Meseria de Bibliotecar la Cea de Specialist In Stiintele Informarii

Dincolo de informație, cartea propune drumuri neștiute și ascunde o experiență care imită gustul Creatorului divin.

Unul din drepturile fundamentale ale omului ce este recunoscut în întreaga lume, drept element cheie, atât al progresului economic și social, cât și al unei dezvoltări durabile a umanității, îl reprezintă dreptul la educație. Educația nu se realizează doar în instituții formale, cum sunt școlile, liceele și universitățile; evident, un rol deosebit de important îl deține și biblioteca, în sensul că ea susține educația cetățenilor, fiind o sursă extrem de valoroasă și accesibilă în contextul învățării informale. Dacă ar fi să definim biblioteca din acest punct de vedere, am putea spune că este o sursă pentru învățarea permanentă.

  Informația obținută într-o bibliotecă este mult mai complexă decât cea obținută prin intermediul mijloacelor comode de informare (Internet), de aceea cei care o privesc ca pe un depozit imens de cărți, greșesc. Cartea a fost și va rămâne întotdeauna un mijloc de informare, iar biblioteca va rămâne accesibilă tuturor, întrucât Internetul este condiționat de existența unui calculator, respectiv al unei rețele.

Cărțile alcătuiesc o lume fascinantă în stare să asigure noi dimensiuni vieții oamenilor, acesta fiind unul din multitudinea de sentimente pe care le trăiești atunci când intri într-o mare bibliotecă.

Biblioteca, cea mai veche instituție socio-culturală realizată de oameni, reprezintă un templu al cărții, unde stă tezaurizată mare parte din înțelepciunea lumii.

Cartea, obiect omniprezent și familiar în viața cotidiană, păstrează de aproape două milenii încă destule secrete, continuând să își exercite fascinația. Atunci când trebuie să definim și să studiem acest obiect, ce poartă memoria umanității, suntem puși în dificultate de bogăția inepuizabilă și de complexitatea semnificațiilor cărții. Cartea este o marcă a condiției umane, a raportului nostru cu timpul, spațiul, lumea înconjurătoare, un artefact sensibil, cu profunde semnificații antropologice. Studiul cărții necesită competențe științifice rezultate din confluența a numeroase discipline: istoria cărții, istoria culturală, istoria și critica literară, științele comunicării și ale informării, științele educației, sociologia, antropologia, psihologia, istoria artei.

Bibliotecile au apărut din dorința de a satisface o nevoie fundamentală a societății, și anume, dorința de a păstra și de a transmite cunoștințele acumulate de-a lungul timpului generațiilor viitoare. Astfel, din totdeauna, biblioteciile au îndeplinit un rol educativ. Cum rolul principal al bibliotecilor a fost, din totdeauna, cel de conservare și transmitere în timp a cunoștințelor, rezultă că funcția educațională este una implicită oricărui tip de bibliotecă.

Având în vedere faptul că civilizațiile timpurii nu făceau nici o diferență între o arhivă și o bibliotecă, putem spune că bibliotecile au apărut, în jurul anilor 3500 î.H., odată cu tăblițele de lut. Întrucât primele texte scrise aveau un conținut religios, nu este surprinzător faptul că aceste biblioteci erau adăpostite în temple și biserici. Pentru a exemplifica cele susținute mai sus, putem menționa anticamerele unui templu din mileniul al III-lea î.H., din orașul sumerian Nippur, care erau pline cu tăblițe de lut, pe care fuseseră inscripționate rugăciuni, imnuri și ritualuri. Însă o colecție de cărți religioase pentru uzul exclusiv al preoților constituie o bibliotecă doar într-un sens extrem de restrâns al termenului, mai degrabă prin analogie cu felul în care colecția de cărți a unei persoane reprezintă o bibliotecă.

