Mentalitatea Burghezului Roman In Literatura, In Perioada Belle Epoque

LUCRARE DE DIZERTAȚIE

MENTALITATEA BURGHEZULUI ROMÂN ÎN LITERATURÃ, ÎN PERIOADA ,,BELLE ÉPOQUE”

Cuprins:

Introducere

Ce se citește pe chipul omului belle époque

Literatura epocii

Spiritul cetățeanului român

Despre cele trei clase principale din Regat

Intimitatea domestică. Interior masculin

Atributele sociale ale femeii

Dragostea în belle époque

Intimitatea domestică. Interior feminin

Distracțiile în belle époque sau ceea ce putea face o doamnă

Spiritualii bărbați

Despre relațiile cu cei din familie si atașamentul familial

Concluzii

Bibliografie

,, Adevărata călătorie a cunoașterii nu constă în căutarea de noi ținuturi, ci în a privi cu ochi noi’’ – Marcel Proust.

În lucrarea de față se propune o privire de ansamblu, de reconstituire socio-culturală a societății românești în latura sa burgheză, în perioada care, în Franța, a primit numele de ,,belle époque’’. Societățile celor două țări, România și Franța, nu puteau fi mai diferite, deși unele asemănări, reale sau forțate, prin imitație în masă, nu pot fi ignorate. Într-un ,,veac în care oamenii, mai puțin amenințați zilnic de vâltorile vieții, tihneau în liniștea iatacurilor și în separeurile restaurantelor”, mecanismele noii societăți românești, în curs de modernizare, produceau transformări intime în mentalul românului mai ales din clasa de mijloc. Un nou tip de femeie, mai voluntară, independentă, desprinsă măcar parțial de umbra soțului, un nou tip de bărbat, acum cetățean cu drepturi, cu glas civic și o gamă mai variată de funcții liberale, un nou tip de copil, educat în spiritul blândeții, tratat ca un adult pentru a-i dezvolta gândirea analitică și nu pentru a-l maturiza forțat, doborât de responsabilități de om matur alcătuiesc acum familia. Perspectiva acestor oameni de belle époque asupra vieții merită observată și analizată, deoarece se situează, la fel ca și perioada în care trăiesc, la răscrucea dintre vechi și nou, dintre două moduri destul de diferite de a privi realitatea și de a se privi pe sine.

Cadrul documentar- teoretic este realizat având drept suport operele lui Ion Bulei- Atunci când veacul se năștea…lumea românească 1900-1908, Lumea românească la 1900 Oameni, obiceiuri, moravuri, George Potra- Din Bucureștii de altădată, Lucian Năstasă –Generație și schimbare în istoriografia română, Adrian Majuru- Copilăria la români Schițe și tablouri cu prunci, școlari și adolescenți.

Partea analitică va avea drept suport volumele: Dimineață pierdută – G. Adameșteanu, Scrieri alese – I. A. Bassarabescu, Momente și schițe- I. L. Caragiale, Cartea nunții și Enigma Otiliei –G. Călinescu, Chipuri și suflete –Al. Cazaban, Portretele au coborât din ramă – Lucia Demetrius, Corigent la limba română –I. Minulescu, Candidat fără noroc –D. D. Pătrășcanu, Viața începe Vineri –I. Pârvulescu, Sfârșit de veac în București –I. M. Sadoveanu și Povestea unei odăi – Caton Theodorian. Dintre autorii menționați, Bassarabescu, Cazaban, Minulescu, Pătrășcanu, Theodorian și Caragiale erau contemporani personajelor lor, Călinescu a cunoscut epoca de dinainte de Marele Război în anii copilăriei, iar restul scriitorilor, situați la multe decenii distanța de anii 1900, au reconstituit, folosind surse documentare, întregul cadrul social. Pentru utilizarea prevalentă a anumitor surse s-au luat în calcul aceste diferențe de situare temporală față de realitățile sociale descrise.

Lucrările lui Dumitru Micu – Literatura română la începutul secolului al XX-lea 1900-1916 Publicații, grupări, curente și Scurtă istorie a literaturii române De la începuturi până la primul război mondial, Constantin Ciopraga- Literatura română între 1900-1918 și Teodor Vîrgolici- Aspecte ale romanului românesc din secolul al XIX-lea asigura fundalul informațional pentru reconstituirea cadrului literar din perioada Belle Époque.

Primele două capitole descriu ceea ce personaliza cadrul general exterior al ființei sociale moderne: scena politică externă și internă, transformările de ordin cultural, administrativ și estetic pe care le suporta Regatul și mai ales Bucureștiul și nu în ultimul rând, literatura vremii. În următoarele două capitole se încadrează tipul burghez în tabloul mai general al mentalității tipice românești și, ulterior, în portetul ,, de familie”, național, al celor trei tipuri de clase sociale predominante.

Restul lucrării se concentrează diferențiat pe rolurile și posibilitățile civice și existențiale ale sexelor, cu două capitole ce se concentrează asupra masculinului (Intimitatea domestică. Interior masculin, Spiritualii bărbați) și trei capitole preocupate de feminin (Atributele sociale ale femeii, Intimitatea domestică. Interior feminin, Distracțiile în belle époque sau ceea ce putea face o doamnă). Sunt privite și analizate interioarele domestice, relațiile, activitățile specifice, modul în care un sex îl apreciază sau depreciază pe celălalt. Cel din urmă capitol unește, cel puțin simbolic, pe doamna și domnul din belle époque prin căsnicie, în Despre relațiile cu cei din familie și atașamentul familial. La fel se va întâmpla și cu acel capitol dedicat iubirii numit Dragostea în belle époque, prin care se demonstrează că normarea nu scăpase din vedere nici acest sentiment nesupus. Ordonați sufletește, oamenii vremii nu lăsau hazardului niciun aspect al vieții, fie el material sau spiritual. Ca idee directoare în toate capitolele, este relevarea faptului că toate personajele, fictive sau reale, au o criză identitară, nu de amploare, pentru că nu se luau foarte în serios, prea preocupați de prezentul blajin pentru a problematiza. Acum încep să reia lecția: ,,a fi bărbat înseamnă…”, ,, a fi femeie presupune…”.

Ce se citește pe chipul omului belle époque

Într-un secol XIX permanent în mișcare, dinamizat de descoperiri continue în domeniul științei, al medicinei, cu revoluția industrialã ce transformase complet modul de poziționare a Omului fațã de Naturã și fațã de Culturã (înțeleasã drept rodul intervenției directe și conștiente a omului asupra Naturii), și introdusese elemente noi, precum mecanizarea și fenomenul producției în serie, mecanismul intern al societãții nu avea cum sã rãmânã static. Individul, în sine, indiferent de naționalitate, și-a schimbat resorturile interioare, iar mentalitatea colectivã a cunoscut o schimbare de paradigmă – un exemplu elocvent constând în modul de raportare al adulților la propriii copii. Anterior acestui secol tumultuos, rare erau cazurile când educația unui copil presupunea și afectiune, îndrumare blândã, pãrinteascã. Deoarece minorii erau considerați adulți în miniaturã, rezultați din și purtãtori ai pãcatului originar, complet responsabili de actele lor, nu li se fãceau niciun fel de concesii empatice, emotive. Revoluția industrialã a cunoscut multe vieți (de asemenea mini-adulți) pierdute, în orașele sale industriale cântate atât de lugubru în literatura englezã. Ulterior, educația copiilor cunoaște o îmbunãtãțire apreciabilã – pe scurt, copilãria domnului Goe ar fi fost destul de diferitã, dacã primul său țipăt în lumea virtuală a literaturii s-ar fi auzit cu câteva decenii înainte.

Așadar, un secol nãscut sub semnul tehnologiei, al invenției și progresului în aproape toate domeniile, secol ce, în ultimele douã decenii, își admira noile creații: mașina funcționalã a lui Carl Benz (1885), primul motor pe petrol ce alimenta o motocicletã, al lui Gottlieb Daimer (1885), faimoasa camerã Kodak (1888) și primul film, ,, La Sortie de l' Usine Lumière à Lyon’’ al fraților August și Louis Lumière, wireless-ul descoperit de Marconi la 1895, primul zbor Zeppelin de la 1900, cel al fraților Wright de la 1903. Telegraful, electricitatea, telefonul vor fi tot atâtea descoperiri și simboluri ale lumii noi, tehnologizate, a acelei lumi mai îndepãrtate de Natură și de natura intrinsecã a omului prin demersurile asidue pentru asigurarea unui trai confortabil pentru trup. Însã și posibilitãțile minții umane pãreau a fi infinite.

Astfel, un amestec de speranțã și teamã caracteriza cultura europeanã la sfârșitul secolului al XIX-lea, progresul tehnologiei și expansiunea rapidã a orașelor industriale creau atât perspective și oportunitãți economice, cât și tensiuni politice. Pentru prima oarã, științele psihologiei și sociologiei supuneau atât individul, cât și societatea, analizei, iar pentru drepturile femeilor în domeniul educației și al politicii se adaugã acestui tablou angoasant, deoarece se contestau rolurile atribuite în mod tradițional sexelor. Publicatã cu doar câteva decenii înainte (de anii 1880), teoria evoluționistã a lui îi punea pe gânduri pe scriitorii fin-de-siècle, deoarece, alãturi de evoluție vedeau posibilã și involuția, regresul definitiv al omului. În anumite privințe, nu s-au înșelat.

Din aceastã perspectivã, unele voci pesimiste prevedeau un declin al umanitãții, o degenerare a speciei umane, crezând cã erau martorii unui regres social comparabil cu acel final ,, cântec de lebãdã’’ al civilizației romane. O poziție contrarã acestora o aveau cei încrezãtori în progresul tehnologic și medical pe care iminentul secol XX avea sã le atingã. Ceea ce unea cele douã tabere era sentimentul cert al unei crize inevitabile, apropiate, iar nicãieri ca în arte acest consens de idei nu a fost mai bine reprezentat. Europa, cu țãri precum Anglia, Franța, Italia, Germania, Imperiul Austro-Ungar, Belgia, Rusia, țãrile baltice și țãrile scandinave, Spania, dar și unele zone de coastã din America de Nord, Argentina și Puerto Rico vor cunoaște o crizã identitarã comunã, însã rezolvatã specific, reluând fondul istoric propriu, de valori tradiționale, într-o manierã modernã. În artã, frãmântãrile și temerile anticipative, îmblânzite de optimism și încredere în spiritul și mintea umanã, dãdeau lumii stilul ,, Artei Noi’’, Art Nouveau (nume variabil, în funcție de țarã). Socio-cultural, acestei perioade efervescente (1880/1890- 1910/1914), cãreia dictonul lui A. Huxley, ,, Civilizația înseamnã armonie și plenitudine, rațiune, sentiment, instinct, viața trupului’’ i se potrivea perfect, societatea francezã îi va da denumirea de ,,belle époque’’.

Anul 1900 va fi anul de vârf pentru Belle époque, din perioada de trei (sau patru, pãrerile sunt împãrțite) decenii de dinainte de primul rãzboi mondial, un Belle époque de prosperitate pentru clasa de mijloc, a burgheziei, de hedonism democratic (virtual, în anumite țãri, precum a noastrã), și de cãutare permanentã a satisfacerii capriciilor naive ale aceleiași clase. Din pãcate, primul rãzboi mondial, pe atunci ,,Marele rãzboi’’ (numit astfel pentru cã exista încã naivitatea de a crede în nerepetarea unei greșeli globale ce rãpise atâtea vieți omenești), va întrerupe acest mod liniștit de a gusta din clipele vieții, punând o pecete de fricã, angoasã și fatalism în mentalitãțile oamenilor interbelici. Totuși, aceastã efervescențã socio-culturalã nu constituia decât o fațetã a realitãții, lângã care sãrãcia din mediul rural și, mai puțin, urban, pãrea o mustrare adusã progresului atât de slăvit.

Același an 1900 este anul Expoziției Universale de la Paris (una dintr-un șir lung de manifestări de gen din Europa și America de Nord, în cadrul cãrora erau prezentate cele mai recente invenții și descoperiri din diverse domenii ale țãrilor participante și totodatã se expunea o gamã variatã de produse, artefacte tradiționale specifice fiecãrei zone geografice). România, și ea prezentã, a fost foarte apreciatã pentru diferitele tipuri de cereale (în special grâu). Stilul Art Nouveau, manifestarea artisticã cea mai novatoare și jucãușã a spiritului liber Belle Époque, va fi printre cele mai aclamate, de unde își va trage, parțial, seva, stilul neoromânesc. Însă predominante în arta timpului erau arta victorianã, în arhitecturã, eclectismul, preferat unea o gamã variatã de produse, artefacte tradiționale specifice fiecãrei zone geografice). România, și ea prezentã, a fost foarte apreciatã pentru diferitele tipuri de cereale (în special grâu). Stilul Art Nouveau, manifestarea artisticã cea mai novatoare și jucãușã a spiritului liber Belle Époque, va fi printre cele mai aclamate, de unde își va trage, parțial, seva, stilul neoromânesc. Însă predominante în arta timpului erau arta victorianã, în arhitecturã, eclectismul, preferat de spiritele mai conservatoare care, nedorind sã renunțe la valorile certe ale trecutului, le reutilizau în compoziții-mozaic, în cadrul cãrora alãturau unui stil predominant detalii ale unui stil secund, satelit. Acest eclectism va înfrumuseța obrazul Capitalei noastre, pânã atunci scunde –pe verticalã, cu clãdiri cu cel mult un cat- și înguste –pe orizontalã, cu strãzi nedemne de un oraș, cu atât mai puțin demne de o capitalã. Un exemplu negativ gãsim în Enigma Otiliei, unde se denunțã eclectismul haotic, de imitație rapidã și ieftinã, a pãturilor sociale ce nu aveau un fond cultural propriu-zis și doar imitau și alipeau valori clasice.

