Memorie Si Trauma. Povestea Vietii Deportatilor In Baragan

INTRODUCERE

Deportările în Bărăgan au fost o acțiune de amploare realizată de regimul comunist din România, în perioada anilor 1950, având ca scop relocarea forțată a populației care locuia pe o rază de 25 de kilometri de granița cu Iugoslavia, populația din județele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți fiind trimisă în Câmpia Bărăganului, această zonă fiind una subdezvoltată și foarte puțin populată. Această acțiune a durat până în anul 1956, când deportații s-au întors la locurile lor natale.

Deportarea a fost precedată de o serie de evenimente care într-un fel o anticipau, fiind tot atâtea episoade dintr-un plan prestabilit de distrugere a oricărei forme de opoziție la instalarea regimului comunist. Un puternic aparat represiv e pus în acțiune nu doar pentru a lichida pe dușmanii declarați, ci și pentru a preveni eventuale revolte și opoziții.

În noaptea de 18 iunie 1951 a fost pusă în mișcare cea mai amplă acțiune de deportare din istoria contemporană a României, după cea întreprinsă în ianuarie 1945 împotriva etnicilor germani din România. În jur de 45.000 de persoane au fost ridicate din căminele lor și deportate în Bărăgan. Au fost duși români, germani, sârbi, bulgari, refugiați din Basarabia și Nordul Bucovinei, aromâni. În acest scop au fost mobilizați aproximativ 10.000 de soldați care au pus în aplicare ordinul de deportare. Transportul efectiv a necesitat 2.656 vagoane de tren și 6.211 autocamioane. Deportații au putut lua cu ei doar strictul necesar, atât cât puteau duce cu ei. Bunurile pe care le-au lăsat în urmă au fost formal răscumpărate, la un preț modic.

Lagărele de muncă înființate s-au concentrat în Câmpia Bărăganului, în zona Ialomiței dar și în zona Galați. Cei mai norocoși au găsit câteva bordeie sărăcăcioase sau colibe, iar cei mai mulți au fost coborâți din tren și lăsați în câmp deschis, cu interzicerea de a se îndepărta de un anumit areal și văzându-se în situația de a-și construi singuri case.

Deportarea este o politică a regimurilor totalitare care au dobândit o amploare de masă în U.R.S.S. în timpul dictaturii staliniste. În România, după ocuparea țării de către sovietici, aceste practici au fost activate în anul 1951, când peste 12791 de familii, respectiv 40320 de persoane au fost deportate din vestul țării, în câmpia Bărăganului, din sud-est. Au fost deportați români, germani, bulgari, unguri, sârbi (bănuiți pentru simpatii în favoarea regimului mareșalului Iosif Broz Tito dezident față de Internaționala comunistă controlată sever de Stalin), aromâni și evrei.

Pentru realizarea deportării au fost folosite efective militare formate din trupe de grăniceri, miliție și securitate pentru operațiunile de blocare, ridicare și escortă. Totalul militarilor utilizați a fost de 20106. Îmbarcarea familiilor s-a făcut în vagoane de marfă sub directa supraveghere a acestora.

Oamenii credeau că se îndreaptă spre Siberia, s-au oprit însă în Bărăgan. Stepa Bărăganului are multe caracteristici geografice (cu o climă severă iarna și toridă vara) și social economice asemănătoare Siberiei. Din anul 1951 până în anul 1956 mii de oameni au suferit în Stepa Bărăganului. Deportații au fost obligați să-și construiască case din pământ bătut, acoperite cu stuf sau paie, fiind distribuiți în 18 sate nou înființate.

În Bărăgan acești oameni nu au uitat nicio clipă cine sunt, nici de unde au fost smulși cu forța, purtându-și cu demnitate cătușele deportării și credința în Dumnezeu.

În prezentarea acestei teme, se urmărește analiza deportării în Bărăgan din perspectivă istorică, precum și modul de viață a deportaților în acea perioadă, desprins din mărturiile lor și cel mai important efectele pe care le-a produs.

Până în decembrie 1989 mulți au fost cei care purtau în suflet semnele durerilor prin care au trecut, odată cu schimbarea de macaz, produsă în România după 6 martie 1945, dar, mai ales, începând cu anul 1948, când, practic, în România în afara Partidului Comunist altă forță politică conducătoare nu mai exista. Puțini au fost însă cei care aveau curajul să povestească cuiva despre suferințele îndurate în acei ani, când asupra României se abătuse uraganul roșu, iar românii erau obligați să-și însușească din mers – dar, un mers foarte rapid-, experiența „marelui popor" de la răsărit.

Pentru toți cei care în această perioadă de tristă amintire, s-au opus prin diverse mijloace noului model, considerat ca fiind cel mai înaintat, cel mai avansat, cel mai…, pentru toți cei care mai nutreau – în gând, măcar – speranța că România își va continua evoluția alături de țările evoluate de țările democratice din Europa, au fost create – după modelul sovietic, care în anii 50 a fost copiat în totalitate și aplicat în toate domeniile adevărate „insule" – locuri de detenție, unde prin deportări, fixări de domiciliu obligatoriu, internări în colonii și batalioane de muncă, erau aduși toți cei care nu erau de acord cu noua ordine ce începuse a fi instalată în România.

Despre toate acestea, cunoscute astăzi sub denumirea de „Arhipelagul ororii" sau „Gulagul românesc", s-a scris începând cu anul 1990, în presa centrală sau locală, în reviste de specialitate sau cărți, s-a realizat emisiuni TV („Memoriul durerii"), dar subiectul n-a fost epuizat și nici n-am putea preciza dacă va fi epuizat vreodată. În afara multor documente ce zac încă necercetate în arhivele SRI, ale CC al PCR sau tribunalele militare, vor mai apare și multe volume bazate pe amintirile celor ce au purtat și mai poartă încă în suflet urmele anilor petrecuți în diverse locuri situate pe harta Gulagului românesc.

Valul dislocărilor în Bărăgan a fost precedat de cel început după aplicarea Decretului 83/1949 și apoi de cel din vara anului 1950, toate strâns legate de procesul de colectivizare forțată a agriculturii, proces ce a determinat un uriaș val de ridicări la luptă ale țărănimii din aproape toate zonele țării. Pentru a înfrânge „răzmerițele" țărănimii au fost luate măsuri represive soldate cu executarea fără nici un fel de judecată a zeci și sute de țărani aflați în fruntea agitațiilor, dar și cu dislocarea a sute și mii de persoane.

Deoarece după primele două valuri de dislocări „starea de spirit" în rândul țărănimii nu se îmbunătățise, va urma al treilea val de dislocări (deportări), val ce a fost precedat de o serie de pregătiri în plan politic, militar și administrativ. Toate aceste măsuri erau cuprinse într-o Directivă, propusă, probabil, de Ministerul Afacerilor Interne, însărcinat cu puteri excepționale, și din care rezultă cu foarte mare claritate că măsura dislocării a fost gândită după modelul sovietic.

Conform Directivei amintite, măsurile de dislocare urmau să fie conduse de o comisie centrală alcătuită din „delegați ai MAI, Ministerul Finanțelor, Ministerul Comerțului Interior, Comisiei de Stat a Planificării, Comerțului de Stat pentru Colectări, Direcției Generale a treburilor Consiliului de Miniștrii, Departamentului gospodăririi locale și Centrocoopului"

Această comisie avea următoarele atribuții: „cumpărarea bunurilor" pe care dislocații le „ofereau" spre „vânzare și valorificare"; „continuarea muncilor agricole"; „repartizarea terenurilor, caselor și imobilelor preluate"; „construirea de locuințe pentru cei dislocați în locurile în care vor fi așezați"; „aprovizionarea, asigurarea măsurilor sanitare și folosirea la muncă a persoanelor dislocate"

Directiva stabilea „drepturile și obligațiile persoanelor ce urmau a fi dislocate", cum ar fi: dreptul de a „vinde toate bunurile ce nu le puteau lua", mai puțin pământul și casele, iar pentru animalele care lipseau din gospodărie la momentul dislocării urmau să primească contravaloarea acestora, conform normelor stabilite.

Dacă țăranii săraci și mijlocași puteau primi „în întregime suma ce li se cuvenea" pentru bunurile „vândute", în cazul chiaburilor „evaluarea bunurilor" nu putea trece peste 50 la sută din prețul pe care statul îl percepea pentru aceleași categorii de bunuri vândute prin cooperativele sătești.

Directiva mai stabilea constituirea de colective împuternicite să preia de la „organele de dislocare ale MAI, casele, pământurile și toate celelalte bunuri rămase de la cei dislocați" și de a le „conserva" până la „repartizarea" lor de către comisia centrală.

Conform prevederilor din Directivă, pentru cazarea dislocaților urmau să se construiască case din chirpici sau pământ bătătorit, pe parcele de 2.500mp (în realitate 2.400mp), iar construcțiile erau de două tipuri: casă tip mică, cu o camera și o sală și casă tip mare cu două camere și o sală.

Directiva mai conținea și alte precizări privind gratuitatea materialelor pentru construirea caselor, locurile unde aceștia urmau să muncească, „sarcini generale" pentru toate ministerele implicate și „grija" pentru construirea lucrărilor agricole pe terenurile rămase de la dislocați.

La scurtă vreme era emisă o nouă Directivă prin care erau stabilite „categoriile de persoane" ce urmau a fi dislocate și tehnica acestei operațiuni. Într-o primă categorie erau incluși „cetățenii statelor imperialiste și ai Iugoslaviei cărora nu li se mai recunoștea cetățenia, funcționarii epurați, militarii deblocați și liber profesioniștii" care nu erau originari din zona de frontieră.

În categoria a doua erau incluse „elementele originare din Basarabia stabilite în România după 1 iunie 1940, macedonenii, cei care au luptat în trupele germane SS, ori au activat în conducerea organizațiilor GEG (Grupul Etnic German), persoanele cu vederi titoiste, contrabandiștii și călăuzele din zona de frontieră, rudele celor fugiți din țară și ale celor care au sprijinit sub orice formă ori au ținut legătura cu bandiții lichidați sau țineau legătura cu bandiții în curs de lichidare, chiaburii și cârciumarii, comercianții, foștii moșieri și industriași care nu fuseseră încă strămutați".

Operațiunea de dislocare cuprindea două faze: pregătitoare și de execuție, și era încredințată unei comisii centrale,, având în frunte pe Alexandru Dră-ghici. Comisia avea următoarele sarcini: „supravegherea modului în care se întocmesc lucrările de verificare în fiecare raion, întocmirea unui plan de detaliu și a instrucțiunilor pentru executarea operațiunilor propriu-zise; stabilirea necesarului de trupe și mijloace de transport (vagoane și autocamioane), a gărilor de încărcare și de debarcare; fixarea măsuri¬lor ce reveneau securității, miliției și grănicerilor, privind întărirea pazei la frontieră, identificarea deputaților sfaturilor populare propuși pentru dislocare și selecționarea din rândul țăranilor săraci a viitorilor membri pentru comitetele provizorii care urmau să se constituie în fiecare din cele 18 localități ce urma să ia ființă; constituirea „colectivelor de dislocare" la nivel de raion și regiune „conduse de un ofițer de securitate, ajutat de un ofițer din trupele MAI". Din aceste colective urma să facă parte obligatoriu și co-mandanții raioanelor de securitate și miliție; întocmirea tabelelor cu persoanele pretabile a fi dislocate, sarcină repartizată ofițerilor de securitate și miliție „aleși dintre membrii de partid cu posibilități de orientare în teren, capabili să păstreze secretul misiunii". După întocmire, tabelele erau trimise Comisiei Centrale din MAI care în „temeiul 344/1951, emitea decizii (colective sau nominale) de dislocare; transferarea în punctele prestabilite a unităților, subunităților și cadrelor selecționate (de miliție, securitate și grăniceri), care până la ora „H" trebuiau să justifice prezența în zona de frontieră prin diferite manevre și exerciții militare. In același mod s-a procedat și cu mijloacele de transport. Tot la ora ..H", fiecărei persoane reținute în vederea dislocării, trebuia să i se aducă la cunoștință decizia MAI, mijlocul de transport ce i s-a pus la dispoziție, lucrurile pe care le putea lua sau vinde și ora la care trebuia inițiată operațiunea.

În demersul întreprins de noi, am încercat să aflăm și „motivele" ce au stat la baza i exerciții militare. In același mod s-a procedat și cu mijloacele de transport. Tot la ora ..H", fiecărei persoane reținute în vederea dislocării, trebuia să i se aducă la cunoștință decizia MAI, mijlocul de transport ce i s-a pus la dispoziție, lucrurile pe care le putea lua sau vinde și ora la care trebuia inițiată operațiunea.

În demersul întreprins de noi, am încercat să aflăm și „motivele" ce au stat la baza deportării acestor oameni, apelând atât la documente cât și la mărturiile celor ce au trecut prin acest calvar. Dacă din mărturia celor „implicați" direct în această tragedie umană transpare adevărul, aceștia mărturisindu-și nevinovăția prin formule de genul: „nu sunt vinovat cu nimic", „nu am nici o vină", „nu cunosc motivul" sau bănuind că pentru motive de genul: „soția basa-rabeancă"; „soția născută în Iugoslavia"; „considerat ca fiind din Iugoslavia", din documentele fostei securități reiese cu claritate adevăratele motive ce au stat la baza deportărilor, ca și faptul că totul era comandat de la Moscova. Formule de genul: „face parte din categoria basarabeni", „pentru că era basarabean", „proveneau din Basarabia și au locuit în zona de vest a RPR", „au locuit în zona frontierei de vest a țării", „deoarece au fugit de regimul Sovietic", „a fost basarabean care a locuit în zona de vest a frontierei", „domicilia în zona de frontieră – nu prezenta suficientă încredere – origine macedoneană", „deoarece în 1944 a fost jandarm", „basarabeni fugiți de regimul sovietic". Din formulările prezentate, reiese că principala vină a celor dislocați consta în faptul că părăsiseră locurile de baștină – Basarabia și Bucovina, intrate după 1944 în componența Uniunii Sovietice – și se stabiliseră în România, cei mai mulți dintre ei în Banat, situat la frontiera cu Iugoslavia lui Tito, cel care nu vroia să-și însușească modelul sovietic, impus tuturor țărilor din estul Europei de tătucul Stalin.

Aduși în Bărăgan în câmp liber, în niște „sate" trasate doar pe hârtie și marcate pe teren prin țăruși bătuți la colțul celor 2.400mp. Ajunși în miez de vară în Bărăgan, în viitorul sat Dropia și-au făcut „bordee în pământ, apoi căsuță din pământ acoperită cu paie, care părea un palat" . Tot în noul sat Dropia, alți foști DO-iști mărturiseau că a trebuit să-și facă colibe din mobilă, preșuri, covoare ca să se poată adăposti de soarele arzător și de praful de pe Bărăgan, cu care nu erau obișnuiți. Mai târziu și-au făcut bordeie și case din pământ acoperite cu paie.

După decembrie 1989, prin Decretul Lege nr 118/1990 s-a încercat să se repare câte ceva din nedreptățile îndurate de un mare număr de oameni. Chiar dacă este prea puțin, pentru că nimeni, niciodată, nu va putea șterge din sufletele acestor oameni, traumele suferite, nimeni nu va putea restitui vreodată acestor oameni bunurile pierdute, anii din viață pierduți, copilăria furată copiilor, simpla recunoaștere a crimelor și fărădelegilor comise în acei ani este un mare câștig.

Fără a avea pretenția că am epuizat un subiect despre care nu s-a scris încă suficient, considerăm că prin puținul adus, am contribuit la întregirea informațiilor privind una din cele mai grele perioade ale istoriei contemporane a României. Am scris toate acestea cu ferma convingere că omul născându-se liber, nimeni și nimic nu trebuie să acționeze în vreun fel asupra acestei libertăți, iar ceea ce s-a întâmplat în acei ani de tristă amintire nu se va mai repeta niciodată.

CAPITOLUL 1

DEPORTAREA ÎN BĂRĂGAN DIN PERSPECTIVĂ ISTORICĂ

„Lupta împotriva chiaburilor” a reprezentat o etapă obligatorie pentru staliniștii din România în mersul către o societate ideală din punctul lor de vedere, conform cu teoria marxistleninistă, a egalității în sărăcie. De aceea, încă din momentul aplicării mult mediatizatei reforme agrare din 1945, a urmat un proces de diminuare a venitului particular în mediul sătesc. După acapararea integrală a puterii în stat și transformarea României în democrație populară de tip sovietic, asaltul împotriva țăranilor înstăriți a devenit prioritate generală.

În septembrie 1948, liderul suprem al partidului-stat stalinist, Gheorghe Gheorghiu-Dej, declara: „După reforma agrară care a expropriat clasa moșierilor, s-a mai menținut clasa capitalistă cea mai numeroasă – chiaburimea – care, după celebra expresie a lui Lenin, generează capitalism zi de zi, ceas de ceas, spontan și în proporție de masă.” În consecință, decretul nr. 83/1949 naționaliza și ceea ce se defineau atunci drept „proprietățile moșierești nedivizate în urma reformei agrare din 1945..

Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 3-5 martie 1949, care declanșa nefastul proces al colectivizării pământurilor, constata, în stil stalinist, „ascuțirea luptei de clasă dintre țărănimea săracă și mijlocașă, pe de o parte, și chiaburime, pe de altă parte.”. Cu această ocazie, a fost adoptată și hotărârea privind necesitatea „îngrădirii și lichidării elementelor capitaliste în agricultură.” Tot atunci, același Gheorghiu-Dej conchidea: „Trebuie să ne fie nouă înșine clar că, lovind în chiabur, vom întări alianța noastră cu țărănimea mijlocașă și cu cea săracă.”. La 7 aprilie 1950, el adăuga: „Elementele chiaburești, care își văd îngrădită posibilitatea de a jefui oamenii muncii, trec la acte teroriste, la acte de sabotare a colectărilor și însămânțărilor, la încercări de compromitere a cooperativelor și în special a tinerelor gospodării colective. Cu viclenia sa caracteristică, chiaburul împrăștie tot felul de zvonuri mincinoase privitoare la gospodăriile colective, pentru a speria și intimida pe țărani. În acțiunea lor tâlhărească, chiaburii sunt ajutați, mai ales în Ardeal, de elemente reacționare ale clerului catolic și de diferite secte religioase, în sânul cărora se camuflează elemente legionare, fasciste și spioni anglo-americani.” În câteva cuvinte, Gheorghiu-Dej sintetiza astfel întreaga concepție stalinistă asupra țărănimii, procopsită cu „colectări” și „gospodării colective”, față de care nu se putea reacționa decât cu riscul etichetelor de „legionari”, „fasciști” și „spioni”.

Apoi a fost adoptată hotărârea Consiliului de miniștri (H.C.M.) nr. 1154 din 26 octombrie 1950, prin care era reglementat modul de mutare și domiciliu în centrele urbane „prea populate”, pentru ca nici orășenii să nu se plângă că ar fi fost neglijați de binefacerile stalinismului.

Prin H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1952 se specifica (în articolul VI) că „Ministerul Afacerilor Interne poate, pe baza (…) hotărârii sale, să ordone strămutarea din centrele suprapopulate a oricărei persoane, a cărei prezență nu mai este necesară acolo, ca și strămutarea din localități a acelor persoane, care prin manifestările față de popor obstrucționează construcția socialismului în Republica Populară Română. Persoanelor sus-numite poate să li se stabilească un domiciliu obligatoriu în orice localitate de pe teritoriul Țării.”

H.C.M. nr. 326/S din 27 august 1951 conținea indicații în legătură cu înființarea de noi localități, în care să fie așezate familiile celor deportați din diferite regiuni ale țării. Procedeul deportării, intens utilizat în Uniunea Sovietică, era considerat și de staliniștii autohtoni cel mai potrivit pentru rezolvarea „problemei chiaburești”. Mai ales că, împotriva stărilor de lucruri insuportabile, se întețeau reacțiile de protest ale țărănimii. De exemplu, în vara lui 1949 au avut loc răscoale ale țăranilor din județele Bihor și Arad împotriva colectivizării, ca și a sistemului aberant de colectări. Ca represalii, o serie de participanți la aceste mișcări au fost executați, iar alții dislocați.

Cam în aceeași perioadă, a „luptei finale împotriva chiaburimii”, conducerea stalinistă a țării mai era preocupată și de o altă problemă, tot atât de importantă: Iugoslavia. Conflictul Stalin-Tito din acei ani a îmbrăcat forme de-a dreptul grotești. În raportul său, intitulat Partidul Comunist din Iugoslavia în mâinile unor asasini și spioni, prezentat la consfătuirea Cominform-ului (Biroului informativ al partidelor comuniste și muncitorești) din noiembrie 1949, Gheorghiu-Dej atrăgea atenția asupra pericolului infiltrării unor elemente dușmănoase în rândurile partidului: „Vigilența maselor trebuie să ia forme organizatorice. Trebuie să demascăm și să stârpim în rândurile noastre elementele naționaliste burgheze și pe toți agenții imperialismului, sub orice formă s-ar ascunde.”. Iar într-o altă expunere în fața activului de partid din 8 decembrie 1949 afirma: „Populația muncitoare sârbă, în întregul ei, trebuie să fie o forță activă în lupta împotriva bandei de spioni și asasini a lui Tito-Rankovici. Banda Tito-Rankovici caută să infiltreze în rândurile acestei populații pe agenții ei plătiți. Noi trebuie să obținem ca poporul muncitor român și naționalitățile conlocuitoare, inclusiv populația muncitoare sârbă din R.P.R., să formeze un zid de nepătruns pentru agenții criminalei clici de spioni și asasini a lui Tito.”. Ca urmare, numeroși intelectuali și fruntași ai sârbilor din România au fost arestați, judecați și condamnați. Procesul „trădătorilor și spionilor titoiști”, judecat de Tribunalul militar din București între 1-7 august 1950, s-a soldat cu trei condamnări la moarte (Djuro Basler, Nicola Milutinovici și Vidosa Nedici) și alte nouă condamnări variind de la muncă silnică pe viață la 3 ani închisoare corecțională (Milos Todorov, Bosco Lațici, Bojidar Stanoievici, Milorad Adamov, Miladin Silin, Angelco Peiovici, Jiva Petrov, Svetomir Radosavlievici, Nicola Medici). Pe lângă aceștia, au mai fost reprimați și alți fruntași sârbi: Bora Petrov, Milan Nicolici, Steva Petrov, Ivan Stamoran, Gioca Cnejev, Sima Ianosev, Borislav Conici, Ioța Sapungin, Milutin Sepețan, Milutin Adnagi, Mladen Ilin, Costa Peici, Borislav Lala-Dobrin etc.

Punctul comun al propagandei și acțiunii împotriva chiaburilor și a Iugoslaviei era Banatul. Aici exista o țărănime incomparabil mai înstărită decât în celelalte regiuni ale țării, iar apropierea frontierei cu Iugoslavia, unde era la putere un „regim chiaburesc”, era considerată deosebit de propice infiltrării de elemente subversive. „Teama de contaminare a populației românești cu erezia titoistă pare astăzi ridicolă, preciza Victor Frunză. Atunci, însă, frica și suspiciunea creau o atmosferă de autentică teroare.”

În legătură cu locuitorii zonei de frontieră cu Iugoslavia, prin H.C.M. nr. 200/1951 s-a hotărât ca „unele categorii” de pe o fâșie de 25 km. de la graniță să fie strămutate în interiorul țării. Liubomir Stepanov menționa: „În primăvara anului 1951 a fost întețită propaganda antititoistă în presă și în cadrul organizațiilor de partid, cu scopul de a se crea o psihoză de nesiguranță în rândul populației. Concomitent, au fost efectuate și verificările în teren, pentru identificarea persoanelor suspecte, conform listelor întocmite. Și, în fine, Hotărârea Ministerului afacerilor interne din 05.06.1951, pentru declanșarea acțiunii.” În același timp, au fost concentrate mari efective militare, ale Securității, Miliției si grănicerilor. Aproximativ 10.000 de soldați au blocat zona de frontieră, iar alți circa 12.000 de soldați si ofițeri au fost desemnați să execute operațiunea de ridicare si însoțire până la destinație a celor deportați.

Spațiul de 25 km. de-a lungul frontierei iugoslave se întindea între satele Beba Veche (județul Timiș) și Gruia (județul Mehedinți), acoperind un număr de 203 localități din actualele județe Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți. Cu locuitorii ridicați de aici au fost create 18 noi localități în Bărăgan.

William Totok preciza: „Dislocările planificate de conducerea P.M.R. necesitau masive forțe organizatorice și administrative, la care au participat, potrivit documentelor din arhivele românești, activiști de partid și de stat, lucrători ai Ministerului de interne, trupe de Securitate și armată, funcționari ai diferitelor ministere. Toată acțiunea a fost coordonată de Ministerul de interne, în frunte cu Teohari Georgescu.”

Conform unei directive strict secrete, trebuiau dislocate „pe o adâncime de 25 km.” Lângă frontiera cu Iugoslavia trei „categorii de elemente periculoase”: în „prima categorie” intrau „cetățenii statelor imperialiste și ai Iugoslaviei, precum și persoanele cărora aceste state nu le mai recunosc cetățenia”, „funcționarii epurați, militarii deblocați și liberii profesioniști excluși (…) care nu sunt originari din această zonă”. În categoria a doua intrau refugiații din Basarabia, macedonenii, „elementele care au făcut parte din unitățile germane S.S.”, titoiștii, contrabandiștii și călăuzele pentru treceri frauduloase de frontieră, „rudele celor care au fugit din țară” și ale celor „care au ținut sau țin legătura cu bandiții lichidați sau cei în curs de lichidare, precum și cei care i-au sprijinit sub orice formă”, chiaburii și cârciumarii, foștii comercianți care au lucrat cu străinătatea, industriașii și moșierii. Din cea de-a treia categorie făceau parte foști deținuți de drept comun care au săvârșit o infracțiune gravă („sabotaj economic, delapidare, tâlhărie”).

Ca urmare, funcționarii Ministerului de interne organizau în cel mai desăvârșit secret acțiunea de dislocare. Secretomania bolnăvicioasă a regimului, care se vedea în permanență înconjurat de „dușmani”, reali sau imaginari, s-a manifestat din plin și în acest caz, în sensul că numai activiștii superiori de partid au fost informați în prealabil asupra hotărârii de a se „curăța” zona de frontieră cu Iugoslavia pe o adâncime de 25 km. Cetățenii vizați de deportare trebuiau luați prin surprindere, astfel încât întreaga operațiune să nu dureze mai mult de 48 de ore, urmând a fi declanșată concomitent numai în ziua cunoscută de conducerea superioară de partid și de Ministerul de interne.

Organele de Securitate, cu ajutorul rețelei de informatori, aveau sarcina de a sonda în prealabil terenul, urmând a întocmi rapoarte amănunțite despre starea de spirit a populației. Din ele rezulta extrem de clar că aproape întreaga populație a zonei de frontieră cu Iugoslavia a fost intimidată de măsurile represive anterioare deportărilor. Efectele psihologice nefaste ale arestărilor politice abuzive din perioada 1948-1951, potențate de zvonuri lansate și întreținute conștient de autorități, au stârnit panică. Atmosfera de suspiciune generalizată a contribuit la anihilarea treptată a spiritului combativ, teama irațională cuprinzând aproape întreaga populație a țării.

La 14 mai 1951, generalul-maior Mihail Burcă, adjunct al ministrului afacerilor interne, emitea un ordin către Comandamentul trupelor de grăniceri, prin care dispunea transferarea (în intervalul 30 mai – 13 iunie) în imediata apropiere a zonei de frontieră a patru batalioane de școală regimentală, cu misiunea de a „bloca complet frontiera”. Potrivit aceluiași plan, la „misiunea de evacuare a elementelor dușmănoase din zona de frontieră” trebuiau să participe 11.066 de ofițeri, subofițeri, maiștri militari și soldați, selecționați din 11 batalioane de Securitate-intervenții, școlile de ofițeri de Securitate, trupele de grăniceri, Direcția Generală Politică, școlile regimentale din toate centrele de instrucție-Securitate, cărora li s-au adăugat instructorii din Direcția Generală Politică a M.A.I. Comandanții unităților militare din raioanele de dislocare au fost numiți prin ordine ale M.A.I. semnate de generalul-maior Mihail Burcă și de generalul-maior Eremia Popescu, comandantul trupelor de Securitate. Pentru o largă categorie de eventualități, prin planul respectiv militarii erau încurajați „să facă uz de arme”.

Într-o Notă redactată de organele de Securitate pentru conducerea partidului, se menționa faptul că în mai multe comune bănățene vizate pentru viitoarele deportări, delegați ai Miliției au fost însărcinați să întocmească liste cu locuitorii satelor respective, stabilind și categoriile „sociale” care urmau a fi deportate. Unii dintre delegații respectivi nu au fost informați asupra scopului acestor liste negre. Întocmirea listelor nominale s-a desfășurat pe parcursul unei săptămâni. În Nota amintită, redactată la 15 iunie 1951 (adică cu trei zile înaintea începerii dislocărilor), se sublinia faptul că „vizita acestor delegați a stârnit panică în rândurile populației, comentându-se diferite zvonuri de deportări, ridicări etc.” Totodată, se constata faptul că „locuitorii germani interesați au pus întrebări acestor delegați, interesându-se ce scop au aceste investigații.” Delegații nu erau nici ei prea bine instruiți: „La unele familii, delegații au spus că este vorba de buletinele de identitate, la alții în mod brutal au spus că vor vedea ei pe pielea lor proprie, deoarece nici naziștii n-au spus celor deportați unde vor fi duși sau ce va fi cu ei.” De asemenea, Nota Securității mai reținea și starea „agitată”, creată în cadrul minorității sârbe: „Oamenii care au fost vizitați umblând unul la altul, controlându-se reciproc ce a spus delegatul fiecăruia.” În continuare, Nota respectivă specifica: „În urma acestor consfătuiri, au ajuns la următoarele concluzii: se pregătește deportarea cetățenilor sârbi și a foștilor chiaburi germani expropriați (…). Că toți cei verificați vor fi transportați la Canal, în special cei din zona de frontieră, întrucât sunt elemente periculoase, toate acestea în vederea unei campanii militare contra Iugoslaviei (…). Coloniștii basarabeni (…) vor fi trimiși în U.R.S.S. – Basarabia. De asemeni, se mai zvonește că (…) nu este exclus să fie trimiși la muncă în U.R.S.S. În legătură cu aceste zvonuri, se mai discută că în toate gările C.F.R. sunt linii (de) câte 10-20 vagoane închise care staționează în aceste gări câte 10-15 zile, șefii de stații neștiind scopul acestor staționări, menționând că sunt pentru «trimis la destinație», comentându-se că aceste vagoane sunt la dispoziția organelor de Miliție spre a servi la deportarea și evacuarea oamenilor de neîncredere din aceste comune.”

Din cauza acestor zvonuri lansate intenționat, unii locuitori încercau să se salveze în ultimul moment, fapt menționat și în această Notă astfel: „Locuitorii din comuna Variaș, de origine germană și sârbă, s-au consfătuit între ei, ajungând la convingerea că deportarea lor este iminentă și pentru aceasta ei se pregătesc cu aprovizionarea cu alimente și îmbrăcăminte, așteptând ridicarea lor în mod surprinzător. Unii chiar caută să călătorească în Ardealul de Nord, pentru a se sustrage evenimentelor. Alții caută să plaseze copiii lor în satele dimprejur, la rudele mai îndepărtate. Tineretul sârb este preocupat de mersul acestor evenimente, cu gândul de a trece clandestin în Iugoslavia (…). În urma acestor agitații, chiar în rândurile tineretului german s-a propagat această acțiune, invitându-i și pe aceștia la fugă, spunându-le că în Iugoslavia de astăzi germanii sunt ocrotiți, în special cei ce vin din România.”

Tot cu trei zile înaintea declanșării deportărilor, M.A.I. a emis trupelor de grăniceri „ordinul de intrare în dispozitiv” și închiderea totală a frontierei. M.A.I. făcea și instructajul echipelor care urmau să se ocupe direct de efectuarea dislocărilor și de inventarierea și „conservarea bunurilor cumpărate și rămase de la cei dislocați.” În acest scop, la regionala P.M.R. din Timișoara au fost convocați „toți activiștii regionalei de partid și câțiva membri de partid din întreprinderi și instituții”, cărora primul secretar Isac Martin și activistul din comitetul central Feliceanu le-au făcut „un instructaj” pentru „acțiunea ce urma să fie aplicată”.

Dintr-un Raport informativ din 2 iulie 1951 „despre felul cum a decurs acțiunea de mutare a elementelor dușmănoase din zona de frontieră a Iugoslaviei” reieșea că „din data când a fost comunicat scopul acțiunii, n-a mai avut nevoie nimeni să părăsească sediul regionalei de partid, pentru a putea păstra conspirativitatea acțiunii.” Mai departe, în Raport se spunea: „După ce s-a făcut repartizarea, tovarășii delegați” au plecat „în comuna sau satul unde a fost numit din partea regionalei de partid, fiindu-i pus la dispoziție un camion, hrană rece, precum și 1000 lei.”

