Menopauza

INTRODUCERE

Menopauza, de asemenea , cunoscută sub numele de climacteriu, este timpul din viața majorității femeilor când perioadele menstruale se opresc definitiv și nu mai sunt capabile de a avea copii .

Menopauza apare de obicei între 45 și 55 de ani. Cadrele medicale definesc adesea menopauza atunci când o femeie nu a mai avut sângerare vaginală timp de un an. Poate fi de asemenea definită printr – o scădere a hormonului de producție de către ovare .La cele care au avut o intervenție chirurgicală de eliminarea a uterului , dar ele încă mai au ovare, menopauza pot fi vizualizată de a fi avut loc în momentul intervenției chirurgicale sau atunci când nivelul lor de hormon a scăzut. După îndepărtarea uterului, simptomele apar de obicei mai devreme, la o medie de 45 de ani de vârstă.

Menopauza este de obicei o schimbare naturală. Se poate întâmpla mai devreme la cele care fumează tutun . Alte cauze includ o interventie chirurgicala care îndepartează ambele ovare , sau anumite tipuri de chimioterapie . La nivel fiziologic, menopauza se întâmplă din cauza unei scăderi a producției de hormoni a ovarelor , estrogen și progesteron .

Fig 1 MENOPAUZA

CAPITOLUL 1

MENOPAUZA

1.1. GENERALITĂȚI

Mai mult de 30% din populația de sex feminin a S.U.A se află în perioada postmenopauză, iar acest procent este în creștere . În ciuda universalității acestei "modificări a vieții", importanța implicațiilor medicale și psihologice a fost recunoscută relativ recent. Deoarece răspunsul fiecărei femei la perioada menopauzei este diferit, managementul condițiilor medicale în această perioadă de mijloc a existenței trebuie să fie individualizat.

Deși menopauza, definită prin permanentizarea absenței menstruațiilor ce survine după încetarea funcției ovariene, este cel mai perceptibil eveniment în cursul acestei perioade, anii ce preced îndeaproape instalarea ei și decadele ce urmează prezintă importanță clinică mult mai mare.

Perioada postmenopauză este asociată cu creșterea semnificativă a incidenței condițiilor medicale asociate înaintării în vârstă. Totuși, este din ce în ce mai evident că anumite condiții medicale, în special osteoporoza și bolile cardiovasculare, sunt asociate atât deficitului de estrogeni, cât și înaintării în vârstă. Din acest motiv, îngrijirea ginecologică a femeii în perioada postmenopauză trebuie să abordeze problema terapiei hormonale

Perimenopauza include perioada anterioară instalării menopauzei, perioada de desfășurare a menopauzei și perioada postmenopauză. Perioada de tranziție hormonală dinaintea menopauzei, numită de asemenea tranziție menopauzală, se poate desfășura fără evenimente însoțitoare sau poate fi acompaniată de simptome semnificative. Această perioadă poate avea un debut insidios sau relativ abrupt, în general în a doua jumătate a decadei a patra de viață, până spre finalul celei de-a cincea decade. Simptomele care debutează odată cu tranziția menopauzală continuă în general în perioada postmenopauză.

1.1.1 Fazele perimenopauzale

Tranziția

Perioada ce precede menopauza este caracterizată prin grade variate de modificări psihologice ce reflectă modificarea funcționării ciclice normale a ovarului. Recunoașterea precoce a simptomelor și utilizarea testelor de screening adecvate poate minimaliza impactul tulburărilor ce pot fi prezente în această perioadă. 

Tranziția menopauzală începe gradat și poate fi anunțată de prezența simptomelor discrete în cursul perioadei de mijloc și terminale a decadei a cincea de viață. Aceste simptome pot fi ignorate sau minimalizate atât de către pacientă cât și de către medic. Frecvent, este dificilă diferențierea simptomelor cauzate de stres de cele ce pot fi asociate scăderii nivelurilor estrogenilor. Din acest motiv, atât stresul, cât și deficiența relativă de estrogeni trebuie considerate în managementul tulburărilor asociate tranziției menopauzale.

La unele femei, cel mai semnificativ simptom al tranziției menopauzale este neregularitatea perioadei menstruale. Acest simptom survine la 90% din femei în cursul unei perioade de 4 ani de tranziție înaintea menopauzei. Deoarece sângerarea anormală este una dintre cele mai comune indicații pentru histerectomie, neregularitatea menstruală în cursul tranziției menopauzale trebuie evaluată cu atenție, pentru a determina dacă aceasta este consecința nivelurilor scăzute de estrogeni sau a unei patologii asociate.

Încetarea menstruațiilor în urma absenței funcției ovariene este mai curând o circumstanță, decât o perioadă de timp. Menopauza survine la o vârstă medie de 51 de ani . Vârsta la care se instalează menopauza pare să fie determinată genetic și nu pare să fie dependentă de rasă sau statusul nutrițional. Menopauza survine mai devreme la fumătoare , la femeile la care s-a practicat histerectomia și la nulipare .

Odată cu depleția de foliculi ovarieni capabili de a răspunde la gonadotropine încetează dezvoltarea foliculară și producția ciclică de estrogeni. Obișnuit, menopauza este diagnosticată retrospectiv. Totuși, prin utilizarea testelor moderne de laborator, în prezența semnelor de hipoestrogenemie și a nivelului de FSH mai mare de 40 Ul/I, menopauza poate fi definită mai precis ca fiind amenoree. Menopauza poate fi de asemenea diagnosticată pe baza simptomelor subiective, precum tulburările vasomotorii (valuri de căldură), sau cu ajutorul unui test de provocare precum cel al progesteronului. Unele dintre simptomele mai acute ale menopauzei, precum tulburările vasomotorii, devin mai intense în apropierea menopauzei odată cu scăderea bruscă a nivelului estrogenilor circulanți. Aceasta se manifestă în mod special la femeile ce prezintă insuficiență ovariană prematură.

Perioada

Perioada postmenopauză este o etapă de relativă inactivitate ovariană ce durează mai mult de o treime din durata medie de viață a femeii. Menopauza este un eveniment natural – parte a procesului natural de îmbătrânire.

Terapia hormonală de substituție constituie una din principalele modalități implicate în îngrijirea postmenopauză a femeii. Deși impactul pe termen lung al deficitului de estrogeni poate fi similar deficitului adrenal sau tiroidian, această problemă s-a bucurat de puțină atenție. Aceasta se datorează probabil faptului că problemele de sănătate asociate cu deficitul de estrogeni tind să fie mai curând cronice decât acute. Spre exemplu, osteoporoza nu este evidentă clinic decât după câteva decade de la instalarea menopauzei, moment în care este dificil de tratat. Impactul deficitului de estrogeni asupra bolilor cardiovasculare este frecvent confundat cu modificările datorate vârstei.

Insuficienta ovariană prematură

Un alt factor ce poate masca impactul menopauzei este pierderea funcției ovariene, fapt ce nu conduce la un deficit absolut de estrogeni. Datorită conversiei periferice a androgenilor proveniți de la nivel ovarian și adrenal, unele femei sunt mai puțin afectate de deficitul de estrogeni comparativ cu altele.

Pierderea funcției ovariene este în general un proces progresiv ce survine de-a lungul unui număr de ani și culminează cu menopauza. Totuși, în anumite cazuri funcția ovariană este pierdută mai precoce și mai abrupt decât este așteptat, ca urmare a cauzelor naturale, chimioterapiei sau intervențiilor chirurgicale.

Insuficiența ovariană prematură este definită prin apariția spontană a menopauzei înainte de vârsta de 40 de ani . Datorită vârstei relativ tinere și naturii neașteptate a evenimentului, pot fi necesare atât suportul psihologic cât și terapia de substituție hormonală. Deși cei mai mulți medici nu sunt pregătiți adecvat pentru a oferi suport psihologic complet, abordarea adecvată și recomandarea către serviciile specializate disponibile poate fi de ajutor. În cazul femeilor ce dezvoltă insuficiență ovariană prematură este necesară considerarea existenței anomaliilor endocrine asociate.

În peste 40% din histerectomii sunt înlăturate ambele ovare . Vârsta tânără a acestor femei, comparativ cu cea a celor la care menopauza se instalează în mod natural, alături de debutul brusc al simptomelor asociate, crează probleme speciale .

De obicei, este necesară instituirea imediată a terapiei hormonale de substituție. Cea mai evidentă problemă este debutul acut al tulburărilor vasomotorii (valuri de căldură) . După mai multe luni, tulburările vasomotorii pot fi urmate de semne de atrofie vaginală. Menopauza indusă precoce, chirurgical, a fost asociată cu un risc mai mare de osteoporoză și boală cardiovasculară comparativ cu menopauza instalată natural . Terapia estrogenică de substituție reduce aceste riscuri. Terapia de substituție hormonală pe termen lung poate expune pacienta la anumite riscuri; riscurile și beneficiile ooforectomiei și terapiei hormonale de substituție trebuie discutate amănunțit cu fiecare pacientă la care ooforectomia bilaterală în momentul histerectomiei reprezintă una dintre opțiuni.

1.2. MODIFICĂRI HORMONALE ÎN PERIOADA MENOPAUZEI

Modificările în producția și metabolismul hormonilor se instalează progresiv în cursul tranziției menopauzale. După aproximativ patru decade de producție ciclică de estrogeni și progesteron de către ovare, aceste organe își reduc producția de estrogeni, iar în final încetează orice activitate ciclică. Totuși, ovarele continuă să producă indefinit o oarecare cantitate de hormoni în postmenopauză.

În cursul tranziției menopauzale, foliculii ovarieni devin progresiv rezistenți la stimularea FSH în timp ce nivelurile de estradiol se mențin relativ constante. Acest proces este cel mai bine demonstrat de către rezistența relativă la gonadotropine la femeile la care este stimulată ovulația în vederea fertilizării in vitro. La cele mai multe femei mai tinere de 30 de ani nivelurile de estradiol peste 1000 pg/ml pot fi atinse prin stimularea cu aproximativ 225 Ul FSH pe zi. În contrast, cele mai multe femei peste 40 de ani ating rareori niveluri atât de crescute ale estradiolului, în ciuda stimulării cu FSH în cantități de până la 3 ori mai mari pe zi. Acest grad de rezistență ovariană la stimulare poate explica tulburările vasomotorii ce apar la unele femei, în ciuda nivelurilor normale de estradiol evidențiate prin menstruația lunară. Tulburările vasomotorii pot fi consecința descărcărilor de gonadotropine asociate nivelurilor scăzute de estradiol.

Progesteronul, hormonul ovulației, este produs aproape exclusiv de către celulele granuloase ale foliculului ovarian în cursul fazei luteale. În cursul tranziției menopauzale, ovulația devine mai puțin frecventă la cele mai multe dintre femei . La unele femei, ovulația continuă să se producă, dar nivelurile luteale ale progesteronului sunt mai reduse decât la femeile mai tinere .

În cursul menopauzei se modifică nivelurile hormonale, modul în care hormonii sunt produși și rolul acestora. Cei mai afectați hormoni sunt cei produși de către ovare: estrogeni, progesteron și androgeni.

Estrogenii – în perioada de menopauză, secreția ovariană de estrogeni devine neglijabilă .

Deși cantitatea de estrogeni secretată de către ovare după menopauză este nesemnificativă, toate femeile continuă să prezinte de-a lungul vieții niveluri măsurabile ale estradiolului și estronei circulante. Răspunsul la acest aparent paradox se află în abilitatea țesuturilor periferice de a aromatiza androgenii adrenali și ovarieni. 

Evaluarea postmenopauză a nivelurilor estrogenilor circulanți periferici ilustrează rolul conversiei periferice a androgenilor în estrogeni. Înainte de menopauză, nivelurile de estradiol sunt cuprinse între 50 și 300 pg/ml. După menopauză, când secreția de estrogeni ovarieni este neglijabilă, nivelurile estradiolului și estronei pot atinge cel mult 100 pg/ml . În cea mai mare parte, acești estrogeni sunt rezultatul conversiei periferice (aromatizare) a androstendionei, un androgen produs în principal de către glanda adrenală, precum și de către ovare, în postmenopauză . Aromatizarea androgenilor cu formarea de estrogeni survine în principal în mușchi și țesutul adipos . De aceea, femeile obeze prezintă frecvent un nivel crescut al estrogenilor circulanți, iar acțiunea neantagonizată a estrogenilor crește la acestea riscul de cancer endometrial . În contrast, femeile slabe prezintă un nivel scăzut al estrogenilor circulanți, ceea ce explică riscul mai crescut pentru osteoporoză . Surprinzător, nivelurile crescute de estrogeni întâlnite la femeile obeze nu oferă protecție pentru simptomele specifice menopauzei .

După menopauză, producția de progesteron încetează . Absența creșterilor și descreșterilor ciclice ale progesteronului este în general asociată cu absența simptomelor premenstruale . Scăderea nivelurilor de progesteron afectează organele, precum endometrul și sânii, ce răspund la steroizii gonadali. Progesteronul protejează endometrul de stimularea estrogenică excesivă de-a lungul anilor în care reproducerea este posibilă. Progesteronul reglează în principal receptorii estrogenici, dar exercită de asemenea efecte directe intranucieare, ce inhibă efectele trofice ale estrogenilor asupra endometrului . Deoarece nivelurile circulante de estrogeni rămân destul de ridicate pentru a stimula endometrul înainte de menopauză, precum și la multe femei în postmenopauză , stimularea neantagonizată a endometrului poate fi un eveniment relativ comun. Aceasta explică probabil riscul mai mare de hiperplazie endometrială și cancer evidențiate imediat înainte și după menopauză .

Țesutul mamar este cunoscut ca fiind extrem de sensibil la hormonii gonadali. Deși relația este mai puțin clară decât cea cu țesutul endometrial, se presupune că stimularea estrogenică neantagonizată a sânului, în absența progesteronului, joacă rol în dezvoltarea cancerului mamar . Deși există date care sugerează că utilizarea terapiei de substituție combinate estro-progesteronice poate reduce riscul de cancer mamar , un studiu recent care a inclus un număr mare de cazuri nu susține această ipoteză .

O a treia clasă de steroizi produși de către ovare sunt androgenii, dintre care cei mai importanți sunt testosteronul și androstendiona. Rolul potențial al ovarelor în producția de androgeni, mai ales după menopauză, a fost recent evaluat .

Înainte de menopauză, ovarele produc aproximativ 50% din androstendiona circulantă și 25% din testosteron. Aceasta conduce la o concentrație a testosteronului circulant de sub 1/5 din concentrația de la bărbat (0.50 ng/ml comparativ cu 6 ng/ml). De asemenea, testosteronul liber (nelegat și deci activ biologic) este în concentrație de numai 1/3 din cel de la bărbat, deoarece cantitatea relativă de globulină SHBG (sex hormone binding globulin) este relativ crescută la femeie.

După menopauză, producția totală de androgeni scade, în principal datorită scăderii producției ovariene, dar și datorită scăderii producției adrenale . Nivelurile circulante de androstendionă și testosteron după menopauză sunt de aproximativ 0.53 și respectiv 0.23 ng/ml . Din această producție totală, ovarele sunt responsabile de producția a 20% din androstendionă și 40% din testosteron, în principal ca urmare a stimulării celulelor stromale de către gonadotropine. Datorită rolului ovarian înainte și după menopauză, ooforectomia conduce la o scădere abruptă a nivelurilor androgenilor . Semnificația acestei scăderi este incertă, deoarece rolul fiziologic al androgenilor circulanți nu este bine definit la femeie. 

