Memorialistica

Cap. 2. Memorialistica

Literatura este împărțită în literatură de ficțiune, adică cea a faptului imaginar și în literatură a faptului real. Literatura faptului real primește de-a lungul timpului denominări dintre cele mai diverse: literatura autobiografică, literatura subiectivă, literatura confesivă, literatură de frontieră, literatură a mărturiilor, scrieri autoreferențiale, documente ale realului, etc.

Literatura autobiografică conține specii precum jurnalul, confesiunile, memoriile, autobiografiile, eseurile autobiografice, convorbirile. Acestea au eclipsat în deceniile postcomuniste literatura ficțională fiind la modă, în special, memoriile. Această explozie a literaturii subiective se explică prin interesul crescut manifestat de către cititorii dornici de adevăr, dornici să descopere o lume dispărută. Această realitate literară unită cu realitatea istorică a eliberării de sub comunism scot din umbră literatura autobiografică, astfel că, după 1990, jurnalul, autobiografiile și în special memoriile devin scrieri publice, consemnări ale istoriei trăite, mai ales dacă dezvăluie tragedii ale detenției ori alte forme de presiune; scriitori interziși, oponenți urmăriți, etc.

În general pe harta literaturii a faptului real, memoriile, jurnalul și autobiografiile ocupă un loc central. Cele trei specii se aseamănă foarte mult între ele, încât s-a întâmplă ca autori cu o cultură impresionantă, practicanți ai unora dintre specii să le confunde. Reamintim de Nicolae Iorga care și-a publicat jurnalul său în cinci volume pe care l-a intitulat Memorii.

Se confundă ușor pentru că la toate trei speciile se găsește aceeași relație între autor-narator-personaj. Cele trei instanțe narative coincid: numele autorului aflat pe coperta cărții coincide cu numele personajului principal, iar autorul și personajul este totuna cu cel care povestește și se identifică cu naratorul.

Și pentru că se confundă ușor și mai ales pentru că în ultimele decenii sunt în vogă memoriile, capitolul doi va încerca să separe memoriile de celelalte două specii, practicate și ele de scriitorii contemporani, care după cum vom vedea au ales să le îmbine.

Se deosebește ușor o pagină de memorii de un fragment scos dintr-un jurnal sau de o pagină scoasă dintr-o autobiografie? Vom oferi o serie de particularități prin care celei trei specii să fie ușor determinate. Pentru determinarea opozițiilor dintre aceste trei specii vom apela la definiția dată de către Philippe Lejeune autobiografiei: „Povestire retrospectivă în proză, pe care o persoană reală o face despre propria existență, atunci când pune accent pe viața sa individuală, îndeosebi pe istoria personalității sale.” Pag 12 Lejeune distinge patru elemente care concură la această definiție: forma lingvistică (narațiune sau proză), subiectul tratat( experiența individuală), situația autorului(persoană reală) și statutul autorului (autorul, naratorul și personajul sunt identici și privesc retrospectiv). Vom vedea că nu toate cele patru elemente pot fi aplicate pentru memorii. De asemenea nici pentru jurnal.

Toate au ca premisă spontaneitatea și autenticitatea. De aceea o condiție preliminară comună este sinceritatea. Fiind vorba despre scrieri în care se narează evenimente la care a luat parte autorul, acesta e continuu prezent în text încercând să îi inducă cititorului sentimentul că se află în față unor opere sincere. Conform lui Lejeune este vorba de un pactul autobiografic, pact pe care cititorul alege dacă să-l semneze sau nu. Se încrede în relatările autorului? Este ca în viața reală, cineva ni se confesează, ascultându-l știm foarte bine că este realitatea lui despre ceva, dar la fel de bine știm că există un zid al aparențelor.

Vom vedea că și convenția cu timpul poate fi înșelătoare. În timp ce autobiografia și memoriile aduc în atenția publicului o istorie întâmplată cu mult timp în urmă, pe care autorul o consemnează într-o altă perioadă și cu o altă stare de spirit, jurnalul intim este scris sub impresia evenimentului, neexistând pretextul intervenției deformatoare a memoriei. În timp ce diaristul poate masca adevărul în mod intenționat, autobiograful și memorialistul se pot ascunde sub pretextul timpului, al memoriei, care nu poate reține totul cu exactitate.

Așadar timpul trăirii și timpul mărturisii trebuie identificat de la început, acesta fiind un indiciu al acurateței amintirilor relatate de scriitor. Pentru că jurnalul reprezint specia în care distanța dintre timpul trăirii și timpul mărturisirii e minimală e considerat cel mai autentic, gradul de autenticitate e la cel mai înalt nivel, aceasta este particularitatea jurnalului între scrierile autobiografice.

Dintre literatura subiectivă care are ca temă comunismul vom încadra în specia căreia îi aparține trei cărți colective, apărute după anii 2000, care abordează copilăria în comunism.

