Mesajul. Elemente, Caracteristici, Trasaturidocx

=== Mesajul. Elemente, caracteristici, trasaturi ===

Universitatea din Craiova

Facultatea de Litere

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator:

Prof. univ. dr.

Ștefan Vlăduțescu

Absolvent:

Alexandru Vanță

Craiova

2016

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE LITERE
SPECIALIZAREA: COMUNICARE ȘI RELAȚII PUBLICE

LUCRARE DE LICENTA

cu titlul

MESAJUL: ELEMENTE CARACTERISTICI TRĂSĂTURI

Coordonator

Prof. Univ. Dr.

ȘTEFAN VLĂDUȚESCU

Absolvent

ALEXANDRU VANȚĂ

Cuprins

INTRODUCERE…………………………………………………………2

CAPITOLUL 1

ELEMENTELE ȘI TRĂSĂTURILE MESAJULUI

1.1Elaborarea mesajului scris……………………………………………………..10

1.2 Funcțiile comunicării manageriale…………………………………….………11

1.3Modalitați de comunicare non-verbală………………………………………12

1.4 Dialogul, component a mesajului verbal………………………………………13

CAPITOLUL 2

CONSTRUCȚIA MESAJULUI

2.1 Strategia si construcția mesajului publicitar…………………………………..14

2.2 Elemente de analiză a datelor si marketing mass-media………………………15

2.3 Receptarea mesajului scris…………………………………………………….16

2.4 Impactul mesajului transmis de mijloacele de publicitate asupra publicului țintă………………………………………………………………………………..17

CAPITOLUL 3

STUDIU DE CAZ

3.1 Studiu de caz…………………………………………………………………18

CAPITOLUL 3

STUDIU DE CAZ

3.2 Interpretarea datelor…………………………………………………………..19

3.3 Anexe…………………………………………………………………………20

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………….21

INTRODUCERE

Prezentarea obiectivului lucrării – cadru teoretico-metodologice

Termenul “measaj” face referire la o varietate de realități: cuvinte, gânduri, sentimente, trâiri, idei, emoții etc. Pentru a putea vorbi despre mesaj trebuie mai întâi să îl definim. Prin mesaj întelegem ceea ce este transmis în procesul comunicării; știre, veste comunicare. De asemenea, mesajul este definit ca fiind un apel oral sau scris adresat cuiva; semnificatia profundă a unei opere artistice; ansamblu de informații organizate după un cod care circulă de la emitător la receptor printr-un sistem informațional. Tim O’Sullivan îl definește ca fiind un nucleu informațional care există și înainte de codificare si după codificare. Adică mesajul ia naștere în mintea noastră; există înainte de a fi spus și după ce este rostit, există și în gândurile celui căruia i-l adresăm. Sursa emițatoare de mesaj se vede obligată să procedeze la tot felul de substituții; ea încredințează unor semnale materiale percepția din punct de vedere senzorial.

Suntem irepresibil atrași de mesaj. Orice gândire producatoare ce se manifestă într-un discurs, articulează în spațiu acestuia un mesaj. Abia prin ideatică mesajuală înregistrăm adresarea.

Când cineva ni se adresează si ne adresează ceva, atunci un mesaj se ridică, se edifică, se constituie în această comunicare. Mesajul adresat se înființează prin dispariție în discursul sub forma căruia se produce.

Fară prețiosul mesaj nu putem forma o comunicare, în fapt comunicarea, manifestarea gândurilor sau sentimentelor prin intermediul limbajului, scrierii, gesturilor, mimicii. Fară posibilitatea de a gandi un mesaj și a-l transmite într-o comunicare care să fie decodificată de receptorii noștri, nu am fi cu nimic mai supremi decât animalele; chiar și ele iși adresează mesaje de chemare, de ațentie.

Pentru a avea un mesaj, acesta trebuie, după cum am mai specificat și mai sus, rostit sau scris de către un emițător și primit de către destinatarul comunicării, adică receptorul. Conexiunea dintre cei doi, prin care se asigură contactul, este un mijloc numit canal de comunicare. Pentru că emițătorul și receptorul să se înteleagă necesită ca aceștia să și vorbească “aceiași limba”, adică un cod comun; această reprezentând un ansamblu de semene și combinații ale acestora, care sunt commune celor doi.

Ultimul element al procesului de comunicare în care se folosește mesajul ca bază este referentul; acesta reprezintă contextul sau situația proprie unui act de comunicare. Există două tipuri de referent: situațional si textual. Această delimitare este foarte importantă în contextul acestei analize întrucât ea marchează o linie de separare între aceste două elemente ce au aceiași referință si acele elemente care funcționează ca anaforă in același cadru de comunicare. Anafora este un procedeu stilistic care constă în repetarea aceluiași cuvânt la începutul mai multor fraze, părți de frază, versuri, pentru accentuarea unei idei sau obținerea unei simetri î in același cadru de comunicare n același cadru de comunicare (conform Dictionarului Explicativ al Limbii Romane)

Termenul de sursă are nevoie de tot felul de clarificări. Există cazuri când emitatorul nu face decât să repete cuvintele unei alte persoane (recitatorii, elevii care invată pe dinafară, plagiatul, păsarile imitatoare etc.). Ȋn aceste conditii, emițătorul nu este și enunțătorul mesajului pe care il difuzează.

