Meserii Traditionale din Judetul Botosani

INTRODUCERE

Ca multe alte domenii de activitate practică și teoretică din lumea contemporană, cultura populară a încetat să mai fie obiectul de studiu limitat și oarecum izolat al câtorva cercetători aplecați cu nostalgie asupra urmelor trecutului privit ca o “felie definitiv tăiată” a istoriei societății românești.

În această lume a veșnicei schimbări, cultura populară și meșteșugurile artistice, ca parte integrantă a acesteia, tind a fi captate pe canale din ce în ce mai refularizate. Cultura populară este azi din ce în ce mai mult un domeniu de cercetare interdisciplinară, asupra ei aplecându-se nu numai cu curiozitate științifică, dar și cu ambiții reformatoare, sau cel puțin diriguitoare, antropologi, sociologi și chiar futurologi.

Folclorul are tot atât de mult nevoie de ajutorul înviorător al tehnicii vremurilor noi, pe cât au nevoie oamenii tehnicii noi, într-un anume fel, de folclor.

Lucrarea de față se dorește a fi atât o culegere de meșteșuguri tradiționale practicate în județul Botoșani, cât și un ghid metodologic de proiectare și aplicare a curriculumului la decizia școlii, prin utilizarea metodelor și strategiilor moderne de predare – învățare centrate pe elev, utile atât iubitorilor de artă populară cât și elevilor și profesorilor însetați de cunoaștere și dornici de a furniza și beneficia de o educație de calitate potrivită societății moderne în care trăim. Lucrarea poate fi utilizată ca și ghid în propunerea unor discipline opționale, în cuprinsul acesteia fiind prezentate informații privind tehnicile utilizate în practicarea meșteșugurilor, imagini relevante pentru ilustrarea frumuseții obiectelor de artă populară, precum și informații utile pentru elaborarea programei și a manualului aferent.

Lucrarea cuprinde două părți:

Partea I – Meserii tradiționale din județul Botoșani

Partea a II-a – Bune practici privind implementarea disciplinelor opționale – Curriculum la decizia școlii – CDȘ

Partea I – Meserii tradiționale din județul Botoșani prezintă principalele meșteșuguri din județul Botoșani, care s-au practicat din cele mai vechi timpuri și continuă să se practice și în zilelele noastre de către meșterii populari. Este structurată pe cinci capitole, astfel:

Capitolul I – Introducere în arta meșteșugului popular prezintă un scurt istoric al meșteșugurilor artistice, meșteșugurile din Moldova, arta populară din Botoșani și un scurt istoric al meșteșugurilor botoșănene.

Capitolul II – Meșteșuguri populare din județul Botoșani detaliază următoarele meșteșuguri: prelucrarea pietrei, prelucrarea fierului, prelucrarea lemnului, încondeierea ouălor, olăritul, confecționarea măștilor populare, a caprei și a căiuților, prelucrarea lânii și a cânepii, țesutul și cusutul. Explicațiile privind originile meșteșugurilor și modalitățile de prelucrarea artistică a materialelor sunt însoțite de imagini reprezentative cu obiecte lucrate de meșterii populari din județul Botoșani, precum și de fotografii ale unora dintre aceștia sau ale unor tineri care învață meșteșugurile pentru a contribui la transmiterea lor către generațiile viitoare.

Prelucrarea pietrei, fierului și lemnului este materializată în obiecte de construcții și casnice, care au atât un rol practic, funcțional cât și unul estetic conferit de latura artistică specifică creativității autohtone.

Încondeierea ouălor, un meșteșug practicat încă din copilărie de fiecare generație, este prezentat prin detalierea ornamenticii ouălor, motivele (fitomorfe, sacre, zoomorfe, skeomorfe, cosmomorfe, satirice, diverse) fiind ilustrate cu generozitate.

