Mentalitati Colective, Imagini Si Atitudini Sociale
CUPRINS
Introducere
Cap. I. Mentalități colective, imagini și atitudini sociale
Mentalitate colectivă și imagologie istorică
Mentalități, imagini și comportamente
Mentalitatea colectivă și atitudinea
Cap. II. Comunicarea interetnică, imagine și identitate etnică
2.1. Identitate și ideea de grup etnic
2.2.Imaginea de sine a grupurilor etnice
2.3. Factorii care influențează comunicarea interetnică
2.4. Comunicarea interreligioasă
Cap. III. Principii și strategii de analiză a imaginii
3.1. Imagine: indicatori și tipologie
3.2. Interpretarea imaginii
3.3. Analiza imaginii
Cap. IV. Deformări de imagine cu conotații istorice
4.1. Deformări contemporane ale imaginii lui Vlad Țepeș
4.2. Deformări de imagine la Curtea de la Buda
Concluzii
Bibliografie
Introducere
O imagine apăsătoare definește identitatea și simbolurile României, și a românilor din afara României. Românii au fost condamnați să trăiască o dramă dincolo de granițe de vest a țării lor. Pentru un român care călătoreste pentru prima oară în afara țării este un șoc să afle că este perceput ca un individ care vine dintr-o țară necivilizată. În conluzie este jignitor ca românii nu sunt priviți ca nefăcând parte din poporul rrom.
În Europa de est – cultural și nu etnic – rromii sunt etichetați mai degrabă ca având un comportament barbar și nu unul politicos. Este de asemenea dureros pentru români că nu sunt percepuți ca nefăcând parte din poporul slav, o imagine similară deținută de către ruși. Pentru români Rusia rămâne un simbol în calea culturii românești. Rusia a demonstrat, ea însăși că practică o asimilare forțată a satelitilor estici, prin utilizarea armelor sale militare, politice și ideologice.
Asemenea stereotipuri asupra imaginii românilor și a României sunt neadevărate, dramatice și nedrepte. Trăind sub o asemenea imagine, poate fi uneori greu de suportat repetări asupra autoapărării individuale. La scară globală percepția exacerbată asupra României afectează cooperarea și înțelegerea cu alte națiuni, investițiile și implicarea acestora în România.
Acestea sunt motivele pentru care imaginea României în afara ei trebuie definită academic și exploatată sistematic. Unele posibilități pentru a schimba pata ce dăinuie asupra României vor fi explorate aici.
Două dintre fețele peței care dăinuiesc asupraimaginii României sunt:
rădăcinile și formele stigmatei asupra românilor
modalitățile de a crea o imagine a României ca țară europeană
Scopul acestei lucrări este de a contribui la procesul, deja început în România, și anume de cerceta imaginea țării noastre și de a îmbunătăți imaginea țării. Sunt anumite moduri concrete de a defini modurile în care imaginea României poate fi adusă cât mai aproape de imaginea reală a României.
Cap. I. Mentalități colective, imagini și atitudini sociale
Imaginile sociale corespund sistemului de valori compatibil culturii, tradiției, sistemului de credințe colective, normelor sociale date și contribuie la formarea conduitelor și orientarea comunicărilor sociale. Imaginile sociale se elaborează prin și în raporturile sociale de comunicare și, de aceea, se consideră că dinamica comunicării și dinamica imaginilor sociale se intersectează cu elementele mentalului colectiv, în care mentalitățile oamenilor și grupurilor sociale joacă un rol fundamental.
Mentalitate colectivă și imagologie istorică
Mentalitatea colectivă este definită ca „ansamblu al modurilor de a percepe, judeca, acționa, caracteristic «spiritului» unui grup, unei epoci“; „ansamblu de obiceiuri intelectuale, de credințe, de convingeri, de comportamente caracteristice unui grup“; „fel particular de a gândi al unei colectivități“; „ansamblu de opinii, prejudecăți cu credințe care influențează gândirea indivizilor, a grupurilor umane, a popoarelor“.
Mentalitățile se manifestă în primul rând social și nu individual. Mentalitatea se naște în individ pentru că opinia, credința și prejudecata țin de comportamentul psihic al individului, dar, o dată formate, ele condiționează percepția realităților și determină comportamentul social al indivizilor. Este un fapt constatat că oamenii care împărtășesc aceeași credință și au aceleași prejudecăți exprimă, de regulă, aceleași opinii cu privire la un obiect social dat. Transmiterea mentalităților se realizează prin contagiune mentală, imitație și prin tradiție, de la membrii grupurilor primare și secundare în cadrul cărora relaționează indivizii. Credințele și prejudecățile apar la indivizi pe timpul dezvoltării lor ontogenetice, iar această dezvoltare are preponderent caracter social. Însușirea credințelor, prejudecăților și opiniilor de către membrii grupurilor sociale face posibilă socializarea lor, le conferă identitate și le certifică apartenența la o colectivitate specifică.
Între elementele constitutive ale mentalității (opinii, prejudecăți, credințe) există raporturi logice și raporturi afective. Raporturile logice se exprimă în faptul că, de fiecare dată, credințele generează prejudecăți, germenul prejudecății fiind, de fapt, o credință. Prejudecata poate fi esența unei credințe, o credință parțială sau un element al credinței. De obicei, credințele generează sisteme de prejudecăți și opinii care, o dată formate, se constituie în elemente ce favorizează receptarea și conservarea credințelor. Fenomenul este posibil datorită faptului că receptarea credinței este bidimensională: în primul rând, ea este un fapt de conștiință și, în al doilea rând, se bazează pe imitație și contagiune socială, ambele susținute de transmiterea din generație în generație. Interiorizarea și respectarea credinței țin, aproape în exclusivitate, de prejudecată și de opinie, pentru că ele acționează restrictiv și normativ asupra grupurilor umane. Astfel, majoritatea interdicțiilor cuprinse într-o credință sunt susținute de prejudecăți corespunzătoare, cu care se află în relații biunivoce. Se creează aproape o simbioză între interdicții și atitudinile comportamentale ale indivizilor direcționate de prejudecăți.
Prejudecățile filtrează informația și orientează opinia. Gustave Le Bon relevă că opiniile sunt bazate, în principal, pe elemente afective și mistice – adică pe credințe – și, de aceea, depind de reacțiile individuale pe care le modifică fără încetare mediul, caracterul, educația, interesul etc. Variațiile produse de reacțiile individuale nu exclude posibilitatea existenței unor orientări generale care împing mereu pe aceiași indivizi spre anumite grupuri de opinie. Lucrul este posibil dacă admitem că „un popor nu este format numai din indivizi, diferențiați cu ajutorul educației, prin caracter etc., ci îndeosebi din moșteniri ancestrale deosebite“.
La începutul evoluției sale, o societate se compune din indivizi puțin diferențiați, care nu au altă mentalitate decât aceea a tribului lor. Pe parcursul dezvoltării societății, datorită evoluției și selecției, indivizii se separă treptat; unii progresează foarte rapid, alții progresează puțin și inegal, „rămânând în etape diferite în același stadiu“. „Rezultă că, într-o anumită perioadă din evoluția sa, o societate cuprinde reprezentanți ai tuturor fazelor pe care ea le-a parcurs succesiv. Mentalitatea fiecăruia dintre ei nedespărțind-o pe aceea a epocii pe care o sintetizează, ei nu ar reuși să se adapteze altei perioade“.
Rezultă de aici că civilizația i-a perfecționat pe oameni, însă i-a transformat în mod inegal, împingându-i spre o inegalitate crescândă. „Egalitatea, care a fost legea primelor epoci ale omenirii, nu ar putea fi aceea a prezentului și încă și mai puțin a viitorului.“
Concluzia care se impune aici este că diferențele de opinii sunt create de diferențele de credințe și prejudecăți. Cu alte cuvinte, sistemul credințelor dintr-o societate determină un sistem de prejudecăți care stă la baza sistemului de opinii dominante în acea societate.
Raporturile afective relevă adevărul că întotdeauna credințele se adresează afectivului și nu logicului datorită faptului că ele se receptează într-un spațiu preponderent afectiv (familie, grupul de credincioși etc.). Credința orientează prejudecățile, opiniile și, prin urmare, comportamentul. „Elaborată în zonele subconștiente pe care inteligența nu reușește să le atingă, o credință se suportă, nu se discuă“. Originea inconștientă a credințelor le face foarte rezistente. Indiferent de tipurile lor (religioase, politice sau sociale), credințele au avut întotdeauna un rol preponderent în formarea prejudecăților și opiniilor, constituind „poli activi în jurul cărora gravitează existența popoarelor, punându-și amprenta pe toate elementele unei civilizații“.
Dacă mentalitățile credincioșilor nu au evoluat prea mult de-a lungul istoriei este pentru că, în cursul vremurilor, sentimentele, adevărata temelie a sufletului, și-au păstrat fixitatea. „Inteligența progresează, sentimentele nu“.
Desigur, credința într-o anumită dogmă poate fi considerată o iluzie. Însă, datorită puterii sale magice, irealul devine mai tare decât realul. Chiar dacă unele credințe, cu o mare încărcătură psihologică, generează la diferite popoare prejudecăți și opinii disprețuite și blamate de alte popoare, credința, în general, face parte dintre bunurile cele mai de preț ale unei entități sociale. „O credință general acceptată dă unui popor o comunitate de gândire generatoare de unitate și forță“.
Vom concluziona împreună cu Gustave Le Bon că „legile care guvernează psihologia credinței nu se aplică doar marilor convingeri care lasă o pecete indelibilă pe canavaua istoriei. Ele sunt aplicabile și la majoritatea opiniilor noastre de fiecare zi privind ființele și lucrurile care ne înconjoară“. Și, adăugăm noi, aceste legi sunt aplicabile și la majoritatea prejudecăților privind realitățile ce ne înconjoară.
Credința
Credința este definită drept „certitudine afectivă, sentimentală, nonrațională care poate atinge, uneori, fanatismul“. În această accepțiune se înscriu și concepțiile religioase motivate însă prin revelație. Immanuel Kant consideră credința un act de voință, de adeziune individuală, subiectivă, care exclude îndoiala și se lipsește de rațiunile logice adecvate și comunicabile.
Imagologie. Imagologie istorică
În concepția lui Gustave Le Bon, „o credință este un act de origine inconștientă care ne silește să admitem în bloc o idee, o opinie, o explicație, o doctrină“. Rațiunea nu este implicată în procesul formării credinței. „Când ea încearcă să justifice credința, aceasta este deja formată“.
Credința constituie elementul esențial al mentalității. Ea este izvorul cel mai important al prejudecăților și opiniilor sociale, este sistemul de referință care determină subiectul, orientarea și sensul lor. În jurul marilor credințe ale lumii se coagulează mentalități și opinii care străbat societățile și civilizațiile, lăsându-și amprenta în mentalul colectiv și în modul lor de viață.
Schimbările în sistemul de mentalități și opinii nu sunt posibile decât dacă au loc schimbări semnificative ale credințelor. De aceea, „singurele revoluții autentice sunt acelea care reînnoiesc credințele fundamentale ale unui popor. Ele au fost întotdeauna foarte rare. De obicei doar numele convingerilor se transformă. Credința își schimbă obiectul, însă nu piere niciodată“.
Credința nu poate pieri pentru că nevoia de a crede este specifică naturii umane și se materializează într-un act psihologic care este ireductibil. „Sufletul omenesc are oroare de îndoială și de incertitudine […]. El are trebuință să fie călăuzit și de un credo religios, politic sau moral, care să-l domine și să-l scutească de efortul de a gândi“.
Prejudecățile, opiniile și credința care le generează, părți componente ale mentalităților, îi ajută pe oameni să interpreteze și să evalueze lucrurile și fenomenele sociale pe baza acestor „elemente fixe“ existente în mentalul colectiv care nu numai conservă credințele, prejudecățile și opiniile, dar și consfințesc legătura indisolubilă dintre indivizi și comunitățile soormă. Credința își schimbă obiectul, însă nu piere niciodată“.
Credința nu poate pieri pentru că nevoia de a crede este specifică naturii umane și se materializează într-un act psihologic care este ireductibil. „Sufletul omenesc are oroare de îndoială și de incertitudine […]. El are trebuință să fie călăuzit și de un credo religios, politic sau moral, care să-l domine și să-l scutească de efortul de a gândi“.
Prejudecățile, opiniile și credința care le generează, părți componente ale mentalităților, îi ajută pe oameni să interpreteze și să evalueze lucrurile și fenomenele sociale pe baza acestor „elemente fixe“ existente în mentalul colectiv care nu numai conservă credințele, prejudecățile și opiniile, dar și consfințesc legătura indisolubilă dintre indivizi și comunitățile sociale prin demonstrarea loialității, conformismului, identității, atașamentului etc.
Credințele constituie liantul social cel mai eficient și cel mai răspândit. Dar, totodată, ele sunt sursa cea mai importantă a incompatibilităților, tensiunilor și conflictelor sociale. Credințele au jucat și joacă rolul de motor al dezvoltării sociale dar, în același timp, ele se constituie în puternice elemente de stagnare. „Epoca modernă cuprinde tot atâta credință ca și secolele care au precedat-o. În templele noi, se predică dogme la fel de despotice ca acelea din trecut și care numără credincioși la fel de numeroși. Vechiul credo religios care aservea odinioară mulțimea este înlocuit de un credo socialist sau anarhist, pe cât de imperios pe atât de puțin rațional, dar care nu domină mai puțin sufletele oamenilor. Biserica este adesea înlocuită de cârciumă, dar predicile conducătorilor mistici care se fac auzite aici sunt obiectul aceleiași credințe“.
Credințele religioase au influențat și influențează profund viața spirituală și practică a societăților. În consecință, atât modelele comportamentale din diferitele societăți și normele morale generale, cât și structurile instituționale și normele juridice au fost impregnate de permanenta raportare la ideologia religioasă.
Cuvântului „religie“ îi sunt asociate două etimologii latine. Una derivă din verbul latin relegere: „a reveni în urmă prin lectură, cuvânt, gândire, a reculege“. Religia este deci „rememorare, celebrare a unui trecut sau a unui eveniment din trecut, deci actualizarea permanentă a acestui eveniment“. Tot în înțelesul acesta de rememorare, religia înseamnă orientare, direcție: „ea deosebește susul de jos, o lume de sus, care este transcendentă, o lume de jos, care este imanentă; în general, ea desparte binele de rău; ea zugrăvește adesea un viitor «absolut» la care trebuie ajuns, un sfârșit al tuturor lucrurilor și, prin urmare, implică așteptarea și speranța unui timp al reconcilierii totale pentru umanitate și a unei supraviețuiri sau a unei mântuiri pentru toți indivizii“.
Este de reținut faptul că, în general, credințele religioase, prin legătura lor strânsă cu tradiția, sunt întotdeauna creatoare de sens și de forme de existență pentru cei care aderă la ele. Religia „organizează și structurează timpul și spațiul lumii“.
Cealaltă etimologie a cuvântului religie derivă din verbul religare, care înseamnă a lega, a fixa. „Când exercită o influență efectivă […] religia unește, constituie și fundamentează ceea ce poartă numele de liant social“. Religia, de fapt, definește și stabilește în multe epoci istorice regulile viețuirii în comun, care „creează legături și-i leagă efectiv pe membrii unei societăți“. Aceste legături se stabilesc, în primul rând, în mentalul colectiv și devin funcționale prin mecanisme specifice acestui mental: modalități specifice de percepție, de judecată și acțiune; obiceiuri, convingeri și comportamente; prejudecăți și opinii; interdicții, constrângeri și permisivități etc.
Legăturile dintre membrii societății create de către religie sunt în primul rând afective și, de aceea, foarte puternice. Religia realizează legăturile dintre oameni cu ajutorul Principiului absolut și cu ajutorul Transcendenței, marcând astfel „orice realitate umană și îndeosebi relațiile dintre oameni cu pecetea sacrului“.
Credințele sunt structuri psihice deosebit de complexe, rezistente, de durată, care își pun amprenta pe personalitatea omului aproape tot atât de apăsat ca și trăsăturile de caracter. „Dacă avem în vedere credințele religioase, politice etc. – relevă dr. Leonard Gavriliu, în prefața la lucrarea Opiniile și credințele –, constatăm că acestea nu se schimbă de pe o zi pe alta, că nu constituie convingeri lesne de destrămat sau de convertit și că, pentru a și le apăra, oamenii sunt în stare să-și verse sângele în bătălii pe terenul iraționalului absolut, recurgând la toate mijloacele, cum știm că s-a întâmplat pe vremea lui Moise, a cruciadelor, a Inchiziției, a regimurilor instaurate de Stalin sau Hitler, și cum vedem că se petrec lucrurile și azi, în Ulster, în Iugoslavia dezagregată de «explozia» unor credințe incompatibile, în noile state din Caucaz etc.“
Religia a consolidat și menținut ansamblul instituțiilor create și al legăturilor țesute în fiecare societate în parte. Ea a garantat ordinea existentă în unele perioade ale istoriei, ordine în care fiecăruia îi era atribuit un loc o dată pentru totdeauna. Ca exemplu, putem invoca regalitatea de drept divin din timpul Vechiului Regim din Franța și, în general, toate regimurile politice din cursul istoriei aflate în legături specifice cu divinitatea, care le legitima domnia. „Forța autorității politice este astfel întemeiată pe o legătură sacră și nu pe carisma suveranului sau pe voința subiecților.“
Prin urmare, multă vreme în istorie mentalitățile au făcut posibil ca faptele, acțiunile, gândurile, comportamentele, atitudinile, convingerile și opiniile oamenilor să fie judecate și justificate prin rațiuni teologice, fără să se pună în discuție statutul și rolul social al acestora, statut și rol social stabilit de divinitate.
Acest lucru a fost posibil pentru că religia a generat un sistem de mentalități care au deservit și consolidat puterea introducând în mentalul colectiv aserțiuni de genul: puterea este sacră, ea aparține lui Dumnezeu; puterea pământească este o putere reprezentativă, faraonul, împăratul, regele, domnitorul sunt reprezentanții lui Dumnezeu pe pământ; puterea fiind sacră ea este atotstăpânitoare iar, în consecință, devine discreționară și se bazează pe mila și pe pedeapsa creștină; puterea este înspăimântătoare, neîndurătoare și pedepsitoare dacă nu îi dai ascultare (necredincios era echivalent cu nesupus, iar eretic semnifică în primul rând nu opoziția față de credință și față de Dumnezeu, ci față de proiecția divină pe Pământ, adică față de papă, împărat, rege etc.); puterea cere sacrificii pentru îmbunătățirea relației dintre ea și supuși, cere jertfe pentru a fi înduplecată, pentru a fi generoasă și iertătoare; puterea personalizată și obiectivată trebuie venerată, de fapt, trebuie asigurată că nimeni nu atentează la ea.