Pe strada Antim, ,, nicio casã nu era prea înaltã și aproape niciuna nu avea cat superior. Însã varietatea neprevăzutã a arhitecturii (operã îndeobște a zidarilor italieni), mãrimea neobișnuitã a ferestrelor, în raport cu forma scundã a clãdirilor, ciubucãria, ridiculã prin grandoare, amestecul de frontoane grecești si chiar ogive, fãcute însã din var și lemn vopsit, umeazela […] fãceau din strada bucureșteanã o caricaturã în moloz a unei strãzi italice […] la care se adaugã si imensã ușã goticã, în paraginã.’’

Expozițiile naționale sau internaționale aveau, în esențã, un sentiment naționalist la bazã, ce va transcede spre celelalte categorii ale artei, în cea plasticã și decorativã a întregii . Totodatã, se putea demonstra rolul încã activ și percutant pe scena politicã a bãtrânului continent, lângã celelalte puteri industriale veterane. Din acest motiv, în ciuda sau, mai degrabã, datoritã rãzboiului franco-prusac din 1870-1871, Franța s-a folosit de expoziții pentru a-și demonstra rolul important, printre fruntașii puterilor industriale. Deși profitul nu era îndeajuns de mare pentru a acoperi costurile necesare gãzduirii unui eveniment de asemenea amploare, expoziția din 1889 (Turnul Eiffel s-a construit special pentru marcarea acestei ocazii) și cea din 1900 au fost mai mult o campanie de imagine, un demers amplu, naționalist, pentru mângâierea orgoliului francez.

Aceastã expoziție va servi drept model pentru propria noastrã manifestare naționalistã din 6 iunie 1906, când se împlineau 40 de ani de domnie sub sceptrul lui Carol I, iar dealul Filaret și câmpia aferentã, pânã atunci o zonã mlaștinoasã puțin populatã, sursã inepuizabilã de focare patogene, se va transforma într-un orãșel modern în care erau prezentate istoria, tradiția, progresul economic, cultural și social, un expozeu material de mândrie naționalã, cu douã obiective: relevarea apartenenței și a alinierii la civilizația occidentală – prin latinitate – și evidențierea progresului realizat de societatea românească în perioada 1866-1906 .

Dintre toate țãrile europene, Franța era aleasã drept etalon de culturã superioarã în toate aspectele sale, însã legãturi politice și comerciale aveam și cu Anglia, , Imperiul Austro-Ungar, Rusia. Principele german Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen era rege și veghea, mereu moderat, peste un spațiu politic confuz, agitat, autofag, între contrastantele partide conservator și liberal. Prezența acestuia pe tronul României aproape o jumãtate de veac a asigurat țãrii o stabilitate politicã relativ normalã, care, la rândul ei, a înlesnit o muncã pașnicã, rodnicã de modernizare a Vechiului Regat. Principalele surse de venit ale țãrii veneau din direcția agriculturii în special, grânele noastre erau recunoscute pentru calitatea lor superioarã, iar industria (producția petrolului, extragerea sãrii, a cãrbunelui) și comerțul (inclusiv exportul, care de la 1900 devine excedentar) se aflau pe plan secund ca importanțã. Totuși, viața politicã era agitatã, cu mari crize guvernamentale, dispute guvern-opoziție și spectacole tragi-comice în preajma alegerilor, cu rezultate falsificate și metode de influențare a votului coercitive, persuasive.

Din acest scenariu social atât de viu, presa românească nu avea cum sã lipseascã, este factorul cel mai sesizant al epocii înnoitoare de secol modern, pe care românii o trãiau dupã unirea de la 1859 și prin care se dãdea, în sfârșit, glas unui corp civil de jurnaliști (mai mult sau mai puțin obiectivi) pentru (in)formarea opiniei publice. Totuși, cei care citeau înainte de 1900 erau destul de puțini, iar cei care participau activ la actul cultural erau și mai puțini, exclusiv în spațiul urban. Dar de la începutul veacului cotidianele de mare tiraj se impun și la români ca forțe reale, capabile sã influențeze viața politicã și opinia publicã; limbajul gazetãresc putea diferi de la gazetã la preferințã politicã, dar, în majoritate, urmãreau norma supradialectalã unicã.

Pânã în primul rãzboi mondial se contatã o creștere a interesului cititorului pentru informații prompte și rapide, se prefera de acum citirea ziarului imediat cum apãrea și nu așteptarea abonamentului acasã, fapt explicabil prin resimțirea limitãrii și fragmentãrii timpului, prin accelerarea stilului de viațã și a derulãrii rapide a evenimentelor specifice cotidianului masculin (pentru cã se va observa o diferențã majorã între timpul și spațiile atribuite fiecãrui sex).

Dar politica și presa nu erau singurele caracterizate de dinamism și schimbare. Capitala Regatului se metamorfoza la rându-i, construindu-și o nouã înfãțișare, pentru noile moravuri. Astfel, între 1880-1883, București se transformã într-un șantier de lucrãri edilitare, Dâmbovița este canalizatã, nemaiinundând mahalalele din preajmã (care, ironic, erau frecvent mistuite de incendii). De pe o parte pe alta, pe splaiuri apar frumoase case particulare cu mai mult de un cat, cum era obisnuința. Începe și instalarea conductelor de apã menajerã.

În același timp, cu un numãr de doctori îngrijorãtor de scãzut, (în provincie, în locul specialistului se prezenta medicul de casa, plãtit cu anul, care fãcea vizite la domiciliu), boli precum febra tifoidã, scarlatina, difteria, gripa, se dezlãnțuiau necruțãtoare, doar tuberculoza rãpunea 800-1000 de persoane pe an în București. Toate acestea au determinat inițierea unor campanii pentru dotarea orașelor cu cele necesare vieții cotidiene. Statul oferea împrumut orașelor pentru modernizare, însã nu mereu fondurile erau gestionate în mod rațional, înfrumusețând în loc sã igienizeze. Aceastã situație de remediere și îmbunãtãțire este, poate, cel mai elocvent descrisã în urmãtorul fragment dintr-un articol anonim din Adevãrul, din Viața începe Vineri:

,,- Lumea țipã cã n-avem pavaj întreg, cã n-avem canale pe trei sferturi din strãzi, cã n-avem luminã electricã decât pe arterele mari, cã murim ca muștele când sunt epidemii. Iar domnul primar Robescu are bani la ciorap și ne propune sã înãlțãm statui: statuia Independenței și bustul lui Ioan Brãtianu. Când cerem parale, ridicãm statui! Bucureștii ard și domnul primar se piaptãnã!

– Obișnuitele neadevãruri de la Adevãrul!’’

Astfel, canalizarea Dâmboviței, pavarea strãzilor cu bazalt în centru, respectiv cu bolovani spre periferie, iluminarea stradalã, bãile populare contribuie la intrarea în modernitate, iar sub un regim de igienã se înregistreazã în 1899 un spor natural de 12.7 %. Bucureștiul anului 1900 începea sã semene cu o urbe europeanã de condiție medie în ceea ce privește atât nivelul general de trai, educație și igienã a populației, cât și urbanizarea periferiilor și dezvoltarea treptatã a profesiilor liberale și posibilitatea diversificatã pentru categoriile sociale defavorizate de a-și asigura subzistența.

Pe lângã sistemul administrativ-edilitar, și cel educațional-pedagogic este revoluționat, datoritã eforturilor depuse de oameni precum Spiru Haret, care reorganizeazã școlile normale. De la 22% știutori de carte în 1899 se va atinge procentul de 39, 4% în 1909. Școlile de copii mici, sau grãdinițele, apar pentru prima oarã în 1897. Iar dacã viața politicã și mãsurile administrative luate de Primãrie nu erau la îndemâna românului mic-burghez decât prin intermediul gazetelor pe care le citea la micul-dejun, în privința transportului și a socializãrii avea de unde alege în voie. Locomoția se baza pe osie și cal, în mare parte, ca ulterior acest sistem antic sã fie concurat de calul virtual, calul-putere și de electricitate. Ca divertisment, preferate erau cafenelele, care serveau drept cluburi politice și cenacluri literare, toate spații ale zvonurilor publice și ale relațiilor necesare avansãrii sociale, berãriile, restaurantele, teatrul, plimbãrile la Șosea, plecatul în vizite la rude și prieteni sau chiar la case ,,cu perdeluțe roșii’’. În orașe și orãșele de provincie existau bordeluri la care apelau de la adolescenți la figuri publice, prejudecãțile în aceastã privintã fiind mai laxe, comparativ cu mentalitatea postbelicã. Se bârfea despre, dar nu se blama public.

O micã fereastrã spre acest trecut încã nemotorizat ne este deschisã de cãtre personajul Vetei din Dimineațã pierdutã, a Gabrielei Adameșteanu, personaj ce parcurge, prin amintiri, o întreagã istorie de schimbãri sociale de dinainte de primul rãzboi mondial, pânã în comunism:

,,… nu-i atât de bãtrânã sã se urce pe acolo pe un’ se coboarã, prin fațã e coborârea, orice bucureștean știe. Ea știe, c-a mers și cu tramvaiu cu cai, tramvaiu cu cai cu vagoane galbene, care vara se schimba și avea perdele, și caii avea pe cap și pe ochi apãrãtoare de pânzã. Ce gloabe, ce mârțoage de cai mai erea și ãia de la tramvaie! […] Erea și tramcare p-atunci carea mergea fãrã șine, da’ mai bine sã nu te fi suit, cã da tot în gropi, de-ți ieșea sufletu din tine. Știe ea cum e cu tramvaiu, știe.’’

Elementele constitutive imediat recognoscibile, de bazã pentru cadrul și momentul socio-cultural selectat sunt cele enumerate anterior, însã nu alcãtuiesc nici pe deplin imaginea completã. Distincția dintre spațiul urban și cel rural o va mai obiectiviza. Astfel, sãmãnãtorismul, poporanismul (pe scurt, tradiționalismul epocii) nu vedeau viața româneascã realã decât la țarã, satul era considerat leagãnul a tot ce era de valoare, pe când orașul, perceput drept un fel de ,,precupeața îmbrãcatã strident’’, care vorbește când românește, când franțuzește, când cu accent grecesc sau evreiesc, era un loc al pierzaniei și efemerului, unde mișunau strãini, pierde-varã, funcționari leneși, corupți. ,,Marea artã de a nu roși de nimic și de nimeni’’ (Barbu Ștefãnescu Delavrancea în Paraziții) trebuia însușitã. Mulți psihologi erau preocupați de fenomenul social degenerativ ce se desfãșura în spațiul urban, loc unde, în viziunea psihologului Richard von Krafft-Ebing, datoritã coexistãrii sãrãciei crunte cu bogația luxuriantã, apar și prosperã boli neorologice degenerative. Și într-adevăr, comportamentul maniaco-obsesiv este observabil la unele personaje literare.

Însã nici spațiul rural nu era unul atât de idilic, deoarece condițiile vieții de la țarã erau dictate de marii proprietari și de arendași prin sistemul învoielilor și regimul amenzilor. Pãmântul arabil al țãrii era deținut în foarte micã mãsurã de cei ce-l lucrau, de țãrani, majoritatea aparținând fie unor aristocrați ce lãsau totul pe mâna arendașilor, ignoranți de ce se întampla în lipsã, fie unei pãturi de oameni oportuniști, dar mult mai buni gestionari. Exemple pozitive în acest sens, în literaturã, sunt Pascalopol, un boier rafinat, educat și gentil sufletește, dar și capabil de a-și administra propria moșie, cu implicare totalã și Urmatecu, probabil parvenitul cu cel mai ridicat E.Q. din literatura românã. Totodatã, se cerea redistribuirea pãmântului, formula zilei fiind ,, pãmânt pentru țãrani’’. Rãscoala de la 1907, ce va cuprinde întreaga țarã, va sublinia necesitatea punerii în practicã a acestei lozinci, din pãcate cu prețul a multe, neștiut de multe vieți omenești.

Literatura epocii

Cu certitudine, literatura românã a timpului marcat de întretãierea secolelor are o variantã de stil propriu, cu douã mici nuanțe ușor individualizate cronologic. Existã un amestec de stiluri corespunzãtoare unei stãri de spirit divergente, imprecise, contradictorii. Structurile artistice reflectã confruntãri între atracția spre arta purã, gratuitã și cea angajatã, între spiritul autohton și cel strãin, oriental și occidental, rural și urban, provincial și metropolitan. Oricât de acute, aceste confruntãri se desfãșoarã într-un climat spiritual, oarecum patriarhal, iar urmãtoarea perioadã istoricã, interbelicul, se va constitui într-o a doua etapã, mai încrâncenatã, freneticã, apoi convulsivã.

Epica primelor douã decenii înregistreazã realizãri notabile în oglindirea veridicã a realitãții, constantã este compasiunea pentru cei oprimați, iar centrul de interes devine aspectul etico-social, împletit cu interesul pentru citadin sau ,,hibridul orãșenesc’’. Reprezentative sunt lucrãrile lui I. L. Caragiale (în volumul Momente), Vlahuțã (Din durerile lumii), I. Slavici (Povești), M. Sadoveanu (Povestiri, Dureri înãbușite), iar printre temele prevalente se numãrã: problema agrarã (I. Agârbiceanu, G. Galaction, Spiridon Popescu, E. Gârleanu, Al. Cazaban), târgurile vechi moldovenești, apatice, dezolant monotone, mahalaua bucureșteanã (V. Demetrius, I. A. Bassarabescu, Al. Cazaban), medii mic-burgheze decãzute, imorale (I. A. Brãtescu-Voinești).