1.3. PREOCUPĂRILE PACIENTEI ASOCIATE MENOPAUZEI

Pe măsură ce femeile suferă modificări ale nivelurilor hormonale și ale corpului, se pot manifesta diferite stări emoționale ce pot varia de la îngrijorare ușoară până la negarea completă. Medicul trebuie să conștientizeze faptul că îngrijorarea pacientei poate fi diferită de cea a medicului . Reacția pacientei la instalarea menopauzei poate fi afectată de către alți factori, precum stilul de viață și reglarea genetică a procesului fiziologic de îmbătrânire.

Pierderea fertilității și a funcției menstruale ce însoțesc menopauza instalată natural sau consecutivă chirurgiei poate avea consecințe asupra stării generale a femeii și confortului acesteia. Medicul trebuie să fie receptiv la potențiala afectare emoțională a femeii și trebuie să fie pregătit pentru a oferi acesteia suport psihologic.

Menopauza poate fi privită de către multe femei ca o stare de tranziție între vârsta mijlocie și bătrânețe. Deși unele femei pot anticipa aceasta ca o perioadă de relativă libertate, departe de grija sarcinilor nedorite și a stresului sarcinii, multe femei se tem de această perioadă datorită modificărilor așteptate. Deci, semnele discrete de tranziție menopauzală pot fi ignorate prin negare. Datorită negării, femeia poate ezita să prezinte medicului simptomele neobișnuite și potențial hormonale. Dacă întrebările adresate de medic nu sunt directe, multe simptome pot trece nedetectate și pot conduce la întârzierea diagnosticului și tratamentului.

Efectul pierderii abilității de a procrea depinde de rolul pe care l-a deținut capacitatea a procrea în cursul vieții femeii. Pentru unele femei, capacitatea de a procrea și de a a crește copii a constituit o sursă majoră pentru respectul de sine și statusul personal; pierderea fertilității poate conduce la o afectare profundă . Unele femei au amânat din diferite motive procrearea, iar dacă încercarea de a obține sarcina s-a produs prea târziu pentru a fi posibilă, debutul simptomelor de menopauză poate constitui pentru aceste femei evidența tangibilă a "insuccesului" de a avea copii. Totuși, rezultatele unui studiu efectuat sugerează că femeile singure și fără copii prezintă mai frecvent depresie comparativ cu alte femei .

Independent de efectul produs de pierderea capacității de a procrea, afectarea produsă ca urmare a trecerii într-o altă etapă a vieții (bătrânețea) simbolizată de către menopauză poate fi discretă, dar supărătoare . În societatea actuală, tinerețea este prețuită în timp ce maturitatea este frecvent desconsiderată; deci evidența tangibilă a îmbătrânirii poate fi traumatizantă. Gradul în care acest fapt afectează femeia este legat de autoevaluarea aspectului propriu. Îmbătrânirea poate fi neimportantă pentru multe femei, dar posibilitatea ca aceasta să cauzeze anxietate și depresie nu trebuie desconsiderată.

Accelerarea modificărilor cutanate asociate procesului de îmbătrânire, mai ales după menopauză, constituie o cauză de îngrijorare pentru multe femei. Datele sugerează că deficitul de estrogeni joacă un rol semnificativ în aceste modificări. Terapia cu estrogeni după instalarea menopauzei s-a dovedit a menține grosimea cutanată . Deși mecanismele ce stau la baza acestui efect sunt puțin înțelese, un factor major poate fi abilitatea estrogenilor de a preveni și restabili pierderea colagenului la nivel cutanat . Deoarece modificarea colagenului poate constitui determinantul major pentru îmbătrânirea țesutului cutanat, aceste efecte estrogenice pot fi importante . Cu siguranță, terapia estrogenică nu poate preveni complet efectele îmbătrânirii cutanate și nici nu poate combate efectele factorilor de mediu asupra țesutului cutanat, precum expunerea solară și fumatul. Totuși, terapia estrogenică administrată postmenopauză pare să prezinte efecte benefice asupra tegumentului.

Depresia este una dintre cele mai frecvente afecțiuni medicale întâlnite de către personalul ce furnizează asistența medicală primară . Mai mult de 20% din pacientele care solicită îngrijire medicală pentru diferite simptome suferă de depresie manifestă clinic. Aceasta constituie o problemă particulară pentru femei și pacientele vârstnice. Este cunoscut faptul că depresia survine mult mai frecvent în cursul perioadei de perimenopauză. Studiile efectuate nu au arătat o relație între depresia clinică și statusul hormonal, însă au sugerat că multe dintre simptomele psihiatrice ce survin în cursul acestei perioade pot fi mai curând asociate evenimentelor psihosociale precum modificarea relațiilor cu copiii, statusul marital și alte evenimente cotidiene.

Multe femei prezintă creșterea nivelului anxietății și iritabilității în cursul perioadei peri- menopauzale; astfel, aceste simptome constituie o componentă importantă a ceea ce este uneori denumit "sindrom climacteric" . Deși incidența bolilor psihiatrice manifeste nu este crescută, solicitarea consultațiilor în vederea evaluării simptomelor acestora este mai frecventă. Este obișnuit acceptat de către non-specialiști că anxietatea și iritabilitatea sunt consecința deficitului de estrogeni . În ciuda acestei situații, efectuarea mai multor studii nu au furnizat nici o dovadă că majoritatea simptomelor psihologice manifeste în perioada tranziției menopauzale sunt asociate deficitului de estrogeni, sau că aceste simptome se ameliorează în urma terapiei de substituție estrogenică . Creșterea anxietății și iritabilității asociate perioadei perimenopauzale este mai curând asociată cu factorii psihosociali decât cu statusul estrogenic . De asemenea, este importantă investigarea și tratarea constelației de simptome care se manifestă în cursul tranziției menopauzale.

O problemă specială este scăderea libidoului sau a satisfacției sexuale ce poate surveni odată cu instalarea naturală sau postchirurgicală a menopauzei. Totuși, activitatea sexuală este relativ stabilă la femei în perioada pre- și post-menopauză . Deși numai jumătate dintre femeile în menopauză raportează prezența activității sexuale , aceasta poate fi asociată scăderii relative a numărului bărbaților în cadrul populației vârstnice .

Atrofia vaginală este un factor ce poate contribui la scăderea satisfacției sexuale. Aproximativ 1/3 din femeile în postmenopauză care nu urmează tratament estrogenic vor dezvolta atrofie vaginală . Disconfortul consecutiv absenței lubrifierii vaginale poate reduce satisfacția sexuală. Atrofia poate fi tratată cu ușurință prin administrarea terapiei estrogenice orale sau vaginale. Lubrifiantele vaginale, mai ales cele solubile în apă, pot fi utile.

Rolul jucat de androgeni în libido în perioada pre- și postmenopauză este incert. Nivelurile androgenilor circulanți scad după menopauză, iar această scădere poate fi accentuată de către ooforectomie . La bărbat, relația dintre androgeni și libido este bine stabilită. Din acest motiv a fost recomandată terapia androgenică la femeile ce manifestă scăderea libidoului. Libidoul este un fenomen cerebral complex care este dependent de aferențele provenite de la multiple surse, iar scăderea androgenilor asociată menopauzei nu s-a dovedit a modifica în mod constant libidoul. Datele disponibile sugerează că satisfactia sexuală nu scade în timp la femeile în postmenopauză .

Începând cu vârsta de 40 de ani, evaluarea de rutină a statusului medical trebuie să includă screeningul pentru problemele asociate modificărilor hormonale. Intervievarea asupra modificărilor în funcția menstruală, sângerării anormale, tulburărilor vasomotorii, tulburărilor somnului și asupra funcției sexuale, trebuie considerată de rutină. Este importantă detectarea precoce a tulburărilor specifice perimenopauzei alături de intervenția adecvată.

S-a estimat că în cursul tranziției menopauzale iregularitatea menstruală survine la mai mult de jumătate dintre femei . Sângerarea poate fi neregulată, abundentă sau prelungită. În cele mai multe cazuri, sângerarea uterină este asociată ciclurilor anovulatorii. Întreruperea modelului menstrual a fost atribuită scăderii progresive a numărului foliculilor normal funcționali prin creșterea progresivă a nivelurilor FSH în faza foliculară .

Deși anovulația este una din cele mai comune cauze de sângerare anormală uterină, aceasta nu este singura sau cea mai importantă dintre cauze. Sarcina trebuie considerată întotdeauna la femeile ce prezintă cicluri menstruale, deoarece este posibilă obținerea sarcinii în decada a cincea de viață. Multe dintre aceste femei nu se consideră ca fiind fertile; deci, sângerarea anormală poate fi primul indicator al unei sarcini neplanificate.

Pe măsură ce rata sarcinii scade, crește incidența cancerului endometrial. Cancerul endometrial trebuie suspectat la femeile în perimenopauză ce prezintă sângerare uterină anormală. După menopauză, incidența totală a cancerului endometrial este de aproximativ 0.1% femei pe an , dar la femeile ce prezintă sângerare uterină anormală aceasta este aproximativ 10%. Acest risc crește de aproximativ 5 ori la femeile ce prezintă istoric de acțiune estrogenică neantagonizată de progesteron , și scade cu mai mult de 2/3 la femeile ce utilizează combinația estrogeni- progesteron .

Stările premaligne precum hiperplazia endometrială complexă devin mai frecvente în cursul tranziției menopauzale. Deoarece diagnosticul precoce este cel mai eficient mod de a ameliora prognosticul, femeile în perimenopauză ce prezintă sângerare uterină anormală trebuie investigate prin biopsie endometrială. Alte cauze de sângerare anormală ce trebuie considerate sunt cancerul cervical, polipii sau leiomioamele.

1.4. SIMPTOME

Amenoreea

Cel mai evident semn al încetării funcției ovariene este amenoreea prelungită. Încetarea menstruației indică faptul că estrogenii produși de către ovar nu sunt în cantitate suficientă pentru a promova proliferarea endometrială, iar absența producției ciclice de progesteron este însoțită de absența hemoragiei de privație.

Această situație prezintă mai multe avantaje. În primul rând, disconfortul și anemia determinate de sângerarea ciclică la anumite femei nu mai constituie o problemă. În al doilea rând, orice sângerare anormală ce poate surveni mai târziu constituie o atenționare asupra unei suferințe potențial maligne și este evidentă atât pentru medic, cât și pentru pacientă.

Din păcate, terapia estrogenică de substituție conduce la sângerare vaginală la majoritatea femeilor . Acest efect nu este numai un motiv pentru întreruperea terapiei estrogenice de substituție, dar sângerarea ce în mod normal ar putea fi interpretată ca un semn de atenționare este atribuită terapiei hormonale, ceea ce ar putea întârzia diagnosticul de boală malignă.

Tulburările vasomotorii

Simptomele clasice asociate deficitului de estrogeni sunt tulburările vasomotorii (bufeuri). Acest simptom este descris prin "perioade recurente, tranzitorii ale tulburărilor vasomotorii, transpirației, senzației de căldură, frecvent însoțite de palpitații și anxietate, urmate uneori de frisoane" . Întregul episod durează în general mai puțin de 1-3 minute și poate reveni cu o frecvență de până la 30 de ori pe zi, deși frecvența de 5-10 ori pe zi este mai comună . Tulburările vasomotorii sunt percepute de către cel puțin jumătate dintre femei în cursul menopauzei instalată natural și chiar mai frecvent de către femeile a căror menopauză a fost indusă chirurgical .

Deși cele mai multe dintre femei nu raportează aceste evenimente ca fiind supărătoare, cca 25% dintre acestea acuză prezența tulburărilor vasomotorii severe sau frecvente, mai ales în urma menopauzei induse chirurgical. în aceste cazuri, tulburările vasomotorii pot fi însoțite de stare de oboseală, nervozitate, anxietate, iritabilitate, depresie și pierderea memoriei . Aceste senzații pot rezulta cel puțin parțial în urma tulburărilor vasomotorii ce survin noaptea, numite "transpirații nocturne", ale căror efecte sunt exercitate probabil prin întreruperea patternului somnului. În stadiile precoce ale tranziției menopauzale instabilitatea vasomotorie se poate manifesta printr-o tulburare intermitentă a somnului în absența evidenței tulburărilor vasomotorii.

Fiziologic, tulburările vasomotorii corespund creșterii marcate, episodice, în frecvența și intensitatea pulsurilor hipotalamice de GnRH. Deși nu a fost stabilit cu certitudine, se crede că aceste simptome nu sunt consecința creșterii secreției GnRH. Totuși, activitatea pulsatilă crescută este un marker pentru aceeași afectare a centrului reglării temperaturii corpului, centru responsabil de prezența tulburărilor vasomotorii . 

Terapia estrogenică de substituție conduce la rezoluția tulburărilor vasomotorii la cele mai multe femei în decurs de câteva zile. La anumite femei, mai ales după ooforectomie, este necesară o doză mai mare de estrogeni. În cazul femeilor la care riscul de boală cardiovasculară nu este prezent pot fi utilizate cu rezultate excelente dozele mici de contraceptive orale. O alternativă o constituie creșterea progresivă a dozei zilnice de estrogeni până la echivalentul a 2.5 mg estrogeni conjugați, pentru a înlătura tulburările vasomotorii altfel persistente. Doza de estrogeni trebuie redusă treptat de-a lungul a câtorva luni până la maxim 1.25 mg estrogeni conjugați pe zi, deoarece în cazul femeilor ce primesc doze mai mari crește riscul de boală cardiovasculară .

Pentru femeile la care terapia estrogenică de substituție este contraindicată, au fost dezvoltate multiple alte modalități terapeutice pentru tulburările vasomotorii. Cele mai eficiente alternative sunt agenții progesteronici precum medroxiprogesteron (10-30 mg/zi, oral) , sau megestrol acetat (20-40 mg/zi, oral) . Dacă oricare dintre acești agenți progesteronici determină efecte adverse intolerabile, pot fi administrați alți agenți progesteronici, deși datele privitoare la eficacitatea acestora sunt puține.

Alături de agenții progesteronici, au fost dezvoltate pentru tratamentul tulburărilor vasomotorii și alte modalități terapeutice nonsteroidiene. Printre cel mai bine studiate se situează agonistul 2-adrenergic, clonidina. Acest medicament acționează probabil prin mecanisme centrale și periferice și poate fi administrat oral (0.05 mg de două ori pe zi) sau transdermic (0.1 mg săptămânal) .

În trecut, transpirațiile nocturne au fost tratate cu formule ce au inclus combinații ale fenobarbitaiului, ergotaminei și belladonei . Totuși, această combinație are un efect sedativ marcant și de asemenea prezintă potențialul de a fi utilizată habitual. În plus, studiile controlate au arătat eficacitatea redusă a administrării pe termen lung a acestui tratament . Din aceste motive, combinația de mai sus nu este recomandată curent în tratamentul tulburărilor vasomotorii.

Multe femei prezintă tulburări vasomotorii ușoare și nu consideră necesar tratamentul acestora. Dacă terapia estrogenică nu este instituită pentru alte indicații medicale (e.g., osteoporoză sau profilaxie cardiovasculară), pacienta trebuie informată că în absența tratamentului simptomele se vor remite lent în decurs de 3-5 ani .

Tulburări ale somnului

Modificarea patternului somnului survine la ambele sexe odată cu înaintarea în vârstă.

Totuși, în cursul tranziției menopauzale, multe femei prezintă dificultăți ale somnului și insomnie, ce par a fi asociate deficitului de estrogeni . Tulburările vasomotorii pot afecta somnul și patternul acestuia, problemă ce poate fi ameliorată în mod semnificativ prin terapie estrogenică .

