaje de specialitate, Editura Universității, București, 2000

Bejan, Dumitru, Nume românești de plante, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991

Bidu-Vrănceanu, Angela, (coord.), Lexic comun, lexic specializat, Editura Universității, București, 2000

Bidu-Vrănceanu, Angela, (coord.), Lexic științific interdisiplinar, Editura Universității, București, 2001

Bidu-Vrănceanu, Angela, Structura vocabularului limbii române contemporane, Editura Științifică, București, 1986

Blaga, Lucian, Ființa istorică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977

Bojor, Ovidiu, Plantele în elixirele dragostei, Editura Ceres, Bcurești, 1993

Bojor, Ovidiu, Alexan, Mircea, Plantele medicinale și aromatice de la A la Z, Ediția a 2-a revăzută și completată, Editura RECOOP, București, 1984

Borza, Alexandru, Dicționar etnobotanic, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1968

Brătulescu, Monica, Câteva tipuri de metafore în folclor. Studii de poetică și stilistică, București, 1966

Brâncuș, Grigore, Vocabularul autohton al limbii române, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983

Bujorean, George, Boli, leacuri și plante de leac cunoscute de țărănimea românească, Editura Paideia, București, 2001

Busuioc, Ileana, Cucu, Mădălina, Introducere în terminologie, Editura Credis, București, 2007

Busuioc, Monica, M., Munca și răsplata ei. Studiu de terminologie, Academia Română, București, 2001-2001, vol. I-II

Butură, Valer, Enciclopedia de etnobotanică românească, București, 1979

Ciobanu, Georgeta, Elemente de terminologie, Editura Mirton, Timișoara, 1998

Ciorănescu, Alexandru, Dicționarul etimologic al limbii române, Ed. Saeculum I. O., București, 2004

Ciubotaru, Silvia, Folclor medical din Moldova, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2005

Cocerhan, M., Lingvistică generală, Editura Academiei din Kiev, 2008

Coșeriu, E., Omul și limbajul său. Studii de filozofie a limbajului, teorie a limbii și lingvistică generală, Antologie, argument, note, bibliografie și indici de Dorel Fînaru, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2009

Coșeriu, E., Lecții de lingvistică generală, Editura Arc Chișinău, 2000

Coteanu, Ion, Stilistica funcțională a limbii române.Stil, stilistică, limbaj, vol..I., Editura Academiei, București 1973

Coteanu, Ion, Sala, Marius, Etimologia limbii române, Editura Academiei, București, 1987

Dihoru, Gheorghe, Dicționar pentru recunoașterea și folosirea plantelor medicinale, Editura Ceres, București, 1978

Dobo, Alexandru, Farmacia edenică, Editura Nirvana, București, 1993

Dragoș, Dorin, Plante de leac pentru tămăduirea sufletului, Editura Tritonic, București, 2005

Drăgulescu, Constantin, Plante medicinal – alimentare din flora spontană, Editura Ceres, București, 1992

Dumistrăcel, Stelian, Lexic românesc, cuvinte, metafore, expresii, Casa Editorială Demiurg Plus, Iași, 2011

Frâncu, Constantin, Curente și tendințe în lingvistica secolului nostru,ediția a-II-a revăzută și adăugită, Casa Editorială Demiurg, Iași, 1999

Gorovei, Artur, Ciaușanu, Gh., F., Credințe și superstiții românești, ediție de Irina Nicolau și Carmen Mihalache, Editura Humanitas, București, 2012

Graur, Al., Wald, Lucia, Tratat de lingvistică generală, Editura Academică, București, 1971

Graur, AL., Etimologii românești, Editura Academiei, București, 1963

Groza, Liviu, Elemente de lexicologie, Humanitas Educational, București, 2004

Hristea, Theodor, Probleme de etimologie.Studii, articole, note, Editura Științifică, București, 1968

Irimia, Dumitru, Curs de lingvistică generală, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2011

Macrea, D.,Probleme ale structurii și evoluției limbii române, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982

Marian, S., Fl., Botanica poporană română, vol.I., Editura Mușatinii, Suceava 2008, ediție îngrijită de Aura Brădățan

Munteanu, Cristinel, Lingvistica Integrală Coșeriană.Teorie, aplicații și interviuri, Editura Universității, „Alexandru Ioan Cuza”,Iași 2012.