Dupã 1900 epica evolueazã lent, iar alãturi de proza de întindere scurtã ce face legãtura cu epoca anterioarã din istoria literaturii, se dezvoltã literatura biograficã, a experiențelor trãite, preponderent narativã sau descriptivã. Chiar și discuțiile despre roman în literatura noastrã din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea cereau ca acesta sã se inspire nemijlocit din realitãți românești, trecute (idealuri naționale, patriotism, trecutul istoric) și prezente (roman realist, ancorat plenar în realitatea social-umanã, sub variatele ei ipostaze). Cele douã tendințe literare, tradiționalismul și modernismul alegeau ca arme în duel perspective sociale diferite: realitatea țãranului idilizat moralmente versus cea a orãșeanului slab de înger și de caracter.

Spiritul cetațeanului român

Alexandru Philippide, în lucrarea Încercare asupra stãrii sociale a poporului român în trecut din 1896, analizeazã spiritualitatea româneascã prin prisma psihologiei, popoarelor, a determinismului biologic, geografic, istoric și social. Societății și mentalității române îi sunt caracteristice un caracter nedesãvârșit, neterminat al celor mai multe dintre activitãțile naționale, pasivitatea, resemnarea, lipsa de energie ofensivã, apatia, timiditatea, nepãsarea, fatalismul, neprevederea corelatã cu provizoriatul, dibãcia și istețimea, vocația libertãții, independenței, o inteligențã bogatã și foarte limpede, înclinația spre satirã și umor, sociabilitatea și o naturalã bunãtate și blândețe. Cu alte cuvinte, o rasã occidentalã cu obiceiuri orientale. Trecutul istoric, de prea multe ori imprevizibil și nefavorabil a pus viața româneascã sub semnul efemerului, al neprevãzutului, ceea ce a rezultat în pierderea obișnuinței unei activitãți metodice îndelungate. În plus, viața istoricã a veacului al XIX-lea se consumase cu prea mare repeziciune, formele noi neavând vreme sã se încadreze cum ar fi trebuit în conținutul de trãire proprie.

Identitatea noii generații din jurul anului 1900 se grefeazã pe eșecul înaintașilor care nu au putut realiza în totalitate idealurile progresiste, dar și pe incapacitatea acestora de a fonda o comunitate cu cât mai puține contraste. S-a nãscut astfel o veritabilã crizã de încredere, de criticã acerbã a ceea ce însemna la noi justiție, armonie socialã, prosperitate economicã, moralitate publicã. În mod firesc, epoca pare sã stimuleze mai mult ca oricând manifestarea unui puternic spirit comunitar specific perioadei de crizã socio-culturalã, prin care indivizii cautã sã se rupã cu totul de moștenirile anterioare, de valorile cãzute în desuetitudine. Acest lucru a dus însã la acutizarea opoziției dintre naționalismul românesc și cosmopolitism. Adoptarea acestor modele și punerea lor în relație cu specificitatea culturii autohtone nu se fãcea fãrã zguduiri.

Un alt aspect ce trebuie evidențiat pentru acest ,, fin de siècle’’ este nevoia acutã a bilanțurilor și, deși acestea ofereau de cele mai multe ori o perspectivã optimistã pentru începutul de secol, dominantã era, totuși, obsesia schimbãrii. Se vorbește acum de un ,, fin du monde’’ în care tinerilor intelectuali le revenea datoria reconstrucției unei alte lumi, o lume ce aplica o grilã mult mai exigentã și realistã în aprecierea predecesorilor. Un numãrul mare de publicații periodice la cumpãna dintre veacuri își asumau înalte funcții de reformare culturalã, socialã și politicã.

Nimic însã nu era specific doar spațiului românesc. Climatul cultural și politic general european reclama schimbare. Mircea Eliade a subliniat semnificația revoluției artistice începutã în primii ani ai secolului al XX-lea, perioadã marcatã de ambiția de a oferi noi imagini, diferite de epocile anterioare. Iar ceea ce s-a întâmplat în arte (Arta Nouã, Arta 1900) nu era un fenomen izolat și fortuit. Pretutindeni și pe toate palierele se manifesta aceeași tendințã spre o schimbare radicalã.

În toatã aceastã epocã de crizã, de confuzie creatoare, aflatã în cãutarea unui model stabil de societate în care sã-și gãseasca toți membrii colectivitãții locul spre care aspirau, intelectualilor, istoricilor, îndeosebi le revenea un loc de prim rang, iar dupã 1890 asistãm la conturarea unei conștiințe colective a intelectualilor ca grup bine determinat.

Despre cele trei clase principale din Regat

Înainte de a analiza modul de a gândi și simți al românilor din perioada de dinaintea Marelui Război, meritã o privire radiografia socialã realizatã de Nicolae Filimon (în urma publicãrii mai timpuriei lui cãrți, Ciocoii vechi și noi) în care societatea româneascã se prezintã ca un corp național cu trei membre: boierimea, burghezia și clerul. Țãrãnimea nu avea o voce colectivã, era practic inexistentã la masa hotãrârilor necesare transformãrilor sociale, iar Clerul, ‘’ignorant, exemplu la tot ce numim depravațiune și imoralitate’’ își pierde și puterea de influențã în sferele de decizie, și caracterul sacrosanct în ochii unui numãr important de români urbanizați. Amuzantul personaj călinescian, ,, popa Țuică”, din Enigma Otiliei, gustă din ,, sângele lui Iisus” mai mult decât s-ar cuveni, mușcă din bucate, lăcom și dojenește mușcător și generos pe enoriași, cu referințe la texte sacre si expresii neaoșe, mai apropiate de vulgul omului de rând decât de Impărăția Cerului. La V. Demetrius, monahul Damian cunoaște păcatul originar, pe fondul unei iubiri imposibile (și imposibil de înnăbușit) cu o călugăriță, iar în Viața începe Vineri chiar și Mitropolitul este acuzat de păcate lumești precum iubirea excesivă de arginți (arghirofilie), sacrilegiu si trafic cu obiecte spirituale (ierosolie, simonie).

Astfel, se revine la boierime, care ,, în loc de a se pune în capul progresului și a se sacrifica pentru înaintarea și fericirea patriei, este datã la o viațã indolentã si se ocupa numai de plãcerile simțuale, de jocul cãrților și de jafuri, iar amorul patriei o apucã numai atunci când domnia patriei se aflã vãduvind sau când voiește a o face sã devie astfel, ca sã poatã da tronul vreunuia dintre favoriții sãi.’’ Tronul nu mai putea fi dat, exista un principe, nu beizadea, ce-și ocupase locul (titlurile nobiliare se desființeazã formal la 1858 și preiau forma occidentalã), însã spațiul politic putea gãzdui generos nepoți de boieri.

Eticheta și regulile de comportament erau și ele de împrumut, de la guvernante și preceptori strãini și prin educația în orașele europene, dar spre sfârșitul veacului imitația se simțea ca tendințã, nu influența direct, ci cu spirit critic. Întrucât burghezul, în toatã simplitatea sa umanã și complexitatea normatã a cotidianului este cel supus analizei în aceastã lucrare, boierul meritã mentionat prin comparație. Burghezul poate parveni și acumula, chiar și prelua moșiile, mobilele, lucrurile de valoare de mici si mari dimensiuni, într-un cuvânt, averea, însã percepția asupra realitãții nu o poate copia decât la suprafațã. Eleganța manierelor în gesturi, fapte și spirit nu este rentabilã, deși farmeca precum un obiect frumos, decorativ, ieșit din uz. Boierul își poate permite reverii spirituale și dezmãțuri profane și sã revinã, elastic, la sine, pe când burghezul este arendașul care a luat crevașa în mânã și și-a dobândit, într-un chip sau altul, pãmântul lui, cu casã nouã și mobile durabile și nu întelege plãcerile interiorizãrii unor alte gânduri decât cele legate de viitorul imediat. Baronul cu blazon, Barbu Barbu, din Sfârșit de veac în București, a lui I. M. Sadoveanu, și Urmatecu, un personaj prea abil în gestionarea situațiilor de crizã și cu o inteligențã emoționalã desãvârșitã îndeajuns încât titlul de ,,parvenit’’ sã parã injust ilustrează cele două stereotipuri sociale. Aceeași comoditate sufleteascã și tragere spre studiu și trai molcom o are și conu Iorgu din Tripticul Luciei Demetrius, incapabil de administrarea unei moșii – sarcinã pe care o preia soția, Zenobia.

Pascalopol din Enigma Otiliei este exemplul pozitiv ce propune imaginea boierului rafinat care își și administra judicios moșia, însã, în general, figura aristocratului în literatura noastrã nu este una de invidiat, prezintã acea auto-sabotare, aproape anulare a instinctelor de supraviețuire socialã și pecuniarã, o încãpãțânare în a lãsa lucrurile sã decurgã fãrã zgomot și trivialitãți (motiv invocat și de conu Barbu, când se vede prãdat treptat).

Pentru cea de-a doua componentã, burghezia, este mai întâi nevoie de o definire a ceea ce înseamnă, dupã Werner Sombart, spirit burghez: acesta se identificã cu dorința de câstig, iar burghezia cu viața raționalã, cu renunțãri la bucurii în folosul agonisirii și întrebuințarea mãsuratã a timpului. Burghezia este chintesența utilitarismului, a unei întregi morale practice, ce cultivã doar virtuți rentabile și mãsura în toate, fapt ce exclude risipa, pasiunea și sentimentalismul.

Puțin sentimentale sau pasionale sunt mai toate cãsãtoriile din literatura acestei perioade, când căsnicia este, în fapt, un contract de apropiere a douã persoane în același spațiu locativ pentru a intra în rândul lumii, dar mai ales, ca în cazul scrierilor lui I. A. Bassarabescu, în posesia zestrei nevestei. Tinerele verișoare ale lui Stãnicã Rațiu, din Enigma Otiliei, îți apreciazã admiratorii și potențialii soți în funcție de statut și avut, iar înclinarea spre studiu este proba eliminatorie… într-atât de eliminatorie, încat mai mult de cunoștințã îndepãrtatã nu putea ajunge respectivul tânãr neprecaut. Urmatecu se cãsãtorește cu Mița, prototipul femeii ce nu-și iese din rol, gospodina-soție îngãduitoare-sfetnic de încredere, înzestratã pe ambele cãi – cu ceva sânge boieresc și o avere demnã de acesta. Vica, din Dimineațã pierdutã, adaugã un pic de dragoste acestui aranjament financiar, nu doar obișnuința afectuoasã de dupã ani.

Printre tipurile burgheze cele mai reprezentate literar sunt primarii, care erau slab instruiti, iar ajutoarele lor cu atât mai puțin; pe lângã școala primarã aveau și câteva clase secundare și, mult mai rar, studii superioare. Notarii erau foarte prost plãtiți, deși erau cheia administrației comunale, iar la fiecare alegere și schimbare de guvern se schimba personalul administrativ care, în loc sã se distingã în serviciile lor ca buni administratori, protejau pe cei mari și oprimau pe cei încã fãrã putere politicã și de decizie asupra propriului post. Însã funcționarului anonim i s-a schițat portretul-robot în cele mai multe nuanțe de ironie și tonuri îngroșate de sarcasm moralizator. ,,Funcționarul mic, lãsãtor și leneș era botezat Târcã, generalizat, înmulțit și risipit ca lindenii pe trupul țãrii, de unde din putreziciune vine rãul, pentru ca același Târcã sã fie iertat și scuzat atât timp cât și cei mari sunt la fel.’’, sãgeta un articol satiric dintr-o foaie liberalã, împotriva conservatorului baron Barbu.

În schița lui Al. Cazaban, Un rob al dosarelor, se prezintã liniile ferme, definitorii ale funcționarului: implicarea totalã în serviciul prestat, o ținutã profesionalã impecabilã, dar greșitã din punct de vedere uman – angajatul workaholic era atât de pasionat și de cãsãtorit cu munca, încât probabil a ratat-o pe cea realã, prin întoarcerea bruscã din vilegiatura ,,de miere” pentru a-și salva dosarele de o ipoteticã intervenție mai puțin imaculatã (igienic). Portretul-robot începe sã-și piardã conturul, ca un abur, când sub fiecare mandat și ministru nou, noi chipuri apar, pe când altele le fac locul, dacã se ia în considerare o altã schițã a lui Cazaban, O veste de Sãrbãtori. Vestea nu este nici bunã, nici adusã de colindãtori.

Alte meserii au și ele riscurile lor: judecătorul din Inimă de judecător trebuie să pună în cumpănă cui să acorde dreptatea, când în balanță stau banul (țăranul înstărit) și statutul social (boierul). Când este imparțial, află că ,,faima lumii” trecuse și verdictul potrivit era în favoarea țăranului cu certitudine bogat (spre deosebire de boier, care dezamăgise prin scăpătarea lui inoportună). Când este corect cu desăvârșire și incoruptibil, supără pe cine trebuie și devine șomer cu principii intacte. Orice s-ar zice, un asemenea mediu de lucru nu avea cum să modeleze un om ursuz, dimpotrivă – rezultă un ghiduș ce trage soarta sprințară de urechi și râde în barbă când reușește să o păcălească pe neașteptate.

Intimitatea domesticã – interior masculin

Pentru cã dorința de bunãstare materialã nu exclude dorința de confort sufletesc și nici nu anihileazã capacitatea de a aprecia frumusețea artisticã, urmeazã câteva fragmente ce, în ciuda informațiilor obiective, expun conținutul intim, sufletesc al proprietarilor.