Feedback-ul reprezintă procesul prin care reacția decodificatorului unui mesaj este transmisă înapoi către cel care codifică. Acesta este în același timp și instrumentul prin care emițătorul cunoaște modul în care a fost recepționat mesajul său. Acest lucru permite schimbarea transmisiei, a codificarii sau a mediului folosit pentru a se ajunge la o anumită reacție, dorită de emițător, din partea celui care decodifică mesajul.

Această temă merită tratată amanunțit întrucat este importantă chiar și în viața de zi cu zi. Practic, putem spune că mesajul dă sens trăirii noastre în comunitate, ne ajută în a ne întelege unii cu ceilalți, în a raspunde problemelor celorlalți, în a putea formula noi înșine mesaje pentru comunicarea cu cei din jur. Oriunde am fi și ce am face nu putem a ne face înteleși fară a știi să emitem un mesaj sau să decodificam un mesaj.

Fiind un ansamblu de semene lingvistice enunțiative, în cazul comunicarii verbale, sau ceea ce se vehiculează prin text și imagine, tema mesajului e motivata pentru a fi discutată în cadrul acestei lucrări.

CAPITOLUL 1

ELEMENTELE ȘI TRĂSĂTURILE MESAJULUI

1.1Elaborarea mesajului scris

Ȋn triada comunicării emițător-receptor-mesaj, cele trei componente sunt legate și se determină reciproc; totuși fiecare are specificul ei. Mesajul este determinat de situația emițărorului: afectivitatea, gândirea, concepția sa, dispoziția momentană, dar și de aceea a receptorului. Fiecare receptor poate recepționa în mod diferit; receptarea poate varia în funcție de diverse cauze contextuale. Mesajul, ca fapt stilistic, trebuie considerat drept un întreg, încadrat în contextul și analizat la rândul lui ca un context, dintr-o perspectivă dinamică.

Comunicare eficientă presupune parcurgerea succesivă a urmatoarelor trei etape:

Stabilirea bazei de comunicare:

Destinatarul (receptorul) – pentru cine? Cunoașterea profilului auditoriului

Mesajul – Ce spunem?

Forma – Cum spunem?

Emițătorul – Cine spune?

Impactul căutat – Ȋn ce scop?

Ȋn cât timp – Cât de imperativ este mesajul ca să fie de actualitate?

Evaluarea exigentelor:

Ce se asteaptă de la un mesaj din punct de vedere al întelegerii, deformării memoriei, conservării?

Ce resurse suntem pregatiti să alocăm?

Alegerea unui canal/instrument de comunicare în funcție de ceea ce s-a stabilit în cadrul primelor două etape

Planificarea campaniei de comunicare din punct de vedere al utilizării suporturilor de comunicare trebuie să țină cont de eficiența acestora

Ȋn mod normal ar trebui ca în cazul planificării media să fim capabili să estimăm costurile și resursele necesare:

Resurse: financiare, umane, timp

Cost efectiv: CF

Cost pe punct/cost pe mie CPP/CPM

Oportunitatea de a fi văzut:OTS

Ȋn funcție de canalul de comunicare

Comunicare verbală/interpersonală – încadrează însă în zona de eficiență

Comunicat de presă, articole, declarații, note interne, rapoarte, etc

Email-ul, voice mail-ul, internetul, site-uri, rețele sociale, bloguri, chat room-urile, sistemele de instant messaging, enciclopediile wiki, întâlnirile electronice

Comunicarea vizuală (audio-vizuală) – unul dintre cele mai eficiente canale de comunicare

Materiale filmate (spoturi, testimoniale, reportaje), fotografii, tipărituri (broșuri, afișe, fluturași), etc.

Comunicarea non-verbală/prestație personală (ținuta, aspect exterior, atitudine etc.)

Cercetări ulterioare, aduc ca nou faptul că o comunicare corectă si completă presupune existenț unei conexiuni inverse (vezi schema lui Nobert Winer). Winer scoate în evidență faptul că deși un canal este indispensabil pentru transmiterea mesajului, acestea două nu se pot identifica (canal-mesaj). Receptarea și întelegerea mesajului poate avea de suferit din cauza suportului pe care acesta este înregistrat, tocmai pentru că factorii perturbatori actionează asupra canalului.

