Mesajele Subliminale Mit sau Adevar

Introducere

În ultimul secol, tehnologia a devenit un element cheie al societății umane, evoluția sa fiind una din principalele preocupări ale oamenilor în general. Pe lângă efectele pozitive ale acestei dezvoltări, observăm și o evoluție puternică a materialismului tehnologic în detrimentul dezvoltării spirituale. Din ce în ce mai des unele aspecte ale acestei culturi industriale care ne fac să simțim că una dintre trăsăturile cheie cu care a fost înzestrat omul de la Dumnezeu este lezată: liberul arbitru.

Mecanismul de alterare a minții se bazează pe tehnologia purtătoarei subliminale: Spectrul Împrăștiat de Sunete Tăcute (SSSSn, numit uneori Squad. Acest principiu a fost dezvoltat de către Dr. Oliver Lowery din Norcross –SUA.

Acest sistem este ca un sistem de introducere a emoțiilor pozitive, dar această perspectivă nu este atât de restrânsă.

Mediul cultural în care existăm la un moment dat presupune două dimensiuni: obiectele culturale însele precum și modalitățile de disponibilizare ale acestora. De o bucată bună de vreme, mediul de difuzare a valorilor culturale a devenit el însuși semnificativ și chiar „bun“ cultural, în măsura în care este rezonant și coextensiv cu valoarea de bază. Dacă acest raport rămîne inadecvat, atunci faptul cultural este diminuat sau chiar deturnat. Dacă, de pildă, un tablou este neinspirat înrămat și expus într-un cadru impropriu sau o simfonie este difuzată într-o hală industrială sau în piață, este firesc ca și tabloul și simfonia să-și diminueze din valențele valorile inițiale.

Trebuie să fim de acord că astăzi suntem expuși din ce în ce mai mult unor forme de violentare culturală care provin tocmai din felul cum este transmisă și disponibilizată cultura. Un fapt minor devine „mare“ prin felul cum este mediatizat. O operă valoroasă poate fi degradată prin felul cum este prezentată. Se pot inocula ficțiuni și se pot fabrica valori sau „personalități“ peste noapte de către mass media.

Sesizăm astăzi o deplasare a interesului de la valoarea în sine la mediul prin care aceasta este difuzară. S-a structurat, astfel, o adevărată inginerie de dispunere, transpunere și impunere a culturii, o anumită autonomizare a acestei dimensiuni a supra-creării de valori, care fetișizează faptul cultural până la desființare și anihilare.

Instanțele mediatice funcționează ca forme disimulante de violentare simbolică și impun anumite ierarhii, preferințe, atitudini cu pretenția de a fi generalizate, însușite de către toate persoanele. Fenomenul de masificare și de aliniere la aceleași cunoștințe și valori este deosebit de periculos din punct de vedere psihologic, moral și spiritual. În fond, se produce un atac la adresa persoanei, se periclitează unicitatea gîndirii și simțirii, intimitatea spirituală, dreptul de a gîndi și de a face altfel decît o fac ceilalți. Este facilitată manipularea prin acceptarea acelorași simboluri culturale, este amenințată specificitatea și particularul. În momentul în care toți avem acces la aceleași cunoștințe și valori, cînd simțim ca și alții, cînd facem precum toți, cînd vrem ceea ce vor și alții, riscul depersonalizării devine maxim, ajungem o masă ușor manevrabilă.

Mijloacele de comunicare în masă constituie un mediu prielnic pentru kitsch-izarea stimulilor spirituali și pentru vehicularea inautenticului cultural. (Subncultura transmisă prin mass media conține foarte multe clișee, formule repetitive, comprehensibile, pe măsura omului mediu, dându-i acestuia senzația reconfortantă de „om cult“, de „sensibil“, de „informat“. Ea mai poate fi expresia unei difuzări inadecvate a marii culturi, a „masificării“ culturii autentice, a unei carențe de supralicitare și banalizare. Cultura de masă este un cumul neuniform de stimuli culturali ce se propagă asemenea bunurilor de larg consum, este eterogenă, rudimentară, uniformă.

Întrebuințate pentru scurt timp oficial, interzise în majoritatea statelor și privite sub un con de controversă în întreaga lume, se crede despre mesajele subliminale că ar fi influențat măcar o dată, în Statele Unite ale Americii, alegerile prezidențiale și că reprezintă componenta-cheie de promovare a unor campanii publicitare. Cu toate acestea, oamenii de știință nu sunt conviniși încă de eficiența folosirii mesajelor subliminale, fie ele introduse in spoturi cu resort mercantil, în campanii electorale, ori în alte manifestări de convingere și manipulare a unui public țintă.

În timp ce ideea eficienței publicităii subliminale se cam stinge odată cu aceste constatari, influența subconștientului asupra vieților noastre rămâne un mister. Știința nu este încă în măsură să descrie complet nivelul de implicare al acestui aspect în felul în care ne ducem existențele. Se cunoaște despre creier că are o latură subconștientă care nu este percepută foarte clar de oameni, însă o mare parte din deciziile noastre de zi cu zi, privitoare la lucrurile importante și la sentimentele noastre sunt într-o bună măsura conectate cu această regiune. Mai rămân multe de înteles, despre subconștient și influența acestuia asupra deciziilor si acțiunilor noastre.

CAPITOLUL 1.

COMUNICAREA UMANĂ.

GENERALITĂȚI PRIVIND ACTUL COMUNICĂRII

1.1. Scurt istoric

Toate definițiile date comunicării umane, indiferent de școlile de gândire cărora le aparțin sau de orientarile în care se înscriu, au cel puțin următoarele elemente comune: comunicarea este procesul de transmitere de informații, idei, opinii, păreri, fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul.

Nici un fel de activitate, de la banalele activități ale rutinei cotidiene pe care le trăim fiecare dintre noi zilnic și până la activitățile complexe desfășurate la nivelul organizațiilor, societăților, culturilor, nu poate fi concepută în afara procesului de comunicare.

Cu 2500 de ani în urmă, în Grecia antică, mai întâi în Siracuza și apoi în Atena, cetățenii liberi răsturnau regimurile tiranice și stabileau primele reguli de conviețuire democratică. Legile acelor vremuri prevedeau ca fiecare cetățean să fie propriul său avocat și să-și pledeze singur cauza în procese, indiferent dacă era acuzat sau acuzator. Nu puteau fi angajați avocați profesioniști, iar pledoariile trebuiau susținute în fața a zeci sau sute de jurați.

Cetățenii care stăpâneau arta comunicării convingătoare se afirmau mai ușor în societățe și își apărau mai bine interesele. În plus, ei puteau deveni și chiar deveneau lideri militari, politici sau religioși, dobândind noi privilegii pe această cale.

Arta de a comunica convingător s-a numit atunci retorică. Interesul pentru însușirea acestei arte și, în consecință, studiul comunicării umane au devenit predominante în epocă, alături de arta și știința războiului.

Prima accepțiune a noțiunii de retorică, cuvânt de origine greacă, a fost aceea de “știința și arta de a convinge”. Retorica viza cu precădere, comunicarea în sfera juridică și politică.

Un secol mai târziu, Platon (427-347 î. Hn a introdus retorica în viața academică greacă, așezând-o alături de filosofie. Ea nu era considerată neapărat o știință, pentru că nu urmărea cunoașterea a ceea ce este corect sau incorect, rațional sau irațional, ci cunoașterea slăbiciunilor umane pentru a le putea controla și folosi în atingerea scopurilor propuse.

Aristotel (384-322 î.H.n,studentul lui Platon, scrie celebra sa lucrare “Rethorike” care deschide noi drumuri în studiul sistemelor de comunicare umană. Totodată, Aristotel elaborează primul tratat de logică(Organonn în care descoperă silogismul și construiește tipul de raționament și argumentație bazate pe silogism.

Urmează progresele înregistrate de filosofii romani și distincția dintre teoria și practica comunicării umane: teoria este retorica, practica este oratoria. Unul dintre teoreticienii și marii practicieni ai timpului rămâne Cicero(106-43 î.H.n.

După epoca greco-romană, teoria comunicării umane nu a mai cunoscut progrese considerabile timp de mai multe secole, până la Renaștere. Începând cu anul 1600,în epoca modernă, studiul comunicării umane a fost readus în centrul preocupărilor mai multor categorii de gânditori: filosofi, lingviști, psihologi, sociologi, epistemologi, stiliști și, în cele din urmă, oameni de marketing, comunicatorii, animatorii, creatorii de publicitate, agenții publicitari, moderatorii și, în general, agenții de relații publice și negociatorii contemporani cu noi.

În ultimele decenii, științele comunicării umane cunosc o dezvoltare explozivă. Apare și se dezvoltă “Analiza tranzacțională”(Eric Berne, anii ’60n, ”Programarea neuro-lingvistică” (Richard Bandler și John Grinder, anii’70n și tehnicile școlii de psihologie și comunicare de la Palo Alto.

1.2. Conceptul de comunicare

Lumea exterioară, natura in varietatea ei, ca și nenumărații indivizi, semeni ai noștri și, uneori, noi înșine, cu toții emitem semnale, în afara sau spre propria noastră persoană. Ni se întâmplă apoi, să adunăm, să primim sau să căptăm aceste semnale, pentru a le da, grație raportării lor la experiențe sau construcții anterioare, valoare de semn: devenim, prin urmare, receptori ai unor informații pe care le-am interceptat din întâmplare, chiar dacă nu ne erau direct destinate.

Comunicarea presupune reversibilitatea mesajelor în cadrul relației care reunește două entitați, chiar dacă mesajele nu sunt de același ordin. Ea implică crearea unui sens, în funcție de corelările neîntrerupte dintre facultațile noastre de percepere a semnalelor, de bogăția vocabularului (pentru a le decodifican, de imaginație (pentru a le interpretan, ca și de memorie, pentru a le menține coerente atunci când, la rândul nostru, devenim emițători și adresăm mesaje în retur.

Ce este comunicarea? – Este o întrebare la care au încercat să ofere răspuns toți autorii literaturii de specialitate. Definițiile sunt numeroase și diferite. În cele ce urmează vom prezenta două dintre acestea, mai largi ca sferă de cuprindere.

“În sensul cel mai general, se vorbește de comunicare de fiecare dată când un sisten, respectiv o sursă influențează alt sistem, în speță un destinatar, prin mijlocirea unor semnale alternative care pot fi transmise prin canalul care le leagă.” (Charles E. Osgoog, A vocabulary for Talking about Communicationn

“Cuvântul comunicare are un sens foarte larg, el cuprinde toate procedeele prin care un spirit poate influența alt spirit. Evident, aceasta nu include numai limbajul scris sau vorbit, ci și muzica, artele vizuale, teatrul, baletul și, în fapt, toate comportamentele umane. În anumite cazuri, este poate de dorit a lărgi și mai mult definiția comunicării pentru a include toate procedeele prin care un mecanism (spre exemplu, echipamentul automat de reperaj al unui avion și de calcul al traiectoriei acestuian afectează un alt mecanism (spre exemplu, o rachetă teleghidată în urmărirea acestiu avionn.” (Shannon și Weavern., 2006, p.35)

În toate timpurile și, cu atât mai mult în lumea de azi, educația și învățarea nu pot exista în afara comunicării umane.

A comunica înseamnă a pune ceva în comun. Între oameni, a comunica înseamnă a pune în comun idei, fapte, opinii, emoții și sentimente. Acestea circulă de la un partener la altul, sub formă de mesaje.

În consecință, a comunica înseamnă a emite, transmite și recepționa mesaje. Odată emis și recepționat, mesajul aparține, în comun, atât celui care a “dat” cât și celui care a “luat”.

Omul emite mesaje atunci când vorbește, când scrie, când indică un obiect sau o imagine ca și atunci când zâmbește, se încruntă sau răspândește un anumit miros.

Când ascultă, citește, privește sau pipăie, el recepționează mesaje.

Comunicarea umană este un proces de predare-primire, adică unul de tip tranzacțional, prin care oamenii schimbă și transferă semnificații de la un individ la altul, către un grup uman mai restrâns sau către publicul larg.

Comunicarea există atunci când se emit și se recepționează semnale care poartă și cărora li se conferă semnificație.

Întotdeauna, comunicarea umană este deforme.

În consecință, a comunica înseamnă a emite, transmite și recepționa mesaje. Odată emis și recepționat, mesajul aparține, în comun, atât celui care a “dat” cât și celui care a “luat”.

Omul emite mesaje atunci când vorbește, când scrie, când indică un obiect sau o imagine ca și atunci când zâmbește, se încruntă sau răspândește un anumit miros.

Când ascultă, citește, privește sau pipăie, el recepționează mesaje.

Comunicarea umană este un proces de predare-primire, adică unul de tip tranzacțional, prin care oamenii schimbă și transferă semnificații de la un individ la altul, către un grup uman mai restrâns sau către publicul larg.

Comunicarea există atunci când se emit și se recepționează semnale care poartă și cărora li se conferă semnificație.

Întotdeauna, comunicarea umană este deformată(distorsionatăn de paraziți (zgomoten, se produce într-un anumit context, generează anumite efecte și comportă o anumită retroacțiune.

Studiul comunicării vizează trei obiective importante:

– explicarea teoriilor și conceptelor proprii diverselor forme de comunicare;

– dezvoltarea abilităților și competențelor de comunicator, moderator, negociator, orator și auditor;

– dezvoltarea spiritului critic și crearea de norme etice în materie de comunicare pentru a proteja individul și comunicațiile umane de manipulare și de spălarea creierelor, posibile prin comunicare subliminală, hipnoză, analiză tranzacțională, hipermediatizare, falsă publicitate sau diverse alte forme de comunicare abuzivă.

Niveluri de comunicare umană

În principiu, pentru a ști în care aspecte ale vieții personale, profesionale și sociale trebuie să intervenim pentru a crește eficacitatea mesajelor noastre, este necesar să clarificăm nivelul (sau câmpuln de comunicare în care ne situăm.

Practic, comunicarea umană se poate desfășura pe patru niveluri distincte:

– comunicarea intrapersonală – este comunicarea individului uman cu sine însuși, atunci când își ascultă “vocea interioară”. Astfel, el cunoaște și se judecă pe sine. Se întreabă și își răspunde. Gândește, analizează și reflectează. Evaluează decizii sau repetă mesaje destinate altora.

– comunicarea interpersonală – este cea care permite dialogul cu celălalt. Ea ne ajută să-i cunoaștem pe ceilalți și să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine prin imaginea lor despre noi. Grație comunicării interpersonale, se stabilesc, se întrețin și, uneori, se distrug relațiile umane, fie că este vorba de cunoștințe noi, de vechi prieteni, de iubite sau de membrii familiei.

– comunicarea în grup – este cea care asigură schimburile în interiorul micilor grupuri umane. În cadrul acestora, individul își petrece o mare parte din viața socială și profesională. Aici, se împărtășesc cunoștințe și experiențe, se rezolvă probleme și se dezvoltă idei noi, fie că este vorba de un consiliu de administrație, fie de cercul de prieteni în care ne bem cafeua.

-comunicarea publică- este aceea prin care informăm pe alții sau suntem informați,persuadați,panicați,amuzați sau stresați de alții prin intermediul comunicațiilor de masă și în afara unei relații interpersonale.

1.3.Modelul general al comunicării umane

Întotdeauna, comunicarea are loc în interiorul unui anumit cadru sau mediu concret și specific. Privit în ansamblul său, acesta reprezintă contextul comunicării.

Contextul influențează atât ceea ce se comunică cât și maniera în care se comunică.

Contextul comunicării comportă cel puțin patru aspecte și domenii relativ distincte:

– contextul fizic, care se referă la mediul fizic concret și imediat tangibil, adică incinta sau spațiul deschis, microclimatul, ambianța sonoră, lumina, culoarea,etc.

-contextul cultural, care privește credințele, tradițiile, tabuurile, stilurile de viață, valorile împărtășite de grup sau comunitate, normele morale, legale și regulile după care se stabilește ce este bine și ce este rău, ce este permis și ce este interzis,etc.

-contextul sociopsihologic, care se referă la poziția și statutul social al partenerilor și la caracterul oficial sau informal al relețiilor dintre partenerii de comunicare, la situația concretă și ipostaza specifică în care are loc comunicarea.