Grupurile stabilite pentru aplicarea operațiunii-fulger erau sub controlul direct al regionalei de partid din fiecare dintre zonele în care urmau să fie puse în practică măsurile de ridicare. Executarea operațiunii era supravegheată îndeaproape de membrii comisiei centrale de la București, condusă de viitorul ministru de interne, Alexandru Drăghici, și formată din cinci persoane (Marin Jianu, general-maior Mihail Burcă, general-locotenent de Miliție Pavel Cristescu, general-maior de Securitate Vladimir Mazuru și el). Drăghici a supravegheat de la Timișoara întreaga desfășurare. Cu toate că „trebuie arătat că din interesele superioare de stat trebuie să fie ținut secret pregătirea acțiunii”, precum s-a exprimat Drăghici potrivit Stenogramei ședinței de la regionala de partid din Timișoara, din 19 iunie 1951, defecțiunile administrative și politice neprevăzute au pricinuit victimelor suferințe fără margini.

Un prim Plan de evacuare din zona de frontieră cu Iugoslavia pe o adâncime de 25 km. a unor elemente periculoase prin prezența lor în această zonă a fost întocmit încă de la 14 noiembrie 1950. El propunea așezarea „elementelor dușmănoase” care urmau a fi dislocate pe o arie largă, cuprinzând localități din regiunile Dolj, Argeș, Teleorman, București, Buzău, Stalin, Cluj și Hunedoara. Ideea Bărăganului se vede că a apărut ulterior în mințile conducătorilor de partid și de stat.

În noaptea de 17-18 iunie 1951, forțele staționate în localitățile prevăzute trebuiau să treacă urgent la executarea acțiunii, care trebuia, după cum s-a văzut, să se încheie în cel mult 48 de ore. În acest scop, au fost stabilite 12 raioane, dintre care șapte în Banat (Sânnicolau Mare, Timișoara, Deta, Reșița, Oravița, Moldova Nouă și Almăj) și cinci în Oltenia (Turnu Severin, Strehaia, Baia de Aramă, Vânju Mare și Plenița).

Despre modul cum s-au desfășurat operațiunile de ridicare a cetățenilor din fiecare localitate vizată, există la ora actuală numeroase mărturii ale supraviețuitorilor, culese de o serie de inimoși cercetători ai problemei.

Mărturiile deportaților despre noaptea de 18 iunie 1951

Belobresca

Radenco Raichici: „Ei, după miezul nopții, au venit și au bătut în geamurile de la stradă și au întrebat… iar eu ascult, de fapt ascultam eu și unul Coda, un activist de la Socol… că am și băut după meci, că era sărbătoare. Când îmi spune: «ăștia întreabă de tine». Și ne pomenim că bat la ușă. Era un ofițer de la grăniceri și șeful postului din Belobresca. Au venit după mine la Radimna. Pe ai mei de acasă i-au ridicat și apoi au venit după mine (…). Atunci am venit la Belobresca drept la postul de Miliție. Acolo dormeau pe jos toți cei pe care i-au găsit prin sat. Pe toți i-au înghesuit aici. Erau din Câmpia, din Zlatița. Apoi șeful (de post, n.n.) a mers cu mine până la părinții mei. Ei erau deja cu bagajele făcute, iar în fața casei e postată o santinelă (…). Nu puteam să luăm nimic. Ne-au dat un camion mic, un «Molotov», și Bojana aceea care locuia la noi și-a încărcat și ea din lucrurile sale, cum am pus și noi lucrurile noastre.”

Beregsău Mare

Simion Belmustață: „Noaptea… c-am așteptat, văzând armata încadrată în comună, am plecat, am fost fugit și-am tras acasă la ora unu și după ce-am ajuns acasă ne-am sculat, am stat de vorbă și-am așteptat, că n-am știut ce se întâmplă, cum ne duce, pe unu, pe capii de familie sau pe toți? La un moment dat, pe la două, două și jumătate se aude pas. Arma cu baioneta pe ea și am văzut că era unu înapoi de noi și i-o lăsat acolo și a venit aici. Erau militari și un fel. Pe toți ne-o adunat: cine face parte din familia asta? Ne-o băgat în cameră, ne-o-nchis și ne-o spus ordinele: că veți fi ridicați si deportați de pe locurile astea. Atât am întrebat, că unu singur, doi, ăi tineri sau?… «Nu! toată familia!» Când am auzit că toată familia, parcă o fost mai ușoară plecarea, că plecăm toți. Și care i-or adus pe străinii ăștia, care ne-or dat dispozițiile de plecare, s-or adăpostit în stradă, după rugi, după pomi, ca să nu-i cunosc, dar erau localnici. Nu am văzut, că nu am mai fost curios să văd, dar atâta, ne-o lăsat câte-un soldat în permanență-n curte, să nu luăm legătura cu alții și să ne împachetăm ce ne-o dat instrucțiuni și să ne pregătim, că vor veni căruțe și ne vor duce la gară. La gară deja era – cam cu două-trei zile-nainte – garnitura de vagoane, de vite, nu vagoane. La care ni s-o pus la dispoziție un vagon și-acolo bagă ce poți și ce crezi că-i mai important. O trebuit sub amenințare și sub forța lor să facem acest lucru.”

Beregsău Mic

Milan Popov: „Pe la ora trei după miezul nopții, loviturile sălbatice în ușă și în geamuri au adus neliniște în casa noastră. L-am trezit pe tata ca să le deschidă. Și imediat mi-am dat seama ce se întâmplă. În sâmbăta aceea, B.B.C. a presupus posibilitatea luării unor măsuri aspre împotriva așa-numitelor «elemente reacționare» și iată, s-a adeverit, dar nu știam nimic cum ne va fi soarta viitoare. Când au intrat înăuntru – și erau ei șase – mama lor, erau cu armele pregătite să tragă. Au început imediat să facă apelul, să ceară buletinele de identitate, iar apoi ne-au citit «pricazul» potrivit căruia trebuia ca în decurs de trei ore să ne facem bagaje cu cele mai necesare lucruri și să fim pregătiți de plecare. Am început să țipăm și să ne învârtim prin casă de parcă ne-am fi pierdut mințile. De nimic nu ne mai ardea. Când au venit să ne ducă la tren, am rămas uimiți. Nu ne-am făcut bagaje nici cât să putem umple o căruță. Iar în urma noastră rămânea o avere întreagă. Ne-au zis: «Ce faceți, oamenilor, e chinul vostru, mai luați că cine știe unde vă vor duce, Siberia e departe!»”

Berliște

Ion Micșa: „Pe la trei m-am sculat să iau un tren la 5. Când deschid poarta, un soldat (…). Între timp au ajuns și socrii și atunci mi-au spus: «Decizia Ministerului de interne, nr. 200, în termen de trei ore părăsiți domiciliul, mai aveți dreptul să luați o vacă, doi cai, o căruță și ce mai încape în vagon» (…). Noi ne-am pierdut, eram dezorientați toți, nu știam pe ce să punem mâna, îndată s-a făcut și ziuă (…). Am avut noroc c-am adunat în căruță mâncare și haine, însă restul a rămas acasă, animale, oi și vaci…”

Besenova Nouă

Iosif Schäfer: „Și atunci, într-o zi, dimineața cam pe la ora 3 a bătut la fereastră. Cine e? Am deschis. A fost armata și Miliția. Și a spus să vă pregătiți, că-n timp de 3 ore… puteți lua ce doriți, dar în timp de 2 sau 3 ore să fiți gata pregătiți, că veți pleca din sat. Unde? Nu ne-au spus (…). Și atuncea au fost aicea. Bunică-meu când deschidea oblonu ca să vadă ce se petrece aicea, ziceau că trage dacă nu închide oblonu.”

Bobda

Gligor Talianu: „În ziua de Rusalii, era rugă la noi în sat, și a doua zi, lunea. Am trăit bine cu secretarul politic de la noi din sat, că la fratele lui eu eram, cum să spun, givăr, copiii mei o țineau pe mireasa de mână pe la cununie, știi? Ne țineam ceva așa, apropiați unu de altu. Și ăla mă cheamă de la horă, să-mi spună: «Du-te acasă, nu mai sta!» – «De ce?» – «La noapte te ridică.» – «Da, zic, cum? Numa pe mine singur sau pe toți?» – «Nu-ți spun nimic, du-te, te rânduie și-ți vezi de treabă, da nu spui la nimeni nimica, că eu ți-am spus.» Bine. Iau pe nevasta, spun haideți acasă, că uite ce mi-o spus. Lasă, că nu se poate treaba asta. Bine. Dar zvonu s-o împânzit prin sat. Na, vin acasă, ne rânduim totuși, nu mai am pace în suflet, dacă mi-o spus ăsta, că-i secretaru politic, mi-am dat seama că tot o să se întâmple ceva. Gata, mă duc acasă, ce să-ți spun, nu mai puteam să dormim nimica. La ora 9 auzim câinii că latră. Și totuși, copilul meu o adus doi băieți la rugă la noi la scoală, elevi care-or fost cu el, de la Gătaia. Și când mă uit, la geam îi un soldat, la ușă îi alt soldat, în capu grădinii îi altu. Și-o dată bate la ușă și spune: «mâinile sus! » – către mine. «Ești arestat!» Da eu spun, copile, nu te supăra, bine c-ai venit, că eu nu sunt periculos. Zic, bine că m-ai scăpat, că n-am mai fost în stare să dau cote, nu am mai putut să rezist. N-am mai avut, în loc de grâu, semănam orz (…) .«Veți fi dizlocați. Ai dreptu la un porc de 30 de kilograme și șase găini și un cocoș» (…). Atunci ce-am făcut? Ne-am ortăcit doi vecini, am băgat caii, nutrețu, căruțele într-un vagon și-ntr-un vagon noi, țoalele și-așa o mers treaba (…). Am plecat de-acasă cu soția și doi copii, băiatu clasa a patra de liceu și fata clasa a treia de liceu. Fata nu era acasă când au venit să ne ridice. Au vrut să o țină la bătrâni camuflată, dar după un timp au adus-o și pe ea acolo.”

Câmpia

Gorița Vucu: „Noi nu am știut. Ăștia au fost la noi la cină. Și s-au dus acasă. Numai ce am încuiat poarta, că au și început să bată. Aceiași care au fost la cină. Era noapte și nu am vrut să deschidem, aveam copil mic, încă nebotezat, și nu vroiam să deschidem noaptea… Că așa era înainte: nu e bine să deschizi poarta în toiul nopții. În cele din urmă a trebuit bunicul, fie iertat, să se scoale și să deschidă. Armata a venit când a ieșit bunicul. Ne spun: «Să nu faceți gălăgie, să fiți pregătiți, peste 10 ore plecați la Fetești și cum lăsați aici, așa găsiți acolo.» Noi am început să plângem… Era o arșiță mare, în drum ni s-au prăpădit caii (…). După ce ne-au dat afară din casă, bunica s-a întors să ia și copaia. Iar ei stau aici în prag. Ne-au rămas șunci, ne-a rămas butoiul cu vin, iar ei stau în prag și beau și taie șuncă, și mănâncă, dar nu armata, ci ăștia ai noștri (…). Se veseleau deja (…). Soțul meu a vrut să ducă un sac de grâu, să-l pună în căruță: «Haide, grăbește-te, nu te mișca așa de încet», și l-au împins, și a căzut în stradă cu sacul în spinare, a căzut și și-a rupt piciorul… Am avut vaci, cai, mânji, 18 oi, porci grași, toate au rămas acasă. Apoi grâul, făina, că aveam o ladă mare plină cu făină, toate au rămas. Da noi nu eram nici un fel de chiaburi, toate le-am adunat cu munca noastră, cu sudoarea noastră.”

Cenei

Svetislav Scheusan: „A doua zi de Rusalii 1951 au venit la ora 3 noaptea soldații înarmați, urmați de niște civili, și ne-au spus să ne împachetăm lucrurile și să fim pregătiți, că vor veni să ne ducă la gară (…). Erau mulți militari aici. Au venit de au înconjurat satul meu, Ceneiul. În plânsetul și vaietele părinților, ne-am împachetat. Ne-au dat voie să luăm cu noi 2 cai, o vacă și niște mobilă. Fiecare familie a primit câte un vagon de vite, în care la stânga erau vitele, iar la dreapta noi.”

Perița Plavosin: „Ca flăcău am plecat și eu cu o seară înainte și am văzut… că au venit, că se adună armata… dar nu știam despre ce e vorba… Pe la miezul nopții vin la ușă, dar eu aveam niște câini periculoși, am ieșit cu furcile: căpitanul a intrat înăuntru, era cu pistol: Domnu' căpitan, vă rog frumos, nu suntem criminali… Și… în timp de patru ore să fiți pregătiți!”

Stoianca Pantici: „Au venit în a doua zi de Rusalii, noaptea, și băteau la ușă. Când ne-am sculat, am fost întâmpinați cu arme… Ne-au ridicat pe toți: pe mine, și pe Pera, soțul, și doi copii, pe Ivan și pe Ivanca, dar și pe Milos și pe soția, tata și mama. A cincea casă de noi locuiau socrul și soacra, Pantici Iova, Danița, Olga și Zlatiborca, și pe ei i-au ridicat (…). Ne-au postat un soldat în curte să ne păzească. Nu era om rău. Ne-au spus că vom primi un vagon ca să ne așezăm mobila, vitele, tot ce dorim. Cu socrul meu împreună am hotărât ca în vagonul lor să punem și vaca lor, și vaca noastră.”

Arcadie Diaconu: „Ei în timpul ăsta au băgat 4 căruțe în curte, să punem tot ce avem. Apăi, un an de căsătorie, mobilă de bucătărie nouă, am lăsat-o, dormitoru l-am luat; dormitoru și cărucioru și ce mai iacătă, că cine-avea atunci provizii, că să ai tu… că era de toate! Și tocmai pe la ora 12 noaptea, toți, nevasta plângea. Rodica (fiica sa, n.n.), ce să mai spun, nici nu avea un an, dormea…”

Checea

Mara Pantin: „A doua zi de Rusalii, în data de 18 iunie 1951, când e hramul bisericesc la Checea, unde am trăit, ne-au trezit din somn loviturile din poarta casei. A năvălit peste noi un ofițer și ne-a ordonat să ne îmbrăcăm. Apoi a tăiat o jumătate dintr-o pâine și o bucată de șuncă și ne-a spus că putem lua cu noi doar aceste lucruri (…). I-am cerut voie milițianului, care venise între timp, să iau măcar o sticlă cu apă pentru copii, dar nu mi-a permis. Spune: noi nu avem voie nimic.”

Franio Mixici: „Țin bine minte. A fost de 18 iunie 1951. Nu știam nimic. Când ne-am trezit, pe la ora 3 dimineața, am observat că în fața porții stă un soldat cu baioneta la armă. Și el era un pic speriat. A venit milițianul și ne-a zis: Împachetați-vă! Aveți trei ore la dispoziție. Încărcați în căruță ce puteți. Trebuie să părăsiți casa voastră! În gară vă așteaptă vagoane pentru vite.”

Elena Milosav: „Și-o dată cu patu de armă o bătut aicea-n ușă, solid o bătut și tata s-a sculat și-a venit să deschidă ușa și eu am deschis geamu aicea, și-aveam niște fotolii așa de paie, de antreu. Când, am auzit că-n patru oare trebuie să vă-mbarcați la tren. Și ce-avem voie să ducem? Spune: dacă duceți animale, doi cai, nu mai duceți altceva nimica, așa. Haine puteți să duceți, dar păsări, vacă nu! Și spune, ce-ncape-ntr-o căruță și fân pentru circa douășpe zile de drum. Na, am zis, ca germanii la Rusia plecăm (…). Na și-atuncea, repede, tata o spus, lemn nimic nu luați, numai haine, c-o s-avem nevoie de haine. Și-așa am adunat haine, ce-am adunat, cu haine de schimb, cu asta am plecat (…). Și în timpu ăsta cât am fost acasă, au venit trei, așa-zisă, o comisie. Și tata o fost așa nervos și nu știu ce le-o spus și ăștia se luau așa după mine și unde vă duceți și ce mai aveți și ăștia cred că așteptau să primească ceva. Și eu am spus nu știu, dacă nu știți dumneavoastră unde ne duce, eu de unde să știu? (…). La gară au spus că pentru fiecare familie se dă un vagon și acolo n-au fost așa. Au pus caii, s-au hotărât checenii, caii laolaltă, vacile la alta și familiile așa împreună, să nu fie cu caii, așa. Și o noapte am dormit aicea la gară, chiar unde se încarcă animale, acolo sus, ne-am așezat. Și mâine-zi seara am plecat din Checea. Și asta mi-a fost așa impresionant, când am ieșit afară din comună cu trenu, checenii din capătu ăla de sat, stăteau așa jos, parcă erau oi, cu căciuli, așa ceva, în cap și spuneau «drum bun, mă rog, checeni dragi, unde vă duceți?!»”

Ciacova

Cornelia Fiat: „La data de 18 iunie am avut trei ani și jumătate. Am încercat să ies în curte și soldatul nu m-a lăsat. Cu arma m-a întors înapoi (…). Mi-aduc aminte de gară. Este acolo un braț al Timișului Mort. S-au format mai multe garnituri, din tot Timișul. Din Ciacova la plecare am fost îmbarcați într-un bouvagon. Am fost trei familii, părinții și bunicii din ambele părți.”

Ciuchici

Maria Mărilă: „În anul 1951, în ziua de 17 iunie, în ziua întâi de Rusalii, am văzut multă Securitate în fața… zisului Sfat popular – c-așa s-o spus înainte – și lumea s-o întrebat că ce-i cu atâta armată și Securitate și Miliție, ce-or vrea să facă? (…) Și ne-or spus, în două ore să vă pregătiți, veți fi mutați în altă regiune și-o să căpătați case ca aici. Și ne-or dat carul nostru și încă o căruță. Da ce puteai să iei în două căruțe? Și bani cât de mulți, zice, dac-aveți! (…) Da câte lucruri ne-or rămas acasă, de care-am fi avut trebuință acolo! Și când o fost așa pe la 12, atunci or spus: «Acuma plecarea!» O mobilă am luat, care-o fost mai slabă, doi boi am luat, vacă-am luat și un purcel. Restul am lăsat: 3 porci acasă, am lăsat oi, am lăsat miei, am lăsat rațe… ca tot omu. Când am ajuns în fața Sfatului, ce să vă spun? Lume multă! Tot satul o fost adunat acolo. Și prieteni, și neamuri, și dușmani, vorba aia, că mulți s-or fi bucurat. Toți or fost adunați și-atunci am plecat cu carele pe drum. Și-atuncea ne-or petrecut. Dădea Miliția în ei, dar ei totuși ne-or petrecut.”

Ion Jurcă: „În 1951, or venit la data de 18 iunie, la ora 4 dimineața, în ziua doua de Rusalii, și-au bătut la poartă. Da atâta au bătut de tare, de-ai crezut că sparg casa (…). Și zic: «Dă-le drumu!» – zic eu către soacră-mea. (Știați cine sunt?) – Nu, nu știam, da-mi închipuiam, că se vorbea ceva, da nu se știa nimic precis, că ne deportează, că se face război cu Iugoslavia, că veneau trupe aicea în ziua doua de Rusalii. În ziua întâi de Rusalii era mare mișcare de milițieni, de securiști pe-aicea. Și-atunci am văzut c-o intrat un milițian și cu doi soldați, securiști (…). Și atunci or scos o hârtie și-or început să citească: «În baza ordinului M.A.I. nr. … nu-mi amintesc care… atât d-ta, cât și familia d-tale, în termen de trei ore, veți părăsi această casă! Și vei lua cu d-ta tot ce încape într-un vagon: cai, căruță, mâncare, alimente, îmbrăcăminte, tot… atât, un vagon, mai mult nu!» Îți închipui, dintr-o casă cât a fost de mare! O rămas casa-ntreagă mobilată, am început a plânge toți, nu știam ce să facem, nu știam pe ce să punem mâna, ce să-ți iai, ori haine, ori mâncare, ori animale. O fost casa plină cu de toate, băutură, cocine cu vite, ca la omu gospodar. Nu era voie să intre nimeni în curte să te ajute. Până la urmă or năvălit oamenii să ne ajute. Și pe la ora două după-masă, trei abia, or deschis porțile, am ieșit cu căruța, cu cai, cu vacă după căruță și mai niște oameni în căruță, ne-or dus până la gară la Răcăjdia. Și-acolo ne-or lăsat și-or venit acasă și noi am rămas acolo.”

Mărioara Boțoc: „Am plecat pe Bărăgan atunci cu fetița mică, nu avea nici doi ani împliniți. Și când or venit dimineața atuncea să ne spună că trebuie în timp de două ore să părăsim locuința, ea o dormit, fata, și s-o speriat și de cum s-o speriat atuncea, tot timpul a tot țipat, a tot plâns. Că s-o speriat de atâta lume, de atâția, cum or sculat-o. Și-atuncea ne-am apucat, plângând și necăjindu-ne, ne-am apucat și-am adunat ce-am putut de prin casă. Să punem într-o căruță o casă? Cam puțin am putut să luăm. Și-apăi atunci, când am plecat, după ce-am ieșit în stradă, ne-o mai dat o căruță, ne-o mai trimis de la Sfat o căruță, să punem câte ceva în ea. Și-am pus hainele, le-am legat într-o poneavă, le-am aruncat acolo și le-am aruncat în căruță toate grămadă. Și-am ieșit în stradă și-am stat până după-masă, când am plecat la gară, la Răcăjdia. Ș-acolo am stat de luni și până joi, în gară, în izlaz, acolo.”

Clopodia

Viorica Henț: „Și noaptea la ora 12, 12 jumătate, așa, ne-am trezit o dată c-o năvălit în casă. Era armată, era Miliție și era câțiva civili care-or strigat: «Ieșiți afară, bandiților, în numele legii sunteți arestați.» Era plină curtea cu soldați cu baionetă pe arme… «Să știți, în două ore să vă-mpachetați și… plecarea.» Bătrânii, săracii, or fost speriați, asta n-a fost chiar așa de ușor, după o viață ce-ai adunat și în 2 ore te pui ca să poți să pleci. Și or adunat ce s-o putut, dar să știți că am fost numai sub baionetă. Oriunde mergeau, soldații mergeau după ei (…). Or adunat ce-or putut și ne-am împachetat (…). Ne-o dus, ne-a urcat în vagon, la gară, după care noaptea, pe la 10-11, am plecat.”

Comlosu Mare

Dora Sarafoleanu: „Aveam atunci 8 ani. Veneam fericită acasă de la prima mea serbare școlară, fericită că luasem premiul întâi. Dar, în afară de mine, nimeni nu mai era vesel. În curtea noastră era adunată o mulțime de oameni: prietenii tatălui meu, rubedeniile noastre. Și cu toții discutau îngrijorați despre garniturile de vagoane de marfă care sosiseră în gară. La fel despre trupele de soldați sosiți de curând. S-a ordonat că nimeni nu are voie să părăsească localitatea. Era în prima zi de Rusalii, la 17 iunie 1951. În noaptea aceea a început groaza deportării. Casa noastră a fost înconjurată de soldați și de milițieni. Eram cu toții speriați, iar noi, copiii, ne lipeam de mama. Pentru prima oară am văzut lacrimi în ochii tatălui meu. A început calvarul supraviețuirii disperate. Cu lucrurile pe care le-am adunat în pripă și cum s-a nimerit în clipele acelea de restriște, am părăsit frumoasa noastră casă însoțiți de bocetele celorlalți membri ai familiei și o bucurie ascunsă a celor care știau ce este lupta de clasă.”

Diniaș

Zdravco Stoianov: „În casa părintească de la Diniaș a năvălit la ora 3 în dimineața zilei de 18 iunie 1951 un milițian înarmat și, citindu-ne legea, ne-a comunicat că suntem desemnați pentru strămutarea într-o direcție necunoscută! Aveam la dispoziție trei ore ca să ne pregătim și să împachetăm tot ce poate să încapă într-o căruță. Aruncând o privire spre mine, care eram deja îmbrăcat, i-a spus soldatului să tragă dacă încerc să fug.”

Budimca Mircov: „După anunțul autorităților, că vom fi deportați, copiii au început să plângă. Unul îmi zice: ia-mi pătuțul, să am unde dormi acolo. Altul cere să luăm cu noi duna, să aibă cu ce se înveli. Tuturor le-au permis câte 2-3 căruțe, iar nouă ne-au ordonat doar o căruță cu lucruri. Ce putea încape într-o căruță pentru a ajunge pentru cei șase membri ai familiei? Am lăsat o gospodărie bogată: doi cai, paisprezece porci, trei vițele, o mulțime de găini (…).”

Ivan Mircov: „Îmi aduc aminte că era într-o luni dimineața, era forfotă în familie pentru că au apărut milițienii, și erau… plânsete. Plânsete grele ale mamei, ale bunicii și ale surorii care e cu 3 ani mai mare decât mine. Nu știau cum să se descurce, pentru că li s-a ordonat ca în 2 ore să iasă din casă. Din dimineața aceea, când plecam, ceea ce mi-a rămas întipărit în minte, ceea ce nu voi uita niciodată și nu puteam să-i pătrund semnificația este un gest. Deci, pe când plecam de acasă, bunicul meu s-a întors din drum și a început să sărute casa și pământul din fața casei și am mai văzut că a rupt niște hârtii. Abia mai târziu am înțeles ce a fost asta.”

Ivanca Cirin: „După câte cunoașteți, s-a întâmplat la 18 iunie 1951, ora 2 dimineața, adică a doua zi de Rusalii. Am fost obligați ca în 2 ore să fim pregătiți să ne părăsim casa. În groaza aceea, pe moment, nu aveam nevoie de nimic. Dumnezeu ne-a dat, însă, putere, și am început în fine să ne împachetăm, dar luând fără vreo noimă din cele ce se aflau în fața noastră. Soldații ne priveau cu milă și au dat să ne ajute, spunându-ne și faptul că putem lua tot ce dorim, pentru că acolo unde ne duc, casele sunt goale și orice lucru ne va fi de folos. Noi nu-i credeam, eram siguri că ne vor duce în Siberia, că tot efortul este în zadar, dar am fost împachetați, lucrurile ne-au fost puse în căruța noastră…”

Divici

Jivca Mateiasevici: „Erau Rusaliile. Ne-o luat noaptea. O venit armata, Miliția, tăți la ușă băteau să deschidem. Lu tata îi era frică să deschidă (…). Ei, însă, au scos poarta din țâțâni și au intrat cu forța. Și atunci l-or înjurat și l-or ocărât și armata, și Miliția. Unii de jos, unii de sus: De ce nu te-ai sculat? Îl înjurau de mamă, i-au zis că-i chiabur și câte și mai câte nu i-au zis. Și i-au spus să se pregătească, pentru că toți plecăm din casă. Ne-am pregătit, deci. Și ne-au adus căruțe cu boi, și când am încărcat bine carele, când s-a făcut ziuă, atunci ne-au spus că nu mai mergem cu carele, ci că va veni mașina, adică un camion. Ne-au dat jos bagajele din căruță, cât a putut să încapă a încăput. Tatăl meu nu a vrut să lase boii și carul… Noi ne-am urcat în camionul acela, adică eu, mama, bunica și soacra mea. Și ne-am dus spre Orșova. Când a venit să ne ia, șoferul i-a spus tatei: «Nu te teme, moșule, te duci tot în România, nu mergi nicăieri mai departe. Ia ce-ți trebuie, te pot pune pe o linie moartă și să stai acolo, ia ca să ai în tren ce găti, ia cartofi, ceapă, ia ceva…» Și când am intrat în grădina noastră, aici în această grădină, să scoatem cartofi, omul acela a venit cu Miliția, nici nu ne-a lăsat. Era un mare comunist, de aici, din Divici. Nici nu ne-a lăsat să scoatem cartofi. I-a spus tatălui meu: «Restul, nu mai este al tău.» Iar el i-a răspuns: «Doamne, Stanco, păi nu e păcat de la Dumnezeu, eu am săpat o vară întreagă împreună cu copiii aceștia și acum nu-mi mai dai nici un cuib de cartofi?» Și am ieșit, nu am mai îndrăznit să rămânem.” (62)

Giera

Mara Milosevici: „În 1948 este votată rezoluția Comitetului (Cominform, n.n.) la București – și asta dacă nu mă înșel – exact în data de 28 iunie, dată care marchează momente dureroase din istoria noastră – Kosovo în 1389 (este vorba despre bătălia de pe Câmpia Mierlei, n.n.) și atentatul de la Sarajevo în 1914. Prin rezoluție, Tito este declarat trădător și slugă a burgheziei apusene și, de bună seamă, îl exclud din lagărul comunist, cu toate consecințele care decurg din aceasta. Se pornește o campanie antititoistă fără seamăn, se închide granița cu Iugoslavia, se creează o cortină de oțel între state, iar Iugoslavia este prinsă în carantină. Se rup toate relațiile diplomatice și politice și legăturile de telecomunicații; păsările ce mai puteau trece granița în zbor. Era necesar ca porțiunea (fâșia) de frontieră din România să fie păzită ca nu care cumva sindromul titoist să pătrundă și pe teritoriul României (…). În acea răsturnare de situație ivită peste noapte, cine își putea lua responsabilitatea să desemneze cine e titoist și cine nu, având în vedere că se știa foarte bine că noi sârbii suntem, fie prin legături de rudenie, fie etnic, legați de Iugoslavia. Le dădea mâna organelor puterii să facă tot ceea ce le venea în minte. Și toate acestea după propria «orientare»”.

Liubița Ranisav: „În fiecare iunie la Giera este rugă, iar în anul acela îndepărtat 1951, la 18.06 erau Rusaliile (…). În casă au năvălit niște persoane înarmate și ne-au ordonat să ne facem bagajul, că ne vor duce departe. Ai mei începură să umple căruța cu lucrurile de prin casă: masa, scaunele, dulapul, ceva de-ale gurii, ce putea încăpea într-o căruță. Vaca au legat-o de căruță și milițianul a dat bice cailor: s-a pornit spre gară.”

Ana Babeți: „Ca la urmă, să vină dimineața, aia o fost la ora 4, pe la ora 4 o fost, dar vara se lumina de ziuă. O bătut la ușă, la poartă. Ei, și soțul meu la geam. «Vă rugăm să ieșiți la poartă, să deschideți poarta!» Și au intrat în curte. Erau soldați și nu știu dacă nu era și unu civil. Da nu din sat de la noi: absolut străin. Și-au venit până la ușă, am sărit din pat și ce s-o-ntîmplat? «Toți vă-mbrăcați, veniți aicea să vă spunem ce-aveți de făcut!» Ne-or spus așa, că-n 2 ore să fim gata, avem dreptul să ne luăm mâncare, îmbrăcăminte, avem dreptul să luăm cai, o vacă dacă avem, căruță. Avem un vagon la dispoziție! Cât încape într-un vagon! Să nu luăm mașină de cusut, radio și arme. Dar până la urmă a durat vreo 4 ore până am plecat de-acasă! Și au intrat în curte la noi. Noi nu știam ce se întâmplă pe stradă. Dar dintre soldați erau oamenii care au fost, au spus, uite, care nu merg în Bărăgan au voie, pot să vină să-i ajute pe cei care merg ca să meargă mai repede îmbarcarea (…). Asta o fost! Și-am lăsat aproape plină casa! Plină, plină cu de toate! Ne-am dus la gară… Nici haine n-am luat tot.”

Mircea Popovici: „Ca dimineața, cum am spus, la ora 4, or bătut securiștii, Miliția, omu de la Sfat care o fost cu primariu, în trei ore-o spus să fim gata. Decretu număru… am uitat ce număr or spus ei acolo, ne-am emoționat, n-am știut ce să facem, am pus un cal la căruță, am pus ce-am pus în căruță și hai la gară! (…) Aveam și oi vreo 100, da oile erau la câmp, porci mulți, 18-20 de porci, găini n-am mai știut de număr… era bine pe vremea aia, adică înainte, or fost de toate! Dar partidu respectiv, comunist, o pus capăt la toate (…). Am spus că o venit Securitatea, c-o stat militaru aici lângă noi pân-am pus în căruță, am plecat. Ce-am putut să luăm într-o căruță dintr-o casă cu 5 camere mobilate? (…). Or luat toți după aia, cum or putut (…). La gară ne-o tras căruța la fiecare familie, la câte un vagon, am băgat în vagon și am așteptat plecarea.”

Moldova Veche

Jivca Miletici: „La (ora) cinci auzim că cineva bate în poarta noastră. Ies eu (…), la noi în fața casei puzderie de soldați (…). Și ne-au spus: «Sunteți arestați! Să vă pregătiți numai strictul necesar!»”