Niculae, Cornel, Dan, Mătrăguna. O etnobotanică magică.Leacuri și remedii magice, Editura Carpathia Rex, București, 2006

Olinescu, Marcel, Mitologie românească, Editura Saeculum Vizual, București, 2008

Olteanu, Antoaneta, Ipostaze ale maleficului în medicina magică, Editura Paideia, București, 1994

Pavel, Eugeniu, Costin, Rucăreanu, Introducere în terminologie, Editura Academiei Române, București, 2001

Pârvu, C., Universul plantelor. Mică enciclopedie, Editura Enciclopedică, București, 1991

Sala, Marius, Introducere în etimologia limbii române, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999

Savin, Petronela, Universul din lingură. Despre terminologia alimentară românească, Editura Institutul European, Iași, 2012

Săvulescu Traian, Începuturile științei în România, Cap. Marele precursor al botanicii în România, țăranul, București, 1966

Stoichițoiu-Ichim, Adriana, Vocabularul limbii, române actuale. Dinamică, influențe, creativitate, Editura ALL, București 2001

Stoichițoiu-Ichim, Adriana, Creativitate lexicală în româna actuală, Editura Universității, București, 2006

Ștefănescu, Paul, Plante de vrajă (hierobotanică), Editura All, București, 1996

Ștefănescu, Paul, Buruiana diavolului. Incursiune în lumea plantelor magice, Editura Vestala, București, 2008

Tămaș, M., Dicționar poliglot de plante medicinale, ediția a 2-a, Tipografia UMF, Cluj-Napoca, 1999

Temelie, Mihaela, Enciclopedia plantelor medicinale spontane din România, Rovimed Publisher, 2007

Temelie, Mihaela, Plante medicinale spontane, Rovimed Publisher, Bacău, 2005

Toma, Elena, Despre metafora terminologică în româna contemporană în „Cercetări de lingvistică”, .XXVII.,1982, pag.15-24

Tudose, Claudia, Derivarea cu sufixe în româna populară, Tipografia Universității din București, 1978

Ursu, N. A., Formarea terminologiei științifice românești, Editura Științifică, București, 1962

Vascenco, Victor, Probleme de terminologie lingvistică, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975

Vianu, Tudor, Studii de stilistică , Editura Didactică și Pedagogică, București, 1968

