Metafora Biblica

I.1.1. Metafora biblică în contextul altor scrieri antice

Într-unul dintre cele mai citite volume ale Gifford Lectures, W. Macneille Dixon, profesor de Literatura Engleză la Universitatea din Glasgow, dădea o mărturie impresionantă asupra rolului major al metaforei în Biblie: „Dacă aș fi întrebat care a fost cea mai mare forță în construcția istoriei, probabil că aș fi acuzat de un dezechilibru mintal dacă aș răspunde așa cum trebuie să răspund: metafora, limbajul figurat. Prin imaginație au trăit oamenii; imaginația ne conduce viața. Mintea umană nu este, așa cum filosofii va fac să credeți, o sală de dezbatere, ci o galerie de tablouri. Metafora este esența religiei și a poeziei. Scoateți comparațiile, limbajul figurat, din lumea poeziei și o veți reduce la banalitate. Scoateți metaforele din Biblie și spiritul său viu dispare, puterea sa asupra sufletului se topește imediat. Profeții, poeții, conducătorii oamenilor, sunt toți maeștri ai exemplificării prin imagini, și prin imagini, captează sufletul uman”.

Fiind profesor de literatură, se poate observa o exagerare a rolului acesteia în viața omenirii și, în același timp, o neputință de a întrevedea adevăratul Duh viu care ține cuvintele Scripturii în eficiență, însă, afirmația lui vizavi de metaforele existente în textul biblic are o doză mare de adevăr, căci Biblia abundă în metafore, iar metaforele ei au avut un real aport în influența avută asupra oamenilor, de-a lungul veacurilor.

Mai ales când se face referire la culturile din Orientul Apropiat Antic, expresia „limbaj figurat” capătă două înțelesuri diferite. În general, este înțeleasă ca un procedeu literar folosit pentru a concretiza chestiuni de înțelegere intelectuală. Dar „limbaj figurat” poate descrie și un gen specific artei Orientului Apropiat Antic, numit „povestire în imagini”. Cele mai bune exemplificări sunt „regiștrii” din Mesopotamia și Egipt, care prevalează în tehnicile picturală și sculpturală: dinamismul evenimentelor consecutive sau al etapelor consecutive ale unui eveniment este surprins printr-o succesiune de „cadre”, care sunt comparabile cu o succesiune de cadre pe o bandă a unui film.

Probabil, având în vedere interdicția biblică de a nu întocmi imagini și, în același timp, un dezinteres al evreilor față de artele vizuale, așa cum presupune S. Talmon (profesor de Biblică la Universitatea Evreiască din Ierusalim), acest „limbaj figurat” al „povestirii în imagini” nu a prins rădăcini în Israelul Antic. Cu toate acestea, se pare că lipsa unui astfel de mod de exprimare a fost compensată, într-o anumită măsură, de bogăția formei verbale a limbajului figurat care abundă în textul biblic. Folosind un șir de verbe, neîntrerupt de alte părți de vorbire pentru a evidenția calitățile „teatrale” inerente limbii ebraice, care folosește unități complete de vorbire formate dintr-un singur verb, folosit la diferite conjugări și cu afixe, se creează impresia de mișcare pe care o realizează pictura narativă. Un exemplu al acestei tehnici este episodul în care Esau își vinde dreptul de întâi născut: „a mâncat și a băut, apoi s-a sculat și s-a dus” (Fc. 25,34).

Cuvântul „metaforă” provine din grecescul μεταφέρειν (μετα–peste, φέρειν–a purta), care în sens strict, înseamnă a transporta, dar în sens figurat înseamnă a transpune sau a înlocui. Astfel, metafora, ca figură de stil, este procedeul prin care se înlocuiește un termen propriu, obișnuit, cu unul impropriu sau figurat. Procedeul implică o asemănare, metafora fiind la origine un trop de asemănare, sau necesită o alegorie, care să ofere o legătură între ideea originală și cea care o înlocuiește. De exemplu, atunci când psalmistul vorbește despre un om care „stă sub ocrotirea (lit.: acoperământul –סֵתֶר ) Celui Preaînalt” (Ps. 91,1 [BSR, LXX 90,1]), cititorului i se cere să facă un exercițiu de gândire, imaginându-și o persoană care stă sau locuiește într-o casă, într-un loc sigur. Aceste idei de siguranță, prevedere, protecție, dragoste etc., specifice vieții din cămin, trebuie să fie apoi strămutate din contextul familialul și omenesc în domeniul credinței în Dumnezeu, Care le oferă pe acestea în cel mai înalt grad.

