Memorialistica Lui Ioan Slavici

CUPRINS

Argument

Lucrarea de față își propune să realizeze o cercetare asupra memorialisticii lui Ioan Slavici și a unității de viziune a acestuia între scrierile memorialistice și cele ficționale. Obiectivul lucrării de licență constă în analiza modului în care ideile etice, educative, politice, filozofice și sociale din memorialistica lui Ioan Slavici se regăsesc oglindite în scrierile sale ficționale. Corpusul folosit în realizarea acestei lucrări este reprezentat de către scrierile memorialistice cu valoare documentar-istorică ale lui Ioan Slavici Amintiri, Lumea prin care am trecut și Închisorile mele și două dintre scrierile sale ficționale, romanul Mara și nuvela Pădureanca. Acest subiect a fost abordat din motivul că nu s-au mai realizat studii care să cerceteze în amănunt existența unor idei comune între scrierile sale memorialistice și scrierile ficționale. Prin această lucrare, se propune identificarea ideilor ce se găsesc oglindite în memorialistica lui Ioan Slavici, ca mai apoi să se caute reflectarea acestora în anumite opere cu caracter ficțional. Tema abordată este una foarte importantă deoarece servește ca material pentru înțelegerea în profunzime a ideilor pe care le propagă Slavici în primă instanță prin scrierile sale ficționale. Scrierile memorialistice vin în justificarea alegerii unor anumite situații, fapte, personaje, mentalități din scrierile sale ficționale și, totodată, au scopul de a evoca lumea în care a crescut Slavici și s-a format ca intelectual. Memorialistica lui Ioan Slavici nu este realizată după cum chiar el afirma, pentru a îmbogăți literatura română cu scrieri biografice, ci de a evoca o lume unică prin mentalitatea și cultura ei. Scrisă la o vârstă înaintată, memorialistica acestuia poate fi considerată un adevărat izvor de informații care aduce în prim cadru o epocă marcată de propriile probleme, bucurii și transformări. Slavici este un martor, dar și un participant activ la aceste transformări, iar evocarea lor prin intermediul acestor scrieri, nu face decât să sporească literatura cu numeroase informații ce le decodifică pe altele. Lucrarea va fi structurată în patru capitole ce reprezintă un tot unitar pentru demonstrarea unității de viziune a lui Ioan Slavici în privința ideilor propagate de către acesta. Primele trei capitole au scopul de a îl cunoaște pe Ioan Slavici, atât ca scriitor, cât și ca omul din spatele cărților, pentru ca în ultimul capitol să se realizeze studiul de caz pe un roman și o nuvelă la alegere în care să se demonstreze existența unei viziunui unitare. În primul capitol îmi propun o scurtă trecere în revistă a vieții și a operei scriitorului pentru a putea continua cu influența personalităților cu care a intrat în contact de-a lungul studiilor realizate de către acesta, dar și de-a lungul vieții sale de scriitor. Această cercetare a relațiilor pe care le avea Slavici cu anumiți scriitori este importantă în construirea demonstrației, deoarece fiecare treaptă parcursă de către Slavici este importantă pentru decodificarea ideilor sale. Între personalitățile marcante alături de care se formează și se diversifică intelectual se numără Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Iacob Negruzzi, dar și Titu Maiorescu. Analiza se va reduce la cei enumerați, din simplul fapt că aceștia sunt evocați în scrierile sale, volumul memorialistic Amintiri fiind dedicat acestora. Rememorarea tinereții petrecute prin școli începe prin capitole dedicate lui Mihai Eminescu căruia îi datorează multe dintre lecurile avute, dar și ideilor ce vor deveni vizibile în scrierile ficționale. Alături de Mihai Eminescu se redescoperă pe sine și își descoperă adevărata pasiune a lecturii, din care va culege mai târziu roadele prin eforturile depuse. Ion Creangă și I. L. Caragiale sunt doi oameni cu care Slavici poartă discuții pe teme literare și de la care învață trucuri în arta scrierii. Junimea și junimiștii joacă un rol important în viața lui Slavici deoarece ajunge să participe la întrunirile realizate de aceștia și i se oferă ocazia să publice anumite scrieri. În cadrul acestei societăți, păstrează o amplă corespondență cu Iacob Negruzii, cu care va deveni prieten și sfătuitor în anumite alegeri ale scriitorului. Iacob Negruzzi este cel care face eforturi pentru a-l ține cu bani prin sanatoriile în care este internat Slavici în momentul în care se îmbolnăvește și totodată, este cel care luptă pentru intrarea și acceptarea lui Slavici ca membru corespondent al Academiei Române. Un subcapitol important din acest prim capitol își propune să identifice cu ajutorul scrierilor memorialistice, influențele filozofice și modul în care aceste idei ale filozofilor își fac simțită prezența în viața literară a lui Slavici. Confucius, Kant și Schopenhauer sunt trei dintre filozofii despre care vorbește în Amintiri și Lumea prin care am trecut și care reprezintă adevărate centre de susținere pentru multe dintre scrierile memorialistului. Capitolul al doilea își propune o analiză asupra memorialisticii în general, așa cum este ea văzută de către critici precum Tudor Vianu sau D. Vatamaniuc, dar și o analiză în particular, reprezentată de scrierile memorialistice ale lui Slavici. Totodată se dorește trecerea în revistă a conceptului de ficțiune în raport cu non-ficțiunea și modul în care se realizează acest raport în literatură și în scrierile lui Ioan Slavici. Capitolul a treilea reprezintă un punct important al demonstrației ce se dorește a fi realizat, și este reprezentat de către ideile educative și politice ale lui Slavici. Pentru a se ajunge la ultimul capitol al lucrării, cel în care se propune demonstrarea cu argumente și demonstrații din text că există o unitate de viziune între scrierile sale, se dorește o cunoaștere mai amănunțită a ideilor educative, cu toate ramurile dezvoltate de către Slavici: educația fizică, educația morală, educația rațională și educația profesională. Ideile politice propagate de către acesta sunt analizate pe fondul tulburărilor din societate, dar și prin intermediul recțiilor și atitudinilor luate de către Slavici prin articolele pe care le scria, dar și prin reacția celor atacați de către aceste idei, dar și a celor apărați de către aceste manifestări. Capitolul patru își va propune să adune aceste ideile ce vor fi dezvoltate analizate și să demonstreze cu exemple din scrierile sale ficționale faptul că există nu doar unitate de viziune, ci și mult adevăr în cele ce se regăsesc în texte. Ca primă analiză se dorește investigarea romanului Mara pentru a se obseva dacă sunt evocate și bine conturate ideile prezente în memorialistică. Ideile ce se doresc a fi analizate suferă o extensie, deoarece de la ideile filozofice, educative și politice, se ajunge la verificarea și valorificarea ideilor de țin de societate, locuri, oameni și de obiceiuri. Toate reprezintă puncte cheie ce ajută la demonstrarea ideii de unitate și de stabilitate. Analiza își va propune și investigarea unei nuvele, iar cea corespunzătoare ideilor din memorialistică este reprezentată de nuvela Pădureanca. Ca și romanul analizat, nuvela dispune de un material bogat de anliză ce consolidează demonstrația și chiar vine cu informații în completarea anumitor idei. În concluzie, tema este una generoasă și va permite o analiză amănunțită a ceea ce reprezintă viziunea lui Slavici pe mai mai multe planuri și unitatea acestei viziuni dintre memorialistică și ficțiune.

Capitolul 1.

Ioan Slavici

1.1. Viața și opera

Scrierile memorialistice ale lui Ioan Slavici ilustrează o serie de teze morale care au și o finalitate etică. Subiect mai puțin combătut de către literatura de specialitate, scrierile memorialistice ale lui Slavici ne apar ca deschizătoare de drumuri pentru înțelegerea în profunzime a unor aspecte din literatură. ,,Gândul meu nu e să-mi scriu biografia, nici să sporesc literatura română cu așa zisele memorii.” În Amintiri, Închisorile mele, Lumea prin care am trecut ne este prezentat totul: copilăria, persoanele care i-au influențat atât pozitiv cât și negativ existența și dezvoltarea sa ca om cu o conștiință proprie, adolescența, viața de student și de militar, persoanele importante ale epocii și legăturile lui Slavici cu ele, Junimea și junimiștii, activitatea de jurnalist și scriitor, opiniile politice, influența în viața culturală, închisoarea și bătranețea. Ca trăiri ce se referă la trecut, autobiografiile literare, confesiunile, și memoriile sunt filtrate prin conștiința omului matur, prin prisma concluziilor trase în urma experienței de viață în care poate interveni în proporții mai mici sau mai mari, și autocenzura. Nu îl putem suspecta pe Slavici de ficțiune în scrierile sale memorialistice, ci putem afirma faptul că există în aceste mărturisiri mult adevăr ce este spus din suflet, mai ales că scrierile acestea sunt făurite la o vârstă înaintată în care ochiul minții este bine format, iar experiența lui de viață este abundentă și plină de învățături. După cum remarcă Magdalena Popescu, ,,povestind, Slavici nu vrea să capteze un public prin divertisment. El nu se uită pe sine, cel din prezent, nici o clipă. Narațiunea are la el ceva frenetic și încordat.” Ioan Slavici s-a născut 18 ianuarie 1848, în localitatea Șiria, ,,cel mai mare și mai de frunte dintre satele din podgorie” județul Arad, într-o familie numeroasă, el având o soră mai mare cu 5 ani, Măriuca, dar cum mama sa iubea copiii, a mai crescut încă șase orfani de a-i rudelor. După cum ne spune Slavici , copilăria sa a fost una ,,înspăimantător de fericită” fiind încărcată de pozitivism și de simplitate, în care oamenii și zilele nu își pierdeau niciodată voia bună. Cuibul familiei i-a rămas impregnat pozitiv în suflet prin pacea și prețuirea reciprocă, iar învățăturile primite le va aplica cu dragoste în familia pe care și-o va întemeia. În anii copilăriei, mama, Leana Savu, îi va da acele îndrumări care vor rămâne imprimate în conștiința scriitorului ca adevărate norme de conduită, ce se vor răsfrânge mai târziu în operele sale. El este învățat să nu ducă supărarea de azi pe mâine, să împartă din puținul lui cu aproapele său, să fie mulțumit, să aprecieze ceea ce are și să nu fie lacom. Mama este omul cel mai respectat și mai iubit de Slavici, și de a cărei vorbă, acesta, rar se abătea. O persoană importantă din viața lui, menționată des în opera memorialistică este bunicul acestuia, despre care ne spune că era cel mai însemnat dintre părinții sufletești, spre deosebire de tatăl său pe care îl iubește, dar care nu scapă de ochiul critic aflat în formare al tânărului Slavici, deoarece tatăl trăia mai mult pentru alții decât pentru sine, umbla mai mult în voile celor mai apropiați și primea mai bucuros îndrumări decât să dea. Dar tatăl, la randul lui îi dă povețe și îl îndeamnă la două lucruri: ,,unul să mă mulțumesc cu puțin și să dau tot ceea ce mă iartă puterile, iar altul să fac cu toată inima tot ceea ce sunt nevoit a face.” Ocupat cu întreținerea familiei prin activități ca îngrijirea animalelor, a viei, pescuitul și alte treburi gospodărești, Sava Slavici își făcea timp și pentru lectură, ajungând la un moment dat să aibă o mică bibliotecă. El este cel care îi insuflă lui Slavici îndemnul spre învățătură. Bunicul este cel care îi sădește în suflet credința și iubirea pentru Dumnezu, el este luat de asemenea în fiecare duminică și la fiecare sărbătoare la bisercă, acesta fiind cel care îi citea, îi povestea, îl pune să învețe scrieri religioase pentru ca mai tarziu, când nepotul învață să citească, rolurile se inversează, Slavici fiind cel care îi citea bunicului. Dorința bunicului era de a face din nepotul său un cărturar de frunte, iar copilul devine citeț la biserică în urma stăruințelor acestuia, la varsta de numai 10 ani, dar aspirațiile bunicului se suprapun peste cele ale copilului și mai târziu, normelor epocii. În 1854 începe să frecventeze școala, având ca învățător pe Avram Voștinar, Slavci povestește în Lumea prin care am trecut că exista o legătură strânsă între casă, biserică și școală, fiecare simțind că face parte nu numai din propria familie, ci împreună cu acesta și din familia creștinească. În scrierile sale memorialistice, copilăria ne apare prezentată ca locul ce conferă libertate, o evoluție firescă, nepătată de griji, dureri și necazuri, un loc sfânt unde toți se iubesc și se apreciază, o comunitate restrânsă, dar care formează un tot unitar al binelui și al frumosului. Fire zburdalnică și contemplativă, Slavici cutreiera pădurile, marginea apelor, ca un explorator al frumosului și al minunilor naturii, pe care le apreciază și le analizează ca un critic de artă. După ce face primele trei clase în Șiria, Slavici intră la vârsta de 11 ani la școala din Arad, unde stă 6 ani, până în 1865, terminând 5 clase la gimnaziul maghiar, în ciuda stăruințelor mamei de a nu își înstrăina copilul, opinia ei despre educație fiind aceea că ,,ceea ce-l face pe om în adevăr om, nu e știința, ci desprinderea cu bună randuială în toate și îndrumarea spre lumea necurmată.” Totodată, ea considera că ceea ce învăța putea să îi fie de folos, și nu cartea. Începând din clasa a șasea, merge la Timișoara unde stă doi ani, în această perioadă încercând să învețe și limba germană pe care, se pare că nu o stăpanea. După cei doi ani, acesta pleacă fără știrea părinților, care sunt într-un impas financiar și începe să predea lecții de maghiară fetelor unui patron de restaurant care îi asigură cazarea și hrana. Din cauza greutăților financiare Slavici este nevoit să își termine clasa a opta în particular. Etapa adolescenței reprezintă pentru Slavici momentul conflictelor maxime, care rămân refulate, neexprimate, iar primul conflict îl are cu propria persoană deoarece acesta începe să facă distincția între ceea ce vrea să facă și ceea ce poate să facă. În vara anului 1868, va da examenul de maturitate la Satul Mare deoarece întârzie la examenul organizat la Timișoara, iar drumul înapoi spre casă dureaza 6 săptămani, timp în care întâlnește diferiți oameni, diferite locuri, fiecare cu frumusețea și unicitatea lui. ,,Multe am văzut, multe am gândit și am simțit, multe am învățat în timpul acestei călătorii și toate au slăbit în mine îndemnul de a intra la școala teologică din Arad.” După ce se întoarce acasă, Slavici este îndemnat să intre scriitor la un notar, însă acesta respinge sugestia făcută de către părinți și se înscrie la Facultate de Drept a Universității din Pesta. Neîncântat de facultate și de profesorii nemți care vorbeau într-o maghiară neplacută auzului, acesta nu mai merge la cursuri, dar în schimb frecventează cafenelele. Îmbolnăvindu-se de catar, zace 16 zile în spitalul din Rokus, după care se întoarce acasă, împlinind totodată dorința mamei de a intră ca scriitor la notariatul din Cumlăuș, un sat românesc aproape de Șiria. La vârsta de 21 de ani, în anul 1869, Slavici este obligat de legile imperiale să-și facă serviciul militar, și totodată i se oferă șansa să își aleagă chiar el orașul în care să își efectueze stagiul, iar acesta alege Viena, unde dorește să se înscrie și la Facultatea de Drept în anul al doilea. Plecarea lui Slavici de acasă produce o mare durere în familie, mama acestuia fiind convinsă că se va transforma într-un alt om, un om care nu va fi înțeles de către cei care l-au crescut și un om care nu îi va înțelege pe ei, dar tatăl este foarte mândru de fiul său care va deveni un om învățat. Slavici își ia viața în mâini și va reuși să îi țină piept pentru că este un om cu educație și mult bun simț, este vrednic și dornic de reușită. Programul militar era unul destul de comod, după cum el ne măturisește, voluntarii fiind liberi până la amiază pentru a merge la cursuri, iar după-amiaza, timp de trei ore făceau serviciul militar. El reușește să facă față atât serviciului militar, cât și facultății, care îi place foarte mult datorită oamenilor și minților luminate ale acestora. Un singur inconvenient, care nu îl deranjează foarte tare și de care nu se plange, este drumul foarte lung pe care îl are de străbătut zilnic între cazarmă și universitate: ,,drumul de la cazarmă la universitate era lung de cel puțin șase km; acesta însă nu mă supăra.” Fiind silitor și făcandu-și treaba, Slavici este ajutat de căpitanul său, care îi obține transferul la cazarma Franz Iosef ce se afla mai aprope de facultatea pe care o urma. În aceste circumstanțe, Slavici îl întâlnește pe Mihai Eminescu, el urmând cursurile facultății de filosofie și alături de care va lega o prietenie strânsă, prietenie care va avea urmări pozitive pentru tânărul și învățăcelul Slavici. În această perioadă, Slavici este ales președinte al societății România jună. După ce și-a dat examenul de stat, Slavici pleacă cu regimentul în tabăra de la Brüek. Terminând cu brio armata, el devine ofițer și pleacă pentru o scurtă perioadă la Șiria, mama sa punând la cale alegerea lui ca notar, însă acesta refuză și se reîntoarce la Viena pentru a învăța mai mult. Nemaivând suport financiar, se angajează ca pedagog la Institutul ceh din capitala Imperiului, institut care era frecventat și de către câțiva romani, printre care si Alexandru Macedonski. Mai întâlnește la Viena pe un vechi prieten, Hosanu, îl cunoaște pe Ștefanelli, frații Bambac, Chibici-Rîvneanul și alții. Încurajat de Eminescu, Slavici începe să scrie, operele lui fiind publicate în Convorbiri literare, tot Eminescu fiind cel care îl îndeamnă să citească filosofie, epoca vieneză fiind una de mare însemnătate pentru Slavici deoarece va învăța lucruri pe care le va folosi mai târziu în viața sa. Lucrarea literară devine pentru Slavici, după cum îi mărturisește lui Iacob Negruzzi într-o scrisoare, o placere privată din care nu va câștiga bani niciodată. Despre creațiile lui Slavici, putem afirma că acestea se împart în trei categorii care ce se dezvoltă de-a lungul existenței și experiențelor sale de viață. O primă etapă din universul creației sale este cea a idilismului și a reveriei, cea de-a doua etapă este reprezentată de dramă și obsesie, iar cea de-a treia este cea didactică și instructivă. Ritmul creației și modul de trecere de la o etapă la alta sunt diferite și sunt reprezentative pentru diferitele momente din viața scriitorului, care se îmbogățește în informații, capătă înțelepciune și percepe lumea cu o altă gândire, iar pentru susținera acestui lucru, Magdalena Popescu spune despre Slavici că este un scriitor al vârstelor, și totodată faptul că ,,evoluînd în timp, vor căpăta preponderență succesiv, în scrisul său, tipurile, caracteristicile și obsesiile unei alte vârste.” Magdalena Popescu afirmă în lucrarea pe care o realizează despre Slavici și despre opera acestuia, faptul că tot ceea ce a scris el ,,sugerează o atmosferă de remarcabilă autonomie interioară, în care creatorul nu depinde de convențiile constituite ale unui mediu cultural, cât de propria voință de a scrie.” Fiecare dintre aceste etape sunt importante pentru definirea sa ca scriitor, iar parcursul acestor tranziții permanente, le vom urmării de-a lungul capitolului. În anul 1872 se întoarce la Arad pentru a își face stagiul de avocatură la cancelaria avocatului Mircea B. Stănescu. Merge la Șiria pentru a aduna diferitele variante al poveștilor Sfarmă-Piatră și Cară-Lemne, Pipăruș Petru, află de poveștile lui Păcală, descoperă cântecul satiric popular. Vara anului 1873 este una nefericită pentru Slavici deoarece scriitorul își pierde ambii părinți, dar și pe Louise, logodnica lui care îl părăsește. Pleacă la Oradea unde devine arhivar la Consistoriu, iar acolo stă doar 2 luni, timp în care reușește să-și pună în ordine câteva hârtii, călătoriile prin jurul Oradei având ca final scrierea nuvelei Popa Tanda. În 1873, Slavici pleaca la Viena primind ajutoul financiar de la Junimea, pentru a își continua studiile, însă fiind bolnav își petrece timpul internat în spital, el confesându-se și chiar lamentându-se adesea prin scrisori lui Iacob Negruzzi despre suferințele prin care trece. La 26 de ani, Slavici este pe punctul de a-și pierde brațul, dar fiind prea slăbit, operația nu se va face, în schimb este trimis la un sanatoriu din Hinterbrühl pentru aer curat și odihnă, loc în care începe sa lucreze la Popa Tanda și proiectează un roman. În 1874 se încheie perioada vieneză a lui Slavici, periodă în care acesta se formează moral și intelectual, putând fi considerată nucleul viitoarei personalități a lui Slavici. O activitate care va dura aproximativ 5 decenii este aceea de pedagog și de critic literar, lucru demonstrat prin articole ca Preoțimea și învățământul, Școala pedagogică din Arad, alături de altele, publicate în Speranța din 1871 și Lumina, în 1873, urmând o serie de lucrări literare pe teme pedagogice precum, Azilul Elena Doamna, (1884), Școlile noastre sătești, (1890), Povețe pentru buna creștere a copiilor, (1897), Educația rațională, Educația morală, Educația fizică. După cum Iacob Negruzzi afirmă, Slavici sosește în 1874 cu brațul în eșarfă și merge la Școala normală de la Trisfetitele, al cărei director era Samson Bondărescu. În această perioadă reușește să definitiveze Popa Tanda și Toane sau vorbe de clacă ,,amândouă lucrate sub înrâurirea discretă, dar hotărâtoare, a lui Eminescu.” Totodată lucrează ca redactor la Curierul lui Th. Balasan, merge la seratele Junimii unde își citește scrierile. La Iași stă numai câteva luni, el fiind chemat la București de către Titu Maiorescu, atunci ministru al Instrucțiunii Publice, Slavici fiind numit secretarul comisiei pentru documentele Hurmuzachi, muncă pe care o va duce cu întreruperi pe o perioada de două decenii. În 1882 devine membru corespondent al Academiei Române la secțiune istorie. Din contractul cu documentul Hurmuzachi, Slavici a reținut datele pentru romanele sale istorice. Odată cu venirea la București, acesta își începe și cariera de dascăl, o carieră rodnică și plină de satisfacții sufleteși fără margini. La cariera de profesor nu va renunța niciodată, chiar dacă în 1884 merge la Sibiu să întemeieze Tribuna, va preda la Școala de fete, iar după 1894, merge la institutul Ion Oteteleșteanu din Măgurele în calitate de director de studii și profesor de română, istorie și educație, până în 1908. Între 1875-1881, Slavici dă unele dintre nuvelele sale principale care vor alcătui volumul Novele din popor apărut în 1881 și dedicat lui Titu Maiorescu: Popa Tanda, nuvela despre isprăvile unui preot, Gura satului, în care prezintă moravurile sătești în legătură cu o căsătorie, O viață pierdută, povestire tragică despre un căruțaș, La crucea din sat, Scormon, Budulea taichii, și cea mai prețioasă nuvelă, Moara cu noroc. Mai publică: Stan bolovan, (1875), Teatru român, (1877), Lenea mamei, (1878), Domnul Istrat Gorăuț, (1880), Băiet sărac, (1881). Semnează pseudonimul ,,Tanda” sau cu numele său, cronici dramatice în care își exprimă părerile cu privire la rolul teatrului. Preocupările istorice și sociologice nu înceteză, el scriind articole despre Epoca fanarioților, Popoarele Austro-Ungariei, Maghiari și maghiarism, broșura Soll și Haben, Cestiunea ovreilor din România. În 1882 se îmbolnăvește de hiperclorohidrie, iar la sfatul lui Titu Maiorescu pornește într-o călătorie prin Italia prilej cu care își va îmbogăți orizontul cultural. La aproape un an, îl întâlnim pe Slavici la Viena, bolnav de data aceasta de eczemă. Dintr-o scrisoare adresată lui Titu Maiorescu, îi aflăm îngrijorarea cu privire la soarta lui Eminescu, a cărui boală a început în același an, în timp ce locuia la Slavici. În 1884, apare la Sibiu, primul număr al ziarului Tribuna, înființată cu scopul de a susține programul politic al Partidului Național Român, menira principală fiind aceea de a milita pentru educația politică a românilor din Imperiul Austro-Ungar, scriitorul spunând că ,,ne luptăm pentru pașnicei viețuiri împreună a nemurilor de oameni pe care soarta le-a aruncat pe aceeași bucată de pământ.” În urma activității de la Tribuna, apar și nemulțumiri, deoarece ideile tribuniștilor, deși afirmate cu moderație, subminau oficialitatea: ,,Eram socotit primejdios ca dușman al poporului maghiar, ceea ce, de asemenea, nu eram.” Activitatea de la Tribuna reprezintă apogeul carierei sale de jurnalist prin faptul că talentul acestuia se maturizează și este valorificat cultural. Despre rolul și programul Tribunei, Slacivi afirmă că ,,Tribuna n’a fost însă numai un ziar politic. Importanța-i crește prin activitatea literară, care s’a desfășurat în coloanele ei.” Dar activitatea ziarului, prin faptul că ea dobândea aderență în fața românilor

devenea tot mai primejdioasă pentru idealul de hegemonie al ungurilor, aceștia au pornit o campanie puternică pentru desființarea ziarului și pentru înlăturarea conducătorului lui din viața publică a Ungariei.

În 1892, începe publicarea seriei Novele, care va cuprinde 6 volume, ultimele două apărute postum. Întâiul volum reproduce în linii mari pe cel din 1881, Popa Tanda, Scormon, La crucea din sat, Gura satului, Budulea taichii, Bobocel, Vecinii. Apare pentru o perioada ca aparținând redacției Corespondența română, ca mai apoi să apară în revista literară, ilustrată Vatra. După Novele din popor, începutul apariției Marei în Vatra din 1894 este al doilea mare moment al activității literare a lui Slavici. Pentru Institutul Oteteleșeanu, Slavici publică în 1897 un tratat de educație: Povețe pentru buna creștere a copiilor, în care își expune întregul sistem educativ. Mai apare în redacții diverse având o activitate destul de mare, precum: Sămănătorul, trimitea scrieri la echivalentul ardelean al Sămănătorului, Luceafărul. La Luceafărul au apărut în anii 1905-1906 un fragment din romnul Mara și unul din Manea. După realizarea romanului Mara (1894), acesta scrie destul de cantitativ, dar prozele sale își diminuează din valoarea estetică. O activitate bogată în publicistică o va duce într-o altă revistă ardelenească, și anume în Tribuna poporului din Arad, continuatoare a Tribunei din Sibiu, el răspunzând solicitărilor venite din partea unor publicații care nu erau întotdeauna de cea mai ,,înaltă exigență și regimul foiletonului săptămânal, ca și prezența unui public indiscret și mult mai puțin pretențios decât cel al Junimii, pot explica în parte relaxarea prozatorului. Odată cu izbucnirea Primului război mondial, activitatea politică a lui Slavici se întărește, în sensul ca acesta se pronunță prin articolele sale în privința războiului, pledează pentru încetarea lui, prea costisitor pentru România, atacă pe cei care l-au dezlănțuit pe plan mondial, englezii, condamnă oamenii politici care s-au grăbit să arunce țara în prăpastie, ia apărarea puterilor centrale care, în opinia lui, au fost obligate să accepte războiul. Dar, toată această expunere directă a gândurilor sale, va avea repercusiuni asupra lui Slavici, mai ales după victoria armatelor române pe fondul din Moldova, eliberarea Bucureștiului și consfințirea victoriei și a unității naționale. Cum era de așteptat, cei care au subminat actele ce se împlineau au fost arestați, printre care și Slavici, care este trimis la închisoarea din Văcărești la 18 ianuarie 1919, când acesta avea 71 de ani. Trimis în această închisore, Slavici are revelația infernului:

Eu am citit Infernul lui Dante, am văzut în Capela Sixtină iadul lui Michelangelo, am văzut și Campo Santo de la Pisa. După cele ce am văzut la Văcărești, Michelangelo și zugravul de la Pisa au rămas în gândul meu niște cîrpaci neajutorați.”