-contextul temporal, care privește momentul și ordinea cronologică în care este plasat mesajul într-o secvență de alte mesaje succesive.

Elementele cheie care intervin în orice proces de comunicare pot fi ansamblate împreună și plasate într-o configurație care simbolizează modelul general al comunicării umane. Elementele sale sunt conectate într-o manieră care sugerează dinamica procesului de comunicare umană și traiectoriile mesajelor.

Expeditor-destinatar

Acest element, întâlnit și sub denumirea emițător-auditor, semnifică dubla ipostază a comunicatorului, chiar și atunci când comunică cu sine însuși. Ori de câte ori comunicăm, ne aflăm simultan atât în ipostaza de expeditor (sursa informației nu se identifică întotdeauna cu expeditorul sau emițătorul ein cât și în cea de destinatar (receptorn al mesajului. Este și motivul pentru care se folosesc ambii termeni legați printr-o liniuță de unire.

Atunci când vorbim, scriem, gesticulăm sau zâmbim, etc.ne aflăm în ipostaza de emitenți. Când ascultăm, citim, pipăim, mirosim,etc. ne aflăm în ipostaza de destinatari ai unor mesaje. Adesea, recepționăm unele mesaje chiar în același timp în care emitem altele. În plus, recepționăm propriile noastre mesaje, în sensul că luăm act de mișcările sau gesturile noastre, ne auzim vorbind, ne strâmbăm în oglindă, etc.De regulă, în timp ce vorbim, urmărim reacțiile interlocutorului, încercând să descifrăm mesajele sale nonverbale în care căutăm aprobarea, simpatia, înțelegerea, etc.

Codificarea-decodificarea

Codificarea reprezintă actul de a produce mesaje, adică de a vorbi, a scrie, a gesticula, a desena, etc. A codifica înseamnă a traduce gândurile și sentimentele în sunete și imagini, în cuvinte, în caractere scrise, în desene, în gesturi, în mirosuri,etc.

Decodificarea înseamnă actul de a recepționa și interpreta mesaje, ascultând, citind, privind, gustând,etc. A decodifica înseamnă a transpune cuvintele vorbite sau scrise, gesturile, mirosurile, imaginile sau oricare alte semnale, în idei și sentimente umane.

Informațiile nu pot fi recepționate decât într-un limbaj recunoscut de receptor. Cheia oricărui proces de comunicare este tocmai aceea de a face să se regăsească o concordanță între ceea ce a vrut să transmită expeditorul și ceea ce a recepționat destinatarul.

Acțiunea de a codifica este complementară și simultană cu aceea de a decodifica. În timp ce vorbim, de exemplu, noi încercăm să descifrăm reacțiile pe care mesajul nostru le provoacă interlocutorului. Este și motivul pentru care tratăm împreună aceste două fenomene.

Competența de comunicare

A comunica competent înseamnă a te face înțeles și a convinge.Aptitudinea de a comunica eficace este numită competență de comunicare.

In primul rând, competența privește evaluarea influențelor contextului asupra conținutului și formei comunicării. De exemplu, competența ta de comunicare este cea care îți spune că, într-un anume context și cu un anumit interlocutor, un subiect convinge, iar altul nu. Un anumit limbaj poate fi adecvat, iar altul poate fi impropriu.

Capacitatea de a observa și descifra mesajele nonverbale (limbajul trupului, limbajul feței, atingerea, volumul vocal, ritmul și inflexiunile vorbirii, îmbrăcămintea,etc.n este o altă dimensiune importantă a competenței de comunicare.

Mesajul

Mesajul este ansamblul de semne și semnale care poartă ideea, sentimentul sau emoția pe care emitentul le transmite către destinatar. El se constituie sub forma unui anumit set de simboluri. Mesajul poate fi purtat de sunete, imagini, mirosuri, atingeri, cuvinte, gesturi, postură, mimică și diverse alte semne și semnale care simbolizează o anumită semnificație.

Când semnificația este codificată în cuvinte,spunem că mesajul este verbal și comunicarea verbală. Când semnificația este purtată prin alte semne decât cuvintele, spunem că mesajul și comunicarea sunt nonverbale.

Valoarea informativă a mesajului

S-au înregistrat diverse tentative de a stabili “obiectivitatea” valorii informative, la nivelul formal sau la nivel semantic. Formal, valoarea informativă poate fi stabilită printr-un calcul diferențiat al tuturor posibilitătilor de ieșire dintr-o situație dată. Însă “valoarea informativă” rămâne, de fapt, un concept pragmatic. Cel care determină până la urmă cât mare este valoarea informativă a unui mesaj este publicul. Două aspecte sunt în acest cadru importante. În primul rând, gradul de incertitudine presupus de un anumit eveniment (probabilitatea ca acel eveniment să se producăn; dacă, pentru o anumită categorie de public, această certitudine este foarte pronunțată, valoarea informativă pragmatică a mesajului este foarte mare. În al doilea rând, importanța pe care o categorie sau alta de public o acordă evenimentului în cauză: cu cât importanța acordată evenimentului este mai mare, cu atât mai mare este valoarea informativă (pragmaticăn a știrii care se referă la el.

Așadar, valoarea informativă a mesajului este dependentă :

înainte de emiterea/receptarea mesajului, de incertitudinea receptorului în ceea ce privește posibilitățile de a ieși dintr-o situație; această icertitudine trebuie corelată cu impotanța pe care receptorul o acordă fiecărei posibilități de a depăși situația dată;

după receptarea mesajului, de improbabilitatea care înconjura evenimentul înainte ca aceasta să se fi produs și de importanța socială a evenimentului însuși.

Canalul sau media

Media sau canalul este mijlocul și calea pe care este transportat și distribuit sau transmis și redat mesajul. Canalul este atât vehiculul cât și suportul fizic (mediumuln al mesajului.

În comunicarea interumană, se folosește rareori un singur canal. Chiar și în cadrul celei mai simple conversații intervin două, trei sau mai multe canale. Vorbim și ascultăm cuvinte (canal vocal și verbaln, aruncăm anumite priviri și facem diverse gesturi care au semnificație (canal vizualn, emitem anumite mirosuri (canal olfactivn, atingem mâinile sau alte părți ale trupului (canal tactiln,etc.

Efectele

Orice act de comunicare are consecințe și produce efecte. Mai întâi, comunicarea produce întotdeauna efecte asupra protagoniștilor ei, adică asupra agenților care, pe de o parte, creează și transmit, iar pe de altă parte recepționează și interpretează mesaje. Apoi, comunicarea produce efecte prin acțiunile comunicatorilor care, fie că au învățat ceva, în plan mental, fie că au resimțit o emoție,în plan afectiv, vor manifesta o schimbare de atitudine sau comportament.

Efectele sau consecințele comunicării pot fi:

an mentale, intelectuale sau cognitive – privesc informația acumulată încreier, analiza, sinteza, inducția, deducția,etc.

bn emoționale sau afective – privesc achiziția de noi sentimente,atitudini,credințe sau modificarea și înlocuirea celor existente unele cu altele.

cn psihomotorii sau comportamentale – se produc în plan comportamental și privesc însușirea de gesturi, deprinderi, îndemânări, mișcări și operații care ne schimbă maniera de a acționa.

Efectele sau consecințele comunicării nu trebuie confundate cu răspunsurile primite de la destinatarul mesajului.

Retroacțiune sau feedback

Retroacțiunea sau feedback-ul este informația returnată sub formă de răspuns către cel care a lansat mesajul. Ea poate proveni de la expeditorul însuși sau de la altcineva care a recepționat mesajul său.

Retroacțiunea personală este propria noastră reacție față de propriul nostru mesaj, adică față de mesajul pe care chiar noi l-am expediat. Ne auzim vorbind, ne percepem gesticulând, citim ceea ce scriem, privim ceea ce pictăm, etc.Caracteristic acestui tip de retroacțiune este gradul ridicat de subiectivitate care distorsionează mesajul.

Retroacțiunea propriu-zisă este cea pe care o primim de la destinatarul mesajului. Poate fi o ridicare din sprâncene, un zâmbet sau o grimasă, un DA sau un NU, o experesie de mulțumire,etc.

1.3. Particularități și caracteristici ale comunicării

Pe baza celor prezentate anterior, putem identifica câteva dintre particularitățile comunicării:

comunicarea are rolul de a-i pune pe oameni în legătură unii cu ceilalți, în mediul în care evoluează;

în procesul de comunicare, prin conținutul mesajului se urmărește realizarea anumitor scopuri și transmiterea anumitor semnificații;

orice proces de comunicare are o triplă dimensiune: comunicarea exteriorizată (acțiunile verbale și nonverbale observabile de către interlocutorn, metacomunicarea (ceea ce se înțelege dincolo de cuvinten și intracomunicarea (comunicarea realizată de fiecare individ în forul său interior, la nivelul sineluin;

orice proces de comunicare se desfășoară într-un context, adică are loc într-un anumit spațiu psihologic, social, cultural, fizic sau temporal, cu care se află într-o relație strănsă de interdependență;

procesul de comunicare are un caracter dinamic, datorită faptului că orice comunicare, o dată inițiată, are o anumită evoluție, se schimbă și schimbă persoanele implicate în proces;

procesul de comunicare are un caracter ireversibil, în sensul că, o dată transmis un mesaj, el nu mai poate fi “oprit” în “drumul” lui către destinatar.

Principiul ireversibilității comunicării are câteva implicații importante în viața cotidiană:

-în comunicarea interpersonală,este necesar să nu spunem cu ușurință lucruri pe care le regretăm ulterior; dacă nu ne putem păstra calmul și stăpânirea de sine, este recomandabil să amânăm sau să evităm comunicarea;

-ori de câte ori lansăm mesaje care ne angajează profund, trebuie să le cântărim cu atenție și luciditate.

În situațiile de comunicare publică, când mesajul este recepționat de mii sau milioane de destinatari, principiul ireversibilității comunicării obligă la măsuri de siguranță speciale.

La cele enumerate mai sus mai putem adăuga:

în situații de criză, procesul de comunicare are un ritm mai rapid și o sferă mai mare de cuprindere;

semnificația dată unui mesaj poate fi diferită atât între partenerii actului de comunicare, căt și între receptorii aceluiași mesaj;

– orice mesaj are un conținut manifestși unul latent, adeseori acesta din urmă fiind mai semnificativ.

Comunicarea este un proces tranzacțional. Partenerii de comunicare sunt, întotdeauna, parteneri de schimb. Ei emit idei și emoții sub forma unor mesaje pentru a recepționa în schimb alte mesaje reprezentând alte idei și emoții. Astfel, chiar și cel mai simplu act de comunicare este deja o tranzacție în măsura în care reprezintă o emisie-recepție,deci un schimb de mesaje.

Tranzacțiile care au loc în procesul de comunicare pot fi simetrice sau complementare.

Tranzacțiile simetrice sunt relațiile care se stabilesc între partenerii de comunicare care își reflectă sau își imită reciproc comportamentele. Dacă unul este agresiv, de exemplu, celălalt răspunde prin agresivitate. Dacă unul este pasiv, celălalt devine pasiv, la rândul său.etc.

În cadrul unei tranzacții simetrice, se instituie o relație de egalitate în care accentul este pus pe minimalizarea diferențelor dintre parteneri. Adesea, tranzacțiile de acest fel sunt dificil de controlat, pentru că fiecare vrea să fie celălalt.

Tranzacțiile complementare sunt acelea în care partenerii de comunicare adoptă comportamente diferite și compatibile. Comportamentul unuia provoacă celuilalt un comportament complementar. Accentul cade pe maximizarea diferențelor dintre parteneri. Aceștia tind să ocupe poziții cât mai diferite: când unul este activ, celălalt devine pasiv; Când unul se înfurie celălalt se calmează; etc. Pe de altă parte, relațiile bazate pe relații complemetare pot duce la abuzuri și erori grave atunci când sunt exagerate și rigide.

Comunicarea este intențională, dar inevitabilă.Când spunem “comunicarea este intențională”, înțelegem că în spatele fiecărui act de comunicare se ascunde o intenție, un scop. Atunci când vorbește, scrie sau pictează, fiecare om urmărește să lanseze un mesaj către altcineva și vizează un obiectiv mai mult sau mai puțin precis și conștient.

Există patru principale obiective în fața actului de comunicare:

-descoperirea unor noutăți;

-apropierea unor semeni;

-convingerea;

-jocul psihologic.

Când spunem “comunicarea este inevitabilă”, înțelegem că omul comunică chiar și atunci când nu vrea să o facă.

Concluzia ar fi aceea că, în situații de interacțiune, oamenii nu pot să nu comunice. Pentru a evita comunicarea, trebuie evitate situațiile de interacțiune dintre parteneri.

Capitolul 2.

Mesajele subliminale

2.1. Efectul subliminal

Înțelegem prin conștiință (lat.cum- cu, scientia-știință), o ”modalitate procesuală superioară a sistemului psihic uman, elaborată prin activitate socială si enculturație, mijlocită prin limbă, bazată pe un model comunicațional intern si internextern, constând din reflectare decodificată prin cunoștințe, autoorganizare cu efecte emergente si autoreglaj la nivelul coordonării necesităților subiective cu necesitatea obiectivă, esențială”. (Popescu , N., 1978, p.138)

Prin inconștient înțelegem un „ansamblu de dispoziții, stări, procese psihofiziologice si psihice care, momentan sau stabil, nu sunt conștiente, nu se conștientizează[…]” (ibidem, p.342)

Prin subconștient ne vom reprezenta conceptul prin care „[…]sunt desemnate fenomenele si însușirile psihofiziologice si psihice ce nu persistă permanent în sfera conștiinței dar pot păși selectiv si cu usurință pragul acesteia in raport cu imprejurările.” (ibidem, p.689)

Percepția o vom privi, in genere, drept un ”proces psihic complex-senzorial si cu un conținut obiectual realizând reflectarea directă si unitară a ansamblului însușirilor si structurii obiectelor si fenomenelor, în forma imaginilor primare sau a perceptelor.” (ibidem, p.523)

în fine, subliminal vom considera tot ceea ce este „[…] inferior pragului conștiinței, care nu devine conștient.” (Dicționarul explicativ al limbii române, 1975, p.905)

Cumulând aceste operaționalizări, cu riscul unei repetiții integrative si a unei „hemoragii a definiens-ului” vom surprinde percepția subliminală drept: procesul psihic complex-senzorial, cu un conținut obiectual prin care se realizează reflectarea directă si unitară a ansamblului însușirilor si structurii obiectelor si fenomenelor (in forma imaginilor primare sau a perceptelor), proces care este inferior pragului conștiinței, ca modalitate procesuală superioară a sistemului psihic uman, elaborată prin activitate socială si enculturație, mijlocită prin limbă, bazată pe un model comunicațional intern si intern-extern, constând din reflectare decodificată prin cunoștințe, autoorganizare cu efecte emergente si autoreglaj la nivelul coordonării necesităților subiective cu necesitatea obiectivă, esențială si proces care nu devine conștient dar nu in sensul unui ansamblu de dispoziții, stări, procese psihofiziologice si psihice care, momentan sau stabil, nu sunt conștiente (deci ca proces inconștient), ci in sensul unor fenomene si însușiri psihofiziologice si psihice ce nu persistă permanent in sfera conștiinței dar pot păsi selectiv si cu usurință pragul acesteia in raport cu imprejurările si/sau mecanismele care acționează (deci ca proces subconștient).

„Cauterizat semantic si lingvistic” percepția subliminală este deci percepția in afara conștientului ca proces nu inconștient ci subconștient si care nu atinge pragul conștiinței.

2.2.Scurt istoric

Pentru prima dată conceptele de percepție au atras atenția publicului in anul 1958 apaud (Philip M. MERICKLE, 2000, p.498 apaud revista Life) când publicistul James Vicary a afirmat că a introdus subliminal la 4500 de subiecți mesajele “Drink Coca-Cola” si “Eat popcorn” (1/2000 secunde) in cadrul rulării unui film la cinema, ceea ce, după spusele sale, a dus la creșterea vânzării de Coca Cola cu 18% si de popcorn cu 57,7%. Mai târziu, Vicary a admis că aceasta a fost o modalitate de a-si salva agenția de publicitate aflată in pragul falimentului.