Prejudecata
Prejudecata este un „mod de gândire marcat de factori emoționali, care se pro- duce înainte și în afara cunoașterii obiective a realității date“. Ea este „orice afirmație, ori generalizare neverificată și neverificabilă cu privire la relațiile umane, la manifestările de comportament ale indivizilor, la calitățile personale sau de grup ale oamenilor“.
Fiind o opinie nesupusă verificării de către subiect, prejudecata este născută din anumite stereotipuri de gândire, proprii sau transmise, din generalizarea neîntemeiată a unei experiențe personale, din analogii grăbite și forțate. Se constată astfel că prejudecățile sunt generate mai mult de atitudini afective decât de cunoașterea reală și verificată a realităților sociale.
Caracteristic prejudecății este ideea sau părerea preconcepută, adesea eronată, pe care și-o fac indivizii sau grupurile sociale despre lucruri. Deformând percepția și judecata, prejudecata denaturează realitatea evaluând superficial lucrurile și dând verdicte cu ușurință, înainte de cunoașterea directă a faptelor.
Prejudeciile caracterizează atât gândirea indivizilor, cât și gândirea grupului. Ca idei și păreri preconcepute și neverificate, ele pătrund ușor în mentalul colectiv, mai ales în societățile izolate, tradiționale, în care știința și cultura științifică joacă un rol mai puțin important. Influențele nefaste ale prejudecăților au însoțit istoria omenirii din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre. Ele reflectă acceptarea fatalistă de către oameni și comunitățile umane a unor stări de lucruri defavorabile lor, diminuarea sau anihilarea spiritului critic al indivizilor și grupurilor sociale, diminuarea sau blocarea relațiilor și a schimbului de informații dintre popoare și națiuni, blamarea și punerea la stâlpul infamiei a unor întregi populații fără ca realitățile acestora să fie cunoscute, denigrarea unor culturi și modele culturale care și-au demonstrat superioritatea de-a lungul istoriei, agresarea și deformarea imaginii unor state care au intrat în dizgrația marilor puteri ale vremii etc.
Prejudecățile se dezvoltă în condițiile unor stări de frustrare a indivizilor sau grupurilor, provocând adevărate psihoze sociale care exprimă „stări de spirit obsesional- generalizate, de contaminări în cadrul unor grupuri sociale“, cauzate adesea de teama de convulsii sociale, de războaie, de insecuritate, de agresiune asupra unor elemente ale grupului social sau asupra întregului grup, de calamități care afectează sau ar putea afecta grupul, de stări de tensiune care amenință sau frustrează comunități umane etc.
Prejudecățile izolează comunitățile umane și le contrapun în mod artificial. Ele sunt contraproductive pentru popoare, națiuni și minorități naționale. De aceea, soluția sau alternativa la efectul devastator al prejudecăților sunt „adevărurile verificate ale rațiunii, în luptă cu mereu reductabilele afecte și cu crizele devastatoare de misticism și fanatism“.
Opinia
Opinia este definită drept „receptare sau descriere necritică a realității, încredere, adeziune spontană ori empirică a subiectului față de o anumită situație, concepție sau de un anumit plan de acțiune“; „părere, judecată, idee“; „fapt de conștiință care se exprimă printr-o judecată apreciativă, optativă (preferențială), modalitate personală de a aprecia un fapt, un eveniment, o idee, o informație, un comportament“; „expresie verbală a atitudinii“.
Opinia exprimă un punct de vedere sau o evaluare, la care aderă individul sau grupul pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, materializată în acord – dezacord, aprobare – dezaprobare.
Opiniile apar acolo unde nu este posibilă o demonstrație științifică riguroasă. De îndată ce ne îndepărtăm de știință, trecând din domeniul cunoașterii în acela al credinței, „divergența de opinii asupra tuturor subiectelor devine, dimpotrivă, o lege constantă. Ea se manifestă chiar și asupra chestiunilor în care s-ar părea că numai rațiunea ar trebui să vorbească…“.
Opinia are în primul rând un caracter social și nu individual. Este o manifestare complexă, în care regăsim structurate și exprimate în mod specific și concret elemente aparținând diferitelor forme ale conștiinței sociale raportate la un fapt concret, devenit obiect de opinie. Influențele colective sunt responsabile de geneza unui mare număr de opinii în societate. „Imensa majoritate a oamenilor – spune Gustave Le Bon – nu au decât opinii colective. Chiar și cei mai independenți indivizi profesează în general opiniile grupurilor sociale de care aparțin ei înșiși“.
Opinia colectivă, desemnând aprecierile de valoare ale unei colectivități asupra unor chestiuni concrete controversate din viața socială, economică, juridică, ideologică, morală, culturală, artistică, știinșifică etc., nu este de natură materială, ci spirituală. Se constată că „popoarele cu un lung trecut istoric prezintă o mare comunitate de opinii și de credințe asupra anumitor chestiuni fundamentale. Această comunitate de opinii rezultă din formarea unui suflet național. Sufletul acesta fiind valabil de la un popor la altul, aceleași evenimente vor provoca la fiecare dintre ele reacții diferite“.
Populațiile care au fost supuse de-a lungul istoriei acelorași credințe, acelorași instituții, acelorași legi și au vorbit aceeași limbă s-au constituit în popoare iar, în morala lor, în politica și religia lor, au întipărite adânc „un ansamblu de idei, de sentimente comune, atât de fixate în suflete, încât toată lumea le acceptă fără a le pune în discuție“.
Opinia colectivă este puternic influențată de mediul social: de tradiții, de stările de spirit, de prestigiu și autoritate, de relațiile interpersonale și intergrupale, de influența persuasivă a mijloacelor de comunicare în masă, a mijloacelor de educație și de propagandă etc. Acest mediu social generează, fără știrea noastră, „inferențe incon- știente care ne domină în permanentă. Cărțile, ziarele, discuțiile, evenimentele unei epoci creează o ambianță care, deși invizibilă, ne orientează“.
Opiniile pe care le generează mediul social sunt foarte puternice. Ele orientează atitudinile și comportamentul individului în așa măsură încât, în condițiile în care este obligat să părăsească mediul social, acesta este „silit să-și schimbe opiniile“.
Mai mult decât mediul social, opinia colectivă a oamenilor este puternic influențată de grupul social cărora ei aparțin. Oamenii au foarte puține opinii și credințe individuale deduse din observațiile și raționamentele proprii. În schimb, majoritatea opiniilor lor sunt acelea ale grupului din care fac parte. „– Fiecare clasă din structura unui popor – muncitori, magistrați, politicieni – profesează deci opiniile fundamentale ale grupului lor profesional“ și, astfel, aceste opinii „se constituie în criteriile judecății lor“.
Obiceiurile și tradițiile orientează, reglează și controlează opinia colectivă a indivizilor și grupurilor. În ele este sedimentată experiența, uneori milenară, a colectivităților umane, constituind astfel un puternic element de control social asupra comportamentelor. „Obiceiul, formă a deprinderii, constituie forța societății și a indivizilor. El îi dispensează de nevoia de a reflecta ori de câte ori au a-și forma o opinie asupra unei chestiuni la zi.
Mentalități, imagini și comportamente
Mentalitățile influențează imaginile indivizilor, grupurilor umane și popoarelor, în primul rând prin credințele și prejudecățile cu ajutorul cărora filtrează informația socială și orientează opinia, atitudinea și comportamentul oamenilor. Credințele, prejudecățile și opiniile constituie criterii importante pe baza cărora indivizii și grupurile percep, cunosc și evaluează realitatea socială.
Orice realitate socială poate fi evaluată în procesul comunicării și într-un anumit orizont de interpretare. Ca urmare, mentalitățile, care se constituie în criterii, sunt responsabile de procesarea informației în orizonturi de interpretare specifice, de formarea fluxurilor informaționale în spațiile culturale bine delimitate și de circulația informațiilor între „culturile care aparțin aceleiași forme de universalitate“.
În interiorul fiecărui orizont de interpretare a informației sociale se produc modificări, inclusiv discontinuități (modificări radicale). Fiecare orizont de interpretare conține (menține) în el pe lângă modalități corecte de interpretare și evaluare a informației sociale și modalități simplificatoare, deformatoare de procesare. Seismele și bulversările care apar în domeniul economic, politic, ideologic, religios etc. demonstrează acest lucru.
Deformările, simplificările și erorile ce survin din modul de procesare a informației în interiorul orizonturilor de interpretare sunt cauzele principale ale deformărilor de imagine, determinând în unele situații chiar răsturnări de imagine. Acest lucru este posibil datorită faptului că imaginile sociale sunt o rezultantă a modului cum se recepționează și procesează informația în spațiile sociale în care se construiesc imaginile.
În aceste spații, formarea imaginilor implică elemente necontrolabile – valori, modele culturale, tradiții, obiceiuri, mentalități (credințe, prejudecăți, opinii) –, dar și elemente controlabile – interese, decizii ale unor centre de putere etc. – care dau o anumită orientare proceselor de formare a imaginilor.
Imaginilor și comportamentelor individuale și de grup. Se creează aproape o simbioză între interdicțiile impuse de mentalități, imaginile și atitudinile comportamentale ale oamenilor direcționate de acestea. Mai mult, această simbioză este rezistentă în timpul istoric datorită faptului că mentalitățile sunt rezultatul receptării afective a realității, iar centrele de elaborare și cristalizare a imaginilor și mentalităților sunt comune în diferite epoci istorice. „Palatul, mănăstirea, castelul, școlile, curțile sunt, de-a lungul Evului Mediu, centrele în care s-au plămădit mentalitățile“ și imaginile, adăugăm noi. „Lumea populară elaborează sau primește modelele sale în vetrele proprii de modelare a mentalităților: moara, atelierul de fierărie, hanul. Vehicule și matrice privilegiate ale mentalităților sunt mass media din epocă: predica, imaginea pictată sau sculptată care, mai înainte de galaxia Gutenberg, erau nebuloasele în care se cristalizează mentalitățile“.
Având în vedere faptul că imaginile și mentalitățile sunt produse ale unui mental colectiv impregnat de un anumit model cultural și că ele ies la lumină prin interpretarea specifică a informației sociale, este plauzibil să afirmăm că mentalitățile și imaginile întrețin raporturi complexe de determinare și influențare reciprocă. Conexiunea dintre mentalități și imagini se materializează în produse ale unui mental colectiv, care se structurează și restructurează în funcție de caracterul dominant al mentalității sau al imaginii: mentalitățile dominante în epocă generează imagini care se impun în mediile impregnate de aceste mentalități, iar imaginile care domină mentalul colectiv în diferite epoci generează mentalități și se impun ca poli de coagulare a mentalităților.
„În fiecare epocă – arată F. Braudel – o anumită reprezentare a lumii și a lucrurilor, o mentalitate colectivă dominantă însuflețește, penetrează întreaga masă a societății. Această mentalitate care dictează atitudinile, orientează opțiunile, înrădăcinează prejudecățile, înclină într-o parte sau alta mișcările unei societăți este eminamente un fapt de civilizație“.
Alexandru Duțu vorbește de anume sisteme parțiale (modele), ca parte componentă a mentalităților, care joacă, în interiorul acestora, un rol deosebit de important.
Aceste modele care pot fi materializate în moduri de gândire și acțiune, apoi în organizări sociale specifice și specializate, penetrează mentalul colectiv sub forma imaginilor pozitive sau negative, ce determină atitudini de susținere sau de respingere a lor.
„În mentalități, anume sisteme parțiale joacă un rol deosebit de important. Aceste «modele» se impun mult timp ca poli de atracție a mentalităților: un model monastic este elaborat în Evul Mediu târziu și el se axează pe noțiunile de însingurare și ascetism, pentru ca, apoi, să apară modele aristocratice centrate pe concepte de generozitate, îndrăzneală, frumusețe, fidelitate. Unul dintre modele va traversa secolele până la noi: curtoazia“.
Mentalitățile dau o mare încărcătură afectivă imaginilor. Percepția orientată de mentalități este direcționată, stereotipă, contagioasă, grevată de un anume schematism și de comoditate. De aceea, imaginile rezultate din această percepție sunt grevate de un amplu registru pe care-l alimentează mai ales emoția, care este contagioasă. Manifestându-se într-un spațiu de comunicare impregnat de mentalități, percepția și evaluarea realității se fac în termeni polarizați, tranșanți, implicând atitudini de acceptare sau respingere care determină cristalizarea unor imagini pozitive sau negative, blocând apariția imaginilor mai nuanțate.
Procesarea tranșantă a informației despre realitate în procesul comunicării, pe baza credințelor, prejudecăților și opiniilor – elemente componente ale mentalităților ridică, de obicei, bariere de receptare și înțelegere, determinând, în același timp, apariția unor imagini contradictorii, difuze și simpliste, fapt care trădează o evaluare de suprafață, puțin profundă.
Lucrurile devin mult mai acute când se încearcă, pe baza unor modele culturale diferite, să se evalueze realități din alte spații culturale, datorită faptului că „aceste valori fundamentale, aceste structuri psihologice reprezintă în mod categoric ceea ce civilizațiile «pot comunica cel mai puțin» una alteia, ceea ce le izolează și le deosebește cel mai mult. Iar aceste mentalități sunt de asemenea puțin sensibile la trecerea timpului. Ele se schimbă lent, nu se transformă decât după lungi perioade de incubație, puțin conștiente și ele“.
Durabile timp de decenii și uneori timp de secole, mentalitățile imprimă caracteristica duratei și imaginilor care se cristalizează în jurul lor. Lucru posibil dacă avem în vedere afirmația lui F. Braudel că timpul nu este uniform, ci are paliere: unul marcat de eveniment, altul de conjunctură, iar ultimul palier este marcat de mișcarea lentă a duratei lungi a istoriei2. Cu alte cuvinte, „în lumea în care trăim noi se află evenimentul din cotidian și mișcări care au pornit din urmă și se vor prelungi încă o serie de ani sau decenii, și mișcări care nu se schimbă de secole“. Braudel plasează mentalitatea în șirul mișcărilor lente ale istoriei, afirmând că civilizațiile sunt ele însele mentalități.
Ca mentalități, civilizațiile sunt, în același timp, generatoare de imagini și autoimagini care se înscriu în registre de interpretare și evaluare compatibile cu sistemul de mentalități cuprins în structurile mentale care dirijează comportamentul și acțiunea oamenilor dintr-o societate și o anume epocă. Este evident că structurile mentale, ce se dezvăluie studiului perioadelor lungi, organizează mentalitățile și imaginile în sisteme care se influențează reciproc, le determină să funcționeze specific, într-un timp istoric îndelungat.
Astfel, mentalitățile și imaginile generate de către acestea reliefează „prezența trecutului în existența oamenilor de astăzi și chiar prelungirea tendințelor din trecut în viitor“. Mai mult, studiul influențelor dintre mentalități și imagini oferă „posibilitatea de a cunoaște aportul specific pe care istoria – cea a duratelor lungi – îl primește de la fiecare veac sau grup de veacuri și de la fiecare mileniu“. Totalitatea acestor contribuții, de-a lungul secolelor, se materializează în concepte, imagini, clișee (moduri stereotipe de gândire), mituri puse în lumină de atitudinile mentale fundamentale ale oamenilor și grupurilor umane.
1.3. Mentalitatea colectivă și atitudinea
Din perspectivă imagologică, „evoluția structurilor profunde, materiale și mentale contează mai mult decât cea a evenimentelor rapide dar superficiale“. De aceea, imagologia este interesată de cunoașterea caracteristicilor grupurilor, colectivităților umane, popoarelor în dezvoltarea lor temporală, lucru imposibil de realizat dacă nu se înfăptuiește o analiză pertinentă a influenței mentalităților asupra atitudinilor colective.
Când se urmărește înțelegerea funcționării unei societăți, în straturile ei profunde, cum se schimbă și se transformă ea la nivelul structurilor mentale, examinarea principalelor atitudini colective este obligatorie. Aceasta cu atât mai mult cu cât putem considera împreună cu Jacques Le Goff că „istoria atitudinilor […] este un capitol din istoria mentalităților, un capitol din istoria socială“.
Atitudinile cele mai influențate de mentalități sunt acelea care călăuzesc oamenii și grupurile sociale spre acțiuni specifice societăților în care trăiesc. Acțiuni care privesc conservarea și dezvoltarea structurilor economice, politice și sociale, dar, în același timp, au puternice rezonanțe asupra mentalului colectiv. Avem în vedere atitudinea față de muncă și meserie, atitudinea față de puterea politică, atitudinea față de viață și de moarte, atitudinea față de malefic (nebunie, vrăjitorie, frică), atitudinea față de religie etc.
Este foarte greu să cercetezi influența mentalităților asupra atitudinilor sociale dominante făcând abstracție de practicile sociale specifice diferitelor perioade din istoria omenirii și diferitelor tipuri de societăți. Acest lucru este determinat de faptul că elementele normative din mentalități – cele care țin de credințe, prejudecăți și de opiniile dominante, cele care țin de istoria colectivității și de sistemul de valori al grupului social – au rolul de a crea judecăți apreciative și evaluative asupra evenimentelor din societate.
Mentalitățile care sunt legate direct de crearea practicilor sociale cele mai răspândite într-o colectivitate sunt acelea care sugerează atitudinile și comportamentele dezirabile ce sunt posibile în contextul realităților sociale date. Constatăm, deci, că mentalitățile dominante în cadrul grupurilor sociale joacă un rol important atât în evaluarea evenimentelor, cât și în orientarea practicilor sociale, participând în mod direct la cristalizarea atitudinilor și comportamentelor oamenilor față de principalele aspecte ale vieții și activității lor.
Așa cum vom vedea și în tema consacrată tipurilor de societate, din perspective imagologiei istorice, societățile3 sunt caracterizate, în principal, prin două elemente esențiale: a) provocările cărora trebuie să le facă față (provocări ale mediului natural și provocări ale mediului social) și b) capacitatea de adaptare la aceste provocări.
Mentalitățile generate de structura ocupațională și, în cadrul ei, de ocupația dominantă, determină specificul atitudinilor în diferitele tipuri de societăți: societăți de agricultori, societăți războinice, societăți urbane (negustorești), societăți industriale, societăți postindustriale.
În fiecare tip de societate relația mentalitate-atitudine este determinată de caracteristicile specifice ale acestuia: tipul de ierarhizare socială (ierarhizare riguroasă în societățile războinice; ierarhie patrimonială tradițională/cutumiară în societățile agrare; ierarhie exclusiv patrimonială în societățile industriale etc.); sistemul de imagini dominante; orizontul de interpretare și utilajul mental al societății; ritmurile de evoluție ale societății; modul cum circulă informația în cadrul acesteia; relațiile ce se stabilesc între oameni și între grupurile sociale; sistemul instituțional și normativ al societății; ideologiile dominante și specificul directorilor de conștiință.