I.1.2. Teoriile legate de studiul metaforei

În ultimele patru decenii, a existat un interes crescut în ceea ce privește studiul critic al metaforei în rândul criticilor literari, teologilor, oratorilor și filosofilor. Cu toate acestea, nu s-a ajuns la o opinie comună referitoare la identificarea metaforelor, la obiectul și modalitatea de comunicare a mesajului acestora sau definiția lor. De pildă, în 1981, M. Johnson afirma: „Suntem în mijlocul unei metaformanii. Acum trei decenii, situația era tocmai invers: poeții creau metafore, toată lumea le folosea, iar filosofii (lingviști, psihologi etc.) le ignorau. Astăzi părem posedați de metaforă”. Analizând interesul oamenilor pentru cercetarea metaforelor, autorul citat prevedea ironic, în cazul menținerii aceluiași interes crescând, că în anul 2039 vor fi mai mulți cercetători ai metaforei decât oameni, ironie oarecum justificată, având în vedere faptul că încă de pe atunci se generaseră poziții extremiste – „zeloți” pentru care întreaga realitate era metaforică –, împiedicându-se astfel o fructificare adecvată a acestui fenomen.

Deși există diferențe majore între diferitele definiții date metaforei, totuși ele se concentrează pe elementul interacțiunii dintre părțile expresiei metaforice și pe posibilele înțelesuri care reies din această interacțiune. De exemplu, Holman și Harmon definesc metafora ca „o analogie ce identifică un obiect cu altul și atribuie primului obiect una sau mai multe calități ale celui de-al doilea”. Pe de altă parte, Abma oferă o definiție mult mai largă, afirmând că metafora este „un procedeu literar prin care doi termeni din domenii diferite ale vieții sunt aduși unul lângă celălalt, pentru a obține un înțeles special care trece peste înțelesul normal al cuvintelor sau conceptelor”.

Cercetătorii consideră că studiul critic al metaforei a început odată cu Aristotel, el fiind primul care a întocmit o teorie a acesteia, făcând o distincție între limbajul literal și cel figurat. În Retorica sa, Aristotel se minunează de funcția didactică a metaforei: „Acum, cuvintele ciudate pur și simplu ne pun în încurcătură; cuvintele obișnuite transmit numai ceea ce știm deja; [de aceea] doar de la metaforă putem observa cel mai bine ceva proaspăt”. De la Aristotel, nenumărați filosofi, teoreticieni literari, poeți au încercat să discearnă modul în care metafora produce „ceva proaspăt”. Aristotel a definit termenul metaforic ca fiind unul ce implică folosirea transferată a unui termen ce aparține altuia. Transferul poate fi de la specie la specie sau poate fi analogic. Astfel, Aristotel a limitat metafora la o preocupare pentru cuvântul individual, punând accentul pe asemănarea dintre cei doi termeni și pe ideea de transfer de semnificație. Această idee de transferare a asociațiilor unui cuvânt asupra altuia a rămas ca punct central al majorității teoriilor despre metaforă. Rezumând afirmația lui Aristotel, J.M. Soskice spune că „metafora este acea figură de stil prin care vorbim despre un lucru în termeni care sunt văzuți ca sugestivi pentru altul”. Ulterior, această orientare a fost combătută, cercetătorii concentrându-se pe diferențele dintre termenii asociați, și nu pe asemănări.

Ca direcție de cercetare, teoreticienii metaforei se împart în trei tabere: cei care susțin că metafora este determinată de semantică, studiul cuvintelor; cei care definesc metafora prin pragmatică, studiul cuvântărilor; și cei care adoptă o poziție intermediară, spunând că metafora aparține ambelor discipline. Deși un consens între cercetători este departe de a fi realizat, încetul cu încetul, din ce în ce mai mulți acceptă că poziția de mijloc este cea corectă.

Până la începutul secolului al XX-lea, teoriile despre metaforă se concentrau în jurul concepției aristoteliene despre aceasta, unii dintre filosofii lingviști păstrând până în zilele noastre ideea că metafora este o folosință „parazită” a limbajului. Pentru studiul de față, sunt importante două teorii și implicațiile lor pentru înțelegerea mesajului profetic: „teoria interacțiunii”, dezvoltată de Richards și Black, și „teoria conceptuală”, dezvoltată de Lakoff și Johnson. Teoria interacțiunii este în opoziție față de metoda aristoteliană a substituții și comparației prin faptul că ea susține existența, în cadrul metaforei, a două concepte care interacționează pentru a forma un înțeles care depășește orice înțeles literal și afectează ambele părți ale expresiei. Această abordare nu mai consideră metafora un simplu act decorativ și îi atribuie un conținut cognitiv real.

