MERIDIAN CRITIC No 2 (Volume 29) 2017 [628406]

MERIDIAN CRITIC No 2 (Volume 29) 2017

Rețete culinare cu miresme literare

Daniela PETROȘEL
Universitatea ,,Ștefan cel Mare” din Suceva

___________________________________________________ ___________________

Abstract: The present paper investigates two volumes of culinary recipes written/gathered
by three Romanian literary authors: M. Kogălniceanu, C. Negruzi and Al. O. Teodoreanu.
It is about the book 200 de rețete cercate de bucătărie românească și alte trebi gospodărești , published
in the middle of the 19th century, and Gastronomice , a volume containing Al. Teodoreanu’s
recipes published one hundred years later in “Magazin” jo urnal. The two cooking books
offer multiple information about the quality and types o f the ingredients, cooking rules and
tips, about the habits associated with food serving and their dependence on a historical
context, all these details drawing representations of nat ional identity.
Keywords: culinary recipes, M. Kogălniceanu, C. Negruzzi, Al. O . Teodoreanu, national identity.

Ne putem apropia în multe feluri de relația dintre literatură și gastronomie,
sau, chiar mai puțin pretențios spus, de relația di ntre literatură și mâncare. O
posibilă apropiere ar viza miezul, mai moale sau ma i tare, al problemei; mai precis,
am putea lectura cu lăcomie textele în căutarea fir miturilor de mâncare. Ce, cum și
cât mănâncă personajele, care le sunt tabieturile l egate de masă, ce loc ocupă
mâncarea în economia textului sau în harta personaj ului. Nu în cele din urmă, ce
preferințe culinare au autorii. O preferință ce dev ine evidentă și prin voluptatea
descrierii ce face să saliveze și cel mai reținut c ititor. Aici s-ar înșirui ‒ iar lista
pleacă de la savorile lecturilor copilăriei spre fi nețurile, zice-se, lecturilor mature ‒
puii bine rumeniți ai hangiței lui Sadoveanu, catai ful exotic al lui Ionel Teodoreanu,
chiolhanurile din Creangă, madlena lui Proust, devr eme citită, mult mai târziu
gustată. În egală măsură, ospețele din Ciocoii vechi și noi care te fac să-ți fie jenă de
mâncătorul din tine și să ți se aplece de atâta mân care. Sau, după Moartea căprioarei ,
să înghiți cu noduri și să-ți juri să nu mai mănânc i vreodată carne . În cele din urmă,
ce modalitate mai bună de caracterizare indirectă a personajelor decât prin relația
lor cu mâncarea; de la moderație la exces, de la av ariție – parcă nicicând o supă de
pui n-a fost mai tentantă, ,,zeama presărată cu ste luțe de grăsime”, iar consumarea
ei n-a înglobat mai multă suferință și remușcări ca s upa aburindă din Hagi Tudose ‒
la hristicul gest al frângerii în două a pâinii.
Dacă apropierea dintre literatură și gastronomie ar viza coaja problemei,
suprafețele mai alunecoase sau pline de asperități, atunci am avea în vedere