Gordana Ilici: „… Apoi, veniră noaptea. Zic: «Aici locuiește Iovanovici?» Iovanovici ăsta ne era vecin. «Nu», le zic, «aici locuiește Ilici». «A, Ilici?», și vine și citește de pe listă: Ilici Ioța, Ilici Stana, Ilici Gordana, Ilici Dragan (…). Asta ni se trage de la Sfat, numai să ne expedieze, ca să ne jefuiască. Asta o fost o păcăleală făcută de cei care erau la putere acolo la noi, sârbi de-ai noștri.”

Oravița

Elena Raia: „Pe la vreo 5 dimineața eu aud așa un zgomot, un zgomot de pași de cizme, mi-am dat seama mai târziu ce este, cum au coborât pe scări, au venit prin curte și, în fața geamului, trecând prin fața geamului, eu am văzut două persoane necunoscute, militari. Și zic către soțul meu, zic: «Eu nu știu de ce vin aicea niște militari.» Se scoală el, intră ei și: «Prin adresa nu știu ce număr, trebuie să părăsiți localitatea.» «Păi pentru ce?» «Păi avem numai această misiune, să vă spunem că trebuie să părăsiți. Vă luați tot ce vreți și în 24 de ore – sau cât a zis – să fiți pregătiți că veți pleca.» Atunci n-am știut ce să facem… Am rămas așa, trăsniți, ce-i asta, ce s-a întâmplat? Ăsta n-a mai venit pe la noi să ne spună ceva sau cumva, nu ne-a mai spus nimica. Și atunci – ne-or lăsat cu ușa deschisă – și au venit niște foști elevi de-ai noștri să ne ajute ceva… Nici nu știu cum am împachetat sau ce… am luat chiar absolut numai strictul necesar. Numai strictul necesar. Haine nici n-am luat. Atuncea de la ei, sau nu mai știu cum, am auzit că ne duce în Siberia, că… tot felul de zvonuri, în sfârșit. Încă soțul meu, nu știu ce lucrând pe aicea, a căzut… nu chiar că și-a fracturat piciorul, dar a avut o entorsă, abia am adunat (…). După-masa – mi se pare – , a venit un camion, ne-a dus la gară, ne-a încărcat într-un vagon de marfă cum a fost, nu… oamenii, alții de pe la sate, și-au pus acolo și vaci, și cai, și în sfârșit ce au putut să-și ia.”

Zoe Rogojan: „Ne-am trezit într-o dimineață cu soneria: disperat suna cineva. Am văzut că sunt niște militari, le-am dat drumu, crezând că își caută ceva adăpost, că probabil sunt în misiune și sunt obosiți (…). A venit un ofițer de grăniceri și a adus buletinele mamii, al tatălui și al bunicii. A rămas numai buletinul meu, împreună cu toate actele, și ale soțului, tot ce a găsit într-un sertar, le-a pus într-un plic, le-a luat pe toate. În sfârșit, am luat și noi ce-am găsit prin casă pe acolo, mâncare, mobile am luat numai strictul necesar, (…) și abia noaptea târziu am ajuns să ne îmbarce în tren.”

Rusova Nouă

Valeria Munteanu: „La ora 5 or venit vreo 3-4 persoane înarmați. S-or băgat înăuntru, chiar nici n-am fost sculați, eram în pat, or venit și-or zis: «Vrem să vă luăm buletinele la fiecare din casă! (…). În termen de câteva oare, să vă luați tot ce aveți, ce puteți să luați în câteva căruțe.» Și nu știu cât ne-o dat: 2 sau 3 căruțe ne-o dat, ca să ne punem și animale și tot ce vrem, ce putem să luăm. Și-atuncea ne-am început și ne-am împachetat (…). Atuncea ne-am pregătit, ne-am luat cea-m putut, de-a rămas casa, că doar era pregătită pentru sărbătoarea asta. Și-atuncea ne-am pregătit cu haine, cu tot ce ne era strict necesar.”

Saravale

Dușița Veselinovici: „Cu nostalgie aștept ziua de 18 iunie și mă întreb: al câtelea an este? Aducându-mi aminte de acel jalnic și trist 18 iunie 1951, când, fără vreo vină măcar, ne-au adunat în toiul nopții, cu mic, cu mare, pe toți, și ne-au izgonit din casele noastre. Am devenit oameni fără căpătâi. Cât ai clipi din ochi, am pierdut tot ce am avut și ce am moștenit de la bătrânii noștri, moștenire pe care ei au adunat-o după ani de trudă și dăruire de sine ca s-o lase celor mai tineri.”

Liliana Veselinovici: „Deși eram mică, de nici șase ani împliniți, am și eu amintirile și trăirile mele. Era una din frumoasele zile de vară, o mare sărbătoare – Rusalii. Am fost la biserică. Ea era împodobită cu crengi, iar pe jos era iarbă. Cei prezenți au îngenuncheat în timpul slujbei și împleteau niște coronițe. După-amiază am fost pe terenul sportiv, unde s-a jucat un meci de fotbal. La întoarcere am văzut niște camioane pline cu soldați înarmați. În acea noapte am fost trezită de zgomote și bătăi în ceva, iar când mi-a mai trecut somnul am văzut-o pe mama plângând și cum face niște bagaje împreună cu bunica. La întrebarea ce fac acolo, mama mi-a răspuns că ne pregătim să mergem în concediu de vară.” (73)

Satchinez

Dorina Tănațcu: „Pe noi la ora 12 ne-o ridicat. «Cu data de astăzi sunteți arestați!» Nu ne-o spus unde ne duce. Ne-am pus bagaju în căruță, ne-am dus la gară. Ne-o ținut trei zile. Ne-o dat vagon acolo și animalele și noi. Dar ne-am asociat eu cu sora mea și-am pus caii într-un vagon și mobilă și ce-am avut am pus în alt vagon.”

Sânmartinu Sârbesc

Gavra Bugarschi: „La ora șase dimineața au intrat milițienii și armata, cam vreo 40 de persoane. Au intrat în curte-mi și m-au anunțat că în numele legii Ministerului afacerilor interne trebuie să ne pregătim și în răstimp de două ore ne strămută în partea cealaltă a țării (…). Am încărcat în căruțe mobila și din haine cât am reușit (…). Când a fost totul încărcat, am așteptat până la ora două după-amiază, până ce a venit milițianul, care mi-a cerut să-i semnez că mă mut de bunăvoie.”

Sânnicolau Mare

Ioța Miatov: „Pe la trei dimineața, mă trezește soția (…). Nu trebuia să-mi explice nimic. Auzeam niște bătăi puternice, persistente în ușă. A apărut un ofițer de Securitate, însoțit de soldați ori milițieni, nu prea sunt sigur ce erau, pentru că nu-i vedeam bine. «În decurs de trei ore să vă adunați lucrurile și așteptați», ne-a ordonat. Va veni un camion care vă va duce într-o altă regiune. Aici nu sunteți în siguranță, ne așteptăm la o ciocnire între armata iugoslavă și armata noastră. Mă uitam la el neîncrezător. Noi suntem aproape de graniță și știm ce se întâmplă și pe partea asta și pe partea cealaltă, chit că pentru noi granița este închisă. Pe diverse canale primeam vești de la rude și prieteni din partea iugoslavă a Banatului. Știam că nu se pregătește un atac împotriva României. Și nici armata română nu e pregătită să provoace o ciocnire armată.”

Delia Toconiță Mecotă: „Noi, ca oricare buni creștini, prăznuiam Rusaliile, iar ei, acei fanatici, ne pregăteau distrugerea, jucându-se cu soarta noastră. Au mobilizat convoaiele de trenuri de marfă, ce transportau desigur marfă, dar marfă vie; acea marfă desconsiderată am fost noi: copii, bătrâni, bolnavi, femei gravide, oameni de toate vârstele și, bineînțeles, tineret. Din punct de vedere profesional, majoritatea au fost țărani. La fel ca tâlharii, eram păziți de soldați înarmați. Drumul ce l-am parcurs a fost necunoscut, ca și stația de destinație (…). Luați de acasă și deportați, unii dintre noi ne-am despărțit pentru totdeauna de ființe dragi. Astfel, și mama mea s-a despărțit de părinți, pe care nu i-a mai văzut niciodată; nici la înmormântarea lor nu a fost, pentru că nici măcar nu a știut că i-au murit părinții, până târziu, când a sosit vestea, iar acel domiciliu obligatoriu nu permitea în nici o situație părăsirea locului. Bunicul meu era preot sârb și i s-a ridicat orice sursă de existență, chiar umilitoarea pensie pe care o avea, și a fost înmormântat prin grija bisericii și a oamenilor de suflet. Așa că, a fost suficientă o singură clipă, ca să se schimbe tot sensul vieții. Ne-am luptat cu umilința, cu frigul și foamea, cu lipsa de apă și cu izolarea totală, cu dorul de casă și de cei dragi. Printre multele umilințe la care am fost supuși, nu voi uita când, într-o duminică, a venit milițianul să mă ducă la Sfatul popular, unde mi s-a impus să spăl dușumelele și să-i curăț bocancii președintelui. Nu redau cifre statistice cu privire la deportare, ci doar am așternut o lacrimă pe condei din amintirile și durerile noastre (…). Cât despre această metodă demențială, specifică sistemului comunist, se pare că nu se dorește a fi cunoscută de lume, iar ea reprezintă o mare filă neagră în istoria acestei țări (…). Noi nu vrem răzbunare, dar nu putem uita anii petrecuți și suferințele. Am trăit în bună înțelegere: români, sârbi, germani, bulgari, maghiari, și ne-am păstrat demnitatea. Rămânem, și pe mai departe, acei oameni vrednici, cinstiți și iubitori ai frumosului și dreptății…”

Sânpetru Mare

Liubinca Vuc: „Se pare că scenariul a fost pretutindeni același. La orele 4,30 dimineața a intrat în casă soldatul si i-a anunțat că sunt arestați și că trebuie să se împacheteze repede, să ia cu sine ce doresc, vite, mobilă, tot ce pot duce… treziți din somn, pe nepusă masă, speriați de groaznica realitate, fără vreo vină, oamenii s-au pierdut pur si simplu. Ce să împacheteze? Unde îi duc si de ce? Ce va fi cu ei? Soldatul le tot spune să ia cu sine tot mai multe, iar ei, sărmanii, nu prea se descurcă să-si împacheteze.”

Caia Ianosev: „Când am împlinit 11 ani, m-au ridicat împreună cu bunicul meu Uros Lațici (care m-a și crescut) și m-au dus în Bărăgan. Îmi aduc aminte că eram, copil fiind, tare speriată. Groaznic arătau soldații cu armele îndreptate spre noi. Nu ne permiteau să ieșim din curte. Ne-au spus că putem lua din lucruri cât încape într-o căruță. Îmi aduc aminte că bunicu a legat vaca de căruță, această vacă o voi ține minte mereu, pentru că mi-a salvat viața. Când am ajuns la gară, fiecare familie a primit câte un vagon de marfă. Casa ne-a rămas plină de mobilă, cocinele pline cu porci, grajdurile pline de vite.”

Soca

Nevena Milovan: „Armata trecea prin sat și s-a încartiruit în pădure. Noi am fost speriați, ne-am plimbat prin curte, am tras cu urechea și ne așteptam la orice (…). Nici nu am apucat să ațipim măcar, și am auzit bătăi în poartă și la ușă. Au scos ușa din țâțâni și în curte au năvălit mulți soldați. Eu dormeam sus cu copilul mic, cu fiul meu Perița, care avea doar 5 luni. La mine în cameră lampa ardea și armata și Miliția au năvălit spre lumină (…). Milițianul s-a așezat la masă, a deschis dosarul și a început să citească. Dar înainte de asta ne-a adunat pe toți, toată familia, că eram 6 suflete. Soțul meu Milovan era în armată. El, milițianul, a început să citească. Sunteți obligați să părăsiți satul vostru și casa voastră… și ne-au spus că avem dreptul să luăm cu noi în 4 căruțe țărănești. Nu știam ce să luăm, ce să lăsăm, dar și din ce ni s-a spus că avem dreptul să luăm, unii nu ne-au permis.”

Socol

Jiva Belodedici: „Ies și îl văd pe căpitanul ăla că a adus polițiști de la Securitate înarmați până în dinți. Ne ordonă: «Până în zori să fiți pregătiți de plecare. Împachetați-vă ce veți putea lua cu voi. Dacă încercați să fugiți, vom trage!» (…). În timp ce ne făceam bagajele și ascundeam din lucruri, peste noi au intrat niște comuniști din sat că, vezi Doamne, ei supraveghează. Apoi a ieșit la iveală că ei au venit să vadă unde se află diverse lucruri, ca să le ia mai ușor. Toate cele rămase le-au luat și au confiscat: vinul, căruța, caii, vaca, 34 de porci, 8 oi, găinile. Toate acestea sârbii le-au făcut, nu românii.”

Milena Belodedici: „Jiva și cu mine ne-am zăpăcit că nu știam de ce ni se întâmplă așa ceva, iar noi nu știam ce să le răspundem. Când ne-am revenit un pic, și am început să facem bagajele, vedem că pruncii s-au dus și îmbrățișează porcii, pentru că le zisesem că vom lăsa porci că nu îi putem lua, și copiilor le părea rău, ei au păzit porcii aceia (…). Am hotărât să luăm tot porumbul, ca să avem ce mânca, apoi îmbrăcămintea, încălțămintea, paturile, dulapul, plita, câteva crătiți și farfurii. Cea mai mare parte din veselă am dus-o în pod, pentru că speram că ne vor da drumul repede să venim înapoi.”

Giurgevca Burmaz: „Ne-au ridicat pe mine și pe bărbatu-miu Ioța Burmaz, pe soacră-mea Darinca Burmaz și cu cei doi copii: Burmaz Ilia și Marco. Ei erau atunci mici, aveau 10, respectiv 8 ani (…). Puțin am luat cu noi de acasă, am luat ce aveam nevoie, ceva veselă, câte o farfurie, o cratiță, restul tot a rămas, lenjerie de pat, mobila, totul a rămas. Ne-au rămas și 3 cai, vaca, scroafa cu purcei, curcile, gâștele, că aveam de toate, ca oamenii gospodari, porci, cum era atunci când era proprietate. Aveam grâu, a rămas nerecoltat, totul a rămas, a rămas și grădina, cartofii… Au venit și ne-au luat. Ce puteam lua cu noi într-o căruță? Grâul de anul trecut nu puteam să-l luăm, pentru că ne-au luat totul (…). Dar să știți că atunci ne-au adunat totul, până la ultimul bob de grâu, și podul ni l-au măturat, așa că noi nu aveam nimic (…). Și caii ni i-au luat, și nu ne-au lăsat să-i luăm cu noi. Cei din Banatul de Sus au adus cu ei și cai, și vaci, au adus cei care aveau stație de cale ferată. Noi nu aveam decât la Orșova. Până acolo ne-au adus cu camioanele, iar de acolo în vagoane pentru vite, câte două și trei familii într-un vagon.”

Svinița

Boiana Curici: „În zori a năvălit armata și a umplut curtea. I-au cerut tatei livretul militar și buletinul de identitate, iar mamei buletinul. «Să știți că plecați de aici», au spus. Și au specificat cât grâu și câte alimente pot lua. Mamei parcă i s-au frânt mâinile. Nu dorea să ia nimic. Eu am încărcat camionul împreună cu tata. Am pus și mașina de cusut, pentru că un soldat a zis: «Va avea nevoie de ea acolo unde merge.» Ne-am luat rămas bun și camionul i-a dus. M-am pus pe bocit. Credeam că îi duc în Siberia. Soldatul lăsat de strajă a încercat să mă liniștească: «Nu plângeți, nu-i duc în Rusia, ci în Bărăgan. Dar, eu nu v-am spus nimic!»”

Tomnatic

Maria Heidinger: „Și cum s-a întâmplat atuncea, în anul 1951: în 1951 ne-o luat și ne-o dus în Bărăgan. Eu am mers cu soțul și cu copilul, Herman a avut atunci opt ani (…). Și atuncea când ne-or dus. Au venit dimineața, la ora patru, la ușă și or spus că dumneavoastră sunteți arestați, în numele legii sunteți arestați și trebuie să părăsiți casa. Și atuncea am început să plâng. Cum? Am copil mic… Nimic, nimic, în patru ore trebuie să fiți gata să mergeți la gară! Și atuncea am împachetat ce-am putut și am mers la gară. La gară am stat trei zile acolo afară și trei zile ne-o dus la Bărăgan.”

Elisabeta Roth: „Atunci am venit noi doi acasă de la botez, am luat pe Marcela (fiica sa, n.n.), care a avut patru ani, am îmbrăcat-o și… satu a fost încercuit, dar am avut scară și coș și am spus că mergem să luăm niște cireșe. Am avut noroc, am fugit pe aici, prin spate, și am ajuns în alt sat, la Igriș. Am avut acolo niște prieteni, și ei ne-au ținut pe noi o săptămână, dar au avut și ei frică să țină pe noi. Am ieșit, că acuma credeam că nu se mai întâmplă nimica. Când venim înapoi cu căruța, atingem satu, pac, ne-a prins pe noi! Gata am fost! Atunci am venit acasă, au fost alții în casă, vai și-amar ce-a fost. Atunci ce-i de făcut? Am adunat puțin, un prieten a făcut bagaju, altfel nimic n-am fi avut. Na, ne-a dus pe noi la gară, șapte, opt familii, care am fost ultimii. Atunci, haide, plecăm! Atunci ne-a lăsat să stăm până a doua zi în gară și el a fugit acasă să mai ia ceva de mâncare. A venit și a mai luat repede niște cartofi din grădină. Ăsta a fost norocu. Atunci n-am putut să fierb, n-am avut nimic, numai am ras cartofi cruzi și așa i-am dat să mănânce. Și am mers mai departe.”

Variaș

Catița Marin: „Îmi aduc aminte de parcă a fost ieri! S-au întâmplat toate acelea în ziua de 18 iunie, la ora 1 din noapte. Ne-au trezit din somn niște voci bărbătești necunoscute: Haide, sculați-vă și pregătiți-vă de plecare, a ordonat ofițerul, care era însoțit de încă doi soldați. Nici nu ne-am dat bine seama despre ce e vorba, că a și venit un nou ordin: Puteți lua cu voi doi cai și o căruță, o vacă, doi purcei, îmbrăcăminte, alimente necesare și toată mobila. Pentru asta aveți la dispoziție un vagon de vite și mai aveți două ore să vă împachetați. Am adunat ce am putut și le-am înghesuit într-un vagon.”

Liubița Arsin Petcov: „Ca și toți deportații, și noi am pornit din satul nostru la 18.06.1951, călătorind în vagoane obișnuite de vite. Pentru că erau mai puține vagoane, familia noastră au «cuplat-o» cu altă familie, așa că am avut un vagon pentru vite și altul pentru oameni și copii.”

Olga Constantinov: „La Variaș, unde am terminat clasa întâi a școlii generale, în ziua aceea era neliniște. Mulți militari și milițieni patrulau pe străzi (…). Pe la trei dimineața m-a trezit ordinul armatei să ne împachetăm lucrurile. Mai întâi ne-au zis că putem lua geamantane, apoi au aprobat să luăm și patul, vaca, un cal… Pe la prânz am ajuns la gară, care fremăta de oameni, vite și căruțe…”

Biserca Constantinov: „După mine, începutul a fost cel mai greu. Ne-au bătut pe la orele 2 la ușă și socrul meu s-a dus să deschidă. Când colo, milițianul și un soldat au îndreptat arma spre el, au intrat în cameră și au început să citească numele în ordine: al socrului, al soacrei, al soțului, al meu și la urmă al copiilor și ne-au spus că avem 3 ore la dispoziție să ne facem bagajele, pentru că ne strămută. Eram într-atâta de speriată, că nu mai știam ce să luăm! Când s-a luminat de ziuă, au venit camioanele și au început să ne facă bagajele. Am mai dat din lucruri și mobilă la vecini. Vecinii ne-au tăiat un porc și ne-au prăjit carnea. Noi am avut un milițian și un soldat bun și ei ne-au spus să ne luăm toate din casă și să lăsăm casa goală, dar nu am putut să luăm totul.”

Vrani

Aurel Munteanu: „În anul 1951, era zi de Rusalii, adică duminică. Și era la noi pregătit să facă o petrecere tineretu, la Casa națională, așa i-a zis atunci, acum l-or numit Căminul cultural și… noi eram tânări atunci pe vremea aia, ne-am dus seara în sat și odată ne-a anunțat… primar, Jandarmerie, Miliție ce-o fi fost atunci: «Toată lumea acas', nu se mai face serbarea asta!» Noi n-am simțit așa de mare nevoie; am venit acas', ne-am culcat, ca-n mijlocu nopții să ne trezim că bat la poartă, la geamuri. Și când am ieșit, a fost un militar, un jandarm sau milițian, cum l-o fi chemat, și a intrat înăuntru în cameră, și ne-a adunat pe toți din familie într-un colț al casei… într-un colț al camerei, și ne-a cetit ordinul de deportare. Și-a spus: «Din momentul de față veți fi deportați din comună în altă localitate. Vă pregătiți în câteva ore de plecare.» Asta a fost tot ce știu. N-am știut cine merge, unde merge (…). Și aveam voie să luăm cu noi o vacă, un cal, ceva păsări.”

Gina Sterian: „…Odată am auzit bătăi mari în poartă și în geam (…). Și-am ieșit la geam. Și am văzut doi militari, și zic: «Deschide!» Și eu zic: «Nu deschid până mâine!» Tot am luat-o sub formă de glumă. Au insistat, au bătut cu armele în poartă. Și-atuncea au venit înăuntru, cu pistoale automate legate la gât: «În numele legii, vă adunați toată familia…» (…) Toată lumea era speriată. Fiecare dintre noi – după aceea, când ne-am întâlnit pe parcurs -, fiecare a crezut că el este izolat, un caz izolat și probabil din lipsă de spațiu casele mai mari le evacuează și probabil că ne ducem în altă parte (…). Și-au zis: «Nu, domnule, plecați definitiv din sat!» «Unde?» «Nu vă interesează!» Lumea a trăit cu ideea asta, că ne duce în Siberia. Deci, fiecare a devenit așa de pasiv, n-a vrut să ia nimeni nimica (…). După două ore am plecat. Când am ieșit din casă, am văzut că era strada plină, de sus până jos, în stradă erau numai căruțe, militari, lume care plângea.”

Zlatița

Rada Jigum: „Era la miezul nopții între 17 și 18 iunie. A venit armata, a înconjurat satul, a înconjurat casa și mi-a bătut în ușă. Și au zis: «În două ore să vă pregătiți, veți porni!» «Bine, încotro pornim?» «Nu te interesează încotro porniți, voi trebuie să lăsați totul și să plecați.» Ne-a citit un ofițer legea și spune: «Aveți dreptul să luați doi cai, capre, o vacă și un porc.» Apoi zice: «Nu, porcul nu! Numai șase păsări, găini, gâște sau rațe, dar numai șase, nu mai mult.» Așa ne-au rămas toate acasă când am pornit și a rămas totul deschis. Ne-au așezat în căruță cu ceea ce am luat. Cu căruța ne-au dus până la Belobresca.” (93)

Referat asupra activităților Miliției

Dramele acestea cumplite, relatate chiar de cei care le-au trăit, au rămas neșterse în memoria protagoniștilor. Tabloul zugrăvit mai sus a fost aproape identic în toate cele 203 localități lovite de cataclism. Miodrag Milin concluziona: „S-a distrus tot ce era civilizație de frunte pe o fâșie în adâncime de 25 de km. spre frontiera cu Iugoslavia lui Tito. Lumea înstărită a graniței bănățene și oltene a fost catalogată, fără discernământ, dușmană a sistemului egalitarist al subculturii și mizeriei umane.”

Un Referat asupra activității Miliției, redactat la 22 iunie 1951 pentru „Comitetul regional de partid Timișoara”, consemna și numeroase incidente petrecute înainte și în timpul operațiunilor de ridicare a cetățenilor: „La Tomnatic și Igriș s-au comis greșeli grosolane. La Igriș vineri 15/VI, delegatul Securității raionale a chemat chiaburii individual la Miliție pentru verificare, duminecă 17/VI, elevii de Miliție beți au organizat o razie în comună, iar în dupămasa aceleiași zile, ei au chemat frizerii satului pentru a-i bărbiri, descoperind prin aceasta forțele armatei existente în curtea Miliției. Frizerul a lansat o serie de zvonuri în această direcție. Aceste avertismente date chiaburilor au făcut posibilă dispariția a 5 chiaburi și creierea unei panici în această comună. S-a dat ocazie pentru gruparea dușmanului, cu ocazia împachetării celor dislocați, când s-a permis a veni rudele, care au început plânsete, țipete și văicăreli. – Tot în această comună, neputându-se (face) plata imediată a bunurilor rămase, cei dislocați au fost chemați în fața Miliției pentru a li se face plata, în jurul cărora s-au strâns rudele lor în număr de 80-100 persoane. La intervenția delegatului P.M.R., a fost împrăștiată această masă de oameni.”

Alte incidente, și mai grave, fuseseră săvârșite de trupele de Miliție, continua Referatul: „În Birda s-a tăiat un porc pentru Miliție și militari – făcând masă comună -, iar la Peciu Nou și Sânpetru Mare – milițienii au băut vinul sigilat – mai mult, s-au îmbătat și au încercat să violeze femeia unui țăran din Sânpetru Mare, la care au intrat forțat. – Cazuri de abatere de la morala proletară au fost și la Tomnatic, unde 2 elevi milițieni în stare de ebrietate s-au legat de o femeie, pe care au încercat să o violeze și pentru care s-au certat făcând uz de arme, cu care ocazie au împușcat în picior pe femeie.”

Potrivit unei Directive strict secrete, dislocații puteau lua cu ei „tot ce le aparține”, dar cu o condiție: „fiecări familii punându-i-se la dispoziție cel puțin un vagon.” Bunurile care rămâneau urmau să fie cumpărate la prețuri derizorii de „colectivele de primire formate din delegați ai Sfatului popular și ai Ministerului agriculturii.” Referatul din 22 iunie constata că: „Organele de Miliție nu au căutat să evite creierea unei atmosfere nesănătoase, și astfel la Tomnatic, Bărăteaz etc. Miliția a ordonat împachetarea dislocaților în 2 ore, în care timp nu au putut lua cu ei aproape nimic. După întâlnirea lor cu ceilalți din alte sate, s-a creat o atmosferă nesănătoasă, (cei dislocați) plimbându-se de la gară până acasă după bagaje, lucru dăunător și nesănătos.”

Totuși, din perspectiva organelor de partid și de Securitate, „acțiunea pe linie militară a început foarte bine, în cea mai mare ordine, și peste 2-3 ore de la începerea acțiunii, s-a reușit ca cei mai mulți să fie pregătiți pentru dislocare.” Dar, cum era de așteptat, ulterior „au intervenit greutăți din partea comisiilor de cumpărare”, care, de pildă, la Sânnicolau Mare, „au ajuns prea târziu la destinație.” În 18 iunie „la ora 10 numai în 3 comune au ajuns (aceste) comisii”, iar în alte localități abia „seara la 6-7”, conform Stenogramei ședinței de analiză a operațiunii, ședință prezidată de primul-secretar al regionalei Timișoara, Isac Martin, la care participa și Alexandru Drăghici. Din cauza defecțiunilor organizatorice, „mulți cetățeni au trebuit să lase bunurile fără plată”. Stenograma mai arăta că în unele localități chiar s-au constituit comisii ad-hoc din „cetățenii cinstiți și din funcționarii Sfatului”. Urmările au fost de-a dreptul tragicomice: „Astfel, în multe părți, cetățenii au trebuit să fie aduși înapoi la vagoane. Toată noaptea s-a continuat inventarierea fără prezența cetățenilor și noaptea s-au plătit la vagoane bani cetățenilor. Astfel au fost făcute multe plăți superficiale, s-au făcut și afaceri, casierul plătind mai puțin decât (valorau) de fapt bunurile vândute, el însușindu-și din bani.”

Bineînțeles, aceste comisii au aplicat din plin „intransigența revoluționară”, comițând crase abuzuri și interzicând dislocaților „să-și ia alimentele toate, mașinile de cusut, biciclete, radio.” La Lovrin, șefa de comisie l-a amenințat pe delegatul P.M.R., afirmând că acesta nu „respectă hotărârea guvernului”, permițând celor dislocați „să-și ia toate alimentele”. Ca urmare, Stenograma arăta că activistul regionalei a ordonat „reținerea” acestei șefe pentru un interval de timp de un „sfert de oră”. Delegatul P.M.R. din raionul Timișoara relata despre localități „care nu intrau sub incidența măsurilor de deportare”, și în care „autoritățile locale ar fi dorit” să fie luate aceleași măsuri împotriva „dușmanilor de clasă”. Astfel, „președintele Sfatului de la Sag s-a îmbătat de bucurie, el nu și-a dat seama că comuna nu intră în zona respectivă și a băgat în sperieți populația.” Stenograma califica aceste manifestări drept „stângisme” ale unor secretari de partid.

Raportorul pentru raionul Sânnicolau Mare relata despre „două cazuri de împotrivire” la deportare, deși „militarii erau foarte bine pregătiți” și „prin severitatea și comportarea lor civilizată”, rezultatul a fost că „îmbarcarea a mers foarte repede, fără scandal”, iar „coloanele” au plecat „disciplinate la gară”. Împotrivirea de care făcea caz activistul a constat în faptul că doi cetățeni au refuzat să deschidă ușa când forțele polițienești le-au comunicat, în cursul nopții, ordinul de deportare. Concluzia era că, totuși, „opoziție fățișă nu a fost”, și că „nu au fost nici plânsete”. „Cauzele” acestei stări de spirit erau explicate în acest fel: dislocații „au văzut forțele noastre” și de aceea „în rândurile celor plecați există o psihoză de război și (ei) sunt bucuroși că pleacă de aici și atunci când va fi război, ei vor fi în interiorul țării.” Din punctul de vedere al raportorului, „întreaga populație germană e intimidată și e convinsă că vor fi luați; fiecare german stă împachetat. La populația română, mijlocașii sunt intimidați, în rândul săracilor și al coloniștilor e o atmosferă justă. La Vălcani o femeie săracă cu jumătate lanți pământ a spus că e foarte justă măsura «de dislocare» și acum, după plecarea acestor oameni, poate «răsufla» ușurată.”

La rândul său, raportorul pentru raionul Timișoara evidenția faptul că „în rândul populației germane există teoria categoriilor, că acum s-a luat o categorie și mâine vor fi luate alte categorii și pe urmă întreaga masă a germanilor. La Iecea Mare, unde sunt foarte mulți nemți, populația germană spune că e «foarte bine» că «guvernul ne-a scăpat de basarabeni». La Jimbolia au fost unele cazuri, când basarabeni au rămas în afara listei”, astfel încât au fost întocmite ulterior „liste suplimentare”. Activistul consemna mai multe cazuri de „chiaburi” obligați să plece, care au „denunțat”, în spiritul politicii staliniste care ținea delațiunea la mare cinste, pe „alți chiaburi care nu au fost pe listă. La fel au fost cazuri, când cetățenii care au rămas au demascat pe unii care nu au fost pe listă.”

Printre incidentele petrecute cu ocazia ridicărilor, Stenograma menționată amintea faptul că la Becicherecu Mic o deputată a Sfatului popular „a fost atacată noaptea de 4 indivizi”. Pe câteva vagoane staționate în gara din Timișoara au fost depistate chiar „inscripții” cu lozinca: „Moarte comuniștilor”. Unele probleme erau menționate și în Referatul asupra activității Miliției din 22 iunie 1951: „S-a observat în activitatea Miliției lipsa muncii politice de masă, de împletirea sarcinilor administrativo-organizatorice cu munca politică de lămurire și convingere, (de aceea) milițianul în multe cazuri nu a fost un îndrumător al populației, care să descopere și să demaște uneltirile și elementele dușmănoase dislocate. În unele cazuri, ca de exemplu la Teremia Mare, (un locotenent) de Miliție a avut o atitudine împăciuitoristă față de aceste elemente – din care cauză a fost schimbat cu o muncă de birou. În perioada acestei acțiuni, organele de Miliție au avut o serie de lipsuri, confuzii, abateri de la hotărâri, de la morala proletară, și chiar lipsă de vigilență față de dușmanul de clasă.” Teremia Mare era un fel de cap de afiș în acest sens: „În comuna Teremia Mare, milițianul Craioveanu a îndemnat pe Iutchin Dumitru, președintele Frontului Plugarilor, să facă o cerere ca să scape pe chiaburul Roșu Petru, cererea a fost iscălită de 104 oameni. Acțiunea a fost demascată de agitatoarea Vesa Ana. În com(una) Nerău, milițianul Bobu a înștiințat chiaburul Fleseriu pentru a fugi din comună, fiind nașul copilului său. O acțiune dușmănoasă a fost în gara Teremia Mare, când milițienii favorizau pe dislocați – spunând că de ce (ei) să fie trași mâine la răspundere. Față de acțiunile dușmănoase, organele Miliției nu au fost destul de vigilente și active în aceste cazuri.”