În 1936, I.A. Richards a fost primul care a afirmat că metafora implică un proces de gândire, și nu doar un cuvânt sau un limbaj. Evidențiind diferența dintre teoria sa și cea a predecesorilor, el afirmă: „Teoria tradițională […] a făcut ca metafora să pară o chestiune verbală, o schimbare și o înlocuire a cuvintelor, pe când, fundamental, ea este un împrumut și o comunicare între gândiri, o tranzacție între context. Gândirea este metaforică și acționează prin comparație, iar metaforele limbajului derivă de acolo”. Esențială pentru analiza noastră este ideea lui Richards despre „interanimarea” cuvintelor. Adică, înțelesul unei construcții literare este determinat de contextul în care apare. Raportat la discursul profetic, presupune faptul că noțiunile folosite de un anumit profet sunt transformate de contextul în care apar, deoarece fiecare context literar este unic. Această idee este ușor de probat, de vreme ce, așa cum vom arăta în subcapitolul următor, aceeași metaforă este folosită pentru a reda sensuri cu totul diferite. Analizând structura construcției metaforice, Richards vorbește despre două elemente constitutive: tenorul (conținutul) și vehiculul. Tenorul se referă la ideea de bază sau subiectul principal, iar vehiculul la cuvântul figurat din expresie. Principala afirmație a lui Richards este aceea că vehiculul nu expune din nou tenorul, ci interacționează cu el pentru a produce un nou înțeles al expresiei ca întreg.

Max Black a dezvoltat ulterior teoria lui Richards, împărțind metafora în „subiect principal” și „subiect secundar”, afirmând că cel din urmă este ca un filtru care reorganizează perspectiva ascultătorului asupra subiectului principal. El a adăugat ideea că înțelesul metaforei poate fi determinat doar prin cunoașterea a ceea ce el numea „șabloane asociate”, existente în conștiința oamenilor care formulează metafora. Spre exemplu, el folosește termenul „lup” în expresia „omul este un lup” pentru a arăta că aceste șabloane țin de percepția fiecărei societăți în parte asupra lupilor. Pentru unii, este un animal fioros, pentru alții, un prieten blând și un foarte bun animal de povară. Aceste șabloane pot fi sau nu adevărate, privite obiectiv, dar ele au caracter de veridicitate acolo unde sunt evocate și de aceea este necesară cunoașterea lor.

Deși aduce multe descoperiri inovatoare, teoria interacțiunii prezintă și multe minusuri, ceea ce a generat o adevărată explozie în metaforologie, avându-i ca promotori pe doi cercetători din lingvistica cognitivă, George Lakoff și Mark Johnson, care au pus bazele teoriei moderne ce afirmă că metafora ține de gândire, nu de limbaj. Ei susțin că atât metaforele din limbajul cotidian, cât și din cel literar depind de anumite structuri cognitive numite metafore conceptuale. Premiza de bază a teoriei metaforei conceptuale este aceea că metaforele sunt bazate pe șabloanele culturale omniprezente, întipărite la nivel cognitiv, și pe urmările acestora. Astfel, studiul cognitiv abordează metafora în primul rând ca mod de gândire, opus modului de vorbire, și examinează procesele mentale care sunt implicate în crearea și interpretarea metaforei. Stilul aplecat excesiv spre partea cognitivă a generat multe critici din partea cercetătorilor și a cunoscut și alte evoluții în ultima vreme. Însă partea importantă a teoriei metaforei conceptuale pentru studiul nostru este aceea că, pentru o analiză corectă a metaforei căsătoriei, se cere cunoașterea stilului de gândire al oamenilor care au folosit-o la acea vreme.