Daniela PETROȘEL
142
procesualitatea relației, plăcerea și voluptatea le cturii, consumul și digerarea textului.
De la un cititor subtil, consumator pe îndelete al textului, ce savurează o frază și îi
simte stratificarea gusturilor, până la un cititor hulpav, neatent la arome și la
prezentare, obsedat doar de ingerarea cantității și a conținutului. Gurmand sau doar
mâncăcios, cititorul își ostoiește foamea și setea de/prin carte, iar teoriile lecturii se
cer asezonate cu elemente ale artei gastronomice.
Disecând științific chestiunea, am observa că studi ile critice axate pe relația
dintre mâncare și literatură se dezvoltă, cum sinte tizează Charlotte Boyce și Joan
Fitzpatrick în Introducerea volumului A History of Food in Literature: From the
Fourtheenth Century to the Present , pe câteva direcții: studii critice ce urmăresc
reprezentările asupra mâncării în textele dintr-o a numită perioadă, studii axate pe
tema alimentației în operele unui singur autor, sau studii tributare unei lecturi critice
psihanalitice, feministe sau postcolonialiste. Sau, optând pentru un alt tip de
abordare, o valorizare a textului literar prin elem ente ce țin de gastronomie ar trebui
să răspundă la următoarele întrebări, propuse de Si lvia Mergenthal: Ce este considerat
comestibil?, Cum și de către cine este mâncarea pre parată și servită? , Când și cum este mâncarea
consumată? , Cum se leagă selectarea, prepararea și consumul mân cării de alte practici discursive,
ca, de exemplu, discursul religios care desemnează unele categorii de mâncăruri ca fiind sacre, altele
ca fiind profane, sau de discursurile categoriilor sociale? și Ce anume, între extremele reprezentate
de voracitate și înfometare, este deviant în consum area mâncării și ce tip de comportament ar
trebui să avem față de persoanele ce nu mănâncă ,,a decvat” [Mergenthal, 2010:206].
Numeroase texte ar putea fi astfel parcurse, iar im aginile asupra realităților literare
descrise ar deveni mult mai detaliate; căci ar fi, în această cheie de lectură, trecute în
revistă complicate relații sociale și obiceiuri per sonale, avatarurile corporalității, cu
forme ale anorexiei (puțin prezentă totuși în liter atura română) și ale excesului
culinar, interdicții religioase și consecințele ner espectării lor.
Conștienți de faptul că nu am putea realiza, într-o astfel de lucrare, o
inventariere a formelor și funcțiilor pe care le ar e mâncarea în istoria literaturii
române ‒ demers ce s-ar constitui într-o formă paralelă de istorie literară ‒, ne
propunem doar să surprindem două momente semnificat ive ale acestei relații. Două
momente semnificative literar, dar și istoric, căci gastronomia surprinde istoria și
influențele la care este supus un popor, nu în ulti mul rând, nivelul lui de cultură și
civilizație. Chiar ar putea fi, cum sugerează Georg e Muntean în Prefața volumului
Gastronomice , o utilă cheie de lectură a structurii noastre etn ice. În același timp însă,
obiceiurile alimentare permit și configurarea unui viitor, mai mult sau mai puțin
îndepărtat; iar la acest lucru excelează literatura SF, care proiectează ample
comunități în contexte futuriste ce, mânate de demo nul eficienței, transformă
mâncarea într-o pastilă de ingerat la intervale de timp regulate.
Din două epoci istorice și literare diferite, cele două texte sunt emblematice
pentru un context mentalitar mai amplu. Este vorba despre cartea lui M.
Kogălniceanu și C. Negruzzi, 200 de rețete cercate de bucătărie românească și al te trebi
gospodărești , și despre articolele lui Al. O. Teodoreanu, reuni te în volumul
Gastronomice . Emblematice pentru pașoptism și, respectiv, inter belic, cele două texte
sunt mai mult decât culegeri de rețete. Ele sinteti zează obiceiurile unei lumi,