Vom concluziona împreună cu Jacques Le Goff că „orice societate își are ierarhia socială proprie – revelatoare pentru structurile și mentalitățile ei […]. Mentalitatea este, fără îndoială, ceea ce se schimbă cel mai încet în societăți și în civilizații – dar, în ciuda unor rezistențe, a unor întârzieri și decalaje, ea este silită să urmeze, să se adapteze transformărilor din infrastructură“. Transformările din infrastructură se conformează, în același timp cu mentalitatea, principalelor atitudini care se manifestă într-o societate dată.
Cap. II. Comunicare interetnică, imagine și identitate etnică
În general, toți oamenii au reprezentări despre grupurile etnice, dar se constată, de multe ori, că ele nu sunt corecte. Se exprimă opinii, se iau atitudini față de anumite aspecte referitoare la grupurile etnice, se constată diversitatea pozițiilor exprimate precum și consecințe ale unor erori de interpretare a situațiilor specifice. Puțini dintre cei ce abordează această problemă iau în considerare identitatea grupurilor etnice,imaginea de sine a acestora, compatibilitățile/incompatibilitățile simbolice și culturale, implicațiile imaginilor în comunicarea interetnică. Se constată adesea influențe ideologice și politice în formarea și cristalizarea imaginilor etnice.
2.1. Identitate și ideea de grup etnic
Identitatea este definită în diferite dicționare ca „similitudine și comunitate, ca unitate și permanență, în opoziție cu alteritatea, contrastul, diferența și distincția”. O serie de autori, însă, ancorează identitatea „în relația dintre individ și colectiv, dintre persoane și grupul lor de apartenență“ sau o concep ca „o construire a unei diferențe, o elaborare a unui contrast, o punere în relief a unei alterități“.
În această situație, identitatea socială nu dobândește semnificație decât în raport cu diferențele față de celelalte grupuri. Dacă indivizii au nevoie să se compare cu ceilalți pentru a se evalua, atunci apartenența lor la un grup joacă un rol extrem de important în această evaluare.
„Termenul «grup etnic» face apel, în principal, la caracteristicile lingvistice și culturale care pot diferenția grupurile sociale“. „Membrii unui grup etnic împărtășesc o moștenire culturală comună care îi definește ca fiind deosebiți. Aceste trăsături culturale deseori include originea națională, limba, religia, practicile și preferințele culinare, și un sentiment al unei moșteniri istorice comune. Comparația socială implică o conotație pozitivă sau negativă a apartenenței la grup.
Ca urmare, nevoia unei evaluări pozitive a indivizilor devine o necesitate stringentă de a aparține de grupuri evaluate pozitiv în raport cu alte grupuri. „Grupurile sociale sau categoriile (și apartenența la ele) – afirmă Tajfel și Turner – sunt asociate unor conotații pozitive și negative. În consecință, identitatea socială poate fi pozitivă sau negativă în funcție de evaluările (care tind să fie împărtășite din punct de vedere social fie în interiorul grupului, fie între grupuri) acelor grupuri care contribuie la identitatea socială a unui individ. Evaluarea propriului grup se face în funcție de alte grupuri specifice, prin intermediul comparațiilor sociale și în termenii atributelor sau caracteristicilor încărcate de valoare. Comparațiile care au ca rezultat o diferență pozitivă între grupul de apartenență și un alt grup produc o ridicare a prestigiului.“
Aproape în toate cazurile, când se revendică identitatea unui grup etnic se pornește din plan cultural. Lucrul este plauzibil dacă avem în vedere că atunci când organizările sociale globale se pulverizează, grupurile componente „se reînrădăcinează în sub – culturile lor particulare pentru care au aderență, în care atributul identității culturale (limbă, religie, tradiții, forme de învățământ, presă) nu mai seamănă cu cel al identității politice“.
Recursul la cultură pentru afirmarea identității este inevitabil datorită faptului că grupurile etnice devin „vizibile“, în primul rând prin „tiparul“ cultural al vieții de grup, ce desemnează, în concepția lui A. Schutz, „toate acele valorizări particulare, instituții, sisteme de orientare și direcție (precum obiceiurile, regulile, legile, obișnuințele, tradițiile populare, eticheta, modelele) care […] caracterizează orice grup social în orice moment al istoriei sale“.
Membrii nativi ai oricărui grup etnic acceptă scheme standardizate gata elaborate cu privire la un tipar cultural transmis ancestral și pe cale administrativă (de autorități), ca un ghid nechestionabil, valabil pentru evaluarea și rezolvarea tuturor situațiilor și problemelor cu care se confruntă grupul.
Capătă forme de tipar cultural numai acele cunoașteri care se referă la viață în și de grup și care au fost transmise de la o generație la alta, fiind ridicate (prin esențializări, selecție și simplificări etc.) la rang de scheme standardizate și, deci, de ghiduri ale acțiunii, care sunt capabile să provoace aderare (împărtășire) atât pe orizontală (la toți membrii actuali ai grupului), cât și pe verticală (de la o generație la alta).
În concepția lui A. Schutz, numai cunoașterile ridicate la statutul de scheme standardizate au rang de tipar cultural al vieții de grup și sunt definitorii pentru identitatea grupului, „celelalte cunoașteri zilnice rămân inconsistente, incoerente și doar parțial clare“, cu rol secundar și nedefinitoriu pentru identitatea unui grup.
În câmpul de cunoaștere și aprofundare a identității grupurilor etnice se relevă rolul important al limbii ca fenomen social și cultural. Trebuie ținută permanent în atenție acea facultate care ne face să înțelegem zona de virtualități ale cuvântului, ale limbii în ansamblul ei, zonă ce asigură specificul și diferențele dintre grupurile etnice.
Identitatea prin raportare la altul scoate în evidență diferențierile care se asociază și se întrepătrund în spațiul specific grupurilor etnice și în spații de influență interculturală. În aceste spații, diferențele lingvistice se alătură altor diferențieri: de la cutume culinare și vestimentare până la instituțiile care susțin și apără grupurile etnice, de la modalități de socializare a relațiilor dintre oameni până la modalitățile de funcționare a localităților și industriilor, de la modalitățile în care își manifestă sensibilitatea estetică până la caracteristici ale creației culte.
Grupurile etnice, ca organizări sociale specifice, cu cât capătă caracteristici mai accentuate, cu atât influențează mai puternic elementele lor componente (organizații și instituții) și, prin intermediul lor, oamenii. Diferențele dintre grupurile etnice devin sesizabile dacă ne raportăm la organizarea și funcționarea familiilor, la comunitățile urbane și rurale, la modalitățile de a produce bunuri materiale sau la modalitățile de a petrece timpul liber.
Diferențele dintre grupurile etnice nu se opresc însă aici. Ele sunt evidente și dacă se investighează modalitățile în care membrii grupului le analizează și interpretează. Atitudinile și reacțiile comportamentale față de situația propriului grup etnic sunt specifice fiecărei etnoorganizări; ele fac parte dintre caracteristicile acestora și oferă indicii despre starea grupurilor etnice la un moment dat.
Prin modalitățile de administrare care le sunt proprii grupurilor etnice, prin normele de organizare internă, prin statusurile și rolurile atribuite oamenilor, prin modalitățile în care sancționează comportamentele ce le sunt nefavorabile și încurajează comportamentele ce le pot fi favorabile, prin reprezentările și imaginile despre ele, pe care le generează îndeosebi la oamenii implicați în funcționarea lor, organizările etnice îi determină pe oameni să se manifeste ca membrii ai acestora, să întrețină conștiința de sine a grupurilor etnice și să le conserve identitatea.
2.2. Imaginea de sine a grupurilor etnice
Imaginea de sine a fost tratată pe larg în prima temă a cursului. Se impun însă și aici câteva considerente. Conceptul de imagine de sine (autoimagine) nu beneficiază de o interpretare omogenă. Imaginea de sine a grupurilor etnice este rezultatul a numeroase interpretări produse de oameni, fiecare dintre ele referindu-se la aspecte disparate și conținând erori sau simplificări deformatoare. Așadar, imaginea de sine a grupurilor etnice se manifestă în modalități care decurg din orizontul de interpretare al oamenilor, organizațiilor și instituțiilor ce formează etnoorganizările. Reprezentările și imaginile oamenilor despre propriul grup etnic se implică în mod direct în orientarea manifestărilor, atitudinilor și opinilor exprimare de către acestea.
Imaginea de sine a grupurilor etnice este rezultatul autoevaluării și dezvăluie elemente importante ale identității acestora: caracteristicile grupurilor etnice, limitele lor privind răspunsul dat provocărilor mediului natural și social, modalitățile în care fiecare grup etnic își percepe și evaluează trecutul, prezentul și șansele pentru evoluțiile viitoare.
Imaginea de sine a grupurilor etnice se actualizează în funcție de reacțiile de răspuns – pozitive sau negative – ale acestora la provocările mediului natural și social. Sunt fundamentale, din această perspectivă, criteriile de percepție și evaluare a succeselor și eșecurilor, asumarea sau neasumarea lor; rezultatele putând duce la mobilizări pentru depășirea obstacolelor sau la atitudini de descurajare și imobilism.
Filosofia pragmatistă și sociologia interacționistă postulează necesitatea de a întări imaginea de sine pozitivă a membrilor grupurilor umane prin dezvoltarea capacității societății de a menține stima de sine (atât la indivizi cât și la grupuri) la rate cât mai înalte. Acest rezultat poate fi obținut „dacă rata succesului individual și colectiv atinge praguri ridicate într-o societate și dacă imaginea despre sine în cadrul multiplelor interacțiuni nu este «rănit㻓. Practica socială demonstrează că grupurile etnice cu imagine de sine pozitivă sunt mult mai performante decât cele cu imagine de sine negativă.
Ca urmare, buna funcționare a grupurilor etnice impune indivizilor și societăților să-și îmbunătățească sistematic imaginea de sine. „Numai societățile care au o imagine de sine pozitivă se pot bucura de un regim sănătos de viață colectivă și individuală. Societățile a căror imagine de sine este permanent «bombardată» (în interior și în exterior) vor fi împinse în blocaje, boală și suferință. În asemenea societăți, primul lucru care se va prăbuși este «respectul», «stima de sine».“
Încă din 1910, W. James sugerează ipoteza unor acțiuni deliberate de întărire sau de slăbire a sinelui social și deci a imaginii de sine a societății. Acolo unde imaginea de sine este negativă „stima de sine“ și „respectul interactiv“ sunt și ele scăzute. Această polaritate a «sinelui social» explică întreaga «dramă colectivă» a societăților…“.
Consecințele „bombardării“ din exterior a imaginii de sine a unui grup etnic pot fi analizate în mod satisfăcător dacă apelăm la teorema lui Thomas: „Când (dacă) oamenii consideră o situație ca reală, ea devine reală prin consecințele ei“4. Prin urmare, atitudinile și comportamentul uman depind nu de o situație dată, ci de o situație așa cum este ea definită. Oamenii, grupurile etnice apar unele altora nu așa cum sunt, ci așa cum sunt definite.
Dacă definirea situației creează, de fapt, „realitatea“, înseamnă că stă în puterea omului să înființeze sau să desființeze realitatea socială a unui individ sau a unui grup, după cum îi dictează „dorințele“ și interesele. Mai mult decât atât, dacă admitem teoria elaborată de C. Cooley, care afirmă că imaginea de sine depinde de interacțiunea cu ceilalți și că sinele social ar putea fi denumit sinele reflectat sau sinele oglindit, atunci ne putem da seama de consecințele nefaste ale deformării, în sens negativ, a imaginii grupurilor etnice. Cu alte cuvinte „noi suntem ceea ce cred alții despre noi că suntem“, sau, în orice caz, „ceea ce cred ei despre noi este esențial în și pentru ce suntem sau simțim că suntem“.
În contrast cu cele arătate până acum – sau în prelungirea lor – trebuie să constatăm, însă, că o înclinație naturală a oricărui grup etnic „este aceea de a-și supraevalua capacitățile și valorile“. Această înclinație reprezintă sursa imaginilor de sine deformate în sens pozitiv, a autoimaginilor etnocentriste. Supraevaluarea ține de fondul antropologic, comun tuturor grupurilor etnice dar, în același timp, ea este determinată de factori istorici și culturali particulari care alimentează sau diminuează intensitatea atitudinilor de autoevaluare excesiv pozitivă. Se poate constata faptul că „aproape nu e neam să nu se creadă superior vecinilor săi“ și, ca urmare, supraevaluarea imaginii de sine a grupurilor etnice izvorăște și din orgoliul național care „este o trăsătură comună mai tuturor popoarelor“.
Schimbul generalizat de valori din lumea contemporană, sistemele de comunicare globală, interacțiunea culturilor au produs și produc continuu o mentalitate care nu este favorabilă imaginilor de sine supraevaluate, ducând la erodarea atitudinilor de autoapreciere exclusivistă și deformatoare. „Imaginea despre sine a unui grup etnic absoarbe acum inevitabil mai multe reprezentări și judecăți care vin din oglinda străinătății. Se creează astfel un trafic simbolic între autoimagine externă, o confruntare permanentă între imagini, care echilibrează aprecierile și facilitează dialogul lor comprehensiv.“ Cu toate acestea, supraevaluările caracteristicilor propriului grup etnic nu sunt în scădere, ele se afirmă în unele zone geografice și iau chiar forme extreme.
De aceea, „este foarte greu să înțelegem unde se oprește patriotismul firesc și unde începe naționalismul patologic“.
Situarea omului în spațiu și în timp implică, în cele din urmă, raportarea sa esențială, oarecum globală, la celălalt. Dar termenul celălalt se subîmparte – în funcție de criterii: criteriul etnic, criteriul religios, criteriul social, criteriul mental, criteriul sexual etc. – în categorii care lasă să se întrevadă direcții multiple. „Îi putem descoperi pe ceilalți în noi înșine, putem înțelege că nu formăm o substanță omogenă și radical străină de tot ceea ce nu este sinele: eu este un altul.“
Constatăm, însă, imediat că și ceilalți sunt niște euri, pe care îi putem concepe ca pe o abstracție (celălalt sau altul în raportul cu eu) sau ca pe un grup social concret de care noi nu aparținem. „Acest gup poate fi, la rândul lui, interior societății; femeile față de bărbați, bogații față de săraci, nebunii față de «normali»; sau exterior, deci o altă societate, apropiată sau, după caz, îndepărtată: ființe pe care totul le apropie în plan cultural, moral, istoric; sau niște necunoscuți, străini a căror limbă sau obieceiuri nu le înțeleg…“.
Ca urmare, celălalt poate să ne apară atât sub înfățișarea semenului din apropierea noastră, cât și a celui de departe, străin sau excentric, atât în identitatea celui cu care devine posibilă o anumită comuniune, cât și asemeni celui care trezește o continuă adversitate.
Unii autori vorbesc și despre o alteritate necomună, absolută, precum cea divină sau demonică. Acest tip de alteritate ne semnalează faptul că „transcendența înseamnă însuși celălalt“4, alături de negativitatea vie a existenței, care se manifestă în acelați orizont, și care nu trebuie înțeleasă doar ca primejdie, „ci și ca element firesc în fenomenologia vieții sau în cea a ființei“.
Criteriile cele mai importante care îl identifică, individualizează, departajează și diversifică pe celălalt în multiple ipostaze sunt, în primul rând, criteriile religioase, politice, ideologice, economice și culturale. Aceste criterii constituie, în același timp, principalele elemente care stau la baza definirii celuilalt și a evidențierii diferențelor, compatibilităților și incompatibilităților față de „noi“. Perceperea și departajarea celuilalt pe criterii religioase, politice, economice și ideologice introduce în procesul de cunoaștere a acestuia modalități bipolare de evaluare (bine-rău, priten-dușman, creștin-păgân, civi- lizat-barbar, puternic-slab, dezvoltat-nedezvoltat, moral-imoral etc.), coagulând percepțiile celuilalt în sisteme mai mult sau mai puțin coerente, raportate în mod direct la sisteme de interese fundamentale ale societății respective.
Consecințele definirii celuilalt pe baza criteriilor religioase, politice și ideologice sunt ilustrate sugestiv de către Klaus Heitmann, care afirmă că „tautologia transformării imaginii de «străin» într-una de «dușman» își trage originea încă din gândirea primitivă, din gândirea prelogică, cum au susținut Lucien Lévy-Bruhl și alți antropologi. Apoi poreclele pe care și le dădeau unul altuia popoarele din zorii istoriei și descripțiile altor popoare făcute de istoricii antici oferă și alte abundente paradigme, la îndemâna oricui. Herodot, Xenofon sau Strabon – nume cu mare rezonanță în istoria veche – i-au înfățișat, se știe, pe sciți, perși, sarmați sau alte seminții ale răsăritului doar ca pe niște barbari cruzi și sălbatici. Iar reprezentările lor s-au perpetuat în conștiința urmașilor până în Evul Mediu, ba chiar și în timpul Renașterii, al Barocului și al preiluminismului. O situație nouă – dar nu fundamental diferită – a creat-o ulterior, mai întâi în teritoriile ce alcătuiseră fostul Imperiu roman, iar după aceea întreaga Europă, constituirea creștinismului în religie de stat. Într-adevăr, în pofida doctrinei iubirii aproapelui, antinomia prieten-dușman nu numai că nu s-a estompat, dar a cunoscut chiar o sensibilă extindere și agravare în comparație cu perioadele precedente; «dușmani» erau acum toți «păgânii», împotriva cărora trebuiau întreprinse cruciade sau alte războaie de nimicire, iar mai apoi expediții de conchistadori și aventurieri“.
Definirea celuilalt pe principii culturale presupune raportarea lui la scara de valori materiale și spirituale acceptată în comunitatea internațională. Cultura favorizează cunoașterea în profunzime a celuilalt și, ca urmare, evidențierea trăsăturilor lui fundamentale, îndeosebi pe linia descoperirii utilajului său mental, modelelor culturale, abilităților și practicilor sociale. Deosebirile culturale nu produc în mod necesar incompatibilități fundamentale de conviețuire și de comunicare dacă diferențele nu sunt transformate în divergențe și conflicte de către diferitele orientări politice, ideologice și religioase dominante în fiecare epocă istorică.
