Mentalitati Masculine Versus Mentalitati Feminine Despre Educatia Copiilor
CUPRINS
Rezumat
Introducerea
Capitolul I. Status și rol conjugal – de la inegalitate la egalitate
1.1. Conflictul cultural – disfuncții familiale și consecințe asupra educației
1.2. Roluri parentale și consecințe educogene
Capitolul II. Metodologia cercetării
2.1. Scopul, obiectivele și ipotezele cercetarii
2.2. Instrumentul de cercetare, subiecții cercetării, desfășurarea cercetării
Capitolul III. Rezultate obținute și analiza datelor
Concluzii
Contribuții proprii
Reflecții personale
Bibliografie
Rezumat
Lucrarea este structurată în două părți, având un capitol teoretic și unul practic. În partea teoretică lucrarea abordează problematica disfuncțiilor familiale, orientând atenția asupra disfuncțiilor familiale și a consecințelor acestora asupra educației descendenților. Analizează, de asemenea, rolurile parentale, modalitățile de reacție asupra socializării și consecințele educogene. În acest context sunt precizate și inechitățile de rol conjugal în ceea ce privește educația și integrarea copiilor, acestea fiind percepute, mai degrabă feminine decât masculine.
Obiectivul principal al lucrării este identificarea mentalităților masculine și feminine cu privire la educația copiilor dar și analiza diferențelor de percepție ale părinților în legătură cu strategiile educative.
Am utilizat metoda anchetei sociologice – tehnica analiza calitativă. Ca și instrument de cercetare am folosit interviul structurat, întrebările fiind construite în relație directă cu obiectivele și ipotezele stabilite.
Introducerea
Am ales acest subiect deoarece mentalitățile diferite ale femeilor și ale bărbaților pot crea controverse care pot afecta socializarea copilului. Unul dintre părinți își exprimă o conduită diferită de creștere și educare în raport cu cea a celuilalt părinte, această situație poate afecta copilul în așa fel încât, contradicția strategiilor de socializare să-i creeze dificultate în manifestările sale comportamentale și în alegerea valorilor. Nu va știi pe cine să asculte și pe cine să îl considere model. Să luăm un exemplu, fiul poate fi certat de tată pentru că are un temperament mai melancolic, dar această caracteristică i-a fost insuflată de mamă și preluată de la această.
De aceea este important ca în familie, partenerii să formeze un tot unitar, o echipă care să colaboreze eficient în educarea și formarea personalității copilului lor.
Realitățile sociale de astăzi plasează de multe ori copilul și sarcinile educative într-un plan secund, primând, astfel, rolurile economice ale părinților, și acestea sunt importante dar pentru dezvoltarea optimă a copilului ar trebui ca rolurile principale ale părinților să fie cele educative. Implicarea activă în viața copilului și supravegherea acestuia, mai ales când se realizează de ambii părinți, conduc la formarea tuturor trăsăturilor copilului. Colaborarea părinților în vederea educației copilului are efecte pozitive asupra dezvoltării acestuia, dar are efecte la fel de pozitive și în viața cuplului conjugal.
Evoluția societății de la tradiționalitate la modernitate nu s-a făcut complet. Astfel, forme de manifestare tradițională în relațiile de gen și în atitudinea față de copii, încă se mai regăsesc în societatea prezentă. Or, în acest context în care adaptarea spre modernitate rămâne atipică și nu este finalizată, deficiențele de atitudine, mentalitate etc. devin în sine acțiuni și comportamente generatoare de stres conjugal. Pe acest fond, problema priorității educației nu este întotdeauna conștientizată, poate și pentru faptul că parinții sunt preocupați cu rezolvarea conflictelor dintre ei, copilul plasându-se pe următorul loc.
Lucrarea își propune să observe mentalitățile educogene predominante în lotul de părinți investigat dar și să aflăm dacă partenerii sunt stabili în deținerea unui stil educativ, dacă ei se ocupă împreună de sarcinile educative ale copilului în contextul actual, al unei societăți post-moderne. Prin identificarea mentalităților educogene masculine vom afla cât de tradiționaliști sunt aceștia, dacă participă la educația copilului și ce stil educativ adoptă. Ne propunem să aflăm care este tendința mamelor în privința asumării sarcinilor de educație a copiilor și în același timp gradul de emancipare al femeii.
Capitolul I. Status și rol conjugal – de la inegalitate la egalitate.
Datorită evoluției societății și modernizării femeii s-au produs schimbări în distribuția rolurilor conjugale și familiale, putem spune că de la o inegalitate s-a tins tot mai mult spre o egalitate a rolurilor.
Ca ansamblu de comportamente normate standard și asociate statusurilor, diviziunea rolurile conjugale ocupă un loc important în viața de familie, prin intermediul lor se dezvoltă o mulțime diversificată de relații sociale. Acestea îi fac pe membrii familiei să asigure unitatea și coeziunea familiei. ( M. Voinea, 2008, p.17) Împărțirea atribuțiilor familiale ajută la dezvoltarea unei familii funcționale și fără conflicte. Dezvoltarea armonioasă a copilului depinde de buna înțelegere și coordonare a părinților.
Sunt familii în care rolurile conjugale sunt asumate și exercitate corespunzator dar și familii în care rolurile conjugale sunt realizate parțial și insuficient. (M. Voinea, 2008, pp.21-22). De exemplu, în familiile în care rolurile conjugale sunt asumate și exercitate corespunzator, partenerii colaborează în îndeplinirea treburilor casnice iar petrecerea timpului liber se face împreună, în familiile în care rolurile conjugale sunt realizate parțial și insuficient, ambii soți îndeplinesc separat și independent o serie de roluri familiale. (E. Bott apud M. Voinea, 2008, p.24).
Practicarea egalității în rolurile asumate de parteneri pare să fie acum un ideal, aceasta înseamnă că partenerii trebuie să fie egali din toate punctele de vedere: economic, intim, îngrijirea copiilor, în îndeplinirea sarcinile domestice. (C. Tudose, 2005, p.112) Partenerii vor să împartă egal rolurile pe care le au de îndeplinit deoarece așa vor avea o viață mai liniștită și lipsită de probleme. „În ciuda tendinței de creștere a egalizării gen-rolurilor, multe persoane se simt încă mai confortabil conformându-se sex-rolurilor tradiționale.”(Ibidem) Aceasta se poate explica prin teoria transgenerațională, copiii au învățat de la părinții lor rolurile tradiționale sau pentru că în grupul lor încă mai domină familia tradițională, în care bărbatul este capul familiei, iar femeia i se supune. Aceștia se pot conforma la tradițiile grupului de teama excluderii lor din grup.
"Una dintre cele mai importante transformări cu privire la familie este democratizarea sa." (R. Popescu, 2009, p.85). Această transformare a adus mari schimbări în sfera familiei Importanța acesteia derivă din buna relaționare a partenerilor. Aceștia au trecut de la familia tradițională la cea modernă, în care egalitatea primează. Putem spune că democratizarea familiei a condus femeile moderne să aspire la o dezvoltare în carieră, și să pună pe locul doi familia. (Ibidem). Acest fapt poate duce la un conflict de rol între femeia de carieră și femeia-mamă. Implicarea femeilor în viața profesională a avut un impact și asupra bărbaților, soților, astfel ei au fost nevoiți să înlocuiască lipsa mamei, ea fiind cu cariera profesională, tații au început să preia din atribuțiile mamei.
Soții cu atitudini tradiționale au o probabilitate mai mare să aiba căsnicii conflictuale și au o satisfacție maritală scăzută, (Gerson, 1993 apud R. Popescu, 2009, p.85-86) pe când soții liberali au o satisfacție maritală mai mare. ( Amato și Booth, 1995 apud R. Popescu, 2009, p.86). În cazul soților cu atitudini tradiționale se explică satisfacția maritală scăzută, deoarece atitudinile tradiționale se caracterizează prin: raporturi sentimentale mai distante, atribuții inegale ale partenerilor, minimizarea femeii în cuplu, acestea duc la conflicte conjugale și la un nivel de insatisfacție ridicat în căsnicie. Soții mai liberali se implică în creșterea copiilor, împart atribuțiile cu partenerul lor, astfel ei au o satisfacție maritală mai mare.
Bărbatul tradițional este competitiv, are încredere în el, este agresiv, el deține autoritatea și respectul asupra copiilor și soției lui, el gestionează bugetul familiei. Femeia tradițională este grijulie, sufletistă, supusă, ea se ocupă de îngrijirea copiilor, a casei și de a asigura confortul soțului. (C.Tudose, 2005, p.95) Bărbatul dezvoltă uneori caracteristici superficiale raționate de un scop, pe când femeia dezvoltă caracteristici afective, raționate de sentimente. În comparație cu bărbatul tradițional, bărbatul modern are caracteristici total opuse, el susține relații de egalitate, crede în căsătoria romantică, este inteligent, își exprima emoțiile. (C.Tudose, 2005, p.97)
Încă de timpuriu, din anii '70 sociologii intuiau că femeia va pătrunde în „spațiile tradițional masculine” ceea ce însemnă că bărbații vor fi implicați mai activ în „spațiul domestic” (E. Stanciulescu, 2000 apud C.Tudose, 2005, pp.155-156 ). În cadrul familiei în care femeia are o carieră solicitantă, bărbatul trebuie să își asume sarcinile domestice, pe care le-ar face soția dacă nu ar avea un program solicitant la serviciu. În cazul în care ambii parteneri au slujbe care le solicită mult timp și efort, se poate dezvolta premisa unor relații egalitare, deși, în cuplurile în curs de adaptare spre modernitate femeia încă mai este supraaglomerată de roluri la care bărbatul nu consimte să participe.
Din perspectiva egalitară, Elena Stănciulescu apreciază că partenerilor „cuplului nu le rămane decât varianta „aranjării” programului profesional „în ture inverse” în așa fel încât, atunci când unul dintre membri este plecat, celălalt se ocupă de copii, îngrijirea copiilor mici, cu tot ce implică ea (supraveghere, hrană, igienă), devine o activitate pe care bărbații și-o asumă frecvent.” (E. Stanciulescu, 2002, p.330)
Deși atitudinile partenerilor când vine vorba de egalitatea sarcinilor este favorabilă, atitudinile nu se transformă în comportament. În cercetarea realizată de Fundația pentru o Societate Deschisă în colaborare cu The Gallup Organization România, a reieșit că 71 % din respondenți, consideră că ambii părinții ar trebuie să se ocupe într-o familie de creșterea copiilor, deși respondenții declară acest lucru, probabil constrânși de valorile sociale promovate, în realitate mama are mai multe activități împreună cu copilul decât tatăl. ( I. Mitrofan, C. Ciupercă, 2002, pp.316-317)
Conform studiului Soroș, majoritatea treburilor casnice revin femeii, iar bărbatul se ocupa de cele tehnice. Caracteristicile familiei tradiționale încă persistă în societatea românească. (Soroș 2007)
Educația este un factor esențial în formarea familiei egalitare. Potrivit studiilor realizate de SOROȘ „cu cât nivelul de educație este mai ridicat, cu atât preferința pentru familia egalitară este mai mare. Aproape trei sferturi dintre cei cu studii superioare, comparativ cu numai 40% dintre cei cu studii elementare consideră că nu contează cine conduce în cuplu”. (Soroș 2007) Această ipoteză era previzibilă, persoanele cu studii superioare au alte concepții despre viață datorită nivelului de educație dar un alt factor ar putea fi și că majoritatea persoanelor cu studii superioare sunt cele care provin din mediul urban, unde concepțiile tradiționale despre familie nu sunt predominante.