Rețete culinare cu miresme literare
143
conservând savoarea altor vremuri și întregind imag inea acelor epoci. Nu în cele
din urmă, sunt o formă de literatură de uz practic, am zice, căci contrazic
gratuitatea asociată de obicei textului literar.
Carte ce a fost un succes de public în vremea sa, c unoscând, între 1841-
1846, trei ediții, volumul publicat de Kogălniceanu și Negruzzi este, lecturat cu
ochiul cititorului din 2017, un savuros tratat. Fas cinant, în primul rând, prin
spectacolul lingvistic al arhaismelor paradoxal de proaspete. Cuvintele se cer
consumate cu voluptate și rămân în mintea cititorul ui prin materialitatea lor
păstoasă. Zicerea cade greu, ca un aluat dens, punâ nd adesea în plan secund
referentul. Bine structurat, pe categorii de bucate , supe, sosuri, păsări umplute,
zelatine , budinci etc, volumul poate fi, chiar și pentru ci titorul de astăzi, un util
rețetar. Ce-i drept, s-ar putea să fie cam greu de pus în practică din cauza vechilor
unități de măsură și a terminologiei. De exemplu, o rețetă de învârtită de ciocolată :
,,stropești aluatul cu cinci linguri de slifcă, și puind slifca de un palmac în calup,
învălești învârtita și o pui înăuntru” [Kogălnicean u, Negruzzi, 2005:163] ar fi cam
riscant de încercat atât timp cât nu știi ce înseam nă slifcă , palmac sau calup . Sau, dacă
îți asumi riscul, să presupui că palmacul o fi având legătură cu palma (așa și este,
fiind o unitate de măsură ce are 3,5 cm), iar calupul că ar fi vreun recipient (tigaie,
cratiță, aflăm din necesarul Glosar); cât privește slifca (adică frișcă, smântână dulce),
neavând nicio șansă să-i dibui, nici măcar contextu al, sensul, îți rămâne doar să te
miri, o dată în plus, de istoria cuvintelor limbii române.
Cert este că nu parcurgi un astfel de volum pentru a încerca rețete vechi; îl
parcurgi pentru plăcerea livrescă a descoperirii mâ ncărurilor de altă dată, pentru
curiozitatea de a vedea ce și cum mâncau moldovenii , clar bogați, de la mijlocul
secolului al XIX-lea, sau cum își pregăteau bucatel e, ce ingrediente, ustensile,
tehnici aveau. Intri astfel într-o altă lume în car e cărnurile nu trebuie să fie
consumate neapărat proaspete, ci îndelung lăsate în saramură, la marinat, la fum sau
la vânt. În care gelatina actuală are numele deloc îmbietor, deși mult mai apropiat
de proveniență, de clei , iar drojdia și rahatul nu se cumpără, ci se fac î n casă. Iar
prăjitura nu e rezultatul prafurilor instant actual e, ci ea începe a prinde chip abia
după ce zece ouă, cel puțin, au fost frecate cu zah ărul cam jumătate de oră. Inițial,
ai crede că instrumentarul rudimentar duce, neapăra t, la o gastronomie
rudimentară. Dimpotrivă, în pofida capriciosului fo c de lemne și a lipsei
adjuvanților alimentari contemporani, există multă finețe în aceste rețete.
Prepararea unor banali, am zice, cârnăciori de carne devine un exercițiu gastronomic
destul de subtil pentru așteptările noastre mărunte , chiar mici: ,,Iei nouăzeci
dramuri de carne și o hăcuiești mărunțel cu petrinj el verde, apoi iei puțină pâine
muiată în lapte, iei o bucată unt, cât un ou, și o freacă puhav, pune două ouă întregi
și un gălbenuș și le mestecă cu topitura. Pune puți nă coajă de lămâie, sare, piperi,
două linguri de smântână, două linguri de posmag și le mestecă bine, apoi faci
cârnăciori, îi tăvălești în ouă, în posmag; să se p răjească în grăsime.” [Kogălniceanu,i
Negruzzi, 2005:65]. Ingredientele sunt nobile, unt, migdale, smântână, fructe
proaspete, carnea este atent gătită și potrivită cu sosul, iar cantitățile sunt, de cele
mai multe ori, urieșești. Probabil și pentru că se gătea pentru numeroși meseni.