Primele înregistrări scrise au fost găsite în bibliotecile templelor sumeriene din Mesopotamia, în jurul anului 3000 î.H. În condițiile în care templele aveau și rolul de centre comerciale, aceste bibliotecii funcționau, în parte, ca niște arhive comerciale. Deci, o primă funcție îndeplinită de o bibliotecă a fost cea de păstrare a înregistrărilor scrise. Dar, printre documentele de natură comercială sau religioasă, s-au regăsit documente care aveau drept scop instruirea celui care le citea, precum texte cu exerciții gramaticale, texte matematice, tratate de medicină și astrologie.

Apărute în jurul anului 2400 î.H., bibliotecile egiptene, asociate la rândul lor cu templele, îndeplineau simultan funcția de centre religioase și culturale. Păstrând colecții de scrieri cu privire la administrație, magie, astrologie, astronomie, medicină, filosofie, religie etc., bibliotecile egiptene aveau o misiune religioasă, dar și una practică.

Primele bibliotecii ale omenirii nu își datorau existența unei misiuni educaționale, chiar dacă erau folosite drept locuri de învățare și formare.

Astfel, constituirea unei bibliotecii cu funcție educațională i se datorează regelui asirian Assurbanipal. Acesta a extins o bibliotecă, care punea la dispoziție o bogată colecție de materiale și informații privind Mesopotamia, transformând-o în cea mai mare bibliotecă a vremii. Ideea regelui Assurbanipal a fost aceea potrivit căreia, această bibliotecă nu trebuie să aibă doar un rol de arhivare, ci să dețină și surse actuale, care să ajute la educația viitoarelor generații.

Funcția educațională a bibliotecilor cunoaște o dezvoltare și mai mare odată cu apariția Bibliotecii din Alexandria, secolul al IV-lea î.H. Fondatorii bibliotecii și-au propus să colecționeze toate cărțile grecești sub forma unor copii, bine păstrate și aranjate sistematic. Găzduită într-un templu dedicat lui Zeus, precum și într-un templu al Muzelor, biblioteca deținea colecții de suluri de papirus și pergament ce totalizau mii de exemplare, fiind alimentată de-a lungul timpului de cei mai importanți scriitori și erudiți greci.

Scrierea unor texte erudite de istorie, filozofie, știință și folosirea cărților ca mijloc de transmitere a cunoștințelor de la o generație la alta, reprezintă două evenimente ce au contribuit la apariția bibliotecile publice, în adevăratul sens al cuvântului, care să adăpostească lucrări ce acoperă domenii diverse cu scopul de a fi consultate de către studenți și discipoli. Cele două evenimente s-au materializat abia în secolul al V-lea î.H., datorită interesului manifestat de greci pentru educarea oamenilor liberi. La Atena, în această perioadă, au apărut bibliotecile publice, dedicate tuturor ramurilor culturii, dar cu accent pus pe cel mai important domeniu al vremurilor respective, și anume, filozofia, unită în mod inextricabil, timp de câteva secole, cu știința, la rubrica „filozofie naturală”.

Școlile grecești de filozofie, în majoritatea lor, aveau biblioteci proprii. Discipolii lui Epicur și ai lui Platon prețuiau bibliotecile, în mod special, iar datorită preocupării manifestate în acest domeniu multe dintre lucrările lor timpurii sunt păstrate. Aristotel și discipolii săi au pus bazele celei mai detaliate și celebre colecții de cărți din toată Grecia. Despre biblioteca lui Aristotel, geograful și istoricul Strabon (63 î.H. – 24 d.H.) spunea că a reprezentat modelul pentru instituția ulterioară de la Alexandria, fiind considerată cea mai mare bibliotecă a antichității. La sfatul înțelept al consilierului, Demetrius din Falerum, achizițiile judicioase de suluri de papirus realizate de către Ptolemeu I Soter și fiul său, Ptolemeu II Philadelphus, au făcut ca la mijlocul secolului al III-lea î.H., biblioteca să beneficieze de o abundență de cărți, ce a sfidat orice concurență.

Misiunea bibliotecii pare să se schimbe odată cu dezvoltarea Imperiului Roman. Cucerirea Greciei și jefuirea bibliotecilor acesteia, precum și deținerea unei bibliotecii a devenit un prilej de mândrie, dar și un simbol al statutului social pentru generalii și aristocrații romani. În primul secol î.H., în Roma, existau foarte multe biblioteci private. Constituirea unei biblioteci, precum cea a lui Vespasian, în anul 75, datorată practic aducerii manuscriselor grecești, a permis dezvoltarea unui centru de învățământ superior numit Athenaeum.