Fig.1 Schema lui Wiener (O. Nicolaescu și I. Verboncu, 1997, p.3)

Mesajul nu se transmite exact în forma în care a fost el gândit. Mai mult, nu numai ca i se modifică expresia, dar uneori i se modifică și codul în care a fost gândit. El este lansat în canalul de comunicație după ce este prelucrat și adaptat factorilor precesului de comunicare, în special destinatarului (în ce privește codurile, subcodurile și continutul sematic) și canalul (în ceea ce înseamnă calitațile acestuia: capacitate, viteza etc.)

Concluzia mesajului: un rezultat funcțional al condensării subiectului abordat și poziția adoptată în mesaj. Omul traiește într-o lume semnificantă. Semnificația este chiar transpunerea dintr-un nivel al limbajului în altul.

1.2 Funcțiile comunicării manageriale

Comunicarea, în accepțiunea modernă a managementului, reprezintă o componentă vitală a sistemului managerial al oricărei organizații.

Comunicarea managerială reprezintă o formă de comunicare interumană, un instrument de bază al managerului, cu ajutorul căruia iși poate exercita atribuțiile manageriale: de planificare, organizare, motivare, coordonare, de control-evaluare și de realizare a obiectivelor propuse. Comunicarea devine astfel o filosofie a managerului și nu o acțiune mecanică. Resursele strategice ale oricarei organizații devin:informația, cunoașterea și creativitatea.

De ce comunică un manager?

Comunicarea managerială este legată de funcțiile managementului, de funcțiile comunicării și de cultura organizațională.

Scopul comunicării manageriale este de a realiza un flux informațional corect, pertinent și eficient pe orizontala și verticala structurii organizationale.

Comunicarea se realizează după norme profesionale, etice și morale ce asigură stabilitatea și functionalitatea organizatiei.

Fig.2 Triunghiul necesităților comunicării manageriale

Caracteristicile comunicării manageriale

Formularea clară și fară ambiguitați a mesajelor;

Transmiterea rapidă și nediscretională a mesajelor;

Descentralizarea decizională;

Profesonalism înalt;

Rolurile comunicaționale ale comunicării manageriale

Interpersonale, caracterizând capacitatea managerului de a organiza, coordona și reprezenta o structură organizatorică;

Informaționale, vizează capacitatea managerului de a culege, prelucra, sintetiza și transmite informații spre interiorul organizatiei, cât și spre exteriorul acestuia;

Decizionale, evidențiind capacitatea managerului de a rezolva rapid, competent și eficient anumite disfuncționalitațăi, ca și abilitatea diplomatic de gestionare a conflictelor

Activitatea zilnică reală a unui manager se regasește în:

Comunicarea orală și scrisă;

Elaborarea strategiilor manageriale;

Reprezentare (internă, externă)

Managementul resurselor umane (motivare, antrenare, încurajare, sfătuire, gestionarea conflictelor)

Fig.3 Funcțiile comunicării manageriale

1.3Modalitați de comunicare non-verbală

Comunicarea non-verbala se realizează prin intermediul mijloacelor non-verbale. Informațiile sunt codificate și transmise printr-o diversitate de semen legate direct de postura, miscarea, gesturile, mimica, infatisarea partenerilor. Mijloacele de comunicare se împart în două grupe, și anume:verbale și non-verbale.

Studiul proceselor de comunicare a devenit important încă din anul 1970, când publicul a luat cunostiință de existența acestora, odata cu apariția carții Despre limbajul trupului , scrisă de Julis Fast . Pentru îmbunatățirea performanțelor s-a ințeles că aceste capacități de informare sunt foarte importante.

Charlie Chaplin a fostul unul dintre actorii filmului mut, pionier al folosirii cu îndemanare a comunicarii non-verbale, ca singura metodă disponibilă a ecranului, la acea vreme.

Comunicarea are loc prin mijloace verbale (numai cuvinte) 7%, sunet (inclusiv tonul vocii, intonația sunetului) – 38%, iar prin mijloace non-verbale – 55%, după parerea lui Albert Mehrabian. Cu aceiași concluzie a venit și profesorul Birdwhistell, care a constatat că într-o conversație, comunicarea verbală durează mai puțin de 35% și mai mult de 65% din informațiile transmise prin mijloace non-verbale. O caracteristică a limbajului non-verbal este că acesta se datorează manifestării impulsurilor noastre subconștiente și lipsa oportunitaților de creare a acestor impulsuri ne permite să avem încredere mai mult în această limba decât în canalele verbale obișnuite de comunicare.

Comunicarea non-verbală, dupa cum reiese din denumirea ei, se realizează prin intermediul mijloacelor nonverbale: corpul uman, spațiul sau teritoriul și imaginea

Comunicarea prin corp, deoarece intervine în “întâlnirile” cotidiene, este cea mai complexă nu doar ca un obiect natural, ci ca un produs voluntar travestit, mascat, metamorfozat (prin îmbracaminte, machiaj, tatuaj, mutilari, etc.). Acest tip de comunicare foloșeste mijloace precum: aparența fizică, gesturile și mimica (expresia feței).