Nivelurile reduse de estrogeni au un efect cumulativ asupra multor țesuturi. Deficitul prelungit de estrogeni poate contribui la dezvoltarea condițiilor potențial reversibile precum atrofia genitourinară, sau a condițiilor ce pun viața în pericol și a celor ireversibile, precum bolile cardiovasculare și osteoporoza. Prevenirea și detectarea precoce constituie cheia menținerii stării de sănătate în acest grup de vârstă.

Modificări vaginale

Țesutul vaginal, uretral și al bazei vezicii sunt cunoscute ca fiind estrogen sensibile. În și ale tractului -urinar curs de 4-5 ani de perioadă menopauzală, aproximativ 1/3 dintre femeile ce nu utilizează terapia estrogenică dezvoltă atrofie simptomatică . Simptomele vaginale includ absența lubrifierii, dispareunia și infecțiile vaginale recurente. Din fericire, aceste simptome sunt reversibile odată cu instituirea terapiei estrogenice .

Simptomele urinare includ disuria, necesitatea imperioasă de a urina și infecțiile recurente ale tractului urinar . În plus, incontinența urinară la efort poate fi datorată deficitului de estrogeni. Scurtarea uretrală asociată cu modificările atrofice postmenopauzale poate conduce la incontinență urinară. Terapia estrogenică poate ameliora sau vindeca incontinența urinară la efort la mai mult de 50% din femeile tratate, probabil prin exercitarea unui efect direct asupra mucoasei uretrale (81).

Sistemul nervos

Deficitul de estrogeni pare să exercite efecte asupra sistemului nervos central. Femeile în perimenopauză manifestă frecvent dificultate de concentrare și pierderea memoriei recente. Aceste simptome au fost atribuite fenomenului de îmbătrânire sau ușoarei deprivări de somn asociată tulburărilor vasomotorii . Estrogenii par să exercite un efect direct asupra funcției mintale, iar terapia de substituție s-a dovedit a ameliora atât memoria recentă, cât și funcția psihologică la femeile în postmenopauză .

Una dintre cele mai provocatoare arii de cercetare este rolul potențial al terapiei estrogenice în prevenirea și tratarea bolii Alzheimer. Datele sugerează că riscul de a dezvolta boală Alzheimer poate fi redus prin terapie estrogenică . Deși rolul exact al deficitului estrogenic nu a fost încă definit în boala Alzheimer, implicațiile acestei posibile legături pentru populația vârstnică sunt evidente.

Boala cardiovasculară, inclusiv boala arterială coronariană și boala vasculară cerebro-cardiovasculară, sunt în continuare probleme de sănătate publică. Împreună, aceste boli sunt responsabile pentru mai mult de 50% din totalul deceselor la femeile peste 50 de ani .

Boala cardiovasculară a fost asociată cu multipli factori cauzali, cel mai important dintre aceștia fiind vârsta. Riscul de boală cardiovasculară crește pentru bărbați și femei de-a lungul vieții . Deși riscul de deces ca urmare a bolii arteriale coronariene este de cel puțin trei ori mai mare la bărbați decât la femei înainte de menopauză, riscul relativ pentru femei crește semnificativ după menopauză. Este esențială cunoașterea factorilor de risc pentru boala cardiovasculară ce pot fi preveniți, precum și încurajarea femeilor pentru a minimaliza acești factori.

Unul dintre cei mai frecvenți și tratabili factori de risc după menopauză este hipoestro- genemia. În trecut, s-a considerat că prezența exclusivă a fenomenului de înaintarea în vârstă explică creșterea riscului de boală cardiovasculară observat postmenopauză . Datele recente au indicat că deficitul de estrogeni crește semnificativ riscul de boală cardiovasculară și că acest risc poate fi redus prin instituirea terapiei estrogenice de substituție . Femeile în postmenopauză ce utilizează terapie estrogenică de substituție prezintă o reducere cu mai puțin de jumătate a riscului de infarct miocardic sau accident vascular cerebral, comparativ cu femeile ce nu utilizează terapia estrogenică .

Deși hipoestrogenemia este aparent un factor major ce contribuie la dezvoltarea bolilor cardiovasculare la femei, sunt cunoscuți și alți factori ce pot fi controlați și care sunt probabil la fel de importanți. Probabil că cei mai semnificativi factori de risc sunt hipertensiunea și fumatul . Studiile sugerează că hipertensiunea crește riscul de boală cardiovasculară de 10 ori, iar fumatul crește riscul de cel puțin trei ori . Alți factori de risc includ diabetul zaharat, hipercolesterolemia și sedentarismul. Reducerea frecvenței bolilor cardiovasculare la femeile în postmenopauză este posibilă prin efectuarea screeningului pentru acești factori de risc și recomandarea modificării modului de viață.

Osteoporoza

Asocierea între menopauza instalată natural, cea postchirurgicală și osteoporoză a fost bine stabilită. Prin definiție, osteoporoza reprezintă reducerea masei osoase. Deoarece această definiție poate fi prea largă pentru a fi utilă clinic, unii autori au limitat definiția pentru a include pierderea osoasă ce a progresat până în momentul în care părți specifice ale scheletului sunt atât de subțiri încât prezintă o susceptibilitate crescută la fracturi sau deja sunt prezente fracturi . Gradul cortical și trabecular de pierdere osoasă necesar pentru a întruni acest criteriu este incert la pacienții care nu au prezentat deja fracturi osoase. Numărul femeilor vârstnice ce prezintă fracturi ale vertebrelor spinale sau ale radiusului și colului femural ca urmare a osteoporozei a atins proporții epidemice . Odată cu îmbătrânirea populației, este probabil ca această problemă să se extindă în viitor.

Deși rata pierderii osoase crește semnificativ la momentul menopauzei, incidența maximă a fracturilor asociate osteoporozei pare să survină câteva decade mai târziu. Se estimează că mai mult de 30% din femeile peste 90 de ani vor prezenta fractură de col femural și aproximativ 20% din acestea vor deceda în decurs de 3 luni, cel mai obișnuit ca urmare a complicațiilor asociate imobilizării prelungite . Din momentul în care semnele osteoporozei devin manifeste tratamentul este dificil.

Cauza osteoporozei este multifactorială. Factorii principali asociați osteoporozei includ ereditatea, vârsta, status-ul estrogenic și aportul de calciu în dietă.

Vârsta este cel mai important factor asociat cu pierderea osoasă . Toate femeile prezintă pierderea progresivă a masei osoase la începutul decadei a patra de viață, iar această pierdere continuă de-a lungul vieții. înainte de menopauză, rata pierderii este mai mică de 1% pe an din totalul masei osoase. După menopauză, rata pierderii osoase crește până la 5% pe an în cazul femeilor ce prezintă deficit estrogenic. Datele sugerează că aceasta se poate datora scăderii progresive a nivelurilor hormonului de creștere odată cu înaintarea în vârstă .

Ereditatea joacă un rol principal prin determinarea peak-ului masei osoase pe care o va atinge femeia în cursul vieții sale și a ratelor pierderii osoase consecutive. în medie, femeile afro-americane prezintă o pierdere a masei osoase mult mai mare comparativ cu femeile albe, iar acest fapt poate explica riscul redus de fracturi osoase datorate osteoporozei la femeile afro-americane . Istoricul familial de osteoporoză constituie un important factor de risc .

Un al treilea factor asociat pierderii osoase este statusul estrogenic. În cazul femeilor ce nu utilizează terapia estrogenică de substituție, pierderea osoasă postmenopauză este accelerată până la o rată de 3-5% pe an . Această pierdere este accelerată în cursul primilor 5 ani postmenopauză, când se poate produce până la 20% din pierderea osoasă așteptată în cursul vieții la nivelul colului femural . Dependent de vârsta la care se efectuează procedura chirurgicală, menopauza indusă chirurgical determină un risc mai mare decât cea naturală datorită perioadei mai lungi în care se manifestă deficitul de estrogeni . Hipoestrogenemia are un efect direct asupra funcției osteoblastice și pare să-și exercite efectele adverse prin modificarea balanței calciului .

Un al patrulea factor este aportul de calciu în dietă. Aportul de calciu, în principal sub forma produselor lactate, s-a dovedit a fi asociat cu reducerea pierderii osoase la femeile premenopauzale . În cazul femeilor în postmenopauză ce utilizează terapia estrogenică, suplimentarea cu calciu cca 1000 mg/zi pare a fi suficientă pentru a reduce pierderea osoasă . Totuși, aportul mediu de calciu în dietă în S.U.A. este de numai 500 mg/zi pentru adulți . Calciul poate fi administrat sub forma tabletelor de carbonat de calciu sau sub forma citratului de calciu. Din fericire; această suplimentare cu calciu nu pare să crească riscul de litiază renală . Totuși, aceasta se poate asocia cu simptome gastrointestinale precum constipație sau flatulență.

Alți factori ce mențin densitatea osoasă și scad riscul de osteoporoză includ activitatea fizică și evitarea fumatului . Nu s-au efectuat studii controlate ale acestor factori pentru a determina impactul acestora asupra fracturilor asociate osteoporozei de-a lungul vieții.

conjugați utilizate normal nu cresc riscul de tromboză venoasă sau embolie pulmonară. Terapia estrogenică de substituție nu modifică semnificativ factorii coagulării .

Nici un studiu nu a abordat specific riscul de tromboflebită recurentă în cazul femeilor tratate cu estrogeni. De aceea, femeile ce prezintă istoric de tromboflebită pot fi tratate cu estrogeni după ce medicul a precizat faptul că este puțin probabil, și totuși incert, ca această terapie să modifice riscul de tromboflebită recurentă .

Hipertensiunea a constituit una dintre contraindicațiile relative ale administrării contraceptivelor orale, deoarece formulele ce conțin doze mari de estrogeni s-au dovedit a crește tensiunea arterială . În contrast, dozele de estrogeni conjugați utilizate pentru substituția estrogenică au un efect minim asupra tensiunii arteriale . Deoarece hipertensiunea cronică este un factor de risc bine stabilit pentru infarctul miocardic și accidentul vascular cerebral, femeile cu această suferință trebuie încurajate să mențină niveluri scăzute ale tensiunii arteriale și să beneficieze de efectul protector al terapiei de substituție estrogenică pentru boala cardiovasculară.

CAPITOLUL 2

FITOTERAPIA ÎN MENOPAUZĂ

2.1. GENERALITĂȚI

Fitoterapie ( Cuvântul grecesc phytone cuvinte, plante și therapeuein, adică de îngrijire, cura) este o activitate din trecut , de asemenea , cunoscută sub numele de remedii din plante în care sunt utilizate pentru a trata oamenii, plante medicinale.

Fitoterapie este cunoscută ca un fel de medicină alternativă . O persoană care practică medicina pe bază de plante este cunoscută sub numele de fytoterapeut, eventual ca un herbalist. Prima mențiune a utilizării plantelor medicinale din perioada 3000 î.Hr.. N. L.

Utilizarea de plante în medicină este , probabil , la fel de veche ca și omenirea însăși. Plantele medicinale au însoțit omul de-a lungul etapelor de dezvoltare sale istorice și plantele au fost de fapt primul medicament, pe care omul l –a folosit. Inca din antichitate au fost printre cele mai accesibile și , adesea , singurele căi de atac. Pana in Evul Mediu târziu, tratamentul a fost complet din plante aromatice .Selecția și utilizarea lor inițial a venit în principal , de la cunoștințe întâmplătoare sau intuitiv.

Treptat, însă, oamenii încep să se întoarcă la plante medicinale și în ultimii douăzeci de ani, interesul pentru fitoterapie este din nou în creștere. Tot mai mulți oameni au avut îndoieli cu privire la gradul de utilizare a drogurilor sintetice și a efectelor secundare ale acestora, uneori alarmante. Se pare ca o abordare mai sigură este tratamentul folosind plante , de asemenea , în interesul ecologiei și remedii naturale, care crește în întreaga lume. Organizația Mondială a Sănătății estimează că , la nivel mondial fitoterapia este practicată de trei până la patru ori mai des decat medicina conventionala. Nenumărați oameni au început să folosească pe inconveniente minore și boli mai puțin grave, cum ar fi o răceală sau gripă, medicamente pe bază de plante, iar acum chiar unii medici clasici se bazează foarte mult pe remedii din plante. Mai mult decât atât, un număr tot mai mare de fytoteapeuți profesionali vindecă cele mai multe boli ale pacienților lor folosind produse pe bază de plante.

Fitoterapia poate ajuta mulți pacienți în cele mai multe boli , inclusiv pe termen lung. În unele cazuri, acesta poate fi utilizat ca terapie adjuvantă sau boli concomitente. Aceasta reduce doza eficientă de droguri și pentru a reduce riscul efectelor adverse ale medicamentelor chimice. In general, ierburile lucrează mai lent decât medicamentele convenționale, ingredientul activ din ele nu este la fel de concentrat. Acest lucru este valabil mai ales pentru o boală pe termen lung. Fitoterapie este departe de a fi metoda omnipotentă, dar nu este depășită, învechită și formă fără valoare de tratament .

2.2. FORME FARMACEUTICE UTILIZATE ÎN FITOTERAPIE

Grupa formelor farmaceutice extractive cuprinde:

1. Soluții extractive apoase: preparate farmaceutice lichide obținute prin macerarea, infuzarea sau decocția produsului vegetal cu apă, rezultând macerate, infuzii sau decocturi;

2. Soluții extractive alcoolice, hidroalcoolice si eteroalcoolice: preparate obținute prin macerarea sau percolarea produsului vegetal sau solvent (alcool) sau amestec de solvenți (apă-alcool, alcool-eter), numite tincturi;

3. Alcoolaturi: soluții extractive alcoolice, lichide asemănătoare cu tincturile, obținute prin produse vegetale proaspete cu alcool concentrat; acesta se diluează cu apa pe care o conține sucul plantei; au o utilizare limitată, în homeopatii;

4. Alcoolate: preparate extractive obținute din produse vegetale cu uleiuri volatile, proaspete sau uscate, prin macerare și distilare cu alcool de 60% v./v.; ele sunt lichide incolore, cu miros aromat, care se tulbură la adăugarea de apă; au fost înlocuite prin soluții de uleiuri volatile, în alcool de 90% v./v.;

5. Digestii sau soluții extractive uleioase: se prepară prin digestia produsului vegetal cu ulei vegetal;

6. Extracte vegetale: preparate fluide, moi sau solide, obținute prin extracția produselor vegetale cu diferiți solvenți, urmată de evaporarea parțială

sau totală a solventului și aducerea masei reziduale sau a pulberii la concentrația sau consistența prevăzută;

7. Disperte: extracte uscate obținute în condiții menajate, prin procedeul de nebulizare, ele se mai numesc și nebulizate;

8. Abstracte: extracte uscate, sub formă de pulbere, obținute în condiții de evaporare menajată a soluției extractive, în prezență de substanțe inerte, produsul final având o concentrație de 1:2;

9. Intracte: extracte solide, obținute din planta proaspătă, stabilizată cu vapori de apă sau alcool (pentru inactivarea enzimelor) și supuse evaporării complete, sub vid. Se mai numesc și „extracte farmaceutice vegetale", deoarece au o compoziție asemănătoare cu planta proaspătă. Prin dizolvarea extractului solid într-un solvent (apă, alcool, se obține un intract, ex.: valeriană, salvie, colchicum) etc;

10. Dializate și izate: sunt extracte alcoolice obținute din produse vegetale proaspete sau sucuri de plante, purificate prin dializă, evaporate prin nebulizare și diluate cu pulberi inerte la concentrația de 1:1 .Izatele au o conservare mai bună, o acțiune mai completă și mai constantă comparativ cu produsul vegetal;

11. Etrate: granulate cu o concentrație de 1:10, realizate din soluții extractive, cu diferiți solvenți; soluțiile extractive sunt evaporate separat și pulberile obținute sunt amestecate cu pulberi inerte și prelucrate sub formă de granulate;

12. Fitoli: extracte hidroglicolice, obținute printr-un procedeu original, permițând păstrarea integrității principiilor active. Aceste extracte conțin o fracțiune aromatică (uleiuri volatile și alte principii active) și o fracțiune hidrosolubilă (flavone, taninuri, aminoacizi, săruri minerale, oligoelemente), sub formă de compoziție organică asimilabilă;

13. Fitozoli: digestii uleioase din plante sterilizate în prealabil, în ulei de floarea-soarelui, obținute după o lungă digestie, urmată de turboextracție. Dozajul final: 1 g fitozol corespunde la 1 g plantă. Fitozolii pot fi emulsionabili, datorită prezenței unor eventuali agenți de emulsie. Aceste forme noi L/H permit o absorbție selectivă a plantei la nivelul intestinului;

14. Concentrate pentru infuzii și decocturi: extracte fluide, moi sau uscate, în concentrație de 1:3 sau 1:5, obținute prin macerarea, digestia sau percolarea produsului vegetal cu apă sau alcool diluat și supuse unor operații de defecare, pentru a le asigura solubilitatea în apă (ex.: china, ratania, alteea, primula, valeriana, s.a.). Prin diluare cu apă se obțin infuzii și decocturi;

15. Specii sau ceaiuri medicinale: amestecuri de plante sau fragmente de plantă, uscate și mărunțite la gradul convenabil, asociate sau nu cu substanțe medicamentoase. Se utilizează pentru obținerea de soluții extractive

"ex tempore" de către bolnav sau în farmacie ca vehicul pentru prepararea de formule magistrale.