Daniela PETROȘEL
144
Printre ingrediente găsim unele puțin folosite astă zi, precum ugerul de vacă sau
toporașii (gelatină de toporași!), în vreme ce alte le, racii, de exemplu, erau mult mai
folosite în bucătăria veche decât în cea contempora nă. Unele dintre titluri trădează
valențele scriitoricești și umorul autorilor: supă pisată , bou de modă , brânză zburată și
lapte zburat , babe fără lapte și babe opărite . La fel cum poți face un spanac de curechi vânăt,
pe care îl servești cu o garnitură cu cârnați sau pârjoale .
Dincolo de rețetele propriu-zise, sunt incluse și c âteva sfaturi utile în
gospodărie: cum să scoți mirosul de butoi din vin, cum să păstrezi carnea vara, cum
să usuci roșiile pentru iarnă, cum să faci brânză d in cartofi sau cu ce trebuie să
hrănești găinile (cu un, pare-se, delicios amestec de coajă de sămânță de in, tărâțe și
făină de ghindă, amestec ce ar putea deschide apeti tul oricărui raw-vegan actual)
pentru a avea ouă în permanență. Inclusiv o rețetă d e ceară pentru scânduri, în care
intensitatea culorii este dată de praful de curcumă .
Cartea celor doi scriitori moldoveni ne duce într-u n timp în care oamenii
dădeau dovadă de o sănătoasă așezare în timp, în ca re mâncarea nu însemna
umplerea burților, ci exercițiu îndelung de răbdare și pregătire migăloasă, în care nu
doar prezentarea bucatelor era spectaculoasă, ci și gătirea lor. Le-am putea reproșa
lipsa de eficiență și de cumpătare, dar am fi oare îndreptățiți să facem acest lucru?
Oamenilor acelor vremuri le plăcea să se răsfețe; a veau timp de gătit și de stat la
masă, de conversații și de savurat cafele. Bucatele erau dichisite și, văzute cu ochii
contemporaneității, într-un fel redundante; puțini dintre noi am mai scobi astăzi o
varză, am umple-o, apoi am lega-o cu ață spre a o f ierbe în apă cu sare și servi
feliată ulterior.
Apropiindu-ne mai mult de miezul literar al relație i dintre gastronomie și
literatură, ar trebui să ne oprim la un alt autor. Dar dacă ar fi să ne gândim care este
autorul din literatura română ce combină arta liter ară cu cea culinară, iar rezultatul
este plin de delicatese/delicatețe, atunci primul n ume care ne vine în minte este
Păstorel Teodoreanu. Nu o fi el unul dintre marii s criitori ai literaturii române, dar
sigur știe cum să gâdile papilele gustative ale cit itorilor, lucru ce nu-i de ici, de colo.
Ce-i drept, nu-i chiar efectul prim la care te gând ești când citești literatură, dar avem
de-a face, în cele din urmă, cu o bună gestionare a relației cu cititorii. Cititori care
sunt ținuți aproape și fidelizați prin mirosuri pro mițătoare, dar, în primul rând, prin
împărtășirea unor universuri posibile. Orice autor de carte de bucate vinde, ca orice
scriitor, o iluzie, un univers posibil, probabil re alizabil. Iar comunicarea cu cititorul
este mai directă pentru că pleacă de la un fundamen t al nevoii biologice primare,
cea de hrană.
De fapt, dacă am raporta tot ceea ce înseamnă mânca rea și arta culinară în
volumul lui Teodoreanu la piramida trebuințelor a l ui Maslow, am observa că
mâncarea depășește nivelul elementar al nevoilor fi ziologice, intrând în configurarea
majorității celorlalte trebuințe superioare. Mâncar ea devine un element esențial în
realizarea nevoilor de apartenență, relațiile famil iale sau/și cele de prietenie
gravitând simbolic în jurul meselor pline și al sch imburilor de rețete. În egală
măsură, nevoile legate de recunoaștere și autorespe ct pot fi și sunt atinse prin
meșteșugul culinar, căci perfecționarea rețetelor, buna adecvare a rețetei la