Indice de materii

Indice de autori

Anexă: Glosar de plante medicinale

1. Aloe(Aloe Vera)
2. Alunul(Corylus avellana)
3. Angelica(Angelica Archanghelica)
4. Anasonul(Pimpinella Anisum)
5. Acacia(Acacia senegal)
6. Asafetida(Ferula asafoetida)
7. Busuiocul(Oncinum basilicum)
8. Bergamota sau portocalul amărui(Citrus bergamia)
9. Bradul argintiu(Abies alba)
10. Camforul(Cinnamomum camphora)
11. Chimenul(Carum carvi)
12. Cardamomul(Elettaria cardamomum)
13. Cireșul negru(Prunus serotina)
14. Cinci degete(Potentilla reptans)
15. Cuișoarele(Syzgium aromaticum)
16. Coriandrul(Coriandrum sativum)
17. Chiparosul(Cupressus sempervirens)
18. Caprifoiul(Lonicera japonica)
19. Crețușca(Filipendula ulmaria)
20. Cimbrul(Thymus vulgaris)
21. Coada șoricelului(Achillea millefolium)
22. Dafinul(Laurus nobilis)
23. Degetarul roșu(Digitalis purpurea)
24. Eucaliptul(Eucalyptus spp.)
25. rasinul(Fraxinus americana sau excelsior)
26. Feniculul(Foeniculum vulgare)
27. Ferigile
28. Floarea Soarelui(Helianthus annuus)
29. Garoafa(Dianthus caryophyllus)
30. Ghimbirul(Zingiber officinale)
31. Ginsengul oriental(Panax ginseng)
32. Gălbenelele(Calendula officinalis)
33. Hameiul(Humulus lupulus)
34. Ienibaharul(Pimemta dioica)
35. Iarba mâței(Nepeta Catoria)
36. Iarba de silur(Euphrasia officinalis)
37. Iarba neagră(Calluna vulgaris)
38. Iarba lămâioasă(Cymbopogon citratus)
39. Inul(Linum usitatissimum)
40. Ilexul(Ilex aquifolium)
41. Iedera(Hedera helix)
42. Isopul(Hysopus officinalis)
43. Iasomia(Jasminum officinale)
44. Ienupărul(Juniperus communis)
45. Limba mielului(Borago officionalis)
46. Lemnul de cedru(Cedrus libani sau Cedrus spp)
47. Lavanda(Lavandula species)
48. Lămâiul(Citrus limon)
49. Liliacul(Syringia vulgaris)
50. Lămâia verde(Citrus limetta)
51. Lotusul(Nelumbo nucifera sau Nymphaea lotus)
52. Lumânărica(Verbascum thapsus)
53. Lemnul de santal(Santalum album)
54. Mărul(Malus communis)
55. Mărarul(Anethum graveolens)
56. Măceșul(Rosa rubiginosa)
57. Măghiranul(Origanum majorana sau Origanum onites)
58. Menta de bergamotă(Mentha piperita citrata)
59. Menta(Mentha spicata, sativa, aquatica și altele)
60. Mirtul(Myrtus communis)
61. Mesteacănul(Betula alba)
62. Murul(Rubus fructicosus sau rubus villosus)
63. Mușețelul(Chamaemelum nobile sau Anthemis nobilis)
64. Migdalele(Prunus dulcis)
65. Măceșul (Rosa canina)
66. Nucșoara(Myristica fragrans)
67. Nucul Vrajitoarelor(Hamamelis virginiana)
68. Porumbarul(Prunus spinosa)
69. Păducelul(Cratageus spp)
70. Pelinul(Artemisia vulgaris)
71. Pătrunjelul(Petroselinum sativum sau crispum)
72. Patchouli(Pogostemon patchouli sau heyeanus)
73. Pinul(Pinus spp.)
74. Roinița(Melissa officionalis)
75. Răchitanul(Lythrum salicaria)
76. Rozmarinul(Rosmarinus officinalis)
77. Scorțișoara(Cinnamomum verum sau zeylanicum)
78. Socul(Sambucus canadensis sau nigra)
79. Spilcuța(Tanacetum perthenum)
80. Stejarul(Quercus alba sau spp)
81. Scorușul de munte(Sorbus aucuparia)
82. Salvia(Salvia officinalis)
83. Sunătoarea(Hypericum perforatum)
84. Salcia(Salix alba)
85. Șofranul(Crocus sativus)
86. Teiul(Tilia sp.)
87. Turița mare(Agrimonia eupatoria)
88. Tătăneasa(Symphytum officinale)
89. Tămâia(Boswellia carteri)
90. Trandafirul(Rosa spp.)
91. Tutunul(Nicotiana tabacum)
92. Toporașul(Viola odorata)
93. Usturoiul(Allium sativum)
94. Ungurașul(Marrubium vulgare)
95. Urzica(Urtica dioica)
96. Vindecea(Betonica officinalis sau Stachys officinalis)
97. Vâscul(Viscum album)
98. Virnantul(Ruta graveolens)
99. Valeriana(Valeriana officinalis)
100. Verbina(Verbena officinalis)
101. Ylang-ylang(Cananga odorata)

BIBLIOGRAFIE

Alexan, Mircea, Ghidul micului culegător de plante medicinale, București, Plafar, 1976

Alexan, Mircea, Bojor, Ovidiu, Flora medicinală a României, vol. I, Editura Ceres, București

Alexan, Mircea, Ghidul plantelor medicinale uzuale, București, Plafar, 1994

Antohi, Nucu, Noemi, Bomher, Nouă salturi prin terminologia sportivă, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2009