"Cuplurile care coabitează au, în general, un comportament mult mai egalitar. (Goldscheider și Waite, 1991). În cazurile unei amânări a căsătoriei și a nașterii primului copil se poate observa o împărțire mult mai echilibrată a sarcinilor domestice. Motivele ar putea fi legate de asumarea de multiple roluri; avansarea femeilor în carieră, numărul ridicat de viziune la nivelul cohortelor” ( Badgett et al, 2000 apud P. Iluț et al,2007, p.226).
Cuplurile care coabitează sunt cupluri moderne, care nu cred în concepțiile tradiționaliste, de exemplu în aceea că trebuie să fii căsătorit ca sătar. (Goldscheider și Waite, 1991). În cazurile unei amânări a căsătoriei și a nașterii primului copil se poate observa o împărțire mult mai echilibrată a sarcinilor domestice. Motivele ar putea fi legate de asumarea de multiple roluri; avansarea femeilor în carieră, numărul ridicat de viziune la nivelul cohortelor” ( Badgett et al, 2000 apud P. Iluț et al,2007, p.226).
Cuplurile care coabitează sunt cupluri moderne, care nu cred în concepțiile tradiționaliste, de exemplu în aceea că trebuie să fii căsătorit ca să poți locui împreună cu partenera sau de a avea un copil, ei nu mai cred în concepțiile familiei tradiționale unde bărbatul era autoritatea, iar femeia i se supunea și efectua toate treburile casnice, de unde rezultă și această distribuire egală a rolurilor.
Există o multitudine de stereotipuri sociale privind diferențele între bărbați și femei, multe dintre acestea nu sunt valabile. Unul dintre aceste stereotipuri este acela referitor la o superioritate a capacitățile intelectuale la băieți începând cu vârsta de 11 ani, iar la fete o superioritate în abilități lingvistice. Pe măsură ce studiile au evoluat, diferențele s-au dovedit a fi neînsemnate. (P. Iluț, 2005, pp.122-123)
Ramânând tot la subiectul diferențe între bărbați și femei, putem spune că diferențele importante sunt acelea dintre funcțiile materne și paterne, care sunt percepute diferit de copii în funcție de vârsta lor. Astfel dacă mama este casnică, iar tatăl are o slujbă, deci el întreține financiar familia, copilul de vârstă mai mare percepe un prestigiu mai mare tatălui, iar copilul de vârstă mai mică acordă un prestigiu mai mare mamei. (V. Negovan, 2005, p.165) Copilul de vârstă mai mare acordă un prestigiu mai mare tatălui, deoarece el a preluat din atitudinile grupului social și pune accent pe situația materială, înțelege că fără suportul financiar acordat de către tată, ei nu pot avea un trai decent. Copilul cu vârstă mai mică încă este atașat de mamă, ea fiind tot timpul lângă el, oferindu-i înțelegere și afecțiune, considerând că acestea sunt aspectele importante.
În familia tradițională ierarhia era foarte clară, tatăl era autoritatea supremă, copiii și mama se subordonau tatălui. În lipsa tatălui, mama își expunea și ea autoritatea asupra copiilor, dar aceasta se echilibra cu afecțiunea și dăruirea acordată copiilor ei. Mama avea un rol important deoarece această insufla valorile și comportamentele de urmat, era un model pe care copii îl urmau, cu ajutorul acesteia își construiau personalitatea. (C. Ciupercă, 2000, p.71) Astăzi, autoritatea tatălui nu mai este foarte proeminentă, dar uneori se mai păstrează tradiția conform căreia tatăl este stâlpul familiei.
Bunăstarea copilului depinde de calitatea parentală „care constă în modul în care sunt îndeplinite funcțiile parentale”: asigurarea resurselor de bază, funcția protectivă, asigurarea suportului pentru dezvoltarea fizică și psihică, reprezentarea intereselor în comunitate. (D.Cojocaru, 2009, pp.56-58)
Small și Eeastman (1991, p.455) identifică existența mai multor situații care definesc legătura dintre calitatea parentală și bunăstarea copilului. Acestea sunt: când ambii părinți contribuie în mod egal la realizarea fiecărei sarcini parentale; când există o alocare strictă a diferitelor sarcini pe fiecare părinte; când un singur părinte îndeplinește toate funcțiile amintite și când există și alte persoane care îndeplinesc aceste funcții. (Arendall, 1997, p.103 apud D. Cojocaru, 2009, p.51) Era de așteptat ca atunci când ambii părinți colaborează pentru interesele copilului să se dezvolte o familie armonioasă și potrivită pentru bunăstarea copilului.
Analiza bugetelor de timp sunt instrumente utilizate pentru a evidenția diferențele pe care le fac bărbații și femeile în acordarea timpului copiilor lor. Aceste instrumente nu prezintă nicio îndoială în confirmarea ipotezei conform căreia din oricare categorie ar face parte, bărbații, ei alocă durate mai mici educației copiilor decât femeile. Analiza bugetelor de timp analizează doar conținutul unor durate, deobicei în timpul alocat activităților casnice sau de timp liber este alocat și timpul educației copiilor. (E. Stanciulescu, 2002, p.129)
„Echipa parentală nu funcționează exclusiv pe un principiu al complementarității spațiilor și activităților, suplinirea mamei și ajutorul acordat ei de către tați au devenit indispensabile funcționării echipei familiale, iar ei o știu.” (E. Stanciulescu, 2002, p.332)
Conflictul cultural – disfuncții familiale și consecințe asupra educației
În declanșarea conflictului conjugal sunt implicați mai mulți factori. În urma acestor disfuncții, nu numai parteneri au de suferit ci și copiii lor. O familie în care sunt certuri permanent, îi creează un disconfort și o stare de nesiguranță copilului. Studiile au relevat faptul că cei mai mulți copii delincvenți provin din familii cu probleme disfuncționale. „Atunci când socializarea primară nu se realizează din diferite motive, și în primul rând în situațiile de deces al unuia dintre părinți, divorț, abandon familial sau părăsire, slabă autoritate parentală, relații conflictuale între soți, pot avea loc manifestări deviante și delicvente la minori.” (M. Voinea, 1993, p.79). Părinții trebuie să conștientizeze că ei sunt modelele pe care copilul le va urma în viața adultă și că dezvoltarea lui depinde de manifestarea corespunzatoare a rolurilor conjugale/familiale.
Cauzele disfuncțiilor familiale pot fi multiple, începând de la preluarea modelelor parentale negative, până la inegalitatea rolurilor menajere. O cauză semnificativă poate fi și lipsa sentimentelor de dragoste, respect, stimă între parteneri. ( M. Voinea, I. Apostu, 2008, p.110)
„Treburile casnice reprezintă a doua cauză ca importanță între cele care conduc la neînțelegeri în familie” (SOROȘ 2007) Acest fapt se datorează distribuirii inegale a atribuțiilor în gospodărie. În majoritatea situațiilor femeia realizează treburile casnice, aceasta fiind un motiv de ceartă cu partenerul. Mai sunt situații în care, soția are un program mai strict la serviciu, bărbatul își asume treburile casnice, el simțindu-se inferior, îi face reproșuri partenerei.
C. Hardyment, susține că „au existat dintodeauna familii disfuncționale la periferia societății”. Prin acordarea unui ajutor familiei se va găsi și o soluție pentru protejarea copiilor defavorizați. (C. Hardyment, 2000, p.70)
Unii autori au sugerat faptul că tensiunile maritale dintre părinți afectează copiii în principal prin impactul negativ pe care acestea îl au asupra relației părinte-copil (Fauber et al., 1990 apud G. Visu-Petra, C. Borlean, 2010, pp.4-5). S-a aflat în urma unei analize că adesea conflictul între părinții are o repercusiune asupra comportamentului lor față de copil. Părinții cu factor de stres ridicat aplică pedepse punitive copilului astfel apare o relație parentală slab dezvoltată. O autoritate excesivă a părinților bazată pe pedepse corporale și sancțiuni punitive prea drastice crește sentimentul de independență al tinerilor și duce la comiterea unor delicte. (M. Voinea, 1993, p.81)
Când există un conflict cu amplitudine redusă într-un cuplu, diada poate rămâne stabilă, dar când conflictul este grav poate fi implicată și o a treia persoană, aceea fiind copilul sau mama soției. Nașterea primului copil determină apariția unui triunghi format din cei doi părinți și copil precum apare și atunci când există un conflict între soți, soția poate apela la mama sa pentru a-și reduce anxietatea, implicând-o și pe aceasta în conflictele cu soțul. (D.L Vasile, 2004, p.58) Implicarea persoanelor care nu sunt obiective nu ar trebui să se întâmple, aceasta poate accentua conflictul.
„Modelul mamei tradiționale E. Duvall (1971) impune perseveranță și rigiditate iar modelul mamei moderne este axat pe dezvoltarea capacităților instructiv-formative ale copiilor, în condițiile unei libertăți și flexibilități crescute. Analog, E.Elder (1949) a identificat modelul tatălui tradițional care avea întotdeauna dreptate și ultimul cuvânt în orice problemă și modelul tatălui modern ce folosește mult mai puțin metodele punitiv-restrictive.” (C. Ciupercă, 2000, p.130) Ambele modele au minusuri și plusuri în educarea copilului deoarece se axează doar pe anumite aspecte. Din comportamentul unei mame tradiționale sau al unui tată tradițional care impune perseverență și rigiditate, ar putea rezulta consecințe negative asupra copilului. Din cauza unei comunicării slab dezvoltate se poate crea o barieră între copil și părinți, acest fapt îl poate conduce pe copil să ascundă părinților anumite aspecte din viața lui, și să își urmeze alte modele, de exemplu pe cei din anturajul său. Este foarte important ca părinții să cunoască care este limita de rigiditate, de aceea modelul părintelui tradițional ar trebui îmbinat cu modelul familiei moderne, unde flexibilitatea este crescută. Și acest model are minusuri, dacă părinții exagerează cu libertatea acordată copilului, acesta nu va mai ține cont de sfaturile părinților și va deveni prea rebel. Soluția pentru o dezvoltare corespunzatoare copilului ar fi îmbinarea familiei tradiționale cu familia modernă.