16. Preparate opoterapice: biopreparate sau organopreparate, obținute din produse biologice (organe sau țesuturi, glande animale), proaspete, congelate sau uscate, sub formă de soluții extractive, pulberi liofilizate, substanțe active pure izolate (hormoni, enzime, vitamine). Ele se prelucrează în diferite forme farmaceutice ca: soluții injectabile, unguente, comprimate, drajeuri, supozitoare, etc.;

17. Extracte de alergene: produse obținute prin intermediul unor procedee de extracție, având ca punct de plecare substanțe variate, care provoacă sensibilizări individuale. Se utilizează pentru precizarea unui diagnostic sau pentru tratamentul de desensibilizare, în anumite alergii;

18. Forme homeopate: tincturi-mamă, preparate obținute prin macerarea cu alcool de diferite concentrații a plantelor proaspete (cel mai frecvent), a plantelor stabilizate sau uscate. Pentru primele, datorită metodelor de obținere, termenul de alcoolaturi-mamă este de preferat. In general, tincturile-mamă corespund la 1/1 Oe din greutatea de plantă deshidratată.

Produsele vegetale reprezintă o materie primă importantă pentru industria de medicamente, prin diversitatea principiilor active, substanțe chimice elaborate de plantă, ce constituie o caracteristică esențială în transformarea lor în forme farmaceutice cât și pentru extracția de substanțe pure:

-preparatele extractive sunt forme farmaceutice variate, de consistență lichidă, semisolidă sau solidă, care conțin un fitocomplex activ, alături de un număr de substanțe balast;

-extracția se efectuează la temperatura camerei sau la diferite temperaturi, în atmosferă liberă, sub presiune redusă sau suprapresiune, în atmosferă de gaz-aer rarefiat, gaz inert;

-soluțiile extractive apoase se utilizează ca atare, fiind indicate, în general, pentru administrarea pe cale orală, care conferă o mare absorbție și biodisponibilitate, dar și pe alte căixutanată, transmucosală;

-preparatele extractive se pot prelucra într-o gama variată de forme farmaceutice: siropuri, soluții, pilule, pulberi, comprimate, drajeuri, granulate, produse homeopate, gargarisme, spălaturi, clisme, unguente, supozitoare.

2.3. FORME FITOFARMACEUTICE DE UZ INTERN

Cea mai simplă formă de preparare și administrare a plantelor medicinale este masticarea plantelor. În caz de răceli și/sau răgușeli se recomandă mestecarea, apoi înghițirea câtorva rădăcini de Nalbă mare (Althaea officinalis), procedeu care se poate repeta de 3-4 ori pe zi, 2-3 zile consecutive. Și efectul favorabil vine de la sine: răgușeala diminuează, iar vocea redevine clară.

O altă formă simplă de administrare a plantelor este calea orală, sub formă de pulbere obținută dintr-o singură plantă sau un amestec de pulberi din mai multe plante, înghițite ca atare cu puțină apă, gem sau miere de albine. Pulberea se obține prin măcinarea diferitelor părți ale plantei (flori, frunze, tulpină, rădăcină). Extracția substanțelor active prin această cale de administrare a plantelor medicinale se realizează după ingerare, de către sucul gastric. Avantajul acestei forme de administrare a unui medicament fitoterapeutic constă în aceea că substanțele active, cele termolabile și cele care-și schimbă structura prin folosirea unor solvenți de extracție, nu vin în contact cu agenții fizico-chimici. De altfel, și în alimentația normală se folosesc semințe ca atare sau fructe ce conțin semințe: nuci, alune, arahide, floarea-soarelui etc., precum și fructe uscate sau deshidratate: smochine, stafide, curmale, prune, mere etc.

Acest mod de administrare trebuie să aibă în vedere un factor foarte important și anume, puritatea materiei prime ce urmează a fi pulverizată. Plantele trebuie să provină din zone nepoluate și cât mai îndepărtate de așezările urbane sau rurale. Chiar și așa, înainte de uscare, plantele se vor spăla într-un curent de apă, la fel ca și zarzavaturile crude folosite pentru salate.

O formă farmaceutică mai nouă de administrare sunt comprimatele preparate și din pulberi de plante, printr-o tehnologie simplă sau prin alta mai complicată, drajefierea, care constă în acoperirea cu o peliculă specială gastro-solubilă (de obicei dulce, rareori insipidă) . comprimatelor. Comprimatele din pulberi de plante prezintă avantajul unei dozări precise, posibilitatea controlului analitic, stabilirea termenului de valabilitate și prezentarea într-un ambalaj modern (celofan ștanțat, foliole de aluminiu sau din material plastic, în flacoane de sticlă).

2.3.1. SOLUȚIILE EXTRACTIVE APOASE

Se prepară din diferite părți de plantă sau amestecuri de plante medicinale, utilizând ca solvent apa, preferabil distilată sau dedurizată. În apă se dizolvă însă numai substanțe active hidrosolubile la un pH apropiat de cel neutru; de aceea, în unele cazuri se recomandă alcalinizarea ușoară a apei cu bicarbonat de sodiu sau acidifierea cu acid citric. Necesitatea schimbării pH-ului prin alcalinizare era intuită și de populațiile foarte vechi care, în medicina tradițională, recomandau adăugarea în „fierturile de plante" a unei cantități mici de cenușă. Procedeul de alcalinizare se utilizează și în zilele noastre de către masticatorii de Betel, de Areca catechu sau de alte plante conținând alcaloizi.

Gustul neplăcut al unor soluții apoase, după filtrare, se poate corecta prin îndulcire, după gust, cu zahăr sau miere. În diabet, obezitate, în gastritele hiperacide și în colitele de fermentație soluțiile extractive apoase nu se vor îndulci. În prezent, substanțele edulcorante sintetice (zaharina, ciclamatul de sodiu etc.) folosite de bolnavii diabetici, cât și în industria băuturilor răcoritoare, sunt contestate de unii specialiști farmacologi, biochimiști și mai puțin de medici, din cauza proprietăților potențial cancerigene (neconfirmate însă de cercetări întreprinse de colective complexe ale unor reputate instituții medicale). În schimb, tot natura ne-a dăruit un edulcorant natural, steriozidul, conținut în specia Stevia rebaudiana Bertoni, utilizat de sute de ani de populațiile din Brazilia și Paraguay, fară efecte secundare. (Specia poate fi cultivată și în țara noastră.) Soluțiile rezultate prin acest tip de extracție se vor prepara zilnic și nu se vor păstra mai mult de 12 ore. Nu se recomandă adăugarea de conservanți în soluții, care împiedică dezvoltarea microorganismelor responsabile de apariția procesului de fermentație.

Soluțiile extractive apoase sunt numeroase și variate:

Infuzia se prepară în modul următor: se încălzește apa până la fierbere. în infuzor, care de obicei este o cană de 200-250 ml din porțelan, faianță sau lut smălțuit, se toarnă apa clocotită, pentru a încălzi recipientul. După un minut, se pune apa la fiert. În infuzor se pun 1-2 lingurițe de plantă uscată și mărunțită. În cazul în care se utilizează plante crude, cantitatea de plantă este dublă sau triplă. Peste plante se toarnă apă clocotită, iar vasul de infuzare se acoperă cu o farfurioară. După 15 minute de infuzare, lichidul rezultat se filtrează printr-o strecurătoare acoperită cu tifon, după care plantele din tifon se storc. În unele cazuri se recomandă ca plantele uscate, în special cele mai dure, să fie umectate cu trei părți apă călduță la o parte plantă uscată, înainte de infuzare, timp de 5 minute.

În general, infuzarea se recomandă în cazul părților de plantă care au pereții celulari mai subțiri și fară îngroșări secundare, cum sunt florile, frunzele, părțile aeriene subțiri ale plantelor, chiar și unele fructe.

Decoctul, cunoscut și sub numele de fiertură, se realizează în modul următor: planta mărunțită se introduce de la început în apă rece, apoi se pune la fiert, până când apa dă în clocot. Se lasă apoi la foc domol, încă 15-30 minute, completând apa de evaporare din când în când. În mod obișnuit, cantitatea de plantă este aceeași ca și la infuzare, respectiv 1-2 lingurițe părți de plantă la 200-250 ml apă. Decoctul se filtrează fierbinte.

Extracția apoasă prin decocție se recomandă în general pentru rădăcini și coji, respectiv acele organe ale plantei care au membrana mai groasă și prin care difuziunea substanțelor active se face mai greu. Mai rar, acest procedeu se recomandă în cazul florilor, frunzelor, rămurelelor sau fructelor, și aceasta în special când urmărim ca în extractul apos să rămână prețioasele uleiuri esențiale.

Maceratul la rece. Unele substanțe active se extrag mai bine la rece (căldura le precipită) decât prin infuzare sau decocție. Maceratul la rece se prepară din rădăcini, tulpinițe, frunze sau semințe. Plantele se spală în prealabil într-un curent de apă rece. Dacă este nevoie, se mărunțesc. Se pun în apă rece (potabilă) la temperatura camerei (18°-21°C), conform cantităților indicate în rețetă, timp de 4-8 ore, agitând din când în când flaconul. Nu trebuie depășit timpul de opt ore, deoarece, peste acest timp, se pot dezvolta în preparat diverse microorganisme. Practic, părțile de plantă se pun la macerat seara târziu, iar a doua zi dimineață se filtrează prin tifon simplu. Maceratul astfel obținut va fi păstrat la loc rece sau în frigider, dar nu mai mult de 48 ore. Acest procedeu de extracție se recomandă pentru plantele care conțin mucilagii, derivați poliuronici sau substanțe termolabile, așa cum este cazul rădăcinii de Nalbă mare (Radix Althaea) , semințelor de In (Semen Lini), frunzelor și rămurelelor de Vâsc (Folium cum stipites Visci).

Siropurile sunt soluții extractive apoase (infuzii, decocturi macerate la rece) la care se adaugă o cantitate mare de zahăr, astfel încât concentrația acestuia să fie de 640 g zahăr la 360 g lichid. Adaosul ridicat de zahăr este menit, pe de o parte, să fie un corectiv al unor gusturi neplăcute (astringente, amare etc.), iar pe de altă parte, să exercite un rol conservant asupra produsului care de obicei se administrează în cantități mici, dar pe o perioadă mai îndelungată de timp. Se are în vedere și aportul bogat energetic al zahărului, siropurile recomandându-se de aceea nu numai copiilor și convalescenților, ci și persoanelor cu stare de slăbiciune fizică. Siropurile se pot prepara în casă sau pot fi procurate din farmacii, unități de desfacere a produselor din plante sau din alte unități autorizate .

Se recomandă evitarea pe cât posibil a consumării siropurilor cu arome, coloranți sau conservanți sintetici, oricât de atrăgătoare ar fi eticheta, ambalajul sau reclama lor comercială.

Este preferabilă prepararea în casă a siropurilor naturale din zmeură, căpșuni, fragi, cireșe, vișine, cătină, caise, piersici, lămâi, portocale sau alte fructe. Metoda este simplă: prin presare sau stoarcere se obține în prima fază sucul natural din fructe. Acestuia i se adaugă zahăr în proporția menționată (640 g zahăr la 360 g suc de fructe). Practic, această concentrație se recunoaște prin faptul că la fundul sticlei în care a fost preparat siropul rămâne un reziduu de zahăr nedizolvat, de cca 1 cm. Mult superior calitativ este siropul preparat cu miere. În acest caz, pentru asigurarea conservabilității se folosește combinația de o treime suc de fructe cu două treimi de miere sau, și mai bine, o parte suc de fructe la trei părți miere. In acest fel se asigură o conservabilitate nelimitată, însă procedeul este mult mai scump decât în cazul în care se prepară siropuri cu zahăr. Nu trebuie uitat însă că „prețul sănătății este proporțional cu investiția".

Este indicat să se respecte pentru fiecare plantă sau organ de plantă modul și tehnica de preparare a soluției extractive prin infuzare, decocție sau extracție la rece. Metodologia de obținere a acestor simple forme de preparate farmaceutice are la bază un studiu complex și cercetări laborioase.

2.3.2. SOLUȚII EXTRACTIVE HIDROALCOOLICE

Sunt forme farmaceutice în care plantele sunt macerate sau percolate într-un amestec de apă și alcool, cu o concentrație mai mare în alcool în cazul fineturilor sau mai redusă, în cazul vinurilor medicinale.

Tincturile. Din plantele mărunțite sunt extrase substanțele terapeutice, prin macerare cu alcool alimentar în diverse concentrații (45c, 60c, 70c), de regulă pe o durată de timp variind între 8-10 zile. Este procedeul cel mai simplu care poate fi efectuat și în casă. Important este să se țină seamă de cantitatea de plantă ce urmează a fi extrasă, de concentrația alcoolului (care diferă de la caz la caz) și de timpul de extracție. Operațiunea se execută în vase de sticlă bine închise. Agitarea, pentru o bună extracție, este necesară de cel puțin trei ori pe zi, pe toată durata extracției. O metodă mai rapidă este prepararea fineturilor prin percolare simplă sau multiplă, curent aplicată în farmacii, laboratoare galenice sau în instalații industriale. Aparatul de extracție este simplu și se numește percolator. De fapt, percolatorul este un cilindru trunchi-conic confecționat din sticlă, fier smălțuit sau material inoxidabil, prevăzut cu un robinet. La partea inferioară a percolatorului se aranjează câteva rondele de hârtie de filtru cu vată între ele. Se pune materia primă, respectiv plantele care urmează a fi extrase și care în prealabil au fost umectate cu solventul de extracție (alcool la concentrația indicată în formula de preparare). Deasupra se adaugă amestecul de alcool / apă până la umplerea percolatorului, robinetul inferior fiind închis. După aproximativ o oră, se deschide puțin robinetul, sub care este pus un borcan sau vas de sticlă în care se colectează tinctura obținută, picătură cu picătură. Dacă materia primă, respectiv planta, nu a fost complet prelucrată, se adaugă alcool diluat până la epuizarea substanțelor active pe care intenționăm să le extragem.