Olăritul, un alt meșteșug cu care se mândresc botoșănenii, este prezentat începând cu un scurt istoric, continuând cu unelte și etape de realizare a obiectelor din ceramică (dospirea argilei, frământarea argilei, modelarea argilei, uscarea și arderea vaselor, ornamentarea vaselor), finalizând cu prezentarea frumoasei ceramici țărănești din zona etnografică Botoșani.

Sunt prezentate, de asemenea, măștile populare specifice, caprele și căiuții, confecționarea și purtarea acestora în cadrul sărbătorilor de iarnă, precum și în cadrul diferitelor manifestări artistice și culturale.

Cele mai răspândite meșteșuguri rămân totuși meșteșugurile de obținere a țesăturilor și costumelor populare: prelucrarea lânii și a cânepii, țesutul, cusutul și confecționarea obiectelor de vestimentație care compun portul popular. Astfel, sunt prezentate tehnici de țesut și cusut, scoarțe și lăicere, tipuri de cusături manuale, produse cusute în zona Botoșani și broderii aplicate pe costumul popular.

Capitolul III – Portul popular cuprinde o prezentare a principalelor piese componente ale costumului popular: cămașa femeiască și bărbătească, furnituri necesare broderiilor și cusăturilor românești, valorile cromatice utilizate, istoricul portului popular, diferite croieli de ii.

Capitolul IV – Portul popular din zona etnografică Botoșani prezintă costumul popular din zona Botoșanilor, care se încadrează, prin structura sa, în aria mai largă a costumului din Moldova de Nord, prezentându-se ca un costum unitar pe întreg cuprinsul zonei. Sunt prezentate detaliat, cu ajutorul imaginilor, cămășile de sărbătoare din comunele Ibănești, Ungureni și Concești, cămăși ce se găsesc în colecțiile muzeale ale comunelor respective.

Capitolul V – Alte meșteșuguri practicate de-a lungul timpului în județul Botoșani prezintă alte meșteșuguri decât cele prezentate în capitolele anterioare, și anume: confecționarea măturei, realizarea împletiturilor din nuiele, prelucrarea pieilor.

Partea a II-a – Bune practici privind implementarea disciplinelor opționale – Curriculum la decizia școlii – CDȘ cuprinde șase capitole în care sunt prezentate tipurile de curriculum, proiectarea și implementarea curriculumului la decizia școlii prin utilizarea strategiilor și metodelor de învățare centrată pe elev, astfel:

Capitolul VI – Curriculumul la decizia școlii – CDȘ cuprinde generalități, tipurile de curriculum, tipurile de curriculum elaborat în școală, oferta curriculară și proiectarea disciplinelor opționale.

Capitolul VII – Prezentarea generală a programei pentru opționalul “Tradițional și modern în costumul românesc” cuprinde argumentul, structura, conținuturile, modalitățile de evaluare, mijloace și dotări necesare pentru parcurgerea opționalului, bibliografie.

Capitolul VIII – Implementarea opționalului prin aplicarea metodelor și strategiilor de învățare centrată pe elev prezintă teoria stilurilor de învățare și prezintă studiul privind stilurile de învățare realizat la clasele de gimnaziu din cadrul Școlii Gimnaziale “Mihail Sadoveanu” Dumbrăvița. De asemenea, este prezentată diferențierea instruirii și teoria inteligențelor multiple a lui Howard Gardner.

Capitolul IX – Metode și instrumente alternative de evaluare pentru activitatea practică prezintă importanța, scopul și modul de aplicare a fiecărei metode/instrument de evaluare: observarea sistematică a elevilor, investigația, proiectul, autoevaluarea, tema de lucru, portofoliul, iar la sfârșitul capitolului este prezentat un test de evaluare însoțit de etalonul și baremul de corectare și notare.

Capitolul X – Rezultate obținute în urma evaluărilor prin implementarea învățării centrate pe elev prezintă studiul realizat la clasele de gimnaziu în urma aplicării testelor de evaluare. Studiul evidențiază faptul că prin aplicarea acestor instrumente de evaluare, corectarea, înregistrarea rezultatelor și prelucrarea lor, poate fi pusă în evidență evoluția în timp a rezultatelor elevilor la orice disciplină sau modul.