Deși acest studiu este un fals, zvonul s-a răspândit foarte repede si publicul a început să se întrebe dacă intr-adevăr pot fi manipulați in bine sau in rău prin expunerea la astfel de mesaje. După acest anunț s-au realizat studii pentru a vedea opinia publicului, care evidențiază că 41% din eșantionul chestionat a auzit de folosirea percepției subliminale in publicitate. Dintre aceștia 50% consideră că metoda este neetică si 50% consideră etică; o majoritate de 69% a afirmat că sunt de acord să se uite in continuare la televizor, constienți fiind de faptul că pot fi expuși la mesaje de tip subliminal.

2.3.Mecanismul psiho-morfo-fiziologic al mesajelor de tip

subliminal

In conformitate cu definiția pe care am propus-o publicității subliminale, aceasta reprezintă percepția subconștientă a diseminării mesajelor/reclamelor capabile să influențeze comportamentul subiecților expusi, fără ca acestia să conștientizeze.

Considerăm in acest moment o conditio sine qua non analiza senzațiilor. De ce?

Senzațiile reprezintă procesele psihice elementare prin care se semnalizează, separat, in forma imaginilor simple si primare, insusirile concrete ale obiectelor si fenomenelor, in condițiile acțiunii directe a stimulilor asupra organelor de simț (analizatori). Percepțiile sunt, de data aceasta in speță, procese senzoriale complexe si, totodată, imagini primare, conținand totalitatea informațiilor despre insusirile concrete ale obiectivelor si fenomenelor in condițiile acțiunii directe a acestora asupra analizatorilor. Intre senzații si percepții se pot identifica anumite aspecte comune, respectiv faptul că prin ambele se semnalizează insusiri concrete si intuitive ale realității si de asemenea (fără a forța bineințeles o interpretare reducționistă) faptul că percepțiile constituie un ansamblu mult mai complex de senzații. Altfel spus percepțiile nu sunt posibile fară capacități senzoriale, dar nu se reduc strict la o sumă de senzații.

Pornind de la acest cadru operațional se cuvine o detaliere a proceselor de formare a principalelor tipuri de senzații, deoarece astfel putem infera care dintre aceste mecanisme pot exista si in cazul percepției subliminale. Vom prezenta succint tipurile de senzații cu ponderea cea mai mare, pornind de la criteriul felului aparatului specializat pentru recepție si de la natura conținutului informațional. Obținem si ulterior speculăm:

• Senzațiile vizuale care sunt consecința acțiunii undelor electromagnetice asupra analizatorilor vizuali. Ochiul uman recepționează undele din registrul 390-800 milimicroni. Receptarea culorilor se explică prin faptul că dacă un obiect absoarbe toate undele luminoase ele este văzut ca fiind negru, dacă le reflectă este văzut alb, iar dacă undele sunt reflectate selectiv se obține paleta coloristică aferentă.

Propietățile de bază ale senzațiilor vizuale sunt: tonul cromatic, luminozitatea si saturația. Rolul culorilor este preponderent de semnalizare, dar au si o incărcătură energetică specifică lungimii de undă prin care influențează omul. De aceea se spune că există culori vesele si antrenante vizual-psihic(rosu, galben), linistitoare (albastru), mohorate (cenusiu, negru) etc. Evident aceste influențe dobândesc statutul de semnificații elaborate socio-cultural si pot fi induse si percepute subliminal;

• Senzațiile auditive sunt generate de undele sonore. Ființa umană este specializată a recepta undele din registrul 16-20.000. cicli pe secundă. Referindu-ne strict la oscilația mecanică a aerului ambiant, organul auditiv uman recepționează sub formă de sunet orice oscilație a cărei frecvență este inclusă in intervalul 20Hz- 20.000Hz. Dacă frevența este inferioară limitei de 20Hz sau superioară celei de 20.000Hz, oscilația se numeste infrasunet, si, respectiv, ultrasunet. Caracteristicile excitantului sunt indeosebi: inălțimea sunetului, amplitudinea undei, intensitatea si timbrul. Periodicitatea undelor este specifică sunetelor muzicale, iar neperiodicitatea zgomotelor. De asemenea, durata si influența neurofuncțională impreună cu alți factori sunt folosite in psihoterapie, publicitatea subliminală fiind ea insăsi un fel de „psihoterapie” cu activare comportamentală, mesajele subliminale fiind de tip infrasunet.

Pentru o mai bună ințelegere insă a mecanismelor senzoriale (si prin extensie a celor perceptive) vom analiza legile generale ale sensibilității senzoriale si legile percepției. Astfel vom putea lansa cateva supoziții in ceea ce privește percepția subliminală.

Legile generale ale ale sensibilității senzoriale sunt:

-legea intensității;

-legea contrastului senzorial;

-legea adaptării;

-legea interacțiunii analizatorilor;

-legea semnificației.

Cele care prezintă interes sunt prima si ultimele două. Legea intensității presupune existența unui excitant (stimul) care poate produce o senzație numai dacă depăseste un anumit prag, care a fost denumit pragul minimal absolut. Pentru sensibilitatea vizuală el este de 1-2 cuante, iar pentru cea auditivă de 16-20 de vibrații pe secundă. Exista si un prag maximal absolut care este definit drept cea mai mare cantitate dintr-un stimul care mai poate determina o senzație specifică. In cele din urmă există si un prag diferențial prin care se ințelege acea cantitate minimă care, adaugată unei stimulări inițiale determină o nouă senzație. Relevant este, pe de-o parte, că stimulul crește in progresie aritmetică, iar sensibilitatea in progresie geometrică si, pe de altă parte, că un stimul care depășește pragul maximal absolut produce durere, dar unul care nu trece de pragul minimal absolut, desi nu mai generează o senzație totuși poate fi receptat de către organism. Legea interacțiunii analizatorilor se bazează pe faptul că o senzație care se produce intr-un analizator poate influența producerea senzațiilor in alt analizator, prin intensificare sau diminuare. Un loc aparte il ocupă sinesteza prin care se presupune că stimularea unui analizator generează efecte senzoriale specifice altui analizator, desi acesta nu a fost special stimulat. Legea semnificației susține că semnificația mare a unui stimul face să crească sensibilitatea față de el, astfel incât să fie mai repede discriminat.

Deși aceste legi sunt aplicabile mecanismului de tip senzorial, totuși percepția (asa cum am mai precizat) se bazează si este constituită si dintr-un mecanism complex-senzorial. In acest context, putem interpreta:

-cunoașterea valorilor pragului minimal absolut si a pragului diferențial (legea intensității) presupun si posibilitatea de a determina anumite senzații si percepții la nivel subliminal;

-in cadrul legii interacțiunii analizatorilor, preponderent dimensiunea sinestezei (produsă frecvent intre văz si auz), cunoașterea acestui fenomen la nivelul valențelor psihofiziologice ale culorilor, cuvintelor, sunetelor etc., presupune si posibilitatea de a influența modalitatea in care are loc percepția subliminală;

-din legea semnificației, putem presupune că dresajul semnificației unui stimul conduce la o mai mare sensibilitate față de el, deci la o micsorare a valorii pragului minimal absolut, deci la o recepție mult mai usoară a stimulului si deci la un grad mult mai mare de aplicabilitate si eficiență a primelor legi…

Toate aceste interpretări au fost insă realizate in proiectarea DINSPRE mecanismele senzoriale ÎNSPRE cele perceptive. Se impune deci si analizarea preferențială, după criteriul relevanței pentru scopul lucrării, a legilor percepției. Acestea sunt:

-legea integralității percepției;

-legea structuralității perceptive;

-legea selectivității perceptive;

-legea constanței perceptive;

-legea semnificației;

-legea proiectivității imaginii perceptive.

Importantă pentru trecerea către percepția subliminală este ultima lege. Legea proiectivității imaginii perceptive antrenează o particularitate specifică numai procesului perceptiv: neurofuncțional, imaginea se realizează la nivel cortical, dar psihologic este proiectată la nivelul sursei, adică al obiectului care a determinat-o. Explicarea acestui fenomen se bazează pe luarea in considerare a funcțiilor chinesteziei oculare si a integrării, intr-un tot unitar, a informației vizuale cu cea proprioceptivă.”. Reținem faptul că psihologic, proiectarea imaginii are loc la nivelul sursei, deci a obiectului care a generat-o. Ne indreptăm astfel demersurile către obiect si propietățile sale spațiale, care sunt, in general, in număr de cinci:

-forma;

-mărimea;

-distanța;

-direcția;

-relieful.

Pentru percepția subliminală sunt signifiante percepția formei si relieful sau tridimensionalitatea obiectului. De ce? Perceperea formei are o funcție integratoare, prin specificul recepției vizuale, forma obiectului proiectandu-se pe retină punct cu punct. Modificarea deci sau inserarea de imagini suprapuse poate genera o percepție subliminală a formei (oare si a conținutului sau semnificației?) la nivelul retinei. Relieful sau tridimensionalitatea obiectelor rezultă simplist din faptul că există doi ochi. Intre acestia este o distanță de aproximativ 7 mm care modifică unghiul de percepție a unui ochi in raport cu celălalt, totdeauna unul dintre ochi fiind conducător. Astfel, acțiunea ochiului lider la nivel subliminal poate avea rezultat datorită intraacțiunii analizatorului vizual si a funcției integrative de care aminteam anterior.

O altă sferă problematică este antrenată de către percepția miscării. Aceasta are drept referință obiectele in mișcare si nu mișcarea in sine. Acestea isi schimbă poziția in raport cu altele care rămân statice (si care devin repere), creându-se astfel imaginea in mișcare. In generarea impresiei de continuitate, un rol decisiv il are postefectul sau persistența imaginii retiniene. Tehnica cinematografică folosește acest procedeu prin expunerea 1/16 dintr-o secundă. Publicitatea subliminală în media audio-vizuale se presupune a uzita metoda “cadrul 25” respectiv proiecția în intervalul 1/25 dintr-o secundă prin suprapunere în intervale mai mari (1:1000;1:2000).

Termenul de percepție subliminală este folosit, asa cum aminteam, pentru a descrie situații in care stimuli slabi sunt percepuți fără a exista procesul de conștientizare, sau orice situație in care stimulii sunt percepuți in afara sferei conștientului. Pragul absolut este punctul in care detectăm conștient stimulii. Acest prag poate fi minimal absolut (sub care constiința nu se mai poate răsfrange, dar unde percepția poate exista; aici putând analiza si integra ulterior sfera potențialului de acțiune subliminal in publicitate) sau maximal absolut (peste care percepția nu mai este posibilă, transformandu-se in senzație, in general, de durere; aceasta fiind sfera potențialului de acțiune supraliminal).

Incheiem prezentarea mecanismului psiho-morfo-fiziologic al mesajelor de tip subliminal prezentând principalele categorii de stimuli subliminali. O taxinomie a acestora ar putea fi următoarea: stimuli subprag, care sunt prea slabi pentru a fi detectați conștient; stimuli mascați, care sunt ascunsi prin prezentarea altor stimuli (de exemplu se prezintă un stimul care apoi este urmat de o lumină rapidă); stimuli care nu atrag atenția, datorită prezentării lor ascunse intr-un context specific care scade probabilitatea depistării lor (de exemplu ascunderea unui corp nud in liniile si/sau formele unei imagini, in cazul publicității cu nuanțe sexuale), stimuli transformați, care sunt cuvinte sau poze distorsionate astfel incât devin de nerecunoscut (de exemplu comenzi inregistrate invers si

introduse in piese muzicale – chewing magnetic tape ).

In concluzie, putem aserta că mecanismul de funcționare a mesajelor subliminale este condiționat in primul rând de parametrii bio-chimo-fiziologici si ulterior de factori/variabile de altă natură (simbolică, culturală, socială etc.).

2.3.1. Receptorii umani: geoizi de absorbție subliminală

Ințelegem prin geoid in sens geografic un “corp geometric care reprezintă forma teoretică a pămantului, redusă la nivelul oceanelor.” In cazul de față vom ințelege prin geoid un construct psiho-atitudinal, turtit la “polii psihologici” si bombat la “ecuatorul atitudinal”. Vom admite că domeniile față de care prezentăm un interes real si avem o convingere reprezintă polul atitudinal nord, cele de care nu suntem interesați si față de care

de asemenea avem o convingere, polul atitudinal sud si domeniile unde reprezentările noastre sunt neclare sau oscilatorii, ecuatorul psihologic.

Admițând cele enunțate anterior drept premise-cadru, ipoteza pe care o propunem este că mesajele subliminale pot mult mai usor influența comportamentul unei personae dacă domeniul din care face parte produsul sau obiectul mesajului subliminal este din ecuatorul psihologic al subiectului expus. Dacă un individ va avea o convingere fermă, fie ea pozitivă sau negativă, despre un produs “x” gradul de probabilitate al influențării comportamentului de consumator in urma expunerii la un pachet de mesaje subliminale va fi scăzut. Dacă un ins nu prezintă insă o reprezentare clară, bine definită si o convingere despre produs el va fi mult mai receptiv la stimuli care nu ating pragul liminal al percepției. Altfel spus, receptorii umani sunt geoizi de absorbție subliminală.

2.3.2. Fundamentul simbolic: pista de aterizare a mesajelor subliminale ?

Prin fundamentul cultural-simbolic ințelegem structura abstractă ca salt calitativ dinspre natură inspre cultură. Simbolurile sunt entități care pot imbrăca diferite forme, de la țunimagini, sunete, culori, icon-uri, numere etc. si care se bazează pe o convenție dată de conexiunea cu obiectul respectiv.

Intrebarea care se naște este dacă fundamentul simbolic poate reprezenta pista de aterizare a mesajelor subliminale ? Ca răspunsul să fie da, ar trebui pe de-o parte ca să fie cercetatate si cunoscute valorile, simbolurile si mentalitatea publicului căruia ii sunt adresate mesajele si pe de altă parte ca stimulii subliminali să reprezinte activatori psihologici cu transfer psiho-comportamental.

Presupunând că aceste condiții pot fi indeplinite, totuși restrictivitatea si relativitatea cercetărilor intreprinse până in prezent pe acest segment scad probabilitatea eficienței “aterizării cu succes” a mesajelor subliminale pe pista fundamentului simbolic.

De asemenea complexitatea simbolurilor si faptul că intre simbolizant si simbolizat nu există o relație de interdependență sau de necesitate ca in cazul relației dintre designatum si designato nu permit eliminarea riscului de alterare a subiectului expus. Altfel spus destinatarul supus influenței mesajelor subliminale cu apel simbolic poate da curs stimulilor sau nu, in a doilea caz putându-se confrunta cu o disonanță cognitivă. Presupunand că este vorba de un public, nu de un receptor izolat, fenomenul se poate transforma in isterie.

Un alt unghi de abordare este strict anatomo-fiziologic. Simbolurile se invață si sunt condiționate de cultură, tradiție, areal georgafic etc.. Cu toate acestea omul este ființă care uită, iar uitarea este un proces fiziologic necesar. De asemenea trebuie specificat că “[…] memoria nu se opune deloc uitării. Cei doi termeni care contrastează sint stergerea (uitarea) si păstrarea; memoria este, mereu si necesar, o interacțiune a celor două.” In cazul simbolurilor putem infera că din interacțiunea uitare – păstrare reiese memoria simbolurilor. Putem vorbi atât de o memorie a simbolurilor la nivel individual, cât si la nivel de mulțime, pentru ambele insă fiind valabilă o dublă degenerescență: pe de-o parte un abuz al memoriei, intrucât si simbolurile sunt supuse alterabilității devenind casante si pe de altă parte unei memorii a abuzului, deoarece urmele vor persista, iar in timp se va consolida sistemul imunitar in raport cu tipul specific de sitmulii subliminali care au fost indusi.

In sinteză putem aserta că desi pot fi cercetatate si cunoscute valorile, simbolurile si mentalitatea publicului căruia ii sunt adresate mesajele care nu ating pragul liminal si stimulii subliminali pot să reprezinte activatori psihologici cu transfer psihocomportamental, totuși “cecitatea percepției” si “reumatismul conștientului” vor reprezenta mecanismul de autoapărare. Fundamentul simbolic va rămâne o potențială pistă de aterizare a mesajelor subliminale, insă una instabilă.