Potrivit unui Raport informativ al Securității, în perioada 18-22 iunie 1951, regionalele C.F.R. Timișoara și Craiova au participat la „operațiunile de dislocare” cu 56 de trenuri, alcătuite din 2.962 de vagoane. Acestea au circulat pe rutele Timișoara-Lugoj-Caransebeș-Orșova și Arad-Ilia-Simeria. După o statistică din 22 iunie 1951, „au plecat din stațiile de îmbarcare din zona de dislocare un număr total de 181 eșaloane, cu 7.780 vagoane, respectiv 9.733 familii, cu 33.944 persoane.” Iar dintr-o Notă întocmită de aceleași organe se desprindea că la 22 iunie „programul de încărcare pe regionala Timișoara nu s-a realizat conform planului”, deoarece dislocații din Biled, Besenova Nouă și Becicherecu Mic „n-au încăput în trenurile speciale”, fiind necesară o „repartiție suplimentară de câte 30 vagoane pentru fiecare stație.”

În total, după datele autorităților, au fost deportate 40.320 de persoane, dintre care: chiaburi și cârciumari 19.034; basarabeni 8.477; macedoneni 3.557; foști S.S.-iști 2.344; cetățeni străini 1.330; rudele celor fugiți peste graniță 1.218; titoiști 1.054; epurați din zonă, fiind considerați dușmani 731; contrabandiști 657; epurați proveniți din afară 590; persoane care au sprijinit bandiții 367; condamnați politic și de drept comun 341; persoane aparținând conducerii Grupului Etnic German 257; moșieri și industriași 162; foști comercianți 21; alte categorii 180. Miodrag Milin estima cifra totală a sârbilor deportați la peste 2.000. Situația în procente a naționalităților capilor de familie deportați stătea astfel: români bănățeni 32,77%; basarabeni și bucovineni 22,99%; macedoneni (aromâni) 5,89%; germani 25,68%; iugoslavi 8,27%; alții 4,36%. În legătură cu terenurile rămase prin dislocarea acestor oameni, era făcută la 22 iunie 1951 și o Propunere de felul cum să se muncească terenurile evacuaților, de către primul secretar al raionului Sânnicolau Mare, Ioan Lupu, care arăta că „unele culturi” de pe „cca. 12.000 ha de teren rămas” trebuiau urgent recoltate. Din pricina „lipsei acute de brațe de muncă”, activistul propunea inițierea recoltării „sub formă de muncă voluntară”, pentru că „munca sub formă de plată în bani va fi grea sau chiar imposibil” de realizat.

Ca urmare, se solicita recurgerea la muncă forțată. Deportările din vara lui 1951 erau completate cu H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1952, care specifica: „Ministerul afacerilor interne va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-și justifică prezența în aceste centre, precum și mutarea din orice localitate a persoanelor care, prin manifestările față de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor mutați li se va putea stabili domiciliu obligator în orice localitate.” În expunerea făcută cu acest prilej de ministrul de interne, Teohari Georgescu, erau enumerate următoarele categorii (stabilite încă prin H.C.M. nr. 1.154/950): „cei care n-au nici o ocupație, cei care refuză sistematic plasarea prin Oficiul forțelor de muncă, cei care au suferit condamnări (politice, n.n.), foștii exploatatori etc.” La aceștia erau adăugați acum cei „care (prin) manifestările lor față de poporul muncitor dăunează construirii socialismului în R.P.R. (cum ar fi cei care comit acte de sabotaj, nu se supun la executarea legilor și măsurilor organelor de stat, răspândesc zvonuri și știri de natură a discredita regimul de democrație populară și comit alte fapte de asemenea natură).”

Calvarul deportării pentru toate aceste categorii de cetățeni, în cea mai mare parte nevinovați, a luat sfârșit abia în 1956, când, după normalizarea relațiilor cu Iugoslavia lui Tito, au primit permisiunea de a se reîntoarce la căminele lor. De cele mai multe ori, ei și-au regăsit vechile locuințe devastate sau ocupate de șvabi, care nu mai catadicseau să le părăsească. Pe parcursul întregii perioade comuniste, nefericiții foști deportați în Bărăgan au continuat să poarte stigmatul unor vremuri cumplite.

Mărturisirile deportaților coincid, astfel că în timpul zilei de Rusalii (17.06.1951), aceștia au observat mișcarea armatei în satele lor, neștiind ce va urma. În unele zone au fost răspândite anumite zvonuri de deportare, însă adevărul a surprins oamenii desemnați a fi un pericol pentru România în noaptea de 17 spre 18.06.1951, când soldați și milițieni au intrat forțat în casele acestora, înarmați și generând panică. Oamenii au fost înștiințați că sunt arestați, că au între 2 și 4 ore de a-și împacheta anumite lucruri în 1 până la 4 căruțe, depinzând de la caz la caz, și că vor fi strămutați din casele lor, fără a le spune unde vor merge. Oamenii au fost de asemenea limitați în a-și împacheta lucrurile, unora nu li s-a permis să-și ia animale, altora nu li s-a permis să-și ia cartofi sau lucruri necesare, ca de exemplu mașina de cusut. Aceștia s-au văzut în situația de a-și părăsi casele, gospodăriile și de a-și abandona bunurile obținute prin muncă, fără nicio explicație și fără a avea vreo certitudine în legătură cu viitorul lor. Trauma a fost cu atât mai mare, cu cât unii aveau copii mici sau bătrâni și au fost obligați să se despartă de locul lor și de persoanele apropiate, persoane pe care nu au mai apucat să le revadă vreodată, găsindu-și de asemenea la întoarcere casele devastate sau ocupate.

CAPITOLUL 2

VIAȚA DEPORTAȚILOR ÎN BĂRĂGAN

Mii de vagoane și-au deschis ușile în noapte. „Fiecare familie avea dreptul la un vagon, în care să intre oameni, animale, căruță și ce mai puteau să ia din casă. Vagoanele erau pline ochi. Nu s-a mai ținut cont că fiecare familie trebuia să aibă un vagon și au fost băgați și alții. Una, două, trei, cinci familii, depinde câți erau în familie, animalele lor", și-a amintit Eleonora Constantinescu (74 de ani). Deportații erau convinși că vor fi duși în Siberia, însă stăpânirea avea alte planuri: 18 localități din Bărăgan. Drumul a durat două săptămâni, iar călătoria forțată spre Bărăgan a fost pentru zeci de deportați ultimul drum. „Am mers cu vagoanele două săptămâni. S-au îmbolnăvit mulți și au murit. Când se oprea trenul, verificau cine mai trăiește și cine a mai murit. Pe ăia care mureau îi luau din vagoane și îi aruncau ca pe niște saci. Pentru ei, nu erau oameni. Unii, când verificau dacă cineva mai trăiește, loveau cu picioarele fără milă. Dacă vedeau că mișcă, îi lăsau în pace", a povestit Ilie Frunză (79 de ani). 
Unii dintre ei au avut, totuși, norocul să întâlnească oameni care și-au riscat propriile vieți doar ca să întindă o mână de ajutor stigmatizaților Banatului. „Au fost câțiva conductori de tren care ne-au ajutat pe drum. Făceau ce făceau și opreau trenul, ca să putem să luăm apă pentru noi și pentru animale. Alții ne ajutau să cărăm apa, chiar dacă știau că pot fi pedepsiți", mai spune Ilie Frunză.

După două săptămâni, două garnituri de vagoane au oprit în mijlocul pustietății, în Perieții Noi, localitate care, în 1951, a căpătat un nume predestinat parcă pentru sufletele aruncate aici: Fundata. „Aveam șase ani când am ajuns aici, împreună cu părinții și cu cele două surori. Satul era înconjurat de salcâmi. Am fost deparazitați și duși la un țăruș cu număr, care ne fusese trasat", și-a amintit Vasilică Aurel (66 de ani). Ilie Frunză îl completează privind în gol: „Am primit țărușul cu numărul 61 și ni s-a arătat o palmă de pământ, unde noi, cei doi părinți și nouă copii, trebuia să începem o nouă viață".

Când soarele mijea de ziuă, își părăseau rogojinile pe care se odihneau și luau drumul fermei din localitate, acolo unde erau obligați să muncească. Singura pauză o luau când veneau cisternele de apă. „Câteodată, pentru că eram mulți,stăteam de două ori la rând și mai reușeam să punem mâna pe o găleată de apă. Dacă ne prindeau că îi păcălim, era vai și amar de noi", a povestit Victoria Loghin (75 de ani). La sfârșitul unei zile de muncă, comuniștii le aruncau în palmele crăpate câte doi lei, dijma unei zile de chin.

Astăzi, Fundata găzduiește mai puțin de 300 de familii. Martirii Banatului postbelic se reîntâlnesc însă de Paștele Blajinilor ca să depene amintiri, să-și plângă morții și să se bucure de cei vii.  Aduși să moară în colbul Bărăganului, oamenii au strâns din dinți și și-au clădit o nouă viață în bordeiele din chirpici, ridicate cu sudoare, au fost luate însă de ape la doar câteva luni de la relocare. 

„În 1951, a fost o ploaie care zici că ne-a pus capac. Bordeiele erau pline de apă mai bine de jumătate. Totul plutea înăuntru și afară", își amintește Clara Brega (74 de ani). Șuvoaiele le-au luat atunci tot ce aveau mai scump pe lume: bordeiele. Dar acest fapt nu i-a descurajat pe osândiți și au luat-o de la capăt. „Am primit, la un moment dat, din partea statului, uși, geamuri și lemne, ca să ne ridicăm casele noastre", a povestit Eleonora Constantinescu (74 de ani). 

Un an mai târziu, în 1952, deportații au primit cu toții buletine de identitate, pe care erau trecute două inițiale: D.O. – domiciliu obligatoriu. Satul a fost înconjurat de patrule călare, care scrutau câmpul în căutarea celor care îndrăzneau să depășească fie și cu un milimetru limita de zece kilometri impusă. Cei care făceau un pas în afara perimetrului impus erau bătuți ca animalele de povară. 

„Patrulau tot timpul și, dacă găseau pe cineva că a ieșit din localitate mai mult decât avea voie să o facă, îl biciuiau până la sânge", a povestit Vasilică Aurel. Doar o dată la două sau trei luni aveau voie să iasă din localitate și să meargă în oborul de la Slobozia, să târguiască puținul pe care și-l puteau permite cu banii câștigați la fermă.
Cei mai mulți s-au întors în Banatul natal în 1956, an în care, după ce au fost ridicate restricțiile de circulație impuse în 1951, ștampila D.O. nu mai era un stigmat. Normalizarea relațiilor cu Iugoslavia mareșalului Tito a deschis ușa Infernului, iar cei mai mulți s-au grăbit să lase în urmă calvarul și să revină la țarinile părăsite forțat cu cinci ani în urmă.
Cei care au rămas și-au văzut în continuare de cătunul lor. Bordeiele s-au transformat treptat în case, iar „desculții Bărăganului" au așezat, apoi, Fundata pe hartă. „Noi am ridicat cu palmele noastre biserica, dispensarul, școala, Poliția, căminul, absolut totul. Aici sunt munca și sudoarea noastră", a explicat Stavre Furtoș (47 de ani), a cărui mamă, Bojana, a fost îngropată exact în localitatea unde fusese adusă să moară, Fundata.

Hărnicia oamenilor din Banat și-a pus imediat amprenta pe locul uitat, astfel că vrednicii gospodari au transformat, in numai câteva luni, arida și sălbatica zonă intr-o așezare rurală. În luna august au început să fie clădite din pământ bătut, primele case. S-a muncit pe brânci, cu mâinile goale, femei, copii, bătrâni, toți împreună, zile în șir, aproape fără oprire. “După 23 august 1951, ne-am apucat să construim case din chirpici. Ne mutam de la unii la alții, până când căsuța era gata, și tot așa. Am primit, la un moment dat, de la stat, lemn pentru geamuri și uși și am acoperit casele cu stuf. A fost greu. Fiecare s-a descurcat cum a putut, dar toata lumea avea acoperiș deasupra capului până a venit iarna”, mai spune Maria. Erau două tipuri de case, unele cu bucătărie și camere mai mari, iar altele cu încăperi mai mici. “Într-o zi, ne-am dus să tăiem stuf și mi-amintesc că a venit o mare vijelie. Ne-a luat foc căruța. Eram pierduți. Apoi, am vândut un cal și o vacă, dar în ‘52 (28 ianuarie – n.r.) a venit stabilizarea și am pierdut tot. Am luat-o iarăși de la-nceput, dar nu mi-am pierdut niciodată speranța”, continuă femeia. După viscolul din ‘53, când zăpada căzută aproape că a înghițit casele de pământ, ultima catastrofă a fost inundația din ‘55. “În august s-a umflat Prutul, iar șuvoaiele curgeau cu așa o viteză, cum merge un om grăbit. Multe case au căzut atunci. Oamenii erau disperați. Apoi a venit iarna, iar de Crăciun am fost lăsați să plecăm acasă, pentru că ne îndeplinisem «planul cincinal»“, glumește amar Maria, zâmbind cumva împăcată cu sine însăși și cu trecutul înnegurat. Maria Elisabeta Furier trăiește in prezent la Casa de Bătrâni a Comunității Șvăbești “Adam Müller Guttenbrunn“, ridicată în zona centrală a Timișoarei, cu efort exclusiv german. 

O altă problemă mare a fost cea a vagoanelor de marfă, în care urmau să-și încarce deportații micile agoniseli. Pentru că ele nu erau nici pe departe suficiente, câte două-trei familii au ajuns să împartă un astfel de spațiu, numit „bouvagon”. Așa cum îi spune și numele, în ele stăteau laolaltă deportații și animalele lor.

Din Banat în Bărăgan, au făcut două săptămâni încheiate, cu apă și mâncare foarte puțină, trăind teroarea de a fi trași des pe linii moarte și supuși sorții, incertitudinii sau pur și simplu chefului Anei Pauker de a-i trimite sau nu în Siberia. Au scăpat de Siberia, dar au fost aduși în Bărăgan, fiecare în dreptul unui țăruș cu număr și a unei palme de pământ în care să-și reașeze rădăcinile retezate din pământurile natale.

În satul Fundata există o poveste aparte. Întregul sat, rămas singurul ce încă-și păstrează vechea vatră, e o mărturie a deportărilor. Aici mai sunt încă bătrâni trecuți de 80 de ani, care mai pot spune ce s-a întâmplat atunci. Ei au cunoscut inima aspră a Bărăganului, cu veri fierbinți și secetoase și cu ierni grele, cu ger năprasnic, ca cel al Siberiei.

„Termenul de plecare era între 6 și 24 de ore, de la aflarea veștii deportării. Fiecare familie avea voie să ia câteva haine, lenjerie, cereale, o vacă, un cal, unul sau doi porci… Uneori nu le-au luat nici pe acestea, fiind animale mari și nemaiavând loc în vagoane. Am lăsat pământ bun, muncit, cu roadele pe câmp, neculese… Am pierdut dreptul de proprietate asupra pământului și dreptul asupra caselor din Banat. Au fost făcute o mulțime de abuzuri, de furturi, bunurile nu au fost toate înregistrate. Milițienii și cei de la partid erau bucuroși că am fost dislocați. Au venit să ne ia ba o bicicletă, ba un radio, mobila din bucătărie și-au împărțit-o sub ochii noștri… Un secretar de partid a luat o mașină plină de fotolii, scrinuri și biblioteca avocatului Mladin, dislocat. Un director de fabrică de lactate, Benedek, și-a însușit un pian și o sufragerie de nuc, de la deputatul Sandrovici” (profesorul Valentin Chițan)

Cei 50.000 de oameni au fost grupați pe categorii etnice, și trimiși în 18 localități din Gospodăriile Agricole de Stat, din regiunile Ialomița și Galați. În articolul 171 din Regulamentul Serviciului de Garnizoană și de Gardă stătea scris: „Santinela este datoare să facă uz de armă fără somație.”

„Pe o arșiță mare, în 1951, în vagoane de vite am fost aduși și debarcați în satul Perieții Noi (Fundata). Să murim de sete noi și animalele noastre. Am fost aduși la un număr de țăruș, 221 era al meu… Nimeni nu avea voie să părăsească satul care era păzit de 5 milițieni călare și alți 12 cu carabine” (Ion Ciomârtan)

Un alt deportat, o doamnă, vorbește și ea despre acele zile. O cheamă Tamara Lututovici, este basarabeancă și are 84 de ani. Toți anii și toate chinurile i se văd pe trup, dar are ochii încă jucăuși și vorba înțeleaptă, probabil o trăsătură a celor cărora le-a fost dat să vadă atâtea în viață. Păstrează încă accentul rusesc, deși a trecut o veșnicie de când la ea în casă nu s-a mai vorbit această limbă. Avea 19 ani, locuia în orășelul Briceni, dincolo de Prut. Avea un iubit croitor, ce i-a și devenit soț mai târziu, chiar cu o zi înainte să plece pe front. Locuia cu părinții într-o casă evreiască, părăsită. Pesemne casă blestemată, căci din ea au fost deportați și acei evrei, dar și ea, basarabeancă împinsă de linia tăioasă a frontului ce înainta amenințător spre ei.

,,Bărbatul meu, Vladimir, a plecat în concentrare, a doua zi după nuntă. Frontul era la Stalingrad, se apropiau rușii… Pe el l-au luat să facă căi ferate, dar lucra și croitorie, că era croitor bun. A lucrat chiar aici, la moldoveni, 3 luni… mi-a și arătat după-aia unde… dar atunci nu știam unde l-au trimis… spuneau că e secret… Și am scris la Crucea Roșie, să-i rog să-l găsească ei …Apoi, în ’44, a fost ordin și a început să fie evacuată lumea. Arhiva, cai, căruțe, toate au fost trimise în Hotin, în județul Timiș. În ’40, rușii ne-au luat Basarabia. Era lege rea, Stalin era rău. Pentru orice motiv, deportau. Te sculai dimineața și te trezeai deportat. Nu discutau…Nemții au început să dea foc, orașul ardea… Eram singură, bărbatul pe front… M-am suit într-o căruță, cu un cumnat. Mi-am luat doar o valiză și banii de la nuntă, i-am strâns la piept. Atât am avut. Părinții mei nu au vrut să vină, tata făcuse primul război, spunea că nu am unde fugi, dar eu eram tânără și am vrut să încerc, voiam să rămân în viață pentru că îmi iubeam bărbatul cu care tocmai mă căsătorisem. Și speram să rămânem amândoi în viață și să ne întâlnim cândva…”.

Astfel pornită la drum, fără nici un reper, a trecut Prutul, într-o căruță, ea și cumnatul ei, despre care a aflat târziu că scăpase de mersul pe front, dând multe hamuri pentru cai drept mită. Au aflat că rușii ajunseseră în orașul lor lăsat în urmă, dar nemaifiind cale de întoarcere, „am mers în căruță până la Roman. Acolo m-am întâlnit cu alți refugiați care mi-au spus că părinții mei trăiesc. Am fost foarte fericită când am aflat. Două săptămâni am mers prin Moldova, ne adăposteam pe unde puteam, prin case părăsite… ne opream prin crâșme, mâncarea se scumpise foarte mult, cumpăram doar pâine neagră. Apoi am luat un tren și am mers de la Roman la București. Am făcut două săptămâni în tren, eram trași pe linii moarte, treceau trenurile cu deportați. Și noi mergeam cu trenuri cu cai răniți, ne-am umplut de păduchi, dormeam pe paie… Antonescu dădea dispoziție ca basarabenii refugiați să fie plasați în casele oamenilor. Am ajuns apoi în Măldărășești, lângă Horezu, în comuna lui Duca, un ministru care a și fost împușcat. Dar aici am văzut prima dată în viața mea, munții. Și m-am bucurat, eram o copilă…Pe 23 august 1944, când a fost semnat armistițiul cu rușii și am întors armele contra nemților, birourile și arhivele s-au mutat la Bistrița, iar noi, basarabenii, ca cetățeni ruși, eram obligați să ne întoarcem acasă. Și ne-am făcut acte false, pentru că rușii erau răzbunători și dacă te prindea comisia că ai fugit, te trimitea în Siberia, cum auziserăm…Nu am cutezat să arătăm actele la Rusnac, pe mulți i-au prins… Țărăniști, liberali, legionari… dacă aveau dușmani, oamenii îi pârau la ruși și îi trimiteau în Siberia.” Cu acte false, Tamara și cumnatul ei și-au continuat călătoria spre nicăieri, sperând un semn de oriunde, o schimbare: „Dormeam în mânăstiri, în căruțe, aveam coviltir, și făceam mâncare în ceaun, și mâncam și plecam mai departe…” Până când: „am umblat așa de frica Siberiei și a comisiei rusești și într-o zi, în ’45, a venit o lege că basarabenii primesc pământ în Banat. Nemții stabiliți acolo fugiseră în Germania și lăsaseră case, pământ, lăsaseră tot… Chiar peste drum de noi stătuse un neamț care avusese 100 de hectare de pământ…”

Ajunși în Banat, chiar ea mărturisește că a fost doar o întâmplare vecinătatea cu granița, întâmplare de unde i se va trage cealaltă dezrădăcinare, în Bărăgan: „Așa s-a nimerit. Peste drum erau sârbii. Când am născut prima fată, am mers în Casa de Nașteri, printre gloanțe. Trăgeau grănicerii fără motiv unii în alții, și mi-am dat seama că ceva nu e în regulă… Am rămas acolo, lucram pământul, ne așezaserăm în casa părăsită a unui neamț. Dădeam cotă la stat și făceam și croitorie, bărbatul  meu era croitor priceput…”, repetă cu mândrie doamna. Era totuși timpul cizmei rusești, apăsătoare și orice urmă de liniște era umbrită de prezența securiștilor: „Trăiam acolo, ne era bine, dar la toate sărbătorile veneau securiștii și ne întrebau de unde am venit, ce facem, cât pământ avem… Ne controlau și simțeam că ceva nu e bine. Dacă aveam musafiri, trebuia să anunțăm. Acasă nu scriam, de frică să nu le fac rău celor rămași în Basarabia. A trebuit să treacă 11 ani ca să le scriu prima dată…”, își amintește bătrâna.

Într-o zi, primarul i-a anunțat că toate căruțele trebuie să fie în curtea Primăriei, pregătite pentru evacuarea graniței. Atât a fost de simplu pentru autorități. O singură decizie și gata, Bărăganul îi aștepta cu pustiul lui nemărginit. 

„Ne-au confiscat pământurile. Până în ’90, când le-am luat înapoi. Dar le-am vândut pe nimic. Rămăseseră departe. Noi eram deja aici, de-o viață, în Fundata.”

Revenind la acea zi, doamna Tamara, călită deja în ritmul fugii, spune:„Am luat fetița și ne-am ascuns în podul casei. Mi-era groază că iar trebuie să plecăm. Dar nu am avut nici o șansă să scăpăm de ei. Au pus o santinelă la ușă… și gata, 80 de familii au plecat într-o noapte. Mă uitam printre obloane și vedeam armata. Am crezut că-i ia pe nemți, dar veniseră după noi, să ne trimită aici, în Bărăgan, în pustiu.”

Deși au trecut peste 60 de ani de atunci și e bătrână tare, doamna își amintește și acum: „Sub ochii mei a venit una de la partid și a vrut să-mi ia mașina de cusut…”, spune revoltată. Era îndeletnicirea lor la care se pricepeau, iar comuniștii au intrat abuziv, dându-le în schimb țărușul numărul 128, pe un câmp arid, fără de nimic.  „Din paie și stuf am făcut bordei. Am stricat un pat și am făcut ușa la colibă. Aveam șerpi pe aici și fata mea era mică, n-avea decât un an.”

Fiecărui nou așezământ îi erau „arondați” și securiști zeloși. Ei încercau adesea să otrăvească relațiile dintr-o comunitate, ademenind turnători:„Chiar pe bărbatu-meu au încercat să-l convingă să toarne… Am trăit cu ei aici, iar acum ne sunt vecini. Dar nu ar recunoaște că au fost ei. Când ne privim în ochi, știm ce s-a întâmplat. Dar acum au ajuns oameni mari și cred că noi am uitat…”, încheie șirul mărturisirilor, femeia absolut coerentă și cu o memorie excelentă, ce-i dezminte vârsta. Pesemne, rămânând așa puțini, deportații își conservă memoria cât pot, e felul lor de a se apăra de uitare, de a spune mai departe ce s-a întâmplat în anii ’50.

Acasă, în Basarabia, a mers abia după ce restricțiile de călătorie au fost ridicate. Până atunci, nu făcuse decât să privească „cu jale la tren”, timp de 40 de ani. 

„Era o duminică seara. Țin minte cât oi trăi. În sat era un bal și m-am dus și eu. Aveam 18 ani, nevasta avea 14… Când am venit de la bal acasă, mi-a fost rușine de tata, că era noaptea târziu și m-am dus să mă culc în grădină, sub măr, că era vară. Și aveam în haină buletinul, dar norocul meu a fost că l-am uitat acolo. Au venit atunci noaptea soldații, și au luat lumea. M-au trezit, m-au întrebat de buletin, nu-l aveam și mi-au dat un pat de armă de am leșinat. Dar nu m-au luat în Siberia. Pe noi ne-au trimis de la Cernăuți, pe jos, până la Vatra Dornei. Ne căutau rușii că eram bucovineni, să ne trimită în Siberia. 6 copii avea mama, și ne dădea un kil de lapte să-l împărțim. O soră de-a mea și cu mine am ajuns slugi la un brutar. Ne ungea brutaru’ picioarele cu ulei și ne punea să călcăm aluatul. Eram mici, dar munceam pe unde apucam. Tata era pe front. Mama a găsit o casă părăsită a unor evrei, ne-a lăsat acolo, 3 săptămâni nu am mâncat decât porumb fiert, de trei ori pe zi și am avut grijă noi, copiii, unii de alții, până când mama l-a găsit pe tata. Se terminase războiul și toți lucram pe nimica.”

În Banat au avut zile mai liniștite, dar în aceeași noapte, cea de 18 spre 19 iunie 1951, și ei au fost înghesuiți într-un vagon și trimiși în Bărăgan. „Aveam voie la o găleată de apă pe zi, pentru care stăteam cu orele la coadă, când venea cisterna. Era secetă mare, deșert, aici în Bărăgan. Ne-au lăsat în câmp, noi aveam 61 la țăruș… Și n-aveam unde sta, ne-am construit bordeie, dar când dădea o ploaie, pluteau toate în el. Și a doua zi după ce ne-au adus, ne-au pus la muncă, în ferme, la construit școala, primăria… Când îți dădea un bici pe sinare, crăpa pielea pe tine…”, mărturisește cu înfrigurare bătrânul.

În Duminica Tomii, următoarea după Paște, în fiecare an se strâng în sat, de prin țară sau de prin lumea largă, bătrânii sau doar copii ai acestora, pentru a cinsti memoria și chinul deportaților și pentru a număra rădăcinile înfipte în pământul Bărăganului. Pământ în care nu a fost nimic și din care și-au construit o viață.

Evenimentele dramatice desfășurate în Banat la jumătatea secolului al XX-lea au culminat cu strămutarea forțată a zeci de mii de locuitori ai regiunii în Bărăganul aflat la 600-700 km distanță. Separate de un asemenea spațiu geografic, cele două regiuni ale României, una aflată în sud-vestul țării, iar cealaltă în sud-estul ei, avuseseră foarte puține tangențe până atunci. Din acest motiv, în momentul în care bănățenii au fost duși de autoritățile comuniste în stepa semipustie, cele două grupuri de populație (localnici, respectiv nou veniți) erau complet străine unele de altele. Un factor care le putea apropia în timp era limba română, cunoscută și de unii și de ceilalți, deși în rândul bănățenilor se aflau și numeroși reprezentanți ai minorităților etnice. În această privință, chiar și grupul deportaților era destul de eterogen, ei provenind din localități diferite, cu tradiții și obiceiuri specifice, vorbind mai multe limbi și fiind așezați în 18 localități nou înființate în câmpia Bărăganului, într-un amestec greu de înțeles și în imposibilitate de a reconstitui comunitățile de proveniență. Alături de ei se aflau și olteni deportați, ca și basarabeni, bucovineni și macedoromâni care locuiseră temporar în Banat și care acum erau izgoniți de noile autorități. Cum însă majoritatea noilor veniți o formau cei proveniți din Banat, în zona de așezare a acestora diferența a fost făcută doar între două grupuri de populație: localnicii, adică vechii locuitori ai Bărăganului, și bănățenii, adică noii sosiți acolo prin concursul împrejurărilor.

Trecând peste catastrofa umană a deportării, generatoare a nenumărate tragedii în rândul celor strămutați cu forța, este totuși interesant de urmărit fenomenul conviețuirii timp de cinci ani a bănățenilor ajunși departe de casă cu localnicii Bărăganului, deveniți dintr-odată vecini. În mod firesc, între ei existau și elemente comune (limba, originea etnică, religia în cazul celor mai mulți), dar și destule deosebiri, generate în timp de viețuirea în spații geografice și sub influențe istorice diferite. Raporturile au fost în general pașnice, după prima perioadă de confuzie voită introdusă de autorități, care îi descriau pe bănățeni ca fiind răufăcători periculoși sau chiar… refugiați coreeni (atunci era în plină desfășurare războiul din acea țară). Când însă localnicii s-au putut convinge asupra netemeiniciei acestor afirmații, relațiile s-au normalizat. Treptat, membrii celor două blocuri regionale s-au cunoscut mai bine, s-au împrietenit și au luat parte la manifestări comune. În aceste condiții, diferențele existente între ei au putut ieși mai limpede la iveală. În amintirile foștilor deportați, chiar la mai multe decenii după tristele evenimente, acestea erau de multe ori prezente. O mare deosebire se constata de pildă în cazul bucătăriei, cele două moduri de alimentație fiind aproape incompatibile. Mai ales bănățenii erau foarte refractari față de mâncarea celor din Bărăgan, aceștia din urmă fiind, se pare, mult mai deschiși. În general, ei erau oameni primitori, deși aveau unele apucături neobișnuite pentru noii sosiți.

Vom reda în continuare fragmente din mărturiile unor bănățeni foști deportați în Bărăgan, ilustrând tocmai modul în care au putut conviețui cu populația de acolo, cu elemente de apropiere și de deosebire. Viața era grea pentru toți în acei ani zbuciumați. Însă relațiile interumane stabilite au scos la suprafață existența a două lumi destul de diferite și a două moduri de viață. Din ele se poate desprinde o interesantă mostră de istorie comparativă. De aceea, este important să lăsăm martorii să vorbească.