Capitolul IX cuprinde un glosar de termeni și o bogată bibliografie.

II.5. Olăritul

Industrializarea și obținerea produselor de serie au determinat criza meșteșugurilor populare. Unele meșteșuguri au dispărut, altele însă au supraviețuit. Există puține meșteșuguri populare în țara noastră în care aspectul tradițional se manifestă cu atâta putere ca în domeniul ceramicii. Aflat la răscrucea dintre artă și meșteșug, olăritul, – această ocupație prin care, din cele mai vechi timpuri, pamântul, apa și focul au prins suflet în mâna țăranului român – se bucură și astăzi de o largă prețuire.

II.5.1. Scurtă istorie a olăritului

Cu rădăcini străvechi în istoria și preistoria pământului românesc, arta ceramicii este practicată și astăzi în numeroase sate românești. Nu există aproape județ în care să nu se afle câteva sate în care olăritul să fie ocupația reprezentativă. Meșteșugarii pargurg distanțe mari pentru a-și expune obiectele ceramice spre vânzare.

Olăritul este o ocupație străveche, pe care noi românii am moștenit-o din cele mai vechi timpuri, de la strămoșii noștri din epoca neolitică, fiind una dintre cele mai potrivite modalități de exprimare a creativității și înclinațiilor artistice.

Producția de vase este foarte variată, formele și mărimile fiind adaptate diferitelor scopuri, la fel și ornamentația, realizându-se obiecte care îmbină utilul cu plăcutul, funcționalul cu utilul.

Olar din secolul XIX

Țăranul din vechime avea obiecte puține, niciodată nu erau în totalitate decorative. El deținea lucrul viu al mâinilor lui care rostuiau materia, înnobilând-o prin efort și suferință. În acest sens, olăritul este o muncă obositoare ce necesită forță, îndemânare și cunoștințe deosebite. De aceea, olăritul este un meșteșug rezervat în exclusivitate bărbaților, femeile ajutând eventual doar la decorat.

Olăritul avea în trecut un rol practic, în primul rând. Însă, rolul decorativ nu era deloc neglijat, ceramica fiind folosită în construcții și în unele ritualuri.

În gospodăria țărănească se utilizau numeroase tipuri de vase de lut: ulcioare, oale, străchini, blide, oale pentru ținut lapte, oale mari pentru preparat mâncarea de sărbători, vase pentru flori, fluiere, jucării, statuete etc.

Meșter olar realizând un vas din lut

II.5.2. Olăritul, unelte și etape de obținere a ceramicii

Înainte de ardere, lutul era preparat parcurgând etapele următoare: curățire, dospire, frământare, modelare, uscare, ornamentare, iar uneltele folosite erau: troaca, cuțitoaia, mezdreaua, fachiesul, și potlogul, cornul și gaița. Nu lipseste nici morișca de mână – râșnița utilizată pentru măcinarea fină a oxizilor de plumb și a nisipului sau pietrei ce intrau în compoziția smalțului aplicat între două arderi în cuptor pe obiectele din lut. Un instrument deosebit, cu rol definitoriu în realizarea oalelor din lut este roata olarului sau roata pentru modelat.

Roata olarului și meșter olar realizând un vas din lut

Roata olarului este formată din două discuri unite printr-un ax vertical. Cele două discuri au dimensiuni diferite, cel cu diametrul mai mic este amplasat în partea de sus. Pe acesta se așază bulgărele de pământ, iar discul de jos este mișcat de olar, imprimându-i cu piciorul o mișcare circulară destul de rapidă. Astfel, roata se învârtește, obținându-se forme circulare cu contur regulat.

Etapele prin care lutul se transformă în obiect de artă sunt prezentate în continuare.

II.5.2.1. Dospirea argilei

Argila, de cea mai bună calitate, se extrage de pe “coasta dealului” și se lasă la dospit câteva săptămâni. La intervale regulate de timp, argila este udată cu apă, după ce în prealabil a fost mărunțită. Apoi, lutul obținut se taie în bucăți mari, acestea sunt bătute cu maiul și udate cu apă.