În închisoare, Slavici îl întâlnește și pe Arghezi, care în Poarta neagră schițează un portret nefavorabil lui Slavici. Pentru a-și pregăti dosarul în vederea procesului și pentru a lua legătura cu apărătorii, Slavici este dus la hotel Modern. Argumentele apărării nu sunt solide, lucru ce duce la condamnarea lui Slavici la 5 ani de închisoare. Intrigat, Slavici afirmă faptul că ,,batjocorită e țara care nu știe să cinstească bătrânii care și-au petrecut viața ostenind ca să ridice nivelul ei moral și intelectual.” Acerba campanie a lui Gala Galaction pentru eliberarea lui Slavici și a lui Arghezi este de bun augur, deoarece în primă instanță, viața din închisoare a lui Slavici este considerabil îmbunătățită și ușurată de asprimile închisorii, ca mai apoi, Slavici să fie eliberat după unsprezece luni de închisoare, împreună cu cei cinci colegi cu care lucrase la Gazeta Bucureștilor. În ultimii ani de viață, Slavici se remarcă prin voința de a o lua de la capăt după ieșirea din închisoare și de a scrie în continuare, lucru dovedit de activitatea laborioasă pe care o are cu Adevărul literar și artistic, Revista copiilor și a tinerimii, Viața românească. A scris două romane, Cel din urmă Armaș, publicat în 1923 și Din păcat în păcat, apărut în Adevărul literar și artistic între noiembrie 1924- ianuarie 1925. Este momentul în care scrie Lumea prin care am trecut. Tot în 1924 îi apar Amintirile, în care evocă perioada din Viena, Iași și București și pe prietenii săi: Eminescu, Creangă, Caragiale, Coșbuc, Maiorescu, Bechnitz. Încetează din viață în 1925, fiind înmormântat la Schitul Brazi din Panciu, unde își alesese singur locul. Crucea de deasupra mormântului poartă drept inscripție cuvintele lui Gala Galaction rostite cu prilejul înmormântării: ,,Primește, Doamne, / În rândul drepților, / Pe dreptul Ioan Slavici, / Care a trecut prin viață/ Cu rară înțelepciune/ Și superioară îngăduință.” În concluzie, viața complexă și plină de învățături a lui Slavici ne demonstrează caracterul puternic al acestuia, ingeniozitatea și autenticitatea scrierilor sale și, totodată, tăria de care a dat dovadă de nenumărate ori pentru a-și apăra ideile și convingerile. Acestă scurtă trecere prin etapele vieții lui Slavici contituie o primă treaptă în conturarea omului și scriitorului care a reușit să preia elemente din propria viață și să le transpună în scrierile sale ficționale cu scopul de a rămâne în timp.

1.2 Influența scriitorilor vremii asupra lui Slavici

Ioan Slavci este un scriitor important în peisajul literar românesc, el formându-se ca om al literaturii în spiritul unor influențe directe cu marile personalități ale vremii. Convorbiri literare și societatea culturală Junimea reprezintă locul comun de manifestare al scriitorilor, dintre care, cei mai importanți ar fi Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ion Creangă și Ioan Slavici. Aceștia vor avea numeroase influențe asupra literaturii române prin noua modalitate de gândire și de scriere. Slavici va avea legături cu fiecare dintre acești trei mari scriitori, și am putea spune că ei se influențează pozitiv în dezvoltarea universului de cunoaștere. Eminescu este cel care vede în Slavici întruchiparea sufletului țărănesc, îi vede potențialul, astfel încât îl introduce în lumea scriitorilor prin faptul că îl încurajează să citească și să scrie cât mai mult și mai bine. Chiar dacă critica literară consideră că descoperirea de către Eminescu a lui Creangă este mult mai importantă, și descoperirea lui Slavici este una semnificativă pentru literatura română. George Panu îl include pe Slavici în categoria celor care au avut o contribuție de remarcat în cadrul societății Junimea, dezvoltând curentul literar: ,,curentul literaturii populare mai pronunțat l-au adus cei intrați pe urmă, precum Xenopol, Lambrior, Slavici, Miron Pompiliu, Creangă etc.” În lucarea colectivă Istoria literaturii române moderne, Tudor Vianu afirmă că o dată cu apariția acestor scriitori în peisajul literar românesc, literatura română intră în ,,faza nouă a autonomiei și suveranității esteticului.” Ceea ce îi unește, în strucura de adâncime, pe lângă faptul că sunt membrii ai societății culturale Junimea, este atitudinea critică față de societatea vremii lor, stabilirea comunicării cu izvoarele de inspirație, dar și cu viața poporului. Tudor Vianu face următoarea afirmație despre Slavici: ,,lîngă Eminescu, lîngă Creangă și Caragiale, trecerea lui I. Slavici în rândul marilor artiști ai Junimii are nevoie de justificări.” Tudor Vianu simte nevoia de a justifica includerea lui Slavici în rândul marilor scriitori, argumentând despre Slavici ca fiind un scriitor cu ,,un talent laborios, cu adânci intuiții în sufletul omului, dar lipsit de seducție verbală și imaginativă.” Despre limbajul acestuia afirmă că ar fi unul destul de sărac în care se remarcă numeroase repetiții, imaginația acestuia fiind una destul de cenușie, argumentând faptul că nu vede bine nici peisajele, nici oamenii. Însuși Slavici recunoaște, prin raportare directă la Eminescu și Caragiale, faptul că el nu cunoaștea decât limba pe care o folosea alegând pe dealurile Șiriei. În privința imaginației pe care Tudor Vianu o vede una cenușie, nu putem fi întru totul de acord deoarece acest mic amănunt îl poate deosebi, probabil, pe Slavici de ceilalți scriitori. După cum fiecare creator de literatură are un stil și o viziune, putem afirma și despre Slavici ca are anumite particularități care îl fac deosebit de ceilalți. Despre imaginația cenușie a autorului și despre faptul că acesta nu vede bine nici oamenii, nici peisajele, Magdalena Popescu spune în monografia pe care i-o face acestuia, faptul că opera lui Slavici pe lângă faptul de a fi o copie fidelă a realității este și o viziune a ei. Poate de aici vine și această imaginație cenușie, din faptul că lumea acelei perioade era una cenușie. Scriitorului- Slavici îi este greu să fie perfect, dar nici nu încearcă să atingă perfecțiunea. Totodată, Titu Maiorescu afirmă în Critice faptul că scrierile lui Slavici, în special nuvelele, sunt ,,creațiuni cu acea deplină aparență a realității în care se încheagă arta adevărată.” Multe dintre scrierile sale au nevoie de corectări atât de exprimare cât și gramaticale. De aceea îl are pe Eminescu, care îi dă permanent ajutorul și îi îndrumă lecturile, iar el, ca un om ce dorește să prospere și să se îmbunătățească, îl ascultă și pune totodată, învățăturile primite pe hârtie. În completare, George Panu afirmă despre stilul scrierii lui Slavici următorul lucru: ,,desigur că acest scriitor își dădea silințele ca să reproducă aevea poveștile care le știa.” Tudor Vianu este de părere că ,,după fastuosul banchet al lui Eminescu, al lui Caragiale, al lui Creangă, Slavici ne invită la un ospăț mai sărac.” Dar, în același timp, Vianu vede în personalitatea lui Slavici una cu multiple inițiative, afirmând în același timp faptul că înaintea lui Creangă, Slavici este cel care folosește limba poporului prin scrierile sale. Natura interioară a lui Slavici este atentă la desfășurarea procesului intelectual și moral al omului, fapt pentru care Slavici este creatorul realismului țărănesc. Lui Slavici îi este greu să iasă din lumea satului românesc, și chiar refuză acest lucru care este demonstrat atât prin scrierile romanelor și ale nuvelelor, cât și prin numeroasele articole publicate. El funcționa ca o voce a țăranilor și de cele mai multe ori plătește pentru exprimarea unor idei care ar fi putut să îi ajute pe cei defavorizați din lumea satului. Singurul impediment, dar care îi dă o notă de autenticitate, este însuși limbajul acestuia care are nevoie de anumite corecturi, lucru observat și de către Vianu:

există în nuvelele lui Slavici zeci de trăsături de aceeași calitate, juste și sobre, subliniate de lirismul sau de umorul lui. Din nefericire, debitul său verbal este puțin variat, dînd impresia poticnelii.

Scrierile memorialistice ale lui Slavici sunt deschizătoare de drumuri pentru înțelegerea operelor sale literare. Însă, în realizarea acestor scrieri, au intervenit și experiențele de zi cu azi ale scriitorului, dar și influența unor personalități ale vremii. Putem susține ideea lui D. Vatamaniuc conform căreia,

Slavici vede ,,eroii”, între care se înfățișează și pe el, ca niște alchimiști ce ajung la materialul prețios cu multă trudă. Cuvântul însuși, care trebuie mutat în frază, capătă dimensiuni și greutate materială. Aici se dezvăluie arta memorialistului. Căci Slavici știe să evite necrologul, cu cuprins de generalități, cum s-au scris atîtea la noi și aiurea, în legătură cu marile personalități.

Pentru a înțelege și a verifica cu exactitate transpunerea ideilor din memorialistică în scrierile literare, trebuie să înțelegem relația acestuia cu diferitele personalități ale epocii sale și modul în care unele idei ale acestor personalități, la rândul lor scriitori, sunt preluate de către Slavici.

1.2.1. Influența lui Mihai Eminescu asupra lui Ioan Slavici

De-a lungul vieții sale, Slavici a întâlnit numeroase persoane care l-au ghidat în cariera profesională și i-au dat sfaturi pozitive, dar puțini și-au pus amprenta asupra sufletului și a personalitații sale. ,,Fără Eminescu, Slavici nu ar fi devenit niciodată ceea ce putea fi.” O persoană importantă pentru cariera de scriitor a lui Slavici, și nu numai, a fost Mihai Eminescu, acesta fiind unul dintre primii exegeți ai scriitorului.

Eram în multe privințe foarte deosebiți unul de altul și am fost cu toate acestea buni, în mai multe rânduri chiar nedespărțiți prieteni; de aceea mi-a fost totdeauna greu să vorbesc despre dânsul, căci nu puteam s’o fac aceasta fără ca să vorbesc și despre mine însumi.

Relația de prietenie dintre cei doi începe în iarna anului 1869 la Viena, unde aceștia își urmau studiile universitare. Eminescu este cel care are un rol decisiv în începerea și dezvoltarea simțului scrierii la Slavici, fiind totodata și cel care îi îndruma lecturile: ,,ani de zile de-a rândul nu am publicat nimic mai-nainte de a-i citi și lui ceea ce am scris, căci mulțumirea mea era să-l văd pe el citind cu mulțumire cele scrise de mine”. Întâlnindu-l pe Eminescu, Slavici citește Schopenhauer, Confucius, Buddha, Platon: ,,Să’ncepi cu Schopenhauer, să treci apoi la Confuciu și la Budhha, să mai citești în urmă și ceva din dialoagele lui Platon și știi destul.” Dezbaterile se întindeau atât de mult încât numai oboseala în urma celor citite îi putea face pe cei doi să-și întrerupă printr-o scurtă odihnă dialogul frământărilor filozofice.

Având aceste repere, Slavici se aruncă în lecturi filozofice, oarecum sigur de înțelegerea prealabilă și neașteptând de la ele decât informații cu un caracter operativ, capabile să-l abiliteze în propriile studii de specialitate.

La sfatul lui Eminescu, Slavici începe să citească scrieri românești, fapt ce duce la realizarea unor scrieri proprii, precum Fata de birău, povestea Zâna zânelor și Noi și maghiarii. Scrierile sale treceau mai întâi prin filtrul critic al lui Eminescu, iar mai apoi, acesta i le trimitea la Convorbiri literare, unde i se publicau. ,,Deoarece eu nu eram în stare să scriu corect, el îmi copia manuscrisele făcând în ele corecturi cu multă discrețiune și le trimitea la ,,Convorbiri literare”, cu care avea legături.” Putem afirma faptul că Eminescu chiar a văzut potențial în Slavici deoarece cu fiecare ocazie vorbea despre omul-scriitor ce domnea în acesta, astfel încât ,,Slavici e o inteligență nativă și el vrea să-l transforme într-un intelectual; Slavici e un talent realizat oral, și Eminescu îl îndrumă către realizarea unei opere definitive.” Eminescu a debutat în Convorbiri literare cu Venere și Madonă în anul 1870. Dorind să-l cunoască, Iacob Negruzzi îi face o vizită acestuia la Viena, cei doi întâlnindu-se la cafeneaua Troidl din Wollzeile. În cadrul întâlnirii, Eminescu nu se poate abține în a-l pomeni pe Slavici, spunându-i lui Iacob Negruzzi faptul că

îmi pare rău că Slavici a plecat din Viena în vacanțe, aș fi dorit foarte mult să faceți cunoștința lui. Eu cred că Slavici este un scriitor cu viitor, el cugetă drept, are idei originale, și va scrie foarte bine când va mântui mai ușor limba română de care s-a dezvățat în școlile ungurești.

Slavici recunoaște ajutorul de neprețuit al lui Eminescu și găsește în intențiile lui un om de o valoare inestimabilă, și totodată, un om dornic să-și împartă cunoștințele și cu alții. ,,Mie nu mi-a fost Mihail Eminescu poet, nici, în genere, scriitor, ci om sufletește apropiat, pe urma căruia am avut multe zile de mulțumire senină, și provățuitor în cele literare.” Slavici a avut norocul, pe care puțini îl au, de a întalni acel om care dorește să te îndrume spre bine și care prin învățăturile, sfaturile, îndrumările sale poate să îți schimbe pozitiv, viața. Acel om, care îl ajută pe Slavici să depășească bariere este însuși Eminescu, care la rândul său este influențat pozitiv de Slavici prin dorința acestuia spre mai bine, dar și prin ambiția de a ajunge ceva și cineva în viață. ,,Eu voiu fi fost atunci pentru dânsul un interesant obiect de studiu, dar el pentru mine era un nesecat isvor de știință, de înțelegere și de îndrumări bune.” În viața intelectuală Slavici este ,,educat” de către Eminescu, acesta nu venea niciodată în contradicție cu mentorul său, însă, în privința altor subiecte, cei doi intră în divergență, și am putea afirma că prietenia lor era o luptă. Slavici era împotriva modului dezordonat de viață a lui Eminescu, de principiile naționale, morale și de conduită ale acestuia. Chiar dacă Eminescu era naționalist și foarte pornit spre intoleranță, iar Slavici mai mult ori mai puțin cosmopolit, cei doi cunoșteau viața poporului român în toate amănuntele ei. Din această convingere despre superioritatea poporului român ,,purcedea nestrămutata noastră credință în viitorul neamului românesc și năzuința de a lua parte la lucrarea urmată în vederea lui.” Prietenia dintre cei doi dureză multă vreme, și chiar întorși în țară, păstrează legături strânse.

Dădeam lecțiuni la școala normală a societății […]. Sâmbetele dar și în ajunul zilelor de sărbători, […], stăteam și eu adeseori cu el și discutam cestiuni de gramatică, de pedagogie, de filosofie ori de istorie, întregi nopți senine, care nu se pot uita.

Cei doi, cu multe stăruințe, înființează la Viena societatea academică România Jună, fiind nerăbdători ca în fiecare sâmbătă să se întrunească deoarece aceștia se adunaseră din toate țările, în care soarta îi risipise, și nu puțini dintre ei știau bine, ba unii abia aici aveau să învețe limba română. Cu ajutorul acestei societăți, se realizează serbarea de la Putna care reprezenta debutul unei veritabile munci în vederea restabilirii unei unității în viața culturală românească. La intervenția lui Eminescu, Slavici primește din partea celor din Junimea un ajutor în bani pentru a-și continua studiile la Viena, iar cu primii 15 galbeni primiți, Slavici se întoarce la Viena. Legătura de prietenie, dar și cea intelectuală este foarte puternică, cei doi fiind uniți în realizarea diverselor obiective culturale. Pierderea lui Eminescu îi provoacă lui Slavici o imensă durere, acesta afirmând faptul ca trebuie să

ne aducem cu pietate aminte de el, […], să ni-l amintim în fiecare luptă pentru biruința binelui, în care el a sângerat, și să urmăm cu puteri unite lupta aceasta, spre care el a voit să ne îndrumeze.

Cornel Ungureanu, în monografia lui Ioan Slavici, observă importanța influenței lui Eminescu în pornirea și dezvoltarea carierei de scriitor a lui Slavici, iar acesta afirmă faptul că

nu vom sublinia niciodată îndeajuns rolul lui Eminescu în formarea lui Slavici. Provenind dintr-o familie mai degrabă săracă, peregrind prin școli aproximative, Slavici îl întâlnește pe Eminescu într-un moment în care ideile de autoritate intelectuală, protecție, formare deveneau vitale.Tînărul cu o sănătate precară, cu o cultură nesigură avea nevoie ca de aer de un astfel de sprijin.

Influența permanentă și activă a lui Eminescu este recunoscută în totalitate atât de criticii literari, cât și de însuși Slavici, însă ceea ce realizează Slavici i se datorează doar lui însuși prin faptul că și-a dorit și a avut voință să înceapă și să continue munca de scriitor și de om dornic să împartă și cu alții ceea ce el știa.

1.2.2. Influența lui Ion Creangă asupra lui Ioan Slavici

În Amintiri, Slavici vorbește despre personalitatea lui Ion Creangă, însă nu dezvoltă amănunte despre o prietenie strâns legată între ei, ci mai mult o relație de colegialitate, marcată de politețe și respect. Această legătură dintre cei doi este datorată faptului că în primul rând, ambii sunt membrii ai Junimii, și în al doilea rând, ambii au ca prieten comun pe Mihai Eminescu a cărui influență în viața celor doi scriitori este una foarte importantă. Despre Creangă, Ioan Slavici ne spune în Amintiri faptul că era un om care nu dorea să iasă în evidență, ci ,,mai mult i-a plăcut să-și petreacă viața în mijlocul copiilor adunați în școală”, lucru pe care Slavici îl are în comun cu acesta, deoarece și Slavici va avea o îndelungată activitate de dascăl pe care o va realizeaza cu multă pasiune. Slavici observă o asemănare între Creangă și Eminescu deoarece, cei doi îi criticau pe alții atunci când era nevoie, astfel încât, Slavici afirmă despre Creangă faptul că era un

om de o inteligență cu desăvârșire superioară, el judeca ce-i drept, pe alții tot ca bunul său prieten Eminescu, dar nu se socotea mai deștept decât alții, ci zicea în felul lui, că sînt mai mărginiți decât dânsul.

Slavici se întâlnește cu Creangă prin intermediul lui Eminescu, iar una dintre aceste întâlniri are loc, după cum ni se mărturisește în Amintiri, la București.

Cît-va timp după publicarea în ,,Convorbiri Literare” a novelei ,,Budulea Taichii” m’am întâlnit cu Ioan Creangă la București și am petrecut împreună cu Eminescu câteva seri la dânsul.

În urma unor discuții purtate de aceștia în cadrul întâlnirii, Slavici dorește opinia lui Creangă despre nuvela publicată în Convorbiri literare, Budulea taichii, despre care Creangă afirmă prin felul lui indirect faptul că:

îmi place și mie, dar cică era odată un flăcău, care se ’ndrăgostise rău de tot de o fată. Frumoaă însă, fata s’a măritat la oraș, după altul, mai bogat, care putea să-i facă toate voile, și bietul de flăcău a rămas cu inima friptă și plină de amar. Peste cît-va timp însurățeii s’au întors în sat și flăcăul, întâlnind-o, a stat buimac în fața ei. Era gătită, spelcuită și sulemenită de nu mai știai, cum să te uiți la ea. ,,Nu e aia pe care o știam eu!”-își zise el cu inima ușurată[…] ,,Îți pare Budulea prea spelcuit,”-întâmpină Eminescu. ,,Nu prea, dar cam,” -răspunse Creangă.

Cei doi ajung să-și citească unul altuia scrierile, lucru ce îl încântă pe Slavci, deoarece el este un om sociabil care dorește să învețe și să înțeleagă cât mai multe lucruri ce au ca scop consolidarea personalității sale, afirmând faptul că Ioan Creangă ,,mi-a citit prima parte a ,,amintirilor” lui, care e fără ’ndoială una din cele mai prețioase creațiuni în literatura noastră poporală.” În urma unor scrisori prin care aceștia își trimit propriile scrieri pentru a mai împărtășii gânduri și impresii, găsim în monografia lui Creangă realizată de G. Călinescu, o scrisoare în are cei doi împărtășesc aceleași impresii. Despre această scrisoare, Călinescu spune că ar fi o epistolă de om prost ,,în care lasă dinadinsul să treacă câte o vorbă tare, fiindcă așa vorbesc proștii care n-au avut de unde învăța purtări alese.” Creangă îi scrie o scrisoare-răspuns lui Slavici care îi trimisese broșura Soll și Haben scriind astfel:

Ca fiu din popor, admit în totul părerile d-voastră; nu m-am putut opri de a vărsa lacrămi, văzând nenorocirea ce ne amenință în viitorul tărei și al copiilor ei! Și cu atât mai mult am simțit, cu cât de mic copil am văzut vicleșugul acestui [ soi de oameni ] îndărătnic și risipitoriu la ce țintește…[…] Noi, cari am gustat amarul, să desprețuim pe oamenii cei ce lucrează fără de lege și să nu ne însoțim cu aleșii lor- pentru a lua pînea din gura fiilor și a o arunca cînilor. Cred că-i destul o măciucă la un car de oale.

G. Călinescu observă în studiul monografic cu referire la Ion Creangă, unele asemănări între stilul scrierii lui și cel al lui Slavici, astfel încât afirmă în mai multe rânduri următoarele lucruri: ,,Creangă intuia deodată legile genului, pornind numai din spirit de emulație de la Slavici, care însă scria mai degrabă scurte romane” sau ,,cînd un basm cuprinde prea multă pictură, e semn că a fost redactat tardiv de culegător, ca basmele lui Slavici.” Legătura dintre Slavici și Creangă este revelată de către Tudor Vianu în Istoria literaturii moderne, acesta afirmând faptul că ceea ce îi unește pe cei doi

este nu numai stabilirea comunicării cu viața poporului și cu marile lui izvoare de inspirație, dar și acel rafinament al formei, acel scrupul al conștiinței artistice, nutrit în bună parte în atmosfera estetică a Junimii.

Slavici rămâne profund impresionat de omul-Creangă, dar și de omul-scriitor, afirmând despre acesta faptul că ,,ceea ce l-a ridicat pe Creangă în rândul marilor noștri scriitori e sinceritatea și iubirea de adevăr cu care reproduce felul de a gîndi și a simții al poporului român.”

1.2.3 Influența lui I. L. Caragiale asupra lui Ioan Slavici

În anul 1877, redacția Timpul este preluată de către Titu Maiorescu care îl va include și pe Slavici în realizarea și consolidarea acesteia. După câteva luni, Maiorescu părăsește conducerea ziarului și acesta rămâne în grija lui Slavici și Gr. H. Grandea. Slavici dorește să lucreze în redacție ca jurnalist deoarece are intenția de a schimbe prin articolele sale viziunea conservatorilor asupra situației din Transilvania. Ulterior, Slavici va colabora cu Mihai Eminescu, iar mai apoi, în urma relației de prietenie dintre Eminescu și I.L.Caragiale, Slavici va face cunoștință cu acesta, iar cei trei vor lucra împreună la ziar. ,,Eu i-am făcut cunoștința în ajunul războiului dela 1877 prin Eminescu, care-l știa încă din timpul cutreierărilor lui cu trupele de actori și ținea să-l iee tovarăș de lucrare în redacțiunea ziarului Timpul.” Astfel, începe o nouă relație de prietenie de la care Slavici are doar de învățat. Eminescu este cel care reușește să-l pună în contact pe Slavici cu scriitori vremii, în sensul ca acesta poate dezvolta mai mult decât o relație de colegialitate. Din Amintirile lui Slavici aflam mai mult detalii despre relația dintre Eminescu și Caragiale, dar această relație are repercusiuni și asupra lui Slavici. La redacție, Eminescu și Slavici, după cum erau obișnuiți din perioada vieneză, își citeau unul altuia cele scrise, dar ,,acum, Caragiali, adevărat mare maiestru în ale citirii, citia atât cele scrise de noi, cât și ceeace scria el însuși.” Discuțiile ce urmau se întindeau foarte departe, după cum Slavici ne mărturisește, astfel încât aceștia ajungeau să dezbată subiecte din politică, economie, etică, estetică, istorie. Despre cei doi, Slavici afirmă faptul că Eminescu era un

om avântat, de o fire impulsivă,[…], iar Caragiali, care puține învățase, dar pentru toate își avea mintea deschisă și toate era în stare să le ’nțeleagă din puține vorbe,[…], și-l sgîndărea mereu mai cu ,,Aș!”, mai cu ,,Nu se poate!”, mai cu ,,Ba bine că nu!”, ca să scoată din el tot ceeace avea în sufletul lui.

Totodată, în urma acestor discuții, Slavici observă diferențele majore dintre ei în privința gramaticii, Caragiale avea mai mult simțul de limbă și cunoștea mai bine decât Eminescu limba vie care era vorbită. Despre sine susținea că ,,eu știam numai limba pe care am învățat-o alergând cu alți ștrengari dela Șiria pe cîmp, printre vii și pe dealuri.” Cei trei doresc ca în realizarea unei reviste cât mai bune să se ghideze după anumite reguli interioare sau principii pe care să le respecte. Primul principiu era acela de a-și citi reciproc cele scrise, să le analizele și să le corecteze acolo unde este cazul. Pe de altă parte, un al doilea principiu, și poate cel mai important, era acela de a scrie într-o așa manieră încât să nu își arate propriile cugetări, ci scopul ar fi acela de a le reproduce în mintea cititorilor, și de ce nu, de a îi manipula să gândească ceea ce voiau ei. Dar acest lucru era posibil dacă, vorbele alese de aceștia erau cele mai adecvate, dar în același timp și discrete. De cele mai multe ori, Slavici este prins între cei doi, în sensul că le dă amândurora dreptate. Pe de-o parte, după cum ne mărturisește în Amintiri, este de acord cu Eminescu în privința literaturii pe care o consideră continuatoarea lucrării literare din trecut, iar ceea ce se potrivește scrierilor cronicarilor și a celor bisericești poate fi considerată limba română, dar pe de altă parte îi ține partea și lui Caragiale care afirma că limba ce trebuie folosită este cea care vine în concordanță cu societatea în care trăiesc. Aceste dispute duc la formularea unor obiective, Slavici argumentând faptul că neexistând o gramatică ce coexistă cu principiile lor ,,ni-am pus în gând să ne croim noi o gramatică- așa numai pentru noi.” Eminescu va prelua ca sarcină de lucru etimologia, Caragiale sintaxa, iar Slavici întrebuințarea și așezarea cuvintelor în normele limbii, adică topica. Despre relația de prietenie pe care o are cu Caragiale, Slavici povestește că de cele mai multe ori, când se afla cu acesta la restaurant sau la o cafenea, Caragiale se uita la cei ce îi treceau prin față și începea ,,să scruteze mutre, să prindă gesturi și atitudini -o slăbiciune pe care o aveam și eu, ba mi-a rămas și pînă ’n ziua de azi.” Totodată, Slavici ne povestește faptul că niciodată nu a putut să-l convingă pe Caragiale să îl însoțească plimbările sale, ba mai mult, Caragiale ,,râdea de mine cînd îi vorbeam despre plăcerea de a străbate înfundăturile văilor și peste coaste prăpăstioase pînă ’n poienele culmilor.” Cei doi scriitori vor mai colabora și la revista Vatra, care apare la 1 ianuarie 1894. Slavici, Caragiale și Coșbuc vor fi conducătorii acesteia, însă, Caragiale se retrage destul de repede. Această publicație literară ilustrată este pentru lectura familiilor, cei trei scriitori dorind ca prin intermediul acestei reviste să-și publice toată producția lor literară.