În bibliotecile Bizanțiului și ale Islamului, funcția educațională a bibliotecii cunoaște o nouă înflorire. În capitala Imperiului Roman de Răsărit, condus de împăratul creștin Constantin, Constantinopol, în anul 353, este înființată Biblioteca Imperială, bibliotecă ce se va dovedi cea mai viabilă până la căderea orașului sub dominația turcească (1453). Treptat, colecția de cărți a bibliotecii imperiale din Bizanț a crescut necontenit și a fost consultată de cărturarii vremii, dintre care s-a remarcat împăratul Constantin Porfirogenetul. Dar, Constantinopolul va găzdui și o mare bibliotecă universitară, fiind înființată în anul 425.

Activitatea depusă de către Photias (cca. 828 – cca. 895), în calitate de profesor la Universitatea din Constantinopol, dar și de bibliofil pasionat, a ieșit în evidență, fiind considerat unul dintre cei mai erudiți oameni ai secolului al IX-lea; acesta posedând o bibliotecă remarcabilă (unde au fost rezumate 279 de opere, cu adnotări, date bibliografice și opere critice). Photias a lăsat numeroase scrieri, dintre care un loc deosebit îl ocupă o scriere cu caracter enciclopedic – „Myrabilion”.

În Europa, în epoca medievală, au continuat să ia ființă biblioteci personale ale intelectualilor vremii, precum și biblioteci de curte ale împăraților, regilor, seniorilor; iar pe de altă parte, au cunoscut o înflorire bibliotecile clericale și cele ale universităților. Bibliotecile clericale (ale mănăstirilor, ale papilor, patriarhilor, episcopilor etc.) au lăsat un fond de carte extrem de important. Astfel, s-au remarcat, în  secolele VI – VIII, biblioteca Vaticanului, dar și cele de la mănăstirile Monte-Cassino, Luxeuil, Canterbury, Saint Gallen, Westminster, Saint-Denis, Corbie, Fulda, Athos, Patmos, a Patriarhiei din Alexandria, din Ierusalim, din Antiohia și Bizanț.

O bibliotecă ce cuprindea 12.000 volume: opere inedite, traduceri din greacă, sanscrită, chineză, s-a fondat la Bagdad, în secolul al X-lea. Activitatea s-a lărgit considerabil, încât, în anul 1233, se construiește, aici, o bibliotecă pentru toate popoarele Orientului.

De remarcat, că în răstimpul secolelor X – XIII, Orientul a cunoscut foarte multe și bogate biblioteci particulare. Cea mai celebră era biblioteca din Cairo, care în secolul al X-lea poseda un fond de 1.600.000 de volume de matematică, filosofie etc.

De asemenea, universitățile au fost dotate cu cărți, dar acestea, fiind foarte scumpe și destul de rare până la invenția tiparului, erau legate de pupitrele din sala de lectură („libri catenatae”). În acest sens, menționăm bibliotecile unor universități celebre, precum Köln, Viena, Cracovia, Praga, Basel, Padova.

Bibliotecile publice și cele personale, în perioada secolelor XIV – XVI, au cunoscut o dezvoltare deosebită. Merită a fi amintite Biblioteca Corviniană de la Buda, creată de Matei Corvin, regele Ungariei (1443-1490), care la un moment dat deținea între 1.000 și 1.500  codexuri, în special italiene. Regele Ungariei, la Florența, a întreținut permanent 4 copiști și cumpăra manuscrise în valoare de 33.000 de galbeni. În anul 1540, biblioteca a fost jefuită de către turci și astfel multe cărți au fost risipite sau distruse.