II.5.2.2. Frământarea argilei

Bucățile mari de lut, cunoscute și sub numele de "turte", sunt aduse în atelier și așezate pe o platformă din lemn. Acestea sunt frământate cu ajutorul picioarelor, apoi cu mâinile, până capătă un aspect unsuros. După aceasta, lutul este tăiat felii cu o cuțitoaie, apoi iarăși se amestecă, și se bate cu maiul pentru a obține o pastă omogenă. Odată ce pasta are consistența agreată de olar, aceasta se împarte în bulgări de mărime egală. Dospirea și frământarea se inscriu printre cele mai importante operații, migăloase și obositoare, dar care garantează calitatea produselor.

II.5.2.3. Modelarea argilei

Bulgării de lut se așază pe roata de modelat. Modelarea se realizează prin coordonarea vitezei roții cu apăsarea ușoară a bucății de argilă și modelarea treptată a acesteia. Argila se înalță ca un turnuleț și din acest moment se acționează pentru formarea interiorului. Netezirea și finisarea pereților se realizează cu o bucată de lemn – “pieptene” și cu o bucată de piele – “potlogul”. Operațiile prezentate mai sus se desfășoară cu viteză mare, modelarea unui vas simplu nu durează mai mult de un minut. Deosebit de interesante sunt trecerile prin diferite forme geometrice ale lutului în timpul modelării.

Modelarea argilei

II.5.2.4. Uscarea și arderea vaselor

După operația de modelare, vasele se pun la uscat, la umbră, o perioadă de câteva zile. După ce se usucă, vasele sunt înmuiate într-o soluție numită “albeală”, care este preparată din apă și humă și poate avea culoarea albă sau roșie. Peste aceasta se realizează ornamentele solar. Apoi, vasele sunt stivuite, date la cuptor, iar când este folosit smalțul, se fac două arderi.

II.5.2.5. Ornamentarea vaselor

Creația artistică a meșterului olar cuprinde o multitudine de forme și simboluri, realizând structuri compoziționale de mare rafinament artistic. Astfel, pe suprafata angobată a produselor din lut, olarul trasa cu ajutorul cornului sau a pensulei motive cum ar fi: creanga brăduțului, pana, aripa hultanului, ochiul de iepure, șarpele, degetuțele, florile câmpului, folosind nuanțe de alb, albastru și cafeniu. La sfârșit, vasul se impregnează cu un strat translucid de smalț, de bună calitate, ceea ce potența rafinamentul artistic al vaselor. Cea mai răspândită tehnică de decorare folosește un corn de vită, având în vârf o pană de gâscă. Avem astfel o veritabilă peniță. Decorurile fine se pot obține folosind un bețișor din fire de păr de porc mistreț.

Ornamenatarea unui vas

Un alt tip de decorație se obține prin zgârierea cu un vârf metalic a vasului după înmuierea sa în substanța colorantă, apărând astfel culoarea pastei. O altă tehnică, întâlnită în special în sudul României, constă în aplicarea în relief a unor șnururi, brâie sau rozete de pastă.

Cromatica vaselor de ceramică păstrează tradiții străvechi. Ceramica roșie din sud-vestul țării este de proveniență română, iar galbenul, verdele și albul din diferite centre indică tradiții bizantine. Toate culorile folosite sunt naturale.

Farfurie realizată după tehnica străveche

Colecțiile care se află în muzeele din România cuprind oale folosite la vatră pentru pregătirea alimentelor, chiupuri, ploști și ulcioare, căni, străchini, cancee, cahle și țepe de casă, iată câteva categorii de vase utilizate în gospodăria țărănească, modelate atât în satul tradițional dar și azi, bine reprezentate în colecția muzeului.

Farfurie realizată după tehnica străveche

II.5.3. Ceramica țărănească din zona etnografică Botoșani

Ceramica țărănească din zona etnografică Botoșani reprezintă un element important al culturii populare din spațiul dintre râurile Siret și Prut, având o străveche tradiție.