O metodă mai rapidă de obținere a tincturilor, de data aceasta la scară industrială, este turboextracția sau vibroextracția; ea necesită însă o aparatură specială.

Tincturile, sub aspectul tehnologiei farmaceutice și al modului de administrare, prezintă unele avantaje față de soluțiile extractive apoase prin aceea că extracția în mediu hidro-alcoolic este completă, conservabilitatea de lungă durată, iar administrarea sub formă de picături mult mai simplă. Tincturile se recomandă tuturor, indiferent de vârstă și în special celor cărora le este contraindicat aportul ridicat de lichide, cum sunt hipertensivii sau cei cu edeme datorate unor afecțiuni cardiace sau renale. Vinurile medicinale. Deși este o formă farmaceutică veche, considerată de unii chiar depășită, vinul medicinal este și rămâne un remediu terapeutic adjuvant. Extracția se realizează

în mediu hidroalcoolic slab, la un pH ușor acid; gustul plăcut al produsului (în funcție de vinul utilizat) și modul de administrare simplu îl fac agreabil oricărui adult. Nu se recomandă însă la copii, tocmai din cauza conținutului său în alcool.

Pentru preparare, plantele mărunțite se macerează timp de 7-10 zile în vin (de bună calitate și bine stabilizat) în concentrații de 30-50 g plantă la un kg de vin, după care urmează filtrarea preparatului. Deoarece vinurile medicinale tonice folosesc de obicei plante medicinale amare ca stimulante ale apetitutului, pentru corectarea gustului se adaugă glicerina (de uz intern). Administrarea lor ca tonic-aperitive se face înaintea meselor principale, în cantitate de 30-50-100 ml. Vinurile medicinale nu le sunt recomandate bolnavilor cu afecțiuni hepatice, cu gastrite acide, cu ulcer gastric sau duodenal, hipertensivilor.

Cidrurile. În limbajul curent, se întâlnesc sub denumiri improprii de genul „vin de măceșe", „vin de coacăze" etc. Este bine știut însă că vinul se obține numai din struguri; de aceea, toate celelalte băuturi slab alcoolice obținute din diferite fructe prin fermentație alcoolică se încadrează în termenul de cidruri. Au gust plăcut și unele proprietăți terapeutice tonifiante, datorate substanțelor active, hidrosolubile, care nu se alterează prin fermentație. Ele se pot prepara și în casă și se pot folosi în cantități moderate, de cca 50 ml pe zi, ca tonice- aperitive, stimulând pofta de mâncare. Deși au un conținut redus în alcool, ele nu se recomandă copiilor, ci numai adulților.

Cidrurile se prepară din mere dulci, din coacăze roșii sau negre, din vișine, smochine, din fructe de Porumbar, de Cătină, din florile de Soc sau din pseudofructele de Măceș.

Redăm câteva rețete ale unor astfel de preparate:

Cidrul de măceșe se prepară fie din 1 kg pseudofructe uscate de Măceș sau 1/2 kg pulpă uscată (fară semințe), fie din 1/2 kg pseudofructe proaspete la 10 litri apă fiartă și răcită, la care se adaugă 2,8 kg zahăr, 30-50 g drojdie de bere și sucul de la două lămâi. De obicei, cidrul se prepară în damigene prevăzute cu dop etanș și tub de fermentație, prin care ie elimină bioxidul de carbon. Fermentația durează 4-6 săptămâni, în funcție de temperatura camerei. În primele două săptămâni damigeana se agită ușor. După terminarea fermentației prin tubul de fermentație nu se mai elimină bioxid de carbon), cidrul devine limpede. Se trage în sticle cu ajutorul unui furtun, iar sticlele se astupă bine și se păstrează la loc răcoros. La cidrul de măceșe o bună parte din vitamina C se păstrează activă și după fermentație.

Cidrul de porumbe din fructele de Porumbar (Fructus Pruni spinosae) conține cantități apreciabile de vitamine, dar are un gust mai astringent decât cel de măceșe, datorită conținutului ridicat în tanin. Se prepară la fel ca și cidrul de măceșe, utilizând însă 3 kg fructe și 10 litri apă. Fructele se culeg toamna târziu, după primul îngheț. Se pot folosi și fructe uscate (1,2 kg la 10 litri apă). Se recomandă în special celor care suferă de colită cronică.

Cidrul din fructe de Cătină se prepară din 400 g fructe uscate sau 1 1/2 kg fructe proaspete la 10 litri apă și 3 kg zahăr. Se procedează la fel ca și la cidrul de măceșe, fermentația durând 15-20 zile. La suprafață se formează de obicei o peliculă uleioasă care se alege separat și se păstrează pentru tratamentul rănilor greu vindecabile sau al arsurilor severe, cazuri în care lichidul uleios se aplică direct pe plagă.

Cidrul de flori de Soc. Se prepară din aproximativ 80 g flori proaspete (2-3 umbele) curățate de peduncul (care-i conferă un gust amar) sau din 15-20 g flori de Soc uscate necesare pentru o rețetă care mai cuprinde 5 1 apă și 1 kg zahăr. Toate se fierb până la primul clocot. După răcire se adaugă sucul de la două lămâi, puțină coajă de lămâie rasă și 10-15 g drojdie de bere. După 5-6 zile de fermentație se obține o băutură ușor șampanizată, plăcută la gust, cu efecte diuretice, sudorifice și depurative. Se păstrează în sticle bine închise, ținute la rece sau chiar în frigider.

O variantă a cidrului din flori de Soc este socata lipsită de alcool. Se prepară din flori proaspete, recoltate de pe 8-10 umbele, care se pun în 10 litri apă; se adaugă 1-2 kg zahăr, sucul de la două lămâi și puțin din coaja lor. Se agită de 4-5 ori pe zi, iar după 2-3 zile se trage în sticle, dar numai după ce se strecoară cu o pâlnie prevăzută cu strecurătoare sau tifon. Se păstrează la frigider. Fiind lipsită de alcool, acest tip de șocată se recomandă și copiilor.

2.2.3. ALTE FORME DE ADMINISTRARE INTERNĂ.

In tehnologia farmaceutică există numeroase alte forme fitoterapeutice, care necesită însă instalații speciale pentru realizarea lor. Ne referim la extractele fluide (moi sau uscate), la pulberile liofilizate din soluții extractive și la ceaiurile medicinale „instant" folosite în ultimul timp din ce în ce mai mult.

Acestea din urmă reprezintă extracte apoase sau hidroalcoolice din plante care apoi se liofilizează sau se atomizează în scopul conservării pe o durată mai îndelungată de timp. Printr-un proces tehnologic larg răspândit astăzi în lume, ele se granulează fin și astfel se păstrează până la momentul folosirii lor prin dizolvare în apă caldă sau chiar rece, așa cum se procedează și cu cafeaua solubilă .

Tot în industria farmaceutică se prepară capsule, gelule, soluții injectabile și altele, în compoziția cărora intră extracte totale sau substanțe active pure de origine vegetală.

Se folosesc astăzi din ce în ce mai mult sucuri proaspete, atât din unele plante medicinale cât mai ales din fructe și legume.

Fig 7 CAPSULE

2.4. FORME FITOFARMACEUTICE DE UZ EXTERN

Unguentele sunt preparate de consistență semisolidă, formate dintr-o „bază de unguent" (vaselină, grăsimi hidrogenate, lanolină, ceară, untură etc.) în care se încorporează tincturi din plante, extracte (moi sau uscate) sau pulberi de plante. În cazuri speciale se pot încorpora și substanțe active pure. Unguentele sau alifiile sunt destinate exclusiv uzului extern. În ultimul timp s-au produs diferite „baze de unguente" din geluri hidrosolubile, care prezintă avantajul că au o mai mare putere de penetrare a tegumentelor și mucoaselor, nu pătează lenjeria și sunt ușor lavabile.

La unguentele clasice folosite în timpul verii sau în orice anotimp (în zonele tropicale sau ecuatoriale) se adaugă o cantitate mai mare de ceară, parafină sau stearină, pentru a le asigura consistența crescută.

În cazul în care unguentele au fost preparate pe bază de grăsimi animale sau vegetale, conservarea lor este limitată.

Supozitoarele, cu diverse medicamente naturale sau de sinteză, se prepară fie în farmacii, fie în industria de medicamente și se administrează exclusiv pe cale externă (prin introducere intraanală sau intravaginală).

Uleiurile medicinale reprezintă o formă de macerare a plantelor în ulei comestibil de Floarea-soarelui, arahide sau măsline. Durata macerării este de 4-6 săptămâni. Există însă și un procedeu mai rapid de preparare a acestora. În acest caz, plantele se umectează în prealabil cu alcool concentrat și se țin într-un vas închis 10-12 ore. Se adaugă uleiul comestibil, fierbându-se apoi pe baia de apă timp de 2-3 ore. Se lasă în repaus 2-3 zile, după care se filtrează. Se păstrează în sticle bine închise, la întuneric și la loc răcoros. Astfel se prepară uleiul de Sunătoare, de Mușețel, de Coada șoricelului sau din alte plante și se folosesc sub formă de pansamente locale pe răni, arsuri, eczeme etc.

Cataplasmele (prișnițele) se obțin fie din frunzele proaspete de plante, fie din semințe măcinate (Muștar, In) care se amestecă cu apă călduță, până se obține o pastă care se pune în tifon dublu sau într-o pânză curată. Cataplasmele care se aplică pe zona în care se manifestă afecțiunea au fie efect emolient și antiinflamator (scurtând timpul de evoluție a unor abcese), fie efect revulsiv, activând circulația periferică.

Băile cu plante . Se bazează în principal pe acțiunea directă la nivelul tegumentelor sau al mucoaselor a diferitelor substanțe active din plante (obținute prin extracție apoasă) cu efecte antiseptice, antiinflamatoare, cicatrizante, sedative etc. Băile cu plante sunt utile în boli de piele sau chiar în unele afecțiuni interne. Tegumentele și mucoasele fiind destul de permeabile pentru numeroase substanțe active din plante, acestea pot ajunge în zone mai profunde (explicându-se astfel bunele rezultate obținute în gută și în boala reumatismală). Transportate de curentul sanguin, ele pot ajunge în întreg organismul, facându-le utile și într-o serie de boli interne.

Substanțele active se pregătesc în infuzii sau decocturi concentrate, care se introduc în apa de baie, după filtrare. Un alt procedeu recomandă ca plantele mărunțite să fie introduse într-un săculeț de tifon care se infuzează sau se fierbe în 5 litri de apă. Infuzia, decoctul sau săculețul de tifon cu plante se răstoarnă în apa din cada de baie. Băile medicinale se pot face și cu uleiuri esențiale în proporție 5-10% ulei, dizolvate în alcool concentrat.

Atât băile parțiale cât și băile generale cu plante se fac după o baie prealabilă de igienă corporală, prin care se îndepărtează sebumul (depozitul gras de pe piele) care astupă spațiile intercelulare ale dermei. Apa se aduce la o temperatură convenabilă și confortabilă organismului, pentru a realiza vasodilatația periferică accentuată, capabilă să favorizeze resorbția substanțelor active din plante. Pentru băi generale se recomandă prepararea unei infuzii sau unui decoct concentrat, folosind pentru fiecare litra de apă 30-50 g amestec de plante. Pentru o cadă de baie obișnuită sunt necesari 5 litri infuzie sau decoct concentrat.

In cazul băilor locale sau parțiale (care interesează o anumită zonă a corpului), cantitatea de plante utilizate nu va fi mai mare de 20-50 g la un litra de apă. Băile locale se aplică la o temperatură de maximum 40°C și sunt indicate în plăgi neinfectante sau purulente, afecțiuni articulare, hemoroizi, ulcere varicoase. 

Oțeturi aromatice. Sunt o formă farmaceutica veche, obținută prin macerarea plantelor aromatice în oțet de vin. în acest scop se folosesc 50-100 g plantă (mărunțită) la un litru de oțet. Macerarea durează 7-8 zile, după care conținutul se filtrează prin presare. Soluția extractivă hidroacetică se folosește pentru fricțiuni locale sau generale. Oțetul de trandafiri, atât de utilizat în deceniile precedente, reprezintă cea mai cunoscută formă a acestei grupe de soluții de uz extern.

Inhalațiile. Ele reprezintă o formă de administrare a uleiurilor esențiale din plante prin tractul respirator. Se prepară fie din plante aromatice prin infuzare, fie din uleiuri esențiale, puse direct în apa clocotită. Pacientul stă cu capul deasupra vasului în care s-a preparat infuzia ori s-

au turnat 20-30 picături dintr-un ulei esențial. Capul se acoperă cu un prosop, în așa fel încât pierderile de uleiuri esențiale să fie cât mai mici. Inhalațiile sunt utile în rinite, sinuzite, laringite, traheite, bronșite, în astmul bronșic etc. în prezent există vaporizatoare de ceramică sau electrice cu care se obțin aerosoli utilizați în aromaterapie.

Gargarismele. Reprezintă o cale de dezinfectare a cavității bucale și a faringelui cu ajutorul unor infuzii sau decocturi obținute din plante; în timpul gargarei, prin mișcările limbii, lichidul ajunge și în regiunea amigdalelor. O astfel de dezinfecție locală se recomandă în stomatite, gingivite, amigdalite, abcese dentare și în aftoze bucale, atât la adult cât și la copil.

Badijonajele reprezintă o formă de aplicare externă, direct pe o leziune a pielii sau mucoaselor, a unor substanțe medicamentoase de sinteză chimică (violet de Gențiana, mercurocrom) sau obținute din plante (Aftolizolul, preparat din petalele de Trandafir). Cu ajutorul unor tampoane din vată înfășurată pe un bețișor, creion sau o vergea metalică, bine înmuiate în medicamentul respectiv, se badijonează (pensulează) leziunile pielii sau ale mucoaselor (răni externe, afte bucale, amigdalite purulente).

2.5. FITOTERAPIA ÎN MENOPAUZĂ

Menopauza, stare fiziologică normală, caracterizată prin încetarea definitivă a ciclului menstrual. intervine de regulă între 45 și 50 de ani. Este precedată timp de câțiva ani de postsmenopauză, stare de multe ori critică, caracterizată prin cicluri menstruale neregulate, însoțite de astenie,

irascibilitate, anxietate, uneori chiar de depresie psihică.

In plus, aceste fenomene sunt însoțite de senzația de amețeală sau de leșin, de transpirații nocturne și de o stare de hipersensibilitate, cu consecințe în relațiile cu cei din jur. 

Pot surveni chiar și tulburări cardiace (dureri precordiale, aritmie, palpitații), respiratorii (senzație de opresiune toracică) și bufeuri.

La toate aceste simptome subiective se mai adaugă și simptomele obiective, caracteristice menopauzei, ca: îngrășarea (creșterea ponderală cu 8-10 kg în câteva luni), tulburări ale tensiunii arteriale, edeme (în special ale picioarelor), evidente mai ales seara.