Rețete culinare cu miresme literare
145
ingredient sunt tot atâtea modalități de a ajunge l a recunoașterea celorlalți. Iar
nevoia de autorealizare este prezentă la câteva din tre personajele cărții, pentru care
destinul profesional este intim legat de tot ceea c e înseamnă talent gastronomic. La
o adică, am putea chiar ierarhiza personajele cărți lor în funcție de acest lucru: care
dintre categoriile de trebuințe este satisfăcută de mâncare. Prezentă în fiecare aspect
ce ține de complexitatea vieții umane, mâncarea aco peră aproape întregul spectru al
trebuințelor omenești. De la cele fiziologice, la c ele estetice, mâncarea sintetizează
ample registre personale și colective ce-i demonstr ează plurivalența.
Cât privește dimensiunea estetică a artei culinare, în mod constant, Păstorel
Teodoreanu militează pentru încadrarea ei în galeri a exclusivistă a celorlalte arte; iar
tonalitatea lui, altfel jucăușă și umoristică, devi ne polemică și acidă: ,,Există încă
analfabeți cu diplomă și pedanți telurici, ghiftuiț i de lecturi nedigerate, care așează
bucătăria printre îndeletnicirile minore, refuzând bucătăriei titlul de artă, rezervat,
după canoane, simțurilor clasificate superioare.” [ Teodoreanu, 1973:179] Redusă
prea frecvent la consum excesiv și îmbuibare, arta gastronomică este minimalizată
tocmai pentru că servește unui scop imediat; neglij ate sunt provocările arhitecturale
și trăirea autentică, pasiunea și fantezia pe care le pun adesea la bătaie maeștrii
bucătari. Nu este drept, militează în continuare au torul, să-i considerăm artiști doar
pe sculptori și poeți; ,,orice îndeletnicire, care pune în mișcare în omul înzestrat
imaginația creatoare, artă este". Iar pasiunea bucă tarului adevărat este, cu siguranță,
superioară celei a unui ,,pletos versificator, auto r de balade vanilate și ode cu sirop.”
[Teodoreanu, 1973:179]
Bucătarul artist e într-o permanentă neliniște crea toare; pentru el
ingredientele au viață și istorie, plus nesfârșite potențialități combinatorii, au
identități multiple în funcție de momentul și speci ficul (pre)gătirii, de timpul și zona
culegerii, iar biografiile banalelor (adesea) ingre diente se cer cu grijă conturate.
Ingredientele au și ele istorie, iar prezența sau a bsența lor traduce complexe realități
economice și politice. Ingredientele sunt, într-un fel, personajele bucătarilor.
Aceștia au libertate maximă în tratarea lor, contur ându-le personalități/gusturi
neașteptate, rezultate ale unor asocieri inedite sa u doar sigure. Pot aduce
ingredientul în prim-plan, lăsându-l să fie persona jul principal al felului/farfuriei,
sau îi pot accentua anumite trăsături prin asocieri le cu alte personaje/ingrediente.
Ceea ce pentru nespecialiști e doar o suprafață și un rezultat savuros, pentru
bucătari e profunzime și stratificare, e căutarea n eliniștită a gustului perfect.
Doi sunt bucătarii ce, din paginile cărții, par a î ndeplini aceste criterii: unul
este Nicolae Olexiuc, cald creionat în carte, celăl alt este omniprezentul și frecvent
invocatul prieten Costache. Deși există o rivalitat e mocnită ‒ căci nici lumea
gastronomică nu este lipsită de orgolii ‒, există și o respectuoasă acceptare a
talentului celuilalt. Primul dintre ei, ,,autodidac t inteligent […] și-a însușit, prin
lectură, suficiente cunoștințe stilistice, pentru a exprima clar ceea ce știe bine.”
[Teodoreanu, 1973:181] Laboratorul lui este plin de instrumente gândite de el, care
să-l ajute să-și realizeze ideile: ,,diversitatea u nei sumedenii de scule în afară de
industrie și comerț, toate fiind roadele fanteziei tânărului meșter care și le comandă