Nimic mai obiectiv cu putință decât înghețarea unui decor într-o ramă fotografică, decor ce, în acest caz, reprezintă biroul unui profesor universitar:

,, Lambriuri lucioase, noi, din lemn de nuc. În dreapta, douã uși: între ele, o mãsuțã cu picioare înalte, cu tãblia în formã de inimioarã. Deasupra, pe o placã de marmurã, o pendulã de masã obișnuitã: un cadran rotund, mare și alb, pe care literele romane se disting de departe. Pe peretele din stânga o canapea de . Speteaza, formatã din trei semiovale, se terminã cu un chenar de ghirlande. […] În dreapta canapelei, altã mãsuțã înaltã cu trei picioare. Pe mãsuțã, într-o ramã latã, fotografia unei tinere perechi – regele Carol și Elisabeta. Spre mijlocul salonului, un gheridon acoperit cu o fețișoară de masã, gris-vert, de catifea, lotuși sau nuferi îmbobociți, brodați în degradé. Un șnur de mãtase rãsucit o tiveazã, înnodându-se la fiecare colț cu funde mari și ciucuri pufoși, albi și aurii, care ating covorul. […] Pe gheridon o tabacherã de tutun, un țigaret încrustat cu fildeș, un coupe-papier, tot de fildeș, minuțios încrustat; imediat alãturi, un Papierkorb și o pomierã de bronz cu picior și cu toarte mici, rãsucite. În pomierã un teanc de hârtii, plicuri, extrase, reviste. Ora corespondenței.’’

Preferințele politice, viciile îngãduite și delectãrile intelectuale zilnice detectabile din observarea acestui spațiu masculin nu acuzã un caracter searbãd și neprimitor, dupã cum considera soția profesorului universitar, Sophie. Însã dramatismul relațiilor dintr-o cãsnicie nu transpare întotdeauna dintr-o așezare anume a mobilierului.

Cu o altã privire aruncatã în camerele personajelor din perioada belle epoque, se vor observa ,,pereții tapetați cu hârtie dungatã, [că] de tavan atârnau lãmpi electrice cu abajururi plisate. […] picturi murale alegorice, sonerie electricã, elemente de décor turcesc: panoplie de arme vechi, mãsuțã turceascã, tablouri din Bosfor.’’ din apartamentul rafinatului Pascalopol. Originile orientale și preocuparea pentru nou, modern, cât și pentru păstrarea legăturilor cu trecutul românesc general (prin influențele orientale de până la jumătatea secolului al XIX-lea) și personal sunt ceea ce predomină în mesajul transmis de puzzle-ul decorativ (și, implicit, al preferințelor intime). Tehnologia recentă (soneria, lămpile electrice – electricitatea) aruncă o nouă lumină asupra obiectelor perimate temporal, aparent lipsite de utilitate, afară de un anume confort vizual și sufletesc. Pascalopol nu își uita originile boierești și nici statutul aristocratic, mâna fermă gestiona moșia, iar gesturile gentile facilitau relațiile sociale.

La polul opus îl găsim pe moș Costache din Enigma Otiliei, care își întâmpină nepotul cu cea mai sincerã declarație despre sine, odatã cu deslușirea anticamerei în bezna nopții: ,, o scarã de lemn cu douã suișuri laterale forma un soi de piramidã, în vârful cãreia un Hermes din ipsos, destul de grațios, o copie dupã un model clasic, vopsit detestabil cu vopsea cafenie, ținea în locul caduceului o lampã cu petrol cu glob de sticlã în chipul unui astru.’’ Intenția de a executa grandiosul clasic cu materiale atât de nepotrivite, ,,astrul’’ gazos inexplicabil din moment ce electricitatea era disponibilã în camerele de închiriat, rentabile îl anunța pe moș Costache drept un om strâns la pungã, pentru care sclipirea cea mai de preț nu este cea din urmã, în trecerea spre cealaltã lume, ci cea a banului zornãitor. Arta frumosului nu este regãsibilã la acest agonisitor, ci mai degrabã arta cumpãtãrii maxime. Deși este văduv, deci fără o soție care să se îngrijească de gospodărie, nu se scuză paragina în care stă, cu mono-obsesia lui asupra banilor obturându-i orice fereastră spre realitatea în care trăia si se complăcea. Zgârcit față de menajeră, neîngrijit, deci, de ea, alege un trai redus la minim pt a agonisi oricât și din orice, iar din această cauză este, după cum profetic recunoaște, aproape scos din viață (,,aici nu locuiește nimeni”).

Ieșind pentru moment la exterior, merită menționat faptul că în curtea Aglaei din Enigma Otiliei se găsesc hârdaie de oleandri, pentru care are un adevãrat cult un personaj al lui Bassarabescu, ce își alege și, în final, alungã consoarta în funcție de afecțiunea pe care o avea și oferea acestor plante de decor (vizual și sufletesc). Personajele mono-obsesive sunt frecvente în literatura perioadei, cu o fixatie mai ales verbală, după cum ,,curat” exemplifica I. L. Caragiale sau G. Călinescu prin personajul Magdalenei, a cărei replică reprezentativă este ,, poate sã-ți vinã o dambla!” (versus unicul diagnostic al gripei, la sora ei). Această fixație verbală reprezintă de cele mai multe ori semnul unei limitări sau sărăcii interioare, mascată nereușit prin utilizarea unei formule mai mult sau mai puțin cu aplicabilitate universală. Un alt tip de comportament maniaco-obsesiv este vădit în cazul unei femei preocupate exclusiv de curățenia si igienizarea zilnică a casei, blocată, de voie, între acareturi (schiță de I.A. Bassarabescu).

Atributele sociale ale femeii

Rolul femeii în societate începe sã fie pus sub discuție de la sfârșitul secolului al XIX-lea, când va apãrea acea ,, femme nouvelle’’ , femeia modernã, autonomã, cu drepturi sociale înnoite. Încã din 1860 femeile din Franța aveau acces în universitãți, studiind alături de bărbați, iar din 1885 spitalele acceptau și doctorițe. Aceste inovații vor fi percepute de cãtre conservatori drept o respingere a rolurilor (sau îndatoririlor) generice, atribuite în mod tradițional sexelor, acțiune pe seama cãreia vor pune natalitatea în descreștere, fapt cu atât mai îngrijorãtor cu cât în alte țãri puternice, precum Germania, sporul natural era destul de mare. In România, se va cunoaște o îmbunătățire considerabilă a sporului natural până în primul război mondial, dar și numărul de copii abandonați, nelegitimi (printre primele țări europene) sau cu un singur părinte este în directă proporție cu acesta.

Biologi și antropologi vor aduce nenumãrate argumente și exemple demonstrative pentru a justifica rolul strict casnic al femeii, iar în urma unui studiu ce analiza dimensiunile craniilor s-a fãcut o apropiere între femei, infanți și rasele inferioare, în ce privește capacitățile intelectuale reduse. Continuând aceeași idee, în Psychopathia Sexualis, psihologul Richard von Krafft-Ebing considera masochismul drept o perversitate strict masculinã, întrucât la celãlalt sex supunerea benevolã în fața sexului masculin este un fenomen inculcat. Aceasta femme nouvelle amenința sã rãstoarne toate valorile date ale societãții, prin pretențiile sale de a ieși din interiorul casei pe care trebuie sã o înfrumusețeze decorativ și moralmente și de a intra în sfera activã, combativã și, mai ales, publicã, desemnatã bãrbatului. Societãți utopice erau schițate și caricaturizate frecvent, în cadrul cărora femeia prelua rolul activ al bãrbatului, devenind un androgin fãrã ,cochetãrie’’ femininã, preocupat exclusiv de profesie, complet independent și sfidător, dezinteresat de spațiul domestic sau de creșterea copiilor, pe care îi încredința soțului.

Dupã cum afirmã radical anti-feministul Victor Hosè (în asentimentul multor contemporani), femeia este o ființã separatã de bãrbat, aparte, înzestratã cu alte funcții de cãtre Naturã comparativ cu bãrbatul, cu care nu are niciun drept sã intre în competiție în viața publicã. O femeie existã doar prin ovarele ei. Sufragetele, campaniile pentru drepturile civice ale femeilor, gazetele ce le sprijineau demersurile au condus la o schimbare în mentalitatea masculină dominantă, precum și la o înțelegere mai profundă a ceea ce este, de fapt, femeia, dincolo de posibilitățile sale de perpetuare a speciei.

În ciuda disputelor pe această temă, în artă noul tip de femeie a fost agreat și reprezentat cu succes, deoarece, mãcar o datã în istoria artei, mina subiectului non-masculin putea exprima profunzimi ideatice, frãmântari interioare și o bogãție a spiritului, nu numai a faldurilor rochiilor somptuoase. Art Nouveau-ul franțuzesc scotea femeia din strânsoarea corsetului, a familiei, a regulilor de conduită și, oferindu-i valențe simbolice în pozele sale de nimfă sau naiadă eterică, somnambulă, vegetală, o aduce la a personifica idealuri precum Justiția, Credința, Adevărul, Progresul (devine Zâna Electricității și simbolul depășirii performanțelor secolului al XIX-lea).

,, Nu mã obișnuisem cu spiritul nou, Sophie aparține acestei generații proaspãt venite ce calcã dezinvolt în picioare privilegiile rangului, sexului. Acum a ajuns un fapt chiar banal cã doamnele discuta politicã mai abitir decât domnii!’’, mărturisea pentru sine profesorul universitar despre soția sa modernă, care îl va mai surprinde cu intervenția, alãturi de alte doamne din societatea înaltã, în diferite proiecte umanitare mai mult sau mai puțin delicate. Doamnele îsi atribuie de acum dreptul de a lua inițiativa, încep să iasă din tiparul obișnuit al comentării cu voce scăzută, al eventualelor intervenții voalate, deși fructuoase, din culise, și cer un loc la masa discuțiilor, la care oricum ajutau să se întrețină atmosfera. Implicarea în viața civică, publică din ce în ce mai pregnantă era o consecință a acestei hotărâri de a ieși, treptat, din umbra soților.

Concomitent cu acest suflu de inițiativă directoare, se observă un amestec ireal de naivitate, imaturitate cu o clară înțelegere a lucrurilor esențiale, preocupări de adolescentă întârziată nu exclud o precupare petru cultivarea aptitudinilor de viitoare soție gospodină (privind femeia din Viața începe Vineri). Cititul este perceput ca o lecție de viață transcrisă pe hârtie, nu neapărat substitut pentru experiențe proprii, cât adjuvant, un comparativ ,, mai bine/mai puțin bine” pentru chipul interior, etic. Unele domnișoare precum Iulica (Pe drezină) erau crescute în ideea că un destin bun si fără vicii este cel ce alături de un bărbat, iar educația nu era trebuincioasă. Eventualele lecturi romanțate se constituiau în nerealiste lecții de viață pentru fetele naive de acest gen. D. Pătrășcanu consemnează alte atribute neflatante, în Inspecție și Condica doamnei Pompiliu: la școala de fete se predă la cursul de limba română și arta de a purta dungi verticale sau orizontale, în funcție de conformație fizică, fete prostuțe și emotive se luptă cu declinarea unui substantiv, ,,domn” și eșuează în propoziții cu conotații nepotrivite, însăși directoare este un monument de neîngrijire și impertinență. Inspectorul, după o luptă pierdută cu sine, nu o destituie pe doamnă, dar își depune demisia, într-un gest de onoare și lehamite. Femeile sunt văzute atât de prost încât nicio telegramă nu pot scrie astfel încât mesajul succint să transmită, clar, ceva concret. Femeia nevrotică, apocaliptică în scenariile închipuite, cu atacuri de panică, se dezlănțuie de neoprit, la citirea telegramei eliptice (Telegramă). Povestea femeilor fără minte, care boceau copilul nevătămat pentru ca o pisică ar fi putut mișca un drob de sare, care să îl lovească mortal, e reluată într-un cadru urban, mai plin de metri de material decât de înțelepciune.

Un alt mod (expus pe un ton indignat, dar cu nuanțe ironice îngroșate si poate vag misogine) de a privi interferența feminină într-un domeniu considerat exclusiv masculin, deci de neprofanat de către mințile slabe ale cucoanelor mondene și atât, este prezentat de către D. D. Pătrășcanu în schița În tren. Conversația înfiorător de superficială dintre două doamne pe a căror minte cultura a apucat să prindă doar o pojghiță subțire este auzită pe tot parcursul ei de către un bărbat simțitor, îndeajuns de avizat pentru a vedea prăpastia culturală dintre cele două sexe. Noutățile în vestimentația de sezon și aprovizionarea sărăcăcioasă din provincie sunt subiectele în jurul cărora gravitează cu toată energia vocală și disponibilitatea sufletească cele două călătoare, iar subiecte politice sunt dezbătute prin spilcuiri haotice din gazete și consecvente din cotidianul flux verbal al soților. Logoreea fără sens îl înfioară pe călător, dar prea mult se dovedește a fi acest colaj naiv de frânturi de idei, pe o bază proprie de informații practic inexistentă.

Cum a știi prea multe despre un subiect masculin era o dovadă nepoliticoasă de lipsă de cochetărie și, într-un fel, de prevedere (deoarece interlocutorului îi era aproape imposibil să contrazică vehement o doamnă, în cazul în care opiniile politice erau distincte sau eronate), este necesară o răsfoire facilă a manualului de elegantă-purtare nescris, dar omnicunoscut în lumea bună a vremii. Din capul locului, bărbaților li se acordă o mai mare libertate de mișcare, șansa la afirmare, o voce civică și publică, prin adjuvanți mediatici, iar comportamentul nu le era la fel de îngrădit precum cel al doamnelor. Cerințe minime comune celor două sexe erau eleganță în purtări și un prestigiul social impecabil, ce presupunea administrarea chibzuită a bunurilor materiale și armonie în cadrul familiei.