Din cauza schimbării rolurilor conjugale, partenerii pot avea nemulțumiri referitoare la atribuțiile pe care le au de îndeplinit. Bărbatul a preluat din sarcinile care erau atribuite femeii, el poate acuza femeia că nu îndeplinește atribuțiile care i se cuvin și că el îi îndeplinește și atribuțiile ei, aceste situații pot conduce la declanșarea de conflicte în relația de cuplu. „Majoritatea bărbaților privesc cariera profesională a femeii ca fiind o sursă de conflict. Pentru ei, ieșirea femeii din carapacea familiei însemnând, în primul rând, neglijarea atribuțiilor pe care le îndeplinea în mod tradițional.” (I. Mitrofan și C. Ciupercă, 2002 p.298)
Teoriile conflictului pornesc de la premisa că acesta este normal în cadrul grupului, dar și între grupurile sociale, pentru ca lipsa resurselor face ca interesul unei persoane sau al unui grup să se ciocnească cu al altora. Cât conflict este depinde de structura grupului, precum și de resurse, care încurajează fie competiție, fie cooperarea. Teoria microresurselor a lui Scanzoni explică cum poate apărea conflictul marital dintr-un schimb de resurse inițial echitabil, pentru că partenerii își reduc sau sporesc contribuțiile nonreciproc, sunt situații in care soțul care nu mai contribuie cu bani sau soția care oferă mai mulți bani, dar nu-l poate determina pe soț sa participe mai mult în gospodărie. (A. Băran-Pescaru, 2004, p.50)
Teoria echității aplicată la rolurile conjugale se întemeiază pe ideea ca așa cum căsătoria este o afacere, căsnicia este o continuă negociere de roluri, iar structurarea și dinamica de roluri se face după principiul echității. Cei doi parteneri își ajustează conduitele și așteptările potrivit felului în care văd schimbul de bunuri și activități ca fiind echitabil sau nu. Chiar dacă nu la modul riguros cantitativ, membrii familiei, și cu deosebire soții, estimează raportul dintre "ceea ce primesc eu în derularea vieții de familie și ce dau". Dacă acest raport este considerat egal sau foarte apropiat ca mărime cu cel dintre "ce primește celălalt și ce dă", situația este considerată egală. (P. Iluț, 2005, p. 130)
Fetele învață devreme să își suprime manifestarea sentimentelor de furie, ambii părinții iau parte la acest proces de educare emoțională. Mamele acceptă mânia și crizele de furie mai mult la fii decât la fiicele lor. Tații în schimb, sunt mai înclinați să își calmeze fetele și să le facă reproșuri băieților, când își exprimă teama sau tristețea. (L. Eliot, 2011, p.430)
Influența învățării sociale se observă în aceste situații, părinții vor să îi adapteze la standardele existente, fetele nu trebuie să arate că sunt agresive, iar băieții nu trebuie să arate că sunt triști, deoarece nu corespunde standardelor de gen. Teoria învățării sociale explică cum se formează identitatea de gen la copii, ei preiau stereotipuri de gen prin imitarea și observarea comportamentelor de gen ale părinților, dar și ale celorlalți indivizi.
Lipsa unei educații și instruiri dezvoltate va constitui o obișnuință pentru individ de a trăi și acționa conform normelor și valorilor în care s-a dezvoltat. Aceasta face ca o persoană dintr-o familie pentru care educația copiilor nu a fost o prioritate să se comporte ca aparținând acestei categorii. (S. Antonio, S. Coman, 2003, p. 128) Autorii vor să transmită ideea că valorile familiei se transmit din generație în generație, dacă familia de origine nu a considerat prioritară educația copiilor, următoarea generație se va comporta asemănător generației trecute. Acest fapt nu se poate generaliza, depinde de mai mulți factori, dacă ambii părinți au fost crescuți în acest mediu, de mediul de rezidența și de valorile insuflate de comunitate.
1.2. Roluri parentale și consecințe educogene
Experiența de a fi părinte este una deosebită, presupune responsabilități enorme. Copilul are anumite așteptări de la părinte, conform statusului de părinte, iar cu cât copilul înaintează în vârstă cresc așteptările de la părinte. Dezvoltarea educativă în primii ani de viață depinde numai de părinți, abia apoi intervin și instituțiile, dar în paralel cu familia.
Modelul dezvoltării familiei a avut o dezvoltare semnificativă după Al Doilea Război Mondial, în special prin lucrarea lui Hill și Rogers. Ipoteza cea mai importantă a acestei teorii este ca familiile într-adevăr se dezvoltă, adică trec prin stagii distincte, evidențiate de variațiile din structura familiei și functionarea acesteia. Teoreticienii modelului consideră ca exista nivele de analiză diferite. Indivizii, relațiile, grupurile, adunările de grupuri și instituțiile, toate acestea fiind legate de familie. (A. Băran-Pescaru, 2004, p.48)
Tranziția la rolul de părinte presupune modificări clare în relațiile dintre parteneri. Intrarea în familie a unui nou membru, copilul, schimbă total structura cuplului. Pe perioada când soția este însărcinată și când copilul este mic, soțul este mai afectiv cu soția și preia o parte din sarcinile ei cu scopul de a o ajuta. ( I. Mihăilescu, 2000, pp. 63-64) Soțul se simte responsabil de a face anumite activități, de a fi util, deoarece el poate simți că a nu a participat semnificativ la creșterea, educarea și integrarea socială a copilului, iar cum societatea acordă importanță mai mult mamei în creșterea copilului decât acordă tatălui, pune și mai multă presiune pe bărbat.
Cercetările efectuate s-au bazat exclusiv pe rolul familial al mamei, dar un factor important în legătura dintre statutul ocupațional al mamei și rezultatele copilului este și rolul familial al tatălui. Datorită emancipării femeii și a intrării pe piața forței de muncă, implicarea bărbaților în creșterea copilului și efectuarea treburilor casnice a crescut. Antropologul Margaret Mead precizează că ”spre deosebire de rolul mamei, care are o baza biologică, cel al tatălui este o creație sociala”, rolul tatălui nu ar trebui diminuat din cauza punctului de vedere biologic, dimpotriva deoarece se consideră ca are o contribuție mai mică ar trebui implicat mai mult în viața copilului. (A. Băran-Pescaru, 2004, p.132-134)
MCGill observă că tatăl obișnuit este "mai mult un om fantomă" decât un "om familist". Tatăl se bazează pe faptul că partenera lui se va ocupa de copii și în locul lui. ( J.O Balswick, J.K Balswick, 2009, p.199) Din cauza aceasta, relațiile bărbatului cu copiii lui pot fi slab dezvoltate, tatăl oferă siguranță, copilul nemaiavând acest sentiment pot exista efecte asupra personalității lui. Tipul de tată „demisionar”, nu se simte capabil să își sprijine copiii, este mereu plecat de acasă și ocupat cu serviciul.”(S. Coman, A. Sandu, 2003, p.141)
Dorința de a avea copii și de a reprezenta familia mai târziu, se completează cu preocuparea de a oferi o educație cât mai bună. Socializarea copiilor și formarea personalității este amprenta conduitelor manifestate de părinți. ( M. Voinea, I. Apostu, 2008, p.17) Formarea copiilor depinde de părinți, în funcție de educația oferită, comportamentul acestora este reflectat în mare masură de urmașii lor, copiii. Funcția educațională a familiei se poate exercita prin influențe directe precum metode educative dirijate dar și prin influența indirectă, conduită, climat . (E. Negreanu, M. Ionescu, coord., 2006, p. 9)
„R. Vincent realizează o clasificare a modelelor de conduită conjugală și a efectelor acestora pentru descendenți. Acestea sunt: părinți excesiv de preocupați doar de dragostea lor, neglijând celelalte aspecte ale vieții de familie și percepând apariția copiilor ca pe un element perturbator al relației conjugale; părinți indiferenți, neglijenți, preocupați de ei însiși, ducând o viață aparte, separată de cea a copiilor, frustrându-i orice control și îndrumare parentală; părinți infantili, cu o personalitate slabă, care oferă descendenților modele de comportament necorespunzatoare; părinți conflictuali care prin viața și exemplul lor perturbă dezvoltarea copiilor, orientându-i spre comportamente deviate.” ( M. Voinea, I. Apostu, 2008, p.17-18)
Aceste manifestări de conduită conjugală pot afecta dezvoltarea copiilor, este necesar ca și cuplul să fie pregătit de apariția unui nou membru în familie, copilul, la apariția acestuia se pot confrunta cu diverse probleme, care pot afecta negativ relația acestora dar și copilul.
Familia este principalul formator al unei persoane privind mai multe direcții. Aceasta are rolul de a pregăti copilul pentru a intra în grupuri, dar și de a-și forma comportamentele, valorile și stările. (C. Cucoș, 2006, p.48)
„Gestiunea activității educative este ierarhică, părinții fiind cei care decid asupra devenirii copilului și care impun așteptările lor acestuia din urmă. Comunicarea dintre părinți și copii este ierarhică, părinții având tendința de a le impune copiilor propriul sistem de valori, credințe, atitudini.” (M. Voinea, I. Apostu, 2008, p.34) Coordonarea copiilor în alegerea unor valori și exprimarea unor atitudini constituie o baza importantă în dezvoltarea acestora. Când sunt copiii mici au nevoie de îndrumare, de aceea în perioada copilăriei pot decide părinții în locul lor, dar când vor crește este foarte important ca părinții să îi lase să fie independenți, să poata lua decizii singur, astfel își demonstrează că este capabil și că părinții lui îl consideră capabil, pentru a efectua anumite acțiuni. Creșterea stimei de sine și a încrederii în sine poate fi stimulata semnificativ numai de către familie.
În societățile tradiționale, în mediul rural tradițional copiii imită și se identifică cu rolurile părinților, de obicei băiatul își ajută tatăl în munca lui. În mediul urban modern, imitarea și participarea la activitățile părinților nu mai este posibilă, deoarece ambii părinți au slujbe, sunt plecați de acasă în timpul zilei, acest fapt reducând una dintre funcțiile importante ale familiei, socializarea copilului. ( I. Mihăilescu, 2000, pp.34-35) Socializarea copilului și pregătirea lui pentru integrarea în societate pot fi preluate de alți membri ai familiei. Acestea pot fi bunicii, care rămân acasă cu copiii, sau grupul de prieteni.
Teoria socializarii susține că din momentul în care se nasc, copiii sunt învățați atât implicit cât și explicit cum să fie bărbat sau cum să fie o femeie. ( J.O Balswick, J.K Balswick, 2009, p.187). Părinții sunt predispuși să se comporte diferit în procesul educațional, în funcție de genul copiilor lor. Părinții își tratează băieții diferit față de fete, nu doar pentru că ei sunt diferiți, ci și din cauza prejudecăților despre ce înseamnă să fii bărbat și ce înseamnă să fii femeie. Zeci de studii de deghizare a adevăratului sex confirmă faptul că oamenii judecă diferit copii pe baza sexului pe care cred ca îl au aceștia, indiferent de sexul real, din scutec. Pe lângă faptul că evaluează în mod diferit expresiile și înfățișarea lor, adulții tind să aleagă jucăriile în mod diferit în funcție de sexul copilului dar și să se raporteze diferit, interacționând într-un mod mai nuanțat, mai verbal cu fetele. (L. Eliot, 2011, pp.138-137) Acestea se pot intampla din cauza steoretipurile adânc înrădăcinate, care nu pot fi schimbate, până și specialiștii în domeniu se comportă astfel cu copiii lor. Toate teoriile implică deosebiri între investiția în educație pentru băieți și cele pentru fete, deși concluziile sunt diferite, iar datele emprice intră adeseori în contradicție cu ipotezele. Explicațiile privind diferențele dintre sexe în ceea ce privește cantitatea și calitatea investiției pleacă de la premisa că șansele sociale ale băieților și ale fetelor sunt de obicei diferite, situație care este de obicei însoțită și de norme ce stipulează roluri specifice categoriilor de gen. (A. Hatoș, 2006, p.182) Discriminarea de gen, deși este sancționată legal, este prezentă în toate domeniile, având un impact asupra persoanelor discriminate. Cu cât societatea va evolua, cu atât dizolvarea acestor diferențe se va face treptat.
Valorile culturale influențează modul de creștere a copiilor. Influența acestora asupra practicilor de creștere a fost demonstrată. Într-un studiu comparativ realizat în Japonia și Statele Unite s-au observat practici total diferite de creștere a copiilor. Mamele japoneze descurajau manifestările verbale și fizice ale sugarilor, calmându-i și liniștindu-i, iar mamele din Statele Unite îi priveau și îi atingeau des. Concluzia acestui studiu a fost că practicile de creștere a copiilor sunt subordonate achiziționării de către aceștia a modelelor de interacțiune permise sau încurajate cultural. (Solomon, 1993, p.138 apud D.Cojocaru, 2008 p.59)
Diversitatea culturală este explicația multor fenomene întâlnite în societate, în cazul creșterii copiilor este previzibilă o diferențiere în funcție de cultura părințlor. Indivizii nu prezintă caracteristici identice nici când aparțin aceeași culturi, cu atât mai mult ele nu sunt prezente când fac parte din culturi diferite.