Vom concluziona că există o dinamică a criteriilor alterității în funcție de importanța lor în diferitele perioade ale istoriei: „criteriul social (stăpânul, sclavul) a fost depășit ca importanță de cel religios (creștinătatea, restul), căruia i-a luat locul în timp, ca importanță, cel național (noi, străinii)“. Dacă studiem criteriile de alterități pentru fiecare societate în parte „se poate constata o multiplicare a modalităților de delimitare a alterității; cei ignorați (excluși istoriei), cei anormali (nebunii), cei puțini (minoritățile etnice, religioase, rasiale, superdotații), cei excentrici (devianții, revoluționarii), cei străini (barbarii), cei alienați (săracii, sclavii), cei marginalizați (cerșetorii, vagabonzii, bandiții, societățile secrete, bolnavii contagioși)“.
Imaginea celuilalt joacă un rol important în decursul istoriei umane, ea desemnând, de fapt, percepția și evaluarea celuilalt din diferite perspective, în funcție de sfera în care celălalt devine obiect de interes. Percepșia, cunoașterea și evaluarea celuilalt nu sunt însă posibile decât în condițiile existenței unei cantități suficiente de informații despre aceasta și, în primul rând, despre aspectele fundamentale ale vieții, activității și spațiului (teritoriului) celuilalt.
Lipsa informațiilor despre celălalt a dus, încă din perioada societăților primitive, la caracterizări generale, grevate de prejudecăți și stereotipuri. „Asemenea caracterizări generale – spune Alexandru Duțu – sunt tipice societăților tradiționale care desenează pe harta lumii câteva cercuri concentrice în jurul centrului lumii unde se află privitorul: cei civilizați sunt cei care au aceleași norme de gândire și comportare, apoi vin barbarii, care sunt diferiți și sălbaticii care nu au nici o normă (tocmai pentru că sunt așa de deosebiți încât privitorul nu-i poate încadra în imaginea lui despre lume)“.
Apariția unor imagini semnificative și veridice despre grupurile etnice implică existența unor relații și contacte între acestea. „Oricât de îndoielnică ar fi formarea de stereotipuri ce derivă din reprezentările globale pe care o etnie și le face despre alta, ele se reazemă, totuși, pe întâlniri interetnice, pe experiențe istorice rezultate fie din schimburi pașnice, fie din conflicte armate.“
Dar, aceste contacte au fost sporadice și de cele mai multe ori nesemnificative până când grupurile etnice nu au aspirat la „civilizație“ și „cultură“. Aspirațiile spre aceste domenii au făcut posibilă orientarea oamenilor de cultură, a altor oameni, spre descoperirea realizărilor grupurilor etnice străine și a atitudinilor acestora față de cultură. „Acesta este momentul în care conceptul de «civilizație» dobândește un sens major, luând locul altor concepte care permiteau trasarea cercurilor concentrice în umanitate: sunt considerați civilizați cei care cuceresc natura, asigură prosperitate compatrioților, trăiesc în democrație.“
Contactele și comunicarea între grupurile etnice au permis trecerea de la mentalitatea tradițională spre o nouă mentalitate, care concepea într-un alt mod relațiile dintre popoare: „mai variate, mai pline de înțelegere reciprocă, adeseori mai calculate ca înainte și mai puțin interesate în problemele dramatice și în suferințele celuilalt“.
Baza formării unei imagini a grupurilor etnice – unele despre altele – a fost definită, în foarte multe cazuri, mai ales de relații individuale, de experiențe personale ale unor călători, etnografi, diplomați, publiciști etc. Această situație explică, de fapt, de ce anumite teritorii și anumite grupuri etnice sunt considerate de către alte grupuri etnice drept terra incognita. Faptul este constatat în decursul secolelor de scriitori și istorici, însă acest lucru nu a schimbat prea mult situația. Un exemplu edificator în acest sens este afirmația profesorului de filosofie și retorică de la Halle, Johann Thunmann, care, în 1774, numea întreaga Europă răsăriteană „un ogor necultivat, părăginit și pustiu datorită conjuncturilor în care popoarele de acolo au trebuit să trăiască“5. Desigur, acest lucru a fost posibil datorită faptului că „fericitele popoare din vestul Europei n-au avut prilejul și dorința de a se interesa de soarta celor dintâi“.
Cristalizarea informațiilor despre grupurile etnice pe baza informațiilor, evaluărilor și afirmațiilor făcute de călători, misionari, etnografi, diplomați etc. a fost favorizată sau îngreunată în funcție de posibilitățile și mijloacele de investigare ale acestora, de concepțiile, ideologiile, credințele și interesele care îi animau, de modalitățile în care erau difuzate informațiile obișnuite: scrisori, documente, viu grai etc.
Imaginile rezultate din izvoare scrise depind nu atât de ponderea lor cantitativă, cât mai ales de valoarea lor calitativă: pertinența informațiilor pe care le conțin, competența autorităților care le-au elaborat, existența sau inexistența ideilor preconcepute față de obiect. Substanța informațională și calitatea relatării sunt condiționate de experiența și contactul direct și îndelungat al autorului cu poporul străin cercetat.
Dacă, însă, contactul este indirect, iar lucrarea este o compilație lipsită de spirit critic, atunci efectul ei nu poate fi decât nociv, prin imaginea deformată pe care o promovează. Între aceste cazuri extreme – contactul direct și lucrări pertinente, contactul indirect și compilații – „există o întreagă gamă de nuanțe, între care pe treapta de mijloc se situează, în special, descripțiile de călătorie împletite cu opinii preluate din literatură“.
De multe ori, imaginile de acest tip erau impregnate de idei preconcepute, de stereotipii, de mentalități și prejudecăți. Scriitorul, istoricul sau diplomatul elaborau, din proprie inițiativă sau la cerere, texte care exprimau opinia general acceptată în propriile societăți. Referindu-se la valahi și albanezi, același Johnn Thunmann afirma în anul 1774 că, aceste popoare sunt „popoare subjugate, sunt nefericite, iar istoricul este adesea la fel de nedrept ca omul de rând; el îi disprețuiește pe cei care nu sunt nefericiți“.
Imaginea celuilalt apare deseori ca o împletire de elemente comunicate de un om sau o colectivitate care gândește în mod specific și trăiește după alte norme decât „celălalt“ și care sunt apreciate ca străine pentru că, în decursul secolelor, oamenii aceia au trăit altfel decât cei care le cercetează existența. Contactele sporadice înfățișează pe celălalt ca diferit din punct de vedere al limbii, obiceiurilor, atitudinilor și comportamentului. Diferențele sunt evaluate superficial și, nu de puține ori, etichetate nefavorabil. Percepția celuilalt, în acest caz, capătă o mare încărcătură psihologică determinată de șocul exotismului și neînțelegerii practicilor „celuilalt“.
Aspectele neînțelese și incompatibilitățile interculturale și de comunicare descoperite vor fi explicate și exprimate nu pe calea unei cunoașteri aprofundate, ci pe calea imaginarului bulversat de necunoscut, ale cărui producții pot fi exagerate, deformatoare ale realităților, încărcate de negativism și stereotipii. Exemplul cel mai elocvent, în acest sens, este oferit de elementele comunicate despre unele populații de către misionari și comercianți care „au difuzat cu mare predilecție clișee mentale, iar comerțul nu a sesizat decât ceea ce putea duce la profit“.
Se constată o mare diferență între imaginile care sunt vehiculate de către grupurile etnice pe timp de pace și cele vehiculate pe timp de război. Imaginile cristalizate în timp de pace sunt caracterizate, de obicei, prin echilibru, prin dorința populațiilor de a cunoaște mediul social, cultural, politic și economic al spațiului zonal, continental și intercontinental din care fac parte. Deformările de imagine apar, în acest caz, datorită barierelor geografice, de limbă, de cultură, de spațiu, de interese politico-economice.
Imaginile vehiculate pe timp de război sunt mai „colorate“, mai diversificate și aproape întotdeauna codificate ostil. Aceste imagini redau ceea ce gândesc grupurile etnice despre popoarele cu care au venit în contact „datorită acelei forme de turism de masă, singura practicată în trecut, care au fost campaniile militare“. Din analiza acestor imagini se pot trage două concluzii: a) războiul nu a favorizat cunoașterea reciprocă; descoperirea unor populații pe timpul campaniilor militare se face prin ricoșeu, la nivelul elitelor și nu al maselor1, iar imaginile rezultate sunt grevate de spectrul morții și al distrugerii; b) caracterizările concise ale grupurilor etnice „cunoscute“ prin războaie („turc“, „neamț“, „muscal“, „franțuz“ etc.) sunt profund tradiționale și de aceea ele se regăsesc în primul rând în mediul popular, dar prin reflectare inundă și mediul intelectual. Ca urmare, imaginile de acest tip nu redau doar mentalitatea populară, ci și „modul de a gândi și de a simți al oamenilor atașați de cultura tradițională, aceea care se perpetuase atât în scris, cât și pe cale orală“.
Dacă analizăm cazuri concrete (de exemplu, fosta Iugoslavie) din diferite perioade istorice, constatăm că imaginile celuilalt legitimează acțiunile politice ale grupului etnic în percepția propriilor membri și în judecata opiniei publice internaționale. „În situațiile de criză interetnică – afirmă Grigore Georgiu –, imaginile cu care operează grupurile beligerante se radicalizează și se încarcă de semnificații emoționale acute. Adversarul este «demonizat», victimizat ca «naționalist», «barbar», «neeuropean», «țap ispășitor», factor declanșator al conflictului.“
Mai mult decât atât, războiul prin dimensiunea sa simbolică, informațională și psihologică influențează credințele, atitudinile, mentalitățile, convingerile, curentele de opinie, cercurile diplomatice și centrele de decizie politică, determinând imaginile dorite despre celălalt în funcție de interese conjuncturale sau fundamentale structurate pe perioade istorice lungi.
Distanțele geografice dintre grupurile etnice joacă un rol major în cristalizarea imaginilor etnice, a imaginilor celuilalt. Cu cât grupurile etnice se află la o distanță mai mare unele de altele cu atât viziunea lor reciprocă sau unilaterală va fi mai difuză, confuză, mai binevoitoare și mai pozitivă. În percepția celuilalt, un rol important joacă fantezia, cunoștințele, de regulă aproximative, discernământul redus, bunul plac, „faptul că această țară sau acest popor îndepărtat nu reprezintă vreo amenințare sau pericol la adresa propriei fiinăe și existențe“. Dimpotrivă, cu cât grupurile etnice sunt mai apropiate ca distanță unele de altele, au calitatea de entități vecine, imaginile lor vor fi reciproce și încărcate de elemente psihologice și ale memoriei colective. Spre exemplu, „raporturile dintre vecinii medievali nu sunt prietenești decât arareori și trecător“.
Imaginea grupurilor etnice vecine sau din spații geografice compacte sunt evident determinate de relații tensionate și de raporturi de forță. Aceste imagini preponderent negative rezultă din încărcarea de ordin politico-militar, dar și din deosebirile în privința limbii, originii, confesiunii sau chiar religiei, a obiceiurilor și moravurilor. Nu de puține ori, imaginile de acest tip stau la baza atitudinilor care se „transformă în ură deschisă, într-o xenofobie nedisimulată“.
Întregul Ev Mediu european este predominat de xenofobie individuală și colectivă. În imaginea celuilalt cu statul de vecin a predominat „atitudinea respingătoare, dușmănoasă față de specificul diferit al celuilalt, care de data aceasta este de regulă respins în chip just, chiar dacă acest specific este relativizat și raportat la propria per- soană și colectivitate prin care se explică și atitudinea negativă și intolerantă“.
Imaginea celuilalt în mentalul popular are valențe specifice. Această imagine are ca izvor oralitatea, „care este foarte greu de reconstituit, pentru a-i putea delimita sfera de acțiune și a-i preciza mecanismele și funcțiile“. Locuitorii satelor – „lumea care tace“ –, ce au depins aproape exclusiv de oralitate, nu s-au destăinuit celor care scriau și de care se delimitau sub impulsul suspiciuniii și temerii. „Numai atunci când forțele respinse s-au dezlănțuit, lumea care tace s-a dezvăluit, în parte.“
Mai mult decât în alte segmente sociale, în mediul țărănesc imaginile despre celălalt se structurează pe sistemul de atitudini dominante format în acest mental: atitudinea față de viață, de moarte, atitudinea față de străin, atitudinea față de frică etc.
Frica era, în anumite perioade, factorul comun al tuturor celorlalte atitudini. Frica era provocată, în primul rând, de celălalt, „omul care gândea și se comporta altfel. Acesta putea fi străinul, cel care vorbea altă limbă, dar și […] orășanul sau aristocratul – omul din alt mediu“.
2.3. Factorii care influențează comunicarea interetnică
Din perspective sociologice și psihologice, viața grupurilor umane este concepută ca „un ansamblu de interacțiuni în cadrul cărora percepția și reprezentarea altuia au loc în termeni de așteptări și anticipări, de previziuni și strategii“. Această percepție a interacțiunii sociale arată că, în ultimă instanță, grupurile umane în general și grupurile etnice în special devin realități de-sine-stătătoare și specific individualizate în cadrul relațiilor dintre ele, care determină raporturi de cooperare sau conflictuale, relații care nu se pot stabili decât dacă etnoorganizările comunică între ele. Comunicarea, în această situație, este susceptibilă de a primi aprecieri favorabile sau defavorabile, pornind de la valorile și idealurile la care subscriu grupurile etnice care interacționează.
Întrucât comunicarea este mijlocul prin care grupurile etnice se influențează unele pe altele, ea este un agent esențial al proceselor intergrupuri la nivel global. „Comunicarea face posibilă interacțiunea.“
Factorii favorizanți ai comunicării
Factorii favorizanți ai comunicării interetnice sunt determinați de condițiile politice, economice, religioase, culturale care s-au sintetizat în timpul istoric, în spații fizico-geografice compacte și care au favorizat contactele directe și schimburile intergrupuri.
Comunicarea s-a dezvoltat și a îmbrăcat forme favorabile pentru grupurile etnice, mai ales în cazurile când acestea au constituit potențiali aliați sau companioni de destin în apărarea împotriva unui inamic comun și tradițional, când poziția unor anumite grupuri etnice a fost determinată de „fascinația pozitivă“ față de cultura și civilizația altor grupuri etnice, când condițiile comune au făcut din grupurile etnice parteneri mereu impuși de geografie și istorie, când au existat interese economice și politice comune care au favorizat interacțiunile pozitive. A comunica înseamnă a pune ceva în comun, a pune în relație, a împărtăși, a uni.
Comunicarea între grupurile etnice presupune vehicularea de semnificații și subînțelesuri, pentru că oamenii comunică punând în comun emoții, sentimente, idei, opinii, fapte. Ca urmare, comunicarea este posibilă dacă relațiile dintre grupurile etnice nu sunt grevate de îngrădiri de ordin politic, ideologic, religios și dacă acestea subscriu la aceleași valori generale. Esențial în această situație este faptul că, o dată stabilită, comunicarea se bazează pe o relație biunivocă, de egalitate, accentul punându-se pe minimizarea diferențelor dintre parteneri.
Comunicarea interetnică bazată pe valori comune a fost posibilă atâta timp cât conținutul și sensul valorilor a fost general acceptat pe arii mai extinse și cât acestea nu au fost bulversate de interese contradictorii și conflictuale. și aici se constată o implicare a politicului și religiosului ce au determinat însăși evoluția sistemului de valori, „care a variat de la o epocă la alta, dominantă fiind în trecut valoarea religioasă, apoi cea etică, apoi cea politică etc.“
Recursul la valori implică o comunicare bazată pe atitudini compatibile în domenii esențiale, pe experiențe pozitive comune, pe respectul reciproc al trecutului și prezentului grupurilor etnice, pe proiecte comune în zonele de confluență și în organismele internaționale, pe afirmarea unei imagini de sine care să exprime respectul și acceptarea celuilalt.
Comunicarea interetnică este un proces dificil, generator adesea de distonanță și conflicte, dar s-a impus totuși ca un proces necesar și posibil. Comunicarea a constituit întotdeauna alternativa la închistare, izolare și confruntare. Realizarea comunicării implică efortul grupurilor etnice de a ieși din propriul sistem, stabilirea unor cadre de referință și a unor repertorii de coexistență compatibile și tolerante, astfel încât, prin intercunoaștere, fiecare partener al relației de comunicare să fie capabil să prevadă reacțiile celuilalt. În felul acesta, comunicarea va implica și înțelegerea.
Cunoașterea reciprocă a grupurilor etnice în procesul interacțiunii lor favorizează comunicarea. În procesul cunoașterii interetnice se implică tiparele culturale, sistemul de simboluri, limbile specifice, experiențele și practicile fiecărui grup etnic. Percepția și cunoașterea interetnică îmbracă forme instituționalizate pentru că cele mai puternice influențe în realizarea lor vin din direcția factorilor culturali și de interacțiune concretă (politică, economică etc.) a etnoorganizărilor. Grupurile etnice se percep, în primul rând, ca „centru de acțiune“ politică, economică, religioasă, culturală ca entități generatoare de atitudini, care pot recurge la acțiuni pozitive sau negative, aprobatoare sau denigratoare, la acte care încurajează sau blochează comunicarea.
În același timp, grupurile etnice realizează intercunoașterea percepându-se ca entități cu scopuri, aspirații, sentimente și intenții specifice. Identificarea intergrupală a acestor elemente ține atât de experiențele indivizilor care realizează percepția, cât și de cunoașterea în grup, de obicei mediată, a etnoorganizărilor care intră în sfera de interes a altor grupuri etnice.
Realizând cunoașterea altui grup etnic, subiectul raportează scopurile, aspirațiile, sentimentele exprimate și intențiile acestui grup la propriile scopuri, aspirații, sentimente și intenții, constatând compatibilitatea sau incompatibilitatea lor. Compatibilitățile sunt evidente când scopurile, aspirațiile, sentimentele și intențiile exprimă valori general acceptate de comunitatea internațională, continentală și zonală, când deschid posibilitatea cooperării, conlucrării și conviețuirii pașnice.
Dimpotrivă incompatibilitățile și contradicțiile apar ori de câte ori scopurile, aspirațiile, sentimentele și intențiile grupurilor etnice sunt formulate și afirmate în detrimentul scopurilor, aspirațiilor, sentimentelor și intențiilor altor grupuri etnice. Compatibilitățile vor deschide permanent calea comunicării, generând contacte și activități în interesul grupurilor etnice implicate, iar incompatibilitățile vor transforma diferențele în opoziții și contradicții dând naștere intoleranței și conflictelor. Important pentru comunicarea interetnică este cunoașterea și dezvoltarea relațiilor dintre grupurile etnice pe linia compatibilităților și toleranței, închizând sursele generatoare de închistare, izolare și confruntare.