1.2.4. Junimea și Ioan Slavici

Legătura lui Slavici cu cei din societatea Junimii este cel mai bine reprezentată de către Iacob Negruzzi în Amintiri de la ,,Junimea” din Iasi în care găsim anumite referințe la Slavici și totodată vedem ajutorul nemăsurat pe care societate îl acordă lui Slavici chiar în anumite momente de cumpănă ale vieții sale. Relația de prietenie, dar și cea profesională dintre Slavici și Iacob Negruzzi începe prin intermediul lui Eminescu, care îi trimitea scrierile lui Slavici la Junimea, scrieri care treceau mai întâi prin filtrul lui Negruzzi, ca mai apoi acestea să fie publicate în Convorbiri literare. Iacob Negruzzi ne spune faptul că ,,pe Slavici l-am cunoscut numai la întoarcerea mea de la băi și l-am îndemnat să scrie un studiu comparativ între cele două popoare conlocuitoare români și unguri […]”, adică, întâlnirea dintre cei doi are loc la Viena, în vara anului 1870. Iacob Negruzzi are o influentă mare asupra lui Slavici, el fiind cel care îi oferă sprijinul intrării în societatea literară Junimea. Despre Slavici, acesta afirmă faptul că ,,vorbea românește cu oarecare greutate și cu accent străin, dezvățându-se de limba părintească în țările ungurești.” Totodată, Negruzzi îl încurajează, ca și Eminescu, să scrie: ,,eu l-am îndemnat să scrie un șir de studii despre maghiari și români, să puie oarecum pe hârtie ideile ce-mi exprimase de mai multe ori în convorbirile noastre.” Iacob Negruzzi îi este aproape în momentele de cumpănă ale vieții, astfel încât, după moartea părinților lui Slavici, Negruzzi intervine în ajutorul acestuia, iar cu influența sa în societatea litarară Junimea, Slavici primește un ajutor bănesc pentru a putea să-și continue studiile la Viena:

am pus din nou la contribuție pe membrii societății ,,Junimea” spre a veni în ajutorul acestui tânăr autor care începuse a scrie povești populare mai frumoase și mai bine decât se scrisese vreodată înaintea lui în limba română.

Această încredere deplină în forțele lui Slavici, oferită de către Iacob Negruzzi, cei din societatea litarară, și nu în ultimul rând de către fondatorul Junimii, Titu Maiorescu, are ca scop creșterea încrederii în sine și totodată dorința de a merge mai departe pentru a face bine la rândul său și altora. Slavici are norocul de a întâlni în viață anumite persoane care îl ajută și îl îndrumă spre ce este mai bine, iar el, ca un om ascultător la sfaturile altora, își urmează intuiția, se crede în sfaturile bune ale celor din jurul său, iar acest lucru nu-i dă decât de câștigat deoarece ajunge prin forțele proprii, de la copilul zburdalnic și fără de griji din Șiria, la adultul capabil să ia propriile decizii și să ajungă cineva în viață. Cu ajutorul celor din Junimea, Slavici pleacă la Viena în 1873. Întors în țară, în 1874, la stăruința lui Negruzzi pe lângă Titu Maiorescu, care devenise ministru al Instrucțiunei publice, Slavici primește un loc de muncă din care să supraviețuiască:

Maiorescu i-a propus prin mine să-l numeasă un fel de secretar pentru regularea și tipărirea importantelor documente istorice pe care bătrânul Euxodiu Hurmuzachi, bătrânul, le culesese în arhivele secrete în Viena […], ajunse în mînele Ministrului de Culte al României.

Slavici contină să-i trimită scrierile lui Negruzzi, iar acesta apreciază evoluția modului de a scrie, spunând că ,,dacă înainte îmi trimisese mai mult povești culese din popor, acum el scria acele novele în formă populară care i-au stabilit reputația de prozator eminent.” Negruzzi observă faptul că și pe Slavici, ca și pe mulți alții, politica l-a îndepărtat de alte lucrări intelectuale lucru ce vine în defavoarea literaturii naționale. Acest lucru se întâmplă deoarece Slavici este închis timp de un an, ca urmare a unui articol din Tribuna în care era reprodus discursul politic al generalului român Traian Doda. Negruzzi mărturisește că singurul cu care a purtat o corespondență întinsă este Slavici, mai ales în momentele în care acesta era internat în sanatoriul din Viena.

Slavici pe când era bolnav scria săptămâni întregi la aceeași epistolă și mă pomeneam deodată cu un manuscript lung și întins în care îmi da samă de cele mai intime cugetări ale sale, îmi deschidea tot sufletul său.

În această perioadă, Slavici descoperă relația dintre scris și ,,viață și corespondența cu I. Negruzzi e prima formă imperfectă, neorganizată estetic și mai ales prea brutal încă legată de sine, a marii literaturi pe care o va scrie mai târziu.” Slavici recunoaște ajutorul oferit de Negruzzi, exprimându-și în fiecare scrisoare recunoștința: ,,D-ta ești singurul om care mă sprijinești în această stare deplorabilă; dacă d-ta n-ai fi fost, n-aș fi eu și aș înceta de a fi dacă și d-ta azi m-ai părăsi.” Dar cu timpul, relațiile dintre cei doi se răcesc, Negruzzi afirmând faptul că se aștepta la acest lucru deoarece consideră ca element lipsă, simpatia reală dintre ei, adică acea simpatie care se realizează pe alte motive decât serviciile pe care oamenii le fac unii pentru alții. Totodată, intervine ca factor defavorizant și faptul că cei doi se cunoșteau mai mult din scrisori.

Era între noi o recunoaștere de merite reciproce […]. Chiar acum când am luptat trei ani de-a rândul să fac ca Slavici să se aleagă membru al Academiei Română- […]- am făcut-o ca o datorie față cu un autor de merit, dar fără pornirea și simțământul mai cald al unui prieten iubitor.

Așadar, din cele relatate, se observă o influență mare de cultură în viața lui Slavici, care îl ajută să-și depășească condiția din Șiria, ajungând astfel să evolueze spre ceva mai bun care oferă literaturii române numeroase opere.

1.3. Influențele fiozofilor asupra lui Slavici.

1.3.1. Filozofia lui Confucius

Ioan Slavici a fost încurajat pe deplin de către Mihai Eminescu de a-și înlătura anumite lacune, astfel încât acesta este îndrumat să citească unele scrieri filozofice. Întâlnirile celor doi puteau fi considerate ca adevărate lectii, din care, Slavici mărturisește că, ,,m-am luminat fără îndoială mai mult decât audiind cursurile de la universitate.” Printre lecturile filozofice, de la care preia câte un sfat sau câte un principiu de viață după care să se ghideze, se numără și filozofia lui Confucius. Slavici se regăsește în filozofia lui Confucius deoarece acesta își are caracterizată dogma prin valorificarea omeniei, a justiției, a sincerității, a respectului. Acesta este cel mai important filozof din universul de cunoaștere filozofică al lui Slavici, de la care preia nu doar învățăturile, ci și anumite concepte care îl vor ajuta în viitoarea carieră de scriitor, acesta spunând că ,,am citit cu multă rîvnă tot ceea ce mi-a căzut în mână despre viața lui Confuciu și despre îndrumările date de dînsul.” Magdalena Popescu afirmă faptul că prin alegerea lui Confucius ca mentor spiritual al lui Slavici, Confucius devine ,,o prezență consultată în momentele alegerii, o autoritate invocată ca să-i confirme atitudinea atât față de cei ce-l contestă, cât și față de sine însuși.” Interesantă este asemănarea dintre cei doi, ambii fiind educatori desăvârșiți și impulsionați de un spirit etic nativ. Printre primele opinii despre Confucius se numără cea a lui Eminescu care îi prezintă lui Slavici filozofia și totodată i-o explică acestuia în momentele în care scriitorul nu înțelegea anumite lucruri. Părerea lui Eminescu este foarte importantă pentru Slavici, astfel încât Confucius va reprezenta pentru Slavici ceea ce reprezenta și pentru Eminescu, adică: ,,cel mai cu minte dintre oamenii ce-au trăit pe fața pământului.” Pentru a înțelege în ce măsură Slavici a fost influențat de către scrierile lui Confucius, trebuie să îi definim în primă instanță doctrina acestuia. Despre Confucius știm că a fost un filozof chinez care a influențat pozitiv gândirea asiatica, și nu numai. Pildele lui Confucius sunt percepute ca fiind un sistem etic practic, dar și generos în învățături și este exclusă percepția religioasă a învățăturilor sale. Pe de altă parte, învățătura acestuia este interpretată adeseori, după cum ne spune Jonathan Clementes ,,ca o lege peremtorie, ce conține și un alt aspect important al confucianismului-datoria.” Această noțiune este dezvoltată de Confucius în Da-xio sau Marele studiu, reprezentând prima carte clasică a acestuia. El integrează această noțiune în toate domeniile, vorbind despre datoria de a dezvolta rațiunea, ,,Yao a putut să dezvolte și să facă să strălucească cu toată forța principiul sublim al inteligenței pe care noi o primim din cer”, datoria de a reînnoi sau de a lumina oamenii, de a considera perfecțiunea sau binele suprem ca fiind menirea finală a fiecăruia, datoria de a cunoaște și totodată de a distinge cauzele și efectele, datoria de a perfecționa conștințele morale prin înțelegerea faptelor, datoria de autoperfecționare, de a face sincere propriile intenții, iar ,,pentru a guverna cum trebuie un regat, este necesar să te străduiești mai înainte să-ți faci ordine în propria familie”. Una dintre cele mai importante datorii ale omului este aceea cunoscută ca ,,noblesse oblige”, și anume concepția că avantajul creează responsabilități, mai exact, concepția prin care copiii sunt loiali părinților, iar plebea stăpânilor și totodată autoperfecționarea care la rândul ei înseamnă atingerea unui înalt grad de noblețe. Totodată, pentru Confucius

căminul familiei este microcosmul statului însuși, iar dacă copiii sunt supusi părinților, părinții sunt supuși guvernului și guvernul este în mâinile unor oameni drepți și cinstiți ce slujesc un domnitor luminat, atunci nu există dihonie sub Cer.

Și Slavici dorește evitarea dihoniei și tocmai de aceea dorește restabilirea drepturilor pentru românii din Transilvania în ajutorul cărora intervine de mai multe ori chiar dacă aceste intervenții vor avea repercusiuni negative asupra sa. Confucius este de părere că oamenii trebuie să aibă bine definită poziția în societate și să-și cunoască responsabilitățile: ,,oamenii trebuie să-și cunoască locul și de asemenea să recunoască faptul că cel superior are o responsabilitate față de cel inferior.” Învățătura și credința lui Confucius, după cum afirmă Jonathan Clements, este aceea că ,,în lumea sa ideală, bunătatea dintre membrii familiei se extinde la amabilitate între vecini, la adevăr în cadrul comunității și în final la o lume mai bună.” Și Slavici își dorește o lume mai bună, de aceea el luptă cu sistemul și spune în mare măsură ceea ce gandește chiar dacă știe că va fi pedepsit în justiție pentru acest lucru. G. Călinescu vede în Slavici dorința de schimbare a societății, el afirmând că ,,alții, ca Ioan Slavici, se cred datori a lua biciul în mână și a încerca pedepsirea unei societăți putrede.” Importantă e lupta pe care acesta o duce pentru formarea unei societăți mai bune, care, chiar dacă nu reacționează în momentul respectiv, o va face cu trecere timpului și va asimila ceea ce este important și necesar. G. Soulié de Morant în lucrarea sa Preceptele lui Confucius (Krong Țe) pune în evidență grija permanentă a lui Confucius în a ridica oamenii mai presus de animalitate ,,dezvoltând calități pe care omenirea le împărtășește cu tot ceea ce trăiește” astfel încât se va crea o elită atât morală, cât și intelectuală ,,adevărați seniori ,,țiunn țe”, pentru a călăuzi turma celor neghiobi și incapabili ,,siao jenn” oamenii mici.” Unul dintre principiile după care se ghidează Ioan Slavici și în care îl regăsim pe deplin este reprezentat de către o vorbă a lui Confucius:

a nu studia în tinerețe înseamnă a fi un incapabil când ești mare. A îmbătrâni fără a lăsa o învățătură înseamnă a muri fără ca cineva să se mai gândească după aceea la tine. A avea și a nu da este cea mai neagră răutate.

Așadar, omul ce dorește auroperfecționarea, în concepția lui Confucius, trebuie să posede anumite calități ce pot fi dobândite și îmbunătățite pe parcursul vieții, și anume: cunoașterea Antichității, respectarea tradiției, simțul datoriei, sentimente filiale și onestitatea. Slavici este impresionat de doctrina lui Confucius și afirmă că a rămas încântat de claritatea cu care acesta ,,derivă totul din legăturile firești dintre părinți și copii și am înțeles ce vrea el să ne spună când zice că acela care nu e bun fiu nu e nici tată bun, nici frate bun, nici bun om.” Valorile dezvoltate de către Confucius sunt potrivite pentru Slavici deoarece acesta se regăsește pe deplin în ceea ce filozoful propagă, și poate, după care Slavici se ghida instinctiv, chiar înainte de a-i cunoște filozofia. După alegerea făcută de scriitor în materie de preferința în filozofie, putem să ne dăm seama ce fel de persoană era Slavici, care erau valorile după care se ghida și ceea ce era important pentru el. În Fapta omenescă- Scrisori adresate unui om tânăr, Slavici dă un citat de-al filozofului: ,,întărește în copiii tăi ceea ce era bun și slăbește în ei ceea ce era rău în părinții tăi” pentru ca mai apoi să i se justifice cititorului: ,,ți le spun acestea numai pentru ca să înțelegi de ce l-am pus eu pe Confucius mai presus de toți aceia care care le-au dat oamenilor sfaturi în ceea ce privește buna viețuire.” Observăm, așadar, de ce Slavici îl preferă pe Confucius și de ce îi urmează dogmele care ,,atât de bine se potriveau cu ceea ce învățasem acasă la noi.” Slavici este un adept atât de fidel al filozofiei lui Confucius încât dorește să o urmeze cu devotament, astfel că de fiecare dată când se abatea de la îndrumările filozofului acesta se simțea, după cum afirmă, ,,nemulțumit de mine însumi și-mi fac mustrări când se întâmplă să cad în păcatul de a mă fi abătut de la cele mai însămnate dintre ele.” Chiar dacă are grijă să se mustreze când greșește, Slavici are grijă să îi corecteze și pe alții, acest lucru fiind imperios necesar pentru o bună propagare și implementare a doctrinei lui Confucius transpună în propria persoană : ,,sunt nevoit a judeca și când e vorba de fapte săvîrșite de alții.” Preluând învățăturile filozofului chinez, Slavici are anumite revelații în ceea ce privește viața trecătoare a omului, afirmând că nu merită înjosirea pentru anumite lucruri, minciuna și dușmănia cu aproapele, el însușindu-și anumite învățături: iubirea de dreptate, iubirea de adevăr, buna-credință și sinceritate. Crescut într-o familie de creștini care erau aproape de casa lui Dumnezeu și primind o educație morală și religioasă solidă, Slavici se regăsește cu ușurință în filozofia lui Confucius și nu îi este greu să o urmeze. Îi este foarte ușor să se ghideze după ceea ce deja se afla în el, astfel încât acesta dă literaturii numeroase scrieri despre educație și morală. Prin scrierile sale, ca de exemplu romanul Mara, acesta pune printr-o manieră subtilă problema diferențelor de clasă, nație și religie astfel încât dorește să arate și cursa de neoprit a destinului și totodată care sunt urmările dacă ajungi să respecți sau să încalci niște norme. În nuvela Moara cu noroc regăsim unele concepte ale filozofului chinez, conturate în personajele principale. Despre respectul față de suveran și respectare legii, găsim exemplificate situațiile în care Ghiță trebuie să se spună suveranului-antagonist, Lică Sămădăul. Pe de altă parte, dragostea filială pe care Confucius pune mare accent este reprezentată de existența copiilor din nuvelă, pentru care tatăl, Ghiță, este în stare de multe sacrificii, iar pe de altă parte, dragostea bătrânei pentru fata sa Ana, căreia aceasta îi dorește binele și chiar obiectează în momentul în care se hotărăște decizia plecarii. Urmarile negative ale acestor fapte arată o încălcare a unor principii bine enunțate de către Confucius, dar și de către destin, în general. Ceea ce construiește Slavici pentru literatură pornește în primul rând de la experiențele non-ficționale, adică realitatea propriei vieți, pe care, mai apoi, o transpune în ficțiune pentru o mai bună ilustrare. Dacă Slavici nu ar fi primit din copilărie o bună educație, poate nu s-ar mai fi ghidat după anumite doctrine sau învățături, după cum și citatul pe care el îl dă despre îmbunătățirea a aceea ce e bun în copil.

1.3.2 Filozofia lui Schopenhauer

Universul de cunoaștere filozofic al lui Slavici este fundamentat de scrierile lui Confucius, dar și de cele ale lui Kant și Schopenhauer. Cu ajutorul scrierilor filozofice a căror lectură este ghidată de către Eminescu, Slavici are posibilitatea de a vedea anumite lucruri din perspective diferite. El poate analiza, contesta sau susține afirmații și idei ce aparțin acestor filozofi și își poate însuși anumite învățături pe care la rândul lui să le transmită. Perioada vieneză este cea mai importantă pentru Slavici deoarece acesta își definește cultura și își pune bazele anumitor ideologii. Având un ghid care să îi urmărească și să îi completeze lacunele, Slavici câștigă șansa de a se autoîmbunătății și afirmă că ,,trebuia deci să studiez și eu filosofia, căci filosofia este un studiu auxiliar pentru jurisprudență, întocmai ca istoria.” Magdalena Popescu, afirmă pe baza mătruriilor lui Slavici faptul că inițierea este făcută de Eminescu și cu aceste repere, Slavici începe să citească filozofie ,,oarecum sigur de înțelegerea prealabilă și neașteptând de la ele decît informații cu caracter operativ, capabile să-l abiliteze în propriil studii de specialitate.” ,,Influența lui Schopenhauer a fost, până la sfârșit dintre cele mai întinse”, astfel că se răsfrânge și asupra lui Slavici. Contactul cu filozofia acestuia este luat de către Slavici în perioada petrecută la Viena, perioadă despre care vorbește în memorialistică și în care discută și despre influența filozofiei lui Schopenhauer asupra sa. Deoarece petrecea majoritatea timpului cu Eminescu, Slavici ajunge să-l compare pe poet cu Schopenhauer afirmând că pentru a realiza o lucrare intelectuală este nevoie de o sănătate puternică, pe care, se pare, la momentul respectiv Eminescu o avea. În momentul când acesta începe să citească din scrierile lui Schopenhauer, Slavici are o revelație. Acesta este profund marcat de prima carte pe care o citește Rădăcina pătrată a principiului rațiunii, astfel că ajunge să îi mărturisească printr-o scrisoare lui Iacob Negruzzi faptul că a rămas impresionat de aceste idei noi și proaspete pentru gândirea sa. Unul dintre aspectele pe care Slavici le menționează despre Schopenhauer este acela că filozoful ,,nu era nici misionar, nici iezuit, dar n-avea nici el copii și nevastă, n-avea pe nimenea care să se bucure dimpreună cu el de mintea lui cea mare.” Într-un fel, memorialistul încearcă o comparație cu filozoful și probabil dorește să arate că în viață familia este mai importantă, dar în același timp este de părere că fiecare este cu menirea lui. Totodată, Slavici încearcă să arate că omul înzestrat cu un anumit har intelectual nu mai are nevoie de anumite lucruri care să îi completeze existența, ci se afundă în muncă, iar singura satisfacție a vieții sale este rezultatul a ceea ce face. Schopenhauer nu mai are nevoie de familie, nevastă și copii, ci are nevoie să fie sănătos pentru ca în izolarea muncii sale să se simtă nu doar fericit, ci și mulțumit de ceea ce produce. Totodată, Slavici aduce ca argument, după cum însuși filozoful german afirma faptul că ,,el nu voia să aibă copii, care n-ar fi putut să fie decît niște stîrpituri.” Slavici compară filozofia lui Schopenhauer cu o poezie încântătoare și totodată spune că filozoful nu își vede filozofia ca o știință, ci ca pe o artă, lucru pe care Slavici nu îl înțelege, dar îl acceptă pentru că așa spune filozoful. Slavici observă că ,,filozoful nu rezonînd a ajuns la recunoașterea adevărului, ci s-a pomenit deodată, ca poetul, stăpînit de o puternică impulsiune.” Omului din Șiria, crescut la țară și intrat în contact târziu cu filozofia, spre deosebire de Eminescu, îi este greu să înțeleagă anumite lucruri. În Fapta omeneacă el încearcă să explice ceea ce a înțeles din studiile lui Scopenhauer, însă se pare că o face cu destulă stângăcie în exprimare, ca de exemplu:

Întrebarea ,,de ce?” se pune ea de ea în mintea lui și răspunsul se ivește și el ca din senin. Filosoful raționează deci numai atunci cînd vorba e să convingă pe alții; el însuși e convins fiindcă e convins și se simte convins așa precum este fiindcă nu poate să vadă lucrurile altfel de cum le vede.

Din explicația pe care o dă, pare că și el este încurcat și ne face să credem că nu prea a înțeles mult din filozofia lui Scopenhauer. Se vede diferența de fluiditate în vorbire în momentul în care Slavici vorbește despre Confucius și filozofia acestuia în care se regăsește. Scriitorul este mult mai apropiat și se identifică ușor cu învățăturile date de Confucius deoarece cu multe dintre acestea ia contact încă dinainte de a îl citi. În cazul filozofului german, Slavici se regăsește în mică măsură sau chiar deloc, iar mentorul său îl ajută să înțeleagă în profunzime ceea ce Schopenhauer încearcă să spună. Ceea ce scriitorul dorește să descopere este ,,o morală, un cod de norme care să-i prescrie comportamentul față de sine și față de ceilalti, să-i arate binele, răul, acceptabilul, legea într-o lume căreia el încearcă se i se adecveze.”, iar ceea ce încearcă să descopere este adevărul social. Ceea ce nu înțelege și nu poate să conceapă Slavici este cum un om nu își dorește să aibă o familie și poate să trăiască izolat și să se definească doar prin munca lui. În memorialistică observăm mai mult o critică la adresa filozofului, Slavici afirmând că ,,ori eu eram cu ochii împăingeniți, ori lui Schopenhauer îi lipsea ceva: ori la mine, ori la el era un defect de educațiune.” Pentru Slavici anumite aspecte ale vieții erau bine definite, iar aceste aspecte veneau în opoziție directă nu cu ceea ce afirma Schopenhauer, ci cu ceea ce făcea acesta. Lipsa familiei din viața filozofului german nu-i dă pace scriitorului din Șiria, fapt pentru care afirmă cu vehemență următoarele:

Eu cu mintea mea croită de la sat și cu ideea mea fixă trăgeam chiar din principiile etice ale lui Schopenhauer concluziunea că în lumea aceasta foarte mult atîrnă de creștere, că singura creștere bună este cea firească și că creșterea firească nu e cu putință decît sub privegherea părinților, fiindcă aceștia au și ei tendințele ce urmează să fie dezvoltate în copil și astfel ajută oarecum din slăbiciune, dar nu pot niciodată să împiedice dezvoltarea aptitudinilor, care mai ales în copilărie se face.

După cum afirmă și Pompiliu Marcea, Slavici nu a fost un filozof ,,dar a acționat totdeauna, la problemele filozofice, ca un om practic și de bun-simț ce era.” Prin aprofundarea filozofiei lui Schopenhauer, Slavici ajunge să-l cunoască și să-i descopere greșelile mai ales prin faptul că filozoful nu înțelegea ideea de sentiment.

Chiar Schopenhauer, cugetătorul atît de îndrăzneț și de încrezut în agerimea lui, ajungând să vorbească despre sentimente, își pierde deodată avîntul și face mărturisirea anume pentru dînsul atît de frumoasă că ele sînt ceva ce el nu poate să înțeleagă.

Slavici consideră că oamenii mai mici, printre care și el, prin comparație cu geniile creatoare, nu pot renunța la credință și la rolul ei permanent din viața de rând și totodată acești oameni experimentează diferite sentimente pe care le acceptă ca parte normală din viața lor. Chiar dacă în unele momente, scriitorul se pierde printre concepte și termeni cu care va ajunge să se familiarizeze, filozofia lui Scopenhauer îi trezește interes și ajunge să afirme că este uluitoare, iar lectura acestor scrieri îi dă impresia că renaște.

1.3.3. Filozofia lui Kant

Kant este printre primii filozofi cu ale căror scrieri Slavici intră în contact. Acest filozof nu îl încântă în mod deosebit, iar scriitorul din Șiria afirmă în nenumărate rânduri că nu îi plece și nu îl înțelege. Chiar dacă nu este atras de ceea ce citește pentru că este depășit de conceptele prezentate și indignat de unele aspecte care intră în contradicție cu ceea ce el știa, Slavici nu renunță și citește scrierile acestuia, și nu numai, deoarece este conștient că numai așa se poate îmbunătății intelectual, și de ce nu, și spiritual. Despre scrierile lui Schopenhauer și Kant, scriitorul nu pare foarte încântat, nu pentru faptul că neagă ceea ce aceștia spun și propagă ca fiind normal, ci pentru faptul că el este deprins cu anumite învățături care îi definesc personalitatea, iar în momentul contactului cu noul, în cazul nostru ideile filozofilor, Slavici pare un pic reținut și nu dorește să se afunde în afirmații despre un subiect pe care nu îl stăpânește în totalitate. Ambiția și dorința prosperității intelectuale nu îl abandonează, astfel că Slavici citește filozofie și poartă anumite discuții cu Eminescu, însă poetul este cel care îi dă lămuririle necesare pentru înțelegerea abstractului din filozofie. Primul contact cu filozofia lui Kant este, după cum și Magdalena Popescu afirmă, unul dezastruos.

Citește Kant și e inhibat. Efectul se arată atît de covîrșitor, încît trebuie să arunce cartea, ca să se poată concentra în liniște asupra examenelor. O reia după sesiune și încearcă să o ducă pînă la capăt. Starea de incertitudine și de derută pe care i-o provoacă lectura, senzația că a intrat în posesia unui adevăr esențial, care însă îi contrazice și îi dărîmă toate convingerile asimilate anterior, e persistentă.

Filozofia lui Kant este cea pe care Schopenhauer o continuă deoarece Kant îi este mentor. Astfel, Slavici trebuie să îi citească pe amandoi pentru a înțelege ceea ce aceștia doresc să transmită.

Concepția kantiană venea să stingă, printr-o ingenioasă și impresionantă sinteză, un vechi conflict teoretic, între teoria raționalistă- care atribuia rațiunii noastre rolul de izvor unic de adevăruri- și teoria empiristă, care socotea că baza conștinței valabile este experiența, și numai ea.