2.4.Adaptări ale unor modele ale comunicării pentru studiul

procedural al mesajelor subliminale

2. 4.1. Cinci întrebări, un singur răspuns unificator.

Formula lui Harold D. Lasswell(1948) constituie un model al comunicării edificator, aplicabil si pentru mesagistica de tip subliminal.Originar “această formulă simplă a fost folosită în modalități diferite, cu deosebire pentru a organiza si structura discuțiile despre comunicare”. Ilustrativ modelul prezintă următoarea formă:

Premisele-cadru ale modelului lui Lasswell sunt:

a)- emițătorul prezintă intenționalitatea actului de influențare al receptorului;

b)- mesajul are intotdeauna efecte;

c)- comunicarea este in principal un proces de persuasiune.

Adaptabil procesului de emisie-recepție al mesajelor de tip subliminal, modelul poate imbrăca următoarea haină procedurală:

Decelabile sunt următoarele particularități:

1. Emițătorul uman este lipsit de vizibilitate pentru receptor, ceea ce face improbabilă identificarea si atribuirea culpei(responsabilitatea si răspunderea) persoanei fizice/juridice care practică intenționat acest procedeu subliminal;

2. Mesajul subliminal nu este izolat ontologic. Prezența acestuia este inclusă intr-un calup mesagistic normal perceptibil si/sau conștientizabil de către receptor sub forma: text – imagine – sunet pentru media audio-vizuale si virtuale, text-imagine pentru media scrise si text-sunet pentru media audio;

3. In funcție de canalul de comunicare diferă tipul si modul in care acționează mesajele subliminale la care este expus receptorul. Astfel pentru media scrise, incluzând aici atat presa scrisă cat si afisajul stradal sau panotajul, mesajele subliminale au forma imagine sau imagine text lipsite de motricitate. Percepția conștientă a mesajelor-tip sau normale prezintă un inalt grad de fidelitate estompand potențialul impact al celor subliminale. Pentru media audio-vizuale mesajele deja imbracă forma imagine,imagine – text sau imagine – text – sunet.

Preponderent mesajele text si/sau imagine sunt mobile conformându-se periodicității 16 cadre/secundă. Inserția mesajleor subliminale este mult mai facilă, iar atenția receptorului este difuză. Pentru media scrise subiectul uman se află in prezența si uneori in posesia publicației in care este conținut mesajul subliminal.

Pentru media audio-vizuale subiectul uman devine obiect al unui real bombardament informațional. Calitatea percepției conștiente scade, crescand insă zona potențială de impact a mesajelor subliminale. Media virtuale reprezentate de Internet constituie un caz aparte. Analog media audio-vizuale, Internetul se bucură de cele trei tipuri de existență a mesajelor. Particularitatea acestui medium provine din uzitarea publicității interstițiale sau a “pop-up”. De exemplu la deschiderea unei pagini web, accesarea unei legături către altă pagină (link) determină uneori apariția unei ferestre de publicitate conținand imagine, text, sunet sau o formă hibridizată.

Scopul acestei apariții este strict comercial, deci nu de informare ci de persuasiune,

putand conține si mesaj/mesaje subliminale. Pop-uri-le constituie in general pentru utilizator un deranj vizual, fereastra fiind inchisă ulterior. Ferestrele de publicitate intersițială nu sunt dependente din punct de vedere tehnic de performanțele computerului si au o viteză de apariție este mare. Aceste două considerente precum si faptul că ele nu apar pe toată suprafața disponibilă a monitorului ci orientate către centrul vizual de percepție al receptorului fac din ele o reală amenințare. Conținând mesaje subliminale ele pot influența o clasă de comportament subiectului, in consonanță sau in disonanță, după caz, cu intențiile beneficiarului;

4. Receptorul uman este dihotomic in cadrul oricărui proces perceptiv: pe de-o parte există o componentă anatomo-fiziologică a percepției, respectiv analizatorul care primește informația, o codează biochimic si o transmite creierului si pe de altă parte procesul de analiză si interpretare cognitivă a informației. Calitatea mesajului subliminal la nivel bio-chimo-fiziologic determină calitatea influenței psihocomportamentale a subiectului uman. Evident alte variabile precum incărcătura afectogenă a mesajelor, predispoziția receptorului, labilitatea decizională etc. pot prin prezența sau absența lor să sporească sau să diminueze efectele mesajelor subliminale;

5. Efectele mesajelor subliminale nu generează un comportament specific ci favorizează o clasă de comportamente. Acest lucru este datorat în primul rând individualității subiecților umani si în al doilea rând non-specificității mesajelor subliminale intrucât ele sunt procesate semantic in cadrul interpretării cognitive.

Putem aserta că premisele-cadru ale modelului de comuicare al lui Lasswell rămân

valabile si in cazul adaptării propuse, la acestea adăugandu-se:

a- mesajul subliminal face parte integrantă, fiind inclus in mesajul-tip (normal);

b- canalul de comunicare poate avantaja sau dezavantaja impactul mesajelor subliminale;

c- efectele nu sunt exacte, deci predicitibile, ci in funcție de individualitatea fiecărui receptor uman.

Rămân cinci intrebări (Cine?, Ce spune?, Prin ce canal?, Cui?, Cu ce efect?) si un singur răspuns unificator: orice emițător uman care transmite subliminal un mesaj prin media unui public format din receptori umani poate genera efecte de influențare psiho-comportamentală in funcție de fidelitatea recepției fiziologice si procesarea semantică a fiecărui individ expus.

2. 4.2.Linearitatea si unidirecționalitatea, două atribute ale mesajelor subliminale?

“Modelul matematic al lui Shannon si Weaver descrie comuincarea drept un proces linear si unidirecțional.”. Pot fi insă linearitaea si unidirecționalitatea si două atribute ale mesajelor subliminale?

Cu preponderență DA. Conform “traseului comunicațional” al lui Claude Shannon si W. Weaver (1949) linearitatea ar putea fi conceptualizată drept incapacitatea oscilatorie a segmentelor tehnice de transmitere a mesajului dinspre emițător inspre receptor, iar unidirecționalitatea drept absența retroreacției inverse sau a feed-back-ului intre expeditor si destinatar.

In ceea ce privește mesajele subliminale, cele două atribute rămân valabile doar in următoarele condiții:

a) sursa de informații (persoana fizică sau juridică) ce dorește influențarea comportamentului publicului țintă să fie lipsită de vizibilitate si/sau să nu poată fi identificată de subiectul expus;

b) emițătorul să fie tehnic sau non-uman (media scrise, audio-vizuale si/sau virtuale).

In acest fel emițătorul poate genera acoperirea sursei (condiția “a”), iar pe de altă parte el este responsabil de tranformarea in semnale a mesajului subliminal cvasitotal integrat fluxului comunicațional propriu-zis. Exemplu: este transmis unspot in parametri normali prin televiziune la un produs “x”, fără a-i fi precizat producătorul, acesta precum si alte elemente fiind codate si transformate in mesajesubliminale suprapuse mesajului liminal;

c) mijlocul de receptare al mesajului să il constituie analizatorul vizual, deoarece majoritatea covarsitoare a informațiilor o percepem prin intermediul acestuia siimplicit gradul de impact al mesajelor subliminale este mai crescut decât dacăpercepția se produce de exemplu numai auditiv;

d) să nu existe decât un singur semnal (mesaj codat) pentru canalul de transmitere a informației, intrucât crește exponențial posibilitatea incompatibilității/diferenței intre semnalul transmis si cel recepționat.

In si prin aceste condiții, linearitatea si unidirecționalitatea reprezintă două atribute două ale mesajelor subliminale. Cu toate acestea insă ele se manifestă cu preponderență; analog modelului matematic al lui Shannon si Weaver orice sursă de bruiaj care intervine in procesul de emisie-recepție subliminală poate destabiliza calitatea mesajului, comprehensiunea lui sau chiar recepția propriu-zisă. In cazul transmiterii unui mesaj subliminal codat (semnal) este relativ suficient un stimul de natură externă pentru a vulnerabiliza calitatea acestuia.

Intrucât modelul matematic al lui Shannon si Weaver prezintă o dublă degenrescență, linearitatea si absența feed-back-ului, DeFleur il dezvoltă. “El remarcă faptul că, în procesul de comunicare, ‘semnificația’ este transformată în ‘mesaj’ si descrie felul în care emițătorul tranformă ‘mesajul’ în ‘informație’, care, apoi, trece printr-un canal de (de pildă un mijloc de comunicare în masă). Receptorul decodifică ‘informația’ ca ‘mesaj’, care, la rândul său, este transformat, de către destinatar, în ‘semnificație’. Dacă există corespondența între cele două ‘semnificații’, atunci putem vorbi de comunicare.”. (ibidem, p.22-23) De asemenea componenta feed-back-ului, sursa fiind responsabilă de retroreacția inversă. Astfel crește gradul de probabilitate al realizării izomorfismului, respectiv al corespondenței dintre semnificația mesajului transmis si a celui recepționat.

Adaptarea propusă de DeFleur pentru mesagistica subliminală este relevantă deoarece facilitează decelarea următoarelor:

dacă intr-o primă instanțiere semnificația este transformată in mesaj subliminal suprapus celui liminal ne confruntăm cu un proces de postdicție pe care il realizează sursa. Astfel mesajul subliminal este elaborat in funcție de efectele pe care le poate genera, incluzând dacă este necesar cauza reală a semnificației pe care sursa dorește să o atribuie acestuia si care poate avea un recul negativ asupra mesajului subliminal;

– intr-o a doua instanțiere emițătorul transformă mesajul in informație. Pentru mesajul subliminal aceasta trebuie să intrunească omogen atat parametrii tehnici pentru percepția subliminală cat si cei declanșatori sau de influențare a clasei de comportamente vizate de sursă;

– informația este alterabilă atunci când parcurge un canal de comunicare. In funcție de acesta, asa cum am specificat in adaptarea modelului lui Lasswell, diferă tipul si modul in care acționează mesajele subliminale la care este supus receptorul;

– pentru a treia instanțiere in cadrul decodificării de către receptor a informației in mesaj apare vulnerabilitatea in raport cu emițătorul care codifică informația. Chiar si admițând la nivel liminal-mesagistic cvasiexactitatea codificării-decodificării, la nivel subliminal aceasta este indoielnică. Motivul decurge din truismul că emițătorul nu se adresează sieși, fiind propriul său receptor. Altfel spus cei care investesc pecuniar in publicitatea liminală si/sau subliminală nu sunt ei înșiși publicul consumator cărora li se adresează. Ar fi absurd. Desi oamenii reprezintă entități organizate psihic prin similitudine, convenție socială etc. ei rămân totuși diferiți si imprevizibili. Deci emițătorii umani pot coda subliminal un mesaj, dar decodificarea acestuia de către receptori să nu fie in totalitate compatibilă. Evident există alte mijloace care pot suplini această carență;

– intr-o ultimă etapă, destinatarul transformă mesajul in semnificație. De eficacitatea etapelor anterioare depinde eficiența acesteia: gradul de realizare sau absența izomorfismului.

Sintetizând putem aserta că lineritatea si unidirecționalitatea rămân două attribute ale mesajelor subliminale cu două precizări: în primul rând izomorfismul, sau corespondența dintre ințelesuri, este probabil pentru mesajele liminale si posibil pentru cele subliminale; în al doilea rând feed-back-ul pentru comunicarea de masă este doar unul indirect si limitat, pentru mesajele subliminale el devenind inexistent. Să nu uităm insă că publicitatea subliminală are drept scop influențarea comportamentală neconștientizabilă ca proces manipulativ. Lipsa contactului si a feed-back-ului dintre actorii care o aplică si publicul care o percepe nu poate fi decât benifică primilor.

2.4.3.Un model multifuncțional, un comportament unifuncțional

Modelul multifuncțional al comunicării elaborat de George Gerbner (1956), signifiant in reliefarea naturii percepției si a producerii mesajelor, precum si interacțiunea dintre ele prezintă o arie de aplicabilitate extinsă intrucât: “Elementele sale pot fi folosite precum cărămizile intr-o construcție, ceea ce permite modelului să descrie procesele de comunicare, simple sau complicate, drept procese de producere (a mesajelor) si de percepere (a mesajelor si a evenimentelor despre care se comunică).” apaud(apud Dennis MCQUAIL, Windhal SVEN ,op.cit., p.27)

In versiunea sa lingvistic-descriptivă modelul susține că :

“Cineva percepe un eveniment si reacționează intr-o situație cu anumite mijloace pentru a pune la dispoziție intr-o anumită formă si intr-un anumit context un anumit conținut a cărui transmitere are anumite consecințe.”

Altfel spus, în conformitate cu modelul originar, relația dintre eveniment, subiect si felul în care subiectul percepe evenimentul constituie una bazată pe actul de percepție.”Gerbner propune o analiză a acestei relații pe două axe. Una este cea ‘tranzacțională’, în cadrul căreia felul în care subiectul percepe evenimentul este considerat cu precădere ca o funcție ‘a predispozițiilor, punctelor de vedere, experienței anterioare ale lui subiect, precum si altor factori’. Cum va arăta felul în care subiectul percepe evenimentul pentru subiect depinde, astfel, de factori din interiorul subiectului sau legați de acesta. Cealaltă axă este denumită de Gerbner ‘psihofizică’. Pe această axă, evenimentul în sine reprezintă cel mai important factor, dând naștere unei percepții ‘fidele si adecvate în condiții favorabile’”.( ibidem, p.28)

Pentru modelul adaptat axa tranzacțională este una dual perceptivă. Evenimentul (spotul tv) conține un melanj mesagistic liminal-subliminal. Astfel subiectul va percepe in mod conștient mesajul liminal, formandu-si o reprezentare a produsului X si in acelasi timp va percepe subconștient si mesajul subliminal care se pliază pe o anumită prefrențialitate si/sau predispoziție a subiectului prentu gama de produse din care face parte produsul X. În cazul primului proces perceptiv, gradul de acces indirect la eveniment (intrucât mesajul liminal este transmis prin medium-ul televiziune) nu conferă o sigură credibilitate lui X si stabilitate reprezentării mentale a lui subiect. În al doilea caz insă predispoziția pentru gama de produse si particularizarea prin produsul X, precum si lipsa contactului direct cu evenimentul converg către influențarea psiho-comportamentală a subiectului.

Traseul este divergent. In cadrul relației dintre felul în care subiectul percepe evenimentul si forma și conținutul enunțului, adică dintre felul in care subiectul percepe evenimentul si enunțul despre eveniment pe care subiectul il realizează are loc o gamă de reacții si adaptări ale conștientului in raport cu decizia subconștientă. Altfel spus, subiectul isi găsește justificarea pentru cazul in care a fost influențat subconștient astfel incât să nu iși pericliteze confortul psihic conștient, generând disonanța cognitivă. Mesajul, forma și conținutul enunțului, pe care il va genera subiectul va prezenta o formă (modalități lingvistice de exprimare – forma enunțului) si un conținut (“definiens noțional” – eveniment), ambele drept rezultat al procesării si procesului de obținere a consensului motivațional.

La rândul său, mesajul, forma și conținutul enunțului, poate fi transmis mai departe prin relaționarea cu mediul uman unui alt subiect. Așa insă cum primul subiectul a perceput evenimentul în felul lui, asa și cel de al doilea subiect va percepe forma și conținutul enunțului drept în felul lui. Această similarizare procesuală presupune două implicații pentru cazul de față:

a) Modelul acționează ca o suită de secvențe percepție-producere-percepție;

b) felul in care subiectul 2 a perceput forma și conținutul enunțului constituie un proces perceptiv monofazic.

Altfel spus, mesajul, forma și conținutul enunțului, elaborat de subiect este transmis liminal, deci conștientizabil, prin canalul/mijlocul de comunicare de care dispune subiect fără a mai urma si traseul subliminal. De asemenea gradul de acces este aproape cu siguranță direct, locutorul subiect si interlocutorul 2 aflându-se in contact. Deci actul ilocuționar nu mai are loc printr-un medium care mai poate facilita procesul de emisie-recepție subliminală. Indiscutabil este prezentă si componenta relaționării cu mediul de piață. Subiectul, influențat psiho-atitudinal si sub tutela factorilor axei dual perceptive menționați mai sus va interacționa cu mediul de piață si probabil va prezenta un comportament de achiziționare a produsului X. In lipsa influențării subliminale subiectul poate sau nu poate achiziționa produsul X, existând un echipotențialism al șanselor, dar interacțiunea sa cu mediul de piață se va produce in continuare.