Factorii care blochează comunicarea
Factorii care blochează comunicarea interetnică sunt generați atât de o percepție inadecvată grevată de stereotipuri și interese contrare, cât și de conflicte și confruntări datorate unor împrejurări istorice concrete. Observațiile făcute de un larg evantai de științe (psihologie socială, etnologie, istorie generală, istoria mentalităților, etnografie, sociologie, literatura comparată) „dovedesc că nu numai faptele, ci și opiniile, stările emoționale, prejudecățile pot înrăuri ideea pe care un popor ți-o face despre altul și, în anumite împrejurări, chiar și deciziile politice atunci când acestea se lasă influențate de clișee, de modele de gândire simpliste, schematice“.
Aceleași științe dovedesc însă și faptul că percepția simplistă influențată de clișee și de stereotipuri diminuează sau blochează comunicarea datorită barierelor psihologice clădite pe sentimente contrare, resentimente, etichetări și evaluări eronate. Situația ni se dezvăluie în întreaga ei complexitate dacă avem în vedere că „imaginea unui popor despre altul, constituindu-se în timp, se modifică greu în datele ei esențiale și poate deveni un factor politic…“. Or tocmai pe această imagine reziduală se bazează manipularea sentimentelor grupurilor etnice și blocarea comunicării dintre ele. Căci, altfel ca toate percepțiile din care rezultă imagini simpliste/incomplete despre etnoorganizări, stereotipurile etnice nu îngăduie realizarea condițiilor optime pentru o bună comunicare.
Percepția grevată de stereotipuri și prejudecăți a frânat mult timp comunicarea dintre grupurile etnice, mai ales când această comunicare nu era instituționalizată și când ea se realiza sporadic, prin observatori mai mult sau mai puțin avizați. Percepțiile selective ale observatorilor puneau în evidență mai degrabă ceea ce corespundea intereselor lor sociale și grupurilor de interese reprezentate de ei.
Selecția realizată de observatori demonstra că aceștia nu erau interesați să evidențieze asemănările dintre propriul grup etnic și grupul etnic evaluat – fapt ce ar fi dechis calea comunicării –, ci, mai degrabă, să pună în lumină singularitățile, spectaculosul și stranietățile acestui grup, creând un zid psihologic și afectiv care trăda, de fapt, dorința de a bloca comuni- carea. Este vorba despre o „modalitate de a vedea și de a scrie stăpânită de idei preconcepute […] în care subiectivitatea autorului e dominată de concepții ideologice, politice, religioase ori de altă natură“.
Desigur, nu putem judeca observatorii care provin din diferite grupuri etnice ca singurii responsabili de blocarea comunicării interetnice. Subiectivitatea acestor observatori nu are nicidecum caracter strict individual. „Pe interesele private, pe parțialitatea ideologică și afectivă personală se poate grefa o prejudecată colectivă a națiunii din care face parte autorul unei judecăți.“ Ca urmare, orice evaluare a unui grup etnic „trebuie văzută într-o relație directă cu contextul istoric și conjunctural-psihologic al națiunii purtătoare“, luându-se în considerare „relația politică dintre cele două state în respectiva perioadă“.
Barierele de comunicare interetnică sunt și de natură lingvistică. O simplă numărare a limbilor globului pământesc evidențiază că acestea variază între 2.000-6.000.
Compararea numărului limbilor cu cel al țărilor existente (aproximativ 200) ne convinge că „specificul umanității constă în contactele dintre grupurile lingvistice“7. Situația este și mai complexă dacă evidențiem faptul că, în afara limbilor, există o sumedenie de dialecte, registre sau stiluri care individualizează locuitorii ce le vorbesc, ca membri ai unor grupuri specifice ce interacționează în contexte sociale diferite.
Întrebuințarea și impunerea limbilor este strâns legată de natura raporturilor dintre grupurile etnice. Acestea utilizează în relațiile internaționale forma standard a limbilor, pe care le impun prin mijloace politice, economice și culturale drept limbi de circulație zonală, continentală sau intercontinentală ori ca limbi oficiale în organismele regionale sau globale. Impunerea limbilor în comunicarea interetnică devine astfel un act „identificat cu prestigiul, educația și puterea“.
Membrii grupurilor etnice care au reușit să-și promoveze limba ca mijloc de comunicare zonală s-au impus pe plan internațional și au reușit să controleze comunicarea și informația, transformându-le în factori de putere. În același timp, o altă parte a grupurilor etnice a fost constrânsă să-și folosească limba doar în mediul lor intern, datorită transformării ei treptate într-un mijloc de comunicare locală, fără importanță în plan general. În această situație, conectarea grupurilor etnice la comunicarea globală depinde tot mai mult de însușirea limbilor de circulație internațională, creându-se condiții de discriminare și inferioritate.
Fiecare limbă reflectă ideile, mentalitățile, viziunea asupra lumii proprie comunității care o întrebuințează. Fiecare grup etnic, prin limba sa, își modelează o lume originală, o lume a sa. În procesul comunicării prin limbă se transmit, în primul rând, elemente culturale, pentru că limba însăși este un fenomen cultural. Deci, este evident că orice comunicare prin limbă se constituie într-o comunicare interculturală, iar discriminarea în folosirea limbilor este o discriminare în comunicarea dintre culturi.
Situația actuală a limbilor, raporturile dintre ele – limbi de circulație internațională, limbi oficiale, limbi locale, limbi intraetnice etc. – reflectă, de fapt, raporturile dintre culturi: culturi care intră în patrimoniul universal direct prin limba națională și culturi care comunică și realizează transferuri culturale prin limbi cu circulație și accesibilitate restrânse. O comunicare de acest tip este asimetrică, inegală și parțial accesibilă.
Practica socială demonstrează că ideologia modelează relațiile dintre grupurile etnice, având în anumite situații și rol de blocare a comunicării. Se constată că ideologiile se numără printre cauzele conflictelor intergrupale care adesea sunt corelate cu prejudecățile rasiale și cu discriminarea. Gordon W. Allport situa originea prejudecăților în „tendința de a face generalizări, de a forma categorii și de a suprasimplifica experiența în legătură cu lumea“.
Ostilitatea dintre grupuri – care blochează în mare parte comunicarea – alimentată de ideologii, se datorează prejudecăților individuale potențate de ignoranța indivizilor în ceea ce privește adevăratele caracteristici ale grupurilor etnice cu care intră în contact. Aceste prejudecăți generează ostilitatea prin vicierea contactelor și comunicării intergrupuri, prin evidențierea inegalităților de statut, prin susținerea clivajelor și suspiciunilor, prin hiperbolizarea și opunerea diferențelor.
Contactele dintre grupurile etnice viciate de ideologii provoacă luări de poziție din partea acestora. Rolul ideologiilor în construcția realității crește considerabil când acestea sunt sprijinite și promovate de către forțele politice din interiorul grupurilor etnice, care nu încurajează comunicarea, cunoașterea și stima reciprocă. Discursul ideologic, promovat de puterea politică, va urmări, în acest caz, justificarea unor practici și constituirea unor versiuni despre „realitatea“ din grupul (grupurile) etnic etichetat ca ostil. Lipsa de comunicare este identificată ca responsabilitate a celuilalt. Interesele politice și economice ale grupurilor etnice filtrează în mod drastic opiniile și atitudinile față de „străini“.
Uneori străinul este plasat pe un „cerc exterior“, unde sunt așezate interesele minore ale statelor. În acest caz, și disponibilitatea pentru contacte directe, susținute și pentru o comunicare intensă va fi plasată pe „cercul exterior“ al intereselor minore, secundare. Dimpotrivă, când politicul plasează „străinul“ în centrul intereselor fundamentale, se constată o diversificare a imaginilor acestuia, străinul fiind identificat drept prieten, partener în relațiile de cooperare și comunicare care se dovedesc a fi extinse; dimpotrivă, dacă străinul este identificat drept inamic, contactele directe vor fi înghețate, iar comunicarea va împărtăși și ea aceeași soartă. Mai mult decât atât, când străinul este definit printr-o cunoaștere de tip conflictual, caracteristicile imaginii străinului vor constitui bariere majore în calea comunicării cu acesta. O comunicare favorabilă grupurilor etnice implicate în conflict nu va fi posibilă decât mult timp după stingerea conflictului, când străinul va fi plasat de interesele politice, economice, religioase etc. în poziția de partener.
Intoleranța etnică drept formă de manifestare a atitudinii intergrupuri constituie un factor important care blochează comunicarea dintre acestea. În general, intoleranța rezultă dintr-o multitudine de prejudecăți care implică respingerea „celuilalt“, „considerat ca membru al unui grup față de care se manifestă sentimente negative“. Prejudecata bazată pe o generalizare eronată și rigidă introduce stări psihologice defavorabile în percepția reciprocă a etnoorganizărilor, generând reprezentări și imagini care accentuează, în primul rând, aspectele negative ale realităților istorice comune. Comportamentul noncomunicațional în acest caz depinde de convingerile induse în interiorul fiecărui grup etnic față de aspectele de intoleranță atribuite celuilalt și de circumstanțele exterioare grupurilor etnice, pe care acestea nu le pot controla.
Prejudecățile care afectează relațiile intergrupuri „se situează la nivelul judecăților cognitive și al reacțiilor afective. Când trecem în domeniul actelor, vorbim despre discriminare“. Frecvent, discriminarea se manifestă deosebit de subtil și dăunător în domeniul comunicării interetnice, mai ales în plan internațional sau zonal în cadrul organismelor suprastatale economice, politice și de securitate.
Discriminarea introduce incompatibilități artificiale între formele de expresie ale mesajului public internațional și cele ale mesajului interior etnic, relevând faptul că un grup etnic, căzut în jocul de interese ale unor centre de putere, cunoaște sincope de manifestare publică, mai ales în zona comunicării. Lucrul este evident îndeosebi după crearea spațiului internațional integrat al comunicării de masă.
Acțiunea mass media, ce transcende spațiul etnic, a fost repede conștientizată de centrele de putere cu intenții expansioniste și valorificată pentru realizarea informării unidirecționale (impunerea unei anumite informații în spațiile etnice vizate), discriminatorii (refuzarea statutului unor grupuri etnice de parteneri egali în procesul de comunicare, prin limitarea accesului acestora la informație), selective (producția și exportul de imagini fabricate direcțional în afara perimetrului etnic) și incontrolabile în interiorul grupurilor etnice (abuzul comunicațional produs prin structuri mediatice active care creează noncomunicare și pseudo- comunicare, cu grave consecințe în dialogul social).
Cultura grupurilor etnice variază. Științele care studiază diferitele aspecte ale comunităților umane exprimă diversitatea culturală considerabilă între societăți și faptul că acestea se deosebesc semnificativ prin culturile lor. Diversitatea culturală dintre grupurile etnice demonstrează flexibilitatea și varietatea acestora. Înțelegerea și aprecierea acestei divesități poate duce la respectul reciproc și la comunicarea dintre culturi, iar eludarea acestei diversități și afirmarea etnocentrismului cultural determină efecte contrare: intoleranță, exclusivism și lipsa comunicării.
Diversitatea culturilor se dezvăluie dacă analizăm cadrul exprimării culturale, care constă în sistemul de semne și simboluri, în schemele de gândire și comportament, precum și în ansamblul de atitudini mentale fundamentale. Schema de gândire și comportament a culturii exprimă un „mod de a gândi, de a simți, de a imagina într-un anume fel în fața unor probleme majore, precum dragostea, moartea, speranța, apariția și menținerea vieții, de a te comporta…“. Această schemă și acest comportament sunt specifice tuturor membrilor care se simt solidari într-o anume cultură și care sunt modelați de un sistem de valori specific. Ca urmare, atitudinile culturale ale membrilor grupurilor etnice, bazate pe sisteme de valori specifice, se constituie în factori care favorizează comunicarea, cât și în elemente care pot bloca dialogul intercultural.
De fapt, se constată că orice contact intercultural se stabilește printr-un filtru format din imaginea celuilalt, ce „selectează acele aspecte din personalitatea străinului care permit observatorului să se definească mai bine pe sine“. Imaginea despre celălalt „poate deveni «stereotip» care nu se modifică în ciuda transformării realității“.
O analiză atentă a fenomenului dezvăluie faptul că imaginea celuilalt ne introduce în mecanismul comunicării interculturale și ne determină să observăm laturile ce nu ne sunt familiare și pe cele care ne intrigă pentru că se relevă ca net deosebite de ale noastre. Prin urmare, cunoașterea și acceptarea celuilalt favorizează comunicarea și schimbul de valori, în timp ce neacceptarea celuilalt blochează comunicarea interculturală.
Neacceptarea celuilalt se exprimă, de fapt, prin etnocentrismul cultural care reflectă „tendința de a considera propria cultură superioară altora din punct de vedere moral și, astfel, de a judeca alte culturi după standardele proprii. În concepțiile etnocentriste, practicile altor culturi sunt percepute nu doar ca deosebiri, ci de-a dreptul ca deviații.
Dar etnocentrismul cultural pierde mereu teren în favoarea cunoașterii și acceptării diferențelor culturale. Se afirmă tot mai mult evaluarea științifică a practicilor culturale plecându-se de la ipoteza că „nici o practică culturală nu este inerent bună sau rea; fiecare trebuie înțeleasă în raport de locul ei în configurația culturală mai largă”. Această abordare impune abținerea de la formularea unor verdicte valorice superficiale și conjuncturale asupra practicilor și elementelor culturale necunoscute și adoptarea unor atitudini de toleranță, de respect față de stilurile culturale care pot părea ciudate sau nefirești.
Această tendință s-a dezvoltat mai ales după al doilea război mondial, când reprezentanți ai diferitelor științe au hotărât să intensifice relațiile dintre ei, pentru a se cunoaște mai bine, pentru a descoperi împreună tendințele și atitudinile care provoacă prețuirea celuilalt și nu exercerbări individuale. Noua abordare și-a propus ca obiectiv studierea mai atentă a „celuilalt“ din perspectivă culturală, a străinului care utilizează alt cod de comunicare, format în decursul existenței, într-un trecut care nu a fost peste tot același.
Antropologia culturală a deschis noi perspective în cunoașterea particularităților culturale și, totodată, în dezvoltarea contactelor între culturi: investigarea oralității și a vizualului, prin scoaterea la iveală a unor colectivități cu o cultură deosebită care nu se desfășurase pe registrul scrisului (povestiri, poeme, țesături, ceramică populară, meșteșugurile, îmbrăcămintea, construcția caselor etc.); stabilirea multiplelor legături ale operei cu mediul cultural; stabilirea rolului culturii orale și expansiunii cărții (raportul între carte și oralitate); reconstruirea trecutului cultural al diferitelor grupuri umane; identificarea centrelor care au favorizat schimbul de valori; cercetarea tiparelor de gândire și a originalității culturilor; analiza relației scris-comunicare.
Studiile elaborate din perspectiva antropologiei culturale relevă valențele culturilor de tip tradițional care au „încurajat comunicarea pe calea a vedea-a face, a auzi-a spune; de unde, o pondere considerabilă acordată oralității și artelor vizuale“. În interiorul acestor culturii, dar și în spațiul intercultural, „scrisul a slujit mai puțin comunicării și mai mult conservării: au fost copiate textele sacre, au fost elaborate cronografe pentru a înregistra evenimentele pilduitoare, au fost consemnate maximele și pildele care puteau călăuzi omul pe calea vieții“.
Deși într-o relație disproporționată, limbajul figurativ și scrisul s-au îmbinat armonios în diferitele culturi făcând posibilă comunicarea intra și interculturală prin construirea, argumentarea, difuzarea și conservarea mesajelor realizate în anumite spații culturale și destinate spațiului cultural propriu sau altor culturi. Se deschide astfel perspectiva reducerii și difuzării valorilor ca un proces dinamic; „cultura nu mai apare ca un muzeu imaginar“, ci, mai degrabă, ca spațiu de elaborare a mesajelor interculturale.
Comunicarea în cadrul intracultural, între membrii unui grup cultural omogen, funcționează sintactic și semantic. Dar comunicarea între diferite culturi, prin contacte sistematice sau sporadice, se izbește de bariere semantice. Ele se datorează sistemelor de semne și simboluri cărora le corespund sisteme de semnificații specifice diferitelor culturi. Corespondența dintre semn, simbol și semnificație fiind responsabilă de stabilirea raportului dintre semn, simbol, pe de o parte, și reprezentare și imagine, pe de altă parte, ea este responsabilă și de comunicarea dintre culturi. Acolo unde raportul semn, simbol/reprezentare, imagine a fost similar, „culturile au comunicat interes participând, cel mai adesea, la aceeași formă de cultură“.
Înainte de revoluțiile în știință și tehnică, cu preponderență în Evul Mediu și în Renaștere, comunicarea între culturi era strâns legată de un protocol vast și adesea construit cu o abundență inutilă de expresii, cuvinte și imagini. Protocolul era aproape întotdeauna minuțios pregătit și se raporta invers proporțional la capacitatea canalului de comunicare „care scădea imens cu distanța geografică“1. În epoca modernă și în cea contemporană, dezvoltarea tehnico-științifică permite, în mare parte, o comunicare, tehnic vorbind, aproape fără bariere. Perfecționarea tehnică a comunicării a generat, însă, drept consecință accesul potențial la comunicare și informație și minimalizarea pregătirii mesajelor de comunicare. A apărut, astfel, o situație paradoxală în fața umanității: „comunicăm din ce în ce mai mult și ne înțelegem din ce în ce mai puțin“.
Situația descrisă mai sus a determinat apariția în comunicarea interculturală a unui fenomen de înțelegere aparentă, mimetică, care poate produce percepții eronate ale diferențelor culturale și „iluzii de conflict fără bază reală“. Neglijențele în construirea mesajelor, excluderea protocolului de pregătire atentă a mesajelor însoțite de mijloace de comunicare din ce în ce mai perfecționate și „neglijarea aproape completă a codului cultural și religios diferit al partenerilor duc la situații conflictuale mai grave ca în trecut“.
Schimbările intervenite în domeniul geopoliticii și geostrategiei, trecerea de la lumea bipolară la lumea multipolară au generat consecințe directe și asupra comunicării interculturale, mai ales în ceea ce privește comportamentul cultural strategic: „multipolaritatea obligă culturi diferite să coopereze pozitiv sau negativ (conflict)“; „implică evidențierea cunoașterii și comportamentului diferit al participanților“ la comunicarea interculturală, pentru că baza oricărui comportament nu poate fi în afara unui model cultural.
2.4. Comunicarea interreligioasă
Comunicarea, atitudinea și comportamentul interetnic sunt determinate și religioase. Prin religii, etnoorganizările aleg dintr-o varietate infinită de atitudini și comportamente un număr foarte mic și stabil de posibilități, care sunt determinate de orizontul de interpretare al oamenilor și grupurilor sociale, de necesitatea stabilirii unui nucleu de cunoștințe și practici general acceptate, generatoare de activități funcționale inteligibile. Originalitatea acestei alegeri depinde de „voința selectivă“ realizată după o „grilă interpretativă pe care o interpune între un conținut preexistent și rezultatul său «modern»“.