Ca un adevărat însetat de știință și de cunoaștere, Slavici încearcă să asimileze tot ceea ce i se dă spre a învăța și totodată să adopte un nou mod de gândire pentru a prospera cu adevărat. Dar acest nou contact intelectual îi dă mult de gândit scriitorului deoarece multe dintre noile idei ale filozofilor sunt adevărate probleme la care el nu se gândise până în momentul respectiv. Există pe de-o parte o ,,incompatibilitate între modul de a gîndi al șirianului și idealismele de felurite nuanțe cu care intră el acum în contact.” Despre ceea ce Kant cercetează și demonstrează prin lucrările sale filozofice încearcă să arate și C. I. Năvârlie :

după Kant, gândirea asupra lucrurilor începe în mod dogmatic. Aceasta însemnează că cugetarea deplin încrezătoare în mijloacele ei, își face iluzia că poate să deslege orice problemă, că poate să pătrundă până în esența cea mai intimă a lucrurilor. Cu alte cuvinte rațiunea omenească construiește diferite teorii filozofice asupra lumii, fără să aibă în vedere materialul din care lucrează, fără ca, cu alte cuvinte, să-și cunoască propriile sale puteri prin o prealabilă critică a mărginirii lor.

Slavici considera că arta pentru artă producea anumite emoții și nu cea impersonală, astfel că el nu va fi un promotor al ideilor și concepțiilor estetice filozofice. Ceea ce Slavici reușește să facă este sustragerea a ce este important pentru propria dezvoltare personală din cele ce citește în materie de filozofie. Slavici afirmă că nu era încântat de ideile lui Kant care ajungeau să-l revolte și totodată afirma că filozoful i-a produs multă îndoială în suflet. Despre limbajul filozofului, Slavici afirma că era unul greu și îi era dificil să-l înțeleagă, dar în sinea sa părea că îl înțelege pe filozof. Slavici afirma că ,,îmi era parcă, cetind cartea, mă dezbrac încetul cu încetul de firea mea proprie, îmi răstorn eu însumi toate temeliile vieței mele sufletești.” Totodată, Slavici observă cum principiile estetice ale lui Kant ajung să-i rupă legăturile create între persoana sa și lumea înconjurătoare și afirmă că cel care poate să se piardă în asemenea aiureli este un om mulțumit cu adevarat de propria stare sufletească. Unul dintre motivele pentru care nu este atras de partea aceasta filozofică și de conceptele estetice aduse în prim plan de către filozofii citiți de el este faptul că Slavici nu avea o afinitate pentru știință și nu își dorise niciodată să aprofundeze conceptele ei. El mărturisește că a parcurs literatura universală în fugă și nu a ajuns la performanța personală de a se adânci în concepte și semnificații. Cu toate acestea, scriitorul nu renunță la dezvoltarea culturii personale și se pierde printre termeni, filozofii și semnificații, mărturisind:

pe cînd capul îmi era plin de ,,apriori” și ,,aposteriori”de empirism și de transcendentalism, de ,,imperativul categoric” și de toate celelalte idei ale lui Kant pe care nu le înțelegeam încă, mă mai opinteam să înțeleg și pe ,,Eu” a lui Fichte și să aprofundez pe Schelling, ba pînă chiar și pe Hegel.

În Fapta omenească, Slavici își compară profesorii cu filozoful, fapt ce demonstrează că filozofia lui Kant a avut un impact semnificativ pentru Slavici. Acest impact nu se compară cu ceea ce filozoful budist, Confucius, îl provoacă prin învățăturile sale, însă Slavici știe că este bine să iei din toate câte puțin. El mărturisește că avea o adevărată obsesie de a-și

explica lucrurile din stări tonice ori atonice, hipertrofice ori atrofice. Astfel, profesorul meu din Ihering, care-și făcea lecțiunile cu multă căldură și cu mult avînt, era pentru mine un om tonic și hipertrofic, iar alt profesor al meu, Arndts, care vorbea foarte cuminte, dar atît de monoton, încît te adormea cu vorba, era un om atonic și atrofic. Tot astfel era pentru mine și Kant.

Astfel, putem afirma că acest contact cu filozofia ajunge să îi trezească lui Slavici interes pentru lucrurile situate dincolo de aparență, iar acest lucru se vede răsfrânt în scrierile sale literare. Unele dintre idei le găsim oglindite în nuvelele sale, descoperim învățături care să ghideze omul spre mai bine și întâmplări care să demonstreze ceea ce este mai bine pentru viața omului. Munca despusă de Slavici în scrierile sale este constituită din dorința acestuia de a transmite din ceea ce el asimilase, însă unele idei sunt introduse subtil pentru ca doar un cititor avizat să le descopere.

CAPITOLUL 2

MEMORIALISTICA LUI IOAN SLAVICI

Scrierile memorialistice ale lui Ioan Slavici sunt considerate documente cu o valoare cultural- istorică deoarece prin intermediul lor se cunoaște viața unei epoci, istoria ei, moravurile societății. Prin aceste scrieri memorialistice, Slavici invită cititorii și pe cei curioși la dezlegarea anumitor situații ce sunt regăsite și în scrierile sale ficționale. Scrisă cu scopul de a arăta modul și circumstantețe de la care au plecat unele idei pe care le folosește în scrierile ficționale, memorialistica lui Slavci nu dorește să sporească literatura cu așa zisele scrieri autobiografice. Scopul principal al acestor scrieri este de a fi un ghid care să demonstreze pas cu pas evenimentele care au dus la conturarea anumitor situații și circumstanțe. Aceste scrieri sunt realizate la o vârstă înaintată, când ochiul selectiv și critic al lui Slavici era deja format. Ele vin în completarea și justificarea directă a autorului cu privire la concordanțele și situațiile revelate în ficțiune, și nu numai.

2.1. Memorialistica

Memorialistica lui Ioan Slavici este reprezentată cele trei cărți cu caracter autobiografic ce servesc la înțelegerea într-o măsură mai aprofundată a omului și scriitorului Slavici, adică Închisorile mele scrisă în 1921, ca mai apoi să îi urmeze Amintiri în 1924 și Lumea prin care am trecut, scrisă în același an, 1924, dar apărută postum. Începutul scrierilor memorialistice ale lui Slavici se regăsește în primele lucrări ce sunt publicate de acesta, după cum afirmă și D. Vatamaniuc, astfel că ,,în Studii asupra maghiarilor, din 1871, evocă la o distanță de numai cîțiva ani, întîmplări petrecute la societatea de lectură de la gimnaziul din Timișoara.” Unele dintre aceste date sunt reluate de către scriitor în Lumea prin care am trecut, dar la o distanță de jumătate de secol. Totodată, ca scriere memorialistică se încadrează și corespondența lui Slavici cu Iacob Negruzzi, purtată între anii 1871-1874 și ,,cuprinde și ea numeroase descrieri, mai ales a raporturilor sale cu Eminescu, care se impune sa fie luate ca punct de plecare în cercetarea memorialisticii.” Prin scrierile sale memorialistice acesta dezvăluie anumite aspecte importante care au dus la formarea sa ca personalitate semnificativă din cadrul literaturii române. Volumul Amintiri este o culegere de informații cu privire la diversele evenimente importante din viața sa. Se observă în acest prim volum un ansamblu de informții cu privire la scrierile sale, precum articolele de ziar, corespondențele sale, dar și capitole destinate unor personalități ale vremii cu care el a intrat în contact. Despre Eminescu și relația de prietenie dintre ei, vorbește în câteva capitole și povestește despre importanța acestuia în viața sa de scriitor. Totodată, vorbește și despre Titu Maiorescu, I. L. Caragiale, Ion Creangă, George Coșbuc și Vasile Alecsandri. În Lumea prin care am trecut și Închisorile mele ansamblul de informații privesc mai mult propria persoana, iar el rememorează persoanele și perioada copilăriei, problemele sociale ale vremii, influențele filozofice și tulburările politice. În general, despre scrierile memorialistice putem afirma faptul că ele reprezintă adevărate forme de manifestare în cadrul literaturii ca urmare a unor evenimente ce trebuie consemnate pentru o mai bună rezistență la timpul istoric, și pe de altă parte reprezintă o manifestare ca urmare a unor fapte din viața cuiva. Slavici afirmă în Lumea prin care am trecut, faptul că gândul lui nu este să își scrie biografia, și nici pentru a spori literatura cu memorii, ci pentru a scrie și a arăta ceea ce este relevant ca evenimente istorice ale timpului în care a trăit. T. Vianu este de părere că memoriile pot fi de două categorii. Prima este reprezentată de memoriile scrise pentru a evoca o anumită perioadă, iar acest lucru face ca memorialistica să fie ,,ca o acțiune compensatorie oferită de scriitor pentru propriul său eu rănit.” Cea de-a doua categorie de memorialistică este definită de T. Vianu ca fiind o scriere prin care individul nu încearcă să descrie istoria și evenimentele perioadei sale, ci încercă să o controleze

sau să găsească germenii unei alte îndrumări a lucrurilor, mai favorabilă pentru sine sau pentru toată obștea nefericită din jurul său. Memoriile apar în cazul acesta ca expresia unei diferențe dintre istorie și conștiința individuală și ca o formă, nu numai a resentimentului, dar și a protestului individualist.

În literatura franceză avem reprezentat acest tip de scriere memorialistică în Mémoires d’autre tombe de Chateaubriand prin care acesta reușește să transpună și să transmită informațiile pe care le deținea prin filtrul propriei sale concepții. T. Vianu, în studiile pe care le realizează ajunge și la scrierile memorialistice, confesiuni, jurnale intime, autobiografii, scrisori afirmând că

memorialistul, autobiograful, autorul de jurmale intime, etc. înțeleg să vorbească despre ei însuși ca persoane particulare și interesul lucrării lor provine din individualitatea cât mai stringentă a imaginii umane pe care ne-o oferă.

Totodată, acestea reprezintă fragmente ale istoriei deoarece prin intermediul lor se pot face reconstituiri ale evenimentelor dintr-o anumită perioadă, iar

problemele memorialisticei sunt apoi acele ale istoriei, și anume selectarea evenimentelor după cum sunt semnificative sau nu în raport cu o valoare, găsirea cauzalității și finalității între evenimente, periodizarea lor.

T. Vianu realizează o diferență între istoric și memorialist, astfel că ,,istoricul încearcă să ,,trăiască” timpul ,,povestit”; memorialistul și autobiograful încearcă să ,,povestească” timpul ,,trăit”.” După cum afirmă Cornel Ungureanu, același lucru face și Slavici, astfel că îi putem considera memorialistica și o monografie mai detaliată a autorului, venită din sursă directă. Totodată, T. Vianu afirmă că

orice încercare de a cuprinde mai adânc sufletul artistului trebuie să întreacă acest moment și să înțeleagă acea specifică luptă a motivelor din sufletul său al cărui rezultat este potrivita adaptare a operei materiale la intuiția formală din care ea decurge.

Pe de altă parte, după cum T. Vianu afirmă, memorialistul și autobiograful nu cunosc viitorul a ceea ce ei relatează astfel că, aceștia lasă ,,mai mult loc hazardului, intervenției factorilor necunoscuți și absurzi, forțelor inexplicabile în compoziția istoriei.” Aceste memorii și autobiografii sunt forme modeste ale istoriei însă de mare ajutor pentru valorificarea unor idei sau evenimente ale unei perioade. Slavici, îndemnat de către prietenii săi să-și scrie memorialistica, este ghidat de către intuiție în realizarea și finalizarea acestei sarcini, însă cu anumite rezerve, în sensul că, după cum el afirmă, nu a scris despre lucruri și evenimente oarecare, ci a scris despre oameni și fapte ca urmare a unor impresii și opinii trase în urma experienței sale de viață ,,spunându-le toate așa cum mi s-au oglindit în suflet în trecerea mea prin lumea acesta și cum mi le aduc aminte după trecerea unui timp de cele mai multe ori îndelungat.” Scrierea memorialisticii reprezintă, pe de altă parte, nu dorința de a îmbogății literatura, ci dorința de a își justifica activitatea de scriitor, activitatea culturală și politică. Ca orice scriitor memorialist, acesta nu omite perioada copilăriei și familia în care a crescut, pentru că familia, pe lângă faptul că este microcosmul statului însuși, după cum afirma Confucius, este și elementul de bază de la care Slavici pornește și pe care o are în primă instanță ca model. Acesta are o carieră înfloritoare, iar pe lângă faptul că se remarcă în domeniul literar prin scrierile sale, se manifestă și în viața politică prin faptul că dorește obținerea libertății pentru românii din Transilvania. Chiar dacă unele dintre ideile sale politice contrazic evenimentele istorice, Slavici este un politician înfocat și ajunge la realizarea unor articole destul de ample în care prezintă evenimentele de pe scena politică prin filtrul propriei sale gândiri. Slavici și-a susținut punctul de vedere în momentul în care cineva ajungea să îl contrazică și în favoarea propriilor argumente aducea dovezi bine fondate, dar uneori în lipsă de concordanță cu situația reală în care binele și frumosul nu veneau de la sine. Ca de exemplu, Slavici a avut întotdeauna o atitudine de simpatie pentru Austria pe care o vedea ca singura salvatoare a românilor din Transilvania. În momentul intrării României în primul război mondial alături de puterile Antantei, acesta este în dezacord deoarece el consideră propice alăturarea cu Austria. Chiar și după terminarea războiului acesta rămâne la propriile idei. Totodată, după unirea Transilvaniei cu Moldova și Țara Românească, Slavici rămâne la ideea conform căreia românii transilvăneni ar fi trebuit să-și dobândească autonomia în cadrul Imperiului austro-ungar. George Sanda, în prefața volumul Amintiri afirmă un lucru care este adevărat și dezavantajos pentru Slavici:

Spiritul conservator al scriitorului și lipsa viziunii sale politice l-au împiedicat să sesizeze profundele transformări social-politice care se produseseră atît în interior cît și în afara granițelor țării, nu i-au permis să înțeleagă faptul că istoria îi infirmase concepțiile, nici cel puțin atunci cînd și cei mai zeloși promotori ai lor renunțaseră la ele. Ioan Slavici a înfățișat cu deplină obiectivitate lupta de eliberarare națională pe care o duceau de secole popoarele oprimate din Imperiul habsburgic și nu a făcut niciodată confuzie între poporul maghiar și oficialitatea conducătoare.

Eleonora Slavici, cea de-a doua soție a scriitorului, vorbește în jurnalul său despre personalitatea lui Slavici, jurnal din care aflăm amănunte despre omul din spatele cărților, un om care este dedicat în ceea ce face și crede permanent în intuiția si alegerile sale:

Slavici își scria articolele, – fie politice, fie literare, – cu mare înflăcărare, lovea cu pumnul în masă, își dicta frazele accentuînd vorbele tare și răstit sau rîdea singur de cele ce scria, așa că la început de multe ori mergeam ca să văd cu cine vorbește.

Din aceste afirmații aflăm că Slavici punea suflet în tot ceea ce scria și în același timp observăm implicarea totală a acestuia în realizarea unor texte care să transmită ceva și din care să se tragă anumite concluzii. Soția acestuia își justifică dorința de a scrie despre Slavici și afirmă următoarele lucruri:

Nu scriu aceste lucruri cu ambițiunea ridicolă de a-l ridica pe Slavici mai presus de oamenii echilibrați, vrednici de cinste și de mărire, ci- din contră – vreau să scot la iveală colțurile neșlăfuite ale individualității sale, care l-au depărtat de neînțeleasa pentru el fericire pămîntească.

Scrierea de jurnal a Eleonorei Slavici vine în concordanță cu memorialistica lui Slavici și chiar aduce unele informații mai puțin cunoscute cititorului. Aceste scrieri memorialistice ale lui Slavici sunt scrise la o vârstă înaintată, în care el asimilase experiențele de viață și era dornic, dar se simțea și obligat de către conștiință să lase literaturii române niște documente de o mare însemnătate literară pentru a ilustra nu doar timpul în care trăia, ci și evenimentele, oamenii, experiențele de viață care l-au influențat în scrierea unor opere ce vin în completarea viziunii acestuia despre epocă și gândirea ce domina în societate.

Ceea ce determină pe memorialist să nareze evenimentele epocii sale rămâne însă însă conștiința istorică, obligația pe care oricine o poate resimți de a depune mărturie, de a fixa amintirea unor evenimente pe care istoricul de mai târziu va fi mulțumit s’o regăsească.

Totodată, D. Vatamaniuc argumentează la rândul său apariția memorialisticii la o vârstă înaintată, astfel că

Cum se face că, deși ,,amintirile” se întâlnesc de-a lungul întregii activități a lui Slavici, domină totuși impresia că memorialistica aparține ultimilor ani din viața sa. Explicația stă în faptul că acum dă la lumină lucrările în care își ,,sistematizează” amintirile. Închisorile mele este din 1921, Amintiri din 1924, iar Lumea prin care am trecut, tot de acum. Faimă de memorialist îi creează Amintiri, care însă ne este decît o culegere de articole publicate cu diverse prilejuri. Constatarea aceasta este, pentru noi, de mare însemnătate. Căci dacă prezentăm memorialistica la urmă, cum fac și alți cercetători, noi o privim, asemeni lor, și ca etapă ultimă în activitatea literară a scriitorului.

După cum D. Vatamaniuc afirmă despre Slavici și completând cu ceea ce T. Vianu susține despre memorialist în general, am putea spune că memorialistica lui Slavici este scrisă în ultima etapă a vieții sale pentru a completa nu doar universul creației sale literare, ci și pentru a arăta unele aspecte neștiute ale realizării scrierii. Aceste studii memorialistice reprezintă adevărate surse care pot demonstra că unele aspecte ale vieții scriitorului și nu numai, sunt folosite în ficțiunea scrierilor sale literare. Există numeroase idei care îi ghidează existența scriitorului, dar și a omului ce se află dincolo de hârtie și aceste idei le găsim transpuse sau transformate în scrierile sale litarare. D. Vatamaniuc observă acest aspect și afirmă că ,,cercetătorul descoperă un bogat material memorialistic în o serie de lucrări, parte incluse în volumele de nuvele, parte rămase încă în periodice.” În scrierea sa memorialistică se descoperă arta cuvântului folosit cu multă precizie pentru a sublinia ceea ce este important. Un alt aspect ce trebuie luat în considerare despre memorialistica lui Slavici este acela că acest tip de scriere este ,,de un aspect nu numai polemic, ci și pronunțat informativ, ceea ce face să i se dea o largă utilizare în cercetările de istorie literară.” Se consideră ca fiind un amănunt important prin exactitatea datelor folosite. Informațiile regăsite în aceste scrieri reprezintă un ajutor solid atât pentru observarea unei societăți, dar și pentru a se vedea ideile politice, tulburările sau mulțumireile generate de către aceste idei, organizarea societății și principiile ei. D. Vatamaniuc dorește să arate că memorialistica lui Slavici nu este bazată doar pe memoria sa, după cum afirmă Slavici în Lumea prin care am trecut faptul că

n-am adunat însemnări asupra faptelor de oarecare însemnătate, la săvîrșirea cărora am luat parte, nici n-am ținut să păstrez fie documente, fie scrisori primite de la oameni cu rost hotărîtor în viața comună. Scriu deci despre oameni și fapte numai un fel de impresiuni de călătorie, spuindu-le toate așa cum mi s-au mai oglindit în suflet în trecerea mea prin lumea aceasta și cum mi le aduc aminte după trecerea unui timp de cele mai multe ori îndelungat.

Chiar dacă Slavici susține că nu folosește documente exacte pentru a evoca anumite lucruri, el ajunge în punctul în care are nevoie de aceste scrieri cu scopul de a demonstra că ceea ce a afirmat este adevărat. Aici apare o polemică de idei deoarece la începutul lucrării afirmă, și probabil își impune să nu facă din scrierea sa un material rigid, însă o dată începută scrierea, nu poate să se țină de promisiune deoarece nu poate să demonstreze că ceea ce a zis este și adevărat. După cum observăm în scrierea sa memorialistică și după cum observă și afirmă D. Vatamaniuc, Slavici se contrazice deoarece în lucrare ,,el dă extrase din presă și reproduce una dintre scrisorile primite de la Maiorescu. Observația poate fi extinsă și la Închisorile mele.” În momentul în care spune că ,,nu face operă strict științifică, deși se documentează, își dă seama de insuficiența celei din urmă și avertizează că scrie din memorie, spre a se pune la adăpost.” Amintirile sale sunt considerate ca fiind subiective, dar dau și impresia de obiectivitate prin faptul că nu persoana sa este pusă în centru atenției prin faptul că ,,Slavici explică, îndeosebi lupta sa politică și polemizează cu cei pe care crede a nu o înțelege.” În același timp, memorialistica este subiectivă și prin următoarele:

Comuniunea cu ținutul natal face ca lirismul să invadeze multe pagini, care iau înfățișare poematică. Și acum Slavici evocă ținutul natal, ca lume închisă și prin ,,arhic” și ,,amintirile” acestea se situează alături de poveștile sătești și romanul țărănesc.

Așadar, memorialistica este considerată un izvor de informații care vin în consolidarea unor idei sau evenimente deja înfăptuite. Slavici realizează aceste scrieri pentru a se justifica în privința anumitor afirmații pe care le-a făcut și le-a susținut sau pentru a arăta unele nedreptăți și acuzații ce i s-au adus. El nu încearcă să se scuze sau să realizeze un material documentar pentru a își arăta nevinovăția în momentul în care este condamnat să meargă la închisoare pentru unele afirmații pe care le-a făcut, ci își asumă tot și nu regretă nimic pentru că el a crezut în ceea ce a afirmat și a realizat. Slavici aduce lămuriri asupra acestor situații și rememorează multe fragmente plăcute din viața sa care au scopul de a ajuta cititorul să-l cunoască pe omul din spatele scrierilor ale ficționale.

2.2. Fictiunea și non-ficțiunea

Ficțiunea este un concept folosit în scrierile literare cu scopul de a se detașa de ideile din realitate, adică de ceea ce poate părea normal pentru un individ. Scrierile memorialistice ale lui Ioan Slavici aparțin realității, adică non-ficțiunii prin caracterul său de document literar, ce poate fi comparat cu alte scrieri și mărturisiri care au scopul de a îi demonstra caracterul real. Ceea ce realizează Ioan Slavici prin memorialistca sa este un ajutor pentru literatură și pentru cei ce doresc să îi cunoasă opera și să îl cunoască pe omul din spatele scrierilor literare. În același timp, scopul non-ficțiunii sale, memorialistica, este de a prezenta unele evenimente petrecute în vremea sa și totodată, unele aspecte mai intime care au rolul de a revela adevărul din spatele cărților. Prin aceste scrieri, cititorul îl descoperă pe Slavici din punct de vedere intelectual, dar descoperă și unele aspecte mai puțin cunoscute ale vieții sale, precum copilăria, adolescenta, școlile pe care le-a urmat, influențele unor personalități marcante ale vremii sale. Ceea ce putem afirma este că unele idei din memorialistca sa, dar și fapte, locuri și evenimente sunt transformate și transferate în scrierile sale literare. Acest transefer de date, poate fi considerat ca o metamorfoză deoarece acestea se transformă și se transferă în ficțiune. Unele dintre ideile sale sunt mai mult sau mai puțin exploatate, însă ceea ce este cert este faptul că ele sunt modificate din punct de vedere al sferei semnatice, fiind încărcate de data aceasta de altă semnificație. Faptul că unele evenimente și locuri frecventate de Slavici sunt folosite în scrierile ficționale, arată că acestea au o însemnătate deosebită pentru scriitor. Alexandru Mușina vorbește în Supraviețuirea în ficțiune despre rolul și scopul producerii ficțiunii. Pentru început, acesta consideră următorul lucru: „capacitatea de a imagina, apoi de a inventa lucruri care (încă) ne există este constructivă omului, este o componentă esențială a limbii și a gândirii umane.” Această componentă interioară a omului poate fi denumită intuiție, deoarece omul creează nu doar ficțiune, ci lucruri în general pe baza intuiției. Kant este de părere în Critica rațiunii pure de faptul că

în afară de intuiție, nu există alt mod de a cunoaște decît prin concepte. Prin urmare, cunoașterea oricărui intelect, cel puțin al celui omenesc, este o cunoaștere prin concepte, nu intuitivă, ci discursivă. Toate intuițiile, ca sensibile, se întemeiază pe afecțiuni, iar conceptele pe funcții.

Pe de altă parte, Alexandru Mușina afirmă că locul ficțiunii literare este unul foarte important în orice cultură, astfel că acest loc ,,permite existența unui spațiu alternativ, care să-i dea omului senzația că nu este cu totul înlănțuit […]; cât de groaznică ar fi realitatea, omul are sprijin temeinic, o ultimă soluție, ficțiunea.” Nu putem afirma că ultima variantă a lui Slavici este evadarea în ficțiune, pentru că el nu evedează în acest spațiu, ci îl construiește pentru a îl prezenta altora. În ultimul rând, acesta prezintă scopul ficțiunii, care, după cum bine se știe este acela de a realiza o mai bună comunicare și totodată de a ușura această comunicare între oameni, culturi, ideologii. Prin natura lor, oamenii sunt diferiți, dar această evadare în lumea ficțională poate facilita o mai mare apropiere între ei prin faptul că pot avea puncte comune de referință. Ceea ce este important de reținut este că această evadare din realitate este una firească deoarece fiecare simte nevoia de altceva. Alexandru Mușina consideră că ,,societatea umană, progresul și supraviețuirea ei, se bazează pe această capacitate- specifică-de a trăi și gândi dincolo de realitatea fizică, obiectuală, ba chiar „împotriva realității.” Pe de altă parte, ,,capacitatea de a ficționaliza, de a te subordona unor scheme comportamentale sau de gândire, e o condiție a supraviețuirii.” În structura de suprafață a unui text se regăsește forma lingvistică ce nu este

decît o înfățișare materială, iar formalizarea nu mai are altă menire decât să stabilească în mod convențional un sistem coerent de semne în stare să introducă o anumită ordine în diversitatea experiențelor.

În structura de adâncime a textului poate domina un caracter ficțional ce poate transmite cititorului ceva mai mult decât o înșiruire de cuvinte. La Slavici, această înșiruire de cuvinte transmite de fiecare dată ceva, lucru ce se observă atât în scrierile memorialistice, cât și în cele cu caracter ficțional. Scrierea ficțională pornește în general de la date concrete ale realității, ca mai apoi, prin filtrul imaginației scriitorului să se producă un transfer de sens ce poate fi văzut într-o manieră diferită de către fiecare cititor, astfel că ,,proprietatea metaforică a cuvintelor se manifestă în primul rând, prin faptul că ele pot trece de la o reprezentare la alta și apoi de la concret la abstract.” Silvian Iosifescu vorbește despre rolul jurnalelor intime și nu numai, afirmă faptul că ,,există însă un caracter esențial care le unifică. Toate se află la frontiera literaturii cu extraliterarul.” Această literatură de frontieră, așa cum el o numește, are rolul de a marca o trecere fină între ceea ce aparține non-ficționalului și ficționalului. Un proces destul de dificil este să cauți adevărul în ceva ce de la început este înclinat și spre ficțiune deoarece produce incertitudini. Pe de altă parte, acesta introduce în analiza sa și studiile despre memorialistică despre care afirmă că nu aparțin acestei literaturi de frontieră deoarece ele se caracterizează prin calitatea acestora de a fi documente istorice și reprezentări ale realului. O formă literară care face parte din sfera ficțiunii este una destul de specială, astfel că Tudor Vianu afirma că ,,s-a susținut de asemeni că valoarea estetică a artei crește cînd ea nu mai este ținută să slujească nici adevărului, nici binelui.” Astfel, opera în care se află ficțiunea este una ce are ca scop creșterea în valoare a scrierii respective, iar aceasta ,,aparține unei ordini care, participînd la real și la ideal, e distinctă de ambele”, lucru ce o face specială. Considerată ca non-ficțiune prin prezența elementelor din realitate și prin valoarea de document literar, scrierile memorialistice reprezintă atât pentru literatură cât și pentru istorie, adevărate izvoare de cunoaștere, astfel că memoriile ,,alcătuiesc izvoare de cercetare pentru estetica generală, pentru fiecare teorie a artei.” Silvian Iosifecu remarcă totuși faptul că scrierile memorialistice sunt inferioare jurnalelor deoarece nu există o cursivitate cronologică, iar faptul că sunt scrise după perioade lungi de timp face ca evenimentul să fie unul marcat de un mare grad de incertutudine. Slavici afirmă în Lumea prin care am trecut faptul că nu va fi minuțios în evocarea unor date și zile prececise deoarece nu aceasta este intenția lui principală. Despre valoarea lor, Iosifescu afirmă că ,,valoarea documentară a memoriilor, jurnalelor, corespondenței e incontestabilă. Sînt însă documente, care pretind totdeauna coroborări și verificări.” Memorialistica lui Slavici nu trece doar proba timpului, ci și cea a autenticității și evocării unor evenimente care s-au produs în realitate și a unor idei care se văd răsfrânte în scrierile sale ficționale. În concluzie, memorialistica lui Ioan Slavici este una a autenticității deoarece evocă evenimente și situații ce au ca referent, realitatea, iar aceste idei regăsite în memorialistică se regăsesc răsfrânte și în scrierile sale ficționale. Găsim această unitate de viziune dintre memorialistică și ficțiune în multe dintre scrierile lui Slavici deoarece el dorește să fie cât mai autentic în ceea ce produce, iar evocarea anumitor idei, locuri sau persoane îi consolidează obiectivul.