Potrivit teoria comunicării în familie, unde situația centrală, aceea de cerință dublă contradictorie (double bind situation), se creează modelul de comunicare în care individul primește în familie mesaje cu sens contradictoriu, opus. Acest dublu mesaj (contradictoriu) poate veni fie de la aceeași persoană într-un interval de timp scurt, fie de la diferite persoane autoritare din familie. Comunicarea disonantă sistematică din familie, resimțită ca atare de individul în cauza, în particular de copii si adolescenți, conduce la stres psihic, la depresii și, în final, la tendința de a se sustrage situației presante. (P. Iluț, 2005, p.126 ) Părinții pot avea stiluri educative diferite, de aici survin și contradicțiile cu privire la sancțiunile punitive. Unul din părinți consideră că pedeapsa aplicată copilului este necesară, dar celălalt părinte poate să nu considere la fel, și să îi ridice pedeapsa copilului. Acesta devine derutat și nu știe pe care autoritate să urmeze.
Teoreticienii explică modelul interacțiunii simbolice considerând că dacă vrem să înțelegem ce fac oamenii trebuie să studiem sensurile pe care aceștia și le atribuie lor, situației în care se află și acțiunilor lor. Burr, Leigh și colegii lor au dezvoltat o teorie deductivă, bazată pe interacționismul simbolic. Ei au dovedit că satisfacția unei persoane intr-o relație depinde de calitatea îndeplinirii rolurilor sale, care este strâns legată de claritatea și consensul în definirea expectațiilor de rol. Interacționismul simbolic a oferit un cadru pentru dezbaterea referitoare la angajarea femeilor într-o slujbă, prevăzând efecte diferite ale multiplelor roluri ale acestora, cu ajutorul teoriei intensificării rolului și a teoriei supraîncărcării. (A. Băran-Pescaru, 2004, p.47) Când partenerii cuplului conjugal îndeplinesc favorabil așteptările de rol, satisfacția crește. Este nevoie de definerea exactă a așteptărilor de rol deoarece partenerii pot avea percepții/interpretări diferite referitoare la rolurile care trebuie exercitate.
Stilurile parentale sunt caracterizate prin relația dintre părinți și copii. Sunt de mai multe tipuri: stiluri permisive, unde părinții sunt indulgenți se poate ajunge pana la neatenție și neglijarea copilului; stiluri autoritare caracterizate de părinții care aplică pedepse coercitive pentru a educa copiii și unde nevoile sunt axate pe interesele părinților și nu ale copilului; stiluri democratice implică comportamente parentale orientate spre interesele copilului și care acorda atenție în funcție de etapele dezvoltării copilului. (Baumrind, Darling si Steinberg, apud Collins și Madsen, 2003, p, 58 apud C. Tudose, 2005, p.61)
Familiile cu probleme de ordin educogen, socializator prezintă grave deficiențe structurale sau funcționale. Copilul are nevoie de familie, dar nu de orice fel de familie, ci de una completă, în deplinătatea exercitării funcțiilor sale recunoscute de societate. Sarcinile educogene ale familiei sunt multiple și complexe; ele presupun o acțiune conștientă și consecventă a ambilor părinți și, de asemenea, orientarea acțiunilor educaționale la specificul personalității copilului. (M. Voinea, I. Apostu, 2008, pp.40-41)
Se conturează trei tipuri de familii: a. familii înalt educogene, care sprijină educarea tinerilor, le asigură condiții pentru realizarea unei pregătiri profesionale și culturale adecvate, pentru petrecerea timpului liber în mod plăcut și util și care realizează o legătură cu școala pentru a asigura controlul activităților din aceasta sferă; b. familii educogene satisfacatoare, care asigură copiilor condiții obiective și subiective de educație familială, se preocupă de reușita lor în viața, dar nu organizează și controlează sistematic activitățile în aceasta direcție; c. familii nesatisfacătoare educogen, caracterizate prin climat psihic necorespunzator, relații reci sau de indiferență, lipsa controlului parental, insuccese profesionale ale copiilor. (Maria Voinea, 2005, p. 46)
Fiecărui părinte îi corespunde un model parental, acesta constituie ansamblul de cerințe și prescripții asociate rol-statusului de părinte, impus de către societate, la un moment dat, ca exemplu, ca ideal.( Mitrofan I. „Familia de la A la Z”, Ed. Științifică, 1991 apud (M. Voinea, I. Apostu, 2008, p.88) Acestea sunt doar ideal-tipuri, în societate nefiind posibile astfel de modele pur ci pot fi mixte.
Copilul absoarbe primele percepții din mediul primar, familia fiind un punct de reper pentru acesta. El prin procesul de imitație, se va comporta și va acționa precum membrii familiei lui. (C. Cucoș, 2006, p.49)
În concluzie, exercitarea rolurile parentale este prioritară pentru copil. Rolurile parentale trebuie exercitate corespunzător, pentru a nu exista consecințe negative. Părinții trebuie să cunoască consecințele pe care comportamentele lor le au asupra propriului copil, dar nu numai aceasta. Cunoașterea modalitații de gestionare corectă a conflictelor conjugale, poate evita destrămarea cuplului. Pregătirea și adaptarea la rolul de părinte sunt procese foarte importante cărora partenerii trebuie să le acorde atenție, dacă acestea se efectuează satisfacator relația cuplului și dezvoltarea copilului se vor desfășura într-o direcție favorabilă.
Capitolul II. Metodologia cercetării
2.1. Scopul, obiectivele și ipotezele cercetarii
Scopul acestei cercetării este de a identifica mentalitățile femeilor și a bărbaților referitoare la educația copiilor și de a evidenția dacă divergențele care se creează între parteneri privind educația copiilor pot afecta semnificativ copilul, cât și cuplul conjugal.
Obiective și ipoteze
Principalul obiectiv este identificarea mentalităților masculine și feminine cu privire la educația copiilor dar și analiza diferențelor de percepție ale părinților în legătură cu strategiile educative. În acest sens, cercetarea a vizat aplicarea de interviuri ambilor părinți pentru a putea îndeplini obiectivele propuse. Așadar, obiectivele stabilite sunt:
1. Identificarea mentalităților educogene ale tatălui
Deși tatăl își asumă în declarații educația copilului, totuși, în manifestarea concretă, sarcinile sunt orientate către mamă.
Tații au tendința unei educații mai restrictive decât mamele.
Pornind de la prima ipoteză, vom putea identifica tipul de mentalitate al tatălui. Dorim să aflăm dacă patternurile tradiționale încă mai sunt active. În societatea tradițională sarcinile educative ale copiilor erau total orientate către mamă.
Prin a doua ipoteză dorim să demonstrăm că tații prezenți în lotul studiat au un stil educativ mai restrictiv în comparație cu a mamei. Această trăsatură accentuează profilul tatălui tradițional.
2. Identificarea mentalităților educogene ale mamei
Deși locuiesc în mediul urban, tendința mamelor este de a-și asuma în totalitate sarcinile de educație a copiilor. Identificarea mentalitaților educogene ale mamei urmărește identificarea actualelor tendințe ale stilurilor educative și împărțirea sarcinilor educative. Ipoteza încearcă să evidențieze gradul de emancipare al femeii și modalitatea în care rolurile socializatoare sunt distribuite echitabil celor doi părinți.
3. Analiza diferențelor de percepție asupra educației
Deși își asumă declarativ rolurile educative, tatăl plasează asupra mamei deficiențele de socializare a copiilor. Vom afla daca stereotipul de gen funcționează în lotul studiat, femeia fiind considerată de bărbat ca slab competentă în educarea copiilor. Diferențele de percepție dintre parteneri asupra educației ne va arata cât de stabili sunt în adoptarea unui anumit stil educativ dar și dacă rolurile parentale sunt exercitate eficient.
2.2. Instrumentul de cercetare, subiecții cercetării, desfășurarea cercetării
Am ales metoda anchetei sociologice – tehnica analiza calitativă, deoarece prin aceasta se poate avea un mai mare acces la nuanțele ideilor expuse de persoanele intervievate, date fiind și orientările, uneori subiective cu privire la educație. De asemenea, în urma aplicării instrumentelor s-a demonstrat un plus de informații generate de interacțiunea directă și modalitatea în care s-a putut stimula cooperarea și nuanțarea anumitor aspecte cu privire la educație.
Ca instrument de cercetare am folosit interviul structurat, întrebările fiind construite în relație directă cu obiectivele și ipotezele stabilite.
Ghidul de interviu conține întrebări referitoare la responsabilitățile părinților, conflictele dintre aceștia, sarcinile educative care îi revin femeii și bărbatului, desfășurarea procesului decizional în familie, împărțirea sarcinilor și responsabilităților.
Populația țintă a acestei cercetări sunt părinții cu vârsta cuprinsă între 34 – 41 de ani, din București. Am intervievat un lot de 20 de părinți, interviul s-a realizat cu ambii părinții, în spații separate, astfel încât cei doi să nu fie influențați de răspunsurile celuilalt. Respondenții au copii cu vârsta cuprinsă între 4 și 14 ani, așadar, în relație directă cu vârsta, au fost aleși părinții care au un minim de experiență în această calitate.
Efectuarea interviurilor s-a efectuat în perioada lunilor aprilie-mai 2013.
Ca și limită a cercetării putem spune că lotul nu este reprezentativ.
Capitolul III. Rezultate obținute și analiza datelor
Cu privire la responsabilitățile și sarcinile părinților în creșterea și educarea copiilor s-a observat că au principii asemănătoare, răspunsurile comune fiind: îndrumarea copilului spre o carieră, siguranță, îngrijirea fizică și psihică.
Mamele au tendința de a considera printre responsabilitățile specifice lor și oferirea de afecțiune, pe când tații au accentuat oferirea unei situații financiare bune. Așadar, mamele au o mai profundă orientare spre nevoile copilului în timp ce tatăl gândește nevoile copilului său ca o extensie sau consecință a propriului job. Concepția tradiționalistă, unde tatăl era stâlpul casei și susținea familia, iar mama se ocupa de îngrijirea copiilor, încă persistă la lotul de părinți investigat. Deducem că pretenția modernității este una relativă, în realitate, patternurile tradiționale încă sunt active și se observă și în socializare descendenților.
În ceea ce privește asumarea sarcinilor conjugale de către femeie și bărbat, femeile au răspuns referitor la sarcinile educative și domestice, în percepția lor sarcini conjugale sunt și de a face mâncare, de a avea grijă de copii.
Răspunsurile femeilor cu privire la sarcinile pe care trebuie să și le asume o femeie fiind: „femeia în primul rând trebuie să aibă grija de copii”, „femeia de regulă, ea cam duce totul în casă,” „să facă mâncare, curățenie, să spele, să nu se certe în fața copiilor”. Așadar, dacă la prima vedere am putea evalua ca fiind tradițional comportamentul bărbaților, totuși, mentalitățile feminine tind să susțină acest tip de mentalitate, asumându-și „în primul rând” grija față de copii. Deși parte dintre ele au avut și o viață profesională, totuși, atunci când vorbesc de proprii copii, ele nu mai amintesc de îndatoririle profesionale ca sumă de sarcini pe care trebuie să și le asume femeia. În contrapondere, bărbații asociază job-ul cu sarcinile lui specifice în raport cu copilul – să aducă bani ceea ce confirmă o dublă orientare tradițională, atât a tatălui cât și a mamei.