Concluzionând, putem aserta că ne confruntăm cu un model multifuncțional si un comportament unifuncțional. In funcție de impactul si efectele corpus-ului mesagistic subliminal subiectul expus urmează un traseu sau altul. Fie relaționează cu un mediu uman (sistand influența subliminală), fie relaționează cu mediul de piață probabil achiziționând obiectul/produsul. Evident pot fi induse logic si alte situații, ca de exemplu prezența sau absența ambelor tipuri de relaționări insă comportamentul subiectului expus va rămâne unifuncțional.

2.4.4. ABX subliminal

Modelul propus de T. Newcomb (1953) constituie “ o reprezentare foarte simplă a

dinamicii relațiilor de comunicare dintre două persoane”.( Dennis MCQUAIL, Windhal SVEN ,op.cit., p.30) El “ia forma unui triunghi ale cărui vârfuri reprezintă două persoane A si B, respectiv un obiect X, iar comunicarea este percepută drept un proces care susține structura relației; se urmăreste menținerea sau îmbunătațirea caracterului simetric al relației dintre cele trei elemente prin transmiterea de informații despre orice schimbare si prin facilitarea adaptării la ceea ce se întâmplă. Ipoteza de bază a modelului este că, atunci când contextul o permite, efortul încordat spre armonizarea atitudinilor si relațiilor pur si simplu va intensifica la maximum procesele de comunicare.” (ibidem, p.31-32)

Intre calitatea mesajului subliminal si timpul de reacție pentru procurarea produsului se poate stabili un raport care in funcție de aceste două variabile generează trei

situații:

mesaj subliminalsubunitar – calitatea mesajului subliminal este redusă si nu sedimentează preferențialitatea subiectului, orientându-l spre produsul la care face apel mesajul subliminal. Astfel timpul de reacție este mai lung, probabilitatea ca subiectul uman care este expus mesajului subliminal să achiziționeze produsul scăzând.

Mesaj subliminal-supraunitar – calitatea mesajului subliminal este signifiantă, iar mediul din care subiectul poate procesa mesajul subliminal drept terminus ad quem este mult mai aproape de subiectul uman care este expus mesajului sublimina. Creste probabilitatea ca subiectul să achiziționeze produsul la care face apel mesajul subliminal. – mesajul subliminalunitar – calitatea mesajului subliminal este medie, iar timpul de reacție al subiectului este relativ proporțional cu aceasta.

2.5. Mesajele subliminale versus comportamentul individual

Modelul psihologic elaborat de G. Comstock et al. (1978) reprezintă un “ ‘itinerariu’ pe care o persoană îl parcurge în timp si care începe cu expunerea la comportamentul prezentat la TV; urmează decizia de a adopta sau nu comportamentul, după care persoana urmăreste acelasi tip de emisiune sau unul nou. În felul acesta, modelul înfățisează o ‘buclă’ într-o înlănțuire mai mare, în care experiențele ulterioare legate de televiziune sunt condiționate si modificate de experiențele anterioare si de consecințele acestora.”( Dennis Mcquail, Windhal Sven ,op.cit., p.61)

Operaționalizarea termenilor

Terminus a quo: comportamentul subiectului uman inainte de a fi expus mesajului/ mesajelor subliminale;

Terminus ad quem: comportamentul subiectului uman după expunerea si in urma influenței mesajelor subliminale;

Stimuli intrare (inputs): mesajele televizate care urmează calea aferentă sau de recepție neurocerebrală;

Stimuli ieșire (outputs): felul in care mesajele subliminale alterează comportamentul (calea eferentă, dinspre psihic inspre modificările psiho-atitudinale);

Atracție TV: gradul de predispoziție si/sau preferențialitate al subiectului pentru genul proxim din care face parte mesajul subliminal;

Act subliminal: orice tip de stimul subliminal pe care subiectul il poate decodifica subconștient drept mesaj;

Alternative: orice alți stimuli (liminali, supraliminali) care pot fi emisi prin televiziune;

Percepție subliminală: capacitatea subiectului de a percepe subconștient si a transforma mesajul in semnificație;

Consecințe percepute subliminal: diferența dintre suma tuturor mesajelor liminale (pozitive si negative) si suma celor potențial supraliminale;

Percepția asupra unui act subliminal: gradul in care un pachet de stimuli decodificați in mesaj de către subiect ii poate influența concret comportamentul de consumator;

Similitudine situație din viața reală: contextul in care mesajul subliminal transformat in semnificație poate fi pus in practică;

Comportament manifest: comportamentul adoptat de subiect in urma expunerii la mesaje subliminale.

Raportând cuantumul mesajelor liminale la cele subliminale transmise prin televiziune raportul va fi supraunitar. Numărul mesajelor perceptibile conștient este net superior celor subliminale. Acest fapt ne determină să credem că adaptarea propusă modelului elaborat de Comstock este validă in cazul unei expuneri repetate la un mesaj subliminal.

De asemenea dacă percepția actului subliminal este neutră in privința impactului si/sau contextul in care mesajul subliminal transformat in semnificație nu isi găsește corespondent practic, modelul este eronat. Comportamentul din terminus a quo nu suferă modificări substanțiale astfel incât să genereze un terminus ad quem.

Analizând insă modelul din prisma funcționalității sale, trei observații se impun.

In primul rând, stimulii ieșire (outputs) sunt dihotomici: pe de-o parte existǎ stimuli ieșire care prezintǎ conținutul noțional al mesajelor subliminale, dar care nu alterează comportamentul si in acest context calea eferentă are destinația terminus a quo ; pe de altă parte există stimulii intrare (inputs) care modifică vizibil la nivel factual comportamentul subiectului si care sfârșsesc in terminus ad quem.

In al doilea rând diferența dintre punctul de pornire si punctul de sosire nu este dată de mecanismul acțiunii cauzale a mesajelor subliminale, ci de efectele comportamentale ale acestora.

In al treilea rând, acceptând că mesajele subliminale influențează si/sau favorizează o clasă de comportamente ele devin prin abordarea propusă si cause psihologice. Tipologic putem decela următoarele cauze pe care le pot constitui mesajele subliminale :

– o causa equivoca putand genera datorită individualității subiecților clase diferite de comportamente ;

– causa per accidens, intrucat efectul nu decurge per se si imperativ din expunerea la un mesaj subliminal.

Tipologia aristoteliană a cauzalității propune patru tipuri de cauze : causa materialis, formalis, finalis si efficiens. Intrucat acestea nu acționează etapizat sau intr-o succesiune deterministă, propunem abordarea din perspectiva unui cer cauzal hermeneutic denominat: causa subliminalis. Astfel mesajul subliminal acționează ca o sinteză unificatoare a unei causa materialis (cauză intrinsecă efectului, reprezentând elementul cantitativ si remanent), causa formalis (cauză intrinsecă efectului, constând in individualitatea specific hic et nunc), causa finalis (mesajul subliminal producând efectul in funcție de un sens preexistent in cauză) si a unei causa eficiens(alterabilitatea comportamentului prin determinarea substanțială asupra subiectului).

Cauterizând lingvistic, mesagistica subliminală acționează drept o causa subliminalis, in ceea ce privește mecanismul de funcționare, o causa equivoca privind numărul de efecte pe care le poate produce si o causa per accidens in relația stabilită intre cauză si efect.

Concluzionând, prin adaptarea modelului psihologic elaborat de Comstock, se susține influența mesajelor subliminale prin televiziune in condițiile repetitivității expunerii subiectului la acestea, acțiunii cauzelor subliminalis, equivoca si per accidens si similitudinii mesajelor cu situații din viața reală.

Efecte media centrifuge si receptori umani centripeți

Mass media sunt un centru gravitațional in jurul căruia oamenii reprezintă sateliții de recepție. Rolul si impactul lor sunt indiscutabile. Pornind insă de la următoarele două criterii putem obține un tablou relevant privind si mesajele subliminale :

criteriul 1 : evaluarea mass media ;

criteriul 2 : tendințele mass media.

Fiecare criteriu presupune in logica bivalentă o polaritate. Astfel evaluarea mass media – “Prima distincție poate fi înțeleasă de la sine: efectele sociale sunt considerate

pozitive, iar mass-media sunt privite cu optimism si, dimpotrivă, efectele sunt considerate

negative, atitudinea față de media fiind pesimistă, critică.”

Tendința mass media – “Cea de-a doua distincție se referă la caracterul ambivalent (sau dual) al efectelor massmedia. Mass-media pot influența societatea în sensul dispersării si fragmentării (efect centrifug), chiar dacă acest efect poate să includă si o dimensiune eliberatoare. Sau media pot acționa în sensul integrării si unității culturale si sociale, consolidând legăturile si mecanismele de control (efect centripet). Se consideră că principala cauză a efectului centrifug o reprezintă tendința mass media înspre izolare si individualizare[…].Efectul centripet se obține în urma răspândirii si consolidării unei culturi comune si a unei constiințe colective prin intermediul sistemului media centralizat si omogen, cu care toată lumea se află în contact[…]. “(ibidem)

Pentru mesagistica subliminală am considerat oportună o adaptare a modelului după cum urmează:

mass media reprezintă sistemul de emisie informațională de tip liminal-subliminal, generand efecte sociale centrifuge ;

publicul destinatar constituie sistemul de recepție informațională, deci unul format din receptori centripeți.

In conformitate cu logica bivalentă vom obține

Versiune

optimisită

M 1.Informație 2.Receptor informat P

A liminală, obiectivă, correct reprezentare U

S univocă obiectivă, adevărată B

S L

M 3.Efect centrifug. 4.Receptori centripeți I

E Informație subliminală, manipulați reprezentare C

D subiectivă/afectogenă, subiectivă, falsă

I echivocă

A

Versiune

pesimistă

Indubitabil, in mod real, mult mai mulți factori intervin in procesul de comunicare, iar relația media-receptori nu are cum a fi pur obiectivă sau pur subiectivă, pur liminală sau pur subliminală. Hibridizări există, metodologic ne luăm insă un aangajament ontologic doar pentru situațiile expuse anterior.

Astfel putem aserta că media generează efecte centrifuge care se răsfrang asupra receptorilor centripeți, care la randul lor absorb informația primită.

Pornind de la prezumția că publicitatea subliminală drept control al iluziei informaționale si iluzie a controlului comportamental nu se bazează pe crezuri morale sau etice, ci face parte din arsenalul manipulării. Scopul mesajelor subliminale este generarea profitului financiar prin influențarea comportamentului consumatorului.

Suprapunerea mesajelor subliminale peste cele liminale face cu atat mai grea decelarea versiunilor prezentate in mesajul adresat receptorilor. Cu toate acestea se poate vorbi despre preponderența uneia dintre situații, iar aceasta este cea liminală. Mass media transmit majoritar mesaje liminale. Existența, mecanismul si efectele celorlalte insă ne ingrijorează intrucât constiuie un atentat mut la adresa demnității si integrității umane. Indiferent de situație insă, mass media vor avea mereu efecte centrifuge asupra receptorilor

umani centripeți.

Hegemonia mass-media si endocathexia subliminală

Incadrabil in categoria modelelor de comunicare ce ilustrează paradigma efectelor puternice, modelul ”hegemoniei” mass media susține că, in genere, “clasele dominante îsi exercită puterea, în momentele de stabilitate economică si socială, nu atât prin măsuri represive cât prin mijloace persuasive de tip cultural-simbolic.“ (Aurelian B., 1997, p.245) Suntem inclinați a crede că actorii care practică tehnici precum publicitatea subliminală fac parte majoritar din clasele care dețin si isi exercită puterea si prin aceste mijloace.

Endocathexia reprezintă “o preocupare cu activitățile interioare, sentimente, fantezii, generalizări, reflecții teoretice, conceptualizări artistice, idei religioase; retragere

din viața factuală.“( H.J. Eysenck, 1958, p.193)

Relația dintre hegemonia mass media si endocathexia subliminală ar putea fi exprimată sub forma următoarei ipoteze: cu cât mijloacele persuasive de tip culturalsimbolic sunt folosite mai eficient si la nivel subliminal, cu atât subiecții expuși unor astfel de mesaje vor prezenta tendința de a se retrage din viața factuală, evadand pe terenul periculos al dresajului fiziologic prin ritual simbolic

Capitolul 3

3.1 Teoria structuralistă și aplicațiile sale

Semiotica este o formă a structuralismului, deoarece ea argumentează că noi nu putem cunoaște lumea în termenii săi proprii, ci numai prin intermediul structurilor conceptuale și lingvistice ale culturii noastre. Empirismul postulează exact opusul acestei idei. Pentru empiriști, munca de cercetare are ca scop descoperirea de înțelesuri și patternuri preexistente, pe când structuraliștii au sarcina de a dezvălui structurile conceptuale prin care diferite culturi își orga-nizează propria percepție și înțelegere a lumii. Deși structuralismul nu neagă existența unei realități externe, universale, totuși el neagă posibili-tatea ca ființele umane să aibă acces la această realitate într-un mod obiectiv, universal, nedeterminat cultural. Proiectul structuralismului este acela de a descoperi cum dau oamenii sens lumii, și nu ce este lumea. Din această cauză, structuralismul neagă orice adevăr științific final sau absolut – dacă realitatea universală și imuabilă nu este accesibilă ființelor umane, atunci noi nu putem evalua adevărul afirmațiilor și credințelor măsurând cât de apropiate sunt ele de respectiva realitate.

Aceasta este adesea o idee greu de înțeles, deoarece contrazice raționalismul științific care a dominat gândirea occidentală încă din Renaștere. Lévi-Strauss (1979) face distincție între modul de gândire „științific” și cel „sălbatic”, dar nu pentru a afirma că gândirea științifică este mai bună, ci doar că este diferită. Gândirea științifică are ca scop stabilirea de diferențe; ea împarte natura în categorii din ce în ce mai fine și mai precise. Pe de altă parte, gândirea „sălbatică” este holistică; ea încearcă să găsească modalități de înțelegere a naturii ca întreg, și nu pe bucățele. Din această cauză, ea cuprinde zone de experiență pe care știința le exclude ca fiind ireale sau neștiințifice, astfel încât problemele legate de credințe, imaginație și experiențe subiective nu sunt luate în calcul ca parte a realității. Bineînțeles, știința occidentală este mult mai utilă în capacitatea sa de a schimba lumea decât explicațiile magice ale fenomenelor naturale în unele societăți tribale. Dar un „adevăr” religios poate fi eficient în încercarea de a schimba atitudinile și comportamentele oamenilor; el poate afecta sistemele noastre sociale și politice și poate oferi explicații aparent mai „adevărate” pentru experiențele noastre subiective decât poate să o facă știința empirică. Adevărul este o funcție a sistemului conceptual și cultural care îl creează și acceptă: el nu este o funcție care să deservească o realitate universală, obiectivă, pre-culturală.

Lévi-Strauss a fost un antropolog structuralist care a extins teoria saussuriană a limbajului ca sistem structuralist care acoperă toate procesele culturale. Toate acestea sunt moduri de organizare și deci de înțelegere a lumii noastre culturale și sociale. Toate culturile oferă un model de înțelegere a lumii și, deși înțelesurile pe care oamenii le dau lumii pot fi specifice culturii în care trăiesc, modalitățile prin care ei construiesc aceste înțelesuri nu depind acelei culturi, ci sunt universale. Înțelesurile depind de cultura în care au apărut, dar modurile de creare a lor sunt universale – aceleași pentru toate ființele umane.

De aceea, pentru Saussure, toate limbile sunt diferite: vocabularele împart lumea în categorii destul de diferite; sintaxa fiecărei limbi leagă conceptele în moduri diferite. Dar toate aceste lucruri sunt arbitrare; toate împărtășesc aceeași structură paradigmatică și sintagmatică; toate, din punct de vedere paradigmatic, se bazează pe un sistem de categorii ale căror înțelesuri depind de relațiile lor cu alte categorii din același sistem și toate dispun de sisteme de combinare a categoriilor pentru a crea aserțiuni originale. Deci toate limbile împărtășesc o structură a diferențelor și a combinațiilor.