Bunele-maniere sunt fie aplicate din reflex, fie autoritar invocate, precum în schița Plimbare, de D. D. Pătrășcanu, unde Doamna este trecutã în brațe peste o baltã noroioasã de cãtre Domn, ca sã nu i se vadã colțunii a jour. Din păcate, Doamna este notată generic, ca exponent al sexului, cu majusculă, pentru a se destinge masca de auto-suficiență si vanitate pe care și-o punea în societate, în cadrul intim nefiind nimic asemănător, ci mai degrabă o femeie fără minte, care își abrutizează verbal soțul simțitor, critică permanent, e răsfățată, răuvoitoare si cărtitoare, cu zâmbet fals de purtat pe bulevard, pentru a da iluzia unei familii fericite. Prin contrast, Domnul devine un domn în purtări și gentilețe, cu o răbdare nesecată în fața capriciilor și mofturilor femeiești și cu neșansa de a se fi căsătorit extrem de imprudent. Originile mai umile, de provincie, sunt și ele motiv de umilire, deși provincial sau stângaci se comportă tocmai soția, când, de exemplu, gustă din toate prăjiturile pentru a le refuza pe toate. Pe lângă soțul ispășit, dar cu o probitate serioasă, certă, Doamna pare o domnișoară ieșită din pension, unde i s-a făcut numai pe plac și nu a mai apucat să se maturizeze, să se debaraseze de atitudinea de copil rasfățat, egocentrist, care amenință cu scandal și lacrimi de crocodil când voia nu îi este împlinită și cu o bosumflare ridicolă, demonstrativă, ,,de poză”, în caz contrar, pentru că dorința nu a fost anticipată.

În nuvela Un caz special de același autor se exploatează o situație fără ieșire, dictată și limitată de maniere si buna-cuviință indispensabile la acea vreme, și anume obligația fiecãrui om bine educat de a fi curtenitor cu prietenii si cunoștințele, uitatul cuiva fiind o mare nesocotințã. Chinul domnului Ichimescu de a afla cine era persoana volubilă, ce pãrea cã îl știe foarte bine și apelul la subtile încercări de a extrage informații minimale de la interlocutor, fără să admită fățiș faptul că îi era necunoscut, se constituie într-un joc al eleganței verbale si a firii uitat azi, când scena s-ar fi epuizat cu o întrebare directă: ,,cine ești? “. Deși comportamentul acesta puternic normat, supus convențiilor poate părea sufocant și poate excesiv, delicatețea rezultată menaja sentimente plăpânde și orgolii înflăcărate. Un joc al balansului pe granița fină dintre comunicarea încifrată a emoțiilor și vulgarizarea lor prin comunicare fățișă permitea păstrarea distanței față de interlocutor într-un moment vulnerabil și deschiderea discretă a unei părți intime, sufletești, indicibilă într-un discurs fluent.

Dragostea în Belle époque

Din câteva gesturi firești, discrete, aparent neînsemnate, dar extrem de grăitoare pentru cine știe să le descifreze taina, intimitatea nedeclarată, adulterină a doi tineri, Sophie si Titi, iese la suprafață: ,, doar cu un gest, ah, cât de cãutat! Își rãsucește talia și se apleacã sã își ridice cu douã degete trena rochiei care atârnã în mocirlã. I se vãd gleznele acum, dar ea merge nepãsãtoare mai departe, în timp ce tu continui sã-i oferi zâmbetul tãu neliniștit.’’ Dacă soția capricioasă de mai devreme își soma imperativ soțul să o ajute să-și păstreze ascunse gleznele, pentru a nu părea imorală sau fără maniere în fața lumii, amanta este nepăsătoare la acest aspect, cu atât mai flagrant cu cât se expunea în curtea casei matrimoniale, sub prea multe ferestre pentru a-și considera în siguranță secretul.

Același personaj exprimă acea schimbare în mentalitatea feminină, inițiativa în dragoste la care avea dreptul și femeia, fără a-și pierde prin aceasta integritatea morală: ,,Nemaiacceptând prejudecata, mințile moderne recunosc cã femeia dorește într-o mãsurã similarã, sau comparabilã, bãrbatul…’’. Deoarece și dragostea era normată, în două moduri putea exista iubire în belle époque: în cadrul căsniciei, prin obișnuința firească de-a lungul anilor, o afecțiune implicită sau, mai rar, dragoste adevărată, solidă, sau în afara căsniciei, prin relații pasagere cu domnișoare considerate fără moravuri, prin adulter sau prin relații incidentale, fără urmări, la case de toleranță.

Referitor la acest ultim tip de dragoste mai mult trupească, semnificative sunt însemnările personajului lui I. Minulescu, Bucu sau Mihai Băleanu, referitoare la progresul societății (în plină lumină și zgomot al spațiului public, dar și în obscuritatea de după ușile închise): ,,vipera [orașul] s-a civilizat. Strãzile au fost pavate cu asfalt și luminate cu electricitate… liceenii nu-și mai dau întâlnire cu modistele și croitoresele pe maidanele orașului. Hotelurile au început sã închirieze camere cu luna, cu ziua și chiar cu ora…’’ Acceptarea acestui tip de micro-industrie a plăcerilor carnale începe cu această aliniere a politicii hotelurilor la cererea clienților. Oamenii deveniseră, pe nesimțite, mai permisivi și mai epicurieni, mai îngăduitori față de sine. Aceste escapade erau, de obicei, ascunse și neștiute, însă chiar și când se afla despre o figură publică sau despre vreun bărbat din orășelul mic de provincie, cu circuit informațional închis (cum află Bucu și Cotan despre profesorul lor de geologie, ,,la fața locului”),, comentariile nu erau pe marginea eticii, ci se situau în zona bârfelor mondene și a faptului divers. Nici chiar domnișoarele din respectivele case nu erau desconsiderate atât de agresiv pe cât ar fi fost cazul cu câteva secole înainte.

Pentru acest personaj minulescian, Bucu, iubirile și mai ales, iubirea cea mare, sunt spulberate, acesta își pierde încrederea în sexul frumos și se pierde un pic pe sine; erotismul este unul foarte liber, iar sentimentele par derizorii. Femeile care se succed în existența lui, Margareta, Steluța, Katy și Lizica, îi perturbã existența complet, iar prima experiență erotică se dovedește o pervertire, o inițiere a copilului ingenuu în lumea senzorială, a adulților, cu singurul comentariu: ,, sã nu care cumva sã spui coniții ceva, cã nu-i frumos!’’. Același apel la discreție, deși inutil într-un spațiu asemănător unui Big Brother pentru locuitorii săi, pentru o iubire anonimă, instinctivă, fără risipă de sentiment.

Iubirile libere, neîngrădite de contract marital, apar și în Enigma Otiliei (Felix-Georgeta), în Sfârșit de veac în București și în schița O blană rară de I. L. Caragiale, unde femeia este prezentată în cea mai decadentă stare posibilă: mamă denaturată, își lasă copilul fostului iubit și prinde nepăsătoare toate evenimentele mondene ca să fie văzută, dorită și, mai ales, cerută în căsătorie de către un bărbat înstărit. Blana acesteia dispare odată cu primirea veștii că i se îmbolnăvise copilul, dar lacrimile de părere de rău sunt datorate pierderii accesoriului decorativ. Copilul devenise un accesoriu inutil la ținuta nouă.

La fel de acceptat și recunoscut ca dat social iminent, coexistând simultan cu instituția căsniciei, este și amorul extra-conjugal. Divorțul nu era întotdeauna o soluție posibilă, din cauza dependenței de venitul soțului (precum soția avocatului Movileanu din Viața începe Vineri) sau o soluție indezirabilă, preferându-se continuarea mariajului defectuos printr-o complacere afectivă în rolul victimei îngăduitoare (Yvonne din Dimineață pierdută). Eforturi mari pentru pãstrarea aparențelor, un formalism social cu gesturi ritualizate excesiv erau ingredientele unui comportament social rutinat, dar obligatoriu. Pãcatul este îngãduit, atâta timp cât timp nu este dezvăluit public, ceea ce oferă o explicație pentru atitudinea lui Trahanache de negare a adulterului soției. Acesta n-ar accepta publicizarea faptului, care i-ar compromite persona publică, și nu atât faptul în sine, care, în intimitatea propriului domiciliu material sau mental, i-ar leza, eventual, doar orgoliul de bărbat.

Chiar si pentru adulter există o regulă de bună-cuviință, față de soție și eventualii copii, pentru păstrarea acelei integritați etice necesare în societate: retragerea la un han (precum Zenobia și Saint-Laurent) sau în camere închiriate cu luna, răspândite prin oraș, (ca Urmatecu si multele amante), nu în căminul conjugal. Când se întamplă aceasta, de obicei este o rătăcire de moment, ca în cazul Sophiei a Gabrielei Adameșteanu, care își cheamă amantul cu un pretext oarecare, în locuința conjugală, plină de eventuali martori, inclusiv soțul, si a Zenobiei Movilă, din Triptic, care impune prezența lui Saint- Laurent în casă, sub rolul de preceptor. Cuconul Nicoliță, al cărui portret completa o involuntară galerie genealogică a infamiei, este acea excepție de personaj absolut imoral, necunoscător de scrupule sau minimă delicatețe față de consoartă, pe care o confruntă cu amanta sub acoperișul căminului conjugal și chiar în patul matrimonial. În afară de aceasta, niciun om nu era lipsit de atingerile dragostei, pe ascuns sau nu:

,, Se poate preot cu amantã? Și afarã de asta, eu știu cã un om cu oarecare poziție socialã nu trãiește cu amanta în aceeași casã; o ține la mahala’’, mărturisea surprins, despre directorul si îngrijitoarea din institut, studentul Bucu.

Neascunse sunt și avansurile pe care le face în mod sistematic controlorul soției doctorului de plasă de fiecare dată când trece pe lângă casa acestora. Pretextul facil este adorația față de cățelușa doamnei, Rozica, pentru care se luptă, mai în joacă, mai provocator, pentru a o îmbrățișa. Doctorul oprește acest joc ce-l lezează prin transparența lui imorală, dar nu își ceartă consoarta, nici nu îl provoacă la duel pe înflăcăratul iubitor de câini si doamne indisponibile. Ascunde, gonește și, până la urmă, otrăvește cu mâna lui cățelușa. Punțile sunt tăiate între amorezați si căsnicia trebuie să revină la normal.

În ce privește dragostea conjugală, este necesară mai întâi o ilustrare a mecanismelor interioare ale instituției căsniciei și a diferențierii sociale a sexelor în cadrul acesteia. Astfel, în concepția legiuitorilor vremii, femeile constituiau un element de stabilitate și siguranțã în societate, prin atribuțiile sale domestice și prin contribuția materială, zestrea, cu care contribuiau la bunăstarea familiei. Fetele se mãritau de tinere, luând seama de pãrerea pãrinților și de averea pretendentului, iar de obicei libertatea de alegere era dictată de ,, amploarea” zestrei, în funcție de care potențialului soț i se cerea fie doar un caracter onorabil, fie și o poziție socială remarcabilă și, opțional, un anumit grad de erudiție (nu era cazul pentru multe domnișoare burgheze, precum cele din familia lui Stănică Rațiu, pentru care o căsnicie reușită avea drept liant doar primele două ingrediente).

Cu acest mod de a gândi, indignarea Magdalinei la aflarea veștii logodnei fiului ei, Jim, încheiată fără consimțământul ei avizat, este justificabilă: ,, te-ai întrebat tu dacã are fata zestre ca pentru învãțãtura ta ?’’. Pe de altă parte, în Nerăbdătorii lui I. A. Bassarabescu, proaspătul cuplu a căror uniune fusese binecuvântată de către părinți, se ceartă în seara nunții din cauza zestrei, ce cunoscuse modificări de ultimă oră. Divorțul este pe buzele amândurora, pe ale domnului pentru că fusese înșelat, pe ale doamnei pentru că își vedea fostul pretendent în adevărata lumină.

De multe ori, căsnicia este un mijloc de ridicare socială sau îmbunătățire financiară, o schimbare pozitivă de pe urma căreia beneficiau și alți membri ai familiei, părinți, dar mai ales surori nemăritate încă. Fiul cel mare, căsătorit cu o femeie mult mai în vârstă (Dânsa, de I. A. Bassarabescu), dar cu avere, își poate susține ocazional familia numeroasă, cu mulți membri incapabili să se susțină financiar, prinși fără scăpare într-o sărăcie lucie. Mama acestui ,, fiu rătăcit” renunță la dojana blândă, cu substrat etic și o acceptă, simbolic, pe cea care-i era noră și îi punea o pâine pe masă. Principiile eticii sunt lăsate la o parte, pentru a asigura bunăvoința binefăcătoarei și, pe termen lung, supraviețuirea socială (prin căsătorii rentabile) a restului copiilor ei.

În operele lui I. A. Bassarabescu, Al. Cazaban, D. D. Pătrășcanu, femeile, zestrea și căsnicia sunt legate inexorabil, iar atunci când unul dintre elemente lipsește, este rost de o intrigă îndoită de dramatism. Când doamna moare, lăsând în urmă o zestre generoasă și un soț mai mult sau mai puțin îndoliat, amintirea acesteia îl bântuie pe cel rămas în viață. Diferența constă în modul de a reacționa în fața sceptrului consoartei – soțul ce o respectă și ascultă și dincolo de mormânt își protejează propria existență tărăgănând lucrările la construcția vilei Sophia (dedicată memoriei doamnei) pentru a nu-și găsi sfârșitul odată cu cel al casei, după cum îi profețise doamna trecută ,,dincolo”. Moș Costache cel călinescian onorează memoria soției prețuind ce îi lăsase după moarte: zestrea, de care ținea cu dinții (și cu toată puterea pe care avariția i-o putea oferi) și fiica vitregă, la care ținea cu tot sufletul. Pentru doliu nu pare să fi rămas loc în chimirul sufletesc al acestuia. Nu la fel se poate spune despre generalul Algiu (Viața începe Vineri), incapabil sau nedornic să își refacă existența după dispariția aceleia ce îi era complementară în toate acțiunile mărunte, de decor casnic.