Fig.4 Mimica, componentă principală a limbajului trupului

Comunicarea prin spațiu sau teritoriu

Omul fiind extrem de grijuliu cu spațiul în care traiește, în functie de nevoi, iși delimitează și amenajează teritoriul. Modul de delimitare și amenajare a spațiului ne poate oferi multe informații despre individ. Dintr-o perspectivă sociologică și antropologica, se pot distinge urmatoarele tipuri de teritorii: tribal, familial și personal.

 Studiul relațiilor spațiale, ca mod de comunicare, revine unei stiințe numite proxemica.       

  Printre problemele studiate de ea putem enumera: jocul teritoriilor, maniera de a percepe spațiul in diferite culturi, efectele simbolice ale aspectelor spațiale, distanțele fizice ale comunicarii.

Edward T. Hall în cartea sa, The Hidden Dimension, aparută în 1966, excelează în studiul distantelor spațiale în comunicare. Din puctul lui de vedere, există patru tipuri de distanțe: intimă, personală, socială și publică; ele reglează comunicarea în functie de respectarea sau încalcarea lor; fiecare din ele se asociază diferit cu celelalte categorii de mijloace ale comunicării.

Comunicarea prin imagini creează un paradox; deși mai putin interactivă ea este mult mai eficientă pentru ca afectează foarte multe persone. Ȋn această comunicare mesajul lingvistic care insotește imaginea, o completează sau o exprimă, este foarte important; important este și contextul. In 1988, Abraham Moles a stabilit un indice de iconicitate, iar J. Bertin a efectuat studii asupra “graficii”, definite de el ca limbaj al ochilor. Unii autori consideră comunicarea prin imagini drept o regresiune culturală, întrucât împiedică alte forme de comunicare să se dezvolte (de exemplu, se pierde gustul pentru lectură).

Mijloacele de comunicare non-verbală au urmatoarele roluri:

De a transmite ceva (informații, idei, intenții, trăsături de caracter)

De a nuanta și preciza comunicarea (ea devenind astfel aprobativă, dezaprobativă, receptivă sau nereceptivă)

De a ajuta persoanele sa se exprime și să se inteleagă reciproc

De Vito atribuie comunicarii nonverbale sase funcții pe care le asociază comunicarii verbale. Comunicarea non-verbală accentuează, completează, contrazice, reglează, repetă și substituie comunicarea verbală. Observarea constientă a propriilor noastre acțiuni precum și ale altora este calea cea mai potrivită pentru a înțelege mai bine metodele de comunicare ale celei mai complexe și mai interesante finițe de pe glob – omul.

1.4 Dialogul, component a mesajului verbal

Dialogul este o situație de comunicare orala în care protagoniștii sunt alternative emițători și receptori. Este forma cea mai generală de comunicare orală.

Caracteristici:

Este un anslamblu de interacțiuni verbale susținute de elemente paraverbale și nonverbale;

Este structurat;

Este dependent de context (contextual fiind reprezentat de imprejurarea în care se desfasoară dialogul; masura în care colocutorii se cunosc, raporturile sociale și afective dintre ei).

Structura

Dialogul are doua componente principale: un ansamblu de interacțiuni între cel puțin doi colocutori; un ansamblu de strategii prin care vorbitorul urmarește ca acțiunile sale asupra receptorului să fie eficiente.

Interacțiunile se produc în toate părțile dialogului, adică: în partea introductivă (care cuprinde formule introductive); în partea centrală (care care continua oferta de dialog și consecințele ei sau consecințele ofertei de dialog, daca oferta a fost sugerată deja în partea introductivă); în partea finală.

Structură:

Interacțiunile se produc în toate părțile dialogului, adică :

în partea introductivă (care cuprinde formule introductive );

în partea centrală (care conține oferta de dialog și consecințele ei sau consecințele ofertei de dialog, dacă oferta a fost sugerată deja în partea introductivă );

în partea finală (care cuprinde formulele de retragere ).

Oferta exprimă intenția vorbitorului care deschide un dialog.

Strategiile vorbitorului

Vorbitorul incearcă să castige bunavoința receptorului; periodic, el verifică dacă partenerul său de dialog este atent (Stii, Ce crezi?, Ai ințeles?) fapt ce reliefează anumite elemente din mesaj.

Un participant la dialog trebuie să țina seama de mai multe aspecte ale dialogului: de felul cum preia cuvantul, de durata intervenției sale, de adecvarea mesajului la context, la scopul urmarit, la direcția de desfasurare a dialogului. Rolul de emițator se preia atunci cand antevorbitorul și-a încheiat intervenția și când nu exista altcineva care să fi anunțat ca dorește să intervină. Ȋn cazul unui dialog între persoane care nu sunt cunoscute de cel care doreste sa intervina, acesta trebuie sa ceară permisiunea de a participa la dialog. Intervenția unui emițator nu trebuie să fie lungă.