Modul de producere a ceramicii țărănești din zona etnografică Botoșanilor a păstrat elemente vechi, caracteristice, cum ar fi: tipurile de cuptoare pentru ars vasele sau metoda de obținere a ceramicii negre, până în urmă cu puțin timp.

În ceea ce privește formele, se remarcă o mare diversitate de tipuri de produse ceramice cu origini în olăritul străvechi din vremea romanilor, reînnoită prin intermediul legăturiloe repetate cu Imperiul bizantin.

Ornamentica reținută, sobră, caracterizată printr-o echilibrare a motivelor și a coloritul diminuat la câteva nuanțe de verde, cafeniu, roșu și, mai rar, albastru, dau o notă specifică, ceramicii din zona etnografică Botoșani, diferențiind-o de cea a altor zone.

În zilele noastre se folosește aceeași tehnică folosită acum sute de ani, însă adaptată la vremurile actuale. În trecut, arderea vaselor se realiza în gropi mari adânci de 1,5 m, care aveau forma unui con așezat cu vârful în sus. Alături de groapa mare se săpa o groapă mai mică, ce comunica cu prima groapă printr-un șanț în care se făcea focul. În zilele noastre, arderea se realizează în cuptoare închise și în partea superioară și la gurile de foc. Culoarea obținută la sfârșit, cenușie sau neagră, este dată de arderea fără oxigen.

Vasele realizate în zilele noastre au atât forme păstrate din vechime: oală mare cu două toarte, oală înaltă sau străchini, sau forme moderne: platouri, vaze, căni. Decorarea se realizează utilizând tehnica tradițională, vasele lustruindu-se cu o piatră specială, pentru ca urmele cenușii rămase pe pereții vasului încă nears să se amestece cu negrul. 

Meșter popular în domeniul olărit și lucrările sale, localitatea Dorohoi, Botoșani (Petru Maxim)

II.6. Confecționarea măștilor populare

Confecționarea măștilor populare este legată de obiceiurile din perioada sărbătorilor de iarnă. În cadrul acestor obiceiuri, masca are un rol deosebit de important. Pentru confecționarea măștilor este utilizată blana de la oi, capre, urși, pielea acestora, lemnul cioplit, diferite metale, coji provenite de la copaci, mărgele, boabe de fasole etc. Măștile întruchipează animale, cum ar fi: cai, capre, urși, cerbi, lupi, sau personaje din mitologia populară sau din folclor.

Urători costumați – din Botoșani Urători costumați – din Dumbrăvița

În Moldova, ca și în Botoșani de altfel, sunt prezente costumațiile specifice diferitelor jocuri sau evenimente populare. Acestea sunt îmbogățite cu măști deosebite prin modul de realizare, reprezentare și expresivitate. Meșteșugul realizării măștilor tradiționale este foarte vechi în județul Botoșani, fiind considerat un adevărat mesager al obiceiurilor și tradițiilor ancestrale.

Măștile confecționate de meșterii populari din județul Botoșani sunt de două tipuri: antropomorfe – care înfățișează moși, babe sau calangii (spotori de tingiri) și zoomorfe – care înfățișează animale (ex. capra).

Măști antropomorfe

Prin realizarea măștilor lucrate manual sunt evidențiate talentul, imaginația și îndemânarea meșterilor populari. Localitățile Vorona, Tudora, Dumbrăvița sunt recunoscute pentru frumusețea artistică a măștilor lucrate de localnici.

Măști zoomorfe

Originea confecționării măștilor are un istoric mitic, în care omul, pentru a se apăra de plăsmuirile fantastice, de imprevizibil sau inexplicabil, a creat un instrument magic, care să-l protejeze și să-l apere de rău. În prezent, măștile reprezintă recuzită pentru obiceiurile de iarnă, când se desfășoară jocuri populare cu măști.