Mamele atribuie sarcini casnice și educative, sarcinilor conjugale pe care trebuie să și le asume femeia, iar la sarcinile conjugale pe care trebuie să și le asume un bărbat specifică: „Ar trebui să fie credincios, iubitor, un părinte bun, ” „mai puțin de gospodărie, este în principal afecțiunea pe care i-o oferă soției, cât și asigurarea unui trai bun, financiar”. Din acestea rezultă că mamele își atribuie sarcinile casnice și educative, iar bărbaților le rămâne sarcina să arate sentimente față de ele și copii cât și ocuparea de siguranța financiară. Așadar, potrivit mentalităților feminine, nevoia de susținere emoțională pentru mamă și copii dar și susținerea financiară reprezintă singurele „pretenții” cu privire la sarcinile specific masculine. Înțelegem, deci, că rolul tatălui nu este unul specific acestei calități ci unul general, bărbatul având datoria morală de a oferi suport emoțional și material, indiferent de calitatea lui de tată sau simplu soț.
Una dintre respondente, raportându-se la forma feminină de echilibru social dar și familial a evidențiat cele două dimensiuni ale nevoilor feminine, cea orientată către familie dar și cea către carieră, așadar, supraaglomerarea cu roluri: „Nu știu, să reușească să îmbine viața profesională cu viața de familie”. Aceasta este dorința femeilor, deși cariera trece pe primul plan, ele își doresc să îmbine cariera cu viața de familie, nu se pot desprinde de viața de familie. Acest fapt poate duce la un conflict de rol între femeia de carieră și femeia-mamă. Această asumare crescută a numărului de roluri este susținută de propria mentalitate potrivit căreia, bărbatul are roluri de securitate fizică și emoțională precum și roluri economice. Așadar, seturile de roluri care țin de gospodărie, menaj, educație sunt asumate de femei, probabil, extensie a unei socializări tradiționale în familiile de origine.
În ceea ce privește sistemul de sarcini specific feminine, respondenții au menționat că sarcinile casnice trebuie realizate de femei care trebuie să își asume și grija și afecțiunea față de soț. Această mentalitate ne conduce spre ideea potrivit căreia, femeile, nu doar că își asumă suma totală de roluri casnice și că sunt atât de puternic socializate tradițional încât nici nu contabilizează în setul de sarcini masculine elemente care țin de menaj și alte acțiuni casnice. La sarcinile conjugale pe care trebuie să și le asume un bărbat, aspectul financiar primează, oricare ar fi sensul și orientarea întrebărilor adresate. În sens invers, bărbații își asumă răspunderea financiară și plasează femeii celelalte sarcini. Într-un mod subiectiv și în același timp, acreditat de mediile sociale din care face parte, bărbatul se bucură de confortul libertății, al investiției în job și carieră în timp ce, toată structura de rol feminin se modifică în momentul mariajului și, mai ales, începând cu momentul nașterii.
Sarcinile educative menționate de bărbați, pe care ar trebui să le dezvolte o femeie, au fost acelea de a avea mai multă grijă de copil, deoarece ele stau mai mult cu ei acasă, le revine sarcina să le ofere o educație mai bună, în lipsa acestuia. Femeile au oferit răspunsuri legate de educația copilului în general, mamele își asumă toate sarcinile educative, se simt total răspunzătoare pentru educația copilului. „La școală are diferite nevoi, de exemplu, sunt ședințe din când în când, cineva trebuie să meargă, eu consider că ar fi mai mult responsabilitatea mea decât a soțului..ca mamă e mai altfel..fiind mai protectoare și mai sensibilă…cred eu că este îndatorirea mea.” Am putea interpreta că respondenta E., prin caracteristicile oferite mamei, caracterizează și tatăl, el nu se poate ocupa de activitatea școlară a copilului deoarece nu este ca mama „mai protectoare și mai sensibilă”, deci nu poate gestiona situația corespunzător și nu poate înțelege copilul pentru situația școlară. Deci, în anumite mentalități feminine, tatăl nu are suficientă sensibilitate pentru a înțelege nevoile copiilor, cele de ordin educativ, motiv pentru care, relația cu școala este considerată a fi o sarcină feminină. Altfel spus, dacă bărbatului i se pretinde protecție și sensibilitate în viața de familie, totuși, atunci când e vorba de creșterea și educarea copiilor, femeile subordonează calitativ rolurile instrumentale ale bărbatului în ceea ce privește educația.
Există o diversitate a sarcinilor masculine, respondentele susțin că bărbații au aceleași sarcini ca ale femeii. „Un bărbat ar trebui să îi verifice din când în când la teme, să îi verifice la școală, la diriginte despre ce mai fac ei [..] și tata trebuie să știe la fel ca și mama”. Femeile afirmă ca „educarea copiilor ține de ambii părinții”, dar acest lucru nu se observă în celelalte afirmații ale acelorași mame. Aceste relative confuzii și contradicții arată, mai degrabă, intersecția valorică a două sisteme – tradițional și modern în ceea ce privește sistemul de rol conjugal, responsabilitățile și orientările educative pentru proprii copii. De asemenea, s-a observat și o formă stereotipizată a răspunsurilor care a fost concretizate într-un set de mentalități care păreau uneori chiar identice, fapt care demonstrează încă o dată formalismul tradițional și modalitatea în care vechile patternuri de manifestare sunt reactivate astăzi în formulări considerate moderne.
Unii bărbați afirmă că au același sarcini ca ale femeii, menționând că ei se ocupa de efectuarea activităților recreative. Domnul A. afirmă că își poate învăța copilul „în orice privință, începând la ce sarcină are un bărbat într-o casă, până la ce trebuie să facă cu o femeie”. Respondentul consideră că bărbatul trebuie să se ocupe de educația sexuală a băiatului. Soția lui A. este de aceeași părere: „în cazul meu..eu am băiat..în cazul meu cred că..soțul meu are și el un rol important. Un băiat, automat mă gândesc eu, că baieții între ei discută altfel față de o mamă. De exemplu, „eu..sunt conștientă că la un moment dat trebuie să intervii în educația sexuală a copilului, de ce nu, va veni un moment în care trebuie să îi explici unele lucruri, ceea ce un bărbat îi poate explica mult mai bine, față de mine, îi pot explica și eu dar cu totul alte lucruri.” Rolurile bărbatului în educație apar doar în condițiile specifice care țin de raportul dintre „bărbați”, așadar, mentalitatea feminină a rolurilor specifice bărbatului este foarte mică. Conform acestei mentalități, soțului îi sunt „acreditate” roluri, doar în baza experienței sale de bărbat, în ceea ce privește integrarea socială, restul par mai mult opționale, decât obligatorii într-un raport egal cu femeia.
Potrivit teoriei socializării copiii sunt învățați încă din momentul în care se nasc, atât implicit cât și explicit cum să fie bărbat sau cum să fie o femeie. ( J.O Balswick, J.K Balswick, 2009, p.187). Părinții sunt predispuși să se comporte diferit în procesul educațional, în funcție de genul copiilor lor. Părinții își tratează băieții diferit față de fete, nu doar pentru că ei sunt diferiți, ci și din cauza prejudecăților despre ce înseamnă să fii bărbat și ce înseamnă să fii femeie. (L. Eliot, 2011, pp.138-137)
În societatea de azi, egalitatea sarcinilor dintre femeie și bărbat a prins contur și este un ideal, de aceea și respondentele încearcă aparent să se ralieze la acest fenomen. Respodenta M.: „Cam așa sunt..eu cred că sunt egale, ce vreau eu să îl învăț, îl învață și el.[..] daca e toată ziua la serviciu nu cred că are timp să îl educe pe copil, deci care stă mai mult cu el.” La început, M. încerca să demonstreze că amândoi au aceleași sarcini educative dar în final remarcă absența tatălui din timpul zilei, așadar sarcinile educative le îndeplinește cine stă acasă, în cele mai multe cazuri mama.
Împărțirea sarcinilor educative se face în funcție de disponibilitatea părinților. În privința acesteia, partenerii au oferit răspunsuri asemănătoare. Au menționat că „sarcinile educative se împart în doi”, „de regulă facem totul împreună,” „ne împărțim jumate jumate, fiecare știe ce are de făcut”. Aflați la intersecția culturală dintre tradiționalitate și modernitate, unii parteneri demonstrează un grad de inconsistență între comportamentul de rol asumat și cel declarat. Dacă inițial responsabilitățile pretinse bărbatului erau cele care țineau de integrarea socială și experiențe erotice, ulterior declară echitatea de rol conjugal, ceea ce arată decalajul dintre stereotipurile sociale ale egalității și rolurile asumate concret.
Părinții declară că se consultă în luarea unei decizii privind educația copilului, dar când vine vorba de aplicarea pedepselor se observă că părinții nu țin cont de decizia celuilalt. Cea mai frecventă contradicție a cuplurilor este referitoare la stilurile educative practicate de parteneri. Tații spun despre mame că sunt autoritare, dure, iar mamele spun despre tați același lucru, și referitor la cine este mai permisiv, sunt contradicții, părinții se numesc unul pe celalalt. E.: „el este un pic mai dur, eu sunt un pic mai protectoare,” „A.: altfel este cu mine, altfel este cu doamna. Eu sunt mai permisiv.”
Stilurile permisive, unde părinții sunt indulgenți se poate ajunge pana la neatenție și neglijarea copilului; iar in cele autoritare nevoile sunt axate pe interesele părinților și nu ale copilului. (Baumrind, Darling si Steinberg, apud Collins și Madsen, 2003, p, 58 apud C. Tudose, 2005, p.61)
Desi respondenții, provin și locuiesc în mediul urban, trăsăturile bărbatului și femeii tradiționale predomină. Bărbatul tradițional care deține autoritatea și respectul asupra copiilor și soției lui, el gestionează bugetul familiei, și femeia tradițională care este grijulie, sufletistă, supusă, ea se ocupă de îngrijirea copiilor, a casei și de a asigura confortul soțului, (C.Tudose, 2005, p.95) iar toate acestea se regăsesc în declarațiile respondenților.
Diferențele în educație identificate de mame, în ceea ce privește atitudinea tatălui, sunt: Tații sunt mai duri, „nu au răbdare, fac totul pe fuga”. Cu toate acestea respondenta M. susține că: „Tatăl mai lasă de la el…nu prea îmi convine. […] o mama știe mai bine să îl educe și să îngrijească mai bine față de tată. Neconcordanța dintre răspunsurile partenerilor reflectă nehotărarea lor de adoptare a unui stil educativ, dar și o ineficiență în asumarea rolurilor parentale.
Din nou, intervine concepția că nu există diferențe în educația oferită de tată în comparație cu cea oferită de mamă. Doar că răspunsurile respondenților pe toata durata interviului dovedesc contrariul. L.: „Diferența poate să fie..eu să zic.. sunt puțin mai blând, explic mai pe înțelesul lor, mai blând […] Tatăl poate are mai multă răbdare decât mama, că mama fiind tot timpul cu ei și având foarte multe sarcini e foarte stresată”. Tatăl motivează aceste diferențe, recunoaște suprasolicitarea mamei cu sarcini, scuzând-o pe aceasta că nu are răbdare.
De specificat este că mamele au o opinie comună, ele susțin că nu există diferențe, însă mai degrabă unii dintre respondenții de sex masculin au răspuns că există diferențe in educația oferita oferită de tată în comparație cu cea oferită de mamă. Așteptarea era ca femeile să susțină ca nu exista diferențe deoarece ele îndeplinesc majoritatea sarcinilor educative, si răspunsul era argumentat. Deși ar fi în avantajul lor să spună că nu există diferențe, bărbații nu vor să se asocieze sarcinilor femeii, accentuând trăsăturile tatălui tradițional.