O lume dispărută, Băiuțeii și Cartea cu euri- trei cărți care se vor lăsa despicate. Trei proiecte colective în care autorii ne prezintă o lume a copiilor „Epocii de aur”. Lumea propriei copilării, lumea copiilor cu cravată roșie de pionieri, cu cozi infernale la sifon, pâine și alte alimente, lumea revistelor Pif și a postului de radio interzis, România liberă, a șantierelor și demolărilor, o lume a tuturor posibilităților surprinse prin ochiul atent de copil și rescrise în mare parte ca fiind văzute prin ochiul adultului. 11 perspective, 11 istorii personale: Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, frații Filip și Matei Florian, dar și cei mai mici dintre aceștia Călin Torsan, Cosmin Manolache, Sorin Stoica, Roxana Moroșanu, Ciprian Voicilă îmbogățesc sfera literaturii cu informații despre anii ’70-’80, cu toată încărcătura și atmosfera lor istorică și socială. Nostalgici, dezinvolți, perfizi sau realiști toți au un trecut comun care i-a marcat, toți sunt autori tineri, născuți în anii 60,70 sau 80 ai comunismului. Fiecare își aduce contribuția de memorie a copilăriei lor în aceeași perioadă, în aceeași localitate, București sau în orașele: Mizil, Buzău, Piatra-Neamț ori județul Prahova. La frații Florin coincide și cartierul în care au copilărit, Drumul Taberei, cu al lui Paul Cernat, interesant fiind modul în care fiecare dintre autori l-au perceput.

În unul dintre volumele analizate copilăria rămâne o vârstă a inocenței și a formării unei concepții vrăjite despre lume și viață, în special la Matei (Băiuțeii). Cu toate acestea, vom întâlni și o altă perspectivă a copiilor crescuți în comunism care percepeau lumea ca fiind strict legată de familie, prieteni, școală, dar aveau și conștiința istoriei. Când cresc adulți, copiii comunismului, foștii șoimi și pionieri, pot observa și mai clar care a fost strâmbătatea acelei lumi infantile făcute așa de câțiva oameni străini, mari și răi și își vor expune perspectiva despre aceste evenimente atât din punctul de vedere a copilului din comunism, cât și a adultului în volumele analizate de noi.

Fiind vorba despre istorii personale ale autorilor plasăm cartea sub semnul literaturii autobiografice rămânând să identificăm speciile cărora le aparține. Argumentul de bază al apartenenței acestor trei volume la literatura autobiografică este coincidența instanțelor narative.

Există mai multe sinteze ale criticilor contemporani care oferă diverse puncte de vedere în ceea ce privește apartenența volumelor la literatura autobiografică pe care le vom aduce în discuție. Nu în ultimul rând ne vom folosi și de interviul dat de către coautorii volumului O lume dispărută Oanei Boca Stănescu.

2.1 Distincții ale memoriilor față de autobiografii și jurnale:

În toate cele trei cazuri instanțele narative coincid: autorul este același cu cel care povestește și cu cel despre care se povestește. Cum deosebim o pagină de memorii de fragmente ale unui jurnal sau de paginile unei autobiografii?

Vom oferi mai multe răspunsuri la aceste întrebări.

În cadrul memoriilor, cel despre care se povestește nu este individul. „Obiectul discursului este ceva ce depășește cu mult individul, este istoria grupurilor sociale și istorice cărora le aparține.” În autobiografii însă situația se inversează. Individul pare centrul istoriei și avem acest straniu sentiment că istoria există ca să-l justifice pe el.

Chiar dacă la început autorul precizează că singura sa grijă va fi aceea de a consemna cele întâmplate de-a lungul vieții, fără a exagera cu nimic, trebuie spus că atât memoriile, cât și autobiografiile nu sunt niciodată modeste. Când se apucă să scrie, autorul e copleșit de ambiții, de ispite și, până la urmă, capătă convingerea, ca Jean – Jacques Rousseau, că rolul său este esențial în univers, acesta afirmând chiar că istoria sufletului său este mai interesantă decât istoria regilor. Memorialistul și autobiograful, consideră că fără ei lumea nu are nici o semnificație. La fel ca în cazul jurnalului intim, nu se apucă să-și povestească viața cel care nu are conștiința valorii sale. Așadar, întotdeauna se găsește în astfel de scrieri și o notă de orgoliu.

Am putea distinge, bunăoară, faptul că în memorii esențial este pactul cu istoria, în timp ce în autobiografii și în jurnale intime prioritar este pactul autorului cu sine. Memorialistul se comportă ca un martor dublu, al existenței lui și al epocii sale, esențial fiind raportul cu epoca, cu istoria pe care a traversat-o. Pentru autobiografii și jurnale intime istoria care însoțește inevitabil autorul nu este decât un cadru în care acesta se definește pe sine, accentul fiind pus pe propria persoană și nu pe evenimentele exterioare.

Autorul de memorii se preocupă de relatarea exactă a unei perioade, fără a omite nimic din ce s-a petrecut atunci, menținând o obiectivitate a relatării. Certificatul de autenticitate a scrierilor de acest tip este data, indicație cronologică oricând verificabilă. Autobiografia și jurnalul, în schimb, uzează de timpul subiectiv.