CAPITOLUL 3

IDEI POLITICE ȘI EDUCATIVE

Ioan Slavici este un scriitor ce și-a pronunțat ideile pe toate planurile sociale. Încă din copilărie, sub îndrumarea bunicului său, acesta se apropiase de viața religioasă, fapt ce-l duce la ideea de a se face preot. Cu trecerea timpului, Slavici descoperă că are afinități pentru literatură, ca mai apoi să descopere și plăcerea de a scrie. Multe dintre ideile sale sunt împărtășite prin intermediul cuvântului, adică prin scrierile sale. Slavici începe să scrie scurte nuvele, iar mai apoi romane, articole de ziar, tratate de conduită, etică, morală, dar și cărți despre educație și modul în care aceasta trebuie realizată. Cu ajutorul scrierilor memorialistice, se decodifică modul și scopul cu care au fost realizate aceste scrieri, și servesc ca un ghid de cunoaștere a tuturor învățăturilor emise de către acesta. Multe dintre ideile sale despre educație, politică și tulburările survenite în cadrul acestora, le găsim răsfrânte și în scrierile sale ficționale. Pentru a ajunge la comparația și demonstrarea unității de viziune a lui Slavici dintre memorialistică și ficțiune, trebuie cunoscute și înțelese ideile propagate de către acesta.

3.1. EDUCAȚIA

Pe lângă activitatea literară, politică și cea de jurnalist, Slavici este și profesor. Această înclinație spre partea didactică l-a îndemnat pe Slavici să realizeze o serie de studii și articole despre educație și cum ar trebui să fie acesta din punct de vedere calitativ pentru atingerea obiectivelor propuse. Acest studiu despre educație și învățământ poate fi considerat ca un ghid pentru generațiile de profesori ce îi urmează lui Slavici, aducând o notă de prospețime și un ansamblu de informații ce realizează universul gândirii pedagogice. Educația este partea cea mai importantă din viața unui individ, aceasta definidu-i personalitatea și comportamentul în societate. Pentru început, putem afirma faptul că Slavici a primit o educație bună în copilărie, educație ce este bazată pe anumite principii de viață care au rolul de a-l călăuzi de-a lungul existenței sale. Bazele educației sunt puse de mama sa care pe lângă faptul că îi împărtășește învățăturile, îl pune să le și urmeze. Teodor Gal afirmă în studiul său despre Slavici faptul că

cele sădite în anii copilăriei n-au constituit simple adaosuri exterioare ale conștiinței scriitorului, ci au devenit convingeri ferme după care s-a călăuzit tot timpul în viață. Experiența ulterioară s-a clădit pe aceste temelii. În acest fel, prețuirea părinților, a rudelor, a oamenilor din popor a devenit unul din temeiurile eticii lui Slavici.

Pe parcursul vieții, Slavici ia contact cu anumite idei ale unor alți scriitori, idei pe care le susține sau cu care intră în contrazicere pentru faptul că acestea vin în infirmarea a ceea ce considera el că este normal și logic. Pentru început, putem afirma faptul că Slavici intră în contact cu ideile lui J. J. Rousseau de la care preia două principii, după cum observă și Teodor Gal în studiul său despre Slavici și ideile acestuia despre educație și învățământ. Aceste două principii care consolidează sistemul educativ sunt ,,1) dezvoltarea liberă și naturală și 2) dezvoltarea tuturor facultăților omenești- fizice și spirituale. Acest al doilea principiu reprezintă adevărul cel mai mare al lui J. J. Rousseau.” Despre aceste două principii putem afirma faptul că ele vor reprezenta pentru Slavici fundamentul și punctul de plecare a întregii sale concepții pedagogice. Totodată, Slavici va intra în contact cu numeroase alte scrieri precum cea a lui J. H. Pestalozzi, I. F. Herbart, H. Spencer. Pentru început vom analiza ceea ce Slavici consideră ca fiind important din scrierile și considerațiile pedagogice ale lui J. H. Pestalozzi.

La impresionat la pedagogul elvețian sentimentul de iubire profundă și umanismul de esență creștină. Ca și acesta, el consideră cultura ca factor de moralizare, de armonizare socială, iar educația morală ca treaptă superioară în procesul de formare al omului. Împreună cu Pestalozzi, Slavici atribuie familiei, în speță mamei, rolul de educatoare naturală a copiilor săi.

Este impresionantă această concordanță de opinii, mai ales pentru faptul că Slavici a trăit după aceste principii pe care le regăsește și la J. H. Pestalozzi. Faptul că Slavici adaugă acestor idei formulate de către pedagogul elevețian, sugestia conform căreia mama este cea care trebuie considerată o educatoare prin excelența naturii sale, nu face altceva decât să întărească ideea conform căreia familia este cea prioritară și cu cât este mai unită cu atât mai mult va domni iubirea, înțelegerea și ajutorul reciproc. Totodată, prin intermediul scrierilor lui Pestalozzi, Slavici intră în contact cu literaratura germană. Un alt pedagog cu ideile căruia Slavici intră în contact este I. F. Herbart. În privința influenței lui Herbart asupra lui Slavici se observă o anumită problemă generată de faptul că unele idei vin în contradicție cu ceea ce Slavici considera normal și etic pentru realizarea unei educații temeinice. Teodor Gal observă această discordanță între opiniile celor doi:

personalitatea pedagogică a acestuia însă, departe de a-l fi strivit, nu l-a cîștigat nici măcar ca aderent. Două idei e sigur că a reținut Slavici de la Herbart : 1) respectarea necondiționată a legilor și a ordinii legale instituite și 2) folosirea pedepselor fizice ca mijlor de educație.

Ceea ce afirmă Herbart vine în totală opoziție cu ceea ce Slavici învățase și totodată dobândise de-a lungul existenței chiar dacă în copilăria sa, datorită firii sale zburdalnice, mai primea și pedepse menite să-i astâmpere comportamentul. Tatăl era cel care dădea o educație mai dură despre care memorialistul vorbește cu nostalgie deoarece recunoaște că era un copil mai neastâmpărat care greu putea fi cumințit, astfel că ,,el mă pedepsea, mă punea în colț, mă punea să stau în genunchi, mă închidea în cămară, în pivniță.” Abordarea mamei în privința educației lui Slavici era diferită de cea a tatălui deoarece aceasta îl avertiza în privința primejdiilor și a consecințelor, iar dacă pățea ceva ,,numai pe mine mă va durea. O ascultam: bine! Nu o ascultam: tot bine! Rău nu era decît atunci dacă mă tăiam ori mă ardeam.” Pedagogul englez H. Specer își pune amprenta asupra ideilor lui Slavici, astfel că

filozoful și pedagogul englez H. Spencer a exercitat o influență mai adâncă asupra lui Slavici. El n-a împărtășit însă utilitarismul lui exagerat. Influența gînditorului englez se observă cînd este vorba de educația fizică și intelectuală și în mai mică măsură, în ceea ce privește educația morală.

Slavici admite existența unei legătrui între educație și pedagogie în sensul că părinții au datoria de a-i ghida pe copii după normele impuse de către societate pentru a fi cât mai bine intregați în ea, odată cu maturizarea lor. Pentru realizarea procesului de educație, părinții trebuie să aibă în ei simțul pedagogic, iar pentru a realiza procesul de învățare și educare, copiii trebuie să primească recompense pentru a fi încurajați sau pedepse dacă se refuză cooperarea cu părinții. Pe de altă parte, ,,știința educației face activitatea educativă mai sigură și mai plăcută.” Slavici face distincția între educația naturală și cea rațională. Educația naturală se referă la ceea ce domnește în sufletul fiecărei persoane, adică glasul firii realizat prin dragostea pe care omul o are față de copiii săi, dorința binelui pentru copii pe care părinții și-o dezvoltă inconștient și intuiția după care se ghidează. Această educație naturală este una însușită inconștient, căci după cum toți oamenii pot deveni la un moment dat în viață părinți, tot așa pot realiza și educația nu doar empirică a copiilor. Pe de altă parte, educația rațională își are rădăcinile în cea naturală, dar se bazează pe sfaturile științei. Teodor Gal preia ideile lui Slavici și dă o definiție a educației pe baza a ceea se Slavici afirmă în Educația rațională :

educația e specifică omului ca ființă socială. Spre deosebire de toate celelalte ființe, omul, numai el poate interveni în propria lui creștere, adică numai el poate să se crească, să se cultive pe sine însuși.

Ceea ce reiese de aici este faptul că individul își formează singur educația și ceea ce asimilează, însă toate acestea sunt generate de o intervenție activă a părinților. Educația devine treptat o autoeducație permanentă a fiecărui individ, însă aceasta trebuie să aibă anumite puncte de plecare. Așadar, educația poate fi considerată o artă ce îl face pe om să fie mulțumit cu ceea ce este și în același timp să se identifice și cu alte persoane din jurul său. Slavici consideră că individul, pentru a putea fi integrat în societate trebuie să aibă și o educație națională. Prin acest tip de educație se înțelege respectul pentru patrie, cunoașterea limbii, a tradițiilor, a istoriei și a tot ceea ce ține de națiunea din care face parte. Practica educației populare îl face pe Slavici să afirme că

eu nu mă sfiesc a mărturisi, că vederile expuse aici sunt, în genere, parte reamintiri din copilăria mea, parte resultate ale observațiunilor făcute de mine asupra felului, în care se face educațiunea la noi, și dacă vorbesc pe ici, pe colo și despre părerile marilor cugetători ai omenirii, o fac mai ales, ca să arăt, că sunt și ei de părerea Românului.

În studiile despre educație pe care Slavici le face, el ajunge la realizarea anumitor broșuri în care vorbește și analizează mai multe tipuri de educație care ajung să definească personalitatea omului. Educația este cea care face ca omul să se integreze în societate și în același timp îl face se prospere. Slavici abordează acest subiect al educației și din prisma faptului că el, după cum aflăm din scrierile memorialistice, primise în copilărie o educație temeinică ce a contribuit la evoluția personalității și ideilor sale. El consideră că este important să se aibă în vedere anumite informații despre educația fizică, rațională, morală și profesională pentru ca omul să poată accede spre mai bine.

3.1.1. Educația fizică

Slavici realizează un studiu despre educația fizică a fiecărui om deoarece astea îi va asigura o sănătate mai bună și o viață mai lungă. Pornind de la acest subiect, el pare un fel de Confucius românesc care propagă numeroase învățături ce au ca scop îmbunătățirea fiecărui om. Pentru început, Slavici consideră ca fiecare om trebuie să aibă o viață sportivă destul de activă deoarece acesta îi va consoloda sănătatea și, după cum se știe, aceasta este cea mai importantă. Astfel, Slavici argumentează că ,,cea mai de căpetenie grijă a omului înțelept e să-și păstreze buna stare trupească fortificând părțile slabe ale organismului său și înfrânându-și pornirile covârșitoare.” Slavici este de părere că ,,ea e știință aplicată la cea mai frumoasă dintre artele, arta de a desăvârși ființa omenească cea în aievea viețuitoare mult mai presus de sculptură, de pictură și de poezie.” Apoi, Slavici asociază această idee cu noțiunea de educație și ajunge să îi dea o definiție care să scoată cât mai bine în evidență rolul unei vieți sănătoase, afirmând că ,,educația fizică este îndrumarea copilului ca să poarte el însuși grijă de păstrarea propriei sale sănătăți și de dezvoltarea armonioasă a organismului său trupesc.” Mai apoi, acesta vorbește despre nutriție și organizarea alimentației, ca mai apoi să ajungă să vorbească despre foame. Acest subiect este foarte interesant deoarece Slavici lărgește sfera și compară foamea cu personalitatea omului, căci acesta poate fi definit în funcție de modul său de reacție:

e învederat, că prin aceasta începe educația morală, căci cel deprins a-și stăpâni foameta își va stăpâni mai ușor alte trebuințe mai puțin întețitoare. Se începe și educațiunea intelectuală, căci mâncând mult, manifestațiunile vieții sufletești sunt înăbușite.

În memoralistica acestuia nu găsim informații precise despre o anumită influență a scriitorului pentru educația fizică, însă aceasta pare o extindere de informație a ceea ce a primit de la părinți în vederea comportamentului său. În privința alimentației, omul trebuie să mănânce atât cât are nevoie și nu trebuie să fie lacom astfel că pentru o viață sănătoasă omul

mănâncă și bea numai ceea ce îi priește și numai cât se cuvine, se ferește de abuzuri și de încordări prea mari, stăruie dinadins în deprinderi ( exerciții ) care pot să fortifice părțile mai slabe ale organismului său pe care le cruță în toate împrejurările și nu-și pune niciodată sănătatea în joc.

În memorialistică găsim o referire la alimentație, venită ca sfat din partea mamei, aceasta spunând-i să nu fie lacom și să-și tempereze educația alimentară, mai exact ,,mă stăruia mama să nu las mâncare-n farfurie, ci să-mi iau din blind cât pot să mănânc, fiincă ceea ce rămîne-n blind se păstrează pentru alți oameni.” De la acest sfat, Slavici extide ideea alimentației și o dă mai departe semenilor săi pentru a se îngriji de propria persoană. Pentru o viață sănătoasă, Slavici recomandă plimbările lungi și dese pentru că o comuniune cu natura ajută la oxigenarea cât mai bună a creierului și totodată produce o liniște interioară generată de detașarea de toate problemele cotidiene. Însuși Slavici este un adept al plimbărilor, după cum aflăm din memorialistica sa, lucru ce este benefic pentru sănătatea sa mentală și am putea afirma că este un lucru benefic și pentru literatura română deoarece el își găsește sursa de inspirație. Ceea ce este important și nu omite să o spună este grija specială pe care trebuie să o aibă femeile asupra sănătății lor. Slavici argumentează că sănătatea femeii este foarte importantă, iar aceasta trebuie să aibă grijă, nu doar pentru faptul că este mai vulnerabilă, ci și pentru faptul că ea este cea care are grijă și de cei din jurul ei. Pentru ca sănătatea tuturor să fie în siguranță, trebuie acordată o atenție mai deosebită femeii. Prin acest sudiu, Slavici dorește să arate faptul că educația fizică este o bază de pornire care ajunge să dezvolte educația morală, dar și pe cea intelectuală, iar cei care i-au influențat ideea educației fizice sunt J. J. Rousseau și H. Spencer. Teodor Gal observă acest lucru

ca și Spencer, Slavici, consideră că, pentru menținerea și întărirea sănătății, cunoștințele de anatomie, de fiziologie, de chimie, de igienă și de psihologie sînt absolut necesare fiecărui om.

Totodată, Teodor Gal observă că pentru a realiza acest studiu despre educația fizică, Slavici se bazeză pe experiențele personale, pe știință astfel că

el a completat părerile împrumutate, îmbogățindu-le conținutul. De aceea, concepția lui despre educația fizică nu apare ca o simplă copie sau prelucare a unor idei elaborate anterior de alții, ci ca o generalizare a propriei experiențe educative, sprijinită pe datele științei timpului său și pe ideile progresiste ale predecesorilor. Slavici a fost adept al unei educații fizice bazate pe exerciții naturale și pe stimulenți naturali ( lumina, soarele, apa, aerul etc ) în care totul trebuie făcut cu măsură.

3.1.2. Educația morală

Slavici consideră că educația fizică este în comuniune cu cea morală, astfel încât acesta ajunge la realizarea unui studiu despre educația morală și rostul ei în viața fiecărui individ. Pentru început, Slavici vorbește despre respectarea normelor de conviețuire socială, care reprezintă o datorie a omului. Slavici consideră că această conviețuire socială este de fapt conviețuirea morală dată de faptul că omul poate să se stăpânească, adică ,, dacă negăm dar putința stăpînirii de sine, negăm libertatea voinței omenești și astfel și putința viețuirii morale.” Pe de altă parte, Slavici dă anumite indicații despre educația morală și acesta ajunge să o definească

punctul de plecare al educațiunii morale e adevărul neîndoios, că omul e mulțumit când săvârșește o faptă bună, ceeace n’ar fi cu putință, dacă n’ar avea prin chiar firea lui trebuința bunei făptuiri, căci mulțumire fără de trebuință nu e cu putință. De aceea omul e nemulțumit și-și face mustrări când săvârșește o faptă rea, fuge de sine însuși, caută distracțiuni și are visuri chinuitoare, se canonește însuși pe sine, ceea ce iar nu ar fi cu putință, dacă nu ar avea în adâncimile sufletului conștiința.

Omul trebuie să se perfecționeze permanent și să încerce să atingă anumite cote ale bunătății interioare pentru a ajunge ceea ce îl definește mai bine în fața societății. Totodată, acest tip de educație trebuie să pornească din copilărie și acesta să fie ghidat spre învățăturile cele mai bune, așa cum Slavici este educat în copilărie de către membrii familiei sale. Acest tip de educație este o cale de a îndruma copilul spre desăvârșirea personalității sale adică ,,îndrumarea spre stăpânirea de sine, îndrumarea spre supunere către rînduială morală ori îndrumare spre virtute.” Această stăpânire de sine trebuie să înceapă încă de când omul este la o vârstă fragedă și apare ca urmare a creșterii, dar în special a educației fizice. După cum obeservă și Teodor Gal

viața morală înseamnă stăpânire de sine conștientă și voită. Prin educația fizică se stabilesc doar premisele educației morale; adevărata educație morală se realizează treptat numai după ce copilul e capabil să știe ce este bine și ce este rău și numai după ce are o voință proprie.

Această concepție despre bine și rău o găsim ilustrată în Moara cu noroc de către Ghiță și Lică Sămădăul, iar în cazul lui Ghiță se observă un întreg proces al conștiinței interioare și totodată frământările interioare care ajung să îi genereze acestuia adevărate chinuri. Slavici realizează o ierarhizare a educației morale și afirmă că aceasta este de trei feluri: cea individuală, personală și impersonală care este cea mai înaltă formă a educației pe care nu mulți pot să o atingă. Educația individuală trebuie să fie solidă și conștientă pentru ca individul să fie mulțumit cu ceea ce este. Individul trebuie să fie educat încă din copilărie ca mai apoi acesta să preia sarcina părinților și să aibă grijă de propria persoană, adică să se iubească pe sine și să-și dorească să ajungă cât mai sus. Iubirea pentru propria persoană este împărțită de Slavici în patru categorii, și anume: egoismul, amorul propriu, vanitatea și ambiția. Slavici afirmă faptul că

în deosebi copilul nu are să-și treacă mâhnirea de azi pe mâine, și serile mai nainte de a-și face rugăciunea trebuie să iee noapte bună de la toți ai casei. El are să se pomenească în lume cu gândul, că’n fața lui Dumnezeu numai cel împăcat cu toți poate să stea.

Din acest fragment se observă preluarea acestor învățături de la mama lui Slavici, după cum acesta mărturisește în memorialistica sa. El parafrazează spusele mamai sale și reușește să-i ducă învățătura și îndrumarea mai departe. În cartea memorialistică Lumea prin care am trecut regăsim oglindite spusele mamei lui Slavici:

Supărarea, îmi mai zicea mama, orișicît de adîncă ar fi ea, de azi pe mîine să n-o duci. Serile să nu te culci mai-nainte de a te fi împăcat cu toți ai tăi, căci pe cel ce adoarme supărat îl ispitește Necuratul prin somn. Cu aceia dar cu care dintr-un blid nu manînci să nu te superi, căci cu dînșii foarte cu anevoia ajungi la-mpăcare.

Educația personală face referire la faptul că individul, pe lângă faptul că are grijă de propria persoană, trebuie să se îngrijească și să îi pese si de cei din jurul său. Una dintre calitățile omului este compasiunea față de persoanele din viața sa, lucru ce îi dă trăsătura de om cu o conștiință proprie gata să facă orice pentru cei din jurul său. Pe lângă iubirea pentru cei din familie, mai există și iubirea pentru țară. Slavici afirmă că această iubire pentru țară își are rădăcina din copilărie ca urmare a educației din familie. Însuși Slavici este educat de către familie să-și iubească țara și aproapele, iar din memorialistica acestuia aflăm cum mama sa îi spune să nu facă deosebirea între nații și să îi respecte pe fiecare în parte :

când întâlnești în calea ta un român, îmi zicea mama, să-i zici ,, Bună ziua!”, dar maghiarului să-i zici ,, Jó napot!”, iar neamțului ,,Guten Tag!” și treaba fiecăruia dintre dânșii e cum îți dă răspuns. Tu datoria să ți-o faci și față de cei ce nu și-o fac pe a lor față cu tine.

O altă treaptă a educației morale ,,e educațiunea impersonală, prin care se desăvârșește ființa morală.” Acest tip de educație este unul prin care individul nu se raportează la nimic din jurul lui și nu se regăsește în nimic. Este un tip de educație închisă prin care individul ajunge să se izoleze de restul lumii. În această categorie se regăsesc artiștii și omenii de știință ce prin ideile lor revoluționează lumea, dar care, până să ajungă la aceste rezultate trebuie să renunțe la unele aspecte ale vieții lor. Omul trebuie să fie mulțumit de ceea ce face, iar satisfacția poate fi cu atât mai mare, cu cât acesta participă activ la realizarea unui lucru, astfel că ,, cea mai deplină mulțumire o simți atunci, cînd atingi cea mai extremă limită a putințelor tale și sublimul se află la cea mai extremă limită a putințelor tale sufletești.”

3.1.3. Educația rațională

Ca și celelalte tipuri de educație și aceasta trebuie să aibă punctul de plecare tot din copilărie, ca urmare a intervenției directe a părinților în viața lui Slavici. Copilul trebuie să fie bine crescut și instruit ca acesta să aibă și o educație intelectuală, definită de către Slavici ca fiind ,,îndrumarea spre a purta grijă de desvoltarea propriilor destoinicii sufletești, și ceea ce numim instrucțiune e numai unul dintre mijloacele de educațiune intelectuală.” Acest tip de educație este unul care se dezvoltă spontan ca urmare a diverselor activități întreprinse de copil: jocurile cu alți copii, cititul, diverse interacțiuni verbale. Intrarea în sistemul de învățământ reprezintă o cale mult mai bună și mai accesibilă copilului pentru dezvoltarea intelectului. După cum Slavici afirmă, în urma diferitelor activități și contacte cu anumiți oameni, copilul sau omul de mai târziu poate să se dezvolte, astfel că

umblând prin lume, examinând lucrurile cu luare aminte, încordându-și puterile la jocuri ori în luptă cu nevoile vieții ori căutând mijloacele pentru satisfacerea trebuințelor sale, copilul nu numai învață multe, dar își desvoltă tot odată el însuși prin sine și destoinicia de a cunoaște, de a înțelege și de a judeca și această desvoltare prin sine însuși a ceea ce hotărește întreaga lui viață sufletească.

Pe de altă parte, Slavici consideră că pentru a avea un intelect bine definit, copilul trebuie să-și dezvolte anumite aptitudini, dar intervin anumite condiții:

de aceea în educațiunea rațională cultivarea așa numitelor aptitudini e un greu păcat: educațiunea nu are să desvolte ceea ce copilul are din naștere ori prin atavism , ci ceea ce, nu are în destul- până la limitele putinței de desvoltare. Rămân dar, și oameni mai mult ori mai puțin desechilibrați și porniți spre anumite feluri de lucrare, dar rostul educațiunii de să rămână și să scadă numărul lor .

În concepția lui Slavici, educația intelectuală trebuie să fie un proces impus de către individ, acesta autoeducându-se permanent. Fără autoeducație și fără dorința de prosperitate, individul nu poate să se îmbunătățească. Totodată, acesta pune în discuție cultul pentru adevăr, bine și frumos ca elemente constitutive ale educației raționale, ceea ce duce la ideea conform căreia acest tip de educație are și o anumită valoare etică.

3.1.4. Educația profesională

Educația profesională este unul dintre subiectele principale pe care Slavici le abordează deoarece alegerea unei meserii potrivite ne poate face pe deplin fericiți dacă ne regăsim în ea și totodată dacă regăsim plăcere și satisfacții în efortul depus. După Slavici, majoritatea oamenilor înțeleg faptul că educația bună se revarsă în pregătirea profesională. Astfel că, în momentul în care ,,te intreabă, ce-ai învățat, nu cercetează ce știi, la ce te pricepi, de ce ești bun, ci care e cariera ce ți s’a asigurat.” Munca trebuie iubită, căci omul se oglidește prin ceea ce face, iar daca el iubește și apreciază ceea ce face și rezultatele vor fi pe măsură. În același timp, munca este cea care duce spre perfecționare. Omul își trăiește viața muncind, ,,iubește munca pentru că prin ea-și îndulcește viața, muncind se înaltă pe sine însi-și, și această iubire de muncă e măsura dreaptă, virtutea cea adevărată în materie de ambițiune.” Acest tip de educație îl putem considera ca fiind unul final din seria enunțată de Slavici deoarece individul se îmbogățește de-a lungul vieții sale cu anumite obiceiuri, sfaturi, deprinderi, intelect care ajung să se răsfrângă pozitiv sau negativ în activitatea pe care omul o depune. În calitate de scriitor, Slavici se îmbunătățește permanent intelectual, fizic și moral pentru a-și desăvârși cu succes ceea ce își propune să realizeze. După cum se observă, Slavici preia multe din învățăturile dobândite încă din copilărie și pe care, la momentul respectiv nu le conștientiza cu exacticate, și ajunge să le transpună în diverse cărți care au ca rol ghidarea cititorilor. Pe lângă aceste învățături dobândite în copilărie se adaugă și influența directă a unor personalități ale vremii sale, dar și anumite scrieri filozofice printre care, într-o măsură foarte mare, și cea a lui Confucius. Slavici susține că alegerea unei profesii este condiționată de dorința părinților, fie de ceea ce individul își dorește pentru sine. De exemplu, aflăm din memorialistica acestuia, faptul că mama lui Slavici dorea ca acesta să fie notar și să îl aibă cât mai aproapre de casă, iar bunicul lui Slavici dorea ca acesta să se dedice învățăturii lui Dumnezeu. Slavici nu se regăsește în nici o categorie, el dorind să își croiască alt drum și să se ghideze după alte idei. El era un spirit mai libertin care dorea să vadă noi locuri și să întâlnească noi oameni. El face o afirmație în Educațiunea morală potrivit căreia

amănuntele spre iubire de muncă sunt cestiune de educație intelectuală. Aici e destul să se stabilească principiul genereal, că copilul nu se pătrunde de iubirea de muncă decât făcând ceeace face din propriul său îndemn și cu plăcere deplină. Acela, care-l silește să facă și ceea ce el însuși nu vrea, îi este dușman și-i strică viața întreagă.