Tații argumentează că există diferențe deoarece: „ca orice femeie are o altă concepție despre viață și despre activitățile de zi cu zi, bărbatul are alte concepții de viață și activitățile de zi cu zi. Drept urmare dacă ea stă la cratiță, la matură și la mașina de spălat, bărbatul nu poate să stea la cratiță, la covoare și la mașina de spalat […] Or, inconsistența valorilor din astfel de formulări derivă din faptul că bărbatul își neagă rolurile de menaj și i le transmite soției, deși i le subevaluează și ei, cu toate că le pretinde de la ea. „De aceea, sunt clar diferențe, nu putem să îi dam amândoi aceeași educație, fiecare îl educă în felul lui, în felul din familie din care se trage, ea a avut altfel de educație, eu am avut un altfel de educație și atunci este un pic de neconcordanță în chestiile astea și trebuie să le aduci pe calea cealaltă, dreaptă.” Copiii preiau modelele parentale, de aceea stilurile educative diferă de la o familie la alta, și diferențele de cultură pot avea au un aport în acest caz. Astfel, părinții aplică descendenților metode educative preluate indirect de la familia de origine.
În opinia respondentelor, sarcinile educative cele mai dificile pentru un bărbat sunt să facă temele cu copilul, susțin ca sunt obosiți de la serviciu și nu au răbdare, sau chiar că nu vor. Respondenta E.: „în cazul meu sarcina mai grea, mai dificilă pentru A., soțul meu, este cea cu școala, temele, este mai….pur si simplu nu consideră ca îl poate sprijini, sau probabil nu vrea, nu știu ce să zic”. În cazul acesta poate interveni și nivelul de educație al părintelui, tatăl absolvind doar școala profesională, pe când mama, liceul. Domnul A. menționează că nu îi place să facă temele cu copilul, dar când are ceva mai greu de lucrat și nu se poate descurca mama, intră în sarcina lui să îl ajute. Din aceste răspunsuri reiese că tatăl se prezintă superior mamei, el se implică în sarcinile mai grele unde „nu se poate descurca mama” și cele ușoare i le atribuie mamei. Rolurile tatălui nu sunt generalizate. El apare doar ca o dublură a mamei sau pe o competență mai slabă a ei pe anumite domenii de activitate
Faptul că mama este mereu în contact cu activitățile școlare, îl face pe tată sa nu se poate implica, deoarece nu are cumulate cunoștințe.
Cu toate că la împărțirea sarcinilor, mamele susțin că ambii părinți se ocupă de educația copilului, mai târziu confirmă că cel mai mult ele se ocupă de acest lucru. Toate mamele din lotul investigat susțin că ele se ocupă mai mult de educația copilului, este și o excepție unde se ocupă soțul. Deși soțiile au declarat acestea, unii partenerii nu au fost de aceeași opinie, au răspuns că ambii părinți se ocupă de educația copilului. Bărbații la nivel declarativ afirmă acestea, dar din comportamentele lor și spusele soțiilor nu li se confirmă spusele, ipoteza fiind confirmată: Deși tatăl își asumă în declarații educația copilului, totuși, în manifestarea concretă, sarcinile sunt orientate către mamă.
S-a observat la unele cupluri cu educație superioară că sarcinile sunt egalitare, și că mai mult tatăl și bunica paternă se ocupă de educația copilului, pentru că aceștia stau cu copilul în timpul zilei. În mediul urban modern, imitarea și participarea la activitățile părinților nu mai este posibilă ca în mediul rural tradițional, deoarece ambii părinți au slujbe, sunt plecați de acasă în timpul zilei, acest fapt reducând una dintre funcțiile importante ale familiei, socializarea copilului. (I. Mihăilescu, 2000, pp.34-35) Socializarea copilului și pregătirea lui pentru integrarea în societate pot fi preluate de alți membri ai familiei.
Majoritatea mamelor, susțin că femeia nu ar trebui să vorbească cu băiatul despre educația sexuală, această sarcină revenindu-i tatălui, însă majoritatea bărbaților afirmă că nu ar trebui să existe sarcini educative pe care să nu și le asume femeia. Prin afirmația că nu există sarcina pe care să nu și-o asume femeia, bărbații transpun toate sarcinile femeii, fiind de părere că mama trebuie să își asume toate sarcinile educative ale copilului.
Spre deosebire de sarcinile pe care le dezvoltă partenerul, mamele dezvoltă mai mult activități referitoare la: „muncile casnice”, „statul mai mult cu copiii, mâncarea și efectuarea temelor” , „școala”. M.: „Îl duc la grădiniță în fiecare zi, scriu cu ei în fiecare zi, mă duc cu ei afară în fiecare zi. Nu mai zic de treburile casnice … în casă spăl, calc.” Din exprimarea lui M. se observă o nemulțumire, dar totuși se supune concepției tradiționaliste, mamele se ocupă de toate sarcinile ce privesc copiii și casa. Astfel se confirmă una dintre ipotezele cercetării: Deși locuiesc în mediul urban, tendința mamelor este de a-și asuma în totalitate sarcinile de educație a copiilor.
Tații intervievați spun că spre deosebire de partener, ei dezvoltă cu copii mai multe activități recreative și execută reparații în casă „ce ține de un bărbat”. Activitățile recreative sunt efectuate în principal de către tați, deoarece acestea se realizează în weekend, când tații sunt acasă, iar zilele de sâmbătă și duminică sunt destinate relaxării.
În privința sarcinilor dezvoltate mai mult de tată, femeile declară că soții lor efectuează sarcini recreative cu copiii, care implică jocuri la calculator și plimbări în parc, s-a menționat și că „sarcina pe care o dezvoltă cel mai mult este cea legată de venitul pe care îl aduce în casa, el aduce venitul cel mai mult.” Femeile casnice apreciază efortul bărbatului de a se ocupa de situația financiară, răsplătindu-l prin efectuarea tuturor celorlalte sarcini. Are loc o negociere de roluri, după principiul echității. Cei doi parteneri își ajustează conduitele și așteptările potrivit felului în care văd schimbul de bunuri și activități ca fiind echitabil sau nu, membrii familiei, și cu deosebire soții, estimează raportul dintre "ceea ce primesc eu în derularea vieții de familiei și ce dau" (I. Petru, 2005, p. 130)
Sarcinile care sunt dezvoltate mai mult de mamă, menționate de tați sunt referitoare la sarcinile casnice și efectuarea temelor cu copilul. Majoritatea mamelor casnice își petrec tot timpul în efectuarea tuturor activităților. Cu toate acestea, și mamele cu serviciu realizează aceleași sarcini. S-a observat o tendință de desprindere de activitățile casnice, dar în final tot ele își asumă acestea, neavând cine să le facă. Principalele conflicte dintre parteneri, au loc din cauza pedepselor aplicate copiilor și a stilurilor educative exercitate de părinți. Partenerii nu reușesc să se pună de acord, dacă i se acordă pedeapsă, cât va dura pedeapsa sau dacă celălalt o poate anula. Se creează contradicții când unul dintre ei este mai dur sau permisiv, celălalt critică atitudinea partenerului.
În privința mamelor din lotul investigat, opiniile sunt la egalitate cu privire la stilul educativ al tatălui, unele spun că tatăl este prea dur, iar unele că este prea permisiv. Bărbații au raspuns în majoritate că mamele sunt prea permisive. Barbații se supun sterotipului că mamele sunt mai permisive, sensibile, cedează repede datorită „inimii de mamă”. Potrivit teoriei comunicării, în care situația centrală este aceea de cerință dublă contradictorie (double bind situation), se creează un modelul de comunicare în care individul primește în familie mesaje cu sens contradictoriu. Cel mai adesea copii sunt supuși la astfel de mesaje. (I. Petru, 2005, p.126) Acestea se regăsesc în indicațiile părinților cu privire la pedepse, unul dintre părinți acordă pedeapsa, iar celălalt îl absolvă.
Mamele au declarat că daca ar fi obligați ca unul dintre părinți să renunțe la serviciu, ele ar renunța, datorită mai multor factori: venitul mai redus față de al soțului, se pot ocupa și de treburile gospodărești, pe lângă cel de îngrijirea de copil, ceea ce soțul nu poate face. Dar și argumentul că mama educă copilul mai bine ca tatăl. E.: „Sper să nu par de modă veche […] Mama ar trebuie să renunțe, își poate educa copilul mult mai bine decât un tată, referitor la absolut orice, începând de la cel mai mic lucru până la cel mai important.” E. Conștientizează că mentalitățile ei sunt învechite, sunt tradiționale, dar își susține ideea. Adânc înrădăcinate concepțiile tradiționaliste, nu pot fi schimbate, chiar dacă indivizii se simt etichetați pentru mentalitățile lor.
Tații susțin același lucru, mamele ar trebuie să renunțe, deoarece ei nu pot pentru că aduc cea mai mare parte a venitului și mamele se ocupă mai bine de copii. În final, tații recunosc că mamele se ocupă mai bine de copii, dar la întrebările anterioare mulți dintre ei au spus că nu există nicio diferență în modul cum educă tatăl în comparație cu mama. Domnul L.:”Da, dar normal ar fi indicat ca mama să rămâna acasă cu copii, pentru că ea îndeplinește mai multe sarcini și e diferită fața de tată, tata normal, el trebuie să depună efortul fizic la muncă, și mama să stea cu copiii, mi se pare normal..” Respondentul maschează motivarea, aducând în favoarea lui situația prin protejarea soției, aceste este un caracter tradițional..
Aspectul economic este adus în discuție de nenumărate ori, la cuplurile în care femeia lucrează, tați au venitul mai mare. Discriminare de gen este existenta intens pe piața muncii, femeile sunt mai prost plătite ca bărbații.
Răspunsurile respondenților cu privire la recomandările pentru tinerii părinți diferă. Mamele sugerează să petreacă cât mai mult timp cu copiii, să comunice, să îi supravegheze, pe când tații să îi educe altfel decât au fost ei educați de părinți, să înțeleagă comportamentul copiilor, să se ocupe mai mult de ei. În privința unui aspect unii respondenții au fost de acord, „să nu facă copii de tineri,” „să aștepte vremea să aibă un copil până nu au o situație financiară stabilă.”
Putem spune că aceștia recomandă evitarea greșelilor făcute de ei. Unii chiar au mărturisit ca așa au procedat și nu a fost bine.
Din analiza mentalităților identificate rezultă aspecte interesante cu privire la: viața conjugală în postmodernism, asumarea sarcinilor educative, cum se realizează procesul decizional în familie, diferențele de mentalități educogene, conflictele între parteneri cu privire la educația copilului. Aspectele aparte ale acestor fenomene se pot observa într-un mod mai evident, când abordăm comparativ răspunsurile partenerilor conjugali.
Se constată diverse puncte de vedere între parteneri. Una dintre orientările identificate în studiu arată că sarcinile educative în familia lor se împart egal, asta consideră, deoarece mama se ocupă de copii, în privința îngrijirii și efectuării temelor, iar tatăl cu activitățile recreative.
Deși cuplul prezintă numeroase caracteristici ale familiei tradiționale, deciziile privind educația copilului le hotărăsc împreună, acesta fiind un aspect al democrației în familia modernă. Deși pare un aspect al familiei moderne nu este așa, mama îi cere acordul soțului pentru a face anumite activități cu scop educativ pentru copil, pentru că tatăl decide, el reprezintă autoritatea. Partenerii au impresia că se consulta în privința luării unei decizii, dar de fapt doar se informează.
Partenerii au declarat că nu există diferențe în educația oferită de tată în comparație cu a mamei, deși mama se contrazice și spune că tatăl nu prea are timp să se ocupe de educația copilului.