3.2. Ritualuri de graniță

Deoarece principiul structurării este modalitatea fundamentală de a da un sens lumii, structuralismul caută structuri paralele care organizează părți aparent destul de diferite ale existenței noastre culturale în moduri similare. Leach (1964), de exemplu, a găsit că există o paralelă între modul în care noi conceptualizăm spațiul, relațiile noastre cu animalele și relațiile cu oamenii. El a trasat niște categorii paralele, cu ambivalențe paralele între acestea.

Antropologii structuraliști argumentează că importanța vitală a granițelor dintre categorii a produs, în toate societățile, o serie de ritualuri de graniță destinate să ușureze tranziția dintre ele. În general, cu cât sunt mai largi categoriile care urmează să fie transgresate, cu atât sunt maielaborate și mai importante ritualurile. Astfel, toate societățile au ritualuri pentru a da semnificație trecerii dintre existență și non-existență, fie ea a nașterii, fie a morții. În același fel, trecerile dintre celibat și căsătorie, copilărie și maturitate și-au elaborat în mod tipic niște ritualuri pentru a marca și a da semnificație încălcării granițelor categoriale. Ritualurile cele mai puțin elaborate și mai comune ale salutului de întâmpinare și de despărțire marchează granița dintre prezență și absență.

Aceste treceri între categorii sunt adesea marcate de perioade ambi-valente – luna de miere, priveghiul și salutul corpului în sicriu, perioada dintre naștere și botez –, care sunt sacre fiindcă nu reprezintă nici o categorie, nici alta: ele prezintă urme ale categoriei din care se trece și umbre prevestitoare ale celei care va urma. Sunt perioade care îi ajută pe membrii societății să-și ajusteze semnificația pe care o dau persoanei afectate de o asemenea schimbare, astfel ca tranziția să nu fie atât de abruptă încât să devină un prilej de confuzie.

La fel se întâmplă și în televiziune, unde genericele și listele realizato-rilor sau chiar numele postului reprezintă forme ale ritualului de graniță. Ele îl abilitează pe telespectator să facă față schimbării categoriilor – precum, să zicem, cea dintre emisiunile-concurs și știri sau dintre știri și serialele de comedie. Genericele sunt cele care anunță, în mod obișnuit, tipul de program care urmează – genericele diferitelor emisiuni de știri sunt destul de diferite de cele ale serialelor de comedie, care diferă, la rândul lor, de cele ale serialelor dramatice. Fără aceste ritualuri de graniță, fluxul televizual al diverselor tipuri de emisiuni ar fi mult mai confuz. Genericele de început și de final pot fi văzute, de asemenea, ca echivalentele televizuale ale ritualurilor de salut, de întâlnire și de despărțire.

Importanța marcării unora dintre ritualurile de graniță în ceea ce privește televiziunea este recunoscută, în Marea Britanie, prin cerința ca programele să fie separate în mod clar de publicitate printr-un simbol sau chiar printr-o secundă de ecran „alb”. În Statele Unite nu există o asemenea cerință, astfel încât reclamele pot interfera foarte ușor cu programele de televiziune. Confuzia care rezultă pentru tele-spectator este, bineînțeles, în avantajul celui care plătește reclama și care dorește să mențină starea de „suspendare voită a neîncrederii” caracte-ristică telespectatorului în timp ce-și urmărește serialul preferat, în loc să o vadă substituită de cinismul și distanțarea atât de proprii vizionării reclamelor. A alege care graniță să fie marcată prin ritualuri și care săfie ignorată ne poate spune multe despre prioritățile unei societăți – în Marea Britanie se acordă o mai mare prioritate telespectatorului/consu-matorului, pe când în Statele Unite accentul cade asupra producătorului care își face reclamă.

3.3. Natură și cultură

Lévi-Strauss credea că una dintre cele mai importante granițe pe care încearcă să o definească fiecare societate este aceea dintre natură și cultură. Cultura reprezintă un proces de înțelegere, dar care dă seama nu doar de natura externă a realității, ci și de sistemul social a cărui parte constitutivă este, precum și de identitățile sociale și activitățile cotidiene ale oamenilor din acest sistem. Felul în care ne percepem pe noi înșine, felul în care percepem relațiile noastre sociale, dar și „realitatea” noastră sunt, toate, produse prin intermediul acelorași procese culturale.

Dar cele mai multe culturi nu recunosc continuitatea existentă între înțelegerea noastră de sine și a societății și înțelegerea naturii – ele trasează, în schimb, o distincție clară între natură și cultură, încercând să folosească înțelesurile sau categoriile care lor le apar a fi inerente naturii pentru a da înțeles unor conceptualizări evident culturale. Există aici o mișcare dublă, contradictorie: culturile se diferențiază pe sine de natură pentru a-și stabili propria identitate, iar apoi își legitimează acea identitate comparând-o din nou cu natura, stabilind că ea este mai degrabă „naturală” decât culturală. Natura reprezintă deci realitatea frustă care ne înconjoară; oricât de inaccesibil este în proprii săi termeni, „naturalul” reprezintă semnificația pe care o cultură o dă naturii: naturalul este un produs cultural, natura este o realitate pre-culturală.

3.4. Structura mitului

Pentru Lévi-Strauss, un mit este o poveste care reprezintă o transformare specifică și locală a structurii de profunzime a unor concepte opuse binar, concepte importante pentru cultura în care mitul respectiv circulă. Cele mai puternice și mai semnificative mituri acționează ca instrumente de reducere a anxietății, prin aceea că ele se confruntă cu niște contradicții inerente oricărei structuri de opoziții binare și, deși nu reușesc să le rezolve (pentru că aceste contradicții sunt, în cele din urmă, ireconciliabile), demonstrează o modalitate imaginativă de a conviețui cu ele, de a le face față și de a face astfel încât să nu devină dăunătoare sau să producă o prea mare anxietate culturală.

Teoria lui Lévi-Straus asupra mitului îi datorează poate tot atât de mult lui Freud pe cât îi datorează lui Saussure. De la Saussure, el a dezvoltat accentul asupra structurii paradigmatice a opozițiilor binare (vezi infra), precum și argumentul său că orice povestire a unui mit – care va diferi cu necesitate de celelalte variante – poate fi înțeleasă ca o formă a vorbirii, o realizare particulară a potențialului structurii profunde (sau limba). Așa cum lingvistul de orientare saussuriană studiază diferite instanțe ale vorbirii (care reprezintă tot ce ar putea fi studiat) pentru a ajunge la structura limbii pe care se fondează acestea, tot astfel și mitologul studiază diferitele variante ale unui mit (care reprezintă, de asemenea, tot ce poate fi studiat) pentru a ajunge la structura de profunzime a acestuia.

De la Freud, Lévi-Strauss a preluat ideea că analiza mitului reprezintă echivalentul cultural al analizei visului individual. Persoana care visează știe că visează, dar poate prinde doar semnificația superficială (și adesea absurdă) a visului: înțelesul său profund, „real” este disponibil doar analistului. În același mod, cel care povestește mitul îi va cunoaște doar înțelesul „superficial”, semnificația „reală”, întruchipată în structurasa de profunzime, fiind disponibilă doar pentru mitolog. Așa cum visele rezultă din anxietăți și traume nerezolvate, care au fost reprimate în subconștientul individului, tot astfel miturile se nasc din anxietăți reprimate și contradicții nerezolvate, ascunse în subconștientul tribal sau cultural. Analiza mitului este deci foarte asemănătoare analizei viselor, deși folosește o metodologie structuralistă datorită preocupării pentru semnificațiile specific culturale mai degrabă decât pentru cele specifice individului.

Analistul de mituri va folosi deci metode saussuriene sau freudiene pentru a ajunge la problemele profunde care privesc o anumită societate, precum și la modul în care miturile structurează și mediază aceste probleme, punând în circulație modalități de gândire a acestora, într-o societate anume.

3.5. Structura culturii de masă

În societățile industriale, mass media sunt adesea considerate a performa o funcție echivalentă celei a mitului în societățile orale, tribale. De aici rezultă că teoriile lui Lévi-Strauss pot fi aplicate la mass media contemporane, atât în ceea ce privește latura ficțională, cât și cea factuală. Astfel, toate episoadele unui serial de televiziune pot fi văzute ca diferite acte de vorbire ale structurii sale profunde (limba). Acest exemplu poate fi extins din nou, așa încât fiecare exemplu de gen televizual poate fi văzut ca o realizare particulară a potențialului struc-turii sale de profunzime. Văzute astfel, toate westernurile ar reprezenta versiuni specifice ale aceluiași mit al Vestului sau, cu alte cuvinte, aceeași structură de profunzime a unor concepte opuse binar poate genera un număr infinit de westernuri individuale. La fel, structura de profunzime a unui serial de televiziune poate genera un număr infinit de episoade sau structura de profunzime a primei pagini a unui tabloid poate genera un număr infinit de posibile titluri sau imagini. Aceastareprezintă o paralelă exactă a modului în care limba poate genera un număr infinit de discursuri (instanțe de vorbire). Să aplicăm acest lucru în două moduri oarecum diferite, analizând mai întâi un western anume, The Searchers (Căutătorii), iar apoi prima pagină a unui tabloid. (vezi anexa 1 și 2)

3.6. Mit și valori sociale

Analizarea primei pagini a publicației Weekly World News în felul arătat în anexa 2 împinge ideile lui Lévi-Strauss pe un tărâm pe care el nu s-a aventurat – acela al diferențelor sociale, și mai ales (dar nu exclusiv) cel al dife-rențelor de clasă. Acestea sunt concepte centrale în teoriile mitului la Barthes, cu toate că, din nou, analizele noastre contrazic definiția centrală a mitului în societățile capitaliste dată de Barthes, potrivit căreia, cu foarte puține excepții, acesta promovează și servește interesele claselor dominante.

În multe privințe, teoria lui Barthes despre mit este diametral opusă teoriei despre mit a lui Lévi-Strauss. Pentru Lévi-Strauss, mitul este o narațiune care este recunoscută ca mit chiar dacă înțelesurile sale nu sunt negociate conștient de către oamenii care îl folosesc. Pentru Barthes, mitul este un lanț de concepte asociate: oamenii pot fi conștienți de înțelesul acestui lanț, dar nu și de caracterul său mitologic. Pentru Barthes, mitul își deghizează propria funcționare și își prezintă înțelesurile ca fiind naturale; pentru Lévi-Strauss, funcționarea sa este deschisă, doar înțelesurile fiind ascunse.

Pentru Barthes, mitul este o chestiune legată de clasa socială: înțelesurile sale sunt construite de către și pentru cei care domină din punct de vedere social, dar sunt acceptate de către cei subordonați, chiar dacă acestea funcționează împotriva intereselor celor din urmă – iar motivul acceptării este că aceste semnificații sunt „naturalizate”. Lévi-Strauss vede mitul ca fiind acel lucru care ne ajută să facem față anxietăților și problemelor împărtășite de întreaga societate și, la limită, de rasa umană. Faptul că el neglijează diferențele de clasă poate fi lesne explicat prin exemplele sale, care reprezintă mituri ale societăților tribale, pe când Barthes este preocupat de miturile societăților capitaliste ale secolului XX.

Ambele teorii văd mitul ca pe o formă a limbajului, o modalitate de a face să circule înțelesurile în societate; însă și aici apar diferențe între ele. Barthes vede limbajul ca fiind dominat de clasă – pentru el, resursele lingvistice sunt distribuite la fel de inegal ca și resursele economice; Barthes pune accentul în egală măsură pe vorbire (parole) și pe limbă (langue) – fiind la fel de preocupat de modul în care este utilizat limbajul pe cât este de preocupat de potențialul abstract al sistemului său. Pe de altă parte, Lévi-Strauss este mai interesat de sistemele prin care limbajul ne structurează toate gândurile și înțe-lesurile. El este pur saussurian atunci când respinge specificitatea istorică și socială ca fiind mai superficială – și deci mai puțin semni-ficativă decât natura non-istorică și universală a sistemului însuși. Barthes tinde să ia acest lucru de bun, punând accentul pe utilizările istorice și sociale la care este supus sistemul. Lévi-Strauss își fondează argumentarea pe structura creierului uman, Barthes – pe structura societăților capitaliste. Dar nici unul dintre ei nu a fost preocupat direct de politica diferențelor rasiale și de gen.

Analizarea publicației Weekly World News revelează existența unui mit al subordonatului, extinzând astfel atât teoria lui Lévi-Strauss, cât și teoria lui Barthes. Vedem de asemenea că subordonarea este legată de gen și de clasă în egală măsură. Dacă analizăm mai departe povestea din articole, această legătură devine și mai puternică. Antrenorul care își împinge înotătoarea la moarte este bărbat; lacrimile de pe portretul lui Elvis au fost observate de o femeie. Societățile capitaliste sunt în același timp patriarhale: bărbații beneficiază atât de putere economică, cât și de putere de gen. „Citind” un mit, descoperim valorile sociale – însă aceste valori nu servesc în mod egal membrilor societății. Astfel, însocietățile capitaliste patriarhale, mitologul explorează rolul jucat de înțelesuri în distribuirea puterii în societate, iar puterea este legată atât de clasă, cât și de gen.

Structuralismul ne învață să căutăm structura de profunzime care se află la baza tuturor sistemelor culturale și de comunicare. El ne ajută, de asemenea, să demonstrăm că diferitele sisteme sociale și culturale pe care le folosim pentru a ne organiza viața și a-i da sens nu sunt nici întâmplătoare, nici deconectate unele de altele, ci analoage. (Sistemul social al capitalismului patriarhal este analog cu structura care se află la baza filmului Căutătorii – și, prin aceasta, cu structura întregului gen western –, la fel cum este legat și de structura săptămânalului Weekly World News.) Structuralismul plasează astfel comunicarea (adică generarea și circularea socială a semnificațiilor) în centrul oricărei societăți. Limbaj, mituri, sisteme simbolice – toate se află în centrul atenției structuraliștilor, deoarece ele sunt singurele elemente care pot oferi o perspectivă unică asupra modului în care societatea se organizează pe sine și a modalităților în care membrii ei dau o semnificație existenței și experienței lor culturale.

Concluzii

În viața cotidiană suntem cu toții implicați în procesul de schimbare a atitudinilor. În calitate de consumatori suntem invadați de reclame care urmăresc lansarea pe piață de noi automobile, soft drinks, cosmetice, detergenți etc. Politicienii rostesc discursuri, taie panglici inaugurale și sărută copilași ca să mai câștige niște voturi. Schimbarea de atitudini este scopul urmărit de către părinți atunci când își socializează copiii, de către savanții care lansează noi teorii, de către sectele religioase în căutare de noi convertiți sau de către avocații ce își apără clienții în fața completului de judecată. Unele dintre aceste tentative reușesc; altele nu. Unele sunt delicate și subtile; altele insistente și fățișe. Unele servesc interesul public, altele interese personale. Nu e nimic în sine virtuos sau păcătos în schimbarea atitudinilor – proces numit persuasiune. O facem tot timpul. Câteodată ne dăm seama de faptul că suntem ținta unor demersuri persuasive, dar cel mai adesea nu percepem ‘atacul’ menit să ne modifice atitudinile și, după cum rezultă experimental, atunci suntem foarte vulnerabili și cel mai mult expuși manipulării persuasive.

Dacă vrem să modificăm atitudinea cuiva într-o anumită privință, vom încerca probabil să o facem prin intermediul comunicării persuasive. Apelurile directe, personale și cele lansate prin mass media se bazează pe cuvântul rostit, pe cel scris și pe imaginea care valorează mai mult decât o mie de cuvinte. Ce anume face ca un apel să își atingă ținta ori să eșueze? Cum și de ce funcționează comunicarea subliminală?