Nu este cazul la Slavici ca părinții acestuia să-i devină dușmani deoarece aceștia au înțeles că ceea ce își dorește fiul lor este cu totul altceva și au ajuns să îl susțină, în special tatăl care era foarte mândru de faptul că fiul său a ales să își continue școala și să aspire cât mai sus. Dar în cele afirmate, Slavici își regăsește povestea deoarece el a trebuit să-și spună punctul de vedere familiei, iar aceasta putea să nu-l susțină. Dar familia lui Slavici era una unită, care se susține permanent chiar dacă unele idei sau manifestări veneau în contradicție cu așteptările celorlalți membrii. La un moment dat, Slavici îi face pe plac mamei și intră la un notariat, dar pentru faptul că acesta era condamnat pentru că îi susținea pe români în problemele din interiorul administrației, Slavici renunță la această slujbă. Teodor Gal afirmă că educația profesională se realizează prin ,,pregătire practică și năzuința de a săvîrși toată viața aceeași activitate, desfășurîndu-se mereu în vederea ei și prin ea.” Totodată, Slavici susține că omul trebuie să aibă drag față de ceea ce lucrează și să fie mulțumit și satisfăcut de ceea ce a dus la bun sfârșit. O bună educație se realizează prin iubire, autoritate, exemplu, pedeapsă, și recompensă. Acestea pot fi mijloace prin care un om sau un copil este educat de către cineva sau pot fi modalități prin care omul se autoeducă. În primul rând, omul trebuie să iubească ceea ce face, ca mai apoi autoritoar să-și impună anumite principii, obiective etc. Totodată el poate urma un exemplu, pentru ca la rândul său să ajungă un model pentru cei din jurul său. Pedepasa poate fi o modaliate prin care un copil poate fi restricționat ca urmare a încălcării unor reguli, dar poate fi și o modaliate prin care omul se autopedepsește în momentul în care nu a dus la bun sfârșit o sarcină prin restricționarea de la ceva ce îi place, lucru ce poate fi depășit după ce se ating obiectivele propuse. Ca urmare a realizării unui lucru dificil pentru persoana respectivă, vine și recompensa ce poate genera satisfacție sufletească. După părerea lui Slavici

cel mai puternic dintre mijloacele de educațiune ale școlii e fără îndoială instrucțiunea făcută potrivit cu cerințele pedagogice moderne, deoarece printr-însa nu numai se îmbogățește minte cu cunoștințe folositoare, nu numai cresc destoiniciile intelectuale, ci i se dă copilului și deprinderea de a ordona lucrurile, noțiunile și cugetările, pentru ca să aibă totdauna o privire clară asupra lor.

3.2 Ideile politice

După cum D. Vatamaniuc afirma, ,,memoralistica lui Slavici ocupă în peisajul literaturii noastre un loc distinct. Ea este ,,memorialistică” a ideilor și cu deosebire a ideilor politice.” Ideile politice ale lui Slavici au ca bază de pornire perioada copilăriei deoarece el face parte dintr-o comunitate mozaic în care se încearca o conviețuire pașnică. Odată cu trecerea timpului și cu schimbările ce încep să apară pentru românii din Transilvania, Slavici începe să-și formeze o concepție despre viața politică și rolul acesteia în cadrul comunităților. Pompiliu Marcea consideră următoarele:

concepția națională și socială a lui Slavici nu se poate discuta decît într-un context determinat, și anume în cadrul istoric apărut în Transilvania, mai ales după unirea forțată a Transilvaniei cu Ungaria, prin așa-zisul ,,pact dualist” din 1867, în urma slăbirii habsburgilor măcinați în războiul cu Prusia.

În aceste context se desființează împărăția austriacă fundamentată de către Francisc I și ia naștere monarhia austro-ungară. Totodată, burghezia maghiară se alătură aristocrației maghiare și începe asuprirea poporului român și a celorlalte naționalități din Imperiu. Slavici privește desfășurarea evenimentelor și nu admite să nu intervină și să realizeze o schimbare în măsura în care vocea acestuia se va face auzită. Olimpiu Boitoș consideră despre ideile politice și nu numai, următoarele: ,,crezul politic al lui Slavici nu era o atitudine de circumstanță, ci o convingere întemeiată pe principii, cari pot să fie eronate, pentru o altă judecată, dar pentru el erau adevărul însuși.” Slavici a intervenit prin articolele sale în problemele interne ale societății sale, chiar cu riscul asumat de a fi și pedepsit pentru aceste idei formulate împotriva celor care încălcau drepturile românilor și nu numai. În ambiția acestuia de a îi ajuta pe alții intervine și educația primită în copilărie de mama sa care îl îndemna pe acesta să îi salute pe oameni în limba pe care aceștia o vorbeau și să nu facă distincția între naționalități. Un alt factor care a contribuit la fixarea ideilor politice ale acestuia și al dorinței de apărare a fost mediul în care acesta a crescut, adică o societate formată din mai multe naționalități, fiecare cu ocupațiile și tradițiile lor și totodată toleranța, umanitatea și cultura acestuia. Dorința lui de schimbare pornește și din faptul că Slavici a fost o victimă a sistemului deoarece el trebuit de multe ori să se acomodeze noilor reguli care vizau cel mai adesea limba. Pe fondul problemelor interne, Slavici dorea unitarea culturală a românilor și, după cum afirmă Olimpiu Boitoș

dezvoltarea acestei culturi pe temeiul aceluiaș principiu de unitate. Căci progresul spiritual al unui popor este condiționat nu de un stat politic, ci de o societate, un organism social, care poate exista pe deasupra unui stat politic.

Acest principiu este realizat de Slavici în Studiu asupra maghiarilor. La revista Tribuna din Sibiu se duce o adevărată luptă cu sistemul și aceștia încearcă să producă anumite schimbări. Unele dintre cele mai importante schimbări trebuiau facute în cadrul sistemului lingvistic deoarece acesta era cel mai afectat, astfel că se fac schimbări în sistemul ortografiei fonetice și se dorește realizarea unui sistem comun de norme verabale. Ceea ce dorea Slavici era ca poporul român să fie un exemplu pentru ceilalți și să își creeze ,,prin cultură un ,,organism social” care să sprijinească dezvoltarea lui pe calea progresului.” Considerând cultura un motor de dezvoltare, se începe îmbunătățirea limbii, a sistemului fonetic, gramatica, iar acest lucru este făcut intens de către cei din societatea culturală Junimea. În Scrieri pedagogice Slavici afirmă că ,,suntem o societate abia pornită pe calea culturii, și nu trebuie să ne mirăm dacă vedem în o țară în care sunt avocați și chiar literați care nu știu programatica limbii lor materne.” Pe acest fond al dezvoltării se ajunge la dorința maghiarilor de a reînnoda relațiile cu românii, dar această reluare a legăturilor presupunea ca românii să renunțe la aspirațiile spre viitor și dezvoltare și totodată, se dorea ,,o închinare în fața steagului stăpânirii maghiare nemijlocite și absolute.” Slavici dorea împăcarea cu maghiarii însă el punea ca și aceștia anumite condiții. Înțelegerea dintre aceste două popoare se putea realiza în cadrul unei monarhii federaliste

în care poporul nostru să se împărtășească de toate drepturile unei naționalități recunoscute ca un factor component al statului sau chiar și în Ungaria, ca regat cu o relativă independență în cadrele monarhiei.

Slavici are însă și o mulțime de adversari politici care vin permanent în opoziție cu ceea cea acesta afirma, astfel că

adversarii lui politici dintre români au fost din două categorii: cei care, grupându-se într’un partid ,,moderat”, urmăriau împăcarea ,cu orice preț” cu ungurii și naționaliștii intransigneți, cari nu voiau o împăcare a românilor cu ungurii, în cadrele Ungariei, cu nici un preț.

Chiar dacă Slavici are adversari în politică el nu încetează să-și exprime ideile însă la un moment dat al carierei sale este înconjurat de toți aceea care îi căutau în cuvinte o singură greșeală pentru a îl trage la răspundere. Activitatea de la Tribuna îi vor aduce cinci procese și ajunge și la închisoare. El ajunsese să fie considerat un ,,agitator” căci prin ideile sale ajungea să trezească lumea la realitate și să o facă să acționeze. Astfel că, pentru a tăia ,,răul” din rădăcină, Slavici era condamnat pentru articolele pe care le scria și care făceau referire la politica maghiarilor, iar acesta era condamnat la pușcărie. De fiecare dată, Slavici și-a susținut punctul de vedere și a încercat să arate că prin ceea ce afirma avea dreptate, însă de cele mai multe ori opinia lui nu mai avea nicio valoare deoarece aceștia erau porniți împotriva lui. El susține că ,, vieața politică e lucru serios, și cel ce iea parte la ea e dator să-și dea silința de a se dumiri asupra celor ce urzesc și de a afla tot ceea-ce îi este de folos.” Cele cinci provese ale Tribunei sunt edificatoare. Primul proces are loc în 1885, acuzații fiind Ioan Slavici, director, și Cornel Pop-Păcurar, redactorul, vinovați de faptul că într-un număr al revistei apare un articol fără semnătură și în care se aduc acuzații oficialităților care împiedică dezvoltarea liberă a naționalităților. Slavici recunoaște scrierea articolului în care vorbește despre procesul unor sași din Sibiu, exprimându-și nemulțumirea de faptul că judecata celor doi s-a ținut în limba maghiară, limbă pe care aceștia nu o înțelegeau, lucru nedrept deoarece, după cum Slavici argumentează, timp de 700 de ani s-a judecat ,,nemțește”, guvernul maghiar impunând la judecată limba maghiară. În urma acestui prim proces, acuzații sunt găsiți nevinovați, iar Curtea de jurați din Sibiu este desființată. Al doilea proces are loc în mai 1886 în fața Curții de jurați din Cluj, unde jurații erau maghiari. Slavici împreună cu Cornel Pop-Păcurar sunt dați în judecată pentru faptul că au făcut agitație naționalistă printr-un articol în care spuneau că guvernele ce s-au succedat în Ungaria constituțională, au condus rău treburile deoarece românii nu mai știau de mai bine de 10 ani de un rege al Ungariei, ci numai de Împărat. Slavici primește o amendă de 100 de florini, iar Cornel Pop-Păcurar, autorul articolului, este condamnat la un an de închisoare. Acest proces se contopește cu un al treilea care are loc în ianuarie 1886 ce ponește de la un articol de fond, acuzații fiind directorul și redactorul. Articolul, scris de Cornel Pop-Păcurar punea în discuție modul în care Transilvania era alipită la statul austro-ungar împotriva voinței românilor. Slavici este acuzat fără a fi condamnat. După ce Cornel Pop-Păcurar intră în închisoare, locul acestuia este luat de către Septimiu Albini, cu care Slavici va purta o bogată corespondență. Al patrulea proces are loc în noiembrie 1886, după care Slavici și Septimiu Albini sunt condamnați, Slavici la 3 zile de închisoare, iar al doilea la opt zile de închisoare și o amendă pentru motivul că au făcut o aluzie jignitoare la adresa conducătorului reuniunii de cultură din Mediaș și nu au admis să publice o rectificare. Slavici considera Tribuna cea mai scumpă dintre creațiile sale, lucrând din pură pasiune, dezinteresat de bani, ca de exemplu, pentru Pădureanca refuză onorariul cu scopul ca, mai ieftin, ziarul să se vândă mai repede. În aprilie 1888 are loc al cincilea proces al Tribunei, care va avea ca repercusiuni întemnițarea mai îndelungată a lui Slavici deoarece în numărul 8 din decembrie 1887 al Tribunei, apare un articol fără titlu și nesemnat, care se referea la lipsa de drepturi a românilor ardeleni datorată autorităților maghiare abuzive, aprobând totodată acțiunea generalului român Traina Doda, care s-a retras în mod demonstrativ din Parlamentul de la Budapesta. Acuzația de agitator contra națiunii maghiare este gravă, el fiind condamnat la un an de închisoare și 100 de florini amendă. Fiind cunoscut drept un apărător al drepturilor românilor în Transilvania, tratamentul din închisoarea de la Vaț este mai indulgent pentru Slavici. În privința deciziei judecătorilor, acesta afirmă cu mulți ani după în Amintiri faptul că ,,nu mă simt nici acum vinovat,cum nu m-am simțit nici ieri vinovat de delict: am însă a mă supune verdictului fără ca să discut asupra lui din punctul de vedere al echității.” În perioada petrecută în închisoarea de la Vaț i s-a permis să scrie în continuare, și chiar să publice sub semnatură, la Tribuna, reflecțiile sale cu privire la lume și viață, precum studiul Fapta omenească, în care mărturisește existența unei puternice crize morale, Scrisori adresat unui om tânăr. În Istoria literaturii române de la origini până în prezent, G. Călinescu spune că închiderea lui Slavici în închisoare nu este întocmai cea mai bună alegere, afirmând următoarele:

A fost o greșeală desigur arestarea efemeră a acestui om văităreț, mai mult bolnav de un sânge amestecat, spuindu-și cu ochii plecați în jos versiunile. Perecerea lui la închisoare, rușinările lui de promiscuitate le-a povestit însuși cu stăruința lui penibilă.

După ce iese din închisoare, acesta își reia activitățile, și chiar ajută la realizarea egalității pe plan politic a tuturor naționalităților din Imperiu cu ajutorul unui memorandum scos în anul 1883 doar în limba franceză. Acest memorandum cerea recunoașterea limbii române ca limbă oficială, vot unic, autonomia bisericii românești, a școlilor confesionale române, întrebuințarea limbii române la Universitatea din Cluj, o nouă diviziune administrativă bazată pe naționalitățile componente. Mișcarea memorandumului reprezintă un moment important și decisiv în lupta de eliberare națională a românilor din Transilvania, lucru ce nu ar fi fost posibil fără intervenția hotărâtă a lui Slavici. Din nevoia simțită de acesta pentru a explica istoricul luptei din Transilvania, Slavici publică în 1892 și 1893 două lucrări dedicate acestui subiect, reluând și dezvoltând date și probleme din articolele și studiile pe care le publicase, realizând Românii din regatul ungur și politica maghiară, din 1892 și Ardealul, din 1893. Ceea ce este important și are relevanță este faptul că prin aceste scrieri și opinii ale lui Slavici despre educație și politică se naște în literatura română adevărate opere de artă. Acestea au rolul de a ilustra fie lumea din perioada în care Slavici a trăit, fie mentalitatea, cultura, aprirațiile și neconcordanțele dintre mentalități și naționalități. În memorialistica lui Slavici găsim oglindite toate aceste idei pentru că în fond, aceasta este baza de pornire a opiniilor sale. Chiar dacă scrierile memorialistice ale lui Slavici sunt realizate după scrierea operelor sale literare, aceasta vine în consolidarea ideilor sale și totodată justifică unele dintre alegerile făcute în viață de către scriitor. Multe dintre ideile politice ale lui Slavici nu vin în concordanță cu cele ale puterii conducătoare în stat, lucru ce îi aduc acestuia multe nemulțumiri, dar și nenorociri deoarece opiniile publice ale scriitorului ajung să fie sancționate. Când izbucnește primul război mondial, Slavici este de părere că poporul român nu ar trebui să intre în război deoarece el este, prin natura sa un popor pașnic ce nu poate suporta participarea la un măcel mondial. Slavici consideră că românii care urmau să lupte în război și să se sacrifice pentru poporul român, nu doreau de fapt războiul. Pompiliu Marcea afirmă faptul că

obstinarea neutralistă se datorează însă în primul rând, oricîtă crezare am da scriitorului convins de caracterul antirăzboinic al poporului, opoziției față de tendința politicii oficiale române de a se alătura Franței, Angliei și Rusiei împotriva Austro-Ungariei. Slavici n-ar fi putut accepta și n-a acceptat, în ruptul capului, un război împotriva Austriei.

De cele mai multe ori, Slavici și-a exprimat opiniile politice chiar dacă se aștepta să existe și consecințe pe care să le plătească. În scrierile sale ficționale nu regăsim dezbătute pe larg aceste idei politice, ci regăsim scurte pasaje care fac referiri la anuminte probleme politice. Ceea ce realizează Slavici este ca, plecând de la o simplă idee, cum este și cazul celei politice, ajunge să plaseze un personaj în centrul acestei probleme și chiar să facă o scurtă istorie pe baza lui. Majoritatea ideilor ce sunt regăsite în scrierile sale ficționale și care au scopul de a demonstra unitatea de viziune a lui Slavici sunt cele educative, sociale, culturale, iar conturate succind sunt cele politice și filozofice. Învățăturile transmise de către scriitor prin operele sale se adresează unui public ce are nevoie de prezentarea unor situații, caractere sau moravuri care să le arate o cale mai bună spre autoperfecționare. Prezența unor asemănări între ideile prezentate în memorialistică și cele din scrierile ficționale, demonstrează unitatea acestuia de viziune, dar și faptul că ceea ce el a încercat să transmită nu este pur și simplu o ficțiune, ci este ceva în care el a crezut și după care s-a ghidat de la început. Slavici este conștient că pentru a face ca un lucru să treacă peste timpul istoric este nevoie de originalitate, de încredere în acel lucru și de voința de a-l prezenta în așa manieră încât să rămână imprimat și în memoria cititorului. Dacă există concordanță pe toate planurile, atunci și ideile sunt considerate ca fiind autentice și demne de urmat ce cei ce ajung să creadă în ele. Studiile amănunțite asupra ideilor sale educative și politice au ca scop o cunoaștere mai aprofundată care să ajute la identificarea și receptarea acestora cu o mai mare ușurință în scrierile ficționale. Cunoscându-se în totalitate aceste principii, se pot interpreta cu o mai mare ușurință fragmentele în care se identifică prezența acestor idei. În mai toate scrierile sale se regăsesc idei din toate categoriile care au ca scop demonstrarea acestei unități de viziune, dar și a faptului că memorialistica este un adevărat material documentar, dar și istoric ce ajută la decodarea și interpretarea anumitor situații din viața și opera lui Slavici.

CAPITOLUL 4

Unitatea de viziune a lui Slavici dintre memorialistică și ficțiune.

Scrierile memorialistice ale lui Ioan Slavici reprezintă un prim punct de plecare pentru demonstrarea prezenței ideilor comune, atât în aceste scrieri cu valoare documentar-istorică, cât și în scrierile ficționale. Scrierile ficționale sunt cele în care se revarsă majoritatea ideilor lui Slavici, pe care le regăsim ulterior formulate și în memorialistică deoarece acestea au fost scrise la un anumit grad de maturitate al scriitorului. Realizate nu pentru a îmbogăți literatura cu memorii ce nu servesc la nimic, ci pentru a evoca o epocă, o lume și mentalitățile ei, memorialistica este punctul de plecare în realizarea studiilor de caz din acest capitol.

4.1. Romanul

,,Scrierile memorialistice ale lui Slavici – ca mai toate operele de acest gen – par a sta la o zonă de tranziție spre literatura propriu-zisă.” Această zonă de tranziție o putem interpreta ca fiind o zonă ce stă între ficțiune și non-ficțiune. Ceea ce încearcă să realizeze Slavici prin scrierile sale memorialistice este de a face cititorul să înțeleagă modul în care el a reușit să creeze scrierile literare și în ce circumstanțe au fost făurite. ,,Scrisă fără intenția de a face literatură – adică fără a avea în vedere în primul rând producerea emoției estetice-memorialistica lui are o finalitate etică: sfătuitoare sau justițiară.” Memorialistica este scrisă în a doua parte a vieții sale, după ce unele din scrierile sale literare, precum romanul Mara era dat spre publicare. În roman, regăsim pasaje sau identificăm momente și idei pe care Slavici le exprimă în memorialistică. Oglindirea acestor idei din propria viață, ne demonstrează faptul că scriitorul transpune o parte din propria persoană, iar pe lângă acestea, scriitorul își lasă și amprenta propriei sale existențe, o parte din experiența sa personală care are scopul de face ca literatura sa să fie una prețioasă.

4.1.1. Mara

Primul roman publicat de către Slavici este Mara, apărut în revista Vatra, în 1894, iar în variantă integrală apare în 1906. Inițial, Mara este conceput ca o nuvelă, dar mai apoi îl va numi roman. Despre termenul de roman, Slavici avea o concepție destul de diferită, el considerând că pentru a își numi unele dintre scrieri, romane, trebuia să îndeplinească anumite condiții.

El definește romanul prin comparație cu drama, observînd, cu dreptate, că în timp ce drama înfățișează caractere ,,deja formate”, pentru că timpul scurt al acțiunii nu permite evoluția eroilor, romanul trebuie să arate ,,desfășurarea caracterelor”. Drama prin urmare zugrăvește caractere, pe cînd romanul le formează. Este, din cîte se poate observa, adept al ,,bildungsromanului”.

Acest lucru îl duce la ideea de a recurge la termenul de ,,narațiune istorică”, dar cu timpul ajunge să numească roman tot ceea ce avea o dimensiune mai mare. Romanul este considerat de către Constantin Cubleșan, al doilea pas de deschidere spre universalitate după Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon. Prin romanul său, Slavici descrie o altă lume și zugrăvește alte idei și principii care conduceau perioada respectivă. Ca o scurtă comparație cu memorialistica, în roman regăsim o comunitate mozaic, la fel ca cea în care crescuse și Slavici: ,,în deosebi la Șiria sunt și puțini șvabi, mai puțini maghiari, și-n timpul copilăriei mele mai erau și slovaci aduși acolo de Bohuș, care era și el slovac de la Ciaba.” Regăsim astfel, o primă dovadă a transformării realului în ficțiune. Prin structura și problematica romanului, Mara reprezintă punctul maxim al artei lui Slavici deoarece imaginile prezentate fac trimitere la o realitate ideală ce are legături strânse cu realitățile cotidiene din timpurile trăite de către Slavici. În roman, identificăm anumite pasaje care sunt prezente și în scrierile memorialistice, pasaje din care reies conturate anumite locuri, anumite gânduri sau idei. Pentru a realiza această paralelă dintre non-ficțiune, adică memorialistică și ficțiune, romanul Mara, vom ilustra ambele pasaje pentru o comparație mai bună. Pentru început, în roman regăsim descrisă o icoană făctoare de minuni despre care vorbește și Slavici în Lumea prin care am trecut.

Radnei îi mai zic și Maria-Radna, fiindcă în marea biserică a mănăstirii romano-catolice de acolo se află o icoană a Maicii-Domnului, care e socotită drept făcătoare de minuni. Închipuindu-se la icoana aceea, mulți bolnavi s-au vindecat și nu puțini dintre cei ce se sîmțeau nenorociți și-au găsit mîngîierea.

Despre aceeași icoană amintește și în romanul Mara, dar aici oglindesc incertitdinile personajului feminin cu privire la veridicitatea icoanei și a minunilor înfăptuite de aceasta.

Căci e acolo în biserica aceea o icoană făcătoare de minuni, o Maică Precistă care lăcrimează și de a cărei vedere cei bolnavi se fac sănătoși, cei săraci se simt bogați și cei nenorociți se socotesc fericiți. Mara, deși creștină adevărată, se ducea și ea cîteodată la biserica aceasta, dar se închină creștinește, cu cruci și cu mătănii, cum se cuvine în fața lui Dumnezeu. Că icoana face minuni, asta n-o credea; știe prea bine că o Maică Precistă nemțească nu e o adevărată Maică Precistă.

Aceste două fragmente fac trimitere la același loc, Radna și la aceeași icoană făcătoare de minuni. Putem interpreta acest episod din copilăria lui Slavici unul destul de important deoarece în copilărie, el este uimit de existența unui astfel de lucru ce are scopul de a (re-) transforma viața. Cu trecerea timpului, episodul este transpus în roman, iar Slavici își exprimă opinia cu privire la veridicitatea minunii înfăptuite de către obiect. Acestă lipsă a credibilității este transpusă, însă, în personalitatea personajului princial, feminin, Mara. Un alt episod, subtil integrat în roman, dar unul destul de important atât pentru demonstrația noastră, cât și pentru caracterizarea Marei este acela al educației. În Lumea prin care am trecut, mama lui Slavici era cea care îi dădea numeroase sfaturi pe care le vedem reprezentate și în scrierile sale despre educația morală. În privința alimentației și a respectului pentru munca depusă în procurarea și realizarea ei, mama lui Slavici era foarte clară:

să-mi iau din blind numai cît pot să mănînc, fiindcă ceea ce rămîne-n blind se păstrează pentru alți oameni, iar ceea ce lași în farfurie li se aruncă porcilor ori cîinilor și e mare păcat să tragi pentru porci ori pentru cîini mîncare de la gura oamenilor.

Pe de altă parte, în romanul său, găsim răsfrântă aceeași idee însă altfel formulată.

Serile, Mara, de cele mai multe ori, mănîncă ea singură, deoarece copiii, obosiți, adorm, în vreme ce ea gătește mîncarea. Mănîncă însă mama și pentru ea, și pentru copii. Păcat ar fi să rămîie ceva pe mîne.

Se observă în aceste două episoade ideea fundamentală a mamei, care se răsfrânge și în roman. Sfaturile mamei lui Slavici sunt foarte importante pentru el, astfel că simte nevoia să depășească barierele literare și să transpună această idee tot în personalitatea Marei. Din acest episod se poate subînțelege și prezența lăcomiei deoarece Mara mănâncă și reușește să mănânce tot, dar și faptul că personajul feminin își apreciază munca și nu dorește să risipească și puținul pe care îl are. Faptul că mâncarea ar putea să rămână pentru a doua zi, implică și faptul că s-ar putea strica, lucru ce duce la ideea formulată de către mama lui Slavici conform căreia este păcat să iei mancare de la gura omului pentru a hrănii animalele. Respectarea sărbătorilor bisericești, dar în special a credinței, ține de etica vieții fiecărui om. În memorialistica sa, Slavici ne vorbește despre părintele său de suflet, Miron Fercu, tatăl adoptiv al tatălui lui Slavici, care era un om cu frică și respect pentru Dumnezeu. Datorită acestui om, Slavici ia contact cu biserica și viața acesta plină de credință și de respect pentru cele sfinte. Personajul feminin din roman, Mara, este cea în care Slavici își adună proprii părinți și totodată personele apropiate lui, pentru a oglindi în ea ceea ce primea Slavici mai bun. Despre bunicul și părintele său sufletesc, Slavici afirmă următoarele:

bisericos afară din cale, tata bătrîn n-ar fi lipsit, Doamne ferește, de la vreuna din slujbele de la biserică, unde-și avea locul lîngă strana de la dreapta, și ținea-n casă rînduială strașnică-n cele religioase.

Mara, precum bunicul lui Slavici, era foarte clară în ceea ce privea respectul pentru credință și sărbătoare sfântă, astfel că Slavici oglindește o parte din bunicul său în persoana Marei.

În mintea ei dumineca și sărbătoarea erau zile în care omul merge la biserică. Mai ales acum, de cînd cu lumea nemțească, era lucru nestrămutat că coșurile se adună, piața se deșertează și dughenele se închid îndată ce clopotele sună de intrare. Iar pe cînd sună de a treia oară, bolnav pe moarte ar trebui să fii ca să lipsești de la biserică.

Pe lângă faptul că Slavici arată un tip de mentalitate al vremii sale, poate și reușește să valorifice ideile și credințele din propria viață și experiență și să le transpună în lumea ficțională din romanul Mara. Ceea ce Slavici face este să adune mai multe persoane din viața sa reală și să le unifice într-una singură în propria lume pe care o conturează precum un arhitect. Slavici nu realizează doar o lume și niște ideologii, ci dorește să transmită anumite valori prin personajele- simbol. În Amintiri, Slavici vorbește despre relația pe care a avut-o cu Eminescu și povestește circumstanțele întâlnirii celor doi, dar și ceea ce au reușit să realizeze împreună pentru literatură română și pentru cultura poporului român. Aflat la Viena pentru a își face stagiul militar și totodaă pentru a își continua studiile, Slavici va deveni președinte al societății România jună creată cu scopul principal de a unii toți românii plecați din țară și totodată pentru a face ceva pentru cultura și valorificarea istoriei românești.