Forme ale dialogului:

Conversația este un dialog a cărui desfașurare depinde de gradul în care participanții cunosc regulile generale ale dialogului. Este mai puțin supusă regulilor decât alte forme ale dialogului

Discutia este un diaslog a cărui desfașurare depinde de o serie de reguli, acceptate în prealabil de toți participanții. Ca formă de dialog, discuția poate să apară în diferite situații, cum ar fi: exprimare orală, ședințele de judecată, interviurile de angajare, dialogurile cu lucrătorii din serviciile publice etc.

Dezbaterea este una dintre cele mai structurate forme de dialog. Ȋn cadrul acesteia, se fixează o temă de interes larg, care privește grupuri sociale sau profesionale. Tema și durata dezbaterii sunt anunțate din timp participanților. Metoda dezbaterii propune abordarea unei teme din două perspective opuse. De aceea, în toate tipurile de dezbatere există două echipe: una dintre ele (echipa afirmatoare) trebuie să susțina moțiunea, iar cealaltă (echipa negatoare) să o combată. Dezaprobarea poate fi organizată în mai multe moduri.

Dezbaterea tip Karl Popper:

Inițierea dezbaterii: se anuntă cu 2 – 4 săptamâni înainte de data dezbaterii în clasă și se recomandă bibliografia. Moțiunea trebuie să îndeplinească urmatoarele condiții: să fie echilibrată, oferind posibilitatea de argumentare atât echipei afirmatoare, cât și echipei negatoare; să fie clara; să existe suficiente surse de documentare pentru a susține ambele poziții. Sursele bibliografice recomandate vor oferi studentilor dovezile pe baza carora iși vor alcatui argumentarea. Aceste surse trebuie să fie cat mai variate, relevante, reprezentative și accesibile.

Pregătirea dezbaterii documentarea, care presupune citirea activă de catre toti studenții a bibliografiei recomandate; identificarea posibilitațilorde interpretare a moțiunii prin analiza definițiilor și termenilor-cheie

Desfasurarea dezbaterii

Desfășurarea dezbaterii între cele două echipe desemnate

Analiza dezbaterii

CAPITOLUL 2

CONSTRUCȚIA MESAJULUI

2.1 Strategia și construcția mesajului

Mesajele publicitare, se stie, precizeaza de obicei produsul și locul de unde poate fi achiziționat. “Ați dus-o greu până acum – spune un candidat. Dacă vreți să trăiți mai bine, alegeți-mă pe mine!” mesajele publicitare, cele propagandistico-politice, toate mesajele în general, după ce menționează nevoia sugerează, pentru eficacitatea, modalitatea ei de satisfacere adecvată limitelor reprezentărilor sociale și sistemului de așteptări al destinatarului.

Comunicarea mediatică nu face în acest sens, excepție. Orice comunicare trebuie să plece de la valorile, atitudinile, opiniile și comportamentul destinatarului, să le acceseze și să le valideze, după care pentru atingerea scopului producătorului să realizeze un recadraj, și să le pună într-o lumină prin care să-i furnizeze argumentul necesarei lor modificari pe direcția urmarită, după care să valideze ceea ce s-a sugerat în urma recadrajului.

Creativitatea în publicitate trebuie să aiba puterea ca, în cele din urmă, să vândă brandul promovat. Din acest motiv ea trebuie să fie directionată strategic către acest obiectiv primordial de marketing. Prin creație un mesaj capată originalitate. Strategia aleasă trebuie să aiba capacitatea de a ghida către construirea și executarea unor produse publicitare simple capabile să transmită potențialului consumator ideea cea mai importantă cu privire la brandul promovat.

Strategiile generale de comnunicare se pot clasifica în doua mari grupe: strategii ce mizează în construcția mesajului pe transmiterea unui beneficiu rațional (USP și SMP) și strategii care mizeaza pe transmiterea beneficiului emoțional.

Una dintre cele mai cunoscute strategii este propunerea unică de vanzare. Propunerea unică de vânzare (Unique Selling Proposition – USP) reprezintă indicarea unui beneficiu rațional unic al produsului său serviciului promovat. USP este un concept lansat de Roser Reeves în “Reality in Advertising”. După acesta, “fiecare reclamă trebuie să spună fiecărui cititor «Cumpară acest produs și vei obține următorul beneficiu specific»(…) Propunerea trebuie să fie una pe care competitorii nu o pot face, sau pur și simplu nu o fac. Trebuie sa fie unică – e cazul fie al unicitații marcii, fie al unei afirmații până atunci neformulată în campul publicitar respectiv”.