Pentru a stabili coordonatele comunicării interreligioase trebuie să abordăm încă de la început funcțiile religiei în cadrul grupurilor etnice, funcții care sunt strâns legate de opțiunile de alegere, de voința selectivă și interpretativă ale acestora.
Funcția de asigurare a coeziunii grupurilor etnice survine din faptul că religia acționează ca o forță unificatoare în societate asigurând, și impunând totodată, un ansamblu de idei, valori și norme în jurul cărora oamenii pot forma o identitate comună. Religia îndeplinește funcția de unificator prin stabilirea unui limbaj comun, prin faptul că oferă grupului „un ansamblu comun de valori“.
Funcția de control social se realizează mai ales prin oferirea unor norme morale de conviețuire socială. Normele sociale sunt, în foarte multe cazuri, bazate pe idei religioase. În multe societăți legi importante dobândesc forță morală, alături de cea legală, datorită faptului că ele sunt impregnate de valori religioase care le conferă o legitimitate sacră (monarhia de drept divin în lumea creștină – și nu numai –, concordanța principiilor dreptului canonic cu legislația laică în țările islamice).
Funcția afectivă și psihologică asigură oamenilor sprijinul pentru supraviețuire într-o lume complexă, plină de primejdii, atât la adresa trupului, cât și la adresa sufletului. Religia determină o anumită atitudine față de moarte, „sugerează un oarecare scop în a muri și oferă un ansamblu de practici rituale pentru doliu («priveghiul» la creștini sau «șiva» la evrei, de pildă) care ușurează suferința supraviețuitorilor“.
Funcția teologică, prin care religia oferă un scop în viață, dă de fapt sens vieții oamenilor și grupurilor. Ea oferă răspunsuri satisfăctoare din perspectivă psihologică, emoțională marilor probleme ale existenței. Elaborează „modelul de viață“ pe care oamenii trebuie să-l urmeze. Chiar și moartea devine „transparentă“, pentru că religia explică ce li se întâmplă oamenilor după ce mor.
În general, bibliografia de specialitate vorbește despre faptul că „religiosul satisface anumite necesități ale naturii umane legate de curiozitate, securitate, comunicare, conștiință împăcată, exaltare, nerăbdare…“, dar și necesități sociale și politice de unde derivă „funcția morală a religiosului, aceea de a așeza moravurile pe temelii lipsite, în ochii celor interesați, de arbitrar“ și funcția ideologică, pusă „în slujba instituțiilor sociale și, mai precis, politice“.
Deci, religia, prin funcțiile sale multiple, a jucat și mai joacă un rol important în viața oamenilor și a grupurilor relevând valențe de ordin moral, politic, ideologic, identitar, confesional, sacru, normativ, orientativ, motivațional, afectiv etc., cu implicații asupra modului cum percep oamenii și grupurile etnice propria etnie, precum și etniile cu care intră în contact.
Contextul cultural al comunicării este determinat, în ultimă instanță, de „un cod rigid și foarte stabil de esență religioasă“, care implică faptul că „nucleul de credință unic mai multor culturi diferite național, dar asemănător religios, este astfel greu de realizat. Asta duce la impresia că religiile și-au epuizat mesajul (actualitatea) și că trăim într-o lume în care toți credem și gândim la fel“. Însă realitatea demonstrează contrarul, cel puțin pentru unele zone de pe planeta noastră.
În secolul nostru, exclusivismul religios devine din ce în ce mai puțin evident, crescând astfel șansele de cooperare ale diferitelor grupuri etnice cu sisteme religioase diferite. În același timp, nu trebuie neglijate religiile care au un anumit potențial de expansiune sau valențe latente de agresiune.
Pentru a ne forma o imagine cât mai concludentă despre posibilitățile comunicării între religii și despre barierele care diminuează sau blochează comunicarea este necesară trecerea în revistă a religiilor dominante și a centrelor lor spirituale precum și urmărirea contradicțiilor tradiționale dintre confesiuni, a potențialului și a direcției de conflict ale diferitelor credințe religioase.
Sursele de conflict între religii și blocarea comunicării derivă de cele mai multe ori din atitudini și acțiuni de prozelitism și exclusivism. Spre exemplu, catolicismul e adoptat drept model ideea de stat universal. El desconsideră sau tolerează cel mult ideea și realitatea națiunii. „Întemeindu-se pe ideea de stat divin, catolicismul trece sfidător peste hotarele naturale și organice ca etnia și limba.“
Ortodoxia a adoptat drept model ideea de organism. În ortodoxie, biserica nu este nici stat autoritar (precum la catolici), nici mănunchi de libertăți (precum la protestanți), ci un „organism“ după principiul „fiecare om e vinovat pentru faptele tuturor“.
De aceea, afirmă unii autori, ortodoxismul „intră evident în conflict cu populații care urmăresc un scop precis și obiectivizabil. Democrațiile de sorginte romano-catolice și protestante […] sunt de aceea incompatibile cu ortodoxia în «organic㻓.
Protestantismul postulează că semnul lui Dumnezeu pe Pământ este „cel ales“ dintre cei egali (botezați). Datorită lipsei de ierarhie a organizațiilor, protestanții dezvoltă o eficacitate foarte mare în rezolvarea „problemelor unice“ și eficiență scăzută în rezolvarea „problemelor mari“. Astfel se explică succesele economice, stabilitatea, consensul social, dar și faptul că uneori problemele insolubile nu sunt recunoscute ca atare. Acest sistem religios este compatibil și „se completează ideal“ cu cel romano- catolic, în timp ce este mai puțin compatibil cu islamismul, mozaismul, shintuismul și confucianismul.
Islamul consideră că această religie este deasupra celorlalte întrucât Muhammad este ultimul profet. Urmând „directivele unei «internaționale», întemeindu-se pe ideea de stat divin, islamul trece fără dificultate peste hotarele naturale și organice în special neamurile“.
Cultul mozaic are la bază ideea „poporului ales“ de către Dumnezeu, justificând astfel superioritatea față de alte neamuri. Folosindu-se de existența dreptului islamic care împarte lumea în Daral islam (Casa Islamului) și Daral Harb (Casa războiului), adepții acestui cult se implică în conflictul Occident-lumea arabă (Islam), constituind cap de pod al lumii creștine occidentale. „Astfel, conflictul israelo-arab, afirmă Viorel Roman, este irezolvabil.“ Noi credem totuși în rațiunea oamenilor, indiferent de credința religioasă.
Shintuismul este o sinteză a formelor religioase transcedentale japoneze, cu rădăcini arhaice. Această religie „nu are cărți sfinte, nici o confesie de credință unică și nu desfășoară activități de prozelitism“.
Hinduismul nu are un cod religios, dogmă sau credo comun tuturor credincioșilor. Cultul hindus se bazează pe un anumit model comportamental pentru credincioși (rituri și ceremonii), însă lasă acestora o largă libertate de concepție și filosofică. Această religie este deosebit de tolerantă și deschisă asimilării elementelor altor religii.
Confucianismul pune accent deosebit pe respectarea tradițiilor și pe cultul strămoșilor. Este o doctrină etic politică. „Transcendența este «armonia cosmică» care constituie modelul armoniei sociale fără Dumnezeu.“
Teoreticienii conflictului arată că în toate societățile religia a produs și încă mai produce conflict social. „Cruciadele i-au ațâțat pe creștini împotriva musulmanilor și au provocat nenumărate distrugeri. Una dintre justificările majore pentru colonizarea europeană a Africii, Asiei și Americii de Sud a fost să-i convertească pe «păgâni» – oameni care se închinau la idoli sau la mulți zei.“
Stau, de altfel, mărturie o serie de conflicte geopolitice motivate religios: conflictul între Islam și lumea creștină, conflictul din Irlanda de Nord, conflictul din fosta Iugoslavie, dintre sârbii ortodocși și croații catolici, dintre sârbii ortodocși și albanezii musulmani, conflictul dintre Pakistan și India (musulmani și hinduși), conflictul din Golf (creștini, mozaici și musulmani), conflictul din Orientul Apropiat (mozaici și musulmani), conflictul din Tibet (budiști și confucianiști) etc.
Ultimul deceniu a fost martorul unei dezvoltări considerabile a fundamentalismului printre musulmani (Afganistan, Iran, Arabia Saudită etc.). Acest fenomen își face apariția în condiții de schimbări sociale, când confuzia și destructurarea instituțiilor erodează normele și valorile obișnuite. „O întoarcere la ideile fundamentale oferă stabilitate și intimitate, o modalitate de a face față dezordinii și efectelor dezorganizatoare ale schimbării.“
Însă, prin reafirmarea tradiției, a trecutului „religia poate redirecționa schimbarea socială dinspre viitor spre trecut“. Desigur, și fundamentalismul creștin poate fi analizat și evaluat în același fel.
Deși în prezent lumea este confruntată cu desfășurarea „unor fundamentalism religioase agresive, intolerante, paralel cu modernizarea existenței umane are loc și un proces de laicizare“. Este posibil ca apartenența la o anumită religie să constituie o problemă de conștiință personală și, în felul acesta, „va dispărea baza acelor entități colective care sunt posibili purtători ai germenilor unor conflicte globale“.
În ultima parte a secolului nostru se fac eforturi importante în direcția reconcilierii interconfesionale, eliminarea intoleranței și a surselor de conflict. După sfârșitul celui de-al doilea război mondial, libertatea religioasă a fost proclamată de numeroase rezoluții ale organismelor internaționale – Națiunile Unite (Charta O.N.U.), Consiliul Europei și Acordul de la Helsinki (C.S.C.E.) –, iar filosofia toleranței, „iubirea universală a aproapelui“, s-a dezvoltat în primul rând în mediul creștin. Europa poate fi considerată un exemplu al toleranței religioase, lucru demonstrat de un raport la organizației Amnesty International care arată că „45% din cetățenii europeni nu comit violări ale drepturilor religioase, 26% comit puține încălcări ale acestora, și numai 7% comit violări ale drepturilor religoase fundamentale“.
Cele mai importante acțiuni în sprijinul comunicării și toleranței interreligioase, care au avut loc în ultimele decenii ale secolului nostru, sunt următoarele:
– Enciclica papei Ioan Paul al II-lea – Solicitudo Rei Socialis (1988), unde Vaticanul se ocupă de problematica toleranței religioase;
– Declarația Națiunilor Unite din 1981, care stipulează „libertatea conștiinței și dreptul la manifestare religioasă“;
– Comisia mixtă internațională pentru dialog între Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă, care și-a desfășurat lucrările la Bari (1987), Valmo (1988) și Freising – Germania (iunie 1990);
– Restabilirea relațiilor cu Vaticanul a țărilor din zona central-est-europeană: Polonia (17 iulie 1989), România (martie 1990), Cehoslovacia (30 iunie 1990), Federația Rusă (octombrie 1990);
– A doua Reuniune Ecumenică Europeană prin lucrările Conferințelor Bisericilor Europene și Consiliului Conferințelor Episcopale Europene (23-28 iunie 1997), la Graz – Austria;
– Declarația de la Cairo asupra Drepturilor Omului în Islam (august 1990), care reflectă revenirea la tradiția medievală a toleranței față de alte religii; liderii lumii islamice au semnat un adevărat „Pact moral“ de apărare a drepturilor religioase;
– Politici de reciprocitate inter-confesionale: Arabia Saudită a primit permisiunea construcției unei moschei în Elveția, iar Elveția a ridicat o biserică la Al-Ryod; raporturile de reciprocitate religioasă dintre China și Arabia Saudită;
– Carta Conferinței Islamice (1972) arată în preambul că „statele islamice reafirmă convingerea lor în Charta ONU, care apără drepturile fundamentale ale omului, deci și cele religioase“;
– Discuții pe baza Declarației asupra Eliminării Tuturor Formelor de Intoleranță și Discriminare a Drepturilor și Credințelor religioase, desfășurate între guvernele islamice (1981);
Cap. III. Principii și startegii de analiză a imaginii
Analiza de imagine se întreprinde exclusiv pe baza izvoarelor, în cazul imagologiei istorice fiind vorba, în mod evident, de izvoarele specifice acestei discipline. Este principalul motiv pentru care am introdus problematica analizei de imagine în cadrul temei privind izvoarele imagologiei istorice.
În mod normal, analiza de imagine are mai multe etape, fiecare dintre acestea fiind indispensabilă. Acestea sunt: selectarea izvoarelor, realizarea profilului de imagine și interpretarea rezultatelor.
Prima etapă este determinantă în realizarea analizei de imagine și constă în alegerea acelor izvoare care prezintă relevanță pentru analiza de imagine. În cadrul acestei etape trebuie să se aibă în vedere atât tipul izvoarelor utilizate, cât și tipul de imagine care rezultă din analizarea lor. Pentru aceasta este esențială critica izvorului și, în plus, identificarea gradului de deliberare al producerii respectivei imagini.
Fiind o consecință a procesului comunicării sociale, imaginea poate fi investigată și în funcție de poziția obiectului său în actul comunicațional. Din această perspectivă se operează cu noțunea de imagine rezultantă
Imaginea rezultantă poate fi descompusă în:
– imaginea indusă, obținută prin analiza mesajelor transmise de obiectul investigației. Aceasta poate fi deliberată (imagine dezirabilă) sau accidentală. Imaginea indusă în mod accidental – rezultat al unor erori de apreciere sau de comportament poate fi foarte diferită de imaginea dezirabilă și, în consecință, nefavorabilă actorului social analizat;
– imaginea difuzată, obținută prin analiza informațiilor referitoare la obiectul investigației transmise de alte surse;
– imaginea reflectată, obținută prin analiza informațiilor referitoare la modul în care a fost recepționată imaginea indusă de către grupul țintă al comunicării.
Alte aspecte care trebuie avute în vedere atunci când se selectează izvoarele sunt mediul de referință în contextul căruia se analizează imaginea, precum și intervalul de timp analizat.
3.1. Imaginea: indicatori și tipologie
Pentru schițarea profilului de imagine este necesară stabilirea unui sistem de indicatori de imagine.
Spre deosebire de analiza conținutului, analiza imaginii operează cu un set de elemente constant definite, denumite indicatori de imagine. Din această perspectivă, indicatorii de imagine sunt elementele de structură ale imaginii care o definesc, o particularizează și, în egală măsură, permit investigarea acesteia.
Funcțional, indicatorii de imagine trebuie să îndeplinească o serie de condiții pentru a fi operaționali. Acestea sunt:
– să aibă relevanță pentru imaginea analizată pe termen lung;
– să aibă relevanță pentru mediul de referință;
–să fie măsurabili într-un sistem de cuantificare binar (pozitiv/negativ);
– să poată fi descompuși într-un număr variabil de subindicatori de imagine;
– să acopere o zonă/un palier distinct al imaginii analizate.
Trebuie făcută precizarea că viabilitatea sistemului de indicatori de imagine nu este direct proporțională cu numărul acestora. Un sistem structurat pe un număr mai mic de indicatori poate fi mai viabil, într-un anumit context dat, decât unul extrem de extins. Condiția esențială a viabilității sistemului este aceea de a răspunde optim nevoilor de definire și investigare a imaginii sociale a organizației analizate. Altfel spus, sistemul de indicatori de imagine trebuie să corespundă proiectării imaginii dezirabile și să permită măsurarea imaginii sociale a organizației care face obiectul analizei.
Fiecare indicator de imagine trebuie descompus în subindicatori. Subindicatorii de imagine sunt acele elemente ale imaginii care compun indicatorul de imagine și care, în ultimă instantă, permit măsurarea/cuantificarea imaginii sociale.
La fel ca și indicatorii de imagine, pentru a fi operaționali, subindicatorii trebuie să îndeplinească o serie de condiții. Acestea sunt:
– să fie măsurabili într-un sistem de cuantificare binar (pozitiv/negativ);
– să acopere o zonă/un palier distinct al imaginii analizate;
– să se circumscrie problematicii indicatorului de imagine în structura căruia intră;
– să fie formulat cu claritate, astfel încât să nu permită apariția confuziilor de interpretare;
– să se refere la o singură dimensiune, astfel încât cuantificarea să fie suficient de nuanțată pentru a permite o interpretare corectă și coerentă a imaginii sociale a obiectului analizei.
Am optat pentru realizarea analizei pe un sistem de indicatori de imagine pentru că particularitățile analizei de conținut cu care încă se mai operează în interpretările imagologice poate induce erori semnificative de cuantificare și apreciere. În schimb, analiza datelor cunatificate într-un sistem unitar de indicatori de imagine permite analiza comparată a rezultatelor/seriilor statistice pe intervale mari de timp, precum și o cuantificare mai precisă a imaginii.
În continuarea celor arătate mai sus, trebuie precizat faptul că subindicatorii de imagine au un rol esențial în cuantificarea imaginii sociale, măsurătorile efectuându-se strict la acest palier. Este principalul motiv pentru care acuratetețea cuantificării depinde, în primul rând, de claritatea și viabilitatea subindicatorilor de imagine formulați.
Construirea sistemului indicatorilor de imagine
În cazul analizei de imagine specifice imagologiei istorice, sistemul de indicatori se stabilește investigând conținutul izvoarelor. Este indicat ca pentru realizarea sistemului de indicatori de imagine să se consulte toate izvoarele disponibile, pentru ca sistemul să fie complet. După identificarea indicatorilor și subindicatorilor de imagine, se trece la indexarea informațiilor conținute de izvoare.
Se indexează referirile la subindicatorii de imagine specifici fiecărui indicator, aceștia fiind considerați pozitivi sau negativi. După terminarea indexării, aceștia se numără, se însumează pentru fiecare indicator de imagine în parte, și se calculează ponderea lor procentuală din totalul referirilor.
În cazul în care pentru realizarea analizei de imagine se dispune de mai multe izvoare – cazul ideal –, referirile la un subindicator de imagine se punctează generic, o singură dată pentru un document. Dacă analiza se face pe un singur document, atunci referirile se iau ca atare, fiind punctate nominal.
Tipologia profilelor de imagine
Profilul de imagine este expresia grafică a valorii calculate a indicatorilor și subindicatorilor de imagine. În funcție de formulele utilizate pentru calcularea acestor valori, pot fi identificate mai multe categorii și tipuri de profile de imagine. Datorită specificului analizei de imagine în domeniul imagologiei istorice, sistemul de referință a calculelor este numărul total de referiri, operându-se, în consecință, cu profile de imagine primare. Astfel, profilele de imagine pot fi dihotomice, cumulative, binare sau structurale. La acestea se adaugă profilele de lucru sau intermediare.