Măști zoomorfe

Jocul ursului, cel mai cunoscut și iubit joc cu măști, din perioada sărbătorilor de iarnă, are în suită doboșari costumați, care bat ritmul la dobă. Flăcăii îmbrăcați în blană naturală de urs execută porunca conducătorului cetei de ursari.

Ritualul dat de dansul ursului redă metaforic succesiunea anotimpurilor (prin rostogolirea în cerc a urșilor, ca simbol al morții și învierii miraculoase), succesiune reprezentată foarte bine de acest animal, capabil să înfrunte iarna și să vestească primăvara. 

Mascați și urși din Corni, Botoșani

Măști din localitatea Cordăreni, Botoșani

CĂIUȚI ȘI CAPRE

Căiuți și capre, Vorona Meșter popular în domeniul cusături cu fibre vegetale, țesături, confecționează căiuți și capre pentru alaiurile de Anul Nou,Vorona

Căiuți din Sarafinești, Corni, Botoșani

Căiuți din Ibănești, Botoșani

II.7. Prelucrarea lânii și a cânepii

Prelucrarea lânii pentru obținerea stofelor era o activitate practicată în fiecare gospodărie țărănească. Gospodinele spălau în timpul verii lâna tunsă de pe oi, pe care apoi o torceau în timpul iernii. O parte din firul obținut era folosit pentru a împleti diferite obiecte de îmbrăcăminte și încălțăminte, iar cea mai mare cantitate de fir era țesut în stative, obținând o stofă groasă denumită suman, care apoi era prelucrată (bătută) în pivele de la munte și se obținea șiacul din care bărbații își confecționau articole de îmbrăcăminte: sumăica, pantalonii și alte articole pentru sezonul rece.

În timpul iernii locuitorii satului purtau cojoace din blană cu lâna netunsă, lungi până la călcâie. De asemenea, din lâna tunsă și colorată multe gospodine de la sate țeseau frumoasele covoare cu motive populare sau cu flori. Cel mai frumos covor al casei îl întâlneai pus pe peretele camerei de curat (casa cea mare), iar restul așezate pe lada de zestre.

Lâna tunsă era spălată în ciubere mari, cu apă fierbinte și cu leșie din cenușă de fag sau mesteacăn. După spălare și clătire, lâna se usca pe garduri. După ce se usca, lâna se scărmăna manual și se pieptăna. Apoi se separa în două categorii: pe de o parte – lâna cu firul lung, folosit la urzeală, iar pe cealaltă parte – canura pentru băteală sau pentru împletit

După ce erau separate părul și canura, se împărțeau în caiere, pentru a fi toarse în furcă cu ajutorul fuselor.

O atenție deosebită se dădea țesutului brâielor (bârnețelor), catrințelor și materialului din care erau confecționate traistele etc.

Una dintre principalele activități casnice ale femeilor era prelucrarea fibrelor textile. Din firele obținute prin prelucrarea lânii, cânepii și a inului se confecționau diferite sortimente de produse, dintre care cele mai importante erau textilele de casă și țesăturile pentru îmbrăcăminte.

Pregătirea firului, localitatea Dumbrăvița, Botoșani

Pregătirea firului, localitatea Cordăreni, Botoșani

Plantele de in și cânepă, precum și oile erau cultivate și crescute în fiecare gospodărie. Ele reprezentau materiile prime pentru tors și țesut. După recoltarea plantelor, acestea se strângeau în snopi, iar după uscare, erau așezate în topile (bazin de topit plantele textile) special amenajate. După ce putrezea partea lemnoasă, plantele erau scoase la soare pentru a se usca. După ce se uscau, urma melițarea snopilor, mai întâi în melițoi, pentru a se mărunți partea lemnoasă, iar apoi în meliță, pentru a se îndepărta de tot partea lemnoasă, rezultând fuiorul.

La sfârșit, fuiorul se pieptăna cu ajutorul ragilei și al pieptenilor și era pus la un loc cu alte fuioare înmănunchiate într-un caier, care urma a fi tors.

Femeie torcând, localitatea Cordăreni, Botoșani