Nu vom intra în detalii în ceea ce privește dezvoltările moderne ale teoriilor despre metaforă, deoarece considerăm că nu sunt concludente pentru studiul nostru, însă dorim totuși să subliniem direcția pe care merge cercetarea actuală, având aportul a numeroase alte științe. Conform teoriei contemporane, capacitatea metaforică izvorăște din cunoașterea fizică. Omul percepe lumea prin intermediul simțurilor, în combinație cu capacitățile cognitive. Conceptul cu care operează teoreticienii moderni se numește „îmbinare conceptuală”, înțeles ca proces de gândire în curs de desfășurare, instantaneu, care adună și combină semnificații din structuri cognitive bine stabilite este considerat modul în care oamenii creează un nou înțeles.

I.1.3. Caracteristicile metaforei biblice

În comparație cu cercetările despre metaforă în disciplinele laice, nu se poate vorbi despre o cercetare la un nivel asemănător în ceea ce privește metafora biblică. În general, studiile se împart în două direcții mari de cercetare: studii despre anumite metafore în cărți biblice individuale și studii care urmăresc o metaforă în mai multe scrieri ale Bibliei. Mai există un curent de cercetare, deși foarte slab fructificat, totuși destul de important, acela de a cerceta mai multe metafore care interrelaționează și se determină unele pe altele. În general, majoritatea cărților care analizează metafore biblice prezintă un capitol introductiv despre cercetarea laică în domeniu.

În literatura veterotestamentară, metafora este o figură de stil des întâlnită, atât de necesară celor ce vesteau cuvântul lui Dumnezeu. Deși profeții erau oameni aleși de Dumnezeu, cărora li se îngăduia misiunea vorbirii despre El, aceștia nu aveau cum să transmită mesajul divin ca atare, gol, fără o îmbrăcăminte care să ofere minții omenești acces la conținutul mesajului, deoarece omul, limitat fiind în înțelegerea lucrurilor divine, avea nevoie de o formă inteligibilă a cuvântului lui Dumnezeu, cu ajutorul căreia să poată pătrunde și împlini voia transmisă prin profeți.

De aici, necesitatea anumitor metafore și comparații, care, prin valoarea lor literară să deschidă rațiunea umană spre cunoașterea corectă a poruncilor divine. Profeții nu căutau să formuleze un mesaj care să fie plăcut estetic, ci căutau imagini care să le poată exprima mesajul cât mai pe înțelesul ascultătorilor. Valoarea metaforei constă în faptul că aceasta poate să poarte și să transfere o importantă încărcătură emoțională și să prezinte un lucru într-o manieră nouă și uneori surprinzătoare, adesea obținând o imagine vie. Însă cuvântul lui Dumnezeu, nefiind unul pe care omul să fie capabil a-l înțelege cu ușurință, este prezentat metaforic într-o formă adaptată stării spirituale a oamenilor.

Intens folosită pentru efectul pe care îl produce în sufletul ascultătorului, metafora are totuși și unele inconveniente în ceea ce privește înțelegerea, deoarece uneori relațiile dintre elementele sale constructive sunt mai dificil de determinat, mai ales atunci când autorul nu apelează la o realitate cvasi-cunoscută sau când contextul rostirii poate lăsa să se înțeleagă altceva. De exemplu, apostolii nu înțeleg totdeauna metaforele folosite de Iisus. Atunci când le spune „Luați aminte și vă feriți de aluatul fariseilor și saducheilor” (Mt. 16,6), ei nu înțeleg corect avertizarea, considerând că aceasta se referă la faptul că ei n-au luat pâine (Mt. 16,7). Din această cauză, Iisus Însuși oferă explicația metaforei Sale. Însă nu trebuie să scăpăm din vedere faptul că discipolii lui Iisus erau oameni simpli, care de multe ori nu înțelegeau nici parabolele lui Hristos, ținând cont că parabola era tipul de limbaj figurat cel mai frecvent în uzul evreilor. Față de parabolă, metafora solicita din partea ascultătorilor o capacitate de înțelegere mult mai ridicată. La fel și atunci când Iisus vorbește despre „adormirea” lui Lazăr (In 11,11-14), ucenicii, care încă nu înțelegeau felul Său de a vorbi despre moarte ca adormire, au nevoie să li se spună explicit că este vorba despre moarte, și nu despre somn.