Daniela PETROȘEL
146
pe măsură ce le născocește.” [Teodoreanu, 1973:180] Iar produsele care ies din
mâinile sale sunt vrednice de o expoziție de artă; așa le și tratează autorul, care,
alături de o numeroasă mulțime, se oprește uimit în fața acelei revărsări de
inventivitate, o feerică expoziție de mâncăruri rec i: ,,pește și tot soiul de cărnuri în
aspic chilimbariu, piramide de icre de crap clădite într-o savantă arhitectură și cu
meșteșug împodobite cu măsline și foi de salată ver de, gelatină, torturi, prăjituri,
câte nu erau!”. [Teodoreanu, 1973:179-180]. Entuzia smul autorului se transmite și
cititorului, chemat de departe să asiste pofticios la așa etalare de meșteșug.
Celălalt maestru bucătar invocat, Costache, este și el un fin cunoscător și
degustător al bucatelor românești. Dacă Nicolae Ole xiuc este bucătarul profesionist,
Costache este amatorul, pasionatul care înfruntă în bucătărie căldurile verii spre a
scoate maximum de gust din ingrediente. El este sur sa mai tuturor rețetelor pe care
Păstorel le transmite cititorilor revistei ,,Magazi n”. Jovial și taciturn, într-o
permanentă căutare a celei mai bune rețete adecvate sezonului și ingredientelor, el
pare a fi doar cu gândul la masa de prânz pe care o împarte, cu multă dărnicie, cu
prietenii. Portretul lui Costache se construiește d in fărâme, din dialogurile pe care
autorul le poartă cu cititorii revistei. Omul vine la pachet cu rețeta, cu preferințele și
idiosincraziile sale, dar, mai ales, cu o desăvârși tă valorificare a specificului național.
Deși nu lipsesc informațiile despre gastronomia str ăină, căci sunt frecvent citate și
citite enciclopediile gastronomice, mai ales cele f ranceze, rețetarele valorifică
ingredientele autohtone. Accentul este pus și pe re țetele ce demonstrează
inventivitatea românească, așa cum este cea de miel umplut.
Ingredientul este vedeta, dar nu este cazul să ne i maginăm că acesta este
pândit de banalitate: că ar fi doar vânat, sau că a r fi doar un simplu iepure. Nu, între
iepurele de câmpie și cel de munte diferența este e normă; la fel, între iepurele
proaspăt vânat și cel vânat de două-trei zile. Pent ru primul, sunt adecvate anumite
rețete, pentru cel de-al doilea, cu totul altele. E o formă de rafinament care
valorizează buna tratare a ingredientului. Căci, ,, mânuitori de pușcă și furculiță”,
personajele sunt iscusiți vânători, dar și abili bu cătari. Felurile de mâncare
prezentate au un istoric; ele evoluează în timp, ia r în spatele nașterii sau dezvoltării
lor stă numele unui bucătar.
Deși totul gravitează în jurul mâncării, nimic nu e ste excesiv. Inclusiv un
meniu de Revelion, deși divers, se impune prin mode rație. Diversitatea rețetelor nu
înseamnă abundență sau folosirea unor ingrediente e xclusiviste; simplitatea este un
principiu ce revine mereu. Simplitate în alegerea i ngredientelor ‒ cu greu ne-am lăsa
convinși, mulți dintre noi, de o umilă mâncare doar din mărar și pătrunjel ‒ este
dublată de simplitate maximă în tratarea ingredient elor. Bineînțeles, nu este regula
absolută; un spanac cu unt perfect nu se obține dec ât în trei zile, respectând
raportul de 1:1, un kilogram de spanac, unul de unt . Rețetele conțin multe legume,
iar carnea este dintr-o sursă cunoscută. Prezentate sunt toate rețetele copilăriei
noastre, eventual cu câte un ingredient secret ce l e scoate din banalitate (zbârciogii,
de exemplu, puși în perișoarele cu smântână): aliva nca și poalele în brâu, gâsca,
găluștile cu prune, șunca, piftia de cocoș bătrân, salata verde, mielul, borșul,