Maria Mărilă (Ciuchici): „Avea 8 porci omul ăla, avea 4 cai, era om gospodar, avea casă bună, dar nu știa să se gospodărească, că el toamna la cules de porumb el ne-a dat să mâncăm mămăligă cu lapte acru, ne-o dat, vorba aia, pâine nedospită cu usturoi. Păi noi n-am mâncat așa ceva! Zicea: «Cum faceți de țineți slănina iaca așa? E făcută la măcelar?» «Da de unde! Fiecare știe să-și prepare. Hai să-ți tăiem un porc la dumneata, să ți-l preparăm noi!» «Da nu se strică?» «Nu se strică, domnule. Poți s-o faci, că nu se strică.» Da ei cum făceau? Ei tăiau porcu… da acum cred că s-or mai specializat… tăiau porcu și topeau ce-i gras tot… numa ce era subțire, băgau ață și-o puneau în vânt, o uscau. Și așa mâncau!… Chiar m-am dus la o femeie, mi-o fost prietenă ea, adică m-am prietenit, ducându-mă să cumpăr petrol la Călărași. Și-i duceam făină de porumb, brânză de vacă… și o tăiat porcu și topea la slănină. «Doamnă, nu se strică, puneți sare pe ea și-o puneți la fum, cum facem noi.» «Da ține?» «Da cum să nu țină? S-o afume și se poate mânca!» Ele își luau de lucru din partea locului, lumea își lua lapte acru, își luau mămăligă, le plăcea borșu… Asta nu ne împăcam noi, cu borșu lor. Borș cu mămăligă. Nu puteam să mâncăm. Lor le plăcea acră mâncarea, nouă nu ne plăcea, la bănățeni… Și pe urmă, după aia, or mai făcut bucătăresele așa, că noi eram mai mulți, noi, bănățenii. Când m-am dus prima dată, mi-aduc aminte, m-am dus la săpat la bumbac și până atunci nu mai mâncasem la fermă, n-am fost învățată să mănânc așa între lume multă. Și când m-am dus acolo atâta mi s-or părut de bărboși, așa de urâți față de bănățenii noștri, până m-am obișnuit cu ei. Erau și ei oameni ca și noi, numa’ la-nceput mi-o fost așa de greu și-am început să plâng, vai, vai! Dar ei se purtau frumos cu noi. La-nceput or crezut că suntem coreeni. P-ormă or văzut că nu suntem. Ei vorbesc mai mult ca moldovenii. În loc să zică mic, zic mnic, multe vorbe așa. Oltenii vorbeau mai corect românește și oameni înstăriți de-acasă. M-am prietenit cu ei, oameni harnici. Și ăștia din partea locului n-or fost oameni puturoși… și curați. Femeile erau foarte curate. Ele purtau combinezoane de mătase la lucru când se duceau, noi nu luam așa ceva, că transpiri și-i mai greu. Și luau sacu de 60 de kg, ele nu se mirau că-l ia o femeie în spate. Noi nu puteam așa ceva să luăm. Am fost și eu voinică, da n-am putut să iau sacu în spate. N-am fost obișnuiți. Și ele luau sacu și spuneau: «Ăsta nu-i greu! Nu-i greu!» Și spuneau bancuri, spuneam glume, na și uitam. Și ne-am mai trecut, așa… că așa, dacă am fi plâns tot timpu, am fi murit! Așa ne-am mai obișnuit cu răul, cum te obișnuiești cu binele. Nu erau oameni cu fire-nchisă, erau oameni veseli. Era una Ileana Popia. Apăi aia toată ziua să te râzi de ea, spunea glume, spunea bancuri. Erau și ei oameni înțelegători, or văzut că-i greu. Dac-ai cerut să-ți dea vreun ardei sau o roșie ți-or dat. C-o fost destul, doamnă, că vagoane întregi or scos din grădina aia! Dac-ai fi văzut cum or stat ardeii și roșiile! Or lucrat ai noștri, bănățenii, or lucrat mult să știți! C-or spus ei, spuneau oamenii din partea locului, pân-a nu veni dumneavoastră aici, noi n-am avut recoltă. Bag seamă, Dumnezeu, cică, o dat. Când am ajuns noi era o secetă, doamnă, acolo, când am ajuns, și era grâu uite-așa de mic! Și după-aia s-o făcut grâu ca trestia! Și porumb, treceau căruțele cu porumb, încărcate, ți-o dat pe 10 lei, coșu de porumb, era mult! Și bostani, bostănării erau multe și bostani aveau mulți, se făceau, doamnă, bostani în balta aia uite-așa de mari! Și acolo pot să spun că am mâncat bostani, că nu erau scumpi ca pe la noi aici, erau ieftini, ai putut să cumperi. La noi aicea nu se vinde fasolea cu sacu, se vinde cu straița, dar la ei cu sacu se vindea fasolea, ei cu dubla au vândut, nu c-ai noștri, aici, în Bărăgan. Era mult, era recoltă bună, pământ bun în Bărăgan, da noi n-am putut să stăm acolo, noi am vrut la noi, să stăm acasă la noi. Ziceam: «Măi, voi nu știți ce trai am avut noi în Banat!» Păi alții ziceau: «De ce-ați venit atunci aici?» «Păi noi n-am fi venit, dar ne-or adus alții.»”

Mărioara Boțoc (Ciuchici): „Momente grele… și pentru noi care n-am fost obișnuiți cu mediu de-acolo… Și cu mediu de-acolo și cu toate. Mâncare, da, n-am avut mâncare. Noi am fost obișnuiți în Banat altfel, am mâncat mai bine. Ei mâncau pe-acolo cu ciorbe, mâncăruri mai slabe, nu așa consistente cum am mâncat noi acasă. Ei or mâncat cu un pic de lapte, cu brânză vara, cu asta or dus-o. Erau și tare jegăriți, slabi așa și înapoiați. De prin satele vechi de-acolo, erau mult mai înapoiați.” Gheorghe Boțoc (Ciuchici): „Nu știau să-și taie porcu!” Mărioara Boțoc: „Nici să-și taie porcu, nici să-și gătească mâncare. Când or văzut la noi, tot spuneau: «Cum faceți voi așa mâncare, că noi nu știm, noi n-am mâncat așa mâncare.» După aia s-or mai obișnuit, veneau pe la noi, s-or mai obișnuit după aia să mai facă. (…) Le-o fost milă de noi, că am ajuns să ne-arunce-n câmp acolo și ne-or adus cu familii, cu copii, cu bătrâni, cu toți. Noi am ținut obiceiurile noastre de-acasă. Da ei, cu obiceiurile lor. Țineau porcu legat cu lanțu de gât și câinii dezlegați. Veneau și la noi la satu nou câinii, că erau flămânzi, nu le-o dat nici mâncare și veneau acolo la noi și se băgau în bordei să ne ia mâncarea. Ei erau față de noi mai înapoiați, nu știau să gătească, nu aveau mâncăruri așa, să facă, ca la noi. Ei țineau și iarna vacile așa în grajd, fără ușă, în frig.”

Aurel Munteanu (Vrani): „Dar a fost o vreme tare nepotrivită când am ajuns acolo, că nu știam nici ce să mai facem. Am stat așa ca oamenii pierduți! Ca oameni așa… nu știam de nimeni nimic. În satele din juru comunelor ăstea care s-au format, comune noi, au lansat comuniștii de pe vremea aia niște vorbe, că noi am fi niște oameni ce-am fost niște oameni răi și de aia am ajuns acolo. Lor le era frică de noi până au ajuns să se convingă că nu am fost de felu ăla. Pe urmă ne-am prietenit cu ei, acolo. Din contră, eu am avut prieteni foarte buni care și la plecare încoace, când s-a terminat cu domiciliul nostru obligatoriu care era acolo, am rămas prieteni. Încă ne-au mai ajutat ei ca să mergem până la gara la care trebuia să mergem, ca să ne-mbarcăm. Oamenii s-au convins că prezența noastră acolo a schimbat și colțul ăla de țară. De ce? Au fost familii de nemți, șvabii din Timiș, oameni foarte gospodari, mai buni ca noi gospodari, ca de ăștia care-am fost noi dintre țărani, dintre români. Ăia or schimbat acolo. Or făcut niște plantații de vii, de model, au făcut… acolo am ajuns să văd, aici n-am ajuns să văd așa ceva, au altoit viță de vie, ca să spun așa, au specializat oameni care nici nu au știut ce-i aia altoi. Nu știu, probabil se mai țin și-acuma lucrurile alea. Au făcut, cum să vă spun, plantații, plantații de pomi fructiferi, lucruri care s-a văzut că într-adevăr am fost oameni buni gospodari, oameni pricepuți. Și noi am avut lucruri de învățat de la ei, că și la ora actuală mai sunt oameni care au lucrat la altoit viță de vie de asta… în ceva rumeguș de ferăstrău de ăsta, ca s-o pună la încălzit, la creștere. Când a fost prins altoiu ăla și a avut lăstarul la o mărime, n-aș putea să spun cât de mare o fi fost, atunci ei numai or adus-o direct din locurile alea și-au plantat-o. Or făcut un lucru din care am avut și noi de învățat… Dar ăia de acolo nici nu mai vorbim! Că ei au fost mult înapoiați de noi, că la ei se zicea că cucuruzu e mai bine să-l lași în pir, că mai bine se face decât dacă-i locu săpat. La noi, noi în locurile noastre de case, unde ni s-au dat locurile astea, nici dacă umblai călare nu te-ai văzut, atât a fost de mare cucuruzu, pe când la ei era cu mult mai mic. S-a văzut prezența noastră și-acolo! (…) Nu prea am avut tangențe cu localnicii, pentru că ei, oricum, când era vremea de lucru mult, așa, își căutau de lucru. Or noi nu ne-am dus la ei la lucru. Noi lucram la fermă, că ne pica mai bine la fermă, a statului cum era. Însă, când am ajuns, nu știam ce să facem. Că-n luna iunie am ajuns acolo. La ei era grâu de-adunat. Știu că eu m-am dus la un cetățean într-o comună, Brătianu i-a zis pe vremuri, iar acuma schimbată era Libertatea, și m-am angajat la ăla ca să-i aduc cu caii mei, cu căruța mea, grâu, să-i aduc de acolo. O amintire, le-am povestit la mai mulți de aici de la noi din comună, cum m-am simțit eu acolo. Când noi am venit sara, că era locu departe, câțiva kilometri, n-aș putea să spun exact cât, am venit cu căruța cu grâu, snopi cum era atunci și i-am descărcat la ei și iaca ne-a chemat la mâncare. Și, când ne-a pus de mâncare, ne-a dat niște pâine făcută de la ei, țăst de ăla, cuptor de ăla de pământ, foarte gustoasă pâinea, parcă și acuma îmi amintesc de ea, cum a fost de gustoasă, însă când a pus cu ce să mâncăm pâinea, ne-a pus vreo doi pești cât degetul de mari, sărați tare, cu mujdei, cu ceva care eu în viața mea n-am mâncat din asta! Când am văzut, eu nu pot, am spus, să mănânc pește și mâncam pâine din aia. Găzdărița aia, cum să-i spunem noi, acuma: «Nu-i nimică, mâine vă tai pasărea, vă tai o pasăre!» Acuma bun, mâine zi ne-am dus cu căruța, am venit cu căruța într-adevăr, a tăiat găina și ne pune să mâncăm. Când, ne pune borș! În viața mea eu nu am știut ce-i borșul! N-am putut să-l mănânc de acru, am încercat să mănânc și carnea, și carnea era acră! Și m-am mulțumit să mănânc iară pâinea. Și iacă așa, astea-s amintiri cum am lucrat la ei, la cetățenii ăia, așa că ne-a picat mult mai bine să lucrăm la fermă, pentru că acolo au fost ai noștri și bucătarii au fost ai noștri, șefii de echipă erau tot dintre noi, între care am fost și eu când am săpat acolo. Așa că ne-am gospodărit mult mai bine, cu ferma asta, decât cu particularii, că ei or fost mult primitivi. Mi-aduc aminte încă o amintire, o legătură între noi și ei. De la gară în Călărași, ei or avut mobilizați de pe sate, căruțe. Un cetățean care m-a dus și pe mine până acolo, la locu unde am fost, am devenit pe urmă prieteni. Și el, în ziua de Crăciun seara, deja ne culcaserăm, mâncasem… că atunci era începutu, nu aveam nimica acolo, n-aveam altceva de făcut. Ne-am culcat, ne-am trezit că-mi bate cineva la geam. Venind acolo la geam, l-am văzut pe el, îl chema Costică. «Nea Costică, tu pe vremea asta?» «Hai deschide! – zice – repede!» A venit cu câteva kilograme de vin, cu un cozonac din partea lor, acolo. M-am sculat și eu și nevasta – atunci nu era încă la spital – am pus pe masă și noi la rândul nostru atuncea, am făcut o prăjitură atuncea, de Crăciun, când am serbat și noi Crăciunul și am făcut schimbu. Ei mai mulțumiți de lucrurile noastre, decât cum am fost noi de-a lor, deși cozonacul lor a fost destul de bine făcut. Și am ținut prietenie așa cu el, că el a ținut să mă cheme și la pomu de Crăciun, cetățeanu ăsta. Și m-am dus și eu la pomu de Crăciun, musafir, m-am uitat și eu. Și, ceva, iar o amintire, care le-am povestit-o la mai mulți, după ce-au făcut ei ceva cârnaț cu orez… nu mai mi-aduc aminte ei cum l-a chematu-l. Însă eu am zis: «Măi nea Costică, nu vrei să mă lași să-ți fac eu ceva preparate cum știu eu, ca la noi aicea?» «Păi de ce nu?» Că-a avut încredere în mine. Și i-am făcut și eu un cârnaț sau doi, i-am făcut un sângerete, o tobă, nu știu ce, cum am știut eu să fac de-aicea din partea noastră a Banatului și omul foarte mulțumit. N-a mai discutat despre tăiatul porcilor un an de zile. Ca, la anul viitor, să mă trezesc că vine la mine: «Mâine tăiem purcica, vii la mine la tăiatu… purcicii!» sau cum i-o zis. Când m-am dus la el acolo, el nu-i acasă, proprietaru nu-i acasă! «Păi el m-a chemat – am zis către soția lui, către mama lui. El m-a chemat la tăiatu porcului!» «Păi, da – zice – pentru aia!» – zice: «Așa mi-a spus, să-ți dăm porcul să-l tai, să faci ce vrei din el» – zice. «Păi, da cum se poate!»… Că asta spre bucuria mea a fost. M-am apucat de l-am făcutu-l eu, într-adevăr, spre bucuria mea a fost că le-a plăcut ce le-am făcut anul trecut. Și le-am tăiat porcu în lipsa lui și-am făcut ce am crezut eu că-i bun! Așa că prietenia s-a legat foarte apropiată cu ei… și încredere. Un caltaboș, să zicem, bine înțeles că ei tot n-or avut, să zicem, toate mirodeniile astea ce trebuiește acolo, toate mirodeniile astea nu le-am avut, numa un piper, un usturoi, o mai fi fost ceva, nu mai mi-aduc aminte. (…) Banatu nostru a fost sub influență austro-ungară, noi am trăit aicea… în mijlocu nostru or fost unguri, nemți, sârbi, toate naționalitățile. Ei (cei din Bărăgan) au fost simpli români. Vă spun un singur lucru. Am întâlnit odată, umblând prin Iași, un băiat, am întâlnit o persoană acolo. Măi, ăsta, după mine, zic, ăsta-i de prin părțile noastre. Și într-adevăr a fost din Oravița, că l-am întrebat. Și să umble, s-a umblat altcum. Ei sunt niște oameni vorbitori, palavragii, știi, așa. Al nostru-i un om care merge pe stradă așa liniștit, parcă vezi la el ca la un om care își duce tot greul după el, așa preocupat în ceva. La ei, nu! Vorbește toate astea… și așa! Am fost și prin comune din jur de Iași. Oameni foarte primitori și foarte cumsecade, însă mult, mult scăzuți față de noi, din Banatu ăsta. Am furat și cuvinte: de la unguri spunem șpoiert, de la nemți tot așa, le-am furat și ălealalte și obiceiurile le-am furat.”

Viorica Henț (Clopodia): „Să stai așa, ca un animal. N-am avut, doamnă, unde să gătim. N-ai avut unde să-ți faci un ou, pentru că n-o fost unde, n-o fost nimica, or umblat femeile după rădăcini de la tulei. Cu asta… și punea, vă dați seama, cum o fost mâncarea aia că numa a fum o mirosat, nici n-ai putut s-o mănânci. Mâncarea acolo, unde-am fost, la cantină, unde-am lucrat, dac-am lucrat la bumbacuri, era o groază… din arpacaș și din varză acră nu ne-o scos, n-am mai știut nimica. Și-am lucrat și dacă știți în ce condiții! Că de multe ori nu puteam veni acasă, trebuia să stăm în dormitoare, vă-nchipuiți că ne punea în dormitoare comune cu bărbații, să doarmă femeile. Și-acolo eram batjocorite pur și simplu de ăștia, de oamenii ăștia, din satu vechi, veneau după noi, după fete. Câte fete n-or fost violate, câte fete n-or fost batjocorite de ei! C-am fost în situația asta în care-a trebuit să tăcem. N-am putut să spunem nimica. O fost groaznic să stai într-un dormitor, săracele bătrânele, așa ne ocroteau, se culcau ele pe margine și noi, fetele, ne băgam între ele. Și-așa țineau păturile până noi ne dezbrăcam. Dar să nu vă spun în ce fel trebuia să fii, că n-ai putut să te speli nicăieri, să dormi așa murdară, n-ai avut nimica și când ai venit acolo, în fiecare sară, asta era mâncarea, mămăliga. E bună și mămăliga, da nu-n fiecare zi și în ce condiții ne-a dat-o, cu bucăți așa de dovlecel și cu apă chioară. Asta a fost viața noastră.”

Zoe Rogojan (Oravița): „Noi n-am avut voie să părăsim satu, dar veneau din satele vecine cu fel de fel de lucruri de vânzare, cu alimente și cu lapte și cu brânză și cu păsări și de toate. Și atuncea vedeau și ei, ăsta cum gătește, cum se face cutare, multe, multe au învățat de la ăștia (din Banat). Nu știu, erau chiar așa de, nu pot să spun că reduși, de neumblați, n-au circulat ca ăștia, ăștia se pun pe tren, pleacă până la Iași, bănățenii ăștia, dar ei, săracii, vă spun, comuna lor și eventual până la Călărași, cu cine știe ce treburi mari de tot, dar altfel nu pleacă. Iar în casă, foarte slab, foarte, foarte slab. Că m-am dus și eu într-un sat o dată să iau niște lemne. În primu an n-aveam cu ce ne încălzi și mergeam pe câmp și veneam cu spinarea plină de bețe de bumbac. Și o dată ne-a alungat unu de acolo. Și-a bătut joc de noi. Dar localnicii de acolo se încălzeau cu bețe din alea, aveau sobele dintr-o cameră în alta, nu știu cum erau făcute, aici făceau focu și în camera aialaltă aveau așa clădit, ca un cuptor și acolo dormeau ei, iarna, pe cuptoru ăla. S-au mirat când au văzut la noi paturile și păturile cu perne și cu plapume. Tare sărăcuți, vă spun, și neumblați, că doar aveau și ei pene din care să-și facă perne, că aveau păsări. Nu vă mai spun cum se tăia porcu la ei. Nu știai care bucată, unde este. Cum or apucat. Nu era ca la noi, să scoată șunca, antricotul, cutare, cutare. Nu. Cum o dat Dumnezeu, o săra și o punea la streșini. Abia mai rămânea ceva din carne, că toate vrăbiile, toată iarna s-au hrănit cu carnea aia de acolo.”

Dorina Tănațcu (Satchinez): „Bănățenii or fost mai bine văzuți. Orice or avut de întrebat, or venit în bănățeni, oamenii de acolo din sătuc. (…) La ei grâu s-o cumpărat cu dubla, la noi n-a fost așa, a fost cu suta de kilograme. Acolo a fost cu dubla. Ei grâu n-or prea folosit, când am fost prima dată acolo. Ne-or invitat la Crăciun să mergem la ei la masă. La ei sarmale cu mămăliguță, pe masă așa cu picioarele scurte, pusă pe un prici, pe un pat și acolo am stat și am mâncat. Mămăligă mie mi-o plăcut, dar lu bărbatu-meu nu i-o plăcut. Și femeia aia, Baba Jurca, așa o chemat-o, ea o lucrat cu noi la pui, spune, «acu, ce să fac eu cu nea Vali, că noi nu avem pâine?!» Până la urmă o mâncat și el cu mămăligă. De fapt, la noi nu se mănâncă sarmale cu mămăligă, da, dacă așa o fost obiceiu, și ei or vrut să ne ducă la ei la masă? Și ei or mâncat la noi.”

Mircea Popovici (Iam): „Știu că, în perioada secerișului grâului, am lăsat copiii la socri și m-am dus cu soția, tata și cu bunicu să tăiem, să cosim, secerăm la grâu. Da nu cu secerile ca ei acolo, ca băștinașii! Ei 7-8-10 se adunau vecini sau neamuri și cu secerile tăiau la grâu, noi cu coasa… specialiști în coasă am fost!… Ne-am dus acolo de dimineață și am luat grâu pe natură, 10.000 de boabe… După ce-o treierat ne-o dat 100 ori 200 – na cât ne-or plătit, cam 250 kg/hectar și ne-o adus mâncare. Aici vreau s-ajung! O femeie, i-am tăiat un hectar de grâu. Noi am durmit noaptea în câmp și mâine pe la 11-12, vine cu mâncarea și, ce credeți, ce ne-a adus de mâncare? O ciorbă de corcodușe acră foc și cu o găină fiartă, aparte de, dar nu cu mâncarea respectivă… Acuma, ciorbă acră-i bună vara, mai ales la coasă, dar… nu pentru noi bănățenii! Tată-meu o mâncat câteva linguri, dar… bunicu, moșu nu, nici eu, nici nevastă-mea, în schimb ne-am pus pe găină. Am mâncat toată găina, fiartă! Ne-am săturat, în fine, ne-o adus și un chil de vin, am mâncat bine (cu pâine, că i-am spus că noi nu mâncăm mămăligă, aici rar mâncăm). (…) Și-am mâncat, ne-am săturat, am mai băut și apă și până seara am tăiat un hectar, noi patru am tăiat un hectar de grâu. Am dormit noaptea în loc, am făcut funii de noapte, ălea cu care se leagă snopii. Cu tată-meu am cosit o bucată de teren, eu am cosit în continuare, tată-meu copățea, adică făcea cu coasa adunat și făcea lu nevastă-mea, care, nevastă-mea cu secera mi-o punea pe funii și bătrânu o-ntins funia și-o legat, că până seara am făcut un hectar gata. De-aia, aicea vreau să ajung, ziceau localnicii: «Ia uite, bănățenii, că așa ne-o zis nouă, cum lucrează! Că-i și bine lucrat, cosit de jos și nu-i încâlcit grâu!» Ei cu secera puneau mănunchi așa și legau. Dar noi cu coasa, am apucat de-am terminat locu. Iară, într-o perioadă, am lucrat cu domnu Babeți, cu Iulian, cu calu. El avea o iapă ige (o iapă de soi, roșu-deschis la culoare, cu câștig cum se spune, albă-n frunte) și eu cu calu ăsta negru. Și ne-am dus să semănăm porumb. Am jalonat noi la mine un hectar. Era miriște, grâu tăiat, nu era arat! L-am cumpărat hectaru ăsta de la unu de la Potcoava, așa i-o spus, o comună acolo, în arendă, o sumă de. Și ne-am dus de dimineață, am brăzdat noi acolo frumos și neica Iulian – că așa i-am zis eu lui – o pus boabe pe brazde și eu după cai am mers. Dar trebuia să meargă el, să prășească înaintea cailor. Am semănat o vrâstă, cum îi spuneam, un rând, și-or început să vină localnicii, la semănat. La ei, caii mici, săracii, înțelegi, pe-un sfert ca ai noștri! Ei nu spun haida-haida, numai hăț-hăț! hăț-hăț! Or venit, cică: «Ia uite cum ară bănățenii! Ia uite ce brazdă dreaptă!» Or rămas în loc și s-or uitat cum noi am lucrat. La prășit, ei dădeau cu sapele la rând, noi cu rarița ne-am băgat numa puțin, la un lat de mână de săpat, țac, țac, țac, țac, ne-am dus, femeile, mă rog… un pogon la zi o femeie l-o săpat… n-or avut ce să sape! Pământu bun, lucrat bine, grăpat bine, arat bine, ușor de lucrat, io-s gata! Iar toamna, la recoltat ni s-o urât, cum spunem noi, aducând recolta acasă, porumbu acasă. Acuma, neica Iulian o adus cu iapa lui, cu căruța lui, eu mi-am dus al meu cu al meu. Fiecare, la cules, ne-am lăsat partea. Am adus, am făcut un porumbar acolo, nu exagerez, cam vreo 10 căruțe, 12 căruțe… ei, dar nu mi-o încăput! Am avut 4 lanțe și jumătate, cam așa, da porumb! Am făcut o grămadă în fața casei și am acoperit-o cu coceni, ca primăvara, vreau să spun în mai, am venit acasă, într-un vagon am băgat porumbu tot, atâta porumb am avut, s-o făcut acolo. Mare, de două palme porumbu de mare s-o făcut! Să dai cu el în cap că-ți spărgeai capu. Și tot așa: «Ia uite ce porumb… spuneau ei, porumb, nu cucuruz, cum spuneam noi, ia uite ce porumb la bănățeni!» Și cocenii mari și știuleții mari. Așa că unde-o fost lucrat, o fost bun. (Dar dvs. ce mâncați la prânz?) Noi clisă – cum spunem bănățenii, ei șuncă spun, – ia uite ce șuncă la bănățeni! La ei numa șoricu și de-un deget, niște purcelandri or tăiat. Dară ei mâncau pastramă de oaie, tăiau oi și le sărau și le puneau la streșină, le uscau! Noi aveam clisă groasă de-un lat de mână, cu ceapă, mă rog, cu usturoi, care cum ne-o plăcut! Acolo n-am avut brânză. De fapt, aici la noi se mănâncă clisă, șuncă, cu brânză, ridichi, acuma ceapă și mai tragem și câte-un vin de otelă. Care au, care n-au se uită la care au! Și câte-o țuică de prună sau de loze de struguri și vin de otelă și de lipovacă, producătoare cum le spun oltenii, or fost două forme: negru și alb. Un vin foarte tare și bun. Ăsta-i cel mai bun vin și tare și băubil, ăl mai bun vin. (Dar pe la sărbători ați fost la ei?) Unii or fost, or fost la nunți așa, se uitau, da la ei se chiuia așa, hăi, hăi! Da eu nu m-am dus, că nu mi-o plăcut. De-abia am așteptat să stau acasă cu familia. De vreo două ori ne-am dus la distracție cu neica Iulian, cu Nuți… la vreo 2 baluri am fost în 5 ani de zile. La două baluri la școală am fost, s-o făcut școală din pământ bătut. Or învățat copiii și-acolo. Erau profesori olteni.”

Gina Sterian (Vrani): „În familia mea toți sunt orășeni, îs plecați de atâția ani în Timișoara, numai eu sunt aicea, restul familiei mele e la Timișoara. Sunt oameni gospodari care au rămas acolo și e păcat să nu fie satele ce au fost odată. Că Banatul, totuși, o fost fruntea. Mă gândesc eu, mare influență a avut-o Austro-Ungaria. Mă refer și la cultură și la partea financiară. Zona asta a avut mare influență, a avut extrem de mulți nemți și sigur că bănățenii de aia au fost fruntea, că au copiat tot ce a fost frumos și bun și de asta au prosperat. S-au dezvoltat ca oameni și de asta a fost Banatul fruntea. Fiindcă neamțul a fost om gospodar și s-au învățat femeile să fiarbă de la nemți și așa mai departe. Deci, eu cred că de asta a fost Banatul fruntea, cu toate că tot timpul au avut ce-au avut cu Banatul, să-l distrugă, mă refer și la Timișoara și la orașele astea mai mici. Noi avem poarta deschisă înspre Occident, înspre sârbi, înspre trafic și lumea de asta a fost informată. Bănățenii au avut acces la informație, pe când celelalte regiuni, la ei sara la 8 s-au băgat în pat, s-a cântat «Hora Unirii», ai dormit ca un animal. Pe când Timișoara! Nu degeaba o și început Revoluția de acolo. Am avut poarta deschisă înspre Occident. Lumea a fost informată ce se întâmplă în jurul său.”

Maria Heidinger (Tomnatic): „La început, ei au avut frică de noi că le-au spus că suntem coreeni, să nu se întâlnească cu noi. Da după aia au văzut ei. Și după noi or luat toate măsurile cum am făcut noi, cum am făcut răsad și am mers și am pus roșiile, am pus lubeniță. Și atuncea vara am mers așa, la Slobozia, și strigam în toate părțile, strigam: Paprica! Paradais! Melonă! Și așa am câștigat puțini bani și noi. Așa că viața, suferință, dar numai cu lucru, da. După aia au văzut ei ce oameni suntem noi, au vrut să se împrietenească cu noi, nu le-o mai fost urât de noi și or plâns când am plecat, că ei or spus: cultura ne-ați dat-o voi nouă. Că Bărăganul exact ca Siberia românească. Ei or învățat de la noi cum să lucrăm, cum să ne îmbrăcăm, cum să ne ținem. Ei or văzut că facem grădinile și or făcut și ei după noi. Ei totdeauna au spus că nu se poate să crească acolo cartofi și soțul meu a spus, eu am să arăt cum crește aicea cartofi și așa a și fost. Și atuncea ei au început să facă și ei și or lucrat și ei.

Nikolaus Heidinger (Tomnatic): Când a fost acolo ședință, toți au întrebat cum să facă cu viile. Vie am avut și aici acasă, 2 ha cu vie, și le-am spus cum să facă să altoiască viile. Acolo e mai bun pentru vie decât aici. Acolo bate vântul în fiecare zi și atunci nu-i periculos, nu sunt boli. Da și pământul cu mult mai bun ca la Banat, cu mult mai bun, să știți.”

Eva Silvia Belmustață (Beregsău): „Pământu l-or lucrat, numa mâncăruri din astea n-or știut să facă. Or văzut la noi. Noi am făcut acolo plăcintă, prăjitură, cum am făcut aici! «Că noi, dac-am mânca atât, noi am muri, că noi nu ni-s obișnuiți să mâncăm cu pâinea asta ce mâncați dumneavoastră.» La noi o fost pâine, am făcut în cuptorițele lor. Ne-am dus la moară, o fost om care-o dus, ne-o făcut făina și noi am făcut pita și-am copt în cuptoriță. Și ele n-or mai văzut așa ceva. Ele-or mâncat pita la fermă, s-or omorât să vină la lucru la fermă să le dea pită. Or mâncat ciorbă, borș, or avut hoare (păsări), că noi în fiecare sâmbătă ne-am luat la amiazăzi, n-am mai lucrat și ne-am dus, mai ales eu cu mătușa lu Sima, cu sora lu mama… hai la Giurgeni să ne cumpărăm! Ne-am cumpărat! O dată am cumpărat un noatchin (miel), l-am împărțit în două. Ne-am dus acolo la ele în satu vechi, când am cumpărat pui. Or fost pline de hoare, numa ele or făcut borș, c-or băut apă și le-am întrebat: ce-ați mâncat așa bun acasă? «Un borș la repezeală!» Noi ne-am râs, că noi n-am mâncat așa ceva!… Când am venit acasă, noi am adus un gânsac și două gâște, am cumpărat de la ele și cloțe… După ce ne-am dus de-aicea ne-am pus și cloțe, pui. Am întrebat copiii care-or venit la lucru dacă maica nu are o cloșcă să ne vândă? Las, tanti, că-ntrebăm! Când, mâine-zi, vine: «O zis mama că are două.» Na, să ni le aduci pe amândouă! Douășcinci de lei una, două or fost cincizeci. Am avut pui și-acolo! C-am lucrat zi la zi și care-o lucrat zi la zi în toată luna o primit treizeci de kile de goaze. Știți ce-s astea goaze? Resturi de la grâu! Când s-alege grâu, orz, toate buruienile care-or avut ei. Și ne-am crescut hoare. (Dar ei nu tăiau păsări?) Ba, tăiau, dar ei n-or știut să facă așa ca noi friptura și supa, or crâmpoțit-o și-or făcut borș. Ei n-or știut să facă tăiței, ei n-or știut. Noi așa ne-am pomenit de la părinți, așa o făcut și mama și ne-o învățat. Eu am învățat copiii mei și… și Anișoara când o venit la noi n-o știut, că o fost copil, ea o fost la școală, cine i-o dat ei să facă de mâncare… păi, am făcut eu și i-am arătat și ei.”

Elena Milosav (Checea): „Aicea în Banat, cam treizeci la sută or fost germani, gospodari, economiști buni, și muncitori, mai ales aici în Timiș. De la ei ai avut ceva să înveți și la meserii, că ei, când au venit pe vremuri de la Alsacia și Lorena, cu meserii au venit. Ei știu ce înseamnă să ai plug mai bun decât au avut strămoșii noștri acum două sute de ani. Și agricultura puțin mai avansată decât a fost la noi pe vremea aia, Austria-Ungaria. Toți sârbii și românii din sat, câți știu eu, iaca acușa împlinesc 80 de ani, meserii or învățat nu la meseriași la noi în sat, ci la șvabi, s-or dus la Cărpiniș sau la Jimbolia, acolo or învățat tâmplăria sau mecanica sau dulgheria. Dacă ai vrut să fii meseriaș, nu cârpaci. Și asta nu numai o generație, poate opt generații. Învățau unii de la alții. La ei semănătoare de porumb am văzut mai speciale, semănau boabă cu boabă, acum șaizeci de ani în urmă, nu-ți trebuie cu sapa, să tai sute de mii de fire. Ai putut să prășești cu calu. Or văzut mașini speciale aduse din import, or văzut și or copiat. Or avut burghiuri de găurit, or avut tot ce trebuie. Aveau de aici din sat, din `35, transport de animale cu Viena și Italia. În comuna noastră pe vremea aia am avut meseriași mulți, am avut șase, șapte croitori. La ora actuală nu mai e niciunul. Am avut opt restaurante…”

Vuca Stancov (Diniaș): „Iar la mine, cum să vă spun, pe când am stat în colibe, a fost unul Solomon, el era milițian, dar tare cinstit, era flăcău. El ne vedea că mai facem și noi un pic de prăjitură duminica, că de zi cu zi eram la muncă la fermă, iar duminica mai și găteam câte ceva ca să ai ce mânca acolo. Dar dădeam la toți ca să nu mai vină pe la noi, că eram în colibe și doar dădeau cearșaful la o parte câte odată, ne și speriam când ne pomeneam cu ei așa pe nepusă masă. Ei, acest Solomon îi dădeam ceva prăjituri și el a văzut ce fel de oameni suntem noi bănățenii, că ceilalți nu erau așa cum eram noi sârbii. Noi eram mai mult așa, cu înclinații față de gătit. El, Solomon, când s-a însurat a venit la mine și îmi zice: «Tanti Vuco, te rog ceva… Vrei să înveți pe Viorica mea să facă mâncare și prăjitură așa cum se fac la voi în Banat?» Că el va aduce tot ce trebuie, eu doar duminica… ei, de ce nu, e duminică și e mai bine, știu că îmi va rămâne și mie, păi nu? Așa am învățat-o eu să facă de toate, dar nu numai de gătit, i-am mai zis de una, de alta, îi zic eu bunăoară: «Nu te amesteca așa când vine cineva…», am povățuit-o să-și respecte bărbatul, să nu-l facă de rușine.”