Ardelean Aurel, Mohan Gheorghe, Flora medicinală a României, Editura All, București,

2008

Avram, Mioara, Gramatica pentru toți, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1986

Bălan, Mihailovici, Aurelia, Noțiuni de terminologie despre viața cuvintelor și problemele terminologiei actuale, Oscar Print, București, 2003

Bălănescu, Olga, Limbaje de specialitate, Editura Universității, București, 2000

Bejan, Dumitru, Nume românești de plante, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991

Bidu-Vrănceanu, Angela, (coord.), Lexic comun, lexic specializat, Editura Universității, București, 2000

Bidu-Vrănceanu, Angela, (coord.), Lexic științific interdisiplinar, Editura Universității, București, 2001

Bidu-Vrănceanu, Angela, Structura vocabularului limbii române contemporane, Editura Științifică, București, 1986

Blaga, Lucian, Ființa istorică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977

Bojor, Ovidiu, Plantele în elixirele dragostei, Editura Ceres, Bcurești, 1993

Bojor, Ovidiu, Alexan, Mircea, Plantele medicinale și aromatice de la A la Z, Ediția a 2-a revăzută și completată, Editura RECOOP, București, 1984

Borza, Alexandru, Dicționar etnobotanic, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1968

Brătulescu, Monica, Câteva tipuri de metafore în folclor. Studii de poetică și stilistică, București, 1966

Brâncuș, Grigore, Vocabularul autohton al limbii române, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983

Bujorean, George, Boli, leacuri și plante de leac cunoscute de țărănimea românească, Editura Paideia, București, 2001

Busuioc, Ileana, Cucu, Mădălina, Introducere în terminologie, Editura Credis, București, 2007

Busuioc, Monica, M., Munca și răsplata ei. Studiu de terminologie, Academia Română, București, 2001-2001, vol. I-II

Butură, Valer, Enciclopedia de etnobotanică românească, București, 1979

Ciobanu, Georgeta, Elemente de terminologie, Editura Mirton, Timișoara, 1998

Ciorănescu, Alexandru, Dicționarul etimologic al limbii române, Ed. Saeculum I. O., București, 2004

Ciubotaru, Silvia, Folclor medical din Moldova, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2005

Cocerhan, M., Lingvistică generală, Editura Academiei din Kiev, 2008

Coșeriu, E., Omul și limbajul său. Studii de filozofie a limbajului, teorie a limbii și lingvistică generală, Antologie, argument, note, bibliografie și indici de Dorel Fînaru, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2009

Coșeriu, E., Lecții de lingvistică generală, Editura Arc Chișinău, 2000

Coteanu, Ion, Stilistica funcțională a limbii române.Stil, stilistică, limbaj, vol..I., Editura Academiei, București 1973

Coteanu, Ion, Sala, Marius, Etimologia limbii române, Editura Academiei, București, 1987

Dihoru, Gheorghe, Dicționar pentru recunoașterea și folosirea plantelor medicinale, Editura Ceres, București, 1978

Dobo, Alexandru, Farmacia edenică, Editura Nirvana, București, 1993

Dragoș, Dorin, Plante de leac pentru tămăduirea sufletului, Editura Tritonic, București, 2005

Drăgulescu, Constantin, Plante medicinal – alimentare din flora spontană, Editura Ceres, București, 1992

Dumistrăcel, Stelian, Lexic românesc, cuvinte, metafore, expresii, Casa Editorială Demiurg Plus, Iași, 2011

Frâncu, Constantin, Curente și tendințe în lingvistica secolului nostru,ediția a-II-a revăzută și adăugită, Casa Editorială Demiurg, Iași, 1999

Gorovei, Artur, Ciaușanu, Gh., F., Credințe și superstiții românești, ediție de Irina Nicolau și Carmen Mihalache, Editura Humanitas, București, 2012

Graur, Al., Wald, Lucia, Tratat de lingvistică generală, Editura Academică, București, 1971