Cumulul de virtuți, morale sau sociale, se constituie, de regulă, în cantitate neglijabilă atunci când se alege o parteneră de… domiciliu conjugal (nu neapărat parteneră de viață, pentru că divorțul era destul de cultivat), fapt pentru care zestrea revine în prim-plan: tinere sau bătrâne, prin puterea banului le crește proporțional și puterea de seducție și gradul de elegibilitate. În gazetele vremii, tinerețea și frumusețea erau în inversă proporționalitate cu punga doamnei. Cea mai frumoasă ilustrare o oferă Zora, mare admirator de flori, care își alege o floare în carne și oase pentru a-și împodobi casa și sufletul – pe Corina, plină de seva primilor ani ai exuberanței tinerești. Mult mai matur, Zora se teme de fiorii dragostei specifici vârstei ei primăvăratice și crede că aude dintr-o cameră alăturată fuga acesteia cu un ofițer. Un vis angoasant, doar, dar care demonstrează că pasiunea nu trebuie să fie neapărat ilicită (Răpirea Corinei- Caton Theodorian).

Atunci când primele două ingrediente literare sunt viabile, femeia și zestrea, dar căsnicia nu este posibilă, se desfășoară relațiile neconstrânse de lege, dar ilicite (adulter) sau considerate imorale (concubinaj), puțin flatante pentru femeile implicate (Jurubița, Sophie, când se află idila cu Titi). Bãrbații puteau cunoaște și experimenta iubiri ilicite înainte de cãsãtorie, dar, de obicei, domnișoarele de familie bună erau total ignorante în ce privește sexualitatea. Blam public primea și căsătoria, dacă pretendentul era evreu, deoarece societatea, deși nu era antisemită sancționa eventuala uniune din cauza confesiunilor religioase divergente. În sens invers, blamarea era mai blândă, de unde se poate deduce o nouă mărturie a discriminării pozitive a sexului tare.

Iubirea conjugală, în tihnă și armonie, este posibilă, deși mai rar. În special la I. A. Bassarabescu apar cupluri de bătrâni ce împărtășesc o afecțiune așezată, cumpănită, dar solidă. Cuplurile tinere sunt prea necoapte, preocupate de mercantil și distracții imediate pentru a le urma exemplul. Un domn între vârste, Domnul Dincă, foarte temut de angajații din subordine din cauza inimii lui negre, nutrește o dragoste de negrăit pentru cea care îl așteaptă acasă. Privind încheierea contractului marital, conform statisticii din 1900, cuplurile fãrã profesie se despãrțeau cel mai des, alãturi de funcționarii plãtiți de stat, comercianți și meseriași – categorii care tolerau prea puțin contestarea autoritãții patriarhale și reacționau prin rupturã la atitudinile emancipate ale femeilor și copiilor. Pe hârtie,cauzele divorțurilor erau, în procent de 62,4%, insulte grave, respectiv 13,4% – cruzimi sau pãrãsirea domiciliului conjugal.

În mediul urban, numãrul copiilor nelegitimi crește datoritã sporului demografic în dezechilibru fațã de posibilitãțile medii de supraviețuire, precum și datoritã modificãrii statutului profesional al femeii. Unele manufacturi de stat angajau și femei, ca funcționare sau secretare, dându-le posibilitatea acelui trai independent ce amenința, aparent, bunul mers al societății. Al. Cazaban, oferă un portret complet imoral al femeii independente, angajată ca funcționară, în suplimentare. Autonomă financiar, este complet sfidătoare în fața soțului devenit fără coloană vertebrală, iar sub pretextul unor ore suplimentare își ia libertățile ,, nocturne” pe care numai un bărbat și le-ar fi putut lua până atunci.

Privind o fotografie tipicã pt sfârșitul secolului al XIX-lea, raportul dintre sexe în perioada Belle Epoque este ușor de dedus:

,, Douã doamne cu rochii strânse la mijloc violent, cu sânii încorsetați, ședeau cu demnitate pe douã scaune rezemate pe un fundal, reprezentând nori rostogoliți. De fiecare laturã, câte un bãrbat în picioare se rezema de un ciubuc al unui scaun, cu câte un picior pus în cruce peste celãlalt, într-o simetrie fotograficã ridiculã.’’ Soții sunt în poziția dominantă, protectoare, la o aproapiere, dar și distanță respectuoasă, ceremonioasă față de consoarte. Doamnele, așezate, nu au libertatea de mișcare motrică și gestuală pe care o au domnii, pot doar primi informații, să ia o postură cuviinciosă și să accepte menajarea blajină rezervată sexului slab.

Intimitatea domestică – interior feminin, gospodăria

La o analiză mai amănunțită a interioarelor domestice belle époque, se poate observa societatea la o scală redusă: mobilele, obiectele de valoare de dimensiuni mari, tonul general în decorarea casei îl comunică pe bărbatul-aducător de venit și stâlp al familiei, iar micro-universul casnic este orânduit de către soție, pornind de la bucătărie, până la aranjamentul specific fiecărei camere.

Neconform obiceiului doamnelor din societatea englezã, care trebuiau sã lase treburile casnice pe mâinile servitorilor, soțiile românce își însușeau atât atribuțiile unei gospodine vrednice, cât și îndeletnicirile complicate în domeniul relațiilor publice, nu de puține ori facilitând obținerea unor (promisiuni de) avansãri ierarhice sau îmbunãtãțirea situației financiare. Împiegatul lui Al. Cazaban care și-a primit destituirea în loc de avansarea doritã, tocmai de Crãciun (O veste de Sărbători), pesemne cã nu avea o soție abilã în comunicare.

Stereotipul femeii exclusiv gospodine este reprezentat cu succes în Vulturii ( I. A. Bassarabescu), unde înaripatele hrăpărețe apără cu strășnicie un frate de o altă pasăre de pradă- o fată cu gânduri de măritiș. Acestea își dezlănțui întreaga posesivitate sub un unic pretext, îndestulător pentru cel în cauză: nimeni nu îl putea îngriji, hrăni, gospodări la fel de bine precum surorile lui, iar la acest argument voința reprezentantului slab al sexului tare sucombă.

Sophie este un hibrid între doamna mondenă și gospodina exemplară. Fostă soție de profesor universitar, cu destui servitori, era voluntarã și își întreținea familia nu doar cu cântece și replici istețe chiar în domeniul politicii, ci și preluând unele responsabilități menite servitorilor, precum grãdinãritul. Natalie a lui M. Sadoveanu este prototipul domniței aristocrate, iar gospodãria încape în mâinile pricepute ale servitorilor ei. La polul opus, Mița, nevasta lui Urmatecu, nu știe și nu vrea sã se ocupe cu altceva, iar fiica ei, deși prin educație și mãritiș doreau sã o punã pe un alt palier socio-cultural, se complace în a-i călca pe urme. Însă chiar și aceasta aprecia distracțiile dansante, animate de muzică, de oameni cu sufletul deschis bucuriilor nopții și de conversații lejere, potrivite cadrului.

Distracțiile în Belle Époque sau ceea ce putea face o doamnă

Balul devine un mod de întreținere a condiției sociale, iar soția primarului (amanta lui Leonida din Triptic) se supune convențiilor, deși era tocmai femeia care nu gusta aceste delicii sezoniere. Pentru bal, de D. D. Pătrășcanu, descrie pasiunea cu care se dedica pregătirilor minuționase o femeie tipică, pentru care sfârșitul lumii părea să fi venit odată cu un fir tras de la dresul de o nuanță imposibil de (re)găsit. La balul dat de Carol I, În sfârșit de veac în București, Președintele funcționarilor publici, Urmatecu își privește fiica dansând cu un posibil pretendent. O asemănare cu societatea englezeascã, unde pețirea pornea de la o întâlnire la bal sau dans, este inevitabilă.

O altă doamnă va mărturisi, cu nostalgie: ,, Mi-a plãcut sã cãlãtoresc, sã dansez, mi-a plãcut la nebunie sã merg la spectacole. Cu Lulu mã duceam la toate balurile de la Cercul Militar, dansam toatã noaptea și dimineața, când mã întorceam cu trãsura acasã, […] stabileam ce avea de gãtit [femeia în casã] in ziua aceea, vedeam ce mai este de fãcut prin casã… Pe urmã ieșeam din nou cu trãsura, fãceam comenzi pentru o sãptãmânã, dupã-amiaza din nou vizite sau la un spectacol.’’

Urmãrind câteva clipe dintr-o zi fãrã evenimente, una dintr-un șir aparent neîntrerupt în aceastã perioadã ,,belle’’, putem zâmbi binevoitor naivitãții cadrului, a persoanei nepregãtite pentru altceva decât pace și distracții ușoare în decoruri bine montate, cu reguli impecabile sau putem aprecia amar distanța dintre lumea aceasta modernã și cea care a cunoscut botezul marelui și dezumanizantului rãzboi; este poate una dintre puținele clipe în istoria societãții române când cinismul nu pãrea sã fi fost inventat.

,, totul la fel , exact la fel, mereu aceeași zi, dinainte de Sfinții Constantin și Elena, sub umbreluța roz, ușor decoloratã de soare, Muti trece printre straturile de trandafiri din curte – face câțiva pasi, se apleacã, încearcã cu degetele înmãnușate sã îndrepte un boboc lovit asearã de ploaie. Iar ea exerseazã la pian, îndreptând prin fereastrã mereu aceeași privire iute, nerãbdãtoare: pânã unde a ajuns linia umbrei care taie în douã pavajul curții? A greșit, din nou d’a capo, un flașnetar trece chiar acum pe sub ferestre, un flașnetar bãtrân, rãtãcit cine știe cum la Șosea, o clipã cutia de muzicã acoperã pianul, Și care odinioarããã, Da capo, din nou Da capo, Pe când eram pe lume, tu singurã și eu….’’

Copile-domnișoare lăsau joaca pentru un moment și își construiau un destin idilic, uneori preluat din romane de dragoste, în care existența li se învârtea în jurul soțului frumos, inteligent, elegant. Uneori așteptarea unui Făt-Frumos era mai lungă, iar când o fetiță necoaptă este aleasă în defavoarea unei domnișoare batrâne, cu zestre puțină, dar altfel excelentă gospodină, precum Anicuța ( A. Bassarabescu), orgolii și sentimente sunt rănite. Totul se uită când nevrednicul pretendent, care făcuse cererea în căsătorie departe de ochii părinților, dar nu și de urechile Anicuței, găsește un pretendent fără pretenții bănești pentru domnișoara cu timpanul fin. Moralitatea, ca și gesturile elegante, era ocazională și situațională.

Momentul primirii vizitelor, alt deliciu permis, este ales de către Caragiale pentru a ilustra fondul limitat de idei și micimea sufletească din spatele rochiilor parfumate. Five o’clock e ora la care discuțiile a jumătate din oraș provoacă sughițuri în cealaltă jumătate, mai lentă în de despica ultimele zvonuri și calomnii până la ultimul fir de insignifianță trivială. În afara micilor distracții îngăduite menționate anterior, ieșirea din tipar sau gesturile de originalitate, precum mersul pe bicicletă la Șosea, neînsoțită, sau obrăznicia de a purta pantaloni (rapid sancționată de către bărbații-martori) erau puternic descurajate.

Se dorea ca doamnele să își păstreze arealul de virtuți cuminți și să nu depășească spațiul sacru al convențiilor sociale, imperativ dictat tocmai de grupul celor cărora libertatea de mișcare, gândire și manifestare publică le era atribuită fără îngrădiri. Tiparul comportamental trebuia urmat cu strictețe, pentru că orice doamnă care îl încălca sau depășea era totodată un model pentru alte femei doritoare de o augmentare a importanței sociale a Evei.

Spiritualii bãrbați

,,Sufletul acestor domni se ascunde sub pălărie, gândurile lor au lavalieră sau papion, sentimentele lor poartă mănuși de piele, mândria lor bărbătească e sprijină în baston.” Eleganța interioară a domnilor din belle époque transpare din orice gest, gând sau intenție faptică. Domnii din Viața începe Vineri sunt caracterizați de o maturitate calmă, lipsită de amărăciune, greutățile sunt luate în piept fără auto-compătimire, cu o demnitate și un curaj în fața vâltorii vieții înnăscute. Omul-orchestră apărut acum era implicat în nenumărate proiecte și activități, mereu activ și informat, în miezul lucrurilor, deschis la tot ce era nou. Ceea ce I. M. Sadoveanu spunea despre personajul său era aplicabil majorității bărbaților vremii: ,, Darul lui Urmatecu, între altele, era și acesta: sã rãmânã chiar și înspre bãtrânețe deschis pentru toate încercãrile faptelor și ale gândului.’’

Trecerea de la pubertate la maturitate se petrecea uneori în cadrul pensionatelor, nu doar fetele primeau educație în astfel de internate severe, iar oficial tânărul își primea drepturile de adult la vârsta de 21 de ani . Felix din Enigma Otiliei, când își capătă autonomia financiară, rămâne uimit de capitalul pe care i-l atribuise tatăl său, până în acel moment această chestiune era nediscutată, de parcă moș Costache i-ar fi refuzat acest drept, ca unuia necopt încă. Motivele reale erau mai meschine.

După încheierea studiilor, căsnicia este următorul pas necesar, hotărâtor pentru restul vieții, deoarece, în funcție de cât de inspirată este în alegerea consoartei, își poate asigura un loc ales în societate și o complementaritate sufletească. Așa apar ,, soții de meserie”, precum cel din Atena (I. A. Bassarabescu), care se îndrăgostește la fel de repede pe cât divorțează, este și ,, bătut la datorie”. Stâlp al familiei în cele mai multe cazuri, soțului îi este imperativ necesară o slujbă nesezonieră politic, prestigioasă și rentabilă. Stăruințe și Ce cere publicul de la un deputat, de D. D. Pătrășcanu, descriu fuga nesfârșită după propteli, relații, vorbe bune de recomandare, după toate scurtăturile către un post bun. Odată instalat, emploaiatul poate începe șirul de compromisuri care l-au adus unde este. Astfel, o Inimă de judecător (AL. Cazaban) ignoră o plângere împotriva nepotului boierului și află prea târziu că greșise în estimări: boierul scăpătase, iar reclamantul, un țăran bogat, l-ar fi recompensat mult mai îndestulător. Tipul bărbatului pseudo-îngrijorat, rămas fără slujbă, dar întreținut de mici economii (I. L . Caragiale) ale soției se adaugă și el, listei.

În afara literaturii, divorțul lui Atanasiu (Hoțul – I. A. Bassarabescu) s-ar fi adăugat acelui procent motivat de părăsirea domiciliului conjugal. Ficționalizat, impresionează prin libertatea implicită, pe care și-o putea lua femeia, cu condiția să se îndepărteze îndeajuns pentru a nu o ajunge blamul public, și prin duioșia unei scene: din casa golită complet de către sora lui fugitivă, cumnatul lui Atanasiu, venit în vizită și de dragul lor, ia un corn, de foame. Comisarul pus pe urmele lui datorită acuzației de furt, îi poate trece pe procesul-verbal jumătatea de corn rămasă. Simbolic, doar cu jumătate rămane si personajul – cu un cumnat înșelat, dar înduioșat de loialitatea rudei prin afiliere.

Ca părinți de fete, doresc să aplice aceeași rețetă în demersurile matrimoniale: sunt luate în calcul doar partidele cu avere și/sau trecere în lumea bună. De aceea, tânărul îndrăgostit (Dintr-o idilă) rămâne bulversat când tatăl iubitei lui de taină îl confundă cu un comisionar oarecare, deși îi fusese prezentat. Fusese prea sărac pentru a mai conta în marea listă a cunoștințelor dispensabile. Convențiile sociale de acest tip sunt regăsibile în varietatea aplicării lor în destule scrieri scurte ale lui Bassarabescu. Un pictor talentat joacă tocmai pe această carte și îmbracă rolul unui Fane Pomădici ipotetic bărbier cu ziua, care, invitând la dans o domnișoară destul de convențională, o expune ridicolului prin situația lui implicit umilă și prin comportamentul de mahala prea explicit. Atitudinea acesteia destul de revoltată se temperează când află că în spatele Pomădiciului care o ceruse de soție era de fapt un tânăr educat, manierat și, mai ales, cu potențial social, iar în final, cu un plagiat se ajunge la o originală glumă pe seama slăbiciunilor naturii sociale și cu o foarte reală logodnă.

Încălcarea convențiilor se referă și la căsătoria fără consimțământul părinților, ca în Emma, sau la fuga de una, datorită unui sâmbure rătăcit într-o dulceață de casă, pe care pretendentul se vede obligat să îl țină ascuns printre canini, pentru a nu supăra gazda (Sâmburele). Telian, născut sărac, iar la maturitate ajuns inginer, cu o situație financiară îndestulătoare datorită zestrei soției, refuză să se revolte public împotriva adulterului partenerei cu prietenul lui cel mai bun, pentru a-și păstra locul social dobândit cu greu ( De pe culme; toate de I. A. Bassarabescu). Odată cu divorțul, soția își reclama zestrea, iar toate pârghiile necesare supraviețuirii sociale cădeau.

Tot o victimă a convențiilor este și domnul Tudorache, maior și negustor cu prăvălie, membru onorific al foaiei ,, Scânteia literaturii române, revistă enciclopedică lunară” ce apărea bianual. Se vede nevoit să dea un dejun în cinstea redobândirii puterii a partidului în care era înscris, pentru aceasta amanetează obiecte de valoare de-ale soției, iar membrul onorific semnează cu degetul. Replica soției este prea delicioasă pentru a nu fi notată: ,, mai mare rușinea, Tudorache, când ai sugiuc (sigiliu), să mă faci de râs cu deștu’!”. Următorul pas social, pe lângă ingerarea eticului și schimbarea stării civile, era obținerea unei funcții.

Funcția cu cele mai multe abordări în literatura vremii este cea a funcționarului anonim, despre care s-a discutat într-un capitol anterior. Acesta pare a exista doar pentru a ilustra imoralitatea, corupția și oportunismul, slăbiciunea umană. ,,Adevãrata energie moralã a cuiva o putem cunoaște și din tãria cu care ține la niște principii morale”, afirma Lucian Blaga, însă goana după funcții, protecții și recomandãri era prea obositoare pentru a păstra o verticalitate morală. Însă pentru prima oară, stereotipul angajatului incorect este contrazis de către administratorul de plasă Brațu (Numai de milă – Caton Theodorian), prototipul bărbatului perfect: soț iubitor, părinte blând și grijuliu față de fiu, angajat meticulos, aspru și riguros, dar nu fără inimă, când constată încălcări ale legii. Va fi, bineînțeles, destituit, iar fiul, bănuindu-l că a furat, pentru că i se explicase că acesta era singurul motiv pentru care fostul administrator destituia la rândul lui pe cineva, îl sfidează și, în tăcerea lui de copil mic, îl reneagă. În cele din urmă îl iartă, doar din milă, dar în continuare nu îl crede.

Ambiția este deseori confundatã cu vocația, iar bãrbații care nu au la îndemânã o potențialã soție cu zestre frumușicã, își cautã zgomotos o slujbã bãnoasã, cu niscaiva prestigiu fațã de colegii de halbã. A. Bassarabescu se pot întâlni destule personaje masculine în căutarea unei oportunități de a-și urma vocația (scrisului, de obicei). Rude care se împotrivesc, disprețuitoare ( Învins, Muza română), situația financiară precară sau prieteni interesați, care încurajează un talent inexistent ( Fratele poetului) sunt doar câteva din obstacolele ce le apar, invariabil, în cale.

Cei care își împlinesc ambițiile scriitoricești coboară în publicul profan pentru a primi feed-back. Ego-ul supradimensionat al poetului vede atunci lacrimi de sensibilitate pe propriul volum de pe măsuța gazdei, când ele erau de fapt pete de grăsime. Învins (I. A. Bassarabescu) este tânarul cu ceva talent scriitoricesc, total dependent de relațiile rudelor deloc îndatoritoare, disprețuitoare tocmai pentru că sunt în poziția de putere, de a sprijini pe cel slab socialmente.

Tot o artă a penei, jurnalismul românesc ascundea multe figuri anonime, cu foarte elastice coloane vertebrale. Gazetele cuprindeau știri umflate, efemere, cu durată de viață minimă și informații de cele mai multe ori ,, încondeiate” de dragul senzaționalului, demers jurnalistic ce se baza pe acea fervoare în a exploata noul drept civic de a avea o opinie. Groaznica sinucidere din str. Fidelității cuprinde, cu umor, o micro-luptă a două gazete de a informa (,,Lumina”), respectiv intriga prin senzațional (,,Aurora”), abordând același subiect: o domnișoara trecută bine de prima tinerețe încercase să se sinucidă prin ingerare de fosfor din motive de amor eșuat – tânarul medic pe care îl întreținuse până atunci fugise mișelește. În urma campaniei jurnalistice asupra subiectului, medicul devine logodnic și toată lumea este împăcată.

Asemănător, Obuzul lui Bassarabescu se opunea săptămânalului de provincie Glonțul, dar în definitiv aceeași oameni demagogici ce agitau spirite si manșete depindeau de relațiile, averea și voturile soțiilor. Centrul de putere era, în mod surprinzator, în mâini delicate, înmănușate, de doamnă. Redacția gazetei Universul descrisă în Viața începe Vineri pare animată dintr-o joacă, fără să se ia în serios, ca un experiment cu oameni maturi ce calculează reacțiile chimice ale cuvintelor în laboratorul propriilor minți, pentru publicul deja specializat, cu preferințe.

Însă în presă era loc și pentru dezvoltarea unor idei literare și prezentarea celor mai recente linii de forță în cultura română, pentru care se găseau partizani sau dușmani redutabili în localurile Regatului. Berării sau cafenele, găzduiau literatorii de ocazie, despărțiți în două tabere: cea a tradiționaliștilor și cea a moderniștilor. Ambele conțin oameni boemi, neplãtitori, logoreici. În acest ambient de spumă de idei si de bere se aplică perfect fraza: ,,Cele mai multe prostii nu le spun proștii, ci capetele mijlocii, care vâneazã dupã originalitate” (Lucian Blaga).

,, În genere, intelectualii sunt cei care nu se ocupã cu nimic. Discutã numai ce au fãcut alții, și atâta tot. De obicei, discuțiile astea țin de dimineața pânã seara, se întind ca pecinginea de la o masã la alta și câteodatã continuã chiar zile întregi, fãrã niciun rezultat propriu-zis. Verdictul judecãții lor este mai totdeauna negativ. Noroc, însã, cã omnipotența lor nu merge decât pânã la pedeapsa cu moartea. Altminteri, populația planetei noastre ar fi diminuatã în mod simțitor. N-ar mai rãmâne pe lume decât intelectualii de cafenea.’’

Lache si Mache ,,iau parte cu mult succes la toate discuțiile ce se ivesc în cafeneaua lor obișnuită: poezie, viitorul industriei, neajunsurile sistemei constituționale, progresele electricității, microbii, Wagner, Darwin, Panama, Julie la Belle, spiritism, fachirism, l‘Exilee, ș. cl, ș. cl.”. Un martir al higienei (D. D. Pătrășcanu), Sofroni, discuta cu amicii săi despre progresul aguzilor și urmările lui pentru situația noastră economică, starea țăranului român, trebuința unui cor la catedrală, despre frumusețile jocului de șah, planurile sioniștilor și epidemia de scarlatină. Literatori de berărie sunt și Stâmpineanu, Păunescu et C-nia (I. A. Bassarabescu), demagogi de club semi-docți, cu expresii în și franceză greșite, introduse la fiecare câteva fraze, pentru a frapa prin erudiția de împrumut. Discuțiile de berãrie au deseori miez de scandal sau imoralitate, după cum I. L. Caragiale ilustrează în CFR, iar relațiile ce se cultivă sunt ,,prietenii la foc mic, asemănătoare până la confuzie cu simpla familiaritate, eventualul prieten devenind eternul amic”.

O ultimă ilustrare a unui tip aparte de a privi ,, cu dioptrii” lumea contemporană este dată de schița Thali a lui Bassarabescu, care descrie drumul sinuos de la apreciere si emulație exagerată la renegare a modelului străin, când se observa o imixiune a raselor: tânărul germanofil redevine român când nemțoaica la care ținea se îndrăgostește, fatalmente, de un daco-roman modern. Existau astfel și acei bărbați care preferau mentalitatea și stereotipurile asociate unei nații și își renegau rădăcinile românești, ca pe ceva nedemn și inferior modelului occidental, dar de obicei erau ridicoli și ridicularizați.

Este destul de dificilă o eventuală comprimare a trăsăturilor spirituale comune masculine din belle époque într-un singur spirit-robot, tipic. O încercare timidă ar schița un bărbat matur, dar nu prea departe de vârsta majoratului, care se poartă și pe interior, și pe exterior, elegant și discret. Deși se răcorește fizic și mental la o bere cu guler, nu își spală rufele murdare în public(ul amical). Chiar și demagogia poate fi scuzată drept un exercițiu perpetuu de oratorie, cu scopul de a ajunge, prin eliminare, la o opinie și crez politic final. Însă atunci când libertatea de alegere este prea mare, șovăiala și impasul sunt inerente.

Despre relațiile cu cei din familie și atașamentul familial:

,, O, solidele, mediocrele noastre sentimente familiale, nãscute din obișnuințã, încredere, comoditate sufleteascã și toleranțã! Mediocrele și profundele noastre sentimente familiale care dau vieții necesara stabilitate, care elibereazã spiritul, lãsându-l sã se dedice lucrurilor mai înalte! Apãrându-l…’’ Și totuși, din aceastã eliberare rãmâne doar o legãturã inexorabilã fațã de familie, un fel de datorie sufleteascã peste care nu se poate trece, indiferent de trecerea timpului și a moravurilor. Atunci când această legătură este puternică, rude sărace pășesc în casa celor mai fericite financiar fără niciun sentiment de umilire sau inferioritate. O mândrie cosangvină de a aparține aceluiași filon genetic îi unește pe toți cei pe care Stănică Rațiu îi numește ,,familie”.

Când relațiile sunt nefuncționale, mercantile, fete bătrâne își lasă bunica să moară de foame, pentru a scăpa de o gură de hrănit, sora pândește moartea fratelui pentru a-i căpăta averea, în operele călinesciene. Obsesia de a acumula, moșteni și parveni prin orice mijloc devine maniacală de la o anumită vârstă, când renunțarea la achizițiile trecutului este imposibilă: ,, aceastã îndãrãtnicie de a cultiva în umbrã obiectele decedate era caracterul esențial al familiei, compusã mai cu seamã din femei bãtrâne, mai toate celibatare, dar strânse printr-o solidaritate de spețã sub același acoperãmânt.’’

Privită mai îndeaproape, familia se compune, la Caragiale, din tatăl împiegat, soția casnică, o soacră (gramama, mamițica sau mamițica mamițichii puiului) și un fiu, de obicei răsfățat. Tatăl mai mult lipsește din mijlocul familiei, mereu implicat în multiple activități cronofage. Copiii simt interferența bărbaților străini drept inițierea unei competiții și o contestare a autorității lor în micul grup de mamiți protectoare, iar întregul spectacol sonor și vizual deranjant este dat pentru a le întări acest statut imuabil. Deoarece indiferent de ce ar face, este iertat și scuzat de femeile subjugate de un instinct matern prost înțeles.

În alte cazuri, figurile materne sunt reprezentate de către bunici cu instinctul matern complet epuizat. La Caton Theodorian, o cucoană Zinca era răstită și scurtă la vorbă cu copiii, ,,întindea mâna la sărutat de cum te vedea intrând pe ”, alte două bunici nu petreceau mult timp cu nepoțeii, pe care îi țineau la o distanță respectuoasă și rece. Copiii erau mai mult crescuți de preceptori. Zenobia din Triptic nu este nici pe departe un exemplu pozitiv, își disprețuia propriii copii și cu atât mai mult progeniturile lor.

De regulă, copiii sunt ignorați, cresc în umbra adulților prea înalți la vorbă și la stat pentru a le inspira afecțiune. Nicu din Viața începe Vineri își crește și susține emoțional și financiar mama alcoolică, alter ego-ul său adult preia toate responsabilitățile, fără să cunoască vreun pic de compătimire de sine. Meseria, rolul de element de stabilitate emoțională și psihică și de aducător de venit sunt luate foarte în serios, și cu toate acestea, comisionarul Nicu reușește să mai fie și copil.

Tizul său din Numai de milă (de Caton Theodorian) este poate singurul copil din literatura vremii care primește o iubire blândă și înțeleaptă, singurul care aparține unei familii normale, funcționale. Atunci când își sfidează tatăl (crezându-l hoț pentru că fusese demis, iar cei pe care îi concedia la rându-i aveau acest unic păcat), nu este molestat nici verbal, nici fizic, ci se încearcă a i se câștiga bunăvoința și încrederea, asemenea unui adult. Un comportament cu adevărat pricipial, ce dovedește o iubire părintească întărită de o profundă intelegere a psihologiei copilului, demn de urmat.

Nu la fel de demn este comportamentul abuziv al unui jurnalist intrat în impas ideatic. Liniștea absolut necesară pentru încropirea unui articol este întreruptă de către câinele prea zelos din curte, de către țipetele de foame ale infantului din camera alăturată. Aproape că își lovește copilul, soția îl ocrotește, dar câinele îi cunoaște toată mânia, ca apoi să reia articolul de la titlu: Împotriva celor care bat ( Al. Cazaban). Mâhnirea unui tată ce și-a aflat copilul lovit de un automobil chiar în fața casei nu se referă la rănile suferite de către fiu, ci la pagubele pe care i le-a adus tatălui, prin superficialitatea rănilor. Hrăpăreț, notarul îl dăduse în judecată pe conducătorul automobilului și contase pe un câștig magnific, iar sănătatea copilului, sperat deficitară, era miza. Neavând decât niște julituri și o sperietură, copilul aduce cu el din spital, involuntar, o pagubă însemnată pentru tată și nu vestea ,,bună” sperată.

Tată serios, preocupat de ultimele știri din gazete sau de incidente profesionale, mamă volubilă și foarte feminină, preocupată de ultimele zvonuri și tendințe vestimentare occidentale și de gospodărie, copil pur și simplu, preocupat să preia din ceea ce vede și aude deprinderile uneori viciate, dar voalate ale adulților (cărcoteala, preocuparea mercantilă, boala zvonisticii), dar destul de înțelept să păstreze secretul aflării secretelor celor mari – uniți, alcătuiesc societatea în mic, în belle époque. Separați… nu pot fi, burghezia în numele acestei celule acumulează și prosperă. Cel mult, individual pot reprezenta exponențial piesele foarte diferite ce alcătuiau puzzle-ul social al vremii.

Concluzii

Citind despre cum vorbeau, gândeau și erau alcătuiți pe interior oamenii din perioada de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, cu greu se poate suprima sentimentul de surprindere în fața cetățeanului pe jumătate același și în ziua de azi. Modernitatea la începuturile ei plămădise un om elegant în toate aspectele, dar si pervertibil, care putea deveni mercantil, dar și de o delicatețe sufletească aproape dispărută în zilele noastre. Oamenii mai aveau puterea de a se indigna de deprecierea morală, pe care o sancționau. Puterea opiniei publice era atât de marcantă încât putea perturba întreaga existență a unui individ ce ar fi încălcat bineștiutele convenții sociale. Într-adevăr, limitele sociale sunt destul de mari, însă aspectul si sprinteneala minții (masculine) deschid sau măcar întredeschid uși importante. Bâlciul deșertăciunilor se amână în spațiul românesc pentru mai târziu, când ființa socială nu va mai fi una provincială în resorturile intime, cu o legătura indestructibilă față de semenii săi apropiați, rudele de sânge și un simț etic nu imuabil, dar cât de cât stabil. Odată complet alienată de acest miez moale de altruism social, tarele modernității își arată chipul și la români, de unde sancționarea, indignarea discretă, la Bassarabescu, sau ironică, acidă, la Caragiale, în fața primelor semne, ca metodă preventivă de înlăturare a răului și recuperare a binelui inocenței cvasi-urbanizaților.

Această combinație stranie de naivitate și permisivitate socială cu un acut simț mercantil și intransigență etică nu va mai fi de regăsit pe parcursul celor 100 de ani de la încheierea perioadei ,,belle”. Cute adânci în stofa interioară a omului belle époque, provocate de traumatizantul război mondial, la care se adaugă un cinism brutal ce omoară orice urmă de inocență în viziunea asupra lumii sunt doar câteva dintre cauzele pentru care acest tip uman este o specie dispărută definitiv, o intrare de dicționar fără repere actuale.

Poate cel mai simplu mod în care se poate observa specificitatea indicibilă a ființei sociale noi, de început de modernitate, este citarea unui fragment de amintire, de după ani. La 1892 s-a produs un cutremur puternic, ninsori abundente împiedică circulația trenurilor, anul următor gerul năprasnic e secondat de inundații abundente. ,, Cu toate acestea, n-am auzit pe nimeni din generația mea vorbindu-mi despre anii 1892 si 1893 ca de niște ani excepționali. Românul, în optimismul său înnăscut, alungă din minte ce este rău și-i încrețește fruntea.” Optimismul nostru proverbial s-a păstrat, însă cu o nuanță destul de pronunțată de fatalitate. Este un râs de sfidare a destinului potrivnic sau șugubăț, acel ,, haz de necaz” ce, de fapt, trădează o nație frustrată și, mai ales, tristă.

Bibliografie

Surse pentru reconstituirea documentară a epocii

BAER, Albert, Mișcarea populațiunei României în anul 1900: date definitive, Ministerul Agriculturei și al Domeniilor, Serviciul Statisticei Generale, București, 1909;

BULEI, Ion, Atunci când veacul se năștea…lumea românească 1900-1908, Editura Eminescu, Colecția Clepsidra, București, 1990;

BULEI, Ion, Lumea românească la 1900 Oameni, obiceiuri, moravuri, vol. II, Editura Fundației PRO, București, 2006;

DUNCAN, Alastair, Art Nouveau, Editura Thames & Hudson, Londra, 2001;

ESCRITT, Stephen, Art Nouveau, Phaidon Press, Londra, 2005;

FILIMON, Nicolae, Ciocoii vechi și noi, Editura pentru literatură, București, 1967;

KNOWLES, Eric, 100 years of the Decorative Arts: Victoriana, Arts&Crafts, Art Nouveau, Art Deco, Editura Miller’s, Londra, 1998;

MAJURU, Adrian, Copilăria la români Schițe și tablouri cu prunci, școlari și adolescenți, Editura Compania, București, 2006;

MANCAȘ, Mihaela, Limbajul artistic în secolul al XIX-lea, Editura Științifică și enciclopedică, București, 1983;

MARIN, Elisabeta, IACOMIR, Mihail, 1900, Editura Schei, , 1996;

OLLĂNESCU, Dimitrie, România la Expozițiunea Universală din Paris 1900: conferință ținută la Academia Română în ședința de la 11 maiu 1901, Imprimeria Statului, București, 1901;

PÂRVULESCU, Ioana, În intimitatea secolului 19, Editura Humanitas, București, 2005;

PÂRVULESCU, Ioana, În Țara Miticilor De șapte ori Caragiale, Editura Humanitas, București, 2008;

POTRA, George, Din Bucureștii de altădată, Editura Științifică și enciclopedică, București, 1981;

SILVERMAN, Debora, Art nouveau in fin-de-siecle : politics, psychology and style, of , , 1992;

WEST, Rebecca, 1900, Weidenfeld & Nicolson, Londra,1982;

Corpus teoretic, pentru reconstituirea cadrului literar

CIOPRAGA, Constantin, Literatura română între 1900 – 1918, Editura Junimea, , 1970;

MICU, Dumitru, Literatura română la începului secolului al XX-lea 1900-1916 Publicații, grupări, curente, Editura pentru literatură, București, 1964;

MICU, Dumitru, Scurtă istorie a literaturii române De la începuturi până la primul război mondial, volumul I, Editura Iriana, București, 1994;

NASTASĂ, Lucian, Generație și schimbare în istoriografia română ( sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea), Editura Presa Universitară Clujeană, , 1999;

VÎRGOLICI, Teodor, Aspecte ale romanului românesc din secolul al XIX-lea, Editura Eminescu, București, 1985;

Corpus aplicativ

ADAMEȘTEANU, Gabriela, Dimineațã pierdutã, Editura Cartea Românească, București, 1983;

BASSARABESCU, Ioan A., Scrieri alese, Editura pentru Literatură, București, 1966;

CARAGIALE, Ion Luca, Momente și schițe, Editura Erc Press, București, 2009;

CAZABAN, Alexandru, Chipuri și suflete, Editura Minerva, București, 1973;

CĂLINESCU, George, Cartea Nunții, Editura Minerva, București, 1982;

CĂLINESCU,George, Enigma Otiliei, Editura Eminescu, București, 1982;

DEMETRIUS, Lucia, Portretele au coborît din rame, Editura Eminescu, București, 1983 ;

DEMETRIUS, Vasile, Monahul Damian, Editura Porus, București, 1991 ;

MINULESCU, Ion, Corigent la limba română, Editura Minerva, București, 1974;

PĂTRĂȘCANU, D. D., Candidat fără noroc, Junimea, Iași, 1987;

PÂRVULESCU, Ioana, Viața începe Vineri, Editura Humanitas, București, 2009;

SADOVEANU, Ion Marin, Sfârșit de veac în București, Editura Minerva, București, 1975;

THEODORIAN, Caton, Povestea unei odăi, Editura Institutului de Arte Grafice, București, 1914.

Bibliografie

Surse pentru reconstituirea documentară a epocii

BAER, Albert, Mișcarea populațiunei României în anul 1900: date definitive, Ministerul Agriculturei și al Domeniilor, Serviciul Statisticei Generale, București, 1909;

BULEI, Ion, Atunci când veacul se năștea…lumea românească 1900-1908, Editura Eminescu, Colecția Clepsidra, București, 1990;

BULEI, Ion, Lumea românească la 1900 Oameni, obiceiuri, moravuri, vol. II, Editura Fundației PRO, București, 2006;

DUNCAN, Alastair, Art Nouveau, Editura Thames & Hudson, Londra, 2001;

ESCRITT, Stephen, Art Nouveau, Phaidon Press, Londra, 2005;

FILIMON, Nicolae, Ciocoii vechi și noi, Editura pentru literatură, București, 1967;

KNOWLES, Eric, 100 years of the Decorative Arts: Victoriana, Arts&Crafts, Art Nouveau, Art Deco, Editura Miller’s, Londra, 1998;

MAJURU, Adrian, Copilăria la români Schițe și tablouri cu prunci, școlari și adolescenți, Editura Compania, București, 2006;

MANCAȘ, Mihaela, Limbajul artistic în secolul al XIX-lea, Editura Științifică și enciclopedică, București, 1983;

MARIN, Elisabeta, IACOMIR, Mihail, 1900, Editura Schei, , 1996;

OLLĂNESCU, Dimitrie, România la Expozițiunea Universală din Paris 1900: conferință ținută la Academia Română în ședința de la 11 maiu 1901, Imprimeria Statului, București, 1901;

PÂRVULESCU, Ioana, În intimitatea secolului 19, Editura Humanitas, București, 2005;

PÂRVULESCU, Ioana, În Țara Miticilor De șapte ori Caragiale, Editura Humanitas, București, 2008;

POTRA, George, Din Bucureștii de altădată, Editura Științifică și enciclopedică, București, 1981;

SILVERMAN, Debora, Art nouveau in fin-de-siecle : politics, psychology and style, of , , 1992;

WEST, Rebecca, 1900, Weidenfeld & Nicolson, Londra,1982;

Corpus teoretic, pentru reconstituirea cadrului literar

CIOPRAGA, Constantin, Literatura română între 1900 – 1918, Editura Junimea, , 1970;

MICU, Dumitru, Literatura română la începului secolului al XX-lea 1900-1916 Publicații, grupări, curente, Editura pentru literatură, București, 1964;

MICU, Dumitru, Scurtă istorie a literaturii române De la începuturi până la primul război mondial, volumul I, Editura Iriana, București, 1994;

NASTASĂ, Lucian, Generație și schimbare în istoriografia română ( sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea), Editura Presa Universitară Clujeană, , 1999;

VÎRGOLICI, Teodor, Aspecte ale romanului românesc din secolul al XIX-lea, Editura Eminescu, București, 1985;

Corpus aplicativ

ADAMEȘTEANU, Gabriela, Dimineațã pierdutã, Editura Cartea Românească, București, 1983;

BASSARABESCU, Ioan A., Scrieri alese, Editura pentru Literatură, București, 1966;

CARAGIALE, Ion Luca, Momente și schițe, Editura Erc Press, București, 2009;

CAZABAN, Alexandru, Chipuri și suflete, Editura Minerva, București, 1973;

CĂLINESCU, George, Cartea Nunții, Editura Minerva, București, 1982;

CĂLINESCU,George, Enigma Otiliei, Editura Eminescu, București, 1982;

DEMETRIUS, Lucia, Portretele au coborît din rame, Editura Eminescu, București, 1983 ;

DEMETRIUS, Vasile, Monahul Damian, Editura Porus, București, 1991 ;

MINULESCU, Ion, Corigent la limba română, Editura Minerva, București, 1974;

PĂTRĂȘCANU, D. D., Candidat fără noroc, Junimea, Iași, 1987;

PÂRVULESCU, Ioana, Viața începe Vineri, Editura Humanitas, București, 2009;

SADOVEANU, Ion Marin, Sfârșit de veac în București, Editura Minerva, București, 1975;

THEODORIAN, Caton, Povestea unei odăi, Editura Institutului de Arte Grafice, București, 1914.