Rețete culinare cu miresme literare
147
friptura, drobul etc. Avem prezentată și cea mai bu nă rețetă de cartofi prăjiți: ține
nu doar de alegerea soiului de cartof, ci și de ale gerea grăsimii în care urmează a fi
prăjiți. Recomandabil este seul de la rinichi, căci dezvoltă o temperatură foarte
ridicată. Memorabilă este și rețeta oului gargantue sc ce devine o provocare, inclusiv
ca realizare practică, pentru gurmanzi.
Să crezi că Gastronomice este doar o culegere de rețete este ca și cum ai cr ede,
culmea ignoranței, că poți să combini fructele de m are cu brânzeturile, sau, și mai
grav, bașca autohton, că poți acri borșul cu sare d e lămâie. Deși plină de rețete,
cartea nu își propune decât în plan secund să ofere noi modalități de gătire a
exoticelor (adesea) ingrediente; căci, cum spune Ge orge Muntean, ,,produsele
alimentare devin, din când în când, niște ciudate p ersonaje” [Teodoreanu,
1973:196], iar volumul rămâne memorabil tocmai prin viața insuflată felurilor de
mâncare. Cartea este declarația amatorului de fineț uri gastronomice și oenologice,
ce invită la răsfăț și voluptate culinară. Rafinat degustător de vinuri și mâncare, bun
cunoscător al istoriei bucătăriei românești, Păstor el era, zice-se, și un abil bucătar.
La urma urmei, teoria… nu umple farfuria.
Convins de faptul că ,,bucătăria merge în pas cu ci vilizația”, Păstorel
Teodoreanu reconstituie trecutul culinar al unei na țiuni care, totuși, nu a excelat
gastronomic. Deși, întorcându-ne către rafinamentul culinar al epocii interbelice,
parcă ne apare mai clară simplitatea (sinonimă cu s ărăcia) meselor din comunism.
Când scrie Păstorel rețete ce conțin câte un kilogr am de unt sau câte cincizeci de
ouă, ne amintim de bucuria comunistă de a găsi un p achet de margarină, dar și de
inventivitatea gospodinelor care aveau variante economice pentru mai toate
mâncărurile, confirmând spusa lui Al. Teodoreanu: , ,Lipsa stârnește ingeniozitatea.”
[Teodoreanu, 1973:18] Remarcabil la acest volum est e ideea continuității
gastronomice a poporului român, căci, observă autor ul, ,,înainte de a ajunge la
rafinamentul bucătăriei actuale, el cunoștea nu num ai grătarul, frigarea și cuptorul,
dar și unele sapide (soiuri) și iscusite sosuri” [T eodoreanu, 1973:55]. Este surprinsă
și reducerea treptată a cantităților din rețete, di n rațiuni economice sau medicale;
comparând rețeta de corăbiele din 1857 cu cea de co răbioare din 1959, autorul
observă diferența vizibilă: ,, e destul să citim ce și cât se mânca altădată – 10 ouă, 1
kg de unt, 500 de g de zahăr". În egală măsură, exi stă informații ce susțin calitatea
remarcabilă a ingredientelor românești, căci faimos ul fabricant italian de paste
făinoase, Buitoni, nu făcea macaroane decât din făi nă românească, din morile din
Botoșani și Roman.
Mâncarea devine o modalitate de reconstrucție ident itară a României
interbelice. Se îmbină memoria personală cu cea col ectivă, iar istorii ale indivizilor
se configurează prin preferințe culinare: două moldo vence, una la Vaslui, cealaltă,
urmându-și soțul peste hotare, la Buenos Aires, dia loghează pe tema celei mai bune
rețete de pârjoale moldovenești. O lume și un spați u sunt recreate astfel prin gusturi
și mirosuri familiare, iar disputele culinare masch ează orgoliile personale.
Al. Teodoreanu este un scriitor atent la gestionare a relației cu cititorii; el știe
că cititorului trebuie să-i stârnești curiozitatea (și pofta) și să-l ții mereu aproape.
Căci, înainte de a fi în bucatele care ajung ,,a se prăpăstui în jalnica beznă a tubului