În toate aceste simptome caracteristice premenopauzei cât și menopauzei, numeroase specii de plante și produse fitoterapeutice pot contribui, atât preventiv cât și curativ, la diminuarea și ameliorarea simptomelor atât de supărătoare pentru majoritatea femeilor ajunse în această stare fiziologică, de altfel normală.

Dintre speciile de plante recomandate în tratamentul profilactic și curativ al acestor simptome, menționăm: Coada șoricelului, Pelinul, Arnica, Păducelul, Sunătoarea, Rozmarinul, Valeriana, Talpa gâștii și multe alte specii, indigene și exotice.

Vom prezenta în cele ce urmează câteva plante și rețete fitoterapeutice specifice tulburărilor de menopauză.

Gemoderivate: Stejar (muguri), Rozmarin (mlădițe), Zmeur (mlădițe), Brad alb (muguri), Mesteacăn pufos (muguri), Pin (muguri), Măceș (mlădițe), Mur (mlădițe), Viță de vie (muguri). Acestea se utilizează în scheme de 3-6 luni, asociate câte 2-3 în funcție de simptomele fiecărei paciente. Gemoterapic pentru bufeuri se recomandă Zmeur (mlădițe) gemoderivat deoarece are o acțiune de reglare a funcției ovariene, stimulând-o atunci când aceasta este deficitară (atât pe linie de estrogeni, cât și de progesteron). De aceea se recomandă atât în menopauza precoce (prematură), cât și ulterior în postmenopauză.

Tincturi: salvie, coada calului, brusture, lemn dulce, urzică, levănțică, passiflora, valeriană, roință, etc.

CAPITOLUL 3

PLANTE MEDICINALE UTILIZATE ÎN MENOPAUZĂ

3.1. PĂDUCELUL

În această subgrupă de afecțiuni cardiovasculare se recomandă plante cu acțiune sedativă generală. Ele au efecte favorabile în multe tulburări neurovegetative ale inimii, cunoscute sub denumirea de nevroză cardiacă (tulburări de ritm cardiac însoțite sau nu de palpitații și de senzație de durere precordiaîă). în astfel de cazuri, o serie de ceaiuri medicinale sau de tincturi se vor administra în timpul zilei, dar ultima administrare se va face obligatoriu seara, înainte de culcare.

Dintre plantele medicinale utilizate în afecțiunile cardiace cu substrat nervos se recomandă următoarele:.

Extractul din frunze de păducel (Crataegus oxyacantha) este benefic pentru inimă, afirmă medicii de la Colegiul American de Cardiologie, în urma unui studiu efectuat pe 2681 de pacienți.

Fig.9 FRUCTE PADUCEL

Tratamentul cu păducel nu a avut efecte dăunătoare, ba chiar a prelungit viața unor pacienți cu probleme grave de inimă, care nu mai răspundeau la tratamentul medicamentos administrat în spital.

Studiul americanilor, realizat pe o perioadă de doi ani a analizat rezultatele tratamentului cu o substanță placebo comparativ cu extractul de păducel. Deși nu a înregistrat rezultate semnificative în ceea ce privește prelungirea vieții, scopul principal urmărit de studiu, tratamentul cu păducel s-a dovedit benefic în tratarea afecțiunilor cardiace cronice, a anginei și aritmiei.

Extractul de păducel, plantă originară din Europa și Irlanda, este un antioxidant folosit pe bătrânul continent de sute de ani ca remediu naturist pentru tratarea bolilor de inimă. Substanțele chimice din plantă acționează direct asupra mușchiului cardiac, mărind sau scăzând puterea și rata bătăilor inimii, și asupra vaselor de sânge, relaxând arterele sangvine din jurul cordului; de asemenea, păducelul acționează indirect, lărgind vasele de sânge aflate aproape de suprafața pielii, scăzând presiunea arterială.

Păducelul este cunoscut și pentru efectele sale calmante, fiind folosit în tratarea anxietății și a insomniei (deși nu a fost realizat niciun studiu în acest sens). Un alt beneficiu al acestei plante este faptul că scade nivelul colesterolului.

În ultimii ani, păducelul a devenit una dintre cele mai studiate plante medicinale, cercetătorii descoperind o bogăție de substanțe active în florile, frunzele și fructele sale.

Acțiune farmacologică: sedativă, antispasmodică, vasodilatoare în special la nivelul vaselor coronariene, hipotensivă, de întărire și rărire a contracțiilor inimii bolnave.

Întrebuințări: infuzie 1-2 % (2-3 g în 24 de ore, echivalent cu o cană de ceai) se administrează în dereglările cardiovasculare, în anghina pectorală, ca sedativ nervos, vascular și hipotensiv.

În plus, el scade tensiunea arteriala si are efect de sedare asupra sistemului nervos central. Pe de altă parte, același preparat ajută la tratarea tulburărilor de menopauză, are o influență pozitivă în astm și ca adjuvant în scăderea colesterolului. Datorită conținutului lor bogat în vitaminele B și C, dar și în acizi organici, frunzele și fructele stimulează sistemul de apărare al organismului.

Ceaiul de flori sau fructe de păducel se prepară prin infuzarea unei lingurițe de flori, respectiv fructe, în 250 ml de apă clocotită. După 30 de minute, amestecul se strecoară, se îndulcește cu miere și se consumă pe parcursul unei zile.

Planta stabilizează emoțiile în cazul agresivității sau al tulburărilor de comportament la copii, se administrează 4-6 linguri pe zi de sirop de păducel. Este o metodă eficientă, cu efect sigur și de lungă durată. Stările de nervozitate sau agitație dispar după o cură de 30 de zile cu tinctură de paducel. Se administrează 3-4 lingurite pe zi. În timpul tratamentului, se face o pauză de patru-cinci zile. Pentru eficacitate maximă, pe toată durata curei, se va renunța la carne și se va opta pentru produsele lacto-vegetariene. Atacurile de panică dispar dacă se consumă de trei-patru ori pe zi infuzie de păducel. Specialiștii recomandă ca preparatul să fie administrat pe stomacul gol, cu un sfert de oră înaintatea meselor principale. Efectul obținut este de stabilizare a emoțiilor.

Păducelul (Crataegus monogyna, Crataegus oxyacantha sau alte specii) – atât florile, frunzele ce însoțesc inflorescența cât și fructele mature conțin crataeguslactone, substanțe de natură purinică, care au proprietatea de a stimula activitatea cardiacă, similare cafeinei, cu acțiune asupra vaselor sanguine, a miocardului și asupra centrilor nervoși vasculari.

În special în flori se găsesc substanțe de natură flavonică (bioflavone) care au rol P-vitaminic, de importanță deosebită în metabolismul mineralelor, microelementelor și al respirației celulare. În același timp, flavonele din Păducel diminuează tensiunea arterială, stimulează funcția miocardului și tonifică pereții capilarelor.

Indicațiile fitoterapeutice sunt multiple și se referă la tulburări circulatorii care survin în special la persoanele mai în vârstă și care se manifestă prin durere anginoasă precordială, tahicardie, anxietate (teamă, neliniște, frică), vertij și dispnee.

Preparatele pe bază de Păducel acționează și ca vasodilatatoare coronariene. Dar ele au acțiune favorabilă și în hipertensiunea arterială, prin substanțele active pe care le conține această miraculoasă plantă medicinală. După primele zile de la administrarea acestor preparate dispar sau se ameliorează simțitor tulburările de ritm cardiac.

Florile, frunzele și fructele acestui arbust sunt indicate în special persoanelor slăbite, mai în vârstă sau senile. Pe drept cuvânt, fitoterapia franceză numește preparatele pe bază de Păducel „laptele bătrânilor".

De asemenea, această plantă este indicată și în tulburările cardiace care însoțesc menopauza; este recomandată și copiilor care prezintă insuficiență circulatorie secundară afecțiunilor de natură infecțioasă (în special în sindromul cardiovascular din bolile infectocontagioase).

Tratamentul cu infuzii sau tinctură de Păducel, pentru a se dovedi eficient, trebuie urmat cel puțin 6 luni pe an.

Dar Păducelul și produsele terapeutice derivate din el au și numeroase și importante contraindicații. Și de aceea, ele nu vor fi administrate bolnavilor care prezintă edeme cardiace, cardiopatii valvulare sau alte afecțiuni cardiace, aflate în stadii avansate de evoluție.

Modul de preparare și administrare

– infuzia se prepară dintr-o linguriță flori cu frunze de Păducel sau 2 lingurițe fructe la o cană cu apă și din ea bolnavul va consuma două căni pe zi (una în timpul zilei, iar cea de-a doua seara, înainte de culcare) băute încet, înghițitură cu înghițitură.

– tinctură, care se prepară din 20 g flori cu frunze, prin macerare timp de 10 zile în 100 ml alcool de 60c-70c. Se iau de 3 ori pe zi câte 10-15 picături în puțină apă sau într-o linguriță cu zahăr.

– pulberea din flori și frunze se administrează de 3 ori pe zi, câte 2 vârfuri de cuțit, amestecate în miere, dacă este posibil închise în capsule operculate sau în cașete de amidon.

în cazul în care se folosesc fructele de Păducel, pentru toate preparatele, cantitatea de fructe va fi dublă față de cea de flori și frunze. Sunt și numeroase produse fitofarmaceutice pe bază de Păducel.

3.2. TALPA GÂȘTII

TALPA GÂȘTII (Leonurus cardiaca, Leonurus villosus) de la care se folosesc numai părțile superioare ale plantei, recoltate în timpul înfloririi (fară părțile lignificate sau rădăcini).

Această plantă conține 0,050-0,070% alcaloizi (stachydrină, betonicină și turicină), glicozide cardiotonice (similare ca acțiune cu cele din speciile de Strophantus), substanțe amare cu structură sterolică, flavonoide etc.

Denumirea științifică și unele denumiri populare atrag atenția asupra faptului că efectele terapeutice ale acestei plante medicinale erau cunoscute de multă vreme și că planta era utilizată

atât în afecțiunile cardiace cu substrat funcțional, cât și ca sedativ general, mai puternic chiar decât Valeriana, atât de binecunoscută și de larg utilizată chiar și astăzi.

Se recomandă în tulburările de climacteriu și în stările de anxietate.

Cercetări farmacodinamice recente au confirmat acțiunea sedativă a preparatelor de Talpa gâștii asupra S.N.C. și în special asupra centrului cardiovascular, producând acțiune hipotensivă și vaso-constrictorie periferică, acțiunea cronotrop-negativă asupra cordului (reduce ritmul contracțiilor cardiace). Acțiunea cardiacă a extractelor obținute din Talpa gâștii se manifestă prin excitare centrală vagală.

Extractele apoase obținute prin infuzie sau decocție din florile și frunzele de Talpa gâștii nu cuprind întregul spectru de acțiuni farmacodinamice pe care le dovedesc extractele hidroalcoolice (tincturi) sau pulberea de plantă, administrată ca atare.

În dozele terapeutice indicate în diferite formule nu se constată efecte secundare. Dar în cantități mai mari decât cele terapeutice pot apărea efecte nedorite ca vărsături, colici, scaune sanguinolente și senzație continuă de sete.

Chiar și homeoterapia recomandă remedii din această plantă, dar cu condiția ca tinctura de bază să fie preparată din plantă proaspătă. Se folosesc tinctura de bază sau diluțiile D, sau D2, în doză de 10-15 picături de 2-3 ori pe zi, în insuficiența cardiacă, în nevroze și în tulburările de climacteriu (menopauză, andropauză).

Mod de preparare și administrare

– infuzie: o linguriță plantă mărunțită la o cană cu apă; se beau 2 căni pe zi (dintre care una seara) timp de o săptămână; cura se poate repeta din două în două luni.

– tinctură: 20 g plantă uscată, se macerează timp de 8 zile în 100 ml alcool de 70c; se iau câte 20-40 picături de 2-3 ori pe zi, înaintea meselor principale. Tinctura astfel preparată dă rezultate bune și în combaterea meteorismului abdominal.

– pulberea din flori și frunze: se va lua câte un vârf de cuțit de 4 ori pe zi, timp de 2 săptămâni.

Fig 12 EXTRACT DE TALPA GÂȘTII

3.3. VALERIANA (VALERIANA OFFICINALIS)

Fig 13 FLORI DE VALERIANĂ

Se mai numește popular și odolean sau gușa porumbelului.

Este o plantă ierboasă, înaltă de un metru – un metru și jumătate, care crește spontan, în locurile umede, cu pământ afânat, din zonele de deal și de munte. Are florile de un roz palid, cu un miros slab-dulceag, la fel ca și frunzele. Rădăcina este puternică și bine dezvoltată (în ea sunt depozitate peste iarnă substanțele de rezervă),având și ea un miros specific: dulceag-înțepător și destul de neplacut, ușor emetic (vomitiv). Rădăcina se recoltează la sfârșitul lui septembrie, începutul lui octombrie.

Rădăcina de Valeriana conține 0,5-2% ulei esențial format din izovalerianat de bornil, acetat și butirat de bornil, 1-camfen, 1-pinen și borneol, acid izovalerianic, sesquiter- pene biciclice, alcaloizi, alcooli, esteri, fenoli, cetone, oxilactone, sitosteroli etc. Deci o compoziție chimică foarte bogată în substanțe active.

Acțiunea farmacodinamică principală, cea sedativă, se pare că este imprimată de conținutul în valepotriați, substanțe cu structură chimică complexă. S-a demonstrat însă că activitatea terapeutică a produselor farmaceutice pe bază de Valeriana se datorează sinergismului tuturor substanțelor active acumulate în rădăcinile plantei.

În mod deosebit, componentele principale din uleiul esențial, în special alfa-metil cetona și unii dintre alcaloizi au efecte inhibitoare asupra țesuturilor bogat inervate, asupra sistemului nervos central și a celui muscular. Efectele sedative se manifestă atât asupra encefalului, cât și asupra celorlalte segmente ale sistemului nervos.

Preparatele pe bază de Valeriana au efecte sedative în special în nevroze, prin diminuarea excitabilității creierului. Acțiunea exercitată asupra musculaturii netede și striate se obține prin dublu mecanism: unul direct, muscular (asupra fibrei musculare), iar altul indirect, nervos (asupra plăcii neuromotorii din mușchii care comandă contracția musculară netedă sau striată).

În general, preparatele pe bază de Valeriană sunt recomandate ca sedative în diverse forme clinice de nevroze, în stările de excitație manifestate prin palpitații, tahicardie, insomnii, nervozitate, hipersensibilitate motorie și senzorială; are și efect antispastic moderat (în crampele intestinale sau în durerile musculare).

Nu se cunosc efecte secundare la doze moderate, dar se cunosc fenomene clinice de supradozaj (de intoxicație voluntară sau accidentală). Pe de altă parte, în ultimii ani valepotriații (substanțele active din Valeriană) sunt suspectați ca posibili cancerigeni; cercetările ulterioare vor dovedi sau infirma această temută suspiciune.

Mod de preparare și administrare

– infuzie: o linguriță rădăcină la o cană cu apă. Tot conținutul se bea treptat, în cursul unei zile.

– tinctura se prepară din 20 g rădăcină macerată în 100 ml alcool de 60c-70c, timp de 8 zile. Se iau de 3 ori pe zi câte 15-20 picături. Se recomandă în special în afecțiunile cardiace cu substrat nervos, singură sau asociată în părți egale cu tinctură de Păducel.

– pulberea se poate administra de trei ori pe zi câte un vârf de cuțit, preferabil în capsule operculate sau de amidon (cașete).