Graur, AL., Etimologii românești, Editura Academiei, București, 1963

Groza, Liviu, Elemente de lexicologie, Humanitas Educational, București, 2004

Hristea, Theodor, Probleme de etimologie.Studii, articole, note, Editura Științifică, București, 1968

Irimia, Dumitru, Curs de lingvistică generală, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2011

Macrea, D.,Probleme ale structurii și evoluției limbii române, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982

Marian, S., Fl., Botanica poporană română, vol.I., Editura Mușatinii, Suceava 2008, ediție îngrijită de Aura Brădățan

Munteanu, Cristinel, Lingvistica Integrală Coșeriană.Teorie, aplicații și interviuri, Editura Universității, „Alexandru Ioan Cuza”,Iași 2012.

Niculae, Cornel, Dan, Mătrăguna. O etnobotanică magică.Leacuri și remedii magice, Editura Carpathia Rex, București, 2006

Olinescu, Marcel, Mitologie românească, Editura Saeculum Vizual, București, 2008

Olteanu, Antoaneta, Ipostaze ale maleficului în medicina magică, Editura Paideia, București, 1994

Pavel, Eugeniu, Costin, Rucăreanu, Introducere în terminologie, Editura Academiei Române, București, 2001

Pârvu, C., Universul plantelor. Mică enciclopedie, Editura Enciclopedică, București, 1991

Sala, Marius, Introducere în etimologia limbii române, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999

Savin, Petronela, Universul din lingură. Despre terminologia alimentară românească, Editura Institutul European, Iași, 2012

Săvulescu Traian, Începuturile științei în România, Cap. Marele precursor al botanicii în România, țăranul, București, 1966

Stoichițoiu-Ichim, Adriana, Vocabularul limbii, române actuale. Dinamică, influențe, creativitate, Editura ALL, București 2001

Stoichițoiu-Ichim, Adriana, Creativitate lexicală în româna actuală, Editura Universității, București, 2006

Ștefănescu, Paul, Plante de vrajă (hierobotanică), Editura All, București, 1996

Ștefănescu, Paul, Buruiana diavolului. Incursiune în lumea plantelor magice, Editura Vestala, București, 2008

Tămaș, M., Dicționar poliglot de plante medicinale, ediția a 2-a, Tipografia UMF, Cluj-Napoca, 1999

Temelie, Mihaela, Enciclopedia plantelor medicinale spontane din România, Rovimed Publisher, 2007

Temelie, Mihaela, Plante medicinale spontane, Rovimed Publisher, Bacău, 2005

Toma, Elena, Despre metafora terminologică în româna contemporană în „Cercetări de lingvistică”, .XXVII.,1982, pag.15-24

Tudose, Claudia, Derivarea cu sufixe în româna populară, Tipografia Universității din București, 1978

Ursu, N. A., Formarea terminologiei științifice românești, Editura Științifică, București, 1962

Vascenco, Victor, Probleme de terminologie lingvistică, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975

Vianu, Tudor, Studii de stilistică , Editura Didactică și Pedagogică, București, 1968