Cu privire la natura conflictelor, partenerii au afirmat că se creează din cauza nerespectării pedepselor acordate de partener, copiilor. Respondentul G.: „Un exemplu, eu le interzic calculatorul, iar soția mai profită de moment și îi mai lasă.” Respondenta L.: „De exemplu, la fată i-am spus că nu are voie la calculator, ea îl sună pe taică-su la muncă și îi dă voie peste cuvântul meu, și de aici ies conflicte.” Partenerii se acuză unul pe celălalt de permisivitate prea mare acordată copiilor, depinde cine acordă pedeapsa, dacă acordă mama, tatăl este mai permisiv, și invers.
Au fost întâlnite și situații în care autoritatea părintelui a fost sabotată, fapt care tulbură sistemul educativ în familie: „îi da voie peste cuvântul meu”. Intervine nerespectarea partenerului, chiar și o rivalitate între părinți, partenerii se denigrează pentru a câștiga lupta: care este cel mai bun în ochii copiilor, adeseori părinții uită că educația copilului este mai presus decât orgoliile lor. Potrivit clasificării modelelor de conduită conjugală a lui R. Vincent, îi putem încadra ca fiind părinți conflictuali, care prin viața și exemplul lor perturbă dezvoltarea copiilor, orientându-i spre comportamente deviate.” (R. Vincent apud M. Voinea, I. Apostu, 2008, p.17-18). Copiii cărora nu li se corectează greșelile, care sunt stimulați să își adapteze atitudinile și comportamentele conform regulilor morale expuse și socializate prin proprii părinți pot căpăta o sensibilitate spre devianță. Or, când părinții se contracandidează în manifestarea autorității și, când, eventualele corecții ale comportamentului sunt contestate de celălalt părinte, fluctuațiile valorice la care este supus copilul dăunează actului educativ.
În cazul nostru, decalajul de atitudine poate avea ca sursă principală diferențele culturale dintre cei doi părinți, partenerii fiind din medii sociale diferite (soțul fiind din mediul rural iar soția, din mediul urban)
Bărbatul are înclinația să diminueze competența mamei „Deci, partenera are câteva …. nu pot să zic obligații, că la noi în familie nu țin de obligații și așa mai departe..responsabilități: să aiba grija ca celui mic să nu îi lipsească ce ține de educație absolut nimic, dacă cumva îi lipsește ceva, intervin și compensam ce nu are ea.” Deși inițial a spus că soția are „obligații”, a înlocuit acestea cu „responsabilități”. Reise că respondentul chiar considera responsabilitățile soției, obligații, dar știind că nu este acceptată ideea, a înlocuit și a menționat „că la noi în familie nu țin de obligații”. Pe parcursul interviului A. a mai menționat că se implică doar la temele mai grele ale copilului, unde nu se descurca soția. Prin acestea accentuează că soția este mai puțin competentă. Bărbatul se poate simți frustrat din cauza emancipării femeii, deoarece femeile au așteptări mai mari de la bărbați, iar aceștia se simt obligați să le îndeplinească. A. nu este de acord ca fiul lui să fie prea restricționat de către mamă, deoarece „unul are”. Cu toate acestea, strategia toleranței justificate pe calitatea de unic copil pare a fi defavorabilă unei bune socializări, așadar, polemicile dintre părinți cu privire la gradul de toleranță / intoleranță arată o ușoară disfuncție în ceea ce privește educația propriului copil.
I. si M. reprezintă cuplul cu cele mai multe idei asemănătoare, partenerii folosesc și expresii comune, deși, aplicarea interviului s-a făcut separat, nu prin prezența lor comună. O influență în asumarea acelorași concepții este și nivelul superior de educație al ambilor parteneri dar și nivelul de comunicare dintre ei.
Mama susține că în cuplul lor, își asumă aceleași sarcini educative, nu există diferențe de educație „poate doar de diferența de afecțiune, tatăl mai dur, mama mai delicată”. Declarația respondentei denotă că în educarea copilului, comportamentele părinților nu îndeplinesc niciun rol, deși cum se va manifesta comportamentul părinte-copil așa se vor manifesta și relațiile copilului cu ceilalți. Teoria atașamentului susține că o relație disfuncțională între părinte-copil, afectează capacitatea copilului de a lega relații funcționale cu ceilalți, el având deficiențe în a construi prietenii, în acordarea de încredere celorlalți. (G. Visu-Petra, C. Borlean, 2010, pp.4-5)
Partenerii folosesc aceeași expresie referindu-se la fermitatea cu care reacționează într-o situație, cu copilul. Doamna a remarcat faptul că „ soțul este mai pe poziții”, în timp ce domnul conștientizează că mama „nu e chiar așa pe poziții” argumentând că soția se enervează repede. Cei doi parteneri își conștientizează, așadar, minusurile în procesul educației. Pentru un plus de calitate și implicare, tatăl a declarat că a citit mai multe cărți despre creșterea și educația copilului său în timp ce mama a preferat experiența directă cu propriul copil. Experiența tatălui în domeniul educației copilului, datorită cărților citite, face ca procesul decizional să fie influențat de el, ivindu-se astfel „discuții”. Ce îi este cel mai dificil unui bărbat în educația copilului, M. răspunde în glumă, „Să combată ce l-a învățat soția! Nu, nu, glumeam!”. Din aceasta glumă, se poate înțelege că încă mai funcționează anumite stereotipuri cu privire la imaginea de gen corelată cu procesul educației.
O contradicție se observă în spusele mamei referitor la sarcinile dezvoltate mai mult de tată. Consideră că nu au sarcini diferite în educația copilului, dar că tatăl se ocupă mai mult de educația copilului, deoarece lucrează de acasă. Doamna I.: „Educația… că, să zicem stă cu el, cu cărticele, îi explică, se joacă mai mult, îi dezvoltă latura asta, dar așa educație ne-am ocupat amândoi de el și de tot.” Mama nu se simte confortabil în această situație, știind că tatăl stă mai mult cu copilul, indirect se înțelege că rolul mamei este lângă copil. Cu toate acestea, deși demonstrează argumentat că tatăl este cel care participă concret și activ în procesul educației, răspunsurile mamei cu privire la gradul de implicare pare mai degrabă stereotipizat și detașat de acțiuni concrete de educație și integrare socială.
Respondentul M. a menționat că și bunica paternă se ocupă de educația lui, dar I. l-a menționat doar pe soț, reiese că este de acord cu spusele soțului. Este de așteptat ca tatăl să își menționeze mama și să o aprecieze, M.: „am surpriza ca atunci când îl iau de acolo, deja să știe o poezie, două, mai mult de cât când îl lăsasem eu”.
Deși în privința celorlalte sarcini nu s-au observat concepții tradiționaliste, în final respondenta I. a spus că ea ar renunța la serviciu deoarece ar putea îmbina grija de casă și de copil.
Bărbații din lotul investigat pretind că sarcinile familiale se efectuează de ambii partenerii, la fel declară și M., dar soția îl combate cu afirmația: „Femeia de regulă, ea cam duce totul în casa, greutatea…bine și le împarte și cu soțul…dar de regula ea. Sunt pe premisa că ea ar trebui să facă cam tot.” Deși încearcă să îl includă și pe soț, este evident că accentuează ideea că femeia își asumă toate sarcinile. L. declară că tot ce face ea, face și soțul chiar și treburi domestice, soțul recunoaște că bărbatului îi e mai greu cu aceste activități. Este posibil ca tatăl să își asume sarcinile soției datorită personalității sale, este o fire mai „moale”, timidă, această trăsătură fiind transmisă și la fiu, fapt care nu îi este pe plac soției. L. este mai autoritară, responsabilitatea părinților fiind: „să fim mai autoritari, să avem grija de ei și să nu îi lăsăm să devină independenți ca să aibă alegerile lor, totuși să ceara și opinia părintelui.” Cu toate acestea, pretenția de a anula independența copiilor ca formă de a deține controlul este una dăunătoare integrării sociale a tinerilor. Tatăl nu este de acord ca mama să fie așa dură, el fiind mai permisiv. Aproape toate cuplurile fac precizări cu privire la gradul de permisivitate al celuilalt părinte, așadar, într-un mod subiectiv simt nevoia de a echilibra raportul de permisivitate prin atitudinile sale proprii. Este o strategie prin care partenerii nu fac altceva decât să arate că acțiunile de educație nu sunt pe deplin aliniate și negociate între cei doi părinți.
În cuplurile în care doar soțul lucrează, bărbații au o scuză deoarece nu se ocupă așa mult de educația copilului ca și mama, datorită lipsei de timp. Astfel ei plasează toate sarcinile femeii. „Dacă soțul e la muncă, normal nu poate să aibă chiar tot timpul grijă de ei, să ii supravegheze comportamentul și astea. Totul depinde de mamă, ea poate observa mai bine schimbările de comportament ale copiilor.” I se acordă mamei o responsabilitate mare, mai ales că „totul depinde” de ea, în consecință dacă se întâmplă ceva cu copilul, mama este cea trasă la răspundere de către tată. Respondentul L. povestește o situație în care fiul „a intrat în anturaje”, deoarece a fost el plecat din țară. Deși mama se ocupă de educația copiilor, soțul își asumă autoritatea, controlul asupra copiilor, acuzând indirect mama pentru lipsa acestei competențe, „de a-i ține în frâu” și de a-i supraveghea corespunzător. O idee important de precizat aici este grija pentru asumarea autorității mai mult ca formă tradițională de manifestare decât într-un mod calitativ. În mod obișnuit, părintele care se ocupă de creșterea și educarea copilului deține o sursă de autoritate. Totuși, potrivit acestui tip de mentalitate, autoritatea este o prerogativă a tatălui. Tatăl îl îndrumă pe băiat spre o facultate, deși nici el, nici mama nu au studii superioare. Acest fapt se datorează experienței de viață a părinților, au realizat că fără studii trebuie să muncești din greu și vor ca fiul lor să aibă un viitor mai bun.
Conflictele se ivesc din aceeași cauză ca și la celelalte familii din lotul investigat, contradicții în privința finalizării pedepsei acordată copilului. Tatăl acuză mama că este prea permisivă și anulează pedeapsa dată de el, iar mama acuză aceeași situație.
Cu toate că mama îți asumă sarcinile educative ale copiilor, soțul declară că soția îi reproșează dacă nu se interesează de situația școlară a copiilor. Soțul menționează că participă la ședințele școlare. „Soția mă ia la rost, că te-ai uitat și tu la fi-tu să vezi și-a făcut temele..? nu ai mai sunat și tu pe dirigintă, să vezi ce note a mai luat, cum a fost la școală, a fost cuminte..” Mama consideră că este și atribuția tatălui să se intereseze de situația școlară, din adresarea „fi-tu” se observă o dorință de coparticipare a bărbaților care își limitează sarcinile educative. Mama când vorbește despre educația copilului, vorbește mai mult de cea a fetei, iar tatăl de cea a băiatului.
Concluzii
Cercetarea a evidențiat un set de competențe specifice ale părinților, competențe împărțite pe gen. Aproape toți respondenții au declarat deficiențe de percepție în ceea ce privește gradul de permisivitate pe care trebuie să îl aibă în raport cu proprii copii. Au fost identificate mentalități în care, socializarea băieților și a fetelor iar rolurile prioritare în educație țin cont de aceste aspecte – bărbații sunt cei care au prioritate în relația cu baiatul iar mamele, în relația cu fetele.
O parte dintre părinți au arătat o formă stereotipizată de a înțelege și a se manifesta în procesul educației copiilor. Deși înțeleg sarcinile, nevoie de implicare comună, totuși, în fapt concret, atitudinile și rolurile educative sunt, fie plasate celuilalt partener, fie asumate în totalitate.