Tratamente cu valeriană:

insomnie – nenumărate teste clinice, făcute pe pacienți de toate vârstele și care sufereau de diferite tipuri de tulburări de somn, au dovedit eficiența valerianei ca sedativ și somnifer.

Administrarea tincturii de valeriană înlătură dificultatea în a adormi, micșorează semnificativ procentul de treziri nocturne, favorizează apariția fazei de somn profund fără vise (etapa cea mai odihnitoare a somnului). Cu alte cuvinte, valeriana ajută la mărirea perioadei de somn și – foarte important – îmbunătățește calitatea acestuia. Se fac tratamente de câte 6 săptămâni, în care se administrează seara, la ora 7, și apoi înainte de culcare, câte o linguriță de tinctură, diluată cu puțină apă. Efectele evidente de îmbunătățire a somnului apar după 3 săptămâni de administrare, în cazul valerianei efectul fiind cumulativ.

aritmie cardiacă, ischemie cardiacă – cu ajutorul valerianei se tratează în mod special tulburările cardiace care apar pe fond de stres și de anxietate. Un studiu efectuat in SUA, pe un lot de 480 de persoane, a demonstrat că administrarea de valeriana, câte 30 de picături de tinctură de trei ori pe zi, diminuează rata bolilor cardiace care apar pe fond de stres, în special a aritmiei și a ischemiei cardiace. De asemenea, administrarea valerianei a redus sentimentul subiectiv de stres.

anxietate – valeriana este (alături de o plantă exotică – kava-kava) cel mai bun remediu natural anti-anxietate. Rezultatele cele mai evidente apar după 4 săptămâni de tratament, care va consta în administrarea unei jumătăți de lingurițe de pulbere, de 4 ori pe zi. Tratamentul se face vreme de două luni, cu 14-21 de zile de pauză. Are efecte similare ca intensitate cu cele ale medicamentelor anxiolitice de intensitate slabă și medie, dar fără efectele adverse majore ale acestora.

În doze normale, valeriana dă foarte rar reacții adverse, care constau în somnolență și – uneori – ușoară senzație de vertij. Depășirea acestei doze produce însă efecte cum ar fi: senzații de amețeală, lipsa de concentrare și coordonare, dureri de cap etc.

Ca somnifer și calmant, doza la care valeriana își face efectul nu depinde neapărat de greutatea corporală sau de vârsta, cantitatea optimă pentru obținerea efectelor terapeutice fiind găsită prin încercare, însă fără a depăși doza maximă admisă, mărirea dozei de valeriană nu înseamnă neapărat și mărirea efectului terapeutic

3.4. LEVĂNȚICA (Lavandula angustifolia)

Specia Lavandula angustifolia Mill. (fig. 1) este descrisă in Flora României ca endemică în Dobrogea

Se folosesc florile care conțin: cele proaspete 0,5-1% ulei esențial, iar cele uscate 1-3%. Uleiul esențial de Levănțică are un conținut de 44-50% acetat de linalil, dar și butirat de linalil, geraniol, linalol în stare liberă, valerianat de linalil, borneol, cumarine, etil-n- amilcetonă, nerol, furfurol, alfapinen, cariofilen, acizi și esteri etc. Florile mai conțin însă și tanin (o substanță amară) și unele săruri minerale.

Acțiunea farmacodinamică a florilor de Levănțică se caracterizează prin efectul sedativ la nivelul sistemului nervos central, datorat în special uleiurilor esențiale pe care le conține.

în distoniile vegetative florile se folosesc în special în băi generale, la cadă.

În doze terapeutice (de 3 ori pe zi câte 8-10 picături), uleiul esențial acționează asupra diferitelor sisteme: sedativ asupra sistemului nervos și cardiovascular, spasmolitic asupra căilor respiratorii, diuretic la nivelul căilor renale, carminativ, coleretic la nivelul căilor digestive și antiseptic la nivelul plăgilor infectate.

Utilizarea în administrare internă a florilor de levănțică în dozele indicate nu duce la efecte secundare. Uleiul esențial trebuie folosit pe cale internă cu prudență, deoarece în cantități ce depășesc 0,80 g pe zi, poate produce stări de iritații la nivelul stomacului, intestinelor și sistemului nervos central.

Mod de preparare și administrare

-infuzie: l și 1/2 linguriță flori la o cană cu apă; se beau 1-2 căni de infuzie pe zi.

– ulei esențial: de 3 ori pe zi câte 8-10 picături în puțin alcool diluat (votcă) sau coniac (10 ml).

3.5. GINSENGUL

Este o plantă minunată, din categoria plantelor „adaptogene", care ajută organismul să se adapteze la schimbările mediului înconjurător și să reziste la efectele stresului. Unul dintre mecanismele prin care o face este cel de stimulare a imunității, pe lângă efectul de întărire și susținere a glandelor suprarenale.

Există trei tipuri de Ginseng, fiecare cu efectul său special, de aceea nu trebuie prescris cu ușurință orice tip de Ginseng.

Ginseng-ul chinezesc (sau Panax ginseng) este una dintre cele mai cunoscute plante medicinale din lume, originară din China și Asia de Sud-Est. În limba chineză ginseng înseamnă „rădăcina omului", iar Panax vine de la cuvântul latin „panacea", adică ceva care vindecă de toate. Varietatea Panax a ginsengului crește spontan în China, Japonia și Coreea, dar este cultivată în scopuri comerciale, pe suprafețe întinse în Asia, Canada și SUA. Rădăcina plantei sălbatice are o acțiune fitoterapeutică mai puternică decât cea cultivată. Dar orice fel de rădăcină de ginseng are un efect benefic, atunci când este administrat corespunzător.

Acest preparat are multe indicații clinice:

– în situații de slăbire generală a organismului, la vârstnici, pentru stări de insomnie și slăbirea memoriei, pentru palpitații și stări de colaps;

– indicat în boli cardiovasculare

– pentru întărirea plămânilor, la persoanele cu astm bronșic

– pentru îmbunătățirea funcției digestive

– pentru combaterea diabetului (mai ales a celui tip II)

– pentru întărirea imunității; în special la persoanele supuse chimioterapiei și radiațiilor, pentru susținere sistem imunitar

– efect tonic sexual

– pentru îmbunătățirea performanțelor atletice

– efect anxiolitic și antidepresiv

– are un efect foarte tonic tip Yang, poate produce o stare de agitație, tulburări de somn (insomnie) și stări de ușoară agresivitate.

– încălzește organismul și se recomandă la persoane epuizate (mai mult, la

vârstnici)

Substanțele active din Panax ginseng se numesc ginsenozide. Studii clinice au arătat o acțiune de stimulare activității creierului și sistemului nervos, precum și o îmbunătățire a performanței intelectuale determinate de ginsenozida Rgl. Alte ginsenozide, la fel ca și poliacetilenele și polizaharidele, activează sistemul imunitar și au o acțiune anti-canceroasă.

Doza de Panax ginseng este de 100 mg pe zi, timp de 1-4 săptămâni, apoi pauză de o lună între cure. La supradozarea ginsengului chinezesc apar anxietate și insomnie, precum și creșteri tranzitorii ale presiunii arteriale.

Nu se administrează în aceeași perioadă cu cofeina sau excitantele, care îi accentuează acțiunea tonică.

Nu se administrează seara, înainte de culcare.

Ginseng-ul siberian (Eleutheroccocus senticosus) este un tip de ginseng folosit de locuitorii Siberiei pentru a-și crește calitatea vieții și a-și scădea susceptibilitatea la infecții. Spre deosebire de ginsengul chinezesc, varianta Panax, ginseng-ul siberian pare a fi adaptogenul perfect, care nu dă reacții de agitare sau insomnii la supradozări.

Este varietatea de ginseng care pare să susțină cel mai bine funcția glandelor suprarenale și utilizarea oxigenului de către celule.

Substanțele active din ginseng-ul siberian aparțin unui grup de saponine numite eleutherozide. în plus, mai conține polizaharide, despre care se crede că susțin funcția imunitară a organismului.

Unul dintre lucrurile bune legate de Ginseng-ul siberian îl constituie temperatura neutră a acestuia, ceea ce înseamnă că în timpul administrării lui, persoana nu devine nici mai călduroasă, nici mai friguroasă. Este ginseng-ul cel mai tolerat de majoritatea oamenilor și poate fi administrat perioade lungi de timp, fără pauză.

Există o serie de cercetări germane care au arătat că Ginsengul siberian îmbunătățește funcția imunitară, în special activitatea limfocitelor, celulele care luptă împotriva infecției. O acțiune asemănătoare s-a semnalat și la ginsengul chinezesc, dar cel siberian pare a fi superior în intensitatea acțiunii.

3.6. ROINIȚA

E o planta înaltă de aproape un metru, cu flori albe-liliachii și cu frunzele de un verde deschis. Dar ceea ce o distinge printre suratele ei din natură e mireasma pe care o răspândește și care seamănă cu lămâia.

Originară din Asia Mica și din țările mediteraneene, roinița era folosită de arabi ca întăritor pentru inimă.

Cunoscută în popor și sub numele de melisă, mătăciune sau iarba de alamai, roinița crește mai ales în sudul și în vestul țării, unde preferă coastele pietroase și însorite din pădurile de stejar, de salcâm sau din răriturile de fag. Înfloreste la sfarsit de mai – inceput de iunie, și poate fi găsită cu precădere în vestul țării – Arad, Timișoara, Caraș Severin, în Bihor, dar și în zonele sudice ale Olteniei și Munteniei.

De la roiniță se culege partea aeriană (tulpină, frunze, flori), prin tăierea cu grijă, pentru a nu dezrădăcina planta, care va da apoi alte tulpini.

Deoarece roinița este și o plantă aromată, aceasta se folosește în prepararea unor salate.

Ceaiul preparat din frunze de roiniță este foarte eficient în tratarea amețelilor, pierderii temporarea a cunoștinței, digestiei grea, stărilor nervoase, durerilor de cap. Se recomandă a se bea o cană de ceai zilnic. De asemenea acest ceai poate fi preparat și din flori de roiniță având aceleași efecte benefice asupra organismului uman, ca cel din frunze de roiniță.

Compoziție: uleiuri volatile, saponine, citroneol, citral, principii amare, taninuri, acid cafeic, acid ursolic, acid oleanoic, stachioză, vitamina C, săruri minerale

Acțiune: calmantă, sedativă, stimulează memoria, reduce starea de agitație la nivelul sistemului nervos, favorizează gândirea pozitivă și optimistă, înviorează mintea, echilibrează emoțiile, inhibă acțiunea hormonului tiroidian (are acțiune hipotiroidină), regulatoare a activității hormonale a gonadelor, combate tulburările de ciclu menstrual (sindrom premenstrual, menstre neregulate), tulburări menopauzale, acțiune antitumorală, antiinflamatorie, antialgică.

Indicații: stări de oboseală, agitație nervoasă, boala Alzheimer, tulburări de memorie, tulburări neuro-vegetative pe fond psihic, depresie, anorexie psihica,hipertiroidie.

Contraindicații:

– nu se administrează pe termen lung pacienților cu hipotiroidie

– se administrează cu precauție la persoanele care utilizează sedative sau calmante de sinteză.

Mod de administrare:

Pulberea se administrează câte jumătate linguriță rasă de 3 – 4 ori pe zi.

Infuzia se prepară dintr-o linguriță de pulbrere la o cană de apă clocotită, infuzată 2-3 minute, apoi se strecoară și se consumă 2-3 căni pe zi.

Infuzia combinată se prepară din 3-4 linguri de roiniță marunțită puse la macerat în 500 ml apă rece și lăsate de seara până dimineața la temperatura camerei,apoi se filtrează iar planta ramasă după filtrare se fierbe în altă jumătate litru de apă, se lasă sa se răcească, apoi se strecoară și se amestecă cele 2 extracte.Se folosește intern (2-3 căni pe zi) cât și extern sub formă de comprese.

Tinctura se prepară din 10 linguri de pulbere de roiniță la 200 ml alcool de 70 de grade, lăsate la macerat timp de 3 săptămâni, apoi se strecoara și se depozitează în sticluțe închise la culoare, bine închise, la loc răcoros și ferite de lumină. Se administrează câte o linguriță de 3- 4 ori pe zi.

Probabil cea mai importantă categorie de efecte a roiniței este cea asupra sistemului nervos. În doze mici și luată ocazional, roinița este un excelent calmant nervos, fiind recomandată contra durerilor de cap, care apar pe fond de stres si de suprasolicitare, contra insomniei, contra tulburărilor digestive care apar pe fond nervos.

În toate aceste afecțiuni, se administrează câte o lingurița de tinctură diluata într-un pahar de apă, în doză unică, atunci cand este nevoie.

Roinița este și un excelent remediu pe termen lung contra Alzheimerului (reduce starea de agitație și îmbunătățește memoria), contra tulburărilor de memorie post-traumatice, precum și contra tulburărilor de memorie produse de problemele vasculare cerebrale.În aceste afecțiuni se administrează câte o linguriță de tinctură de roiniță de 4 ori pe zi, în cure de minimum 4 luni.

Rezultatele experimentale privitoare la folosirea roiniței în tratarea unor tulburîri cum ar fi depresia, anorexia psihică (cu reversul sau – bulimia), angoasele de tot felul au fost mai mult decât încurajatoare.

Administrarea unor doze medii de roiniță, 6 lingurițe de tinctură pe zi sau 4 lingurițe de pulbere pe zi, are efecte învioratoare asupra psihicului, antidepresive, favorizând gândirea optimistă, amplificând tonusul psihic și mental.

Aproximativ 40% dintre cei care au urmat tratamentul cu această plantă contra tulburărilor emoționale menționate au resimțit o ameliorare clară a stării lor psihice.

3.7. PASSIFLORA

Denumirea sa științifică este Passiflora incarnata și a devenit deja o legenda în lumea fitoterapiei mondiale. Denumirea "populară" de Floarea pasiunii este, de fapt, o greșealș de traducere în limba română, denumirea sa spaniolă, pusă de primii călugări ajunși în America, fiind aceea de Floarea Patimilor lui Hristos

Este o planta cățărătoare, care crește mai ales ăn zonele tropicale umede din America de Sud și Centrală, unde tulpina sa atinge dimensiuni impresionante, de până la 9 metri lungime. Frumusețea florilor sale i-a fascinat pe europeni, care s-au grăbit să o aclimatizeze, cele mai frumoase varietăți fiind aduse la curtea regelui Spaniei încă de acum 400 de ani. Treptat, Passiflora s-a răspândit în toată Europa.

De mai bine de un veac, anumite varietăți de Passiflora sunt aclimatizate și la noi în țară, mai ales în Banat și în sudul Transilvaniei, unde este cultivată ca plantă decorativă,în grădină sau în ghivece,pe pervazul ferestrelor.

Are un efect tranchilizant puternic, fiind un sedativ mediu, cu efecte antianxioase. Modul său de acțiune este însă diferit față de cel al medicamentelor sedative și datorită faptului că nu produce dependență, este una din plantele indicate în caz de anxietate.

Proprietațile terapeutice ale părților aeriene înflorite de Passiflora au fost descoperite în secolul al XVII-lea de către europeni, care au folosit-o mai întâi ca somnifer. Apoi, pe măsură ce a început să fie studiată și cunoscută, Passiflora s-a impus drept unul din cele mai importante remedii într-o categorie de afecțiuni pe cât de delicate, pe atât de răspândite în zilele noastre: tulburările emoționale.