Daniela PETROȘEL
148
digestiv” [Teodoreanu, 1973:15], gusturile se nasc în mintea cititorului. De aceea,
galeș, autorul își sfătuiește cititorului să fi mân cat bine înainte de a citi rețeta, sau să
se sincronizeze în tabieturile cotidiene: ,,Aștept și eu, așa că ne vom bea cafelele de
la distanță, dar simultan.” [Teodoreanu, 1973:56] S e creează astfel o atmosferă
dominată de familiaritate și răsfățuri promise, în care autor și cititor așteaptă
împreună să se desăvârșească vreun fel de mâncare. Dar cum nicio mâncare nu este
desăvârșită fără un vin bun, Al Teodoreanu trece în revistă cu multă competență și
vinurile românești. De la prezentări profesioniste ale soiurilor, solurilor și timpului
de recoltare, maturare, la indicații legate de asoc ierea unui vin la un fel de mâncare,
volumul este și un ghid despre vinurile românești. Prezentările obiective ale
competițiilor de vinuri se îmbină cu intervențiile mustind de subiectivitate; astfel,
descrierea sifonului se construiește în tușele groa se ale grotescului: ,,e inamicul
numărul 1 al podgoriei noastre. De origine etnică n ecunoscută, inestetic și
subversiv, guițând și grohăind porcin” [Teodoreanu, 1973:189]. Iar asocierea
banală, cunoscută de profani ‒ la pește se servește vin alb ‒, cunoaște complicate
ramificații în cazul profesioniștilor în d-ale bucă tăriei: dacă peștele este de munte
(păstrăv, de exemplu) se cer vinuri ușoare și seci, dacă este pește de Dunăre, mai
gras (morun, păstrugă sau somon), sunt mai potrivit e vinurile robuste.
Propunându-ne să reluăm întrebările pe care le prop une Silvia Mergenthal,
iar în cuprinsul celor două cărți analizate să căut ăm răspunsuri, am observa că se
construiește o imagine plină de substanță a obiceiu rilor culinare românești.
Gastronomia românească mizează pe carne, pește și l egume, cât mai proaspete și
procurate din surse cunoscute. Nu există vreo urmă de preocupare pentru timpul
necesar preparării rețetelor; produsul final și fin ețea lui scuză orice consum de timp.
Gătitul este plăcere și spectacol, nu doar o activi tate în care se tratează termic
ingredientele pentru a produce necesara hrană. El e ste prilej de socializare și subiect
de discuții, ocazie, mai ales la Al. Teodoreanu, de a etala cunoștințele enciclopedice
ale interlocutorilor. Nu există prea multă rigoare în redarea gramajului exact al
ingredientelor necesare; de cele mai multe ori, can titățile sunt orientative, lăsând loc
liber experienței și inventivității bucătarului. In gredientul cere rețeta, iar maeștrii
bucătari valorifică ingredientele de sezon. În cele din urmă, ambele cărți descriu
dulceața traiului românesc tihnit, în care oamenii se așază la masă spre a admira
bucatele și a vorbi despre ele, dar și spre a se în frupta sănătos din acestea. Gătitul
nu este corvoadă, ci prilej de a-ți răsfăța convivi i. Nu există moderație declarată în
consumarea bucatelor și a băuturii, dar nici excese ; există doar plăcerea, contagioasă
adesea, pregătirii unei mese bune și satisfacția co nsumării ei alături de prieteni dragi.

Rețete culinare cu miresme literare
149
BIBLIOGRAFIE

Opera
Kogălniceanu, M., Negruzzi, C., 2005. 200 de rețete cercate de bucătărie românească și alte trebi gospodărești ,
selecții lirice, oenologice, gastronomice de Lucian Vasiliu, pr efață de Liviu Papuc, Glosar și
Postfață de Bogdan Ulmu, Editura Timpul
Teodoreanu, Al. O., 1973. Gastronomice, ediție îngrijită de Grigore Damirescu și Valentin Borda,
postfață de George Muntean, Editura pentru Turism

Studii critice
*** 2017. A History of Food in Literature: From the Fourtheenth Century to the Present , editat de Charlotte
Boyce și Joan Fitzpatrick, Taylor&Francis
Mergenthal Silvia, 2010. Dining with the Bröntes: Food and Gender Roles in Mid- Victorian England , în The
Pleasures and Horrors of Eating. The Cultural Histor y of Eating in Anglophone Literature , editat de
Marion Gymnich și Norbert Lennartz, în colaborare cu Kla us Scheunemann, Bonn
University Press, pp. 205-220.