O altăstrategie bazată de beneficiu rational este SMP (Single-Minded Proposition). Ea mizează pe prezentarea unui beneficiu rațional unic pe care îl poate aduce un anumit brand. Totusi, o astfel de strategie ne conduce treptat către indistincție pentru ca aceleași beneficii rationale pot fi propuse și de brandurile concurente.

A apărut astfel ESP (Emotional Selling Proposition), adicăă propunere emotională de vânzare. Prin acest tip de strategie se încearcă construirea unui mesaj publicitar care să initieze și să mentina o legatura emotional intre consummator și brand. “Brandurile au existat intotdeauna pentru a adauga valoare produsului, desigur, dar faceau lucrul acesta prin intermediul continutului informatiilor. Acum ele trebuie să adauge valoare prin intermediul reasigurarii, al emotiei impartasite, al sensului și al valorii irationale (…) Brandurile exista pentru a motiva emotional fiecare decizie de cumparare. Un brand trebuie să evolueze de la Trademark (marca comerciala) la un Lovemark (loialitate dincolo de actiune), sustine Kevin Roberts”.

De la caz la caz, cele trei strategii pot fi îmbracate în haine creative diferite si originale.

Strategiile de comunicare locală sunt consecințele strategiilor globale și reprezintă modalități concrete în care se pot instanția strategiile globale pentru a construi comunicarea în jurul unui brand anume.

2.2 Elemente de analiză a datelor si marketing mass-media

Analiza datelor, ca ramură a statisticii matemetice, este un domeniu științific care a apărut relativ recent. Ȋn anii’30 au aprut primele metode specifice de analiză a datelor care au folosit analiza pe component principal și analiza canonică, dezvoltată de către Karl Pearson, matematician englez. Acest domeniu este studiat în prezent și de: J.M. Burouche, Gilbert Saporta, Jean-Paul Benzécri, etc. De obicei, statistica clasică studiază mulțimi restrânse de indivizi descrși într-un număr relative mic de caracteristici. Ȋn viata reală se întâlnesc foarte multe situații când indivizii sunt descriși printr-un numar mare de caracteristici; în acest caz este relativ dificilă analiza acestora cu metodele clasice. Pentru studiul global al indivizilor și caracteristicilor acestora au fost introduce metodele de analiză a datelor, alegandu-se metoda de analiză în functie de tipul problemei și natura datelor studiate. Ȋn mod tradițional statistica descriptivă utiliză urmatoarele metode: tabele, histograme, calculul indicatorilor tendinței central și ai imprăștierii.

Ȋncepând cu anii ’60, dezvoltarea analizei datelor a urmat raspândirii calculatoarelor electronice, ca urmare a volumului mare de calcule necesare.

Ȋn cazul analizei datelor, în general, datele sunt prezentate în tabele (tablouri). Astfel, într-un tabel de date sunt descriși și analizați indivizii și caracteristicile lor aferente. Ȋn analiza datelor un individ reprezintă entitatea de baza asupra căruia un observator efectuează un numar de observații. Pot fi observați: indivizi, societați comerciale, țări, industrii macroeconomice.

O caracteristică asociată unui individ reprezintă o proprietate intrinsecă. Pentru angajații unei firme, de exemplu, caracteristici pot fi: vechimea în muncă, vârsta, data angajării etc. Caracteristicile pot fi: cantitative și calitative. Caracteristicile cantitative se pot exprima cu ajutorul unor scale numerice. Exemplu de caracteristici cantitative: cifra de afaceri, producția, volumul vânzărilor. Spunem că o caracteristică este cantitativă dacă aceasta poate fi apreciată pe o scară numerică. Dacă o caracteristică nu este apreciată numeric, atunci ea este calitativă. Putem exemplifica prin: sex, profesie, locul nașterii, nivel ierarhic, etc.

Există urmatoarele tipuri de metode de clasificare a datelor

Metode neierarhice

Metode ierarhice

Marketingul – pentru că în domeniu există mai multe definiții am ales-o pe aceea care ajută cel mai mult la clarificarea relațiilor și disțictiilor dintre marketing, relații publice și publicitate: “Marketingul este procesul de determinare a nevoii consumatorilor pentru un produs sau serviciu, motivarea vânzarii acestuia și distribuirea lui consumatorilor, în scopul obținerii unui profit.”

Specialistii consideră publicitatea ca instrument principal al activității de marketing. Ȋn schimb, distincțiile dintre marketing și relatii publice reies clar din analiza principalelor lor caracteristici: publicurile vizate, media prin care acestea sunt atinse, costurile și mijloacele de plată și scopul comunicării. Ȋn concluzie, diferența dintre aceste două domenii reiese din chiar obiectivele lor. Ȋn timp ce marketingul se ocupă de promovarea relatiilor de schimb cu consumatorii și incercările de a-i atrage și satisface pentru a atinge obiectivele economice ale organizației, obiectivul relațiilor publice este de a crea și menține sprijinul și bunavoința grupurilor sociale de care depinde o organizație pentru îndeplinirea obiectivelor.