În aceeași categorie de biblioteci trebuie amintită și cea creată de Laurențiu Magnificul (1447-1492), Biblioteca Laurenziana, la Florența, fiind găzduită în încăperea special construită de către Michelangelo, dar și cea de la Veneția, Biblioteca Marciana, inițiată de Petrarca în anul 1362 și devenită o adevărată bibliotecă abia în anul 1468. Nucleul acesteia l-a constituit biblioteca cardinalului grec Bessarion, pe care acesta a dăruit-o, în anul 1467, Signoriei venețiene (1.900 de volume).

Apariția tiparului, cât și înmulțirea numărului de exemplare disponibile, a ușurat accesul la carte, dar în același timp a crescut și importanța bibliotecii ca sursă de studiu individual și lecturi suplimentare.

Primele biblioteci, în ceea ce privește Țările Române, au fost, de asemenea, cele mănăstirești, care au luat ființă pe lângă mănăstirile benedictine din Transilvania, în secolul al XI-lea. În secolele ce vor urma, se vor alătura cele ale mănăstirilor dominicane, franciscane și cele ale catedralelor. În secolele XIV – XVI, orașe precum, Alba Iulia, Sibiu, Brașov, Cluj, erau renumite în Europa pentru colecțiile deținute de biblioteci. La mijlocul secolului al XV-lea, biblioteci însemnate posedau și mănăstirile franciscane de la Bacău și Baia. Atunci când vorbim despre existența unei biblioteci în Moldova, în secolul al XVI-lea, în perioada domniei lui Despot-Vodă (1511-1563), ne referim la Școala de la Cotnari.

În secolul al XVIII-lea, s-a acordat o atenție deosebită bibliotecilor din Țările Române, în acest sens, remarcându-se: Constantin Brâncoveanu (1654-1714), Antim Ivireanu (1650-1716), stolnicul Constantin Cantacuzino (1639-1716), Dimitrie Cantemir (1673-1723), Constantin Mavrocordat (1711-1769). În această perioadă, în Transilvania, au fost create marile colecții particulare ale căror fonduri pot fi consultate și astăzi la Biblioteca Battyanaeum (înființată la data de 31 iulie 1798 la Alba Iulia), Biblioteca Brukenthal (Sibiu, înființarea bibliotecii se datorează fondului de carte achiziționat de baronul Samuel von Brukenthal), Biblioteca Teleki (Târgu Mureș, construită în perioada 1799-1804, sub îndrumarea directă a contelui Sámuel Teleki).

Secolul al XIX-lea aduce noutăți care vor demonstra faptul că biblioteca devine un factor esențial în sprijinul învățământului și cercetării; iar profesia de bibliotecar începe să se dezvolte ca o profesie distinctă, astfel apar primele forme de organizare profesională și de învățământ biblioteconomic.

Începând cu secolul al XX-lea, progresul cunoașterii umane din ce în ce mai accelerat a determinat creșterea exponențială a cantității de informații și documente, implicit determinând o dezvoltare a colecțiilor deținute de biblioteci.

În viața cultural-științifică a societății, un loc aparte, deosebit de important, îl deține bibliotecarul. Bibliotecarii au fost primii care i-au pus în contact pe cei interesați cu cartea, cultivându-le dragostea și setea pentru cultură sau le-a sprijinit idealurile culturale. Având în vedere natura colecțiilor, multă vreme, bibliotecarul a deținut rolul de custode, fiind însărcinat cu păstrarea în bune condiții a acestor bunuri cultural-științifice.

Bibliotecarii aveau nevoie de cunoștințe de limbă, literatură și istorie, dar și să dispună de o vastă cultură enciclopedică. În fața noilor încercări, sarcinile bibliotecarului devin tot mai complexe și multiple. Bibliotecarul trebuie să dispună de studii și cunoștințe pentru a fi capabil să răspundă provocărilor apărute, pentru ca în zilele noastre, să înceapă transformări cu finalități încă nebănuite. Secretul eficienței, în cazul activității bibliotecarului, constă în munca sistematică dusă cu tenacitate. Atât activitatea individuală, cât și cea de la nivelul unei colectivități trebuie plănuită riguros și cu acuratețe. Activitatea trebuie să aibă un început clar și bine chibzuit, o pornire solidă, precum și o finalitate concepută a priori.