Milan Popov (Beregsău Mic): „În scurt timp le-am demonstrat că suntem fruntea în toate – ne spune cu mândrie uica Milan. Și când era vorba de agricultură și creșterea vitelor și grădinărit, în gospodărire în general. Cu alte cuvinte, în timpul șederii noastre obligatorii acolo, a renăscut acel ținut grație nouă. La sărbătoarea de sfârșit de an școlar 1953-1954 cu urechile mele am auzit cum un învățător mai în vârstă dintr-un sat vecin le spunea părinților elevilor săi: «Dragi concetățeni, aveți grijă de acești oameni minunați și cât puteți, învățați de la ei, pentru că îi vom pierde în curând și noi avem multe de învățat de la ei. Să folosim această ocazie de excepție ca să ne ridicăm și noi la un nivel înalt, la un nivel cerut de o societate înaintată.»”

Rada Jigum (Zlatița): „Groaznic a fost acolo. Și era o mâncare, voi nu puteți crede, dar la noi era mai bună mâncarea pentru porci decât cea de acolo. Uite, tăiau niște dovleac bucăți-bucăți, bucățile aruncate într-o găleată cu niște vinete și totul pus în apă. Când apa dă un pic în clocot, puneau deasupra niște ulei și asta vă e mâncarea. Fără rântaș, fără nimic. Nimeni nu putea să mănânce. Când a văzut șeful ăla de la Gostat că nimeni nu mănâncă, a întrebat: «Bine, oamenilor, de ce nu mâncați?» Atunci am spus cu toții de ce nu mâncăm. Nici porcii noștri nu ar mânca așa ceva. Ne întreabă el: «Există printre voi cineva care ne-ar găti mai bine?» «Cum să nu fie, doar nu suntem fără soții.» Și așa s-au găsit vreo patru nemțoaice. De cum s-au apucat de treabă, altfel se gătea. Totul era tocat, se făcea rântaș. Ferma aia era bogată și șeful zicea: «Noi avem tot ce vă trebuie, numai să ne cereți.» Și femeile au cerut tot ce le-a trebuit. E altfel și când intri în curte, altfel mirosea de când a început să se gătească mâncare adevărată. Când a văzut și el a zis: «Aveți dreptate, imediat arată altfel.» Așa ne-am chinuit patru ani și jumătate; și așa am trăit noi, vedeți. Oamenii trăiau în sălbăticie. Știți ce mâncau ei? Se duce el și prinde 2-3 peștișori. Apoi taie mărunt niște usturoi, îl toacă, pune în farfurie niște oțet și peștișorii aceia. Și în ciorba aceea înmoaie mămăliga și iată asta e mâncare! Au câte un porc și pe acesta îl țin legat, câinele dezlegat, iar porcul e legat. Când vine ajunul Crăciunului, acel porc se taie. Și atârnă totul… ei, dornici de carne și când vine Crăciunul – dispare și porcul. Ei nu vor să gătească să fie mâncare. La noi e altfel, la noi faci mâncare și pui carne. Ei nu, ei doar frig carnea și asta se mănâncă. Ei fierb o găină și e puțină ciorbă, doar carne. Și au la copii câte zece, cincisprezece, nu e număr de casă unde să nu se fi prăpădit mai mult de unul – câte trei, patru. E un popor sălbatic.”

Vișeslava Cirici (Timișoara): „Mătușa, țin minte, povestea odată: «Lucram la Borcea. Și bătrâni și copii, toți laolaltă. Lumea de acolo se tot mira că noi lucram cu sârg. Ca acasă. Odată ne-or spus să ne rânduim mai cu grijă că o să vină ministrul de la București. Și a venit (ministrul agriculturii). Pe urmă o și vorbit cu oamenii. Și numaidecât a băgat-o în seama pe Mira. I-a spus părintește: Ești așa de frumoasă și curată! Atunci toată lumea s-o uitat numai la ei. O văzut și ministrul că nu ni-s sălbatici.»”

Nicolae Carandino (București): “Numai Hans, neamțul bănățean de la care luam laptele, reușise, deși fără pământ, pentru a treia oară să se chiaburească. Îl lăsau până prindea cheag într-un loc și îl anunțau apoi fără niciun motiv că e mutat în altă comună și că trebuie să plece mâine, cu nevastă, cu copii, cu cățel, cu purcel. «Domnu Nicu», mi-a spus când l-au mutat și l-au sărăcit a patra oară, «să știți că dacă mă mai mută o dată, mă omor! Nu mai am putere.» Nu știu ce a devenit. Dar aveam pentru dârzenia, pentru capacitatea lui de muncă, pentru inventivitatea lui negustorească, o admirație nețărmurită. Hans o lua mereu de la început. Creștea găini și din câștigul lor cumpăra porci, iar din câștigul porcilor vaci. Era «chiabur» născut și nu făcut. Dacă se îmbogățea mereu, nu din exploatare își aduna averea. Muncea cât doi, cât trei și era deștept cât patru. Nu bea, nu fuma, nu se ținea de femei. La ultimele două mutări nu l-au lăsat să ia cu el decât o căruță, în care să încarce cât o putea. Restul l-a vândut în grabă sau l-a părăsit în pustiita ogradă. Tăcea, nu scotea nicio vorbă – doar ca să întrebe cum erau «dispozițiunile». Altminteri, tot timpul meșterea ceva. Repara o roată, un scaun, o mașină de gătit. Și peste un an de zile ajungea iar bogat, din sărac lipit cum îl lăsase stăpânirea.”

2.1. CALENDARUL DEPORTĂRILOR DE DINAINTEA CELEI ÎN BĂRĂGAN

1. Primul val de deportări care a avut loc în Basarabia ocupată de sovietici, între 28 iunie 1940 – 22 iunie 1941, s-a particularizat prin caracterul "de clasă", cei vizați fiind reprezentanții burgheziei locale, intelectualii și cei care au avut un rol politic în România. Acest plan, vizând dezrădăcinarea românilor din teritoriile ocupate de ruși n-a putut fi aplicat până la capăt deoarece în iunie 1941 a început războiul de dezrobire a pământurilor răpite. El va fi însă reluat, cu și mai multă înverșunare, după reocuparea Basarabiei în 1944.

2. Al doilea val de deportări, către regiunile nordice ale URSS, a fost o operațiune care s-a derulat în perioada 1944-1948. Pentru perioada 1944-1948 numărul total este de 250.000 de deportați în URSS, incluzând 50.000 de basarabeni refugiați între 1941 și 1944 în România, și repatriați apoi forțat.

3. Al treilea val de deportări, având drept punct terminus Siberia, a avut loc la 6 iulie 1949, fiind afectate 11.342 de familii.

4. Al patrulea val de deportări, din 1947: peste 300.000 de români basarabeni au fost strămutați sub pretextul construirii socialismului dezvoltat în URSS, aceștia fiind mobilizați la muncă pe întreg spațiul imperiului.

5. Al cincilea val de deportări a început în 1964 și a fost îndreptat mai cu seamă împotriva intelectualității, prin repartizarea absolvenților instituțiilor de învățământ mediu preuniversitar și universitar pe tot cuprinsul Uniunii Sovietice. Cei care refuzau slujbele oferite erau amenințați cu pierderea dreptului exercitării profesiunii alese și statutul de muncitor necalificat. În același timp, regimul transfera în Moldova sovietică medici, farmaciști, avocați, economiști, ingineri de naționalitate rusă și ucraineană. 
6.Între anii 1960-1963, Kremlinul intensifica măsurile de deportare a țăranilor români. Se estimează că, între 1960-1963, țăranii au părăsit Basarabia, într-un ritm de 100.000 pe an.

DEPORTAREA DIN 13 IUNIE 1941

În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 a fost declanșată operațiunea de deportare în teritoriile R. S.S. Moldovenești, precum și în Țările Baltice. Au căzut victime ale acestei odioase încălcări ale drepturilor elementare ale omului un număr de 18 392 persoane, dintre care  4507 arestate și 13 885 persoane deportate. Din cele 4507 persoane arestate ( capi de familie) 4342 au fost ridicate conform materialelor întocmite de Comisariatul Norodnic al Securității , deci din considerente politice, și 165 în baza unor dosare penale. La stațiile de tren persoanele arestate au fost separate de familiile lor ți încarcerate fiind învinuiți de activitate antisovietică și mulți au fost condamnați la pedeapsa capitală, locul lor de înmormântare rămânând necunoscut pentru totdeauna. Dintr-un raport al GULAG-ului din luna octombrie 1941 aflăm că la acea dată 32 602 de persoane din RSS Moldovenească erau " găzduiți " în colonii de muncă, astfel :9954 în RSS Kazaha; 352 în RSS Komi; 6085 în regiunile Omsk; 5 787în Novosibirsk ;470 în Krasnoiarsk ; 6195 în Aktiubinsk , 1024 în Kzil-Ordinsk ; 2735 în Kazahstanul de Sud. 

DEPORTAREA DIN 6 IULIE 1949 OPERAȚIUNEA IUG”( SUD)

La 6 aprilie 1949 Biroul Politic al C C al P.C. Sovietic dădea o hotărâre cu privire la deportarea de pe teritoriul R.S.S. Moldovenești a chiaburilor, foștilor moșieri, marilor comercianți, complicilor ocupanților germani, persoanelor care au colaborat cu organele de poliție germane și române, a membrilor partidelor și organizaților profasciste, a gardiștilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât și a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus. Hotărârea prevedea deportarea din R.S.S. Moldovenească pe veci a 11 280 de familii , 40 850 de persoane.

      Pe data de 6 iulie au fost aduse trupe cu experiență anterioară, acumulată în operațiuni similare în alte regiuni sovietizate, și s-au organizat 30 de eșaloane 1 573  de vagoane pentru vite, în care deportații au luat drumul fără întoarcere al Siberiei. Au fost deportate 11 342 familii – 35 796 de persoane dintre care 9864 bărbați, 14 033  femei și 11 889 copii. Din numărul total de familii deportate peste 7620 au fost ale " chiaburilor ". Cumplit a fost și faptul că au fost "sfâșiate" multe familii care în momentul sosirii trupelor de intervenție mobilizate în număr extrem de mare, au fost ridicați și deportați doar membrii familiei găsiți acasă, astfel încât au plecat părinți fără copii care au rămas acasă , dar ai nimănui. În perioada iulie 1949- 9 iunie 1952 au plecat " benevol " după familiile lor în așezările speciale 573 persoane.  

RECRUTĂRILE  FORȚATE LA MUNCĂ  

  La 9 august 1940, Consiliul economic de pe lângă Guvernul URSS a adoptat hotărârea nr. 39 cu privire la recrutarea în localitățile rurale ale Basarabiei a 20 mii de muncitori. La 28 august 1940, Moscova a cerut conducerii de la Chișinău să efectueze recrutări suplimentare. Până la 29 noiembrie 1940 organele partidului bolșevic și ale puterii sovietice au mobilizat și au trimis din Basarabia în regiunile îndepărtate ale URSS 56 365 persoane, numărul planificat fiind de 77 mii. Războiul sovieto-german a frânat pentru un timp recrutarea la muncă a basarabenilor dar nu i-a pus capăt. Din aprilie 1944, când raioanele de nord ale Basarabiei au fost reocupate de URSS, concomitent cu mobilizările în Armata sovietică au fost reluate și recrutările la muncă în industriile lemnului, cărbunelui, minieră, cimentului, petrolieră etc. În anii 1948-1960 numai muncitorii (fără membrii familiei) recrutați pentru muncă la marile șantiere comuniste au depășit cifra de 196 mii de persoane.

TRAGICUL BILANȚ AL DEPORTĂRILOR

  Aproximativ un milion de oameni, în special români, dispăruți din aceste teritorii românești, reprezintă unul din cele mai mari genociduri întâmplate, dacă raportăm la cele 3,2 milioane de oameni cât a lăsat regatul României în Basarabia și Bucovina la 28 iunie 1940.

  Sacrificiul lor este  imposibil de șters din istorie, fiind desigur unul din motivele pentru care istoria contemporană a României are datoria să readucă pe locul ce i se cuvine această cumplită perioadă de martiraj colectiv.

Documentele demonstrează că genocidul comunist din Basarabia și Bucovina, început încă la 26 iunie 1940, a fost un adevărat etnocid, dat fiind faptul că numai ideea de a fi român era de ajuns ca el să fie împușcat sau spânzurat, umilit profesional și moral, trimis la muncă silnică și la moarte sigură în Siberia. Chiar și copii celor care își spuneau români erau uciși sau erau trimiși în Gulag, în anii din urmă apărând la Chișinău mai multe cărți de memorii în care sunt povestite nenumărate cazuri de genocid bolșevic împotriva copiilor românilor din Basarabia și Bucovina.

         Ocuparea Basarabiei și Nordului Bucovinei de către Uniunea Sovietică a condus la mari procese migraționiste în teritoriile respective dar și la transferuri de populație. Ultimele au avut loc atât sub imperiul panicii care cuprinde de regulă populația în cazurile ocupării anumitor teritorii, cât și în rezultatul politicii staliniste de strămutare a popoarelor.

          La aflarea veștii că armatele cotropitorului bolșevic sunt pe cale de a trece Nistrul, mii de basarabeni și bucovineni s-au refugiat în România, părăsindu-și locuințele și averea.

          Conform recensământului populației din 6 aprilie 1941, " pe teritoriul diminuat al României " au fost înregistrați 68 953 refugiați din teritoriile ocupate de ruși deoarece nu au vrut să accepte regimul bolșevic, străin de neam și de mentalitatea noastră românească. Din păcate năzuințele lor aveau să fie "răsplătite" de acei care au ajuns prin trădare să conducă România în anul 1951 cu oferirea șansei de a mai cunoaște încă un martiraj, repatrierea în Basarabia de unde luau direct drumul Gulagului sovietic sau în cel mai fericit caz,  deportarea în Bărăgan.

           Viața deportaților în GULAG a fost foarte grea și plină de lipsuri. Coloniile speciale erau construite în locuri nepopulate, în taigaua de nepătruns ori în locuri mlăștinoase. Din rapoartele NKVD-ului aflăm că unui deportat îi reveneau , în medie 1,5- 2 mp de spațiu locativ și acela fiind direct pe dușumele murdare ale barăcilor ce nu erau dotate cu paturi, mese sau scaune. Asistența medicală lipsea cu desăvârșire astfel încât rata mortalității era foarte mare.

        În anii ce au trecut de la căderea regimurilor comuniste au fost publicate sute de mărturii ale deportaților despre viața lor din Gulaguri. Fiecare din ele confirmă faptul că deportații în Siberia s-au pomenit lipsiți de cele mai elementare condiții de trai, frigul și bolile au curmat viața la mii de oameni.

IMPORTUL CONCEPTULUI DE DEPORTARE – DEPORTAREA SAȘILOR

  Deportarea sașilor transilvăneni s-a produs în cadrul deportării de germani din Polonia, Ungaria, România, Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Țările baltice, între 1945 și 1949, la muncă forțată în Uniunea Sovietica. Estimările urcă de la 360 000 la peste 500 000 de bărbați și femei; după estimări mai recente, efectivul deportaților ar trece de 870 000 de persoane. Potrivit unor înregistrări, jumătate dintre deportați au murit în Uniunea Sovietică. Baza decizională a deportării, care a început efectiv în noaptea de Crăciun din 1944 în Ungaria și Iugoslavia, a fost și a rămas mereu confuză. Este știut faptul că S.U.A. și Anglia au neglijat, în 1941, ideile generale ale lui Stalin privind eventualele reparații germane după război și că, în 1943, cele două puteri occidentale au luat act de pretenția sovieticilor de a forța la muncă germanii din rândurile Gestapoului, NSDAP și ale Wehrmachtului în Rusia. Comunicatul conferinței de la Ialta (1945) prevedea obligația Germaniei de a executa reparații vis-a-vis de Uniunea Sovietică, dar nu conținea prevederea deportării pentru munca forțată. Este adevărat, însă, că protocolul secret al conferinței, devenit public abia în 1947, prevedea la capitolul Reparationen, "die Verwendung deutscher Arbeitskrafte" (utilizarea forței de muncă germane). Dar la ora la care puterile occidentale își dădeau acordul pentru folosirea în Uniunea Sovietica a forței de muncă germane, deportarea era în mare încheiată în Iugoslavia și Ungaria, iar la ora capitulării Germaniei, la 8 mai 1945, ducerea forțată de germani din Europa Centrala în

Uniunea Sovietica se încheia.

        Munca forțată s-a sfârșit pentru deportați în 1949, când s-a produs desființarea lagărelor de muncă forțată ale germanilor în Uniunea Sovietică. Dar extrem de puțini dintre deportați s-au întors în locurile lor de baștină. Germania și-a retras frontiera răsăriteană pe Oder-Neisse și a fost împărțită în patru zone de ocupație, din celelalte regiuni ale Europei răsăritene și sudice, cu excepția României, germanii au fost siliți să plece. În primăvara lui 1944 s-au purtat discuții între guvernul României și guvernele S.U.A., Uniunii Sovietice și Angliei cu privire la armistițiu și la trecerea României în tabăra antihitlerista. Acordul privind armistițiul (12 septembrie 1944) includea, între altele, internarea germanilor având cetățenia germană și dizolvarea organizațiilor prohitleriste. Pe de altă parte, la Ministerul de externe de la Berlin s-a atras atenția că angajarea unor lideri ai comunității germane din România în războiul de partizani contra Aliaților riscă să aducă, după război, deportări masive, ca măsură punitivă.

         Așa cum este consemnată în documentele accesibile la ora de față, poziția României s-a plasat, la sfârșitul războiului purtat în Răsărit, alături de Germania, între preocuparea de a obține, prin armistițiu, sprijinul Uniunii Sovietice și al puterilor occidentale pentru anularea dictatului de la Viena și răspunderea Regatului român pentru soarta propriilor cetățeni, fie ei de origine etnică română, maghiară, germană, evreiască sau orice altă origine. Ultima răspundere n-a putut fi concretizată, cel puțin 80 000 de germani de cetățenie română fiind arestați pe teritoriul României și deportați în Uniunea Sovietică. Protestul guvernului Rădescu la această arestare și deportare este atestat, dar din arhivele statului român lipsesc exact cele câteva pagini ale unei hotărâri ale aceluiași guvern în privința deportării sașilor transilvăneni.

     Baza legală invocată pentru deportări au fost articolul 2 din Convenția de Armistițiu semnată de România cu puterile învingătoare URSS, SUA și Marea Britanie și anexa corespunzătoare. Acest document de drept internațional preciza că "Guvernul și Înaltul Comandament al României se obligă să ia măsuri pentru dezarmarea și internarea forțelor armate ale Germaniei și Ungariei, aflate pe teritoriul României, ca și pentru internarea cetățenilor celor două state care își au reședința acolo". Conform anexei, prevederile articolului referitor la deportări nu se aplica și evreilor. Pe un memoriu trimis la 26 februarie 1945 de A.I. Vasinski comisarului pentru Afaceri Străine al URSS V.M. Molotov referitor la această chestiune, autorul a adăugat și rezoluția pusă de destinatarul memoriului: "Viaceslav Mihailovici a aprobat ( deportarea germanilor). Trebuie transpusă în practică, împreună cu Comisariatul Poporului pentru Afaceri Străine, ața cum a indicat Viaceslav Mihailovici." Numărul cetățenilor români de etnie germană deportați în 1945, la cererea sovieticilor, nu a fost stabilit cu precizie, fiind avansate mai multe variante. Cifra care apare cel mai frecvent este cea de aproximativ 70.000 de etnici germani deportați din România.”

       În octombrie 1944,  guvernul Sănătescu, la solicitarea Comisiei Aliate de Control, a început arestarea tinerilor germani cetățeni români, care au fost puși la dispoziția comandamentului sovietic. Sub guvernul Rădescu, la solicitările ultimative ale comandamentului sovietic, trenurile cu sași transilvăneni au început să ia drumul Uniunii Sovietice, cu toate semnalările diplomaților americani și englezi cu privire la caracterul abuziv al măsurii. Într-un Protest (datat 13 ianuarie 1945), guvernul Rădescu a atras atenția asupra obligațiilor statului român de protecție a fiecăruia dintre cetățenii săi, indiferent de originea etnică, și asupra absenței temeiului legal pentru deportarea sașilor transilvăneni.

        Deportarea sașilor a ridicat mereu – și pentru cei deportați, și pentru cei reveniți din deportare, ca și pentru urmașii direcți sau simplii cetățeni – și ridică în continuare întrebarea tulburătoare privind temeiul deportării unor cetățeni care,  "erau, într-adevăr, germani în sensul autoidentificării lor etnice, dar, în primul rând, ei nu au aparținut niciodată Germaniei și, în al doilea rând, ei erau cetățeni români" . Evident, astfel de cazuri, în care individul este sancționat pentru politici generale, fie ele și ale comunității, mijlocită sau nemijlocită, căreia îi aparține, sunt tragice și nu există vreo compensație umană și nici vreo cale de consolare.

DEPORTĂRILE  IN ROMÂNIA

   " De câte ori am ocazia, afirm că România trebuie să își cunoască cu adevărat trecutul – ca o datorie către dumneavoastră, cei din prima linie a rezistenței anticomuniste, care ați avut de înfruntat cele mai crunte încercări pe care viața le poate da unei persoane, și ca o lecție pentru tinerii României, care trebuie să cunoască și să învețe din greșelile trecutului. Poporul român se mândrește cu dumneavoastră, supraviețuitorii închisorilor și martori vii ai ororilor regimului comunist și are obligația de a repara nedreptatea și suferințele îndurate. România trebuie să așeze istoria în parametrii săi reali – trebuie să știm câți oameni au suferit și au fost martiri tăcuți – sute de mii, poate chiar milioane. Cele peste 230 de locuri de detenție politică, 90 de locuri de execuție și gropi comune, lagărele de muncă forțată, toate sunt nu numai file din istorie care ne-au fost ascunse atâția ani, dar și locuri în care românii trebuie să se închine cu pioșenie. Cei care au trecut în neființă au încetat să mai sufere, însă cei care au supraviețuit nu mai trebuie să îndure și azi suferințe din cauza necunoașterii și nerecunoașterii societății." 

       Dictatura monarhică a uzurpat dogma moral-creștină a Națiunii, instaurând satrapia profitariatului politico-economic, pregătind prin școala oligarhică, atât corupția și imoralitatea regală, cât mai ales avea să creeze climatul favorabil pentru  tirania proletariatului, monopolizând prin lașii, parveniții și trădătorii comuniști reuzurparea Națiunii ( după monarhie) printr-o putere delegată de Mihai I.

          "Pedagogia" lui V.I.Lenin, care cuprinsese isteric proletariatul lumii de febra roșie, pregătea prin ucenicii săi terenul bolșevizării, lucrând științific, eșalonat și cu sânge rece, dar și adaptat la condițiile autohtone, din convingere că proletariatul din lumea lor va ajunge la fericire doar dacă mai întâi vor fi arestați, torturați, deportați și apoi stârpiți cei care erau considerați " dușmanii poporului ".

           Pregătit de dictaturile monarhice anterioare, în România după lovitura de stat de la 23 august 1944 s-a instaurat treptat regimul bolșevic-totalitar, pe fundamente create și fixate de corupția oligarhiei regale.

           Deportarea  a fost practicată îndeosebi de Rusia țarilor, ca apoi să fie preluată de către bolșevici și, exportată în țările Estului comunizat.

            România este, și de astă dată,  o excepție de neagră amintire deoarece prima deportare din istoria ei a fost făcută în timpul monarhiei de către un Guvern ce se vroia încă exponent al principiilor constituționale specifice regimurilor democratice libere, în ianuarie 1945 prin sacrificarea a peste 80 000 de etnici germani deportați în GULAGUL sovietic. Fatidic, acesta avea să fie, se pare începutul real al marelui flagel ce va lovi România în anii ce aveau să urmeze.

           Din raportul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la Plenara C.C. al P.M.R. din 3-5 martie 1949 privind transformarea socialistă a agriculturii aflăm "umanitarismul" regimului comunist:

îngrădirea și lichidarea elementelor capitaliste din agricultură;

rezolvarea problemei țărănești este o sarcină a dictaturii proletariatului;

politica P.M.R. față de țărănime trebuie deci să fie clară: ne sprijinim pe țărănimea săracă, strângem alianța cu țărănimea mijlocașă și ducem o luptă neîntreruptă împotriva chiaburimii;

politica de îngrădire a chiaburimii, de limitare a puterii sale economice;

politica fiscală de clasă să-l apese pe chiabur;

țăranii săraci trebuie educați în lupta necruțătoare împotriva chiaburilor, acești exploatatori odioși și vicleni ai țărănimii muncitoare;

sfaturile populare vor trebui să ducă o politică de clasă, de lovire permanentă a pozițiilor chiaburilor;

lupta împotriva celei mai numeroase clase exploatatoare, burghezia satelor…. "

În contextul încordării relațiilor dintre România și Iugoslavia, urmând modelul sovietic, Ministerul de Interne al Republicii Populare Române a dat, la 15 martie 1951, următorul decret : " Ministerul de Interne va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-și justifică prezența în acele centre precum și mutarea din orice localitate a celor care prin manifestările lor față de poporul muncitor dăunează construirii socialismului în R.P.R. Celor în cauză li se va stabili domiciliul obligatoriu în orice localitate. "

Adevărul acelor ani depășește cu mult orice coșmar. Una dintre metodele prin care regimul comunist a reușit să lichideze opoziția internă reprezentată de vârfurile societății din orașe și sate a fost și aceea a deportării.

În România bolșevizată rapid s-a lucrat " științific" , eșalonat și cu sânge rece, copiind sârguincios metoda de la Răsărit, dar adaptând-o la condițiile autohtone, din convingerea că pentru a-i aduce pe oameni la starea de fericire trebuie mai întâi să le pricinuiești mult rău.

În noaptea de 17 spre 18 iunie, noaptea de  Rusalii a anului 1951, numeroase familii din sate și orașe ale Banatului și Olteniei, aflate în apropierea graniței cu Iugoslavia, au fost ridicate și duse într-o direcție, pentru ele, necunoscută. Se zvonea că nu se vor opri decât în Siberia, dar aveau să afle că se găsise pentru ei un frate mai mic, Bărăganul.

În acea noapte de iunie, au năvălit în casele țărănești cufundate în somn, 10.000 de militari mobilizați, ofițeri și soldați sub supravegherea generalilor Mihail Burca și Eremia Popescu din conducerea Ministerului de Interne, cu armele gata de tragere. Li s-a spus oamenilor să-și ia strictul necesar și să nu creadă cumva că se vor mai întoarce vreodată la vetrele lor.

Decretul ce fusese dat le hotărâse soarta. Listele  fuseseră făcute în mare secret de către " fruntașii cei noi " ai satelor care de cele mai multe ori au reglat conflicte vechi sau noi cu cei mai muncitori și mai avuți din comunitate, dar care nu înțelegeau noua formă de redistribuire a muncii lor de o viață  spre cei care schimbaseră deja sapa cu "mapa" roșie. Listele îi cuprindeau pe chiaburi, pe prezumtivii oponenți ai colectivizării, pe simpatizanții lui Tito, pe membri partidelor istorice, pe cei ce aveau rude plecate în străinătate, pe basarabenii și bucovinenii stabiliți în Banat.

         După deportare s-a început distrugerea caselor deportaților de către "justițiarii proletari". De la o singură familie rămânea ,,4 vaci, 5 cai, 14 grăsani (cca 50 Kg fiecare), 16 oi, 50 păsări, un cazan de fiert țuică de 200 litri, butoaie, căzi, putini; un plaț de 55 ari semănat cu zarzavat și legume, 21 lanțe de grâu, 3 lanțe sfecle de zahăr, 9 lanțe lucernă, 2 case și alte acareturi…( Emil Birdean )

        În gara Frumușița, deportații au primit 10-20 bucăți rogojini (cumpărate), stuf de 4-5m înălțime cu roiuri de țânțari și de tăuni, un soare torid și plânsul care i-a  înecat pe toți.

     "Eram înconjurați de ape, Prutul la doi kilometri, dincolo rușii, de altă parte canalul de evacuare a apei la orezărie, un singur pod unde era postul de grăniceri și lacul Brateș, deci nu aveai cum să ieși din comună. Eram în baltă peste 700 de familii. Ne-au obligat pe toți să facem  până în toamnă școală mare cu șapte clase, Sfat Popular, dispensar, cooperativă de consum cu trei secții, posturi de miliție și de securitate, Cămin Cultural ca să ne cultivăm în baltă. În îmbulzeala aceia eram mai multe nații: români bănățeni, dar și basarabeni, bucovineni; nemți, sârbi, macedoneni, bulgari, unguri și era și un evreu." (Emil Birdean)

       În satul Tămăoani se afla o bisericuță. Șiruri de copii și părinți făceau drumul prin baltă în fiecare Duminică pentru a participa la Sfânta Liturghie. Sătenii au fost surprinși de cinstea și evlavia celor deportați ce păreau oameni de treabă, cu frică de Dumnezeu și buni gospodari, nu bandiți periculoși cum erau "recomanți" de autorități. Băștinașii s-au speriat nu de faptul că li se spunea "bandiți" ci fiindcă și-au pus satul pe fundul lacului Brateș, pe jumătate desecat.

Nu a trecut mult timp și de acasă soseau vești îngrozitoare. Toți cei rămași erau obligați să se înscrie în CAP. Și astfel viața se adună în paginile memorialistice aducându-ne în fața unor adevăruri pe care, acum după 56 de ani  încă se pare că o teamă nefirească ne oprește să le comentăm și mai ales să tragem cumplitele concluzii.

     Bărăganul i-a primit cu brațele deschise pe oamenii condamnați și majoritatea românilor deportați nu s-au grăbit să-și sape bordeiul, întrucât sperau în întoarcerea acasă. Nemții care aveau experiența deportărilor în U.R.S.S. căutau să-i facă să înțeleagă că vor sta acolo mult  și bine.

     Singura vină a deportaților a fost că au muncit și au trudit toată viața pentru mai binele copiilor lor. Din cauza mizeriei și a condițiilor inumane a izbucnit o epidemie de tifos exantematic. Toți tremurau din cauza febrei. S-a aflat de epidemie și a venit o comisie sanitară de la Galați. Surorile erau de părere să nu se intervină, să nu-i trateze, să-i lase să moară. Ciuma roșie a deportat toată categoriile de vârstă: de la pruncii de sân până la bunicii nonagenari, de la fetițele zglobii până la bunicele cu vârsta de aur, de la  bărbații de cremene până la cei suferinzi și mutilați. Trăiau în bordeie, în arșiță, în geruri, în ploi năprasnice și în zăpezi uriașe, cu copilăria frântă, cu tinerețea amputată și cu bătrânețea în cârjă.

    "A fost adusă și familia Tincu, el, Nicolae nevăzător și ea, Maria, anchilozată. Au rămas așa sub cerul liber, ea a murit cu bruma pe ea, încârcită pe o canapea în câmp…"(Vasile Rotaru)

         După expirarea deportării bucovinenii și basarabenii nu au avut voie să se întoarcă în localitățile lor. Ei au rămas până în 1960 în Bărăgan.

       " Biserica o țineam prin case, de la unul la altul… Toți eram cantori, toată lumea cânta și se ruga din suflet, doar ne scapă Dumnezeu din necazuri." (Gheorghe Fiat)  

UN POSIBIL BILANȚ

După decembrie 1989 sunt numeroase scrierile memorialistice despre realitățile închisorilor și lagărelor comuniste, multe dintre ele fiind scrise chiar de cei care au fost participanți direcți la evenimentele relatate .

       Dintre lucrările ce au abordat științific problematica victimelor Genocidului comunist o atenție deosebită consider că trebuie acordat memorabilului studiu "Holocaustul roșu’’ al lui Florin Matrescu, studiu ce tratează pe baza unei imense documentări date concrete privind numărul victimelor  din rândul cetățenilor români începând cu  anii 1944 și până în prezent.

        Cifrele globale oferite de diverși cercetători ai Holocaustului roșu din România nu sunt întotdeauna convergente. O estimare care coroborează datele mai multor cercetători conduc la suma de peste 2 mil. de deținuți ce au trecut prin închisori, penitenciare sau lagărele de deportare sau muncă forțată.