Srategii mass-media reprezintă procesul în urama căruia strategia și obiectivele de marketing sunt transpuse într-o soluție media integrate de comunicare. Acest proces este dezvoltat și dus la în deplinire în cadrul Departamentului Media al unei agenții full service sau se constituie în serviciul oferit de agențiile de media; rezultatul final poartă numele de Plan Media. Informațiile pe care acesta le cuprinde răspund la întrebări referitoare la: “Când?, Unde?, De cate ori?, Cu ce efort financiar?, Câte persoane din publicul vizat?”

Fiecare strategie media este unică în felul ei; etapele procesului însă, fiind aceleași:

Identificarea strategiei și obiectivelor de marketing

Traducerea obiectivelor și strategiei de marketing în strategie și obiective de media

Planul de activități

Alcatuirea planului media

2.3 Receptarea mesajului scris ????

Limbajul este o resursă important de influență a atitudinii și comportamentului oamenilor, faptele și logica fiind adesea influențate pentru a convinge. Toate acestea trebuie, însă, adaptate situației și persoanei pe care intenționăm să o convingem. În limbaj, influențarea poate lua forme diferite precum ordin, amenințare, cerere, promisiune, argumentare, manipulare, seducție etc. Ordinele sau amenințările pot produce înțelegere, fără a produce și convingere. Înțelegerea are numai efecte comportamentale, pe când convingerea produce schimbări mai profunde, afective si cognitive.

Limbajul scris constă în elaborarea unor semene grafice și respectiv în receptarea și întelegerea unor astfel de semnale emise de alte persoane. Dacă limbajul oral se dobândește timpuriu, spontan și natural nu tot același lucru putem spune și despre limbajul scris; acesta necesită efort constant și instruire specială, deci intenționalitate. Ȋn cele mai multe cazuri scrisul se învată prin procesul de scolarizare cu ajutorul metodei fonetico-analitico-sintetice; mai întâi se învată desparțirea propozițiilor în cuvinte, a cuvintelor în silabe, a silabelor în sunete distincte, iar apoi se învața litera ca semn grafic (litera aferentă sunetului respectiv).

Actul cititului este un instrument important al activitații intelectuale. Lectura rămâne un mijloc important de comunicare culturală. Lectura unei carți reprezintă un prilej de reflexie și de meditație; trebuie nu doar să citim, trebuie să exploatăm lectura

Conținutul învățării unui mesaj scris prevăd:

Delimitarea textului în fragmente logice

Povestirea pe scurt, orală sau scrisă, a conținutului fragmentelor

Povestirea orală a textului integral

Cunoașterea personajelor

Dialog ca element constitutiv al unui text narativ

Pe langă valorile sematice, informative, educaționale și pe cele de teorie literară, tematica textelor are în vedere și recunoașterea textului narativ, a celui liric sau dramatic. Programa scolară prevede atât obiective de referință, cât și exemple de activități de învățare pentru o exprimare cât mai corectă.

2.4 Impactul mesajului transmis de mijloacele de publicitate asupra publicului țintă

Studiile demonstrează faptul că mesajele creative pot fi mult mai importante în ceea ce privește succesul pe care îl au campanile de publicitate comparativ cu sumele de bani cheltuite. Această activitate poate dobândi succes, numai dacă reclamele atrag atenția și comunică în mod eficient mesaje, indiferent de bugetul alocat. Prin urmare, banii trebuie să fie investiți în elaborarea de mesaje eficiente.

Consumatorul de publicitate are de ales între mii si mii de publicatii, el poate audia sau viziona diverse programe de radio și televiziune. Această aglomerație de publicitate creează serioase probleme sponsorilor, publicitatea fiind extrem de costisitoare. Spre exemplu, ei pot să paltească zeci sau sute de dolari pentru o reclama de numai 30 de secunde pe un program TV cu audientă ridicată. Ȋn ultima perioadă s-au dezvoltat foarte mult rețelele de televiziune prin cablu, sistemele de înregistrare pe casete video și a dispozitivele telecomandate. Prin urmare, publicul poate evita reclamele fie vizionând posturi necomerciale, fie eliminându-le, apăsând butonul “repede înainte” în timpul vizionarii programelor înregistrate. Telecomanda permite reducerea instantaneu a sonorului televizorului în timpul difuzării reclamelor sau poate comuta legatura pe alte canale. Sute de mesaje caută să atraga atentia consumatorilor și să retina atentia consumatorilor un timp în delungat. Specialistii în publicitate au sarcina de a concepe mesaje provocatoare care să acapareze și sa mențină atenția audienței, dar să o și motiveze să raspundă, fie într-un mod perceptual, fie comportamental. Publicitatea trebuie să aibă un mesaj plin de fantezie, antrenant care să satisfacă consumatorii. Pentru ca aceste obiective să fie îndeplinite este nevoie de foarte multă imaginatie și spirit inovator. Ȋn aceste fel, strategia creativă va juca un rol din ce în ce mai important în ceea ce privește succesul publicității. Pentru elaborarea acestei strategii, specialiștii în publicitate parcurg un proces în trei etape: generarea mesajului, evaluarea și alegerea acestuia precum și executia mesajului. Specialistul în publicitate trebuie să prezinte mesajul într-un mod care să “capteze”. Cei care apelează la publicitate încep de regula prin a mentiona obiectivul și abordarea reclamei respective. Creatorul mesajelor trebuie, de asemenea să aleaga un anumit ton pentru acestea. Mesajele pozitive care evocă fericirea, sentimentul realizării, veselia, tind să fie mai eficiente decât mesajele cu ton negativ.