Indice de materii

Indice de autori

Anexă: Glosar de plante medicinale

1. Aloe(Aloe Vera)
2. Alunul(Corylus avellana)
3. Angelica(Angelica Archanghelica)
4. Anasonul(Pimpinella Anisum)
5. Acacia(Acacia senegal)
6. Asafetida(Ferula asafoetida)
7. Busuiocul(Oncinum basilicum)
8. Bergamota sau portocalul amărui(Citrus bergamia)
9. Bradul argintiu(Abies alba)
10. Camforul(Cinnamomum camphora)
11. Chimenul(Carum carvi)
12. Cardamomul(Elettaria cardamomum)
13. Cireșul negru(Prunus serotina)
14. Cinci degete(Potentilla reptans)
15. Cuișoarele(Syzgium aromaticum)
16. Coriandrul(Coriandrum sativum)
17. Chiparosul(Cupressus sempervirens)
18. Caprifoiul(Lonicera japonica)
19. Crețușca(Filipendula ulmaria)
20. Cimbrul(Thymus vulgaris)
21. Coada șoricelului(Achillea millefolium)
22. Dafinul(Laurus nobilis)
23. Degetarul roșu(Digitalis purpurea)
24. Eucaliptul(Eucalyptus spp.)
25. rasinul(Fraxinus americana sau excelsior)
26. Feniculul(Foeniculum vulgare)
27. Ferigile
28. Floarea Soarelui(Helianthus annuus)
29. Garoafa(Dianthus caryophyllus)
30. Ghimbirul(Zingiber officinale)
31. Ginsengul oriental(Panax ginseng)
32. Gălbenelele(Calendula officinalis)
33. Hameiul(Humulus lupulus)
34. Ienibaharul(Pimemta dioica)
35. Iarba mâței(Nepeta Catoria)
36. Iarba de silur(Euphrasia officinalis)
37. Iarba neagră(Calluna vulgaris)
38. Iarba lămâioasă(Cymbopogon citratus)
39. Inul(Linum usitatissimum)
40. Ilexul(Ilex aquifolium)
41. Iedera(Hedera helix)
42. Isopul(Hysopus officinalis)
43. Iasomia(Jasminum officinale)
44. Ienupărul(Juniperus communis)
45. Limba mielului(Borago officionalis)
46. Lemnul de cedru(Cedrus libani sau Cedrus spp)
47. Lavanda(Lavandula species)
48. Lămâiul(Citrus limon)
49. Liliacul(Syringia vulgaris)
50. Lămâia verde(Citrus limetta)
51. Lotusul(Nelumbo nucifera sau Nymphaea lotus)
52. Lumânărica(Verbascum thapsus)
53. Lemnul de santal(Santalum album)
54. Mărul(Malus communis)
55. Mărarul(Anethum graveolens)
56. Măceșul(Rosa rubiginosa)
57. Măghiranul(Origanum majorana sau Origanum onites)
58. Menta de bergamotă(Mentha piperita citrata)
59. Menta(Mentha spicata, sativa, aquatica și altele)
60. Mirtul(Myrtus communis)
61. Mesteacănul(Betula alba)
62. Murul(Rubus fructicosus sau rubus villosus)
63. Mușețelul(Chamaemelum nobile sau Anthemis nobilis)
64. Migdalele(Prunus dulcis)
65. Măceșul (Rosa canina)
66. Nucșoara(Myristica fragrans)
67. Nucul Vrajitoarelor(Hamamelis virginiana)
68. Porumbarul(Prunus spinosa)
69. Păducelul(Cratageus spp)
70. Pelinul(Artemisia vulgaris)
71. Pătrunjelul(Petroselinum sativum sau crispum)
72. Patchouli(Pogostemon patchouli sau heyeanus)
73. Pinul(Pinus spp.)
74. Roinița(Melissa officionalis)
75. Răchitanul(Lythrum salicaria)
76. Rozmarinul(Rosmarinus officinalis)
77. Scorțișoara(Cinnamomum verum sau zeylanicum)
78. Socul(Sambucus canadensis sau nigra)
79. Spilcuța(Tanacetum perthenum)
80. Stejarul(Quercus alba sau spp)
81. Scorușul de munte(Sorbus aucuparia)
82. Salvia(Salvia officinalis)
83. Sunătoarea(Hypericum perforatum)
84. Salcia(Salix alba)
85. Șofranul(Crocus sativus)
86. Teiul(Tilia sp.)
87. Turița mare(Agrimonia eupatoria)
88. Tătăneasa(Symphytum officinale)
89. Tămâia(Boswellia carteri)
90. Trandafirul(Rosa spp.)
91. Tutunul(Nicotiana tabacum)
92. Toporașul(Viola odorata)
93. Usturoiul(Allium sativum)
94. Ungurașul(Marrubium vulgare)
95. Urzica(Urtica dioica)
96. Vindecea(Betonica officinalis sau Stachys officinalis)
97. Vâscul(Viscum album)
98. Virnantul(Ruta graveolens)
99. Valeriana(Valeriana officinalis)
100. Verbina(Verbena officinalis)
101. Ylang-ylang(Cananga odorata)