Se înființase după multe frămînări societatea academică ,,România jună”, și noi, fericiții ei întemeietori, așteptam cu viuă nerăbdare sîmbetele, cînd ne intruneam ca să petrecem cîteva ceasuri împreună, lucru pentru toți plăcut și pentru cei mai mulți totodată și folositor, căci ne adunaserăm din toate țările în care soarta i-a risipit pe români și numai puțini dintre noi știam bine, ba unii abia aici aveau să învețe românește.

În roman, regăsim un fragment care ne duce la ideea întrunirilor celor din România jună, însă circumstanțele sunt deosebite. Dar această idee a unității este direct preluată din propria experiență de viață și transpusă în romanul său. Națl, băiatul unui măcelar, trebuie să realizeze un stagiu timp de doi ani pentru a călca pe urmele tatălui său. În roman, Slavici surprinde întâlnirile acestor tineri care călătoreau pentru a dobândi experiență și pentru a ajunge ceea ce și-au propus. Fragmentul ilustrativ al acestor întâlniri, care au la bază întâlnirile din societatea înființată la Viena este reprezentată astfel: ,,Se cinsteau dar prietenii, vorbind, ca oamenii plecați în lume, despre cele de acasă, și ținînd să arate deslușit că nu e nicăieri atît de frumos și de bine ca ,,la noi”.” Se observă asemănarea dintre cele două fragmente prin faptul că aceștia se întâlneau și vorbeau despre cele ce erau acasă. Aceste întâlniri erau marcate și de faptul că tinerii doreau să se întrunească pentru a avea sentimentul că sunt aproape de casă și totodată că aparțin unei mici comunități prefabricate, dar care le dădea sentimentul de familiar. Noastalgia întâlnirilor din tinerețea petrecută la studii în străinătate, îl face să transpună și în roman acest lucru pentru a arăta că indiferent de ceea ce faci, dorul de casă este același. Acest fragment din roman este ilustrativ în demonstrarea transformării non- ficțiunii în ficțiune. Faptul că Slavici reia, transformă și uneori camuflează unele episoade din viața sa și le transferă într-o lume a ficțiunii, demonstrează autenticitatea și unicitatea romanului. În memorialistică, Slavici evocă o mănăstire despre care vorbește și în roman. Chiar dacă în Lumea prin care am trecut el mărturisește că nu își aduce aminte cu exactitate locul mănăstirii, în roman evocă același loc, pe care însă îl descrie. Unind cele două secvențe, putem reconstitui imaginea mănăstirii și locul în care aceasta se afla. Episodul din memorialistaică este următorul:

cea mai apropiată dintre mănăstirile de felul acesta era cea de la Bodrog, pe Murăș, aproape de Pecica, mergînd pe jos, a-nedelete, cale de vreo două zile de la Șiria. Bodrogul se ținea tot de diecesa Aradului, dar, pe cît îmi aduc aminte, era mănăstire sîrbească. Hramul bisericii era, așa se vede, tot Sfânta Măria Mare.

Pe de altă parte, în roman găsim descrisă aceeași mănăstire:

Fetele lui Claici, deși sîrboaice, umblau mai bucuros la biserica românească decît la cea sîrbească, unde nu erau bogoslovi, și bogoslovii cîntau foarte frumos. Iară biserica românească, totodată și catedrală episcopească, se afla tocmai afară din oraș, pe țărmul Murășului. Trebuiau deci să treacă prin piața cea mare a orașului cînd se întorceau de la biserică, și chiar și numa atît ar fi fost destul pentru ca să facă drumul cel lung pînă la biserica românească.

Evocarea acestui topos comun semnifică valoarea importantă pe care o are pentru scriitor, mai ales că aceasta este o amintire dragă din copilăria sa. Reluarea acestui loc și transpunerea în roman demonstrează faptul că memorialistica este într-adevăr un document justificator pentru tot ceea ce a scris. Pe lângă această rememorare a locurilor importante pentru scriitor, acesta dorește să arate și mozaicul de civilizație care se acceptă și conviețuiește. După cum măturisește în memorialistică, Slavici citea adesea scrieri bisericești, printre care se regăsea și Apostolul. Faptul că și unele dintre personajele sale din roman au printre lecturi și această carte, nu este nicio surpriză. Memorialistul își transpune o parte din propria persoană în acest roman, iar pe lângă ideile pe care le inserează și le atribuie personajelor cu scopul de a ajunge la cititor și de a îi da de gândit cu privire la anumite aspecte, el introduce și elemente concrete, precum cărți, locuri, destinații. Slavici mărturisește și în Amintiri și în Lumea prin care am trecut faptul că citea scrieri bisericești. Bunicul său care voia ,,să iasă din mine cărturar de frunte și-mi spunea serile povești, mă învăță mai tîrziu să citesc Apostolul.” Pe de altă parte, în Lumea prin care am trecut evocă aceeași carte: ,,tata bătrîn ținea, între altele, ca la slujba cea mare să citesc eu Apostolul.” În romanul său, Slavici atribuie unuia dintre personaje sarcina de a citi această carte, astfel că ,,doi ani de-a rîndul Codreanu petrecuse vacanțele și sărbătorile la Buteni, unde citea Apostolul și cînta în strană.” Acest personaj are puțin din persoana memorialistului deoarece și el era foarte activ în viața lumii bisericești. Slavici își ramnifică în roman episoadele importante ale vieții sale și le dă un alt context, chiar dacă ideea de ansamblu este aceeași. În Budulea taichii, unele dintre personaje nu se dezic de la regula de a avea ca lectură Apostolul, ei îndeplinid condiția de creștini adevărați, Slavici pomenind-o și aici. În viața ficțională, lectura acestei cărti este un tipar pe care Slavici îl urmează.

eu m-am dus apoi la școlile cele mari din oraș, iară cînd m-am întors, peste un an, Huțu era tot mare, dar îmi părea mai puțin strașnic. Nu-i vorba, și acum zicea Tatăl nostru, cînta chiar în strană și citea Apostolul în biserică, și acum purta pe Mili în brațe.

Transformarea elementelor din real în ficțiune, demonstrază faptul că memorialistica este un punct de plecare pentru decodificarea scrierilor sale. Valoarea documentară a memorialisticii este pe deplin oglindită și în lumea ficțională. Cel mai vizibil aspect al acestei oglindiri în ficțiune este faptul că evocă în roman podgoria Ardealului, cu traseul limitat de la cetatea Vilogoș la dealurile Șiriei, sat în care el s-a născut și a copilărit. Lumea sa reală în care a crescut și pe care a cunoscut-o din toate punctele de vedere este refolosită și reinvestită cu funcțiile sale primordiale prin faptul că introduce personaje cărora le atribuie anumite gânduri, idei, principii și valori pe care le găsim exprimate în memorialistică. În roman, imaginea podgoriei este una globală, dar se insistă asupra cadrului reprezentat de apele Mureșului, locuri pe care Slavici le frecventează în copilărie, după cum mărturisește în memorialistică. Tabloul prezentat în roman servește ca punct de reper pentru locul în care se desfășoară acțiunea, dar servește și ca decor al unor evenimente în care se desfășoară idila dintre Presida și Națl, culesul viilor, și al altor evenimente din viața satului Transilvănean.

Serile, venind despre Arad pe șesul neted, vezi în fața ta parcă un alt cer, un fel de negreață întinsă în fața ta și nenumărate lumini risipite pe ea — focurile ce ard la crame, prin paghini și pe fânețele acum cosite și lăsate de pășune. Din când în când răsună prelung câte o pușcă descărcată ori se ridică pe ici, pe colo câte o rachetă,încât simți pe nevăzute că e lume, lume, multă lume risipită pe colo pe dealuri și prin văi. Săptămâni de zile de-a rândul vin mereu și de la deal, și de pe șes, unii ca să lucreze, alții ca să petreacă câteva zile bune, toți veseli, toți gata de a se bucura de viață. O dată numai pe an e culesul viilor, și păcat ar fi să petreci și astă singură dată dormind nopțile când ele sunt atât de liniștite și de răcoroase, iar luna niciodată și nicăieri nu-și revarsă lumina așa din plin ca acum și aici, unde razele ei se răsfrâng oarecum din coastele dealurilor spre șesul întins ca o mare. Ici fluier, colo cimpoi, mai departe o chitară, o vioară, o harmonică și iar un taraf de lăutari, pretutindenea câte o descărcătură de pușcă, o rachetă ori cel puțin câte un chiot de fiecare vadră turnată în butoi, și toți stau la povești, cântă, joacă, petrec în zburdalnică învălmășeală.

Capitolul X din romanul Mara, începe prin descrierea târgului din Arad în care mai multe comunități vin laolaltă pentru a își vinde marfa sau a face troc. Lumea aceasta vie și energică, pe care Slavici o cunoaște încă din copilărie, prinde un contur mai bine definit în roman prin descrierea minuțioasă făcută de acesta.

Mare lucru tîrgul de toamnă de la Arad! Timp de cîteva săptămîni drumurile de țară toate sunt pline de care încărcate, care aduc bogățiile din șapte ținuturi, ca să le desfășure prin piețele și prin ulițele Aradului și pe cîmpia de din prejurul lui, unde s-adună care cu poame de pe Crișuri și din valea Murășului, cu lemnărie din munții Abrudului și cu bucate de pe cîmpia mănoasă, se-nșiră butoaile cu vin din podgorie ori cu rachiu de pe Murăș și se îngrămădesc turme de oi venite din Ardeal, ciurde de porci aduse de pe lunci, herghelii de cai crescuți pe poienele munților și cirezi de vite mîncate de jelepari umblați prin lume.

Episodul târgului este evocat în memorialistică, însă descrierea din roman este mai amplă, ca dovadă a spiritului de nostalgie care îl cuprinse prin rememorarea acestei lumi. El mărturisește că ,,la Șiria se ținea de două ori pe an tîrg de țară, la care se adună din toate părțile lume multă.” Preluarea aceste simple informații din memorialitică duce la realizarea unui scene întregi în care actorii însuflețec o lume ce îi produce scriitorului nu doar nostalgie, ci și mândria de a fi crescut în această perioadă. El nu se sfiește să descrie această lume și atmosferă ce se degajă de acici, ca dovadă că nu îi este rușine cu faptul că a crescut la țară, demonstrând că de oriunde se poate reuși în viață. În completarea fragmentului de mai sus și demonstrarea faptului că această secvență este una ce produce un puternic sentiment de nostalgie și mândrie, aducem următoarea secvență:

Ce mulțime de oameni și ce amestecatură de tipuri și porturi și de limbi ! E parcă aici mijlocul pămîntului, unde se întîlnesc toate neamurile. Pe-nserate s-aprind împregiurul orașului mii de focuri, la care stau de vorbă ori își petrec cîntînd aici români, colo unguri, mai departe șvabi ori sîrbi, iar printre aceștia slovaci, ba pînă chiar și bulgari.

Aceasta este și lumea în care a crescut Slavici și în care a luat contact cu diferitele naționalități. Faptul că la aceste târguri veneau oameni din toate părțile demonstrează existența respectului dintre nații și acceptarea aceste forme de conviețuire. Afacerile îi pun în contact, însă grupurile dintre ei se păstrează, după cum este evocat și în episodul din Mara. În Fapta omenească, Savici mărturisește cât este de important să păstrezi și să rememorezi amintirile din copilărie, evenimentele și locurile care au avut o semnificție deosebită.

Adu-ți aminte de copilăria ta și de sentimentele pe care le aveai atunci, pe la începutul vieții tale individuale, cînd lumea îți părea atît de bună și de frumoasă, fiindcă n-ajunseseși încă să te desparți atît de tare ca mai tîrziu de ea. Viața ta întreagă era mai firească oarecum, mai asemănată ca a celorlalte ființe vețuitoare; faptele tale erau mai sincere și mai nechibzuite; durerile și plăcerile tale erau mai neașteptate și de aceea totdeauna foarte vii și foarte trecătoare: îți e parcă viața ta nu era a ta numai, ci lumea vețuia prin tine.

De aceea romanul începe cu evocarea copilăriei Persidei și cea a lui Trică. Perioada aceea era cea mai inocentă și lipsită de griji din viața celor doi copii, care odată cu trecerea anilor și cu maturizarea lor încep și problemele. De-a lungul romanului, scriitorul rememorează fragmente din copilăria sa, dar debutul romanului cu perioada copilăriei demonstrează cum ideile lui din memorialistică sunt respectate și aplicate cu succes în scrierile literare. Cuplul de îndrăgostiți din roman a căror poveste de dragoste este una tumultoasă, hotărăște să se cunune pe ascuns și apoi să plece la Viena. Este destul de interesantă această alegere a lui Slavici mai ales că memorialistul își face stagiul militar și o parte din studii tot acolo. Această alegere poate fi justificată prin faptul că el cunoștea viața din Viena și îi era la îndemână să povestească cu evenimente concrete și să descrie locuri pe care el însuși le frecventase și pe care le cunoștea. Pentru o scurtă perioadă, personajele își duc existența în acest oraș, departe de casă, iar Slavici valorifică în personajele sale sentimentul dorului de casă și de rude, sentiment simțit pe deplin chiar de scriitor. Evadarea în această lume nu înseamnă scăparea de probleme și responsabilități pentru că cele două personaje sfârșesc prin a se întoarce acasă. Slavici face destul de des aceste călătorii și în memorialistica sa descrie momentele în care sosit acasă trebuia să-și viziteze rudele și totodată să facă față presiunilor mamei de a rămâne alături de ea în țară. Această scurtă ,,aventură” din viața cuplului Persida-Națl demonstrează că rezolvarea problemelor, găsirea păcii și a liniștii poate fi găsită acolo unde numești cu adevărat acasă. Pe lângă evocarea locurilor, a ideilor sociale, etice și morale regăsim în roman specificate probleme ce țin de politică și de schimbările survenite în perioada descrisă de către Slavici. Aceeași frământare politică o găsim specificată și în memorialistica sa, lucru ce ne face să înțelegem cât de mult este convertită realitatea în scrierea sa ficțională. Ideea romanului și firul povestiri este unul ficțional, însă toate ideile, locurie evocate de scriitor au ca punct de plecare propria experiență de viață. În memorialistică, Slavici povestește despre evenimentele la care a luat parte și faptul că au existat repercusiuni ce s-au răsfrânt și asupra propriei persoane. El ajunge să rămână repetent în clasa întâi datorită faptului că profesorii săi nu au considerat că vorbește ungurește, însă la intervenția părinților acesta dă examenul pe care îl promovează. Acest fapt nu arată decât începutul unor mari tulburări politice care sunt reluate și transpuse în roman.

Cînd cu mișcările din Lombardia și din Veneția, calfele din atelierul gazdei mele, deși cele mai multe șvabi, cîntau de dimineață pînă seara și pînă la miezul nopții ,,Mégis hunczut a Német, hogy a fene enné meg!” […] În același timp pereții caselor erau plini de inscripțiuni, ca ,,Éljen Kossuth”, ,,Éljen Garibaldi!”, ,,Éljen Türr!” și altele ca aceste, iar stîlpii vopsiți în negru-galben și pajurile împărătești erau stropite cu gunoiul de tot felul.

Totodată, Slavici mărturisește faptul că era indignat de ceea ce se petrecea și nu putea să înțeleagă de ce românii se puteau bucura de ceea ce se întâmpla, lucru ce îl făcea ca de cele mai multe ori să se ia la ceartă cu cei ce se bucurau de faptul că maghiarii își întăreau relațiile cu împăratul. Aceste fapte ne demonstrează voința pe care memorialistul o are și totodată, tăria cu care el își susținea punctele de vedere. Pentru acest lucru, el transpune ideea în roman, demonstrând încă odată rolul scrierilor memorialistice care vin în ajutorul cititorului și îi arată cursivitatea lucrurilor. În roman regăsim acest eveniment politic, Slavici evocând pe Garibaldi și Kossuth.

Feciorii duși în cătănie pe la Mantua, Verona și Veneția scriau de acolo că s-au ivit un oarecare Garibaldi, mare general, care umblă să-i adune pe italieni sub arme și să-i ridice asupra împăratului; iară ungurii șopteau între dînșii și se lăudau pe ascuns că Kossuth al lor stă în legătură cu Garibaldi și are și el să se întoarcă la primăvară, ca să alunge cătanele împărătești, să-i scoată beamteri din țară și să facă iar vreme ungurească, cum era pe timpul rezmeriței. La masa cea mare din birtul de la Sărărie, unde beamterii puneau lumea la cale, era, ce-i drept, lucru hotrît că Garibaldi are, cu toți ai lui, să pată mare rușine. Erau însă și acolo oameni care, mai ales prin apropierea Murășului, nu bucuros umblau serile singuri. Venise adecă și știrea că italienii a început să arunce beamteri și cătane în mare, în lacul Guarda, în rîul Adige, și mare minune n-ar fi fost dacă ungurii s-ar fi luat și ei după italieni. Pe la Lipova nu prea erau, ce-i drept, mulți unguri, dar puteau să vie de pe puste, unde se sporiseră făcătorii de rele, însă nu trecea zi fără ca să să întâmple ceva pe drumurile ce duc spre Arad.

Iată cum, ideea din memorialistică și problema politică adusă în prim plan de către Slavici este transpusă și valorificată în romanul său. Ideile filozofice nu sunt neglijate, și în nenumărate monologuri interioare personajele au câte o butadă după care se ghidează sau pe care o dau mai departe pentru a îi ajuta și pe ceilalți. Astfel că există personaje care au anumite frământări care sunt descrise de către Slavici ca fiind niște gândiri filozofice, pline de adevăr și de morală.

Frămîntat de aceste și de alte asemenea întrebări, el nu putea să scape de gîndul că viața nu e decât o pedeapsă, pe care nu-ți rămîne decît s-o porți așa cum ți s-a croit, că vinovat e orișicine care trăiește și că, suferind, spășești, te cureți de păcat și te înalți tu însăți prin tine.

Națl este chinuit de aceste gânduri care sunt descrise în maniera lui Confucius, filozoful de suflet al lui Slavici. În genere, toate personajele sunt mânate de un zbucium interior și de o durere pe care și-o poartă fără a cere ajutorul cuiva. Acesta este doar un exemplu care ilustrează cum și ideile filozofice se întrezăresc în acest roman complex în care regăsim reunite ideile ce sunt formulate și în memorialistică. În roman, apare problema căsătoriei între două persoane de religii și nații diferite. În această categorie intră povestea de dragoste din roman, adică cea a lui Națl și a Persidei. În memorialistica sa, nu este specificată o anumită regulă strictă care să interzică o căsătorie între două persoane de religii și origini diferite, însă din relatarile sale se subînțelege că oamenii erau atât de credincioși și plini de respect pentru propriile tradiții și obiceiuri, încât acest lucru ar fi apărut ca o defăimare, o încălcare a unor principii și reguli etice și morale. După cum este învățat și de mama sa, Slavici îi respectă și pe ceilalți care nu făceau parte din categoria românilor, după cum aceasta afirma, ,,săracii de ei, îmi zicea, nu sunt vinovați că n-au avut parte să fie români!”, dar în roman aduce în prim cadru o poveste de dragoste mai puțin obișnuită prin faptul că se încalc aceste norme nescrise ale societății, dar și cele scrise, religioase. Viața religioasă este stâlpul care susține și ordonează societatea din timpul lui Slavici, astfel că prin acestă poveste el încercă să arate mentalitatea vremii, dar și valorile după care aceștia se ghidează. În finalul romanului, povestea de dragoste începe să capete sens în fața comunității, ajungând în cele din urmă ca rodul iubirii lor, copilul, să readucă lucrurile la normal. Ceea ce contează este iubirea, despre care Slavici vorbește adesea în memorialistica sa, dar și în scrierile ficționale, pentru că iubirea este cea care îl va face pe om să lupte și să supraviețuiască. Mara, mama Persidei, este la început sceptică în ceea ce privește această dragoste dintre doi oameni care par total incompatibili. Ea nu crede că dragostea lor este una adevărată, ci este doar un moft trecător al fetei, dar și al băiatului. Ea nu poate să conceapă această legătură, iar disperarea și frica de producerea unui necaz în familia ei o face să afirme că ,,neam de neamul meu nu și-a spurcat sîngele! strigă ea cu ochii plini de lacrimi. Și mie mi-e milă de el și de mama lui, dar îmi este dragă tu și nu se poate !” Frica mamei este aceea ca sângele familiei să nu fie spurcat deoarece Persida este româncă, iar Națl este neamț. Această comuniune dintre cei doi este imposibilă, după cum Mara spune, și nu poate să conceapă un necaz mai mare ca acesta. În roman se remarcă două tipuri de mentalități și două generații diferite de oameni: cei tineri care luptă pentru ceea ce își doresc, chiar dacă sunt nevoiți să treacă peste cuvântul părinților și să se abată de la normele societății și generația bătrână, înțeleaptă care este foarte strictă în ceea ce privește tradiția și respectarea ei și totodată, care nu dorește să se abată de la ceea ce consideră ca fiind etic și moral. G. Călinescu descrie relațiile ce se formează între personaje, dar și influența reciprocă dintre generația tânără și cea bătrână, ajungându-se la concluzia că cei tineri vor deveni copii ale părinților lor.

Salvici a intuit prea bine și rotația caracterului într-o familie, fenomen mai însemnat și mai vădit într-o societate rudimentară. Cu toate că s-ar părea că stau în față tinerii cu noua mentalitate și bătrânii înțepeniți în prejudecăți, de fapt nu e vorba decât de o scurtă clipă de transmitere a deprinderilor ereditare. Cei tineri au întocmai aceleași idei preconcepute ca și bătrânii și suferința lor vine din călcarea lor. Iar viciile răsar reîmprospătate la copii. Națl e posac, leneș, chinuit de necazuri de conștiință, brutal și delicat ca și tatăl său, iar Persida, așezată în fruntea unei cârciume, devine prin instinct avară, autoritară și plină de orgoliu familial.

În memorialistica sa, se observă un conflic între generații deoarece bunicul își dorea ca acesta să devină preot, mama acestuia își dorea să fie notar pentru a rămâne aproape de ea și de casă, însă Slavici își dorește să-și contunue studiile și să scrie. O parte din aceste diferențe și conflicte de idei sunt transpuse și în roman, conflictul pornind tocmai de la aceste diferențe de viziune și gândire. Din memorialistică, aflăm că oamenii de diferite nații și religii, chiar dacă trăiau în aceeași comunitate, se înțelegeau și se respectau, dar nu se concepea amestecul de nații la nivelul căsătoriei. Din relatările sale, comunitatea era una mozaic, dar oamenii săteau și își petreceau timpul împreună în funcție de neamuri și origini. Slavici mărturisește că între români exista multă iubire și bună-înțelegere, fapt ce-l face să creadă în bunătatea și puritatea vremii și a oamenilor.

Abia acum, la zile de bătrânețe, îmi dau seama că această dragoste obștească se mărginea la români. Orișicîtă știință mi-aș da, nu reușesc să-mi aduc aminte vreun praznic, vreo ospeție ori vreo petrecere de orișice fel la care luau parte și unii dintre cei ce nu erau români. Nu trăiau românii împreună, ci alăturea cu ceilalți, ce-i drept în bună pace, dar nu împreună.

Slavici surprinde acest obicei, văzut ca o normă nescrisă a societății, și în roman, prin faptul că oamenii se strângeau în târg, iar când își terminau treburile își formau propriile grupuri. Descrierea târgului în roman este urmată de o detaliere a modului în care oamenii se organizau.

Ce mulțime de oameni și ce amestecătură de tipuri și de porturi și de limbi ! E parcă aici e mijlocul pămîntului, unde se întîlnesc toate neamurile. Pe-nserate s-aprind împregiurul orașului mii de focuri, la care stau de vorbă ori își petrec aici români, colo unguri, mai departe șvabi ori sîrbi, iar printre aceștia slovaci, ba pînă chiar și bulgari.

Aceste detalii țin de modul de organizare a societății din roman după modelul din lumea reală a lui Slavici. Toate aceste episoade sunt încărcate de multe idei și principii pe care Slavici dorește să le arate cititorului prin orice metodă, fie ea reală sau ficțională. Problema națională și cea religioasă ajunge la un numitor comun în finalul romanului cu prilejul nașterii și botezul copilului. Intervine în acest caz ideea lui Slavici despre modul în care ar trebuie să se restabilească relațiile din familie cu prilejul apariției unui copil. Persida hotărăște să-și boteze copilul nu în legea creștinească, ci în cea a familiei Hubăr, astfel încât să-l mulțumească pe socrul ei și să stingă ura dintre el și Națl. În această situație, se observă cum generația tânără alege să depășească obstacolele unei mentalități, impedimentele impuse de problema națională și cea religioasă și să rezolve problemele în așa fel încât toată lumea să fie mulțumită. Însă, reprezentanții generației bătrâne, adică Mara, rămâne reticentă la decizia Persidei de a-și boteza copilul după religia bărbatului, și nu poate să conceapă că nepotul ei nu va fi creștin ortodox. Chiar și după împăcarea cu familia Hubăr, Mara își păstrează nemulțumirea, lucru ce demonstrează o mentalitate și o viziune adânc înrădăcinată, ce nu poate fi schimbată. Generația tânără dă dovadă de maleabilitate în ceea ce privesc schimbările, însă cea bătrână este reticentă și aș va rămâne.

Mara era și ea mulțumită, dar nu se bucura cu toată inima; prea îi era drag copilul acela pentru ca să se poată împăca cu gândul că el are să fie păpistaș. Îi era parcă mai bucuros l-ar ști așa nebotezat, și singura ei vorbă era: ,,Voi faceți cum știți; al vostu e copilul!”.

Lumea se reordonează în romanul său și întruchipează episoade din viața reală a lui Slavici, evocată în scrierile memorialistice, prin care arată o altă lume, mai pură și mai frumoasă. Romanul este doar un instrument prin care Slavici poate ajunge la cititor, căruia îi prezintă principiile și normele epocii sale. Așadar, în romanul Mara observăm prezența elementelor din real transformate, prin introducerea în lumea ficțională, în noi centre și puncte de interes care servesc la realizarea unei opere literare cu valoare ficțională.

4.2. Nuvela

Scrierile nuvelistice ale lui Slavici au ca bază de plecare experiența de viață a scriitorului care nu încetează să uimească cititorii prin capacitatea sa de creea o lume încărcată de numeroase evenimente. În multe dintre nuvelele sale, observăm dorința scriitorului de a transmite o învățătură, o vorbă bună cititorilor săi, deoarece învățând, omul se poate autoperfecționa. Multe dintre personajele sale din nuvele doresc să-și depășească condiția și aspiră mai sus și spre mai bine, așa cum și Slavici, după cum povestește în memorialistica sa, pleacă de la țară pentru a-și făuri un viitor mai bun. În nuvele se observă această dorință interioară a personajelor sale de a accede spre mai bine, iar Slavici reușește să surprindă această trecere a personajelor, unele găsind fericirea, altele nu. Unele dintre alegerile personajelor sunt judecate și pedepsite deoarece nu au ales calea cea dreaptă, iar altora le este garantat succesul pentru o scurtă perioadă. În aceste situații, Slavici apare ca un moralizator care arată ce este bine și firesc și ce nu este. Majoritatea situațiilor și locurilor pe care le descrie, după cum am văzut și în romanul Mara, sunt de fapt locurile pe care acesta le frecventa în copilărie și de-a lungul vieții sale care i-au încântat ochii și imaginația. În monografia pe care Cornel Ungreanu i-o realizează lui Slavici, acesta afirmă faptul că

plecare de acasă înseamnă pentru Ioan Slavici, o bună descoperire sau o bună cercetare a locurilor. El cunoaște drumurile ca și cum le-ar fi strabatut cu piciorul, cu trăsura, călare. Se încredințează lor, locurilor. Scriitorul e adevărat topograf care înregistrează formele de relief, dealurile, pădurile, potecile știute de toți și cele secrete. El vede fiecare detaliu al peisajului, fiecare dificultate a traversării, fiecare spațiu protector.