Activitatea de bibliotecar impune un autocontrol permanent, dar și o autoanaliză circumspectă și cuprinzătoare. Astfel, se urmărește să se asigură, în mod garantat, rezultatul scontat. Pe toată durata activității sale, bibliotecarului, meseria îi cere să fie în stare să sesizeze curente și tendințe ale evoluției cultural-științifice în domeniul transmiterii informațiilor, să fie dispus, la receptarea a tot ceea ce este nou în domeniul cultural și științific, să fie în stare să identifice noile surse și modalități de documentare. Să fie angajat valorilor pe care le promovează instituția sa, reprezintă o calitate a bibliotecarului.

În noul context al dezvoltării umane, trebuie să fie la curent cu producția științifică din domeniul științelor umaniste și naturale. Astfel, activitatea bibliotecarului deschide drumul formării unei viziuni noi, sintetizatoare, de știință și cultură. Bibliotecarul, poate face ca biblioteca unde lucrează să se transformate într-un centru cultural-științific, practicând meseria sa cu conștiinciozitate și responsabilitate.

În evoluția modernă a meseriei de bibliotecar se disting două etape principale:

1.Bibliotecarii înaintea apariției meseriei (Evul Mediu – secolul al XVIII-lea);

2.Apariția meseriei de bibliotecar în cadru legal și reglementar, precum și evoluția

ei ulterioară (secolul al XIX-lea – zilele noastre).

Implicarea și aportul bibliotecarilor la educația unei țări este mai puțin înțeles și cunoscut decât cel al profesorilor, al școlilor sau al universităților.

Dar, meseria de bibliotecar suferă. De exemplu, internetul a schimbat complet modul de accesare și stocare a informației. Oamenii care știu, cum și unde să găsească, printre miliardele de byți, textele cele mai relevante, utile și de actualitate, pot fi numiți bibliotecarii moderni. Astăzi, profesia de bibliotecar presupune nu numai adaptarea la noile tehnologii de informare, ci și recuperarea unei vechi tradiții, fundamentată pe întoarcerea la carte. Studiul individual reprezintă noua direcție mondială în învățământ, iar bibliotecarul în cadrul acestui proces joacă un rol fundamental, deoarece biblioteca nu poate fi doar o anexă, ci parte integrantă a sistemului de învățământ.

În momentul actual, este clar că ne confruntăm cu o mare criză, și anume criza lecturii. Cauzele sunt multiple și diverse; în primul rând, am putea aminti pătrunderea tinerilor în „lumea” audiovizualului, televizorului și computerului, acestea reușind să ofere mult mai mult decât o putea face până acum pagina scrisă. Imaginile, precum și realitatea virtuală i-au cucerit, pe elevi, definitiv și irevocabil, „reușind” să-i îndepărteze de cărți. Astăzi, singurele volume care mai stârnesc, oarecum, interesul elevilor sunt cele din programa școlară. Elevii refuză și încearcă să-și găsească alte preocupări, deoarece consideră cititul ca pe ceva obligatoriu, impus de adulți. Ei nu mai au motivație, universul descoperit prin cărți nu pare deloc interesant, acesta fiind, în opinia lor, ceva învechit.

Suntem nevoiți să găsim soluții, iar pentru a reuși trebuie să încercăm să pătrundem în sufletul copiilor, propunându-le lecturi care să fie în concordanță cu preocupările și dorințele lor. Fără să impunem lectura, să îi determinăm să citească ca și cum acest lucru ar veni, în mod firesc, din partea lor, folosindu-te de tehnica „pas cu pas”. Ar putea să viziteze biblioteci, să intre în librării, să fie lăsați să-și aleagă singuri cărțile, să fie provocați la discuții pe baza acestor cărți, iar exemplul personal este cel mai bun.