          Bilanțul are ca început momentul de la 23 august 1944 când în urma eliminării conducerii prin arestarea Generalului Antonescu fără a se încheia un armistițiu cu URSS 180 000 de soldați și ofițeri români au fost luați prizonieri și deportați în lagărele Gulagului sovietic, de unde practic au revenit în țară după mulți ani doar câteva mii, restul fiind declarați dispăruți. Una dintre dovezile care atestă modul cum au înțeles aliații sovietici să recunoască " eroica " acțiune a regelui Mihai de la 23 august 1944 este descoperirea osuarului românesc din mlaștina râului Bălți estimat la 50 000 de schelete ale soldaților si ofițerilor români inițial internați într-un lagăr organizat ad-hoc aici. Cei care nu au fost răpuși de foame, frig și umezeală au fost împușcați în ceafă. Dintre puținii supraviețuitori sunt cei care au povestit cumplitul deznodământ de la Bălți și după decembrie 1989 au indicat locul unde osemintele soldaților români își dorm somnul cel de veci.

         După rapida bolșevizare a țării, conform unui studiu comandat de Ceaușescu securități,i a cărei istorie se pare că era curios să o cunoască, în perioada 1948-1952, în lagărele de concentrare și în închisorile din România au pierit peste 80 000 de oameni.

        A început și acțiunea de arestare și adesea de ucidere, prin executare sau în urma condițiilor îngrozitoare de detenție, a membrilor partidelor politice democratice, iar din 1948, după instalarea oficială a comuniștilor la putere, descinderile nocturne soldate cu arestarea,  fără temei, a mii și mii de oameni, mulți dintre ei executând anii mulți de temniță fără a fi măcar judecați vreodată sau să li se spună de ce fuseseră arestați.

         Un cumplit tribut de sânge l-a plătit țărănimea, colectivizarea forțată a peste 12 mil. de țărani liberi și proprietari de pământ atingând înaltul procent de 90 % în 1962, datorită metodelor folosite de "clasa politică conducătoare", teroarea deportărilor și acolo unde nu dădea rezultatele scontate mitralierea unor sate întregi, nimicite apoi cu tunurile și prin atacuri de aviație.

      Estimările de dată recentă afirmă faptul că au fost afectate de "măsurile de convingere" circa 2 mil. de țărani din rândul cărora circa 200 000 au murit în detenție sau în lagărele de muncă forțată.

       O altă categorie de deținuți și deportați a fost formată din clerul ortodox, catolic și protestant, dar mai ales din preoții și credincioșii mireni, doar în recenta lucrare "Martiri Pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist" fiind prezentate primele 240 de biografii, dintr-o cifră estimată de 4000 de slujitori ai bisericii sau drept credincioși, sacrificați de comuniști  pentru convingerile lor religioase. Cu siguranță odată cu aprofundarea cercetărilor cifra va fi cu mult mai mare, știind fiind faptul că  doar credința în Dumnezeu a fost cea care a dat putere acestui neam greu încercat să reziste prigoanei comuniste și să învingă în final "ciuma roșie" .

     Rezistența armată în munții României împotriva regimului comunist este unică în istoria țărilor cotropite de sovietici în timpul celui de-al doilea război mondial în Europa, fiind una dintre cele mai crâncene și mai lungi rezistențe în spatele cortinei de fier împotriva comunismului. Legendarul Ioan Gavrilă Ogăranu, comandant al grupului de partizani de pe versantul nordic al Făgărașului,  supraviețuitor până de curând al "epocii de aur" comuniste, afirma: ,,niciodată nu ne-am bazat acțiunile pe venirea americanilor…Acțiunea a pornit din dragoste de țară, din credința că adevărul nu poate fi înfrânt până la urmă… Vedeam necesitatea luptei ca pe o datorie de onoare a generației noastre …,,

     Membrii acestor grupuri de rezistență și-au pierdut, în marea majoritate a cazurilor viața, fie în luptă, fie după capturarea lor grație actelor de trădare ale agenților înfiltrați între ei. Colaboratorii lor din satele de la poalele munților atunci când nu au fost executați, au umplut închisorile și lagărele de exterminare.

      Gulagul românesc reprezentat de închisorile centrale de la Gherla, Aiud, Sighet, Mislea, Ocnele Mari, Jilava, Văcărești, Pitești, etc. la care s-au adăugat penitenciarele pentru pedepse sub zece ani (Oradea, Caransebeș, etc), lagărele de muncă forțată create începând din 1948 pe șantierele comunismului sau în minele de uraniu, cupru și aur de la Cavnic, Baia Sprie, și mai ales, Canalul Dunăre – Marea Neagră, cunoscut sub numele de Canalul morții, precum și zecile de localități ale deportaților au fost altarele pe care au fost jertfiți prin brutalizare repetată, malnutriție, lipsă de asistență medicală, sau pur și simplu prin împușcare sute de mii de intelectuali, țărani și muncitori.

   " Ne-a uitat bunul Dumnezeu, pe noi, cei încleștați în lupta de a scoate adevărul la iveală și de a face dreptate, El care este nu numai răbdător dar și tare drept ? Noi toți cei care gândim astfel, avem convingerea că vom învinge opoziția celor care au înfăptuit monstruosul experiment și că, în final, cei însetați de adevăr și dreptate din întreaga lume vor duce la capăt această îndatorire morală de prim rang, condamnarea de către un tribunal internațional a crimelor comise în sec .XX de către comunismul mondial … Va fi însă și actul prin care noi toți cei ce am trăit în acest secol pe planeta Terra de o parte și de alta a cortinei de fier ne vom împăca nu numai cu Creatorul, ci și cu noi înșine, vom putea fi absolviți de păcatul tăcerii, indiferenței, egoismului, uitării de Dumnezeu și a minunatului edificiu al valorilor umaniste ridicat de-a lungul a mii de ani de lucrarea tuturor neamurilor .. " ( Holocaustul Roșu-Florin Matrescu).

„Bărăganul a fost Siberia noastră“, spune Ileana Mateescu și e greu să descrii, pe cât de succint, pe atât de complet, o viață în care te recomandă doar ștampila „D.O.“ (Domiciliu Obligatoriu) din acte. În Bărăgan au murit oameni fără să se fi eliberat de frică, altora durerea încă le tulbură instinctul și toți au trăit absurdul unei închisori în aer liber. Impulsul e normal și nobil: „deportarea, înstrăinarea forțată și ruperea legăturii sfinte cu pământul sunt nedreptăți și umilințe care nu trebuie uitate niciodată“ – așa cere Silviu Sarafolean, președintele Asociației Foștilor Deportați în Bărăgan, filiala Timișoara.

Ca în orice dramă, supliciul e programat în detaliu și, după o săptămână în care au împărțit aceleași vagoane întunecate cu animalele, oamenii au găsit primele repere ale noii vieți: un număr primit în gară, la coborâre, și un țăruș înfipt în pământ. Bărăganul era locul unde nimic, nici măcar sărăcia, nu avea hotare, unde apa avea miros de motorină, oamenii se îmbolnăveau de enterocolite, hepatite și febră tifoidă, iar șobolanii mâncau orice. Vara Bărăganului topea și pietrele și, când crivățul viscolea zăpada, cu iarna nu era de glumă. Aici, în bordeie umede, destinul se va rescrie pentru „dușmanii“ de clasă. Deportații au fost lăsați în Câmpia Bărăganului sub cerul liber, cu interdicția de a se deplasa mai departe de 15 kilometri.

Erau, printre ei, numeroși bătrâni, dar și copii de vârste diferite (o fetiță, născută la 16 iunie 1951, a fost cel mai tânăr deportat din România). Deportarea a durat până în 1955-1956, când – în contextul destinderii impuse Moscovei de occidentali prin Convenția de la Geneva – unei mari părți a deportaților li s-au ridicat restricțiile de deplasare. Bănățenii și mehedințenii s-au întors în satele lor, dar și-au găsit casele ocupate și averile confiscate, așa că au trebuit să ia, încă o dată, viața de la capăt. 

Silviu Sarafolean: ,,Despre condițiile în care miile de deportați erau nevoiți să trăiască, iată ce spun notele de informare ale Securității: «În problema apei de băut, se resimte lipsa de apă și nu s-au amenajat butoaiele cu capace și cana pentru a se evita infectarea apei. S-au găsit viermi în apa din butoaie.» Lupta pentru supraviețuire avea să înceapă încă din prima zi de Bărăgan. Primul adăpost a fost între două dulapuri acoperite cu o pătură sau, pur și simplu, sub căruțe. Spiritul de solidaritate creștea proporțional cu starea de frică și supărare. Deportații, chiar dacă în majoritatea lor erau țărani, au înțeles destul de repede că sunt victime ale politicii comuniste. Azvârliți în câmp, prima grijă a fost să-și construiască un acoperiș mai sigur, un fel de colibe înjghebate din te miri ce. Prima etapă de adaptare a deportaților, în noile condiții de viață, a început prin construirea bordeielor, locuințe ale sărăciei. Verificarea inventarului uman dislocat nu era departe de apelul zilnic practicat în penitenciare. Supravegherea și evidența populației n-au încetat până în ultima zi. Drumurile, gările și trenurile erau patrulate de miliție și armată, care aveau ordin de a legitima populația din zona satelor noi. Evadarea era aproape imposibilă. Adaptarea a fost dureroasă și nu s-a încheiat niciodată. Să ai ce pune pe masă în Bărăgan a rămas o grijă zilnică. Tot mai des apăreau activiștii și securiștii, ca să lămurească oamenii să se apuce de construirea caselor. De voie, de nevoie, fiecare familie a început construcția casei din chirpici sau pământ bătut. Pe lângă construirea caselor proprii, toți au fost mobilizați și la «muncă voluntară» pentru a fi ridicate «clădirile oficiale»: Sfatul Popular, școala, Miliția, Dispensarul, Cooperativa. «Nu faci muncă voluntară, nu-ți dăm pâine!» – acesta era unul dintre argumentele dictaturii comuniste. Satul nou era un adevărat lagăr de muncă. Activitatea lui era condusă de un comitet provizoriu alcătuit din activiști de partid, care informau zilnic, apoi din trei în trei zile, despre situația satului. Se trimiteau rapoarte statistice informative privind potențialul forței de muncă, pe vârste, sex, apt, inapt, profesii etc., tabele și locuri de muncă. Fermele de stat (GAS-urile) din apropiere solicitau zilieri pentru culturile de bumbac, orez, grădinărit etc. Munca deportaților era dirijată și controlată. Au fost cazuri când, pentru a-și salva bolnavul, familia și rudele vindeau bunuri din casă sau trimiteau la lucru copii minori. Sufocată de nedreptăți și necazuri, fiecare familie și-a purtat totuși crucea cu demnitate. În acei ani grei, Dumnezeu era singura și marea speranță. Nimeni și nimic nu poate plăti suferințele și nici averile pierdute. Victimele deportării, ca și tragedia Bărăganului au rămas o amintire tristă“.

Ileana Mateescu: „Bărăganul a fost Siberia noastră. Nenorocirea a fost că unii, precum basarabenii ori bucovinenii, au avut de îndurat ambele Siberii – și pe cea rusească, și pe cea românească. Noi, copiii, am fost lipsiți de copilărie. Bucuria noastră era joaca pe câmpia nesfârșită, sub arșița soarelui, în timp ce pășteam vitele. N-am avut în toată copilăria mea un brad de Crăciun, nici n-am văzut, decât în poze. Ce să mai vorbim de jucării! Acasă, în bordei, dormeam îmbrăcați și aliniați, pentru că locul era foarte strâmt. În loc de ușă, aveam o pătură. Soarele ardea nemilos și în jurul bordeiului se făcea adesea un strat gros de praf în care ți se afunda piciorul și pe care vântul, care bătea zilnic, îl purta dintr-o parte în alta, murdărind haine și lucruri. Partea cea mai proastă, cea mai grea, era alimentarea cu apă potabilă. Nu era apă suficientă nici pentru oameni, nici pentru animale; nu era bună nici de băut, nici de spălat, nici pentru mâncare. Era adusă cu cisternele, era caldă, cu gust rău, dar tot stăteam la coadă pentru câțiva litri, așa rea cum era. Foarte mulți s-au îmbolnăvit așa. Din cauza căldurii prea mari, și apa Călmățuiului a secat, iar animalele sufereau și ele de sete. Au trecut luni, pentru unii chiar ani, până ce problema apei a fost rezolvată. A izbucnit și o epidemie de tifos exantematic. Oamenii tremurau, aveau febră și transpirau. Din cauza bolii, se producea o disfuncție a intestinelor și nu puteau urina decât la opt-zece zile. Nu aveau voie să mănânce nimic, doar să bea un pic de ceai. Cei care mâncau mureau. Alții, tot din cauza apei, au făcut dizenterii. Niște asistente mai rele ziceau să-i lăsăm să moară, că doar de-aceea au fost aduși aici. Casele erau construite din chirpici făcuți din pământ, apă și paie sau pleavă. Aveau un fel de fundație cam de 0,5 m de la pământ, făcută tot din pământ amestecat cu apă și paie și bătută cu maiul între niște cofraje făcute din scândurile pe care apoi le foloseau la tâmplăria casei. Era foarte greu să frămânți pământul cu picioarele ca să-l amesteci bine, mai ales când te aflai după o zi de muncă istovitoare la fermă, sub arșița soarelui și mai mult nemâncat. Pământul bine frământat era pus în niște tipare, îndesat bine și nivelat apoi cu palmele, să ia forma de chirpici. Apoi erau răsturnați pe niște paie și lăsați să se usuce câteva zile. Erau veri toride, ploi torențiale, iar iernile aduceau zăpezi abundente și viscole. Pe 10 august 1951, în raionul Brăila, în localitatea Ion Sion, foarte aproape de Rubla, au fost +44,5˚ C! Mă întreb oare cât o fi fost în plin soare, unde stăteam noi, dacă temperatura aceasta s-a înregistrat la umbră și la distanța de doi metri de la sol. Transpuneți-vă pentru câteva clipe în locul unui deportat și, scutit de spaima pe care n-aveți cum s-o trăiți, imaginați-vă cum ați fi reacționat într-o situație similară! Sufletele noastre au purtat pecetea deportării pentru vecie. Nimeni nu a putut să uite, și nici nu va uita vreodată, șocul desprinderii de locul natal, chinurile și privațiunile din primii ani. Puține au fost familiile care să nu fi pierdut pe cineva drag acolo, cei mai mulți decedați înainte de vreme. În spatele fiecărui nume stă un suflet mutilat de această aberantă măsură dictată de un regim totalitar“. 

Viața în Bărăgan a oamenilor smulși din casele lor a fost o traumă constantă. Înainte de a se dezmetici, după două săptămâni de drum în vagoanele înghesuite, alături de animale, fără apă, mâncare și fără speranță, s-au trezit în Bărăgan, sub cerul liber, în dreptul unui țăruș numerotat. Zilele lor de muncă au început chiar în acel moment, fiind nevoiți să-și ridice un acoperiș deasupra capului din lucrurile aduse și din ceea ce găseau. Pe urmă, au fost forțați să muncească, primind ca răsplată bani, dar sume nesemnificative. Mâncarea era mereu o problemă, atât din lipsă de bani cât și din cauza faptului că nu se găsea. Apa era de asemenea rară și pentru a o avea, trebuia stat la coadă la singura fântână și curățată de nămol. Vulnerabili la boli, lipsiți de orice îngrijire medicală și de resurse, oamenii au îndurat chinuri și suferințe inestimabile. Mulți au pierit sau membri ai familiei lor s-au dus sub ochii lor, generând un sentiment general de neputință. Bordeiele construite din chirpici erau mici, insalubre, instabile și friguroase iarna. De asemenea, oamenilor li s-au întocmit domiciliu permanent, aceștia neputând să iasă din raza alocată. Supravegherea era strictă, comunicarea cu rudele rămase acasă era aproape imposibilă, deportații găsind uneori portițe.

Condițiile de viață erau absolut mizere, poate singura alinare a unora era faptul că nu au rămas chiar singuri, ci cu familia sau măcar o parte din ea. Nimeni nu știa de ce soarta i-a ales tocmai pe ei, în schimb sistemul îi considera ,,dușmani de clasă,,. Există numeroase lucrări care abordează această temă, Munci și zile în Bărăgan fiind una dintre ele, un jurnal de deportare al autoarei, unde aceasta descrie aproape fiecare zi din cei cinci ani petrecuți în cele mai grele condiții.

Dacă toate greutățile și umilințele nu erau suficiente, nici natura nu a ținut cu acești oameni osândiți, astfel că furtuni, zăpadă, crivăț, secetă și ploi au lovit în ei. De multe ori, deportații s-au găsit în situația de a-și lua de la capăt construcția bordeiului.

Viața deportaților în Bărăgan a fost, pentru supraviețuitori, un blestem. Deportarea a fost inutilă, dar un episod negru al istoriei care a lăsat grave urmări. Singurii care pot expune și înțelege experiența tragică trăită sunt supraviețuitorii rămași, acum la o vârstă înaintată și cu urmele acțiunii pe corp și în gând.

CAPITOLUL 3

EFECTELE DEPORTĂRII ÎN BĂRĂGAN

Deportarea în Bărăgan nu este un simplu eveniment istoric, ci un adevărat fenomen, asemenea altora din istoria națională. Regimul totalitar, cel care a inițiat și desfășurat deportările în Bărăgan, a avut grijă ca, timp de aproape 40 de ani, despre acest subiect să nu se vorbească nimic, să fie înlăturat complet din istoria epocii.

Pornind de la cauzele și mobilurile care au generat evenimentele din vara anului 1951, avem de a face cu două aspecte aparent distincte: primul legat de sovietizarea României, al doilea  –  privitor la relațiile sovieto-iugoslave cu România care, odată sovietizată, intră în sfera de influență a U.R.S.S. și va urma cel puțin într-o primă perioadă, la ordin, o politică externă legată de interesele aliatului și „fratelui mai mare de la Răsărit” (care după 1948 se va afla în conflict cu vârfurile comuniștilor iugoslavi). România se află angrenată în plin război rece împotriva a ceea ce se numea atunci imperialism în general și „clica trădătoare titoistă” de la Belgrad.

Disensiunile, mai întâi subterane, dintre U.R.S.S. și Iugoslavia, au început să iasă la iveală și să se mărească într-un ritm accelerat. Cultul personalității lui Stalin avea un adversar redutabil în persoana lui Iosif Broz Tito. Mai mult decât atât, Iugoslavia submina autoritatea de stăpân a U.R.S.S.

În acest context, în plin război psihologic împotriva vecinului de la sud-vest, cercurile conducătoare românești se vor deda la măsuri care se vor repercuta asupra unei consistente fracțiuni nevinovate.

Acestea ar fi, în mare, cauzele deportării a unei părți din populația Banatului și Mehedințului, practic a unei părți din populația aflată la frontiera cu Iugoslavia. La cele menționate se poate adăuga faptul că în țară se aflau în plin proces de constituire gospodăriile colective, fapt întâmpinat cu rezistență și în Banat. De aceea, deportările au constituit și un prilej foarte bun de a înlătura elementele incomode care au primit titulatura de chiaburi.
Deportarea în Bărăgan a fost gândită și pregătită îndelung de organele de partid și de cele represive ale statului comunist. În raportul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la Plenara C.C. al P.M.R. din 3 – 5 martie 1949, consacrată procesului de transformare socialistă a agriculturii, se menționa necesitatea „îngrădirii și lichidării elementelor capitaliste din agricultură”, „a rezolvării problemei țărăniste, ca sarcină a dictaturii proletariatului”. „Politica noastră față de țărănime, glăsuia în continuare raportul, trebuie să fie clară: ne sprijinim pe țărănimea săracă, strângem alianța cu țărănimea mijlocașă și ducem luptă neîntreruptă împotriva chiaburimii”.

Categoriile de cetățeni supuși deportărilor erau cuprinși în trei mari grupe. Din prima făceau parte cetățenii statelor occidentale „imperialiste” și-ai Iugoslaviei, funcționari epurați, militari deblocați, liber-profesioniști, ca de pildă avocați. A doua categorie, cea mai numeroasă de fapt, este constituită din cetățeni originari din Basarabia și Bucovina de Nord (stabiliți în România, după 1 iunie 1940), din cetățeni de origine macedoneană, elemente care au făcut parte din S.S., din grupul etnic german, simpatizanți ai lui Tito (titoiști), rudele celor fugiți din țară și ai celor care au ținut legătura cu cei ce organizează rezistența armată în munți, chiaburi, cârciumari, foști comercianți ce au avut legături cu străinătatea, foști industriași și moșieri. Aceștia trebuiau să părăsească zona în maxim 24 de ore și să fie supravegheați până la punctele de dislocare pe întreaga durată a deplasării. În sfârșit, a treia categorie, ce trebuia să părăsească zona, individual, în 24 de ore, era formată din elemente ce avuseseră la activ o condamnare pentru o infracțiune politică sau trecerea frauduloasă a frontierei, pentru o infracțiune de drept comun gravă, ca sabotajul economic, delapidarea sau tâlhăria.
Cu toate că documentul citat specifica „se vor disloca numai persoanele prevăzute în tabelele verificate în teren”, suficienți cetățeni au fost totuși deportați în ciuda faptului că nu întruneau condițiile de încadrare în vreuna din cele trei categorii. Explicația constă în abuzurile săvârșite la întocmirea listelor, precum și în excesul de zel dovedit de unii reprezentanți ai autorităților locale.

Au fost deportați bănățeni (fie ei români, șvabi, bulgari sau unguri), sârbi bănuiți de simpatii titoiste, basarabeni și bucovineni fugiți de „raiul” sovietic, aromâni pripășiți pe-aici și care prinseseră o anume stare, inși ce aveau gura prea slobodă, oameni fără avere, dar dușmăniți de vreo oficialitate, foști combatanți pe frontul de Est etc.

Mii de oameni deportați au suferit, pe nedrept, în Bărăgan. Unii au murit în chinuri grele. Dreptul la memorie este singurul lucru care se mai poate face pentru ei. Într-un fel, memoria este cea care a salvat deportații, ajutându-i să supraviețuiască. În Bărăgan, ei n-au uitat nici o clipă cine sunt și nici de unde au fost smulși cu forța, purtându-și cu demnitate cătușele deportării, după cum, întorși acasă, n-au uitat anii grei ai domiciliului forțat.

La 27 iunie, Ministerul Afacerilor Interne emitea Decizia nr. 6.100. Conform ordinului rezolutiv al ministrului Alexandru Drăghici, pus pe raportul comisiei speciale de revizuire a dislocaților, cu privire la ridicarea restricțiilor domiciliare unui număr de 3.692 familii dislocate din regiunile Arad, Timișoara și Craiova în cele 18 comune speciale – pe care nu le mai amintim ministerul respectiv decidea că „se ridică restricțiile domiciliare familiilor dislocate din comunele Pelicanu, Ezerul, Olaru, Dropia, Viișoara, Dâlga și Fundata din regiunea București, Valea Viilor, Movila Gâldăului, Salcâmi, Lățești și Rachitoasa din Regiunea Constanța, Brateș, Zagna, Măzăreni, Rubla, Schei și Bumbăcan din regiunea Galați"

Prin aceiași decizie se mai hotăra că „513 familii au dreptul să se stabilească la domiciliul avut anterior, celelalte în orice regiune a țării, cu excepția Bucureștiului, împrejurimile Bucureștiului și zonele de frontieră". Chemați de către autorități, foștii DO-iști dădeau înapoi buletinele și aflau acum că eliberarea era un act de clemență din partea partidului și statului, că dislocarea a fost o greșeală de care trebuie să uite, din acel moment devenind, iarăși oameni liberi.

Chiar dacă numărul celor plecați era încă mic, era totuși un început. Spre exemplu, în comuna Pelicanu, populația scade în 1955 cu 184 persoane „din care 171 plecați, având restricțiile domiciliare ridicate". Cifra reprezenta doar 12 la sută din totalul populației. După patru ani petrecuți în „iadul din Bărăgan", celor nominalizați că pot pleca, nu le venea a crede. Mulți neavând încotro s-o mai ia au rămas pe loc până la dezafectarea satelor noi, mutându-se apoi în localitățile apropiate. Mulți din cei întorși în locurile de baștină au găsit fostele lor case, doar ruine, iar cei care încercau să solicite ceea ce li se luase au fost închiși. Numeroase familii au luat-o spre alte locuri unde aveau pe cineva, în speranța că vor scăpa de urmărirea care n-a încetat niciodată: In acest fel oameni care construiseră în viața lor 2 sau chiar 3 case, erau nevoiți să înceapă o viață nouă.

Luca Gherghina: „A fost prea mare suferința, ca să poate fi uitată. Aveam 23 de ani. Am fost prima femeie din Dropia care mi-am făcut casă singură. Am descărcat vagoane în gara Ciulnița cu cărămizi, var, saci de ciment, pentru un sfert de pâine și câțiva lei. La Co- sâmbești, la prășit și adunat bumbac, în spatele batozei de treierat de la ora 8 la 12, era socotită norma întreagă ca după prânz să mă întorc acasă cu un borcan de ciorbă și o bucățică de pâine pe care nu mă înduram s-o mănânc singură. Pentru singurul motiv că sunt născută în nordul Bucovinei! După ridicarea restricției am venit cu părinții mei în Bacău, unde am luat totul de la început, iar după o muncă de 20 de ani, am intrat în planul de sistematizare al orașului și am fost demolată și m-am văzut din nou fără nimic, în vârstă și bolnavă. Așa sunt sortiți unii oameni pe acest pământ să-și ducă crucea până la sfârșitul zilelor".

Platon Simion din Măureni-Timiș, dislocat la Ezerul scria că: „(…) în 1955 când ni s-a dat liber, ne-având unde să plecăm, că în Banat se spunea că suntem titoiști, am rămas în Ezerul până când s-a demolat această comună, apoi am lăsat casa construită de întreaga familie și am plecat în comuna Dropia, unde am stat până în anul 1969, când iar s-a demolat și ne-am mutat la Dragalina, unde ne-a dat 400mp pământ și am făcut casă așa cum am putut și eu".

Cu aceleași probleme s-au confruntat majoritatea celor care, aduși cu forța în anul 1951, acum erau forțați să părăsească aceste locuri, pentru că regimul dorea prin demolare să șteargă măcar urmele materiale ale fărădelegilor comise.

După anul 1962, dislocările nu se mai fac decât în comuna Fundata. Este perioada în care acțiunea de demolare a fostelor sate de dislocați capătă forme organizate. Dacă în anii imediat următori ridicării restricțiilor, unii dintre dislocați au mai putut rămâne în satele noi, acum încep presiunile asupra lor pentru a le părăsi.

Celor care urma să se mute îi se atribuia gratuit loc de casă și material lemnos pentru construcție din demolările făcute. Dar nici această soluție nu a dat rezultatele dorite, ultimii locuitori din aceste sate în curs de demolare, de regulă cei cu stare materială proastă, fiind cu greu determinați să-și construiască locuințe în satele învecinate. Cu voia sau fără voia acestora în anii 1962-1965, mare parte din aceste sate au fost demolate în întregime. Urmele acestora s-au șters, azi nemaiexistând nici măcar cimitirele, deși nu toți morții au fost ridicați de familiile lor. Dintre satele ridicate în anii '50 în Bărăgan, azi mai există doar o parte din satul Dâlga Nouă, care s-a deplasat spre satul vechi Dâlga și satul Fundata, unde se mai păstrează unele locuințe așa cum au fost construite atunci. Aici, în pofida tuturor măsurilor luate de regimul comunist, de ștergere totală a urmelor dislocării, în condiții neomenești, uitați de lumea civilizată, unii dintre foștii DO-iști au continuat să trăiască, în aceleași condiții.

,,Numărul mare de morți, în special bătrâni și copii, din rândul zecilor de mii de oameni deportați în Bărăgan în vara anului 1951, i-a cam speriat pe comuniștii vinovați de această tragedie. Ei trasaseră perimetrele satelor ce aveau să se construiască în lanuri de grâu, porumb, bumbac, mazăre ori iarbă de Sudan de cei aduși cu forța acolo, dar au uitat complet de aceasta problemă de care s-au izbit mai repede de cât s-au așteptat. Apa infestată, căldura exagerat de mare, lipsa hranei și epuizarea excesivă a celor lăsați în câmp, având cerul drept casă și pământul drept masă au făcut încă din primele zile ale deportării numeroase victime. Înmormântarea lor, dincolo de durerea despărțirii, era o mare problemă. Lipseau scândurile pentru coșciug, lipsea biserica, preotul și…cimitirul. La Rubla, locul copilăriei mele, această problemă a fost rezolvată de deportați cum au putut mai repede și mai creștinește. Au murit chiar în primele zile câțiva copii mici și atunci, speriate, autoritățile le-au adunat pe femeile cu bebeluși și le-au dus la un grajd al fermei de stat din vecinătate. Ele au văruit la repezeală grajdul, l-au curățat și s-au adăpostit acolo cu copiii câteva zile. Bebelușii decedați au fost strânși și duși la Însurăței, satul vecin, unde au fost înmormântați fără participarea părinților. Aceștia au fost asigurați că totul s-a făcut așa cum trebuie. Totuși, pe bună dreptate, oamenii s-au revoltat.. Toată suflarea satului, inclusiv cei care-i păzeau pe deportați, au fost profund impresionați de o sârboaică foarte tânără căreia-i murise copilul și, de durere, își ieșise din minți. Îl ținea pe micuțul mort de câteva zile pe niște haine, jos, în fața bordeiului și-l apăra acolo de muște. Nu lăsa pe nimeni să se apropie până nu vine soțul ei, care nu știa unde este. Durerea acestei femei i-a adus pe deportați dincolo de pragul răbdării. Autoritățile au realizat că trebuie făcut ceva în aceasta privință, imediat. La marginea de nord-est a Rublei, înspre satul Viziru, a fost trasat locul care va fi folosit ca cimitir. Primul decedat dintre adulți a fost chiar unul dintre consătenii mei, Haralambie Cațan, în vârstă de 60 de ani. A fost înmormântat în noul cimitir într-un coșciug făcut din scândurile pe care familia lui le primise pentru acoperișul casei. Printre deportații de la Rubla se afla un vestit muzician, germanul Braun, stabilit în Banat, care cântase și la Casa Regală. El a format ad-hoc un cor religios dintre bănățenii lui și așa l-au condus pe ultimul drum pe cel care fusese un om de frunte în satul său, Florești, jud. Mehedinți. Nouă familii au fost deportate din acest sat, toate au ajuns la Rubla, printre care și familia mea. Povestind doar despre decedații în Bărăgan din cele nouă familii floreștene, generațiile mai tinere își pot forma o părere despre imensitatea dramei de care se face vinovat regimul comunist. Familia Bobocel era formată din cei doi soți, Elena și C-tin, și fiica lor Monica, de doi ani. Lăsaseră acasă, singur, semi-paralizat, pe tatăl Elenei, învățătorul Ionel Butoi, de 53 ani. Soția lui era plecată pentru câteva zile la niște rude lângă Tr. Severin. Bătrânii nu erau pe listă, motiv de nemulțumire pentru autoritățile floreștene care, din cauza lor, nu-și puteau împărți și bunurile acestei familii. Au acționat deci în consecință! Când familia Bobocel se pregătea să urce în tren, la gara Strehaia, s-au trezit și cu bătrânul, adus în pijama și papuci de primarul comunei Florești. Soția lui a fost adusă și ea în Bărăgan, dar pentru că nu se știa în care dintre satele noi au fost duși ai ei, au trecut câteva luni până i-a găsit. A ajuns însă la timp și l-a „prins” în viață pe soțul ei. I. Butoi n-a rezistat în Bărăgan decât câteva luni. Boala, stresul, lipsa medicației și mizeria i-au curmat și lui zilele. Pentru înmormântarea lui, ginerele său a obținut sprijinul directorului fermei de stat, Ion Popescu, un conducător de mare omenie. Cu sprijinul acestuia, înmormântarea s-a petrecut astfel: au aranjat cu preotul din Viziru să cânte slujba de înmormântare la biserica din satul aflat în vecinătatea Rublei. El nu avea voie să vină în satul de „coreeni”. Au hotărât cu precizie ora la care se va începe slujba. În acel moment, cortegiul funerar avea să plece de acasă, la Rubla , ca și cum preotul ar fi fost de față. Suplinit și de corul lui Braun, preotul a oficiat slujba de înmormântare în acest mod. Nimeni nu putea bănui atunci că peste această familie floreșteană se va abate foarte curând o dramă și mai mare. C. Bobocel era un mecanic de excepție. În Bărăgan era foarte mare nevoie de astfel de specialiști și de aceea, el s-a bucurat de mare respect din partea conducerii fermei de stat. A găsit un motor stricat al unui avion prăbușit pe valea Călmățuiului în timpul războiului, l-a reparat și adaptat la o mașină de marfă. A lucrat la ea iarna, în frig, în timpul lui liber și a răcit. Boala netratată s-a agravat și chiar în ziua când ar fi împlinit 26 de ani, pe 6 aprilie 1952, a murit. Trecuse mai puțin de o lună de la decesul socrului și numai o săptămână de când i se născuse cel de-al doilea copil, Nelu. Înmormântarea lui a fost una adevărată pentru că așa o tragedie a impresionat și pietrele. Autoritățile „au închis ochii „ la prezența unui preot adevărat în această situație. Altă dramă a trăit acolo familia lui Predescu C-tin. El a fost deportat împreună cu soția și soacra lui de aproape 80 de ani. Avea trei băieți majori stabiliți în București, doi, și unul în Dolj. Ștampila D.O. (Domiciliu Obligatoriu) nu a permis acestor oameni să plece să-și vadă copiii. Când n-a mai putut rezista de dorul copiilor, Nicolița Predescu a riscat și a plecat, la un noroc, cu trenul, la București. A fost prinsă, judecată și condamnată la câțiva ani închisoare. Familia nu a aflat nimic de soarta ei. Soțul, cardiac, a decedat la scurtă vreme după dispariția ei. Rămânea la Rubla doar bătrâna, fără nici-un sprijin și cu inima împietrită de durere. A murit și ea la scurtă vreme. Oamenii aceștia erau nașii și unchii mei. Înainte de plecarea din Bărăgan, tatăl meu a făcut o cruce nouă, de salcâm (să reziste mai mult) intuind că atunci când va fi posibil, copiii acestui floreștean de vază vor dori să-și aducă acasă părinții, lucru care s-a și întâmplat. Atunci a fost făcută și această fotografie a cimitirului. Alt floreștean, Severineanu Grigore, și-a pus singur capăt zilelor din cauza persecuțiilor la care era supus în Bărăgan. Rămâneau în urma lui trei copii..Rămășițele lui pământești sunt și acum acolo. Nenorocirea este însă că locul unde a fost cimitirul acum nu se mai cunoaște. În anii 70 am revenit cu fratele și soțul meu la Rubla ,. să mai vedem satul copilăriei noastre. Perimetrul cimitirului se micșorase foarte mult, se luau în fiecare an câteva brazde din el pentru că terenul trebuia folosit în agricultură. Mai erau acolo doar câteva familii, în special basarabeni și bucovineni care mai suportaseră două deportări: plecaseră din Bulgaria în Basarabia și de acolo, în 1940, în Banat, ca să scape de ruși. Din Banat au fost aduși în Bărăgan. Atunci, în anii 70, erau zoriți de regimul Ceaușescu să plece și de acolo, pentru că terenul fostului sat „trebuia redat agriculturii”. Mama singurului locuitor de acum al Rublei, Nasta Ciolacu, ne spunea că nu are unde să se mai ducă. Acolo a fost îngropată împreună cu cumnații și soțul ei. A rămas doar fiul ei, Costică, ultimul locuitor, istorie vie pentru drama „bărăgăniștilor.” Cimitirul a fost redat agriculturii, așa cum cerea Ceaușescu. Oare, el o fi știut, măcar în mare, de aceste drame de care se făcea vinovat? Bunicii mei, Gheorghe și Maria Predescu, nu fuseseră trecuți pe lista celor ce urmau să fie deportați. Aveau casă separată dar în aceeași curte cu noi. În dimineața de 18 iunie 1951 atâta au plâns și au insistat pe lângă cel care coordona plecarea deportaților să-i spună unde ne duc, încât acesta s-a enervat rău și în ultima clipă a hotărât: „urcă-te, dracului, moșule și dumneata în căruță, să vezi unde-i ducem. Și i-ați și baba!” Așa au ajuns și ei în Bărăgan, numai cu ce-a fost pe ei în dimineața aceea. Erau bătrâni, neputincioși și înfricoșați de dramele ce se succedau cu repeziciune în bordeiele celor din jur. Cel mai tare erau speriați că vor muri și vor fi înmormântați acolo, în pământul acela neospitalier , asemenea fratelui, C.Predescu, și a altor floreșteni. De aceea, când s-a dat posibilitatea celor deportați, în 1955, să se întoarcă în locurile de baștină, ei s-au întors fără să țină cont că niciuna din casele noastre nu mai era liberă, nu mai aveau unde locui, nici cum să se întrețină. Bunicul a murit în 1956, la câteva luni după ce s-a întors acasă. Fratele tatălui meu, Dumitru Caraiman, tată a șase copii, a stat ca și noi, zece ani în Bărăgan pentru că și casa lui din Florești fusese ocupată. Când s-a întors, în 1961, nu și-a putut vedea liniștit de familie fiindcă zilnic erau pe capul lui cei care-l presau să se treacă la colectiv, să-i ia din nou tot ce agonisise în Bărăgan . Acolo muncise din greu cu toți membrii familiei și strânsese destul încât comuniștilor le făcea din nou cu ochiul averea lui. A preferat să plece, de bună voie, în Banat ca să scape. N-a scăpat pentru că foarte curând a fost găsit mort, pe câmp, deși nu fusese bolnav de loc.’’ – ILEANA MATEESCU