Un alt impediment care îngreuiază descifrarea sensului metaforelor biblice este distanța mare de timp dintre momentul scrierii lor și cei care le citesc astăzi, la care se adaugă o diferență majoră în gândire. Aceste metafore sunt numite de către cercetători, „metafore moarte”. De aceea, multe metafore ebraice și-au pierdut înțelesul inițial, fiind redate în traducere cu sensul propriu, în locul celui figurat. De exemplu, la Deuteronom 32,18, atunci când Moise mustră poporul pentru închinarea la idoli, le reproșează:

צ֥וּר יְלָדְךָ֖ תֶּ֑שִׁי וַתִּשְׁכַּ֖ח אֵ֥ל מְחֹלְלֶֽךָ׃

„Ai uitat Stânca (Apărătorul, în ediția sinodală) ce te-a născut și nu ți-ai mai adus aminte de Dumnezeu care te-a făcut”.

Metafora stâncii care dă naștere poporului se numără printre imaginile în care Dumnezeu își atribuie calitățile unei mame, însă, pe lângă acest sens, traducătorul român a recurs la înlocuirea stâncii, ca simbol al tăriei și stabilității, cu un atribut al lui Dumnezeu care reiese din această imagine, tocmai pentru a face textul biblic mai ușor de înțeles.

După cum se observă, înțelesul pe care îl are un cuvânt ține de fiecare comunitate în parte și nu poate fi interpretat decât cunoscând tiparele după care se ghidează fiecare societate. De aici și importanța de a interpreta o anumită metaforă biblică ținând cont în primul rând de întreaga narațiune scripturistică și, în al doilea rând, de contextul specific în care ea este folosită. Textul Scripturii oferă fiecărui cuvânt un sens unic, sens ce este determinat de textul în care este folosit. De aceea, chiar și înlocuirea cu un echivalent, așa cum este cazul în exemplul de mai sus, nu se poate face decât cu pierderea din înțelesul voit de autor. De aceea, modul de întrebuințare a limbii, textele paralele, datinile locului, împrejurările istorice, precum și scopul urmărit de autor sunt elemente esențiale pe care interpretul trebuie să le cunoască.

Un important detaliu observat de cercetătorii textului biblic este acela că metaforele nu au totdeauna aceeași semnificație: de exemplu, apa este când sursa vieții (Is. 55,1), când un simbol al curățirii (Mt. 27,24), al puterii (Am. 5,24), al slăbiciunii (Ios. 7,5), al judecății (I Pt. 3,20). Pustia este adesea asociată cu dezolarea, judecata, puterile demonice și tot ce se ridică împotriva autorității divine (Is. 13 ,20-22; 34,13-15; Lc. 11,24; Lev. 16,7), dar mai poate simboliza nevinovăția, sinceritatea, libertatea și siguranța sub călăuzirea providențială a Domnului, din pricina legăturii ei cu evenimentele Exodului (Ieș. 5,1; Ier. 2,1-2).

În limbajul biblic, există o asemănare foarte mare între metaforă și simbol, uneori neputându-se face o demarcație clară în folosirea acestora. De aceea, este de maximă importanță diferențierea funcțională a lor făcută de T. Huser, autor pe care Alfred Kuen îl citează: „Metafora ne invită la o comparație între realitatea descrisă și imaginea folosită; suprapunând două imagini, ea «dă de gândit», stimulează gândirea. Cât despre simbol, acesta joacă rolul unei embleme, adică «reprezintă» o altă realitate. Asociația de idei poate fi analogă (de exemplu, balanța ca simbol al dreptății), dar, într-o măsură, și arbitrară (svastica, simbol al nazismului, era rezultatul unei asocieri istorice). În timp ce, pentru metaforă, se stabilește o relație de «du-te-vino», între realitatea pe care o semnifică și imaginea întrebuințată, pentru simbol, imaginea nu este decât o manieră de a trimite «în linie dreaptă» la această realitate. Simbolul este ceva «pus în locul» realității vizate, în timp ce metafora se suprapune acesteia cu o invitație la dialog. De exemplu, în metafora «păstorului», se caută în ce privințe se aseamănă comportamentul Domnului Isus cu al unui păstor. Când ne referim la untdelemn ca simbol al Duhului Sfânt, aici nu se mai urmăresc niște similitudini, ci se ia ca bază o asociere de idei curentă în Vechiul Testament unde «ungerea cu untdelemn în Numele Domnului simboliza darul Duhului Sfânt»”.