În vederea atragerii copiilor spre cărți, avem câteva metode:

1.Stimularea gustului pentru lectură pe care-l au copiii de vârstă mică; încă de mici, copiii trebuie să fie învățați că lectura este importantă. „Jocul de-a lectura” poate fi realizat de către părinți, atunci când copiii sunt încă în ciclul primar. Iar acest lucru se poate face prin citirea unor texte de către ambele părți, pentru ca apoi să-și povestească reciproc ce au citit, ca la sfârșit, fiecare să voteze cea mai captivantă lectură din punctul său de vedere.

2.Crearea unui demers invers: de la arta cinematografică spre lectură. Ai văzut filmul? Vezi și cartea. Dezinteresul elevilor pentru lectură a devenit deja un fenomen, iar acest lucru îl simt cel mai bine profesorii de limba și literatura română. După ce au văzut ecranizarea la televizor și cunosc povestea cărților, generația actuală de elevi se va lăsa greu convinsă să citească. Greu, dar nu imposibil, depinde doar de abilitatea profesorilor, care au recurs la trucuri, pentru a face lectura atractivă. Dacă se mulțumește doar cu filmul, fără a citi cartea, un elev poate fi prins ușor atunci când i se cer detalii. Este clar că n-a citit cartea, dacă povestește doar detalii din film.

3.Realizarea de campanii publicitare. O altă metodă de atragere a tinerilor spre lectură o reprezintă campaniile media, în care s-ar putea implica și alte foruri superioare, alături de cel al educației.

 4.Întâlniri cu scriitorii. Considerate importante și eficiente, cercurile de lectură joacă un rol important, în cadrul cărora elevii sunt încurajați să propună lectura unor cărți, altele decât cele din programa școlară. Întâlnirile cu scriitorii și oamenii de cultură pot avea un puternic impact asupra tinerilor. Acestora le place să se întâlnească cu scriitorii, să vadă că există, că sunt reali, că nu sunt doar niște simple fotografii în manuale. Din păcate, aceste cercuri au puțini adepți.

5.Folosirea criticii obiective și impresioniste prin corelarea biografiei cu opera. Încercările profesorilor de a-i atrage pe elevi spre lectură nu se opresc aici. Astfel, pentru a-i determina pe elevi să citească, unii profesori prezintă fiecare autor din manual fără prejudecăți sau dogmatică, cu momentele lor de genialitate, fără superlative, dar și cu lipsurile lui. Aici, un rol extrem de important, alături de profesorii de limba și literatura română, în atragerea tinerilor spre lectură, îl pot avea și părinții, bineînțeles, cu condiția să citească ei înșiși. Astfel, ca urma a unui efort susținut, să ne atingem scopul urmărit, și anume acela, de avea din ce în ce mai mulți copii interesați să citească.

6.Introducerea unui opțional care să pună accent pe lectură, cu obiective ce urmăresc dezvoltarea personală a elevilor, crearea unui sistem de valori, a unui orizont cultural, precum și integrarea lor în societate. Problema lecturii se pune tot mai mult în discuție, iar a face imposibilul o misiune posibilă îi revine profesorului care trebuie să transforme efortul în plăcere. Dar, efortul profesorului trebuie să fie combinat cu cel al părintelui, al familiei, care de la vârsta preșcolară trebuie să trezească tânărului gustul pentru lectură. Prin programa opționalul am putea soluționa dezinteresul elevilor pentru lectură, interesul din ce în ce mai mare pentru învățarea și informarea computerizată, pentru componenta rațională a personalităților, cu neglijarea celei afective. Prin parcurgerea programei s-ar dezvolta competențe de lectură, dar și de comunicare, care ar conduce la deschiderea orizontului de cunoaștere al tinerilor, formarea gustului estetic, stimularea gândirii autonome, critice, reflexive și prospective, cultivarea unei atitudini pozitive față de comunicare și de încredere în propriile abilități de comunicare.

Atâta știu că cine nu citea în afară de manuale și altceva, era, în lumea noastră, un compromis.

Zi de zi, bibliotecarul efectuează o muncă enormă sub diferite aspecte, precum informațional, metodic, științific, instructiv, educativ, bibliografic, biblioteconomie etc.