,,Și cînd am venit acasă, ce crezi c-am găsit? Ruină, ruină am găsit! Nici mânere la ușă n-am găsit. Și-or fost geamurile cu două rânduri, un rînd or fost luate! Noi am avut fîntînă cu tuburi, făcută de socrii mei! Da n-or băut apă, le-o fost frică să bea apă din fîntînă și-o fost apă bună. Numa or aruncat sticle sparte și cenușă or aruncat în fîntînă. Și-or căutat să facă numai rău! Și-apoi, după ce-am plecat noi din sat, or luat oamenii ce-o rămas. Or tăiat porci, or tăiat găini și-or mîncat și-or băut. Da vorba aia, tot nimic n-or avut. (Da cine-a făcut asta?) Oameni din sat, vorba aia, care-or fost la capu trebii, cum zic babele. Or luat și-or mîncat și tot aia o rămas. N-or putut să facă cu aia nimica. Noi tot am venit acasă și … cum să spun, dacă-ți ajută Dumnezeu ești salvat de toate, și dacă el se pune contra nu poți face nimica.’’ – Maria Mărilă

,, O fost o viață grea și după aia am venit acasă. Când am venit acasă ne-or obligat să luăm pământ din rezerva de stat, al bisericilor. Pământ cu bălării, cu mărăcini, cu tot felul și ei ne-or obligat să-l luăm. Trebuia să dăm foc la ăla, să-l desțelenim, ca și-n Bărăgan. Ne-am băgat acolo și nu puteam ara. Am cumpărat o iapă oarbă ca să pot lucra și am arat. Trebuia să mă duc să fur noaptea iarbă de pe câmp ca să țin iapa, ca să pot ara pământul. Când am arat acolo, o răsărit, da până toamna n-o rămas nimic. Pământu plin de dăunători, toamna n-am avut ce culege. (…) Și cam asta a fost viața mea. După aia am dus-o cam bine sub Ceaușesscu.’’ – Ion Jurcă

,,Când am venit înapoi, am aflat tot spart. La noi or stat niște țigani în casă, care-or lucrat pe la gostat. Și când ne-o adus înapoi, am stat vreo săptămână la un frate al meu până ne-or pus geamuri, la uși, ne-or văruit, n-am avut balamale, broascele la uși, țiganii or făcut focu pe podele. O trebuit să desfacem toate scândurile, să le-ntoarcem pe partea ailaltă, să rad maltăru de pră pereți.’’ – Boțoc Gheorghe

,, Totuși, uite, ne-a ajutat Dumnezeu și-am scăpat și de-acolo. Ne-am întors, sigur c-am vândut caii. Soțu meu o zis, na, aicea n-am muncit destul? Cu calu, cu plugu, cu căruța! Cărăuși am fost, gata, nu ne mai oprim la munca câmpului! Pământu și-așa ni l-a luat, numai asta am primit-o. Ne-am pierdut lucrurile, ne-am pierdut din casă tot. Goală, până și clanțele au fost luate. Au jefuit, au tras toți care cum au putut! Și mobilă, și lucruri. S-au vândut la licitați o parte din ele și-am primit îndărăt de la notaru care a fost atuncea, ce a avut bani să cumpere. Că n-o avut nici el să-și investească. Dar când ne-am întors, a spus: Uite, astea sînt ale voastre! Și ne-a dat un dulap și un bufet de la sufragerie. Dar, atâta! N-am mai găsit nimic! Și ce-am auzit că este în sat pe la unii și alții n-au venit să ni le dea, dar nici nu ne-am mai dus! Și ce am cerut…a spus că nu, că este al meu și nu pot să vi-l dau. (…) Când ne-am întors, s-a angajat soțu, la CAP, la Oravița, că n-o mai vrut să meargă la Iam. Am lăsat în continuare casa, au fost birourile colectivului în casă, i-am lăsat tot mai departe ca să locuiască acolo. Ce să ne mai întoarcem și cum să trăim? Copiii trebuia să-i dăm la școală și să-i întreținem, să-i ținem mai departe să-și înjghebeze și ei în viață….Apăi, cică la Iam ce-o să mai facem, că nu mai avem nimic, din ce să trăim?’’ – Ana Babeți

3.1. REFUGIAȚII DIN BANAT – O AVENTURĂ NEREUȘITĂ

Vitregiile istoriei au făcut ca Banatul să intre în contact cu români având origini foarte îndepărtate și cu care până în momentul respectiv nu avusese decât foarte puține tangențe. Este vorba de exodul basarabenilor și al celor din nordul Bucovinei provocat de invaziile sovietice din 1940 și, mai ales, din 1944, când o parte însemnată a acestora și-a găsit adăpost în regiunea Banatului. După cum atestă mărturiile lor de peste timp, Banatul s-a dovedit o gazdă ospitalieră, însă totul s-a terminat după preluarea puterii în țară și în regiune de către comuniști. De atunci, și viața noilor veniți s-a transformat într-un calvar.

Cele două valuri de refugiați basarabeni și bucovineni au diferit destul de mult prin modul de organizare. Ultimatumul sovietic din 1940 a luat total pe nepregătite autoritățile române, astfel încât ele nu au reușit să organizeze o refugiere în ordine a celor doritori și nici nu au putut fi retrase cadrele cele mai devotate țării din cele două regiuni. Din această cauză, exodul a îmbrăcat un caracter de totală dezordine, iar cei care n-au putut pleca la timp au suferit cumplit de pe urma represiunii sovietice. Numeroasele gropi comune găsite în 1941 de autoritățile române, în care mii de arestați fuseseră aruncați după execuții sumare și acoperiți cu var, fiindu-le scoși ochii, tăiate nasul, urechile sau organele genitale, atestă din plin aceasta. În schimb, în vara lui 1944, autoritățile antonesciene au organizat și executat din timp un program de salvare și de retragere în țară a celor mai bune cadre naționale care mai existau în cele două provincii. În special intelectualii au primit din timp repartiții în alte zone ale țării, în acest moment un loc important căpătându-l Banatul. Din vara lui 1944, înainte de 23 august, acesta a devenit un primitor loc de refugiu pentru basarabenii și bucovinenii retrași din fața urgiei staliniste.

Anatol Musceleanu scria: „Pentru învățători, ministerul a stabilit județele în care se vor refugia. Părinții mei au primit o repartiție pentru stabilirea în județul Timiș-Torontal.” Totuși, dacă autoritățile și-au făcut datoria față de noii veniți, populația locală era încă stăpânită de o puternică confuzie, lucru relatat de refugiata Natalia Rusu: „Dacă vorbim însă despre Durere, atunci să-i completăm imaginea cu o filă, așa cum a fost trăită dincoace de Prut. Ni se spunea «refugiați». Deși Țara ne-a primit și ocrotit ca pe fiii săi, noi aveam un statut al nostru. Am fost repartizați într-un sat germanic din Banat. Nemții, oameni cu gospodării cuprinse, ne întrebau nedumeriți cum ne-am putut lepăda agoniseala și am plecat în necunoscut. Oare am avut ceva acolo, acasă? (Peste 5-6 luni au învățat și ei lecția asta crudă, când au plecat în Germania). Multă lume ne privea cu suspiciu, cu prea puțină simpatie, oamenii nu pricepeau de cine și de ce am fugit. Au înțeles treptat, după 23 august.” Politica începută înainte de 23 august 1944, de a așeza noii locuitori în satele predominant germane din Banat cu intenția de a schimba raportul etnic în favoarea românilor a continuat și mai târziu. Mulți locuitori germani au fugit la rândul lor din fața trupelor sovietice, plecând odată cu Wehrmacht-ul, iar o mare parte dintre cei rămași au fost deportați în U.R.S.S. în ianuarie 1945. Prin legea agrară dată de guvernul Groza în martie erau confiscate toate terenurile și proprietățile membrilor minorității germane, care deveneau practic muritori de foame. Pe suprafețele confiscate au fost împroprietăriți alți locuitori, dintre care unii aduși de la mari distanțe, inclusiv basarabeni și bucovineni refugiați. Dar paralel cu vânătoarea germanilor, autoritățile sovietice de ocupație îi căutau și pe aceștia, pe care doreau să-i „repatrieze”, considerându-i „cetățeni sovietici”. Cei identificați erau duși direct în Siberia! Toate aceste evoluții pot fi urmărite chiar în descrierile lor.

Basarabenii și bucovinenii care au izbutit să obțină documente false, din care să nu rezulte originea lor de pe teritoriul „sovietic”, au beneficiat de un răgaz de câțiva ani, însă trăiau permanent în pericol de a fi descoperiți și „repatriați”, armata sovietică staționând în continuare în România. În cazul celor așezați în Banat, o grea lovitură a survenit în iunie 1951, când toți cei instalați pe fâșia de 25 km de la frontiera iugoslavă au fost deportați în Bărăgan, la fel ca și mulți localnici. Proporția lor, după cum o atestă cifrele oficiale, era deosebit de mare în rândul deportaților. Astfel, dintr-un total de 40.320 de persoane duse în Bărăgan, 8.477 au fost basarabeni și bucovineni și 3.557 macedoromâni veniți din Cadrilater în aceleași circumstanțe. Procentual, numărul însumat al acestora atingea 29,84% din cel total al deportaților în Bărăgan.

Refugiatul basarabean Vasile Calestru relata: „În vara anului 1944 familia mea s-a refugiat în România. În anul 1947 am plecat în Banat și ne-am stabilit în comuna Lovrin, jud. Timiș. Am fost împroprietăriți, totul decurgând normal, până în vara anului 1951, când a început calvarul vieții noastre. Atunci, în iunie 1951, aveam doar 8 ani, când în miez de noapte ne-am trezit cu «oameni» înarmați, care în câteva ore ne-au îmbarcat ca pe vite, fără a avea dreptul să ne luăm bunuri de strictă necesitate, și timp de două săptămâni am călătorit, sub pază, fără a ști încotro ne îndreptăm (se șoptea cu groază: Siberia!). Când, în sfârșit, credeam că am ajuns la destinație, în gara Fetești am fost din nou încărcați în camioane și aruncați în plină câmpie a Bărăganului. Aici, la Lătești, a urmat o luptă crâncenă pentru supraviețuire, fără acoperiș, fără hrană și apă (Borcea, brațul Dunării, era la circa 2 km), fără siguranța zilei de mâine.” Familia sa avea să rămână acolo până în 1959.

Natalia Rusu își amintea: „Așa au trăit oamenii, cu frica în sân, temându-se și de umbra lor; se ascundeau când într-o localitate, când în alta, schimbându-și mereu adresele, ca să li se piardă urma. Cu timpul lucrurile păreau că s-au liniștit și au intrat pe un făgaș quasinormal. A izbucnit însă conflictul cu Tito. Era în 1949. Atunci refugiații, locuitori în Banat, socotiți ca posibili trădători, au fost mutați și repartizați din nou prin toată țara, în localități cât mai îndepărtate de granița cu Iugoslavia. Părinții mei au ajuns unul în Neamț, unul în Prahova.”

O refugiată din nordul Bucovinei, Aurelia Vlad Sabie, povestea: „Și ne-am dus în Banat. O venit soțu acasă, acolo în Oltenia, și ne-am dus. S-a dus la București, am făcut acte pentru colonizare, și am plecat. Era înspre toamnă, se culegea porumbu atuncea. Ne-am dus în Banat la sfatu popular, comuna Șandra, și ne-a dat o căsuță, o cămăruță, iară la un neamț bătrân, Riderkuhn Iosif, și după aia în primăvară ne-a dat pământ. Stăteam cam greu acolo, avea și omu, săracu, numai o bucătărioară, cămăruța ne-a dat-o nouă, după aceea ne-o dat în altă parte. Ne-a împroprietărit cu 5 hectare. Satul era numai nemți. Le-a luat tot, tot. Au, săracii oameni, tot au luat de la ei, până la urmă le-a luat și grâu. Veneau și lua din pod, ce-aveau cereale, din grajd vacile, porcii… Doamne, ce frică ne era și nouă! Erau și moți acolo, care i-a colonizat. Ăștia erau răi tare, care îi persecutau pe nemți. Noi nu, că și noi eram care am lăsat averea acolo… Am trăit acolo până în ’51. După ce ne-o luat pe noi, or făcut colectivu. Începuse prima tovărășie. Vai și-amar! Parcă, când mi-aduc aminte! Mereu mi-aduc aminte, parcă de vreun an, doi. Da de ce trebuia noi să pățim așa ceva! Tinerețea toată ne-am petrecut-o între așa chinuri!”

Trebuie să menționăm că la deportarea basarabenilor și bucovinenilor din Banat în Bărăgan au colaborat și unii localnici, inclusiv germani, care îi întâmpinaseră cu ostilitate pe noii „coloniști”, cum îi denumeau. Această ostilitate din partea germanilor a crescut din momentul împroprietăririi noilor veniți pe pământurile confiscate de la ei. De aceea, mulți localnici ajunseseră să îi denunțe autorităților pe basarabeni și bucovineni, în unele localități întocmindu-se chiar liste suplimentare cu persoane destinate deportării!

Nu toți au fost duși în Bărăgan. S-a văzut mai sus cazul Nataliei Rusu. Ceva asemănător i s-a întâmplat și familiei lui Anatol Musceleanu. Acesta își amintea mai întâi cum reușiseră să fugă din Basarabia: „În gară era o îmbulzeală nemaivăzută. Familiile stăteau înghesuite, păzind lucrurile împachetate în cele mai diverse și fanteziste lăzi, plase, sacoșe, boccele. Mulți se rătăciseră și se căutau, țipând numele celor pierduți. Copiii întrebau părinții unde merg.” Haosul a continuat după urcarea în tren: „Începu o adevărată luptă pentru ocuparea locurilor. Noi am ocupat un compartiment împreună cu o altă familie. Bagajele au fost așezate peste tot. Deși nu a mai rămas loc nici ca să pui un ac, multe lucruri au fost abandonate pe peron și pierdute pentru totdeauna.” Din Banat, vor ajunge la Bacău: „Familia mea ajunsese la Bacău din întâmplare. În anul 1951, când au avut loc marile deportări în Bărăgan, mama mea a primit și ea domiciliu forțat într-o comună din creierul munților din Moldova. După moartea tătucului Stalin, a fost «reabilitată» și a fost reintegrată în Bacău.”

În 1956, bănățenii s-au putut întoarce din Bărăgan, însă basarabenii și bucovinenii nu au mai revenit în Banat, unde nu mai aveau nimic. Deloc întâmplător, toți martorii aici citați au domiciliat în continuare în alte zone: Anatol Musceleanu la Bacău, Natalia Rusu la Roman, Vasile Calestru la Huși, iar Aurelia Vlad Sabie, împreună cu familia, au rămas permanent în localitatea din Bărăgan în care fuseseră deportați: Fundata.

Este adevărat că în Banat au mai rămas o serie de basarabeni și bucovineni, în special dintre cei care nu locuiau în apropierea graniței iugoslave. Aceștia s-au putut evidenția de-a lungul timpului și au contribuit la bunul mers al lucrurilor în regiune. Aceeași Natalia Rusu aprecia: „Ținuta demnă și cinstită a basarabenilor i-a ferit însă de multe. Avem mândria să declarăm că din punct de vedere profesional nu li s-a putut reproșa nimic. Ei s-au caracterizat prin competență profesională, bogată pregătire de specialitate, conștiinciozitate și disciplină. Pentru aceste înalte însușiri au fost promovați în posturile ierarhice superioare, unde s-au achitat cu cinste de munca ce le revenea.” Nu în ultimul rând, un avantaj pentru ei a fost cunoașterea limbii ruse, în special pentru perioada primilor ani ai comunismului.

Aceasta a fost scurta și neplăcuta experiență bănățeană pentru mulți basarabeni și bucovineni refugiați până aici de teama înaintării armatei sovietice. Care nu după mult timp i-a ajuns și în Banat. Pentru ei a fost doar o amânare de scurtă durată a calvarului. Datorită condițiilor speciale din epocă, Banatul nu și-a putut onora renumele de loc primitor și de model de conviețuire, cum fusese până atunci și cum avea să fie și ulterior, când alte valuri de români au pătruns în regiune. Pentru basarabenii și bucovinenii alungați într-un mod atât de brutal, Banatul a rămas un simplu episod în peregrinările lor și o amintire care nu le face prea multă plăcere nici peste ani.

O traumă inestimabilă a fost viața oamenilor aleși pentru deportare. De la momentul ales pentru acțiune, noaptea de Rusalii, până la călătoria infernală cu trenul, nesiguranța locului, șocul de a rămâne sub cerul liber și obligația de a-și construi o casă și până la eliberarea condamnaților, toate au fost evenimente tragice. Supraviețuitorii, după 5 ani, au fost lăsați să se întoarcă acasă. Dar acasă, nimic nu mai era la fel. Mulți dintre ei au pierdut persoane apropiate în Bărăgan și au lăsat acasă persoane pe care nu le-au mai întâlnit la întoarcere. În satul natal, casele oamenilor erau devastate, golite de bunuri sau chiar ocupate. Din nou muncă pentru a-și reface locuința și viața, care oricum, nu avea cum să mai fie la fel niciodată.

Deportarea în Bărăgan a dus inevitabil la furturi, atât din partea militarilor și securiștilor, cât și din partea celor rămași în sate. Fără nicio rușine, casele rămase în urma condamnaților la deportare au fost vandalizate. Recoltele, animalele, mobila, geamurile, ușile, proviziile au fost însușite de cei mai norocoși, cei care nu au fost considerați dușmani de clasă.

Consecințele deportării se referă în primul rând la trauma de a fi smuls din ritmul obișnuit al vieții și forțat la muncă și la pierderea speranței, a bunurilor și a persoanelor apropiate. Condițiile din Bărăgan a dus la moartea multor deportați. Școlarizarea a fost aproape imposibilă și de multe ori insuficientă. Banii au lipsit, astfel că mâncarea și apa, lemnele, medicația au fost aproape un lux. Munca a fost cuvântul de ordine al deportării, muncă în folosul statului. Nimic nu poate reda oamenilor acei ani pierduți din viață, presărați cu cele mai groaznice chinuri și lupte pentru supraviețuire, care au lăsat atâtea semne pe corpurile și în mințile lor, afectându-i din toate punctele posibile de vedere: economic, social, moral, religios, psihic.

Poate doar credința nu s-a pierdut, deportații sperând mereu că neajunsurile și chinurile se vor termina și că se vor întoarce acasă într-o zi. Și acea zi a venit, doar ca să lovească și mai mult, de ar fi fost posibil. Mulți au decis să rămână pe pământul chinurilor lor, unde au reușit să-și încropească o locuință, poate ceva mai mult decât ar fi găsit acasă.

Acestor oameni, victime ale unui regim absurd, nimic nu le mai poate reda viața, mulți dintre ei fiind ajunși la vârste înaintate. Doar dreptul la memorie mai poate fi o oarecare alinare, chiar retrăind momentele de infern, dar în scopul de a face cunoscut un fragment negru al istoriei României și de a sublinia faptul că generațiile următoare au obligația eternă de a cunoaște aceste aspecte.

Există diverse manifestații prin care se dorește comemorarea evenimentului din 1949. Memorialul Sighet are o porțiune destinată deportării, precum și numeroase evenimente, conferințe, articole legate de acesta. De asemenea, lucrările de specialitate nu sunt puține, incluzând culegeri de memorii, jurnale, mărturisiri ale deportaților. Doi dintre supraviețuitorii calvarului, au decis să relateze grafic, în exclusivitate, momentele de chin pe care le-au trăit și le-au îndurat în acea perioadă.

Un număr de 60 de lucrări de grafică, sub semnătura cunoscutului pictor și caricaturist, Radu Bercea, au fost expuse în cadrul galeriei de la Muzeul Regiunii Porțile de Fier. Muzeul a fost timp de două luni, gazda unei galerii inedite prin tematică. Expoziția este închinată calvarului deportărilor din 1951, din zona Banatului și județului Mehedinți.

Altă parte a ineditului, este valoarea dată exponatelor. Galeria prezintă lucrări de grafică, semnate „Radu Bercea”, unul dintre cei care a suferit în închisorile Bărăganului și este solidar cu durerea deportaților. Sunt imagini care ilustrează etapă cu etapă, fenomenul politic al deportărilor în Bărăgan, adică dislocarea propriu-zisă, transportul în vagoane de animale, așezarea în câmp deschis, cum și-au construit singuri casele din chirpici și cum apoi le-au părăsit în 1955-1956.

Fiecare operă este însoțită de mesaje sau de explicații de genul „ Mână de lucru ieftină pentru republica socialistă” sau „Pierderea celui drag”.

Expoziția a avut ca scop comemorarea a 59 de ani la nefericitul eveniment.

„Eu am încercat să relatez grafic toate trăirile tinereții mele. Împreună cu domnul președinte Ianăși, noi am fost împreună în același lagăr, am vrut să relatăm grafic, ceea ce până acum nu a făcut nimeni. Ceea ce am relatat eu grafic, nu a fost în ideea de a mă răzbuna, ci de a nu se mai întâmpla așa ceva. Trebuie să iertăm trecutul, dar să nu îl uităm niciodată”, ne spune Radu Bercea.

CONCLUZII

În această lucrare a fost prezentat un mic fragment al istoriei țării, astfel că elementele prezentate nu sunt o noutate și nici nu prezintă originalitate, fiind abordate de-a lungul anilor în diverse materiale. Pentru a releva trauma deportaților în Bărăgan, am folosit memoria, fără a comenta sau interveni în cele relatate de martorii blestemului. Pentru elaborarea acestei lucrări s-au studiat numeroase lucrări și articole, însă ca un dezavantaj, am întâmpinat dificultăți uneori în a găsi informații relevante. Au trecut atâția ani și mulți oameni, din cei care nu au avut ghinionul de a fi deportați au uitat evenimentele și nu le mai conferă aceeași importanță, timpul parcă ștergând ororile petrecute. Însă cei care au fost deportați, nu au uitat și nu vor uita niciodată, indiferent de anii care au trecut de atunci și de vârsta pe care o au acum, chinurile și suferințele pe care le-au trăit. De aceea, în lipsa informațiilor oficiale, ținute secret tocmai pentru a mușamaliza activitățile destructive ale regimului din acea perioadă, deportații sunt izvoare vii de istorie și trebuiesc utilizate cât încă mai este timp, pentru a face cunoscute faptele petrecute și pentru a nu mai permite ca acestea sau altele de genul acesta să se întâmple vreodată.

Cercetarea în vederea elaborării lucrării a fost una emoționantă, din mărturiile deportaților reieșind tristețea caracteristică a perioadei, chiar dacă, cine nu a trăit acele evenimente, nu va putea niciodată să aprecieze cu aceeași intensitate dramele lor.

În final, deși citind Directiva prin care a fost inițiată deportarea în Bărăgan, aspectele prezentate păreau relativ satisfăcătoare, chiar dacă scopul și persoanele vizate erau absurde, am ajuns la concluzia că fenomenul deportării a marcat într-un mod odios și irecuperabil viața unor oameni nevinovați și neputincioși în fața sistemului. Importanța acestui studiu, idee pe care am mai menționat-o, constă în conștientizarea generațiilor următoare a istoriei negre prin care au trecut strămoșii lor.

BIBLIOGRAFIE

Analele Banatului. Serie nouă. Arheologie-Istorie, Timișoara, nr. 5, 1997

Analele Sighet 7: Anii 1949-1953. Mecanismele terorii. Comunicări prezentate la al VII-lea Simpozion al Memorialului de la Sighetu Marmației (2-4 iulie 1999), editor Romulus Rusan, Fundația Academia Civică, 1999

Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan, Fotomemoria unei deportări: Bărăgan 1951, Timișoara, 1995;

Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, Drama dislocaților, în Magazin istoric, nr. 5/1994,

Deportiert in den Baragan 1951-1956. Banater der Deutschen in Rumänien, München, 1984 (ed. I, 1957);

Dokumentation der Vertreibung der Deutschen aus Ost-Mitteleuropa, vol. III, Dumitru Brusalinschi, Deportați în Bărăgan, Fragmente din deportarea în Bărăgan, Timișoara, 1994;

E. M. Zagorodnaia, V. C. Zelenciuc, 1989, Naselenie Moldavskoi SSR, Chișinev, Cartea Moldovenească

Elena Spijavca, Munci și zile în Bărăgan, 2004 , Editura Fundația Academică Civică

http://destinatii.liternet.ro/images/sighet/harta_gulag.pdf

http://ro.wikipedia.org/wiki/Deport%C4%83rile_%C3%AEn_B%C4%83r%C4%83gan

http://www.adevarul.ro/locale/timisoara/Timisoara-adevarul_de_seara-fundatia_academia_civica-expozitie-rusaliile_negre-sighet-memorialul_victimelor_comunismului_si_al_rezistentei-ana_blandiana_0_473952798.html

http://www.afdb.eprocom.org/romana.htm – Site-ul oficial al Asociației Foștilor Deportați în Bărăgan Timișoara

http://www.agenda.ro/2005/26-05-senz1.htm

http://www.depbaragan.go.ro/

http://www.dvhh.org/history/baragan/index.htm

http://www.memorialsighet.ro/ro/sala.asp?id=22

http://www.neidenbach-net.de/banat/history/baragan.html

http://www.primariabiled.ro/index.php?pag=prezentare/date_site.php&&Categ=12&&Prezentare=12

http://www.revista22.ro/din-istoria-unei-memorii-baragan-1951-1956-2833.html

http://www.romanialibera.ro/editie/index.php?url=articol&tabel=z24062006&idx=75

http://www.siebenbuerger.de/zeitung/artikel/alteartikel/242-gedenkveranstaltung-in-muenchen-50.html

http://www.timpolis.ro/pdf-articol-frica-ii-macina-inca-pe-multi-dintre-fostii-deportati-13712.html

Miodrag Milin, Liubomir Stepanov, Golgota Bărăganului pentru sârbii din România 1951-1956, Timișoara, 1996

Mircea Rusnac, http://www.banaterra.eu/romana/rusnac-mircea-deportarea-banatenilor-baragan-1951-din-perspectiva-istorica

Mircea Rusnac, O răscoală țărănească din anul 1949, în Reflex, Resița, an IV, nr. 7-8-9

Mircea Rusnac, Procesul intentat liderilor sârbi „titoiști” (1950) și implicațiile sale, în N. Carandino, Nopți albe și zile negre. Memorii, București, 1992

Mircea Rusnac, Refugiații basarabeni și bucovineni în Banat (1944-1951). O aventură nereușită, articol de pe blogul personal istoriabanatului.wordpress.com

Rafael Mirciov, Pagini din lagărul Bărăganului pentru familiile de bulgari din Banat, rumänische Gulag, în Banatica, Freiburg, nr. 3/1994;

S. Cemortan, Lupii, 2006, V. Pirogan, 2006, Calvarulsau O. Creanga, Cu orice risc am să spun adevărul, Museum

Schwaben gedenken der Verschleppung vor fünfzig Jahren, editat de Walther Konschitzky, Peter Dietmar Leber și Walter Wolf, München, 2001;

Silvestru Ștevin, Desculț prin propriul destin, Editura Mirton, Timișoara, 2002

Silviu Sarafolean, Deportații în Bărăgan 1951-1956

Smaranda Vultur, Istorie trăită – Istorie povestită Deportarea în Bărăgan, 1951-1956, Ed. Amarcord, Timișoara, 1997

Traian Băsescu – Președintele României, Mesaj adresat celui de-al XIII-lea Congres al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România , Mamaia -2006

Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, București, 1990

Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Rusalii ’51 – fragmente din deportarea în Bărăgan

Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Valentin Sămînță, Deportarea în Bărăgan – Destine, documente, reportaje

Wilhelm Weber, Und über uns der blaue Himmel. Die Deportation in die Baragan

William Totok, Aprecieri neretușate. Eseuri, articole si interviuri 1987-1994, Iași, 1995,

www.memoria.ro