În concluzie, putem spune că obiectivele cercetării au fost îndeplinite. Familiile din lotul studiat, se preocupă de viitorul copiilor, realizează activități educative cu aceștia, îngrijirea fizică și oferirea unui trai decent fiind principalele sarcini ale părinților.
Chiar dacă tatăl la nivel comportamental nu exercită sarcinile declarate, el are un rol important în educația copilului, mai mult prin valoarea lui de status. Deși nu efectuează toate sarcinile pe care le realizează mama, participă la educația copilului prin sarcini recreative și uneori chiar asistă la ședințele școlare. Tendința mamelor din lotul investigat este de a-și asuma în totalitate sarcinile de educație a copiilor, oferindu-le circumstanțe taților deoarece nu participă, ei compensează prin puținele activități pe care le fac, pentru copil este importantă și situația financiară de care în general, se ocupă tatăl.
Deși au fost numeroase contradicții între parteneri privind stilurilor educative, rezultă că bărbații au un stil educativ mai restrictiv, iar mamele mai permisiv, ipoteza fiind confirmată. Concepțiile tradiționaliste nu se anulează nici în mediul urban, deși suntem într-o societate postmodernă, familia tradiționalistă, unde tatăl este autoritatea și susține familia, și mama se ocupă de sarcinile domestice și de copii, încă predomină în lotul de părinți investigat.
Deși își asumă declarativ rolurile educative, tatăl plasează asupra mamei deficiențele de socializare a copiilor – există în lot dar nu este predominant, fapt care demonstrează o atitudine tradițională în rolul educativ.
Daca partenerii au studii superioare, atunci ei se implică egalitar în educația copilului este o ipoteză care nu s-a confirmat, gradul de participare la educație fiind influențat de disponibilitatea partenerului și nu s-a demonstrat o asumare comună și echilibrată a sarcinilor.
Contribuții proprii
Noutatea acestei lucrării este că lotul investigat a fost construit din perechi de părinți, iar analiza s-a făcut comparativ cu declarațiile partenerilor din cuplu, astfel s-au observat mai bine diferențele de percepție între parteneri cu privire la educația copiilor.
Reflecții personale
Pe parcursul elaborării lucrării am întâmpinat dificultăți în aplicarea instrumentului, am observat că au fost mai mulți bărbați decât femei care au refuzat să participe la studiu. Bărbații fiind la serviciu nu erau disponibili în timpul săptămanii, iar în weekend cu dificultate stabileam o întrevedere.
În privința literaturii de specialitate consultate, pot spune că a coincis cu unele rezultate obținute din cercetarea practică.
Experiența elaborării lucrării de licență mi-a adus un plus de cunoștinte și m-a orientat și mai mult spre studiul în viitor a subiectelor din domeniul educației și a analizei cuplului conjugal.
Bibliografie
Băran-Pescaru, Adina. (2004). Familia azi – o perspectivă sociopedagogică. București : Editura Aramis.
Bunescu, Gheorghe. (2006) Fundamente teoretice și metodologice ale cercetării privind educația în familie. În Ionescu, Mihaela, Negreanu, Elisabeta coord. Educația în familie. (pp. 8-21). București : Editura Cartea Universitară
Ciupercă, Cristian. (2000). Relații de parteneriat în familia modernă. Cuplul modern. Între emancipare și disoluție. Alexandria : Editura Tipoalex.
Cojocaru, Ștefan coord., Coman, Stela coord., Sandu, Antonio coord. (2003). Acțiune socială prin strategii educaționale. Iași : Editura Lumen
Cojocaru, Daniela. (2008). Copilarie și parentalitate. Copilăria și construcția parentalității. Asistența maternală în România. Editura Polirom.
Cucoș, Constantin. (2006). Pedagogie. Ed. a II-a revăzută și adăugită. Iași : Editura Polirom.
Eliot, Lise. (2011) trad. Maria-Letiția Chiculiță. Creier roz, creier bleu – diferențele de gen la copii și adulți. București : Editura Trei
Hardyment, Christina. Familiile disfuncționale. Viitorul familei. (2000). trad. Liliana Țeican. București : Editura Științifică.
Hatoș, Adrian. Educație și gen: diferențe între băieți și fete în ceea ce privește performanțele școlare. Sociologia educației. (2006). Ed. a II-a revăzută și adăugită. Iași : Editura Polirom
Hărăguș, Paul-Teodor, Distribuția sarcinilor domestice în cuplurile din Romania. Între ideologie de gen și negociere bazată pe resurse în: Petru Iluț (coord.), (2007). Dimensiuni ale familiei actuale din România. (p.221). Editura Presa Universitară Clujeană.
Iluț, Petru. (2005). Dinamica rolurilor în familie. Ciclul vieții familiale. Sociopsihologia și antropologia familiei. București : Editura Polirom.
Jack O. Balswick, Judith K. Balswick. (2009). Familia – O perspectivă creștină asupra căminului contemporan. Oradea : Editura Casa Cărții.
Mihăilescu, Ioan. (2000). Familia în societățile europene. Editura Universității din București.
Mihăilescu, Ioan. (2004). Rolul familiei în dezvoltarea copilului. București : Editura Cartea Universitara.
Mitrofan, Iolanda, Ciupercă, Cristian (2002). Psihologia vieții de cuplu : între iluzie și realitate. București : Editura Sper
Negovan, Valeria. (2006). Introducere în psihologia educației. București: Editura Universitară.
Popescu, Raluca. (2009). Introducere în sociologia familiei. Iași : Editura Polirom.
Stănciulescu, Elisabeta. (2002). Sociologia educației familiale. Iași : Editura Polirom.
Tudose, Cerasela. (2005). Gen și personalitate. Psihologie feminină și psihologie masculină. București : Editura Tritonic.
Vasile, Diana-Lucia. (2004). Introducere în Psihologia familiei și psihosexologie. București : Editura Fundației România de Mâine 2007 (disponibil online)
Voinea, Maria. (2008). Realități și perspective în studiul familiei. Pitești : Editura Universitatea din Pitești.
Voinea, Maria, Apostu, Iulian. (2008). Cauze și consecințe ale dezorganizării familiei. Familia și școala în impas? Valori și modele de socializare în tranziție. București : Editura Universității din București.
Voinea, Maria. (1993). Sociologia familiei, București : Editura Universității din București.
Voinea, Maria. (2005). Familia contemporană. București : Editura Focus
Resurse online:
Visu-Petra, George (Curtea de Apel Cluj) și Borlean, Camelia Anca (Curtea de Apel Oradea). (2010). Abordarea sistemică în evaluările pentru stabilirea custodiei, articol publicat în Revista Terapia Sistemică, disponibil online la adresa: https://docs.google.com/file/d/0BwzMKPb_SwDLYjM2NDY0ZTMtNjU0Yi00YjQ3LTg1MGMtNDIyMTkwYjEzYmM0/edit?hl=en&authkey=CL-uhKQL, accesat în data de 06/10/2012.
Barometrul de opinie publică „Viața în cuplu” Soroș 2007, disponibil online la adresa: http://www.soros.ro/ro/publicatii.php?cat=2, accesat în data de 13/12/2012
Bibliografie
Băran-Pescaru, Adina. (2004). Familia azi – o perspectivă sociopedagogică. București : Editura Aramis.
Bunescu, Gheorghe. (2006) Fundamente teoretice și metodologice ale cercetării privind educația în familie. În Ionescu, Mihaela, Negreanu, Elisabeta coord. Educația în familie. (pp. 8-21). București : Editura Cartea Universitară
Ciupercă, Cristian. (2000). Relații de parteneriat în familia modernă. Cuplul modern. Între emancipare și disoluție. Alexandria : Editura Tipoalex.
Cojocaru, Ștefan coord., Coman, Stela coord., Sandu, Antonio coord. (2003). Acțiune socială prin strategii educaționale. Iași : Editura Lumen
Cojocaru, Daniela. (2008). Copilarie și parentalitate. Copilăria și construcția parentalității. Asistența maternală în România. Editura Polirom.
Cucoș, Constantin. (2006). Pedagogie. Ed. a II-a revăzută și adăugită. Iași : Editura Polirom.
Eliot, Lise. (2011) trad. Maria-Letiția Chiculiță. Creier roz, creier bleu – diferențele de gen la copii și adulți. București : Editura Trei
Hardyment, Christina. Familiile disfuncționale. Viitorul familei. (2000). trad. Liliana Țeican. București : Editura Științifică.
Hatoș, Adrian. Educație și gen: diferențe între băieți și fete în ceea ce privește performanțele școlare. Sociologia educației. (2006). Ed. a II-a revăzută și adăugită. Iași : Editura Polirom
Hărăguș, Paul-Teodor, Distribuția sarcinilor domestice în cuplurile din Romania. Între ideologie de gen și negociere bazată pe resurse în: Petru Iluț (coord.), (2007). Dimensiuni ale familiei actuale din România. (p.221). Editura Presa Universitară Clujeană.
Iluț, Petru. (2005). Dinamica rolurilor în familie. Ciclul vieții familiale. Sociopsihologia și antropologia familiei. București : Editura Polirom.
Jack O. Balswick, Judith K. Balswick. (2009). Familia – O perspectivă creștină asupra căminului contemporan. Oradea : Editura Casa Cărții.
Mihăilescu, Ioan. (2000). Familia în societățile europene. Editura Universității din București.
Mihăilescu, Ioan. (2004). Rolul familiei în dezvoltarea copilului. București : Editura Cartea Universitara.
Mitrofan, Iolanda, Ciupercă, Cristian (2002). Psihologia vieții de cuplu : între iluzie și realitate. București : Editura Sper
Negovan, Valeria. (2006). Introducere în psihologia educației. București: Editura Universitară.
Popescu, Raluca. (2009). Introducere în sociologia familiei. Iași : Editura Polirom.
Stănciulescu, Elisabeta. (2002). Sociologia educației familiale. Iași : Editura Polirom.
Tudose, Cerasela. (2005). Gen și personalitate. Psihologie feminină și psihologie masculină. București : Editura Tritonic.
Vasile, Diana-Lucia. (2004). Introducere în Psihologia familiei și psihosexologie. București : Editura Fundației România de Mâine 2007 (disponibil online)
Voinea, Maria. (2008). Realități și perspective în studiul familiei. Pitești : Editura Universitatea din Pitești.
Voinea, Maria, Apostu, Iulian. (2008). Cauze și consecințe ale dezorganizării familiei. Familia și școala în impas? Valori și modele de socializare în tranziție. București : Editura Universității din București.
Voinea, Maria. (1993). Sociologia familiei, București : Editura Universității din București.
Voinea, Maria. (2005). Familia contemporană. București : Editura Focus
Resurse online:
Visu-Petra, George (Curtea de Apel Cluj) și Borlean, Camelia Anca (Curtea de Apel Oradea). (2010). Abordarea sistemică în evaluările pentru stabilirea custodiei, articol publicat în Revista Terapia Sistemică, disponibil online la adresa: https://docs.google.com/file/d/0BwzMKPb_SwDLYjM2NDY0ZTMtNjU0Yi00YjQ3LTg1MGMtNDIyMTkwYjEzYmM0/edit?hl=en&authkey=CL-uhKQL, accesat în data de 06/10/2012.
Barometrul de opinie publică „Viața în cuplu” Soroș 2007, disponibil online la adresa: http://www.soros.ro/ro/publicatii.php?cat=2, accesat în data de 13/12/2012
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Mentalitati Masculine Versus Mentalitati Feminine Despre Educatia Copiilor (ID: 107341)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.