Oferind câteva exemple de metafore cuprinse în scrierile Vechiului Testament, trebuie să ne amintim că metafora este un procedeu care predomină și este folosit adesea în împrejurimi în care textul nu dă impresia că ar fi vorba de vreo metaforă. Spre exemplu Profetul Isaia folosește acest procedeu deseori în expresii precum șeolulפָעֲרָ֥ה פִ֖יהָ – „căscat-a gura sa” (Isaia 5,14); חֶ֣רֶב תְּאֻכְּל֔וּ – „sabia vă va mânca” (Isaia 1,20); sau când vorbește despre cum Dumnezeu intervine în lume prin acțiuni de diferite feluri folosește expresii care să ofere omului o viziune accesibilă asupra modului cum se manifestă lucrarea divină, prin intermediul metaforelor de genul: וּזְר֥וֹעַ יְהוָ֖ה עַל־מִ֥י נִגְלָֽתָה – „brațul Domnului cui se va descoperi?” (Isaia 53,1); כִּ֛י פִּ֥י יְהוָ֖ה דִּבֵּֽר – „căci gura Domnului grăiește” (Isaia 1,20).

Ultimele două exemple mai sus menționate sunt laturi ale metaforei, care se numesc antropomorfisme, deoarece i se atribuie lui Dumnezeu părți ori forme ale corpului uman. Există și metafore care poartă amprenta unor antropopatisme atunci când Dumnezeu preia din firea umană stări ori însușiri psihice, sensibile sau de expresie precum întâlnim ca exemplu metafora: נִחַ֥ם יְהוָ֖ה – „S-a milostivit (lit.: S-a căit) Dumnezeu” (Am. 7,3), expresivă prin acțiunea de a se milostivi care devine o stare în persoana divină a lui Dumnezeu, ori exemplul din cartea profetului Zaharia, unde Dumnezeu spune: אֲשֶׁ֤ר אֲנִי֙ קָצַ֣פְתִּי מְּעָ֔ט – „Căci Eu Mă mâniasem puțin…” (Zaharia 1,15).

În 1 Regi 15,29, ni se spune că לֹ֥א אָדָ֛ם ה֖וּא לְהִנָּחֵֽם – „Dumnezeu nu este om ca să-I pară rău”. Iar Iacov adaugă: παρ᾽ ᾧ oὐκ ἔνι παραλλαyή, ἢ τρoπῆς ἀπoσκίασμα – „În El nu este schimbare, nici umbră de mutare” (Iac. 1,17). Într-adevăr, Dumnezeu nu se aseamănă zeilor capricioși plăsmuiți după închipuirea minții umane, dar tâlcuirea acestor texte în care se spune că se răzgândește este aceea că El ține seama de atitudinea oamenilor: dacă omul își schimbă atitudinea față de El, atunci și Dumnezeu își modifică planurile, ca o consecință a acestei schimbări din partea omului. Domnul revine asupra răului sau, respectiv, a binelui pe care intenționa să-l facă, căci Dumnezeu nu dorește pedepsirea omului pentru ofensa adusă prin păcat, așa cum susține teologia romano-catolică, ci mărturia Scripturii este aceea că dorește ca păcătosul să se întoarcă de la căile sale rele și să fie viu (Iez. 18,23; 33,11)

Ieremia folosește acest procedeu artistic pentru a exprima cum Dumnezeu va pedepsi pe necredincioși, repetând două metafore, care ne oferă o imagine deosebită despre modul cum se manifestă voia divină și cum Dumnezeu își respectă făgăduințele; astfel spune profetul:

לא יָשׁ֗וּב חֲרוֹן֙ אַף־יְהוָ֔ה עַד־עֲשֹׂת֥וֹ וְעַד־הֲקִימ֖וֹ מְזִמּ֣וֹת לִבּ֑וֹ

„Mânia cea aprinsă a Domnului nu se va abate până ce nu se va sfârși și nu se vor împlini gândurile (planurile) inimii Lui.” (Ieremia 30,24).

Mai întâi, expresia חֲרוֹן֙ אַף – mânia cea aprinsă, (o formă a unui participiu metaforic, de la חָרָה – a arde de mânie) ne pune în fața unei imagini care sugerează nu o mânie care nu poate fi simțită ori văzută, ci o mânie care, fiind aprinsă, o simte și o vede toată omenirea, căci cu atât mai mult, este de origine divină, iar în al doilea rând, Dumnezeu nu se mânie pe poporul Său pentru a-l pierde, ci vedem că așteaptă până când מְזִמּ֣וֹת לִבּ֑וֹ – gândurile inimii Lui se vor împlini.