Profilele de imagine dihotomice sunt profilele de imagine care evidențiază valorile pozitive și negative calculate pentru indicatorii și subindicatorii de imagine.
Această categorie de profile de imagine este foarte explicită și este indispensabilă analizei de imagine. Practic, profilele dihotomice permit interpretarea imaginii, precum:
1. În cazul analizei de imagine referitoare la actualitate, care presupune și o dimensiune acțională – procedeul este utilizat de structurile specializate în gestionarea imaginii, deci interesate de impunerea unei anumite imagini – sistemul de indicatori se stabilește pornindu-se de la imaginea dezirabilă. După proiectatrea acesteia, se analizează imaginea indusă/difuzată de izvoare, se stabilește profilul de imagine, se identifică deficitul de imagine și se stabilesc măsurile pentru remedierea acestuia.
2. Subindicatorii de imagine sunt elementele care construiesc un indicator de imagine
3. Rațiunea unui asemenea procedeu rezidă în faptul că dacă se analizează un singur document, atunci imaginea indusă/difuzată de acesta acționează unitar asupra destinatarului. Dacă este vorba de mai multe documente, acțiunea acestora este mai complexă, pe o durată mai mare, ceea ce se reține fiind ideile conținute, fără a mai avea relevanță de câte ori acestea apar în text.
4. Tipologia profilelor de imagine cu care se operează pentru interpretarea imaginii sociale a organizațiilor sau a liderilor a fost prezentată cu altă ocazie. și evidențierea unor vulnerabilități imagologice. Profilul de imagine dihotomic se construiește prin calcularea ponderii valorilor pozitive/negative din totalul de referiri pentru fiecare indicator/subindicator de imagine. Modul de construire a profilului primar de imagine este identic, indiferent de numărul și tipul izvoarelor utilizate.
Profilele de imagine cumulative sunt acele profile de imagine care cumulează ponderile totale ale referirilor la indicatorii/subindicatorii de imagine. Profilele cumulative se construiesc prin calcularea ponderii sumei referirilor totale (pozitive și negative) din totalul de referiri, pentru fiecare indicator/subindicator de imagine. Profilul interesului se calculează identic fie că este vorba de utilizarea unui singur izvor, fie că este vorba de mai multe.
Profilele de imagine binare vizează evidențierea ponderii pozitive/negative pe fiecare indicator/subindicator de imagine în scopul de a stabili caracterul acestuia, precum și a identifica o serie de vulnerabilități imagologice. Acest tip de profile se construiește prin calcularea ponderii referirilor pozitive/negative din totalul referirilor la fiecare indicator/subindicator de imagine.
Profilele de imagine structurale vizează evidențierea ponderii subindicatorilor de imagine în articularea fiecărui indicator de imagine. În această categorie intră profilele de imagine structurale dihotomice primare, profilele de imagine structurale dihotomice ponderate, profilele de imagine cumulative primare și profilele de imagine cumulative ponderate.
Profilele de imagine structurale dihotomice se construiesc prin calcularea ponderii valorilor pozitive/negative din totalul de referiri la indicatorul de imagine respectiv pentru fiecare indicator/subindicator de imagine.
Profilele de imagine structurale cumulative se construiesc prin raportarea ponderii referirilor totale la fiecare subindicator de imagine la numărul de referiri la indicatorul de imagine pe care îl articulează.
În categoria profilelor de lucru (intermediare) utilizate de imagologia istorică intră profilele brute. Profilele brute pot fi dihotomice sau cumulative, după cum cer interesele de calcul. Acest tip de profil se construiește exclusiv pe baza valorilor absolute ale referirilor la indicatorii/subindicatorii de imagine, rezultate din monitorizarea surselor.
Profilul de imagine brut are o utilitate exclusiv orientativă, dat fiind marja mare de eroare pe care o induce acest mod de operare, chiar dacă forma graficului este similară cu cea a profilului primar. Este motivul pentru care nu recomandăm utilizarea sa decât pentru evaluări succinte ale imaginii. O variantă a profilului brut de imagine există și în cazul profilelor cumulative de imagine, cu aceleași neajunsuri majore.
În aceași timp însă, valorile utilizate la construirea profilului de imagine brut (dihotomic sau cumulativ) sunt o componentă indispensabilă a realizării profilelor de imagine primar și ponderat, precum și a profilului de imagine ponderat specific, fie că este vorba de profile dihotomice ori de profile cumulative.
Chiar dacă datele se includ într-un grafic construit pe calculator și se dă comanda să se calculeze automat ponderile (procentele), marja de eroare poate fi semnificativă datorită rotunjirii valorilor. Astfel, valorile subunitare sau trendul relativ constant în unele situații nu mai pot fi evidențiate grafic.
Realizarea profilelor de imagine
Realizarea profilelor de imagine constituie o etapă esențială a analizei de imagine. Afirmația se fundamentează pe faptul că profilele de imagine sunt cele care permit interpretarea imaginii sociale și, de aici, evidențierea vulnerabilităților imagologice.
Varianta optimă de construire a profilului de imagine este N+1 grafice, în care N reprezintă numărul de indicatori de imagine. Astfel, dacă pentru analiza de imagine a organizației alese am stabilit 4 indicatori de imagine, profilul de imagine va conține 5 grafice. Astfel, se vor construi un grafic cu profilul imaginii pe indicatori de imagine (1) și patru grafice cu profilele fiecărui indicator de imagine (2-5). La acestea se adaugă, în cazul profilelor de imagine dihotomice, și un grafic cu ponderea totală a referirilor pozitive și negative (6).
3.2. Interpretarea imaginii
Interpretarea profilului de imagine este o activitate complexă, în care factorul uman joacă un rol foarte important. Astfel, dincolo de realitățile incontestabile ale cifrelor, jocul combinării rezultatelor este un aspect tributar, în cea mai mare măsură, abilității, subtilității și experienței analistului.
În această situație, este evident că nu se pot prescrie rețete, fiecare profil de imagine putând fi interpretat diferit de analiști diferiți. Cu toate acestea, apreciem că un algoritm care să evidențieze punctele de interes și pașii care trebuie făcuți poate fi recomandat.
De asemenea, fiecare categorie și tip de profil de imagine se pretează la o inter pretare specifică.
Considerăm că cele mai importante aspecte în interpretarea profilului de imagine sunt stabilirea conexiunilor specifice și identificarea vulnerabilităților imagologice.
Stabilirea conexiunilor specifice vizează identificarea corelațiilor între valorile unor subindicatori de imagine specifici aceluiași indicator sau unor indicatori de imagine diferiți.
Astfel, prin stabilirea unor relații între ponderile diferiților subindicatori de imagine se obțin caracteristicile descriptive ale imaginii sociale a obiectului/subiectului profilului de imagine interpretat. În acest sens, trebuie avute în vedere:
– elementele de potențare reciprocă/convergență; acestea pot fi: pozitive, negative sau mixte (elemente cu valoare negativă care potențează elemente cu valoare pozitivă);
– elementele de divergență (elemente de imagine contradictorii, care furnizează o imagine difuză).
Identificarea vulnerabilităților constă în sesizarea aspectelor prezentate mai jos:
– ponderea mare a referirilor negative la un indicator/subindicator de imagine;
– ponderea mică a referirilor la un indicator/subindicator de imagine relevant;
– ponderea exagerată a referirilor la un indicator de imagine cu relevanță scăzută;
ponderea exagerată a referirilor la un subindicator de imagine cu relevanță scăzută.
În practică, vulnerabilitățile prezentate mai sus se pot întâlni fie ca atare, fie combinate. Considerăm că cea mai mare vulnerabilitate se manifestă atunci când la un indicator relevant de imagine referirile negative au o pondere mare (> 50,01%), iar scorul de impact al acestui subindicator este relevant.
Pentru a fi interpretate corect, vulnerabilitățile trebuie puse în legătură cu factorii de risc imagologic specifici mediului de referință. În ceea ce privește stabilirea caracterului imaginii, lucrurile sunt simple, nefiind necesară o interpretare complexă a datelor. Astfel, graficul care indică ponderea referirilor pozitive și negative oferă toate informațiile necesare.
Având în vedere specificul izvoarelor utilizate, imagologia istorică operează strict cu interpretarea cantitativă a datelor. Ceea ce interesează în primul rând este tipul de imagine analizat.
Pornind de la această dimensiune, pot fi deosebite analize ale imaginii induse, analize ale imaginii difuzate sau analize ale imaginii reflectate. Toate aceste tipuri de analiză au o structură similară, diferența manifestându-se exclusiv la nivelul caracterului imaginii analizate. De o importanță majoră, din această perspectivă, este analiza imaginii induse, care se poate identifica cu analiza mesajului propriu.
3.3. Analiza imaginii
O analiză de imagine completă se realizează pe baza tuturor izvoarelor disponibile, în toate mediile de referință și pe întreaga durată a acțiunii actorului social analizat. Întrucât o asemenea analiză este dificil de realizat, necesitând cercetări îndelungate și aprofundate, precum și vaste cunoștințe interdisciplinare, pot fi elaborate și analize parțiale, care au obiect de studiu numai imaginea indusă de un anumit tip de izvoare, într-un anumit mediu de referință și pe o durată limitată de timp.
În acest caz, elementele restrictive ale analizei – tip de imagine, tip de izvoare, mediu de referință, interval de timp – trebuie evidențiate și motivate, iar rezultatele analizei privite ca fiind parțiale și abordate cu prudență. Fără a avea tabloul complet al imaginii unui actor social, nu se pot stabili corelațiile sincronice și diacronice, în consecință interpretarea profilului de imagine putând să conțină erori.
Pentru realizarea analizei de imagine sunt necesare mai multe serii de informații obținute prin cuantificarea datelor utilizate la elaborarea analizei. Principalele serii de informații necesare sunt:
– evenimentele istorice în legătură cu obiectul analizei;
– profilele de imagine primare (dihotomic și cumulativ);
– profilele de imagine binare;
– profilele de imagine structurale;
– caracterul imaginii rezultate din prelucrarea profilelor de imagine;
– informații despre mediul de referință.
Conținutul analizei de imagine este următorul:
– menționarea izvoarelor utilizate pentru elaborarea analizei de imagine;
– referiri la principalele evenimente istorice legate de obiectul analizei;
– interpretarea profilelor de imagine (primare, binare și structurale);
– concluzii și propuneri.
Cap. IV. Deformări de imagine cu conotații istorice
O altă modalitate de utilizare a imaginii pe tărâmul politicii este deformarea deliberată a imaginii adversarului. Procedeul este frecvent întâlnit în evoluțiile politico-militare contemporane, de regulă precedând declanșarea conflictelor militare. Exemplul iugoslav, în care imaginea sârbilor a fost deformată până la satanizare de către mass media occidentale, este elocvent în acest sens.
Pentru secolele XIV-XVI lucrurile trebuie atent nuanțate, în sensul că se impune a face o deosebire clară între deformările de imagine conexe acțiunii politice imediate și deformările posterității. Deși perioada analizată aici oferă o multitudine de astfel de exemple, cazul cel mai interesant este cel al deformărilor imaginii lui Vlad Țepeș.
Astăzi apare paradoxal că deformările imaginii lui Vlad Țepeș sunt mai cunoscute și se bucură de o mai largă circulație decât imaginea reală a domnului muntean. Faptul nu se poate privi unilateral, prin prisma îngustă a gustului pentru un anumit gen de relatări horror, într-un stil mai mult sau mai puțin apropiat de cel al romanului gotic.
Explicația fenomenului cred că rezidă în deformările contemporane ale imaginii principelui român.
4.1. Deformări contemporane ale imaginii lui Vlad Țepeș
Analizând problema surselor/ mecanismelor deformării imaginii lui Vlad Țepeș se pot evidenția câteva categorii – mai precis conturate sau care se întrepătrund – definite, din perspectiva rolului avut de fiecare, după cum urmează: cei interesați în deformarea imaginii domnului român, cei care o creează/deformează, cei care o propagă/difuzează și, evident, cei care o recepționează.
Deși problema inițiatorilor de imagine a lui Vlad Țepeș a făcut deja obiectul cercetării nu s-a putut ajunge la o concluzie fermă. Situația se datorează în primul rând implicării foarte clare a trei componente de mare importanță în contextul local al evoluțiilor politico-militare – sașii brașoveni, pretendentul Dan cel Tânăr și regele Matia Corvin, rudă îndepărtată de sânge cu domnul român și apropiată prin alianță matrimonială. Întrucât toți cei citați erau interesați, deopotrivă, în deformarea imaginii domnului român, analiza care poate clarifica cât de cât lucrurile este cea cronologică. răzvrătit care a făcut mult rău Daciei, cum n-am mai auzit să se fi întâmplat nicăieri pe pământ“.
Astfel, cea dintâi culegere a narațiunilor germane pare să se fi închegat pe la 1462, ceea ce face ca, prin coroborarea acestei acțiuni cu aceea a ticluirii falselor scrisori de predare, data redactării versiunii arhetipale a narațiunilor să poată fi plasată în perioada august-noiembrie 1462, deci între recunoașterea de către sași a lui Radu cel Frumos ca domn și arestarea lui Vlad Țepeș (26 noiembrie 1462). Însă, o analiză atentă a textului narațiunilor, mai ales al celor care prezintă fapte petrecute în Țara Românească, înlătură posibilitatea ca ele să fie exclusiv opera sașilor brașoveni.
Apare astfel suficient de clar conturată posibilitatea ca în spatele relatărilor să se afle un personaj care cunoștea foarte bine realitățile Țării Româneti și viața la curtea domnească, cel mai probabil pretendentul Dan cel Tânăr. Că așa stau lucrurile o dovedește izbitoarea asemănare între relatările din corespondența pretendentului Dan și unele din narațiunile germane, ceea ce conduce la ipoteza că primul autor al relatărilor scrise despre faptele lui Vlad Țepeș este pretendentul Dan cel Tânăr, care desfășoară o intensă activitate în această direcție încă din primăvara anului 1459. Deosebit de interesant devine, din acest punct de vedere, mecanismul elaborării relatărilor.
Povestirile germane s-au bucurat de o largă răspândire, purtând girul unor înalte personalități ale epocii. Folosind același principiu al acreditării informației care induce deformări de imagine prin propagarea acesteia prin canale cu mare autoritate politică și morală, cei interesați în denigrarea domnului român – în primul rând, dată fiind noua conjunctură, regele Matia Corvin – au beneficiat de concursul, intenționat sau nu, al unor persoane al căror cuvânt cu greu putea fi pus la îndoială. Astfel, legatul papal Niccolo de Modrussa afirma că regele Matia Corvin însuși relata tuturor ambasadorilor și solilor prezenți la curtea sa varianta deformată a faptelor prizonierului său, aceasta fiind, probabil, sursa celor câteva narațiuni inserate în scrierile sale.
Este posibil ca prin intermediul lui Niccolò de Modrussa, sau al ambasadorului Pietro di Thomasiis – care are numeroase aprecieri elogioase la adresa lui Vlad Țepeș –, să fi ajuns la Roma textul falsei scrisori a domnului român către sultan, precum și o culegere din narațiunile germane. Următorul pas l-a constituit introducerea acestor relatări în opera memorialistică a Papei Pius al II-lea, umanistul Enea Silvio Piccolomini. Nucleul folcloric arhetipal și deformările imagologice conținute de acesta.
Analiza lui Ion Stăvăruș identifică 12 episoade pe care le consideră ca aparținând nucleului folcloric arhetipal2. Compararea relatărilor dezvăluie nuanțări interesante sub aspectul creării imaginii lui Vlad Țepeș. Astfel, primul episod citat – referitor la:
1. Astfel, în scrisoarea sa din 5 aprilie 1459, Dan afirmă ă „…venit-au județul și pârgarii din Brașov și oamenii bătrâni din Țara Bârsei care, cu inima însângerată, ni s-au plâns de cele ce a făcut Dracula“(Bogdan, pp. 101-102), ceea ce dezvăluie un interesant scenariu. Reprezentanții sașilor îi relatează deci verbal lui Dan faptele lui Vlad Țepeș, pentru ca acesta să le dea formă scrisă, mult mai credibilă din moment ce venea din partea lui „Io, Dan Voevod, Domn a toată țara Ungrovlahiei“ și nu din partea brașovenilor, parte vătămată în conflict. Concluzia logică a acestui fapt este că „autorii sași ai primei versiuni a narațiunilor despre Țepeș au folosit scrisorile lui Dan și poate și pe ale altora, care s-au pierdut sau încă nu se cunosc“.
2. Acestea sunt: „Țepeș poruncește execuții nemiloase împotriva adversarilor din afară și nesupușilor dinăuntru“; „ execuțiile adversarilor din afară și nesupușilor din interior – îmbracă forme diferite de natură a induce, evident, imagini diferite. Varianta germană insistă asupra plăcerii patologice a lui Vlad Țepeș de a-și tortura victimele. Varianta slavonă, în schimb, evidențiază caracterul justițiar al pedepselor, la fel ca și anecdota românească. Mai nuanțat, Chalcocondil conferă și o dimensiune politică – perfect justificată într-o epocă de accentuată instabilitate cum era cea de la mijlocul secolului al XV-lea – pedepselor aplicate de principele muntean, cumva asemănător cu cronicarul otoman Ibn Kemal.
Se observă că, deși ideea de exercitare a justiției este omniprezentă, conotațiile peiorative ale versiunii germane induc o cu totul altă imagine, anume cea a pedepsei însoțite de o sadică bucurie. Exemplele ar putea continua, celelalte 11 relatări prezentând caracteristici identice. Credem însă că este mai conform scopului propus să încercăm o analiză a relatărilor germane cu conținut vădit și intenționat deformat, implicit a imaginilor promovate de acestea.
Povestirile germane
În analiza deformărilor de imagine induse de povestirile germane am plecat de la câteva premise. Astfel, am considerat de la bun început intenția de defăimare a lui Vlad Țepeș. În al doilea rând am avut în vedere faptul că pedeapsa cu tragerea în țeapă era larg răspândită în lumea germanică sau unde funcționa o legislație de inspirație germană. Se poate preciza că în mediul transilvănean, mediul de proveniență al povestirilor germane, acest tip de pedeapsă era răspândit/obișnuit.
La aceste considerații prealabile este nevoie să se adauge caracterul deosebit de sângeros al pedepselor aplicate de justiția medievală, perpetuat până târziu, în plină epocă a luminilor. Acestora li se adaugă imaginile de coșmar ale existenței cotidiene.