Mesaje subliminale

În 1957, Vance Packard publica The Hidden Persuaders, pornind de la observațiile sale privind reclamele de pe Madison Avenue. Pe măsură ce cartea devenea un best seller, în rândurile cititorilor s-a declanșat teama de a fi manipulați de forțe nevăzute și neauzite. Ce dezvăluise Packard? În anii ’50, în plină psihoză anticomunistă și în plină ascensiune a muzicii rock’n’roll, s-a zvonit că anumite companii publicitare utilizează reclame subliminale – prezentarea unor mesaje publicitare ce nu pot fi conștientizate de către receptori. Totul a început într-un cinematograf drive-in movie din New Jersey, unde cuvintele „Bea Coke“ și „Mănâncă pop corn“ erau proiectate pe ecran în reprize extrem de scurte, de sub o milisecundă. Deși publicul nu avea cum să conștientizeze mesajul, vânzările au crescut în următoarele șase săptămâni cu 18% la Coca-Cola și cu 58% la pop corn. Acest incident a fost urmat de multe altele. Un post de radio din Seattle prezenta în timpul programelor sale mesaje anti-TV inaudibile („TV este plicticos“); în multe magazine se difuza muzică, în care erau inserate avertismente anti-furt („Dacă furi, vei fi prins“). Mai târziu, în cărțile sale Subliminal Seduction (1973) și The Age of Manipulation (1989), William Bryan Key îi acuza pe autorii de reclame TV de faptul că strecoară în producțiile lor imagini sexuale, care sporesc atractivitatea produselor. De curând, au apărut semnale de îngrijorare și față de mesajele subliminale din muzica rock. În 1990, familiile a doi adolescenți care s-au sinucis au acuzat grupul britanic Judas Priest de utilizarea unor versuri subliminale care îndeamnă la sinucidere și satanism. Mulți oameni cred astăzi în puterea persuasiunii ascunse.

La vremea scandalului stârnit de cinematograful din New Jersey, cercetările în domeniu erau atât de puțin avansate, iar publicul atât de scandalizat de sinistrele implicații ale mesajelor subliminale, încât problema a fost rapid îngropată. Astăzi se trezește din nou interesul față de acest subiect, în condițile în care se câștigă milioane de dolari cu tot felul de înregistrări de muzică new age sau tot felul de sunete naturale, în care sunt inserate diverse mesaje ce promit că ajută la relaxare, slăbire, renunțarea la fumat, dobândirea de noi prieteni, sporirea respectului de sine sau chiar îmbunătățirea performanțelor sexuale. Sunt adevărate toate aceste promisiuni? În 1982, Timothy Moore a recenzat cercetările efectuate și a ajuns la următoarea concluzie: „Ce vezi, aia primești“ – adică nimic, „niște gunoaie“. Moore avea dreptate. De fapt, ulterior s-a aflat că incidentul cu Coca Cola și pop corn n-a fost decât o farsă publicitară.

Ce se poate spune despre înregistrările cu pretinse efecte terapeutice, pentru care consumatorii plătesc $29,95? În 1991, Anthony Greenwald a făcut următorul experiment. Participanților li s-a cerut să asculte timp de cinci săptămâni niște benzi înregistrate cu muzică, în care erau inserate mesaje ascunse, unele destinate să amelioreze memoria („Capacitatea mea de memorare crește în fiecare zi“), altele să sporească respectul de sine („Sunt un om de valoare“). Jumătate dintre participanți au primit benzile corect inscripționate; cealaltă jumătate au primit benzi cu etichetele inversate. Toți participanții au fost testați atât înainte, cât și după perioada de cinci săptămâni. De asemenea, au fost chestionați la sfârșit în legătură cu ceea ce cred despre efectul ascultării benzilor primite.

Au crezut participanții în efectul benefic al înregistrărilor? Și, mai important, s-a produs realmente acest efect? S-au obținut două rezultate semnificative. În primul rând, testele obiective de evaluare a memoriei și a respectului de sine nu au dat rezultate mai bune după cele cinci săptămâni decât cele inițiale. În al doilea rând, participanții au perceput o ameliorare a memoriei sau a respectului de sine – dar în funcție de eticheta de pe benzile primite, nu de mesajul înregistrat pe bandă. Pe scurt, participanții credeau în puterea mesajelor ascunse, dar înregistrările ca atare n-au avut nici un efect. Alți cercetători au ajuns la rezultate similare testând mesaje de slăbire.

Mulți dintre indivizii care declară în sondaje că se tem de forța manipulatorie a mesajelor subliminale nu știu, de fapt, despre ce vorbesc. Dacă li se cere să dea exemple de ceea ce ei consideră mesaje ascunse, majoritatea menționează invazia de modele sexy și de imagini cu tentă erotică, jocuri vibrante de lumini, muzică agresivă sau, dimpotrivă, insinuant lascivă, imagini repetate obsesiv etc. Or, toate aceste artificii nu sunt câtuși de puțin subliminale, o dată ce receptorii le percep în mod conștient și se pot referi critic sau admirativ la ele și la efectul lor persuasiv. Trebuie să ne apărăm de inflația termenului „subliminal“ amintindu-ne sensul strict științific, singurul corect, al termenului: un stimul imperceptibil, a cărui scurtime face imposibilă conștientizarea lui de către subiect -–ceea ce nu are nimic în comun cu tot felul de mecanisme „abisale“, care fac trimitere la psihanaliza freudiană și variantele sale.

În pofida credinței populare în „forța malefică“ a mesajelor subliminale, există mai multe motive care fac extrem de implauzibilă presupunerea că acest gen de mesaje „ascunse“ pot fi utilizate cu succes.

Indivizii au praguri perceptive foarte variate, astfel încât ar fi necesară coborârea perceptibilității mesajelor subliminale foarte jos, pentru ca nimeni să nu le poată sesiza. Cu alte cuvinte, pragurile de receptivitate ar trebui stabilite în funcție de indivizii cu maximă acuitate perceptivă. Or, este practic imposibil de stabilit cu rigoare științifică care sunt valorile acestor praguri limită.

Nimeni nu poate garanta că receptorii „văd“ sau interpretează mesajele așa cum doresc emițătorii lor. Făcând un exercițiu de imaginație, Perloff spune că, derulate în foarte mare viteză pe ecran, mesajele „Drink Coca-Cola“ și „Eat Popcorn“ pot fi „citite“ de către spectatori „Stink Coke“ [Pute Coke] și, respectiv „Beat Popcorn“ [Bate popcorn], cu efecte contrare celor vizate.

Pentru ca un mesaj subliminal să aibă efect, ar trebui să capteze întreaga atenție a receptorului, ceea ce este o contradicție în termeni și o imposibilitate practică: insesizabilul nu poate capta atenția!

Chiar dacă ar fi inserate într-un clip publicitar, mesajele subliminale ar avea șanse minime de a nu fi copleșite de toți ceilalți stimuli, cu mult mai percutanți. Cu alte cuvinte, chiar dacă un astfel de mesaj se află în mesaj, aceasta nu înseamnă că el ajunge înlăuntrul receptorului.

Prin urmare, oamenii nu sunt chiar atât de ușor convinși de mesajele comerciale care le sunt prezentate fără ca ei să-și dea seama.

Deși sursa și mesajul sunt foarte importante, un comunicator dibaci trebuie să țină seama și de auditoriu. Strategii de prezentare care au avut succes cu anumite categorii de oameni, dau greș cu altele.

Sub acest aspect, factorii culturali joacă și ei un rol important. Diferitele culturi sunt orientate fie spre individualism, fie spre colectivism. În lumina acestei diferențe, în 1994, Sang-Pil Han și Sharon Shavitt au comparat reclamele din Statele Unite, o țară individualistă, și cele din Korea, o țară cu o cultură de orientare colectivistă. Au constatat că, în vreme ce reclamele americane sunt axate mai mult pe avantaje personale, afirmarea individualității, competiție și autodepășire, publicitatea coreană face apel mai mult la integritatea, succesul și bunăstarea familiei sau a diferitelor ingrupuri ale cuiva. Este evident că există moduri diferite de persuasiune a membrilor acestor două culturi. Într-un al doilea studiu, Han și Shavitt au creat două seturi de apeluri publicitare pentru diferite produse. Un set viza indivizi („Nu rata experiența unei respirații proaspete“), celălalt viza grupuri („Bucurați-vă împreună de experiența unei respirații proaspete“). Ambele seturi au fost prezentate unor americani și coreeni. Rezultat: americanii au fost influențați mai mult de reclamele individualiste, pe când coreenii au preferat reclamele colectiviste. Pentru a fi subliminal, un mesaj ar trebui să facă apel la valorile culturale pe care le susține auditoriul vizat.

În concluzie, dacă lucrurile ar fi chiar atât de simple cum se crede și dacă „forța malefică“ a mesajelor subliminale atât de redutabilă, atunci toți agenții de publicitate ar fi peste măsură de bogați – ceea ce nu este, nici pe departe, cazul.

Anexa 1

Aplicația 1: Căutătorii

Căutătorii începe cu un cadru care prezintă o gospodărie izolată într-un peisaj sărăcăcios al Vestului Sălbatic. Cadrele de început sunt dominate de „domestic” – detalii ale vieții de zi cu zi, acțiuni îndeplinite în general de femei și copii. Apoi, prin ușa gospodăriei, ni se arată silueta îndepărtată a unui călăreț în peisaj. Acesta se apropie, descalecă, este întâmpinat de familie, iar noi aflăm că este Unchiul Ethan (rol jucat de John Wayne), care fusese plecat mulți ani. Este invitat înăuntru, unde se alătură familiei pentru cină. În timpul mesei, apare un alt călăreț în depărtare, văzut de asemenea prin ușa deschisă a casei, care galopează și apoi descalecă mai degrabă ca un indian decât ca un alb, adică săltând piciorul peste coama calului, și nu peste crupă. Apoi se alătură familiei la masă, fiind întâmpinat de privirea dură a lui Ethan și de comentariul acestuia (care, în anii 1980, ar fi inacceptabil de rasist): „Te-aș putea lua drept o corcitură”. Aflăm despre ultimul venit că este Mark, care a avut un străbunic cherokee.

Aceste prime minute ale filmului au instaurat structura de opoziții binare care se află la baza întregii narațiuni (dar și la baza genului western). Restul poveștii se referă la un atac indian asupra fermei, la răpirea tinerei fiice Lucy și la căutarea acesteia, ulterior, de către Ethan și Mark, care o salvează în cele din urmă și o redau familiei și unei căsătorii fericite. Cadrele inițiale pun accentul pe opoziția dintre fermă și peisajul pustiu din jur, opoziție care este rapid consacrată ca repre-zentând transformarea concretă a opozițiilor ceva mai abstracte dintre Estul dezvoltat și Vestul „sălbatic”, dintre albi și indieni, dintre lege-și-ordine și anarhie, dintre umanitate și cruzime și, mai problematic, dintre feminin și masculin, dintre societate și individ. Bineînțeles, ultima dintre acestea este opoziția profund structurată dintre cultură și natură. Înțelesurile care derivă din această opoziție sunt, desigur, cele proprii unei societăți albe, patriarhale, capitaliste, imperialiste și expansioniste,care vede natura ca fiind o resursă brută, bună de colonizat și exploatat la maximum. Ne putem imagina structura după modelul din figura 1.

Cadre de interior : Cadre de exterior

Gospodăria : Cadrul natural

Familia : Individul

Femeile (și copiii) : Bărbații

Albii : Indienii

Lege și ordine : Anarhie

Pace : Război

Civilizație : Sălbăticia primitivă

Creștinism : Păgânism

Feminitate : Masculinitate

Progres : Stagnare

EST : VEST

Umanitate : Cruzime

Fertil : Sterp

Securitate : Pericol

Educație (cunoaștere) : Ignoranță

Bine : Rău

CULTURĂ: NATURĂ

Personaje ambivalente Eroul (Ethan)

sau mediatoare: Anti-Eroul/Ajutorul (Mark)

Figura 1

Există un număr de observații de făcut asupra acestei analize struc-turale. Deși derivă în principal doar din studiul mitului, ea depinde și de cunoașterea altor mituri de acest gen, chiar și numai la nivelul întrepătrunderii categoriilor, deoarece nu poate fi validă dacă nu este capabilă să genereze orice alt mit de tip western. Bineînțeles, poveștile din filmele western nu trebuie să se refere specific la fiecare opoziție binară – guvernanta (educație:ignoranță) este adesea absentă, deși șeriful (lege-și-ordine:anarhie) este aproape întotdeauna prezent, iar pastorul (creștinism:păgânism) apare și el frecvent.

Am divizat această structură în trei mari grupuri de valori. Primul este cel al concretului, al elementelor care apar efectiv în această povestire în particular. Al doilea este cel al valorilor specifice capita-lismului albilor de tip patriarhal, cărora li se dă o formă concretă în primul grup de valori și care, de fapt, fac ca detaliile concrete să poată opera mitologic, dincolo de nivelul exemplelor specifice. Acest al doilea grup poate fi conținut în semnificația pe care o dăm noi ESTULUI și VESTULUI (Statelor Unite). Al treilea grup constă în valori care, în aparență, țin de un sistem de valori universal și deci natural, acela al moralității BINELUI:RĂULUI, precum și în modul în care această opoziție devine manifestă în situații specifice. Toate acestea sunt reali-zate în valorile mai specifice din punct de vedere cultural din cel de-al doilea grup, lucrând, în schimb, pentru a le naturaliza pe acestea din urmă, adică a le face să pară mai degrabă parte a naturii decât a culturii. Bineînțeles, este important să înțelegem că al treilea grup de valori este, în cele din urmă, specific din punct de vedere cultural, dar că respectivelor valori li se dă statutul de „naturale”, putând astfel fi făcute să apară ca fiind mai degrabă parte a naturii decât a culturii.

Această structură arată așadar cum obiectele și evenimentele efective ale unei narațiuni se leagă de structura sa profundă în două direcții. În primul rând, ele acționează ca exemple reale și deci de neconcurat ale unor concepte culturale mai abstracte și, prin aceasta, mai proble-matice: ele întemeiază abstractul în concret și culturalul în natural. În al doilea rând, acestora li se dă semnificație prin relația lor cu structura de profunzime a categoriilor culturale abstracte și ceva mai largi: ele sunt extrase din hazard și aduse în structurat, adică scoase din nesemni-ficativ și aduse în semnificativ. Noi știm ce înseamnă obiectele, oamenii și evenimentele dintr-o narațiune (chiar dacă nu în mod conștient), iar o mare parte din plăcerea pe care o extragem dintr-o astfel de narațiune derivă din faptul că suntem conștienți de structura (și deci de sistemul de semnificații) în care acestea sunt inserate. Există deci o mișcare constantă, efectuată simultan în două direcții, anume în susul și în josul structurii, între concret și abstract, între suprafață și profunzime, lucru caracteristic oricărei narațiuni mitice.

Dar această structură are, la rândul ei, propriile probleme. O cultură care a îmbrățișat întru totul valorile de pe partea stângă a diagramei, negându-le total pe cele de pe partea dreaptă ar putea părea sterilă și plictisitoare, într-un fel, lipsindu-i motivația de dezvoltare. Astfel, ca să luăm un singur exemplu, capitalismul depinde de asumarea riscului: el nu poate funcționa dacă oamenii joacă tot timpul cartea prudenței. În același mod, competitivitatea capitalismului presupune un anumit grad de cruzime, o lipsă de preocupare pentru cel care pierde. În această narațiune, indienii sunt mai cruzi decât albii, dar în realitate, societatea albă, în imperialismul ei rasial, a fost mult mai crudă cu indienii decât invers. Problemele simplității acestei structuri sunt concentrate mai precis în jurul categoriilor „masculinitate” și „individ”.