Universul nuvelelor lui Slavici sunt reprezentate de modul în care Slavici a realizat pe planul psihologic ,,toate demersurile existențiale ale eroilor săi, impunând nu un caracter sau un personaj, ci o întreagă tipologie tărănească, dimensionată în jurul ideii de unitate a familiei.” Pentru memorialist, familia este cea mai importantă, iar în nuvelele sale se dorește arătarea acestei unități și perfecțiuni a familiei sau căutarea și găsirea ei. Slavici crește într-un mediu pașnic și încărcat de iubire și înțelegere, fapt ce-l face să transpună în nuvele acest cadru.

Căci traversând nuvelistica lui Ioan Slavici, observăm cum însăși perspectiva de abordare a problematicii lumii tărănești evoluează, aprofundată mereu, de la exemplul ridicării economice și morale a satului, până la marile și dramaticele confruntări generate de însăși inegalitatea socială a membrilor acesteia. Prozatorul cuprinde epopeic toate temele majore ale mediului tărănesc, cu profundele lor rezonanțe în plan psihologic, realizând o vastă, o inegalabilă frescă socială a elementului poporan de la finele secolului al XIX-lea românesc.

Despre ceea ce scria și putea să transmită și generațiilor viitoare, Slavici mărturisea în Lumea prin care am trecut următoarele lucruri: ,,nu puteam să mă împac cu gândul că lectura de orișice fel e numai o plăcută pierdere de vreme. În gândul meu rostul scrierii a fost întotdeauna îndrumarea spre o viețuire potrivită cu firea omenească.”

4.2.1. Pădureanca

În această nuvelă găsim oglindite anumite elemente ce aparțin socialului și culturalului, elemente ce sunt amintite de către Slavici și în memorialistica sa. În această nuvelă regăsim elemente care vin în demonstrarea ideii conform căreia memorialistica este un izvor de informații pertinente și adevărate pe care Slavici le scria pentru întărirea propriilor idei deprinse de-a lungul vieții sale. Acestă graniță fină dintre memorialistică și scrierile sale ficționale demonstrează faptul că Slavici nu se dezice de ideile sale, ci le re-utilizeză pentru o mai bună implementare în timpul istoric. Concordanța între scrierile și ideile din memorialistică se regăsesc și în nuvele Pădureanca. Chiar dacă, spre deosebire de romanul Mara, unde întâlnim mai multe idei ce se regăsesc și în memorialistică, nuvela nu prezintă această abundență de concordanțe. Nuvela demonstrează, pe lângă ideea sa de adâncime, faptul că Slavici își lasă o parte din propria persoană și în acestă scriere ficțională. În nuvelă, regăsim evocat, în primul rand, satul în care Slavici s-a născut. El nu se poate îndepărta de meleagurile în care și-a petrecut prima, cea mai frumoasă și liniștită parte a vieții sale, astfel că surprindem unul dintre personaje, Iorgovan care sosește la Șiria.

Drumul de țară de pe valea Crișului Alb, ajungînd în apropierea șesului, la Maghireat, se despică-n doauă, și o parte din cete o ia prin Pîncota spre mijlocul șesului, iar alta apucă spre Șiria, ca să înainteze la Arad și să treacă Mureșul în Banat. Sosind la Șiria, cetele trec de-a curmezișa prin sat și se opresc la marginea Cîmpiei. Aici e începutul.

,,Aici începe totul” demostrează cum universul lui Slavici, satul Șiria, este locul din care pornesc toate evenimentele, am putea spune că este un axis mundi al scriitorului deoarece numele satului este amintit în multe dintre scrierile sale. Chiar dacă anumite personaje din scrierile sale vor pleca la oraș sau vor ajunge ceea ce își doresc, trebuie spus că acestea vor pleca întotdeauna de la țară, iar unul dintre satele din care vor pleca poate fi chiar Șiria. Acest lucru nu este un tipar al scriitorului, dar prin reîntoarcera la satul natal și descrierea minuțioasă a acestuia putem afirma că inima și gândul acestuia au rămas în acel loc chiar dacă a plecat din el. În Lumea prin care am trecut, Slavici începe cu descrierea satului, descriere ce este asemănătoare cu cea din nuvelă, însă exprimare este diferită.

Aradul se află în cîmpie, pe țărmul de al dreapta al Murășului; se văd însă bine de la Arad cele din urmă dintre dealurile revărsate din Carpați spre marele șes de la Tisa și de la Dunăre, podgoria ce se-ntinde de la Murăș pînă-n lunca Crișului Alb.

Aici, în Șiria începe totul, iar pentru Slavici este imperios necesar să sublinieze acest lucru chiar dacă o face într-o nuvelă și atribuie afirmația unui personaj. Chiar dacă ar afirma că descrierea locului și a împrejurimilor din Șiria sunt de fapt secvențe imaginate de către el, nu poate fi crezut datorită impresionantelor detalii pe care prezintă cu precizie, exact cum este în realitate.

Satul se-ntindea la poalele celui din urmă șir de dealuri. Din sus de sat locurile sunt presărate cu vii, și mai sus coasta e acoperită cu tîrși, pe culmea plaiului se vede marginea pădurilor, iar într-un vîrf ieșit înspre Cîmpie, cel mai înalt dintre toate, se ridică zidurile părăsite ale Vilgăului, o cetate veche, de unde ochiul străbate toată Cîmpia cît pătrunde zarea de lumină.

Acest episod al descrieri satului lui Slavici poate fi considerat un fragment de memorialistică și poate fi cu ușurință decupat și inserat în aceasta. Se observă abundența detaliilor, ca cele din memoriile sale, fapt ce ne facem să credem că este o completare detaliată a ceea ce descrie în Lumea prin care am trecut.

Pe subt aceste dealuri, la marginea șesului, sunt înșirate unul lînă altul zece sate înfloritoare, toate românești, iar deasupra satelor, pe coastele înclinate spre meazăzi, sunt vii ce dau vinuri bune, cele mai vestite la Miniș, la Măderat și la Mocrea. Din jos de sate, pe șes, sunt pogoare mănoase. Cam pe la mijlocul podgoriei, în culmea unui deal mai răsărit, se văd de la mari depărtări surpăturile unei vechi cetăți de peatră. De unde ochiul străbate peste șes și peste lunca largă a Crișului pînă-n zarea albăstrie.

Abundența acestor detalii, atât din nuvelă, cât și din memorialistică, refac imaginea vizuală a satului, Șiria. Acest element ce aparține socialului, satul, reprezintă începutul atât pentru scriitor cât și pentru personaj, iar reluarea acestuia în mai toate scrierile ficționale demonstrează modul în care ideile sale din memorialistică, imprimate în nuvele și romane ajung să arate cum memorialistica descrie circumstanțele în care acesta a ajuns să realizeze scrierile ficționale. Nuvela, excelează prin prezentarea imaginii satului românesc din câmpia Ardealului, ca și în romanul Mara. Toate aceste imagini prezentate, refac tabloul unei comunități descrise la fel ca și cea din memorialistică. Sunt prezentate obiceiurile și tradițiile, ca de exemplu cele descrise o dată cu moartea lui Pupăză, fratele lui Busuioc. Datorită faptului că moartea acestuia a fost una nefirească, înmormântarea nu se putea face decât la marginea cimitirului, iar oamenii care asistă la înmormântare se tem ca acesta să nu devină strigoi pentru ca a murit fără lumânare. Nu se mai dorește realizarea priveghiului, însă acest lucru ar însemna încălcarea tradiției, astfel că oamenii se conformează obiceiului și respectă cerința de a fi veseli, fac gălăgie, spun povești, se pornește jocul de cărți. Aceste obiceiuri reîntregesc tabloul unei comunități din partea de Vest a țării, comunitate în care Slavici a crescut și pe care o cunoaște foarte bine. Un alt episod ce îl regăsim, atât în nuvelă, cât și în memorialistică, este reprezentat de importanța și obiceiul secerișului. Dacă în romanul Mara, accentul se pune mai mult pe trăirile interioare ale personajelor care doresc să se integreze și să fie acceptate de către societate, în nuvela Pădureanca regăsim oglindită o altă parte sufletească a scriitorului reprezentată de descrierile minuțioase cu privire la tradiții și la obiceiuri. Comunitatea, este caracterizată prin aceste tradiții de la care nu se abat și, totodată arată importanța fiecărei activități pe care oamenii o întreprind pentru asigurarea propriei prosperități, dar și a societății. Virgil Vintilescu observă ideea pregnantă din scrierile literare conformă căreia tradițiile caracterizează viața și mentalitatea unei societăți.

Tradițiile și obiceiurile legate de sărbători ca și de diferite evenimente din viața individului, de anumite momente ale procesului muncii- toatea acestea sunt elemente ce definesc și colorează cadrul idilic ale multora dintre prozele lui Slavici, dar mai ales al nuvelei Pădureanca și al romanului Mara.

Acest obicei al secerișului poate fi privit în structura de adâncime prin faptul că pentru a realiza actul culesului este nevoie ca oamenii să se unească și să formeze o comunitate pentru ca treaba să se realizeze mai repede. Totodată, acest aspect ține și de ideea de pace, unitate, omenie și bucurie. Sărbătoarea aceasta, căci așa era considerată prin faptul că oamenii aveau să-și culeagă rodul muncii, întrunește mai multe idei formulate și regăsite în memorialistica sa, reprezentate de ideea de educație, cu toate ramurele ei, de societate și de cultură, deoarece era ca o regulă nescrisă a societății de a se respecta această sacraliate a culesului. În memorialistica sa, Slavici vorbește despre acest obicei și sărbătoare sacră, care nu-l făcea decât să se mândrească cu faptul că a crescut la țară și că a avut șansa să experimenteze această bucurie în comunitatea sa, iar reluarea acestui episod al secerișului în nuvela Pădureanca nu face decât să întărească această idee și totodată de re-( oglindire ) a unității în comunitate. El mărturisește în memoralistică următoarele:

pentru mine lucru de căpetenie este că-n lumea copilăriei mele oamenii nici zilele grele nu-și pierdeau voia bună, și, gîndindu-mă la cele de atunci, eu mă văd mereu la fel de fel de praznice, la nunți, care țin cîte o săptămînă de zile, la cumetrii și la fel de fel de alte sărbători. Nici secerișl grînelor, nici culesul ori sfărmatul porumbului fără de cimpoieș și fără de masă întinsă ne se putea face ; atît dealul sădit cu vii, cît și cîmpul plin de lanuri răsuna mereu de cîntecele muncitorilor harnici, iar în timpul culesului viilor cîntecele și chiotele se-ntețeau însoțite de lăutari și de focuri descărcate.

Episodul secerișului este regăsit și în nuvela Pădureanca, episod cu care scriitorul arată unitatea dintre oameni, bucuria și aprecierea lucrurilor pentru care au muncit cu drag și totodată discuțiile ce au loc pe câmp și legăturile care se creează și care pot dura pe viață. Prin acest episod, Slavici încearcă să arate cititorilor cum unele lucruri mărunte și care pot părea la prima vedere lipsite de importanță, precum munca depusă la seceriș, sunt de fapt foarte importante atât pentru individ și pentru societate. Slavici face cititorul să pătrundă în lumea sa și să-l facă să înțeleagă bucuria și legătura dintre oamenii aflați într-o comunitate mai restrânsă.

Șofron știa un lucru: că e zi de seceriș. Și omul care muncește zi de zi tot anul și muncește cu drag în ziua secerișului nu se mai tîrguiește. La nuntă tot mai poți sta pe gînduri și la cumetrie, pentru că nunta și cumetria sunt începuturi ; dar la secerătoare niciodată.

Un alt episod din nuvelă, descrie atmosfera de la seceriș și nodul în care această muncă era realizată. Ceea ce se observă este bucuria și atmosfera de pace și respect dintre oamenii aflați pe câmp și gândurile personajelor.

Atît de veseli erau oamenii, încît Șofron uitase că trebuie să se simtă nenorocit cînd Iorgovan se află în apropierea Siminei. El nu cînta, pentru că nu știa să cînte, nu făcea glume, pentru că nu știa să le nimerească, nu spunea minciuni, pentru că n-avea de unde să le scoață ; le ținea însă celor ce cîntau isonul, mormăind și el din cînd în cînd, rîdea de se prăpădea cînd făceau alții glume și asculta cu gura căscată minciunile altora. Treaba lui era să adune snopii și să-i așeze în cruci bine încheiate, ca nici vîntul să nu le răstoarne și nici ploaia să nu strice bobul. Și de cîte ori luat cîte un snop în furcă și-l simțea că e greu, inima îi rîdea de bucurie, și pentru ca bucuria să-i fie mai mare, lua cîte doi și trei snopi deodată și se ducea cu ei ținînd furca-n sus ca un steag. Iară cînd se nimerea să scormonească vreo prepeliță adăpostită sub snop, el se lua după ea și mare îi era mirarea că n-a prins-o din zbor.

După descrierea realizată se observă cum secerișul este o artă ce are nevoie de multă îndemânare, grijă și răbdare. Pentru a realiza secerișul trebuie să fii înzestrat cu aceste calități sau să le dobândești. Personajele trec ,,testul” secerișului, iar din acest fragment se poate extrage și caracterizarea personajelor. În Idila Slaviciană, Virgil Vintilescu observă importanța secerișului în viața oamenilor, atât din roman, cât și din realitate, astfel că el afirmă următoarele:

Față de celelalte munci agricole, secerișul are semnificația de sărbătoare pe de o parte fiindcă pâinea este hrana de bază a omului iar pe de altă parte fiindcă, în credința creștină, simbolizează trupul lui Cristos. Atunci și munca secerișului se organizează într-un mod mai deosebit, cu oameni aleși, tot unul și unul, cu flăcăi și fete a căror destoinicie va contribui la recoltarea în timp scurt a grâului.

Copilăria fericită a scriitorului și lumea idilică pe care acesta o evocă în scrierile sale își pune amprenta asupra literaturii sale.

Pentru a ne da seama de geneza și caracterul lor optimist trebuie să ținem seama de copilăria și tinerețea autorului petrecută în sânul unor pături sociale care se ridică sau, sau cum spune el, printre oameni stăpâniți de gîndul că e bine să fii om în lumea lui Dumnezeu.

În nuvelă, și nu numai, se identifică părerile despre diferențierea oamenilor în două categorii sociale, săracii și bogații, și descrierea muncilor săvârșite de către aceștia pentru a își hotărî locul în comunitate. Pe acest principiu se vor desfășura și destinele personajelor din nuvelă, Simina, Iorgovan, Neacșu și Șofron. În Lumea prin care am trecut, acesta mărturisește opinia despre stratificarea socială, dar vorbește și despre roata destinului care poate să meargă un timp în favoarea unui om, dar cu aceeași forță poate să se întoarcă și să-l răstoarne.

Nu pot, ce-i drept, nici eu să tăgăduiesc că unii dintre cei bogați în timpul copilăriei mele au murit săraci. Mai numeroși sunt însă cei crescuți în sărăcie, care din vrednicia lor au ajuns oameni cu stare, unii chiar bogați. Așa se-nvîrtește roata lumii, coborând pe unii când urcă pe alții.

Toate aceste exemple ne arată cum pe baza scrierilor din memorialistcă sunt preluate sau formulate idei care aparțin universului concret al lui Slavici, care ajung să fie convertite în operele ficționale. Valoarea documentară a acestor scrieri cu caracter biografic, chiar daca nu acesta îi este scopul principal, după cum chiar el afirmă, au rolul de a justifica unele alegeri în materie de scriere literară a lui Slavici, dar și unele alegeri făcute în materie de exprimare politică, filozofică, religioasă, etică și morală. Ideile acestuia arată o viziune unitară deoarece se observă pe deplin concordanța dintre ele. Cititorului nu-i rămâne decât să asimileze aceste învățături, să și le însușească și să le transmită mai departe. Prin aceste scrieri, atât memorialistice, cât și ficționale, Slavici arată mentalitatea unei epoci, transformările și încercările la care este supusă pentru a se re-( transforma). Viziunea unitară și caracterul realist al acestor idei ce au fost puse și în practică, în special cele eductive, demonstrează unicitatea scrierilor sale.

Concluzii

Lucrarea și-a atins obiectivele propuse prin faptul că treptat, a reușit să parcurgă toate punctele care să ducă la ideea de unitate a viziunii lui Slavici. Primele trei capitole au reprezentat centrul de cunoaștere deoarece fără el nu s-ar fi ajuns la realizarea capitolului patru ce reprezintă analiza propriu zisă pe texte. Capitolul întai a avut ca scop introducerea în lumea lui Ioan Slavici deoarece scurta biografie a acestuia a avut ca principiu nu doar cunoașterea omului din spatele cărților, ci și a etapelor de creație ale acestuia în ordine cronologică, lucru ce ne face să înțelegem de ce scrierea memorialisticii s-a realiza la o vârstă înainată. Totodată, capitolul acesta are în compoziția sa, informații cu privire la rolul scriitorilor evocați în Amintiri de către Slavici, dar și rolul filozofilor în viața sa. Concluzia la care se ajunge în urma analizei este reprezentată în primul rând de meritul ce i se acordă lui Mihai Eminescu pentru faptul că crezut și a văzut potențial în Slavici și totodată pentru că l-a introdus în cercul literar Junimea, unde a avut ocazia de a-și citi și publica scrierile. Operele filozofilor reprezintă o altă parte din acest capitol și s-a demonstrat importanța acestora pentru lărgirea orizontului de cunoaște a lui Slavici. Se ajunge la concluzia că filozoful cu care se pune în legătură directă este Confucius deoarece filozofia propagată de către acesta este și cea după care Slavici se ghida în mod indirect până să-l cunoască. Se observă cum multe dintre scrierile lui Slavici conțin câte un sfat sau o învățătură transmisă în mod direct prin scrierile sale. Un exemplu ilustrativ în acest sens este vizibil în romanul Mara, deoarece la începutul fiecărui capitol al romanului, scriitorul preferă să începă cu un sfat sau o învățătură pe care doar un cititor atent și dornic de autoperfecționare poate să-l primească. Kant și Shopenhauer sunt citiți cu plăcere de către scriitor, însă se ajunge la concluzia că multe dintre ideile acestora nu vin în concordanță cu cele ale lui Slavici. Capitolul al doilea își atinge obiectivul propus prin faptul că aduce în prim cadru conceptul de memorialistică și relația acestui concept cu ceea ce este ficțional și non-ficțional, demonstrează caracterul de autenticitate ce i se dă de către critica literară și vine ca un prim suport în demonstrarea ideii de unitate a viziunii lui Slavici. Capitolul al treilea și-a propus dezvoltarea ideilor politice și educative pentru a duce la concluzia că ideile bine definite și conturate pot să transmită anumite informații ce pot remodela caractere. Pe baza acestora se realizează analiza pe texte și se ajung la concluzia că ideile produse de către Slavici sunt unele apreciate în epocă mai ales pentru faptul că puneau în prim cadru anumite idei de puteau să dezvolte principii și norme de conduită. Așadar, acest capitol și-a atins obiectivul propuse prin faptul că a prezentat conceptele pentru a se înțelege ideea de ansamblu a analizei. Ultimul capitol vine în demonstrarea a ceea ce ne-am propus în lucrare, și anume unitatea de viziune a lui Slavici dinte memorialistică și ficțiune. Pe baza analizei din romanul Mara și a nuvelei Pădureanca, s-a ajuns la concluzia că multe dintre ideile din memorialistică sunt bine conturate în ficțiune și sunt aplicate cu ingeniozitate în roman. În urma analizei, s-a ajuns la concluzia că cele mai multe dintre idei sunt reprezentate de cele educative, prin faptul că învățăturile mamei lui Slavici sunt transpuse și dezvoltate în roman. Tonul prin care sunt prezentate aceste idei este unul obiectiv și demonstrează importanța respectării acestora. Ideile politice se regăsesc în mică măsură, însă Slavici reușește să le introducă în destinul unui personaj sau al unei colectivități și să arate conflictele și frământările realizare în jurul acestora. Ideile filozofice sunt regăsite în multe capitole din roman, iar la o analiză mai atentă se observă cum unele personaje cad pe gânduri ce ajung să fie unele filozofice și își pun întrebări despre viață în momentul în care dau de greu. Societatea este prezentată cu toate obiceiurile ei și nu se dorește mascarea unor probleme doar pentru a face literatură, ci pentru a face o literatură valoroasă și unică. Pe lângă faptul că Slavici arată un tip de mentalitate al vremii sale, reușește să valorifice ideile și credințele din propria viață și experiență și să le transpună în lumea ficțională. Ceea ce Slavici face este să adune mai multe persoane din viața sa reală și să le unifice într-una singură în propria lume pe care o conturează precum un arhitect. Slavici nu realizează doar o lume și niște ideologii, ci dorește să transmită anumite valori prin personajele- simbol. În nuvela Pădureanca găsim oglindite anumite elemente ce aparțin socialului și culturalului, elemente ce sunt amintite de către Slavici și în memorialistica sa. În această nuvelă regăsim elemente care vin în demonstrarea ideii conform căreia memorialistica este un izvor de informații pertinente și adevărate pe care Slavici le scria pentru întărirea propriilor idei deprinse de-a lungul vieții sale. Acestă graniță fină dintre memorialistică și scrierile sale ficționale demonstrează faptul că Slavici nu se dezice de ideile sale, ci le re-utilizeză pentru o mai bună implementare în timpul istoric. Concordanța între scrierile și ideile din memorialistică se regăsesc și în nuvele Pădureanca. Chiar dacă, spre deosebire de romanul Mara, unde întâlnim mai multe idei ce se regăsesc și în memorialistică, nuvela nu prezintă această abundență de concordanțe. Nuvela demonstrează, pe lângă ideea sa de adâncime, faptul că Slavici își lasă o parte din propria persoană și în acestă scriere ficțională. În concluzie, analiza realizată asupra scrierilor memorialistice ale lui Ioan Slavici demonstrează importanța acestora pentru literatură și vin în demonstrarea cu argumente puternice că reprezintă un material ce arată propagarea unor idei adevărate care se răsfrâng și în ficțiune. Unitate de viziune dintre memorialistică și ficțiune este una foarte mare și demonstreaz că analiza propusă este una reușită deoarece ideile sunt prezente pe ambele planuri, real și ficțional.

Bibliografie

Bibliografie primară:

Slavici, Ioan , Amintiri, Cluj, Editura pentru literatură, 1967.

Slavici, Ioan, Amintiri, București, Cvltvra Națională,1924.

Slavici, Ioan, Atitudini și mărturisiri, Timișoara, Ed. Facla, 1975.

Slavici, Ioan, Budulea Tichii, București, Minerva, 1978.

Slavici, Ioan, Educațiunea fizică, București, Editura Minerva, nr. 46, 1909.

Slavici, Ioan, Educațiunea morală, București, Ed. cartea românească, nr. 57.

Slavici, Ioan, Educațiunea rațională, București, Editura Minerva, nr. 45, 1909.

Slavici, Ioan, Educațiunea rațională, București, Editura Cartea românească, nr. 45.

Slavici, Ioan, Închisorile mele, București, Editura ALLFA, 1996.

Slavici, Ioan, Lumea prin care am trecut, București, Ed. Socec, 1930.

Slavici, Ioan, Mara, București, Ed. Eminescu, 1986.

Slavici, Ioan Pădureanca, București. Ed. Eminescu, 1986.

Slavici, Ioan, Scrieri pedagogice, București, Ed. Minerva, 1983.

Slavici, Ioan, ,,Tribuna” și tribuniștii, București, Institutul de arte grafice Carol Göbl, 1896.

Bibliografie critică

Boitoș, Olimpiu, Activitatea lui Slavici la ,,Tribuna” din Sibiu, Cluj, Ed. revistei

,,Societatea de mâine, 1927.

Breazu, Ion, ,,Ioan Slavici” în Studii de literatură română și comparată, vol.I, Cluj, Dacia,

1970.Călinescu, G., Ion Creangă, București, Editura Eminescu, 1975.

Călinescu, G., ,,Ioan Slavici”, Istoria literaturii române de la origini până în prezent,

București, Minerva, 1982.

Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Marii prozatori,

București, Cartea românescă, 1998.

Cioculescu, Șerban, Streinu, Vladimir, Vianu, Tudor, Istoria literaturii române moderne,

București, Eminescu, 1985.

Clements, Jonathan, Confucius, o biografie, trad. Leana Călinoiu, București, Editura Bic

ALL, 2004.

Confucius, Doctrina lui Confucius sau cele patru cărți clasice ale Chinei, trad. Vlad

Cojocaru, Iași, Editura Timpul, 1994.

Cubleșan, Constantin, Moara cu noroc de Ioan Slavici, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2001.

Cubleșan, Constantin, Scriitori români comentați. Ioan Slavici, București, Ed. Recif, 1994.

Gal, Teodor, Ioan Slavici despre educație și învățământ, București, Editura didactică și

pedagogică, 1967.

Iosifescu, Silvian, Literatura de frontieră, București, Editura enciclopedică română, 1971.

Kant, Immanuel, Critica rațiunii pure, București, Editura Științifică, 1969.

Maiorescu, Titu, Critice, volumul 2, București, Minerva, 1973.

Marcea, Pompiliu, Slavici, București, Editura Facla, Ediția a III-a, 1978.

Mușina, Alexandru, Supraviețuirea prin ficțiune, Brașov, Editura Aula, 2005.

Năvârlie, C., I., Filozofia lui Schopenhauer : (Lumea ca voință și ca reprezentație) ,

precedată de o expunere pe scurt a Criticei rațiunii pure a lui Kant ,cu o prefață de d-l. Mihail Dragomirescu, București, Ed. Biroul universal, [ f.a.].

Negruzzi, Iacob, Amintiri din Junimea, București, Minerva, 1970.

Panu, George, Amintiri de la ,,junimea” din Iași, volumul I, București ,Ed. Minerva,

1971.

Panu, George, Amintiri de la ,,junimea” din Iași, volumul II, București, Ed. Minerva,

1971.

Papadima, Ovidiu, Istoria literaturii române III, București, Ed. academiei Republicii

Socialiste România, 1973.

Petrovici, Ion, Schopenhauer. Opera filosofică, București, Ed. Gramond, 1995.

Popescu, Magdalena, Slavici, București, Cartea românească, 1977.

Slavici, Eleonora, Jurnal, Timișoara,Comitetul pentru cultură și artă al Timișoarei, 1969.

Soulié de Morant, G., Perceptele lui Confucius ( Krong Țe), trad. George Dulcu Aninoasa-

Gorj, Ed. Ram, [ f.a.].

Ungureanu, Cornel, Ioan Slavici-monografie, antologie comentată, receptare critică,

Brașov, Aula, 2002.

Vatamaniuc, D., Ioan Slavici. Opera literară, București, Editura Academiei republicii

socialiste românia, 1970.

Vianu, Tudor, ,,Din psihologia și estetica literaturii subiective” în Figuri și forme literare,

București, Casa școalelor, 1946.

Vianu, Tudor, Filosofie și poezie, București, Casa școalelor, 1943.

Vianu, Tudor, Fragmente moderne, București, Ed. Meridiane, 1972.

Vintilescu, Virgil, Idila Slaviciană, București, Ed. didactică și pedagogică, 1999.

Wald, Henri, Realitate și limbaj, București, Ed. Academiei Republicii Socialiste România,

1968.