Aceste cuvinte metaforice sunt de o gravitate sporită, deoarece vedem în ele, pe de o parte, capacitatea și iscusința profetului de a reprezenta lucrarea divină sub forme comprehensibile minții omenești, iar pe de altă parte, și ce se prezintă a fi cel mai important, cele două stări ale divinului, aparent opuse, ce se manifestă într-un echilibru desăvârșit, după cum Dumnezeu desăvârșit este.

O metaforă aparte o regăsim la profetul Iezechiel, când acesta primește de la Dumnezeu puterea de a prooroci împotriva Egiptului. Este o imagine rar întâlnită, deoarece proorocirea se petrece sub forma unei plângeri, după cum spune profetul, se manifestă ca o tânguire, sugerând prin aceasta cât de grele erau păcatele poporului egiptean și că evenimentele ce aveau să fie vestite erau iminente, inevitabile.

De obicei, omul plânge după cineva sau ceva ce a pierdut deja, după o rudă sau o persoană dragă ce a murit și a fost dată pământului. Dar plângerea Egiptului din acest mesaj divin este nuanțată tocmai de această idee de pierdere a celor dragi, cu atât mai mare fiind tânguirea, cu cât cuvintele spun: נְהֵ֛ה עַל־הֲמ֥וֹן מִצְרַ֖יִם – „plângi pentru mulțimea poporului Egiptului” (Iez. 32,18).

După cum ne arată imaginea transmisă de profeția lui Iezechiel, Egiptul a intrat în ל־אֶ֥רֶץ תַּחְתִּיּ֖וֹת אֶת־י֥וֹרְדֵי בֽוֹר – „adâncurile pământului cu cei ce s-au coborât în mormânt” (Iez. 32,18), iar metafora pe care profetul o folosește mai departe este capabilă să îngrozească ori să lase urme de șoc, întrucât יְדַבְּרוּ־ל֞וֹ אֵלֵ֧י גִבּוֹרִ֛ים מִתּ֥וֹךְ שְׁא֖וֹל – „În mijlocul locuinței morților se va vorbi despre el” (Iez. 32,21), adică despre Egipt.

Procedeul de față beneficiază de o particularitate, fiind format în acest caz din mai multe cuvinte: שְׁא֖וֹל – locuința morților și יְדַבְּרוּ – se va vorbi. Este impresionantă această figură de stil prin încercarea profetului de a relata evenimentele sub acest aspect al glăsuirii ce vine tocmai dintre cei morți. Cu alte cuvinte, evenimentul căderii Egiptului avea să fie unul de o notorietate deosebită, una care va face chiar și pe cei morți să vorbească despre el.

În cartea profetului Osea regăsim o metaforă, de asemenea frumos formulată, pentru a exprima cum poporul ales al lui Dumnezeu își pierde din virtuți, dar mai cu seamă, își pierde iubirea.

מָ֤ה אֶֽעֱשֶׂה־לְּךָ֙ אֶפְרַ֔יִם מָ֥ה אֶעֱשֶׂה־לְּךָ֖ יְהוּדָ֑ה

וְחַסְדְּכֶם֙ כַּֽעֲנַן־בֹּ֔קֶר וְכַטַּ֖ל מַשְׁכִּ֥ים הֹלֵֽךְ׃

„Ce să-ți fac ție, Israele, fiindcă dragostea ta se risipește ca norii de dimineață, ca roua care se ia de timpuriu?” (Os. 6,4).

Metafora stă în cuvintele dragostea se risipește ca norii, ca roua, cuvinte ce exprimă într-un mod stilistic rafinat, repeziciunea cu care poporul Israel pierde această stare de iubire, căci precum norii dimineții se risipesc în calea razelor solare, ori roua se evaporă prin intensificarea căldurii soarelui, astfel și iubirea pe care israelitenii o aveau până la un moment dat și-o risipesc în fața păcatelor, în fața nerecunoașterii adevăratului Dumnezeu și a neascultării față de El.

Observăm prin acest procedeu profunzimea unei idei, exprimată de cuvântul divin, și anume că prin acest proces de risipire a norilor, care se consumă pentru totdeauna din calea soarelui, nemaiexistând posibilitatea de a-i readuna de prin anumite locuri, se vădește un proces prin care se pierde definitiv ceva ce nu s-a putut păstra, în cazul de față, dragostea sădită de Dumnezeu în om.