Principalul obiectiv al unui cercetataor în publicitate este acela de a eluda rezistenta publicului ținta la mesaj publicitar. Una dintre cele mai importante modalități este aceea de a determina care sunt codurile cultural-structurale ale mediului în care s-a format publicul țintă.

Ȋn masura în care se pot determina aceste coduri cultural structurate pentru psihicul potențialului client tehnicianul poate să fie sigur ca acesta acceptă ca familiar mesajul transmis. Identificarea orizontului cultural al publicului țintă ajută la construirea mesajelor care să se plaseze culturalicește în proximitatea psihologică a viitorilor clienți. Astfel, mecanismele psihologice prin care clienții opun rezistență nu mai sunt puse în funcție. Nivelul informativ, întrucat pare să pară arid, are nevoie de un context creativ. Informația de baza trebuie să capete consistență creativă. Ȋntre cele două niveluri trebuie să existe raporturi precise. Dacă plecăm de la premisa că trebuie să facem deducția că informația ca atare nu are impact și nu poate fi creativă, ca orice mesaj considerat a fi de impact are o componentă creativă obligatorie și se articulează într-un cadru realizat de codurile culturale ale comunității caruia i se adresează mesajul.

Mesajul trebuie să se direcționeze pe nevoile destinatarului: nevoia de securitate, de înțelegere, apartenență, dragoste, eliberare de constrângeri și anxietăți. Ba chiar, poate să creeze ori să stimuleze nevoi.

CAPITOLUL 3

STUDIU DE CAZ

3.1 Studiu de caz: Persuasiune și manipulare la sectele religioase – Jim Jones și Templul Poporului

Studiul de caz, cel de la care am pornit, de altfel, pune în evidență acțiunile mistico-persuasive exercitate de către Jim Jones asupra mulțimii de oameni care, în final, au mers pana la suicid, împinși de obediență față de o autoritate. Prin crearea unor grupări religioase (secte de obicei), masele pot fi manipulate foarte ușor. În acest caz, mulțimile sunt extrem de vulnerabile, deoarece, la baza manipulării stă credința.

Pentru membrii cultului Templul Poporului, Jim Jonesreprezenta un fel de ”Mesia”, fiind totodată profet și stăpân. Ajungând în această poziție prin persuasiune și manipulare, Jim Jones a avut control absolut asupra miilor de oameni, dintre care 900 au fost victime soldate la tragicul eveniment petrecut în Guyana.

Grecii au fost primii care au sistematizat utilizarea persuasiunii și au denumit-o retorică. Arstotel a definit retorica drept ”acea facultate de a sesiza, în orice situație, mijloacele existente pentru a convinge”. Orice persuadare presupune autopersuadarea, arareori fiind persuadați dacă nu luăm parte efevtiv la acest proces.

Lionell Bellenger pătrunde în domeniul persuasiunii pe poarta argumentației și pe calea comunicării. În cărțile sale,”Argumentation” (1980),”Le talent de comuniquer” (1989) și ”Le persuasion” (1992), acesta tratează diverse aspecte ale persuasiunii. Pentru el ”a convinge” și ”a persuada” sunt echivalente: ”A convinge sau a persuada înseamnă a acționa asupra unui partener sau asupra unui auditoriu pentru a-l face să reacționeze la niște idei, la niște intenții [p.74] de a modifica un comportament, o atitudine față de un fapt ori de o opinie [p.74]. Persuasiunea se corelează opoziv recurgerii manifestate la constrăngere, violență, forță.Această practică desfășurată ca strategie vizează și mizează pe o consimțire așa-zicând de bună voie.

Conform Dicționarului de Sociologie, manipularea reprezintă acțiunea de a determina un actor social (persoana, grup, colectivitate etc.) să gândească și să acționeze într-un mod compatibil cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici ca persuasiunea, care distorsionează intenționat adevărul, lăsând impresia libertății de gândire și decizie.