Contradicțiile imediate sunt că, aici, masculinitatea și individul apar pe partea negativă a structurii, pe când într-o cultură capitalistă patriar-hală și burgheză ele ar trebui să apară ca pozitive. Dar, bineînțeles, valorile de pe partea negativă a structurii nu sunt atât de strict negative, la fel cum cele de pe cealaltă parte nu sunt chiar atât de pozitive. Conceptele de masculinitate și individ au nevoie de ceva din sălbăticia, cruzimea, amoralitatea naturii: prea multă civilizație, prea mult social pot produce debilizarea sau feminizarea. Astfel, deși rolul femininului în western poate fi, în mod tipic, acela de socializare sau de îmblânzire a masculinului, acest lucru nu este văzut niciodată ca fiind bun sau pozitiv fără putință de contrazicere. De aici nevoia unui erou de western din categoria „ambivalentă”, cum sunt cei jucați de John Wayne, care să combine în el mai multe valori de pe ambele laturi ale diagramei. Este un individ care operează de partea societății (dar care întotdeauna dispare călare ca un singuratic ce se bucură de libertate, înapoi în natură, pe măsură ce se derulează genericul de final); părăsește peisajul și intră în gospodărie – pentru ca apoi să se întoarcă în natură, cu soarele apunând, pe finalul narațiunii. Se simte acasă în sânul naturii, ca un indian; este atât sălbatic, cât și civilizat, atât primitiv, cât și dezvoltat, atât „indian”, cât și „alb”. Eroul este atât de puternic din punct de vedere mitologic și are atâta succes deoarece își trage puterea semiotică din ambele părți ale structurii. Eroul mediază contradicțiile dintre natură și cultură: nu le rezolvă, pentru că acestea sunt definitiv ireconciliabile, ci întruchipează el însuși o modalitate de a le gestiona și structura care este pertinentă pentru o societate anume, la un moment anume. John Wayne mediază aceste contradicții în anii ’50-’60 așa cum o face Clint Eastwood, într-un mod destul de diferit, în mult mai cinicii ani ’70-’80. Schimbarea produsă în eroul de western este parte a schimbării în semnificațiile pe care le dă societatea progresului, impe-rialismului, capitalismului, binelui și răului.

Anexa 2

Aplicația 2: structura mitică a săptămânalului Weekly World News

Figura 2

Lévi-Strauss preia adesea mituri aparent fără legătură ale unor triburi între care nu există aparent nici o legătură și demonstrează că aceeași structură de profunzime se află la baza lor; el conchide nu că miturile circulă ușor, astfel încât triburile pot lesne împrumuta mituri unele de la altele, ci că anxietăți și probleme comune legate de relația natură-cultură, oameni-zei, moarte-viață, noi-ei ș.a.m.d. trebuie să producă un set structurat de opoziții binare comune și care generează astfel mituri ale căror diferențe sunt oarecum superficiale. Aceasta este o teorie și o metodologie ce caută să găsească o unitate organizatoare în spatele unei aparente diversități.

Coperta săptămânalului Weekly World News (ilustrația 13) este, la prima vedere, o colecție de povestiri fără legătură unele cu altele, însă, la o privire mai atentă, acestea relevă o structură de profunzime care se află la baza tuturor. Cele două articole de fond ne permit să sondăm această structură. Dovada științifică a existenței sufletului și a vieții după moarte reprezintă o poveste similară din punct de vedere structural cu cea referitoare la lacrimile de pe tabloul lui Elvis: ele împărtășesc aceeași opoziție binară fundamentală VIAȚĂ:MOARTE, precum și altele, mai puțin profunde, dar specifice din punct de vedere cultural, în care această opoziție este transformată – printre care știință:religie, raționalitate:iraționalitate, obișnuit:miraculos, creștinism:păgânism și natural:supranatural. Din această analiză preliminară apar mai multe idei interesante. Prima ar fi că aceste opoziții sunt folosite pentru a pune sub semnul întrebării și a submina valorile sociale dominante, și nu pentru a le sprijini. Într-o societate rațională, dar declarat creștină ca a noastră, relațiile dintre știință și religie sunt tensionate, iar societatea noastră încearcă să păstreze cele două domenii cât mai separate cu putință; dar când ele intră în conflict direct, științei i se acordă, de obicei, o mai mare credibilitate – de exemplu, în disputa creație-evoluție sau în cazul persoanelor a căror religie le interzice transfuzia de sânge sau tratamentul medical. Totuși, în aceste articole, suntem aduși în poziția de a crede experiențele și explicațiile care se găsesc dincolo de puterea științei de a produce „fapte” reale – pentru că „adevărul” este,bineînțeles, un construct social ale cărui producție și circulație sunt esențiale pentru exercitarea puterii în societate. Adevărurile științifice pot să nu fie „mai bune” decât adevărurile religioase, dar ele beneficiază de o acceptabilitate socială și o putere cu mult mai mari.

Deci „știința” refuză în mod normal să accepte existența sufletului, la fel cum refuză „adevărul” că imaginile ar putea să plângă. Aceste articole contrazic normele dominante; unul ne invită să credem într-o știință „ambivalentă” (și în creștinism), și nu în știința normală, iar celălalt, să credem în superstiții păgâne, nu în dogmele creștine. În fiecare dintre ele, suntem invitați să luăm partea „cunoașterii” neoficiale sau în mai mare măsură lipsite de putere. Faptul că creștinismul are valențe diferite (este mai puțin puternic din punct de vedere social decât știința, dar mai puternic decât păgânismul) este lipsit de importanță – relația structurală dintre „adevărurile” mai mult sau mai puțin legitime rămâne aceeași, acesta fiind lucrul care contează în structuralism. Orice element își poate schimba locul într-un sistem în funcție de celelalte elemente de care este legat fără a perturba structura sistemului. Astfel, „creștinismul” își poate schimba poziția de la „mai puțin puternic din punct de vedere social” (în relație cu știința) la „mai puternic din punct de vedere social” (în relația sa cu păgânismul). Articolul despre lacri-mile de pe portretul lui Elvis se opune creștinismului, deoarece crești-nismul crede în adevărul că aceste „miracole” sunt limitate la Dumezeu, la figura hristică și la sfinți – categorie care nu include în mod normal starurile muzicii pop.

Articolele despre mediumul care a făcut ca râul să curgă invers și despre extratereștrii (potențiali) din Antichitate împărtășesc, de ase-menea, aceeași structură – normal vs. anormal, rațiune științifică vs. inexplicabil. La fel se întâmplă (chiar dacă pare mai puțin evident) și cu povestea despre „soțiorul infidel”, pentru că aici rațiunea și știința sunt întruchipate în legile probabilității, în vreme ce coincidența și șansa sunt produsele unui sistem inexplicabil aflat dincolo de rațional.

Cele două articole ceva mai obișnuite (cel despre mama care și-a salvat nepoata și cel despre fata care a înotat până a murit) sunt legate, și ele, de problema vieții și a morții, chiar dacă mai degrabă la nivel fizic decât spiritual, și de problema normelor sociale dominante. Fiecare dintre articole este privit ca fiind ambivalent. Mama care apelează la arme pentru a-și salva nepoata de cel care o răpise inversează normele sociale masculin:feminin, dar și distincția public (sau sfera oficială) și privat (sfera individuală). Ea îndeplinește funcțiile rezervate în mod normal bărbaților și poliției; deși este de două ori lipsită de putere (prin aceea că este femeie și persoanăparticulară), învinge totuși împotriva normelor sociale. Acest articol pune sub semnul întrebării normele sociale prin faptul că le inversează. Celelalte fac acest lucru exacerbând normele. Sportul este încurajat în mod oficial pentru că promovează valori dezirabile social; astfel, un articol în care normele încercărilor „curajoase” (în sport sau muncă) sunt depășite până la limita morții pune în discuție aceste valori acceptate social. Articolul ne spune că fata a muncit din greu pentru antrenorul ei, ca o paralelă implicită cu muncitorul care trage din greu pentru patronul său. Excesul pune întotdeauna sub semnul întrebării normalitatea lucrului ale cărui limite sunt depășite. Această copertă a publicației este, în sine, excesivă, iar lucrul respectiv duce la un scepticism plăcut, astfel încât neîncrederea noastră în expe-riențele și explicațiile „oficiale” se revarsă chiar asupra publicației Weekly World News – suntem la fel de sceptici în privința acestor articole pe cât suntem în privința normelor sociale pe care ele le demască.

Această pagină are deci o funcție mitică pe care și-o exercită pentru cei lipsiți de putere din America zilelor noastre. Normele și valorile sociale pe care le poartă aceștia sunt întruchipate în concepte puternice precum știința, rațiunea și naturalul, fiind puse la încercare de către valorile mai puțin legitime, care prezintă atracție pentru cei cu o poziție inferioară, chiar și numai pentru faptul că oferă modalități de punere în discuție a sistemului social care îi dezavantajează. O modalitate de a face față unui sistem social care îi dezavantajează pe unii este neîncre-derea, un scepticism general în care totul este privit cu o anumită rezervă. Structura mitică ce se află la baza tuturor articolelor de pe această pagină ar arăta ca mai jos:

Știință : Religie

Raționalitat : Iraționalitate

Explicabil : Inexplicabil

Creștinism : Păgânism

Obișnuit : Miraculos

Natural : Supranatural

Fizic : Psihic

Probabilitate : Coincidență

(Supra)efort : Efort (normal)

Masculin : Feminin

Public : Privat

Oficial : Individual

Puternic : Slab

Cultură/Societate : Natură

Moarte : Viață

Semnificația politică și socială a acestei structuri rezidă în relația dintre opozițiile profunde, „universale” CULTURĂ:NATURĂ și VIAȚĂ:MOARTE și opozițiile specifice din punct de vedere social și istoric în care sunt transformate primele. Această relație este exact pe dos față de cea la care ne-am aștepta, prin aceea că noțiunile pozitive NATURĂ și VIAȚĂ sunt puse în aceeași ecuație cu cei slabi și deza-vantajați. Sistemul social care îi lipsește de putere ne este arătat ca fiind nenatural și inadecvat, iar valorile pe care această relație le discreditează sunt propuse ca fiind mai pozitive și mai „adevărate”, deoarece sunt mai apropiate de natură într-un sens pe care societatea noastră îl neagă în numele rațiunii științifice.

Bibliografie

1. BAKER Michael J, Macmillan Dictionary of Marketing & Advertising, London, Editura Macmillan Business, 1998;

2. BAYLON Christian, MIGNOT Xavier, Comunicarea, Iași, Editura Universității „Al. Ioan Cuza”, 2000;

3. BONDREA Aurelian, Sociologia opiniei publice și a mass-media, București, Editura Fundației România de Mâine, 1997;

4. BORȚUN Dumitru, Semiotică. Limbaj și comunicare, București, Editura Comunicare.ro, 2001;

5. CHICIUDEAN Ion, HALIC Bogdan- Alexandru, Noțiuni de imagologie istorică și comunicare interetnică, ediția a II-a, București, Editura Comunicare.ro, 2001 ;

6. CONSTITUȚIA ROMÂNIEI, revizuită prin legea 429 din 18 septembrie 2003, publicată în M.O., I, nr.758/29.10.2003.

7. DABU Valerică, Dreptul comunicării sociale, București, Editura Comunicare.ro, 2000;

8. DABU Valerică, Drept constituțional și instituții politice, București, Editura Comunicare.ro, 2001 ;

9. Dicționarul explicativ al limbii române, Institutul de Lingvistică, București, 1975; 10. Dicționar de Filozofie, Editura Politică, București, 1978

11. DOBRESCU Paul, BÂRGĂOANU Alina, Mass-media și societatea, București, Editura Comunicare.ro, 2003;

12. DRAGOMIRESCU Gheorghe N., Mică enciclopedie a figurilor de stil, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1975

13. DRAINE Sean C., GREENWALD Anthony G., Unconscious processing of two- word negations– a « not-bad » experiment, University of Washington, http://www.millisecond.com/seandr/psych/APS96.doc;

14. EARLE James William, Introducere în filosofie, București, Editura ALL, 1999

15. EPLEY Nick, Science or Science Fiction? Investigating the possibility (and plausibility) of subliminal persuasion, Laboratory Manual, Departament of Psychology, Cornell University, 2001, www.csic.cornell.edu/201/subliminal.html;

16. EYSENCK H.J., The scientific study of personality, London, Routledge&Kegan Paul Ltd., 1958 ;

17. FLOREA Mihai, Responsabilitatea acțiunii sociale, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976;

18. GAVOTÃ Mihai, Internetul – Mijloc de informare și comunicare, curs electronic an 2, semestrul 2, Școala Națională de Studii Politice și Administrative, Facultatea de Comunicare și Relații Publice “David Ogilvy”, ISBN 973-711-035-9, 2004;

19. GODDARD Angela, Limbajul publicității, Iași, Editura Polirom , 2002;

20. HEILBRUNN Benoît, LOGO-ul, București, Editura Comunicare.ro, 2002;

21. HONG Ji-Young, Theories of persuasive communication and consumer decision making, The University of Texas at Austin, 2000, www.ciadvertising.org/student- account/spring-01/adv 391k/hjy/adv 382j/1 st perception 1.htm;

22. KUNCZIK Michael, ZIPFEL Astrid, Introducere în știința publicisticii și a comunicării, Reșița, Editura Presa Universitară Clujeană, 1998;

23. LE BON Gustave, Opiniile și credințele, București, Editura Științifică, 1995;

24. LECHNAR, Subliminal Advertising-20th Century Brainwashing and what’s hidden in the Microsofts’s logo, http://www.searchlores.org/realicra/sublimi.htm;

25. Legea audiovizualului, L.504/2002, publicată în M.O. 534/22.07.2002;

28. Legea privind organizarea și funcționarea Agenției aționale de presă Rompres,

L.19 din 9.01.2003,publicată în M.O. 34/22.01.2003;

29. Legea privind publicitatea, L.148/2000, publicată în M.O. 359/2.08.2000

completată cu M.O. 368/31.05.2002;

30. Legea de ratificare a Convenției europene privind televiziunea transfrontieră a Consiliului Europei a fost adoptată la Strasbourg la 5 mai 1989, iar acceptarea Protocolului de amendare a Convenției europene privind televiziunea transfrontieră a Consiliului Europei tot la Strasbourg, la 1 octombrie 1998, L.56/13.02.2003, publicată în M.O. 163, 14.03.2003;

31. MC INTYRE Selena, Is Subliminal Advertising Effective?, http://bpsoutdoor.com/articles/subliminalads.htm;

32. MC QUAIL Dennis, WINDHAL Sven, Modele ale comunicării, București, Editura

Comunicare.ro, 2004;

33. Media & Advertising, București, 2004, nr.13(248), 8-14 aprilie;

34. MERICKLE M. Philip, Encyclopedia of Psychology, vol. 7, New York, Oxford University Press, 2000;

35. MICLEA Mircea, Psihologie cognitivă. Modele teoretico-experimentale, Iași, Editura Polirom, 1999;

36. MUCHHIELLI Alex, Arta de a influența. Analiza tehnicilor de manipulare, Iași, Editura Polirom, 2002 ;

37. NEVEANU Popescu- Paul ,Dicționar de psihologie, București, Editura Albatros, 1978 ;

38. NOAM Chomsky, Colette Braeckman, Roger Job, Karin Lievens, Anne Maesschalk, Ignacio Ramonet, Gérard de Selys, Frank van der Linden, Minciuni mass-media, București, Editura Scripta, 1992;

39. OGILVY David, Ogilvy despre publicitate, London, Prion Books Ltd., 2001 ;

40. PACEPA Ion Mihai, Cartea neagră a securității, București, Editura Omega S.R.L., 1999

41. PERELMAN Ch., Les champs de l’argumentation, Bruxelles, Université Libre, 1970 ;

42. Peretti Peter O., Jong Kim, Subliminal perception, vol. 116, nr. 3, 1996;

44. RUȘTI Doina, Mesajul subliminal în comunicarea actuală, București, Editura Tritonic, 2005.

45. SÃVULESCU Silvia, Retorică și teoria argumentării, București, Editura Comunicare.ro, 2001 ;

46. Tehnologii.Tendințe.Tentații., București, an II, 2004, nr.3, aprilie;

47. The FCC’s Investigation of „Subliminal Techniques”. From Sublime to the Absurd, http://www.fcc.gov/Speeches/Furchtgott_Roth/2000/sphfr011.doc

48. TRAN Vasile, STÃNCIUGELU Irina, Teoria Comunicării, București, Editura Comunicare.ro, 2001 ;

49. TZVETAN Todorov, Abuzurile memoriei, Timișoara, Editura Amarcord, 1999;

50.VITALE Joe, Subliminal Advertising or Hypnotic Writing?, http://www.mrfire.com/subliminaladvertising.html;

51. ZLATE Mielu, Psihologia mecanismelor cognitive, Iași, Editura Polirom, 1999.