Profetul Miheia, dorind să exprime episodul unei judecăți, a unui proces dintre poporul ales și Dumnezeu, folosește elemente din natură, într-o formă metaforică, pentru a vădi prezența la această judecată a unor judecători și martori, care prin statura lor sunt credibili în toată măsura cuvântului, iar prin statutul lor sunt nepărtinitori. Astfel profețește Miheia poporului său:

שִׁמְעוּ־נָ֕א אֵ֥ת אֲשֶׁר־יְהוָ֖ה אֹמֵ֑ר ק֚וּם רִ֣יב אֶת־הֶהָרִ֔ים וְתִשְׁמַ֥עְנָה הַגְּבָע֖וֹת קוֹלֶֽךָ׃

שִׁמְע֤וּ הָרִים֙ אֶת־רִ֣יב יְהוָ֔ה וְהָאֵתָנִ֖ים מֹ֣סְדֵי אָ֑רֶץ כִּ֣י רִ֤יב לַֽיהוָה֙ עִם־עַמּ֔וֹ וְעִם־יִשְׂרָאֵ֖ל יִתְוַכָּֽח׃

„Ascultați, deci, ce zice Domnul: «Scoală-te! Fă judecată cu munții, iar colinele să audă glasul tău». Ascultați, voi, munților, certarea Domnului și voi, neclintite temelii ale pământului!” (Mih. 6,1-2).

Pasajul acesta este deosebit de expresiv, sugerând și imaginând foarte frumos un plen de judecată, o sală a judecății unde munții sunt martori oculari, fiind ca niște ochi ce văd de sus cele ce se întâmplă și nu pot fi înșelați, căci ei domină împrejurimile prin statura impunătoare, iar colinele aud prea bine cele ce se vorbesc în sânul lor, ca niște martori mediatori, care primesc vorbele nestâlcite, întrucât știm că acolo unde relieful este înconjurat de dealuri și coline, ecoul nu se propagă, ci vorbele sunt curate, căci doar văile de relief înalt deformează cuvântul rostit.

Observăm deci că această metaforă este crucial folosită, deoarece aduce în fața judecății martori importanți ce vor cântări greu în acest proces pe care poporul israelitean îl va avea cu Dumnezeu. Aceasta, deoarece acești martori nu vor putea minți vreodată și pentru că au cuvinte grele de spus.

Cât despre temeliile neclintite ale pământului, sunt prezente ca să arate încă odată tăria cu care martorii vor rosti cuvintele, dar și un aspect mai sensibil, acela că se arată clar că cei ce vor depune mărturie sunt incoruptibili, aspect sugerat prin cuvântul neclintite.

Zaharia folosește metafora pentru a reliefa cum este considerat poporul ales al lui Dumnezeu în fața Sa, dar și care este condiția sau calitatea cetății Sionului înaintea Lui și spune astfel:

כִּ֚י הַנֹּגֵ֣עַ בָּכֶ֔ם נֹגֵ֖עַ בְּבָבַ֥ת עֵינֽוֹ

„Căci cel ce se atinge de voi se atinge de lumina ochiului Lui” (Zah. 2,12).

Procedeul se regăsește în cuvinteleבָבַ֥ת עֵינֽוֹ (lumina ochilor Lui), arătându-se prin aceasta că Sionul este la fel de prețuit precum lumina pentru ochi, dar mai ales în cazul de față, unde este vorba de o lumină de natură divină pe care ochiul dumnezeiesc o posedă, o are ca lucru indispensabil și permanent.

Pentru a rezuma cele exprimate până aici, putem spune că metaforele nu sunt doar simple comparații între două lucruri similare, ci sunt, de cele mai multe ori, alăturarea a două lucruri diferite, făcută de către un autor care folosește șabloanele asociate cunoscute publicului căruia i se adresează. Recunoașterea relației dintre tenor și vehicul este astfel crucială pentru interpretarea corectă a metaforei, căci necunoașterea sau ignorarea modului de funcționare al metaforei a dus adesea la grave derapaje exegetice. În ceea ce privește metafora care face obiectul acestui studiu, metafora căsătoriei lui Dumnezeu cu omul, un exemplu concludent este interpretarea feministă ce se aduce textelor biblice vizate. De aceea, orice interpretare a metaforei scripturistice trebuie să înceapă cu o analiză a teoriilor despre metaforă, în general, deoarece eforturile cercetătorilor din mediul laic au adus contribuții însemnate și în ceea ce privește înțelegerea mesajului din textul sacru: atât pentru înțelegerea sensului voit de autor, cât și pentru reprezentarea socială corectă a lumii în care s-a născut.