Analizând faptele din această perspectivă, credem că nimic din episoadele relatate în povestirile gemane aparținând nucleului folcloric arhetipal nu era de natură a produce cititorului/ascultătorului o reacție de respingere cu o remanență atât de mare ca cea față de Vlad Țepeș. Ceea ce este izbitor însă în aceste relatări este intenția – în bună măsură încununată de succes – de a i se asocia domnului român unele atribute satanice. Pe fondul unei recrudescențe a fricii de diavol și de trimișii săi în Europa vremii, un asemenea demers a fost, probabil, de natură de a prejudicia în cea mai mare măsură imaginea domnului muntean. În acești termeni se pune mai puțin problema „cum se pedepsește“ ci, mai ales, „cine este cel pedepsit“. Constatăm prezența în două din povestirile care fac parte din nucleul folcloric arhetipal a fețelor bisericești.
Prezența călugărilor/preoților între victimele domnului român îi creează acestuia imaginea dușmanului credinței catolice, implicit a demoniacului. Activitatea agenților satanici împotriva reprezentanților bisericii este, de altminteri, o temă predilectă a epocii. fățarnic și lacom“; „Ospățul lui Țepeș dat boierilor și curtenilor, prilej de a-i prinde și a-i ucide“;
„Mărturii asupra execuțiilor dictate de Țepeș în Țara Românească“; „Vicleșugul lui Țepeș cu predarea tributului la turci și expediția sa de represalii la sud de Dunăre“; „Pedepsirea femeii leneșe“; „țepeș pedepsește pe solii aroganți ce nu se descoperă în fața sa“; „Țepeș pune la încercare doi clerici ce vin la el: unul cinstit și înțelept, celălalt nechibzuit și fățarnic“; „Țepeș dă pierzării pe cerșetorii și calicii care nu voiau să muncească“; „Țepeș pune la încercare cinstea unor negustori și pedepsește pe vinovați“; „Expediția împăratului turcesc împotriva lui Țepeș și îndrăznețul atac de noapte al acestuia în tabăra vrăjmașă“.
Celelalte povestiri germane și deformările imagologice conținute de acestea. Analiza conținuturilor acestor povestiri relevă intenția de a impune o asemenea imagine prin acuzarea lui Vlad Țepeș de trei fapte majore și tipice – în mentalul epocii – unui agent satanic: atacarea bisericilor catolice și a slujitorilor acestora, uciderea/sacrificarea copiilor și practicarea/silirea altora la practicarea unor acte de antropofagie.
În completare se poate cita povestirea XXVI din mss. St. Gall, în care victimele lui Vlad Țepeș sunt, de această dată, boieri. Se impune însă observația că domnul român nu este practicantul acestor ritualuri ci doar inspiratorul lor, corupătorul, în fapt agentul satanic care îi influențează/ispitește pe ceilalți.
În afara acestor teme principale, la făurirea imaginii satanice a lui Vlad Țepeș mai concură și alte aspecte care, deși secundare în economia lucrării și cu impact afectiv mai mic decât cele citate mai sus, au rezonanță și relevanță în mentalul colectiv al epocii. Din aceleași relatări germane se poate afla că domnul român, asociat cu marii „schingiuitori ai creștinătății însetați de sânge cum au fost Irod, Neron, Dioclețian și alți păgâni“, batjocorește și inversează, potrivit obiceiurilor satanice, slujba creștină, profanează locul sfânt din jurul bisericii, se simte bine în mijlocul cadavrelor, luând cu bucurie masa în mijlocul lor, mirosurile pestilențiale – alt element însoțitor al agenților satanici – nederanjându-l de fel.
Din cele relatate până acum se pot desprinde cu ușurință câteva elemente referitoare la deformarea imaginii lui Vlad Țepeș. În primul rând, se impune a sublinia faptul că deformările au urmărit asocierea imaginii domnului român celei a agenților satanici, fapt posibil doar într-un mediu catolic, puternic marcat în epocă de un copleșitor sentiment de frică satanică.
De asemenea, trebuie observat faptul că relatările sunt răspândite în mediul german. Se poate presupune că acest mediu nu era foarte favorabil domnului român, pe de o parte datorită opoziției fățișe făcută de acesta împăratului german Frederic al III-lea și aliaților săi, iar pe de alta relațiilor relativ încordate cu sașii brașoveni. În aceste condiții, se poate considera că relatările din narațiunile germane întrunesc toate calitățile pentru o propagare rapidă și deosebit de eficientă.
4.2. Deformări de imagine la curtea de la Buda
Depășind sfera confruntărilor militare directe, efectele utilizării de către Vlad Țepeș a imaginii caarmă psihologică pot fi surprinse în corespondența diplomatică a epocii, îndeosebi în rapoartele lui Pietro di Thomasiis către dogele Veneției.
Sursa informațiilor pare a fi scrisoarea din 11 februarie 1462, întrucât se vorbește despre „…scrisori […] din care rezultă și pagube și cruzime din aceste noi fapte împotriva Turcilor și numărul turcilor și bulgarilor morți, apoi capetele puse la vedere, afară de acelea care au fost arse pe loc…“. Considerăm ca relevante pentru problema dezbătută aici două fragmente al căror conținut poate fi interpretat ca definitoriu pentru imaginea domnului român în Occident în acel moment tensionat. Astfel, în continuarea frazei mai sus citate, Pietro di Thomasiis notează „…în realitate sunt atâtea lucruri că orice creștin se bucură de toate acestea pentru că acum așa mulți creștini par să se așeze / aici / cum nu s-a mai văzut la aceste hotare să nu fugă“.
Imaginea principelui creștin cruciat, ale cărui fapte împotriva necredincioșilor necesită a fi binecuvântate este suficient de evidentă pentru a nu mai fi necesară comentarea ei. Este important și celălalt aspect relevat de Petru de Thomasiis, anume cel al relativului climat de siguranță și stabilitate instaurat, ca urmare a faptelor lui Vlad Țepeș, la Dunărea de Jos, situație inedită într-o epocă de accentuate eforturi militare otomane în regiune.
Frapantă este discrepanța dintre strategia de imagine adoptată de Vlad Țepeș și imaginea transmisă în Occident de reprezentantul Veneției acreditat pe lângă Matia Corvin. Situația poate avea cel puțin două explicații. O primă posibilitate de interpretare este aceea că Vlad Țepeș este cunoscut de trimisul venețian exclusiv prin intermediul acțiunilor sale antiotomane relatate în scrisoarea din 11 februarie 1462 – probabil și în altele cu un conținut similar, din moment ce Pietro di Thomasiis vorbește despre „alte scrisori primite de un ambasador“ – a cărei trimitere se dovedește, din acest punct de vedere, foarte inspirată.
O asemenea interpretare presupune circulația/penetrația încă redusă la data redactării scrisorii a purtătorilor de imagine satanică a lui Vlad Țepeș. Este posibil ca demersurile voievodului însuși să se fi limitat strict la zonele de interes politico-militar imediat și, în consecință, imaginea sa să fi fost cunoscută doar în aceste spații. Este la fel de posibil ca domnul muntean, în ciuda intențiilor sale de a-și crea o imagine demoniacă, prin care să-și terorizeze adversarii, să nu fi beneficiat de canale de comunicare viabile și performante, în consecință fiind obligat să-și restrângă acțiunile imagologice la zonele de contact nemijlocit.
A doua posibilă explicație a discrepanței între strategia de imagine a lui Vlad Țepeș și imaginea difuzată de Pietro di Thomasiis ar fi remodelarea imaginii domnului român la curtea regelui Matia Corvin. Explicația este plauzibilă avându-se în vedere relația suzerano-vasalică ce funcționa între rege și Vlad Țepeș. Probabil că nu era convenabil pentru un rege catolic și apostolic să acrediteze imaginea alianței cu un personaj diabolic/satanic, mai ales în condițiile unor repetate cereri de ajutor material adresate papalității și motivate de susținerea cauzei creștine la Dunărea de Jos, prin organizarea unei cruciade.
Fără a considera problema pe deplin elucidată, considerăm mai plauzibilă – dată fiind și evoluția ulterioară a evenimentelor – o acțiune deliberată a regelui Matia Corvin de a crea o imagine favorabilă domnului român. Motivația unui asemenea demers poate fi constituită de răsfrângerea imaginii favorabile a vasalului asupra suzeranului. Probabil că la reușita acestei intreprinderi a concurat și presupusa restrânsă circulație a informațiilor despre imaginea satanică a lui Vlad Țepeș, ipoteză susținută de faptul că unui observator atât de atent ca Pietro di Thomasiis nu i-ar fi scăpat asemenea relatări, dacă ele ar fi circulat.
Tabloul unui întreg popor pus pe picior de război împotriva amenințării otomane – acut percepută la Buda, din moment ce informații despre dispozitivul otoman sunt imediat transmise la Veneția –, este de natură să consolideze excelenta imagine a lui Vlad Țepeș. Este demn de reținut faptul că imaginea puternic pozitivă pe care o are Vlad Țepeș în relatările lui de Thomasiis contrastează cu aceea a regelui Matia Corvin.
O dată deteriorată, imaginea domnului nu va mai beneficia de „efectul halo“, răsturnarea imagologică care a motivat arestarea voievodului muntean fiind posibilă. Este dificil de apreciat în ce măsură regele Matia Corvin a acționat în acest sens după un plan riguros elaborat sau a fructificat „din mers“ avantajele care i se ofereau, dar considerăm că fără deteriorarea/erodarea imaginii lui Vlad Țepeș, răsturnarea imagologică care l-a transformat pe domnul român din erou cruciat în trădător nu ar fi fost posibilă.
Cea mai plauzibilă ipoteză/interpretare este însă aceea a gestionării de către regele Matia Corvin și anturajul său a imaginii domnului român, în conformitate cu propriile interese. Este suficient de concludentă în această privință, sincronizarea aproape perfectă a deteriorării imaginii principelui muntean în toate mediile, care a precedat și, probabil, a facilitat înlăturarea acestuia. Realizarea unei asemenea sincronizări nu poate fi întâmplătoare.
Deteriorarea/erodarea imaginii lui Vlad Țepeș la Buda, implicit în mediul catolic occidental, ar fi fost probabil mult mai dificil de realizat în condițiile în care domnul român ar fi fost în măsură să-și gestioneze singur imaginea. Precaritatea mijloacelor avute la dispoziție pentru aceasta, în condiții de conflict, erorile în evaluarea impactului/conotațiilor strategiei de imagine adoptate sau neaplicarea corecțiilor necesare sunt tot atâtea posibile motive ale răsturnării imagologice a cărui victimă a fost domnul român.
Concluzii
După cum am văzut, minoritățile etnice își formează și ele organizații și își aleg lideri, care să le reprezinte și să le apere interesele.
Însă pentru promovarea armoniei interetnice este importantă conservarea tradițiilor și culturii specifice, pe de-o parte și deschiderea, întărirea legăturilor și armonizarea cu celelalte etnii și culturi care trăiesc în același spațiu, pe de altă parte. Diferențele specifice între etnii, culturi ar trebui să genereze simpatie, apropiere și să fie o sursă de energie care mai degrabă să armonizeze și să împăciuiască decât să învrăjbească sau să ducă la conflict.
Un astfel de spirit poate fi promovat printr-o acțiune de relații publice . De asemenea, toleranța și pacea interetnică poate fi menținută și influențată și prin existența unui strâns contact permanent între organizațiile aparținând diferitelor minorității. Mass-media este un mijloc important ce poate și trebuie să fie folosit în scopul de a facilita, promova și implementa campanii de relații publice care să ducă, în final, la apariția și menținerea unui sentiment de încredere, simpatie și toleranță între grupurile etnice, fie ele minoritare sau majoritare.
Mentalitatea greșită a societății în ceea ce îi privește pe rromi, indiferența și lipsa de comunicare, ideea preconcepută că a fi rrom înseamnă să nu muncești, să furi sau să cerșești, nu face decât să-i indepărteze și mai mult de restul comunității, îngreunând posibilitatea de integrare într-o societate civilizată.
Cred că o mai bună comunicare între ei și majoritari, o cunoaștere, o scoatere la iveală a obiceiurilor, a tradițiilor, a spiritualității lor i-ar face să nu se mai simtă marginalizați. Etnia rromă nu poate fi catalogată astfel în totalitate numai fiindcă unii reprezentanți ai săi au un comportament necivilizat.
Schimbarea trebuie să pornească de la educație, de la înțelegerea faptului că învățătura le dă putere, demnitate, posibilități nelimitate, nu doar alocația de stat pentru copii, rechizite școlare și alte gratuități.
Orice societate democratică trebuie să găsească un echilibru rațional între acțiunea afirmativă destinată protecției identității persoanelor care fac parte din minorități și drepturile și nevoile economice, culturale și sociale ale tuturor membrilor săi. De asemenea o societate care asigură participarea adecvată a minorităților la viața publică, egalitatea în drepturi, protecția identității persoanelor care fac parte din minorități, este de natură să ofere această armonie, acest echilibru.
În acest fel, problemele minorităților ar putea deveni dintr-un factor de discordie, de violență și excludere, unul de unitate și integrare mai strânsă, cu respectarea diferențelor.
Bibliografie
Afloroaiei, Ștefan, Lumea ca reprezentare a celuilalt, Institutul European, Iași, 1994
Bădescu, Ilie, Dungaciu, Dan, Baltasin, Radu, Istoria sociologiei. Teorii contemporane, Editura Eminescu, București, 1996
Beciu, Camelia, Comunicare politică, Editura Comunicare, București, 2002
Bertrand, Claude-Jean, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European, 2000, Iași
Besnier, Jean-Michel, Conceptele umanității. O istorie a ideilor științifice, politice, sociale, religioase, filosofice, artistic, Editura Lider, București , 1996
Borhis, Richard Y., Leyens, Jacques-Philippe (coordonatori), Stereotipuri, discriminare și relații intergrupuri, Iași, Editura Polirom, 1997
Cmeciu, Camelia Mihaela, Strategii persuasive în discursul politic, Editura Universitas XXI, Iași, 2005
Culda, Lucian, Investigarea națiunilor. Aspecte teoretice și metodologice, Editura Licorna, București, 1998
Duțu, Alexandru, Literatura comparată și istoria mentalităților, Editura Univers, București, 1992
Duțu, Alexandru, Dimensiunea umamă a istoriei, Editura Meridiane, București, 1996
Fiske, J., Introducere în științele comunicării, Editura Polirom, Iași, 2003
Gerstlé, Jacques, Comunicarea politică, Editura Institutul European, Iași, 2002
Jeanneney, Jean Noel, O istorie a mijloacelor de comunicare, Editura Institutului European, Iași, 1997
Keane, John, Mass-media și democrația, Editura Institutului European, Iași, 2000
Kunczik, Michael, Zipfel, Astrid, Introducere în Știința Publicisticii și a comunnicării, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998
Le Bon, Gustave, Opiniile și credințele, Editura Științifică, București, 1995
Lecomte, Patrick, Comunicare. Televiziune. Democrație, Editura Tritonic, București, 2004
McQuail, Denis, Comunicarea, Editura Institutului European, București, 1999
Miège, Bernand, Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom, Iași, 2000
Neculau, Adrian, Ferréol, Gilles, Minoritari, marginali, excluși, , Editura Polirom, Iași, 1996
Pailliart, Isabelle, Spațiul public și comunicarea, Editura Polirom, Iași, 2002
Pârvu, Ilie, Filosofia comunicării, Editura Facultății de Comunicare și Relații, SNSPA, Bucuresți, 2000
Stăvăruș, I., Povestiri medievale despre Vlad Țepeș Draculea. Studiu critic și antologie, București, Editura Univers, 1993.
Zemor, Pierre, Comunicare publică, Editura Institutului European, București, 2003
Zlate, Mielu, Fundamentele psihologiei, București, Editura Hyperion XXI, 1994, p. 110
*** Dicționar de filosofie, Editura Politică, București, 1998,
*** Dicționar de psihologie socială, Editura Științifică și Enciclopedică, București,1991
Bibliografie
Afloroaiei, Ștefan, Lumea ca reprezentare a celuilalt, Institutul European, Iași, 1994
Bădescu, Ilie, Dungaciu, Dan, Baltasin, Radu, Istoria sociologiei. Teorii contemporane, Editura Eminescu, București, 1996
Beciu, Camelia, Comunicare politică, Editura Comunicare, București, 2002
Bertrand, Claude-Jean, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European, 2000, Iași
Besnier, Jean-Michel, Conceptele umanității. O istorie a ideilor științifice, politice, sociale, religioase, filosofice, artistic, Editura Lider, București , 1996
Borhis, Richard Y., Leyens, Jacques-Philippe (coordonatori), Stereotipuri, discriminare și relații intergrupuri, Iași, Editura Polirom, 1997
Cmeciu, Camelia Mihaela, Strategii persuasive în discursul politic, Editura Universitas XXI, Iași, 2005
Culda, Lucian, Investigarea națiunilor. Aspecte teoretice și metodologice, Editura Licorna, București, 1998
Duțu, Alexandru, Literatura comparată și istoria mentalităților, Editura Univers, București, 1992
Duțu, Alexandru, Dimensiunea umamă a istoriei, Editura Meridiane, București, 1996
Fiske, J., Introducere în științele comunicării, Editura Polirom, Iași, 2003
Gerstlé, Jacques, Comunicarea politică, Editura Institutul European, Iași, 2002
Jeanneney, Jean Noel, O istorie a mijloacelor de comunicare, Editura Institutului European, Iași, 1997
Keane, John, Mass-media și democrația, Editura Institutului European, Iași, 2000
Kunczik, Michael, Zipfel, Astrid, Introducere în Știința Publicisticii și a comunnicării, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998
Le Bon, Gustave, Opiniile și credințele, Editura Științifică, București, 1995
Lecomte, Patrick, Comunicare. Televiziune. Democrație, Editura Tritonic, București, 2004
McQuail, Denis, Comunicarea, Editura Institutului European, București, 1999
Miège, Bernand, Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom, Iași, 2000
Neculau, Adrian, Ferréol, Gilles, Minoritari, marginali, excluși, , Editura Polirom, Iași, 1996
Pailliart, Isabelle, Spațiul public și comunicarea, Editura Polirom, Iași, 2002
Pârvu, Ilie, Filosofia comunicării, Editura Facultății de Comunicare și Relații, SNSPA, Bucuresți, 2000
Stăvăruș, I., Povestiri medievale despre Vlad Țepeș Draculea. Studiu critic și antologie, București, Editura Univers, 1993.
Zemor, Pierre, Comunicare publică, Editura Institutului European, București, 2003
Zlate, Mielu, Fundamentele psihologiei, București, Editura Hyperion XXI, 1994, p. 110
*** Dicționar de filosofie, Editura Politică, București, 1998,
*** Dicționar de psihologie socială, Editura Științifică și Enciclopedică, București,1991
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Mentalitati Colective, Imagini Si Atitudini Sociale (ID: 159829)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.