În momentul actual, este foarte important ca bibliotecarul să treacă de la metodele tradiționale de informare la cele performante, bazate pe tehnologii informaționale noi: soft-uri funcționale pentru organizarea și recuperarea informației, servicii moderne, baze de date, comunicare informațională performantă în spațiul virtual.

Bibliotecile de azi nu mai pot rămâne aceleași, cu atât mai mult cu cât relațiile și comunicarea între utilizator și bibliotecă devin tot mai complicate, tot mai importante. În această lume, în continuă mișcare, biblioteca și profesiile care se desfășoară în acest spațiu se redefinesc și se redimensionează, iar acest lucru nu trebuie să ne îngrijoreze.

Asocierea biblioteconomiei tradiționale cu știința informării reprezintă unul dintre cele mai importante evenimente ale momentului. Astfel, bibliotecarul devine un „specialist în știința informării”, chiar dacă, în esență, misiunea sa rămâne aceeași – de a organiza, a păstra și a pune în circulație materialele pe care le deține instituția în care își desfășoară activitatea.

În general, toate activitățile bibliotecii, dar și a fiecărui angajat, se subordonează unui singur scop, și anume, satisfacerea nevoilor de informare ale utilizatorului. Pentru ca biblioteca, să joace un rol nou în societate și dacă dorim ca serviciile sale să fie solicitate în viitor, aceasta nu are altă alegere, decât să se schimbe și să facă acest lucru cât mai repede posibil.

Bibliotecarul modern trebuie să presteze activități tehnice de proiectare, de cercetare, de organizare și de conducere a proceselor informaționale. Dar, singur este neputincios să producă schimbare, nu este suficient doar entuziasmul bibliotecarilor pentru a revoluționa societatea.

Lumea modernă este într-o continuă schimbare. Pe fundalul acestor procese, biblioteca, ca instituție socială, reprezintă o sursă majoră de resurse informaționale, iar una dintre cele mai importante resurse interne necesare pentru dezvoltarea strategică sunt specialiștii în informatică. Este bine știut faptul că bibliotecarul modern prezintă deschidere spre comunicare, cunoaște elemente de bază ale psihologiei, pedagogiei și IT.

Bibliotecarul modern este principalul intermediar între utilizator și informație. Acum, bibliotecarul nu mai este doar un simplu custode al colecțiilor de bibliotecă, ci este un partener și cunoscător în procesul formării profesionale continue, dezvoltând mereu șirul de competențe de comunicare, de înțelegere a necesităților de informare și documentare ale beneficiarilor, de cunoaștere a fondurilor și echipamentelor de bibliotecă, cu spirit organizatoric, imaginație, cunoaștere a informației și a tehnologiilor de comunicare.

Sarcina principală a bibliotecarului, cu puțin timp în urmă, era localizarea informației, acum datorită exploziei informaționale, îndeplinește funcția de arbitru, ce are menirea să rezolve litigiul dintre intelectul uman și spațiul informațional.

De cele mai multe ori, profesia de bibliotecar se confundă cu biblioteca însăși.

„O! cititor fățarnic, – tu, semenul meu, – frate!” (Charles Baudelaire)

Bibliografie

DRIMBA, Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, volumul 6, Editura Saeculum I.O., București, 1999.

POPA, George, Istoria culturii și a civilizațiilor, Editura Cugetarea, Iași, 1997.

REGNEALĂ, Mircea, Funcțiile bibliotecilor din Antichitate până la Renaștere și rolul lor cultural, Constanța, 2001.

RUSTI, Doina, Dicționar de teme și simboluri din literatura română, Editura Univers Enciclopedic, București, 2002.

Periodice

Revista Cercurilor de Lectură, anul 7, nr. 2, 2014

De la Academia Mihăileană la Liceul Național. 100 de ani (1835-1935), Institutul de Artegrafice „Brawo”, Iași, 1936

Site-ografie

ro.wikipedia.org/wiki/

www.bcucluj.ro/bibliorev/info5.html

https://www.scribd.com/doc/…/Biblioteconomie-Si-Stiinta-Informarii

Blog de biblioteconomie și știința informării

https://archive.org/stream/Adina_Berciu_Draghicescu