Această plantă medicinală se administrează, de regulă, pe termene lungi, pentru a obșine rezultate bune, durata minimă a unei cure fiind de măcar patru săptămâni. Aceasta, deoarece principiile active din Passiflora acționează prin cumul, efectele lor terapeutice apărând ceva mai lent, dar apoi menținându-se pe termen lung, chiar și după încetarea tratamentului.

Floarea pasiunii (Passiflora) este una dintre metodele tradiționale pentru tratarea anxietății și insomniei. Două studii realizate pe 198 de persoane au examinat eficiența acesteia în cazul anxietății.

Potrivit unuia dintre studii, floarea pasiunii poate fi comparată cu medicamentele cu structura de benzodiazepane. Din aceasta cauză există o îmbunătățire a performanțelor stabilite de această floare în comparatție cu medicamentele pentru insomnie, iar acest punct nu a fost remarcat de niciunul din studii.

Datorită calităților sale profund relaxante generate de conținutul de flavonoide și alcaloizii de tip harmalina, planta este foarte folosită și în cazurile de depresie, atât în medicina naturistă cât și cea homeopată.

Prin efectul său sedativ și liniștitor, planta este utilizată în tratamentul insomniei și al nervozității excesive, fiind un remediu foarte popular în acest caz.

În America de sud frunzele plantei sunt folosite pentru efectul lor diuretic și antiinflamator hemoroidal.

Efectele specifice ale plantei se datoreaz produșilor chimici pe care planta îi conține. Dintre acestea cei mai importanți sunt alcaloizii și flavonoidele, responsabile de acțiunea sedativă și proprietățile sale antiinflamatorii și anxiolitice. De asemenea planta conține și acizi grași esențiali, aminoacizi, zaharuri, steroli, toate aducând beneficii reale bolnavilor care o consumă.Un studiu recent realizat de cercetătorii francezi, a arătat efectele benefice ale plantei asupra sistemului nervos, manifestate prin stare de relaxare și reducerea anxietății. Un alt studiu realizat de cercetătorii chinezi relevă faptul că planta are reale calități antianxioase, comparabile cu cele ale medicamentelor benzodiazepine, neavând însă efectele secundare ale acestora din urmă. Acțiunea sa antiastmatică a fost demonstrată în numeroase studii publicate în Revista de Fitomedicină din USA.

Planta se găsește sub diverse forme: capsule, tablete, pulbere fină, extracte alcoolice (tincturi) sau extracte apoase (macerate la rece), însă dozele și modul de administrare diferă de la un pacient la altul în funcție de afecțiunea și medicamentele asociate pe care acesta le are.

Planta Passiflora este o plantă care s-a dovedit în timp sigură pentru consumul uman, însă recomandarea ei în tratament va fi facută de catre un medic fitoterapeut, întrucat poate interacționa cu anumite medicamente și poate genera uneori efecte secundare neplăcute în cazul uzului nepotrivit.

Efectele secundare ale produsele care conțin substanțe din floarea pasiunii sunt: greața, stare de vomă, somnolența și marirea ritmului bătăilor inimii. Siguranța administrării florii pasiunii la femeile însărcinate, copiii, sau oamenilor cu afecțiuni ale rinichilor sau ficatului nu a fost, încă, verificată.

Produsele care conțin extract de floarea pasiunii nu trebuie luate împreună cu sedativele, decât sub supravegherea medicului. De asemenea, aceasta poate intensifica efectele pentobarbitalelor, medicamente folosite pentru odihnă și pentru ameliorarea tulburărilor nervoase.

Menopauza este o perioada fiziologica ce apare deseori insotita de simptome suparatoare ce afecteaza calitatea vietii.

Avand in vedere multiplele efecte adverse, riscuri si contraindicatii ale tratamentului de substitutie hormonala, va propunem Klimaktoplant – produs homeopat de calitate germana, natural, ce reduce pana la disparitie simptome precum bufeuri, tulburari de somn, stari depresive, nervozitate sau iritabilitate.

3.9. KLIMAKTOPLANT

Este un tratament non-hormonal ce modulează și stimulează procesele fiziologice ale organismului și nu prezintă efecte adverse sau contraindicații. Este un preparat homeopat standardizat, ce conține patru remedii, fiecare cu modul său diferit de acțiune, ce produc un efect sinergic asupra tulburărilor somatice și psihice ale menopauzei. Cimicifuga racemosa este un remediu utilizat pentru dereglări de natura ginecologică de peste 200 ani.

Produsul este destinat tuturor femeilor aflate la vârsta menopauzei cu simptome ușoare, medii sau accentuate.

Eficiența medicamentului a fost demonstrată prin studii științifice, mai ales pe simptome ca bufeuri, transpirații, palpitații, tulburări de somn, stări de epuizare, emotivitate crescută, după numai o lună de tratament.

Klimaktoplant este foarte apreciat atât de doctori cât și de femei, datorită faptului că este un produs ce nu conține hormoni sau fitoestrogeni și mai ales, nu are efecte adverse, contraindicații sau interacțiuni cu alte medicamente. De aceea, acest medicament este indicat în controlul de lungă durată al menopauzei. Datorită siguranței de administrare Klimaktoplant se administrează fără prescripție medicală.

3.10 . SOY AID

Combinație esențială de 7 extracte naturale cu acțiune sinergică pentru susținerea și reechilibrarea organismului în perioada peri-menopauzei și menopauzei, fără reacțiile adverse ale tratamentelor de substituție hormonală.

Combinația optimă împotriva tulburărilor menopauzei

Scade intensitatea tulburărilor neuro-vegetative: bufeuri, transpirații, palpitații, stări depresive

Prin conținutul bogat în izoflavone a căror structură chimică este asemănătoare cu a estrogenului, SOY-AID contribuie la reducerea disconfortului asociat menopauzei.

Susține sănătatea sistemului nervos, contribuind la reinstaurarea stării de calm și de confort psihic.

Contribuie la funcționarea normală a sistemului hormonal feminin.

Fiecare capsulă Soy-Aid conține:

extract de Glycine (soia) max 50mg

extract de Valeriana wallichii (valeriana) 50mg

extract de Terminalia arjuna 50mg

extract de Trigonella foenum-graecum (schinduf) 50mg

extract de Saraca indica (Ashoca) 50mg

Shukti bhasma 100mg

Yashad bhasma 15mg

Mod de utilizare: oral – 1 capsulă de 2 ori pe zi. Capsulele se înghit întregi cu o cantitate suficientă de apă.

Beneficii:

crește densitatea țesuturilor osoase prin stimularea absorbției calciului contribuind la menținerea rezistenței osoase pe măsură înaintării în vârstă

rol tonifiant la nivelul uterului

contribuie la buna funcționare a sistemului cardio-vascular

contribuie la protejarea celulelor împotriva stresului oxidativ, promovând menținerea aspectului sănătos al pielii.

3.11. REMIFEMIN

Tratament din plante, 100% natural pentru tulburările neurovegetative și psihice din menopauză

Conține – 2.5 mg extract uscat din rizomi de Cimicifuga racemosa (6 – 11 :1);

Indicații: tulburprile emoționale și neurovegetative cauzate de menopauză, precum bufeurile, palpitațiile, stările de iritabilitate și nervozitate, transpirația și tulburările de somn, uscăciunea vaginală, osteoporoza

Administrare: 1 tabletă de 2 ori/zi, dimineața și seara, 6-12 luni

Efectele apar după câteva săptămâni de administrare, atingându-se un maxim de efect după 12 săptămâni de administrare.

FIG 21 REMIFEMIN

3.12. MENOBRAKE

În compoziția MENOBRAKE, specialiștii Dacia Plant au ales plante atent selecționate, care sunt foarte bogate în fitoestrogeni cu o afinitate foarte mare pentru receptorii specifici din organele sexuale feminine si cu acțiune de contracarare a modificărilor de degenerescență apărute la menopauză: protejează împotriva pierderii de masă osoasă (osteoporoză) prin inhibarea activității celulelor osteoclastice, reduc îmbătrânirea pielii prin creșterea activității antioxidante, au efect antiproliferativ și antitumoral prin mecanism citostatic și citotoxic, reduc numărul și intensitatea bufeurilor, uscăciunea vaginală, ameliorează starea psihoemoțională.

Compoziție

SHATAVARI (Asparagus racemosus) – 125mg – este planta feminității, în India fiind folosită de mii de ani pentru dinamizarea feminității. Shatavari este o plantă bogată în fitoestrogeni și de curând s-a descoperit și o acțiune progesteronică, ceea ce o face un supliment hormonal feminin echilibrat.

MARARUL (Anethum graveolens) – 125mg – o plantă care amplifică feminitatea și este un fitoestrogen redutabil, de aceea este folosit în afecțiunile genitale feminine, mai ales ca substitut hormonal în carențe estrogenice, la menopauză și pentru creșterea sânilor.

SOIA (Glycine max) – 100mg este bogată în isoflavonoide intens estrogenice, studii făcute pentru măsurarea eficienței sale au arătat că reduce simptomele de menopauză (scade numărul bufeurilor, îmbunătățește starea generală, dă bună dispoziție, forță de muncă etc)

ROINIȚA (Melissa officinalis) – 5mg extrem de valoroasă datorită acțiuni sale de reglare psiho-emoțională și de stimulare a memoriei. Roinița conține principii active valoroase: flavonoide, triterpene, uleiuri volatile (dintre care cel rosmarinic aduce calitățile reglatoare mentale) și ale stării emoționale.

LIPICIOASA (Gallium aparine) – 50mg , prezintă acțiuni diverse în: afecțiuni renale, arteroscleroză, obezitate.

LEMNUL DULCE (Glycyrrhiza Glabra) – 50mg este activă ca stimulent adrenocortical și estrogenic și are efecte în numeroase afecțiuni respiratorii, digestive, reumatice, alergice.

TRIFOIUL ROȘU (Trifolium pratense) – 50mg conține saponozide triterpenice, flavonoide, ulei volatil, minerale, fitoestrogeni. Principalele lui acțiuni sunt antiinfecțioase, antitusive, antiasmatice, antireumatice, dar și dezobstruante limfatice și estrogenice.

Acțiuni estrogenic, depurativ limfatic, carminativ.

Recomandat în simptome de pre și postmenopauză: bufeuri, iritabilitate, anxietate, depresie, sâni dureroși, uscăciune vaginală, osteoporoză, posthisterectomie (numai după 4-6 luni de la intervenția chirurgicală)

Administrare 1 comprimat de 3 ori pe zi înainte de masă.

Contraindicații afecțiuni datorate excesului de hormoni estrogeni (mastoze chistice, fibroase, mastodinie, fibrom uterin, chisturi ovariene), cancer cu localizări genitale și mamare.

3.13. MENOPAUZA

Produsul naturist Menopauza de la Fares ajută la menținerea confortului fizic și psihic al femeilor aflate la menopauză, având efect estrogenic, antioxidant, tonic și calmant. Este indicat pentru ameliorarea tulburărilor de menopauză manifestate prin bufeuri, insomnii, iritabiliate și nervozitate.

Cimicifuga racemosa, originara din estul Americii de Nord, a fost folosită de amerindieni pentru tratarea problemelor feminine. Astăzi, preparate din cimicifuga racemosa sunt folosite în principal ca remedii pentru simptomele din timpul menopauzei și alte probleme ginecologice. Numeroase studii clinice controlate au constatat că administrarea timp de 3 luni de cimicifuga racemosa a redus semnificativ frecvența și severitatea bufeurilor, tulburările de somn și transpirațiile nocturne la femei aflate în perioada de menopauză și premenopauză.

Angelica sinensis este renumită în medicina tradițională chineză, fiind considerată ginseng-ul femeilor.

Aceasta este folosita în special pentru terapia diverselor tipuri de dereglări hormonale la femei, tulburări de menstruație și în perioada de menopauză, mai ales pentru bufeuri. Testele clinice au arătat că poate reduce durerea, dilată vasele de sânge și stimula relaxarea musculaturii uterine. Aceste acțiuni se datorează conținutului bogat în cumarine, care au efect vasodilatator și spasmolitic. Nu s-a constatat prezența unor compuși cu proprietăți estrogene. Astfel, acțiunea sa se bazează pe proprietățile tonice, de stimulare a producerii de hormoni de către organism.

Trifoiul roșu are un conținut ridicat de isoflavone, care acționează în calitate de fito-estrogeni, reglând dezechilibrul hormonal, specific perioadei de menopauză. Astfel, trifoiul rosu reduce bufeurile și transpirațiile nocturne, crește elasticitatea pereților arterelor și nivelul colesterolului «bun», reduce palpitațiile și stările de agitație, previne osteoporoza prin stimularea formării osteoblastelor.

Salvia are efect sedativ central și periferic, acționează asupra sistemului nervos vegetativ, liniștind stările de agitație, iritabilitate, nervozitate și palpitațiile. Ajută la reechilibrarea sistemului neuroendocrin, reduce transpirația excesivă, fiind utilă în tratarea simptomelor menopauzei.

Lemnul dulce este foarte bogat în estrogeni naturali, substanțe hormonale care favorizează la femei reducerea efectelor neplăcute legate de menopauză și premenopauză, favorizând inclusiv asimilarea calciului și menținerea densității osoase normale.

Talpa gâștii adaugă un efect calmant, sedativ prin acțiunea asupra sistemului nervos vegetativ, reducând nervozitatea și iritabilitatea.

Doza recomandată este de 1-2 capsule de 2-3 ori pe zi.

CONCLUZII

Menopauza reprezintă absența menstruației pentru o perioadă de timp mai mare de 12 luni și este caracterizată de modificări hormonale generate de oprirea progre­sivă a producerii de hormoni ovarieni.

Perioada de dinaintea menopauzei, numită premenopauză, poate dura până la 5 ani, în această perioadă apar dereglări ale ciclului menstrual, bufeuri, sâni dureroși, uscăciune vaginală, creștere în greutate, stări de anxietate, iritabilitate, depresie, etc. Aceste simptome neplăcute sunt diminuate prin substituție hormonală. Această substituție poate fi făcută cu hormoni de sinteză , situație în care de obicei se agravează afecțiunile cronice preexistente: boala coronariană ischemică, infarctul miocardic, hipertensi­unea arterială, migrenele, accidentele vasculare cerebrale, varicele hidrostatice, flebitele și/sau trombozele venoase.

În toate aceste simptome caracteristice premenopauzei cât și menopauzei, numeroase specii de plante și produse fitoterapeutice pot contribui, atât preventiv cât și curativ, la diminuarea și ameliorarea simptomelor atât de supărătoare pentru majoritatea femeilor ajunse în această stare fiziologică, de altfel normală.

Dintre speciile de plante recomandate în tratamentul profilactic și curativ al acestor simptome, menționăm: Coada șoricelului, Pelinul, Arnica, Păducelul, Sunătoarea, Rozmarinul, Valeriana, Talpa gâștii și multe alte specii, indigene și exotice.

BIBLIOGRAFIE

1. BOJOR O., ALEXAN M. – Plantelemedicinale – izvor de sănătate, Ed. Ceres, Bucuresti, 1981

2. CIULEI I., SOMMER L.,ISTUDOR V.,- Farmacognozie , vol I , București,1980+

3. CRISTEA A.N.,- Tratat de farmacologie , Ed. Medicală, București, 2005

4. DOBRESCU D., – Farmacoterapie practică , Ed Medicală, București,1989

5. HÂNCU N.,- Diabetul zaharat și bolile metabolice , Ed Național, București, 1999

6. GRIGORESCU E., STĂNESCU U.- Farmacognozie , Ed Medicală, Iași, 1980

7. *** AGENDA MEDICALĂ 2013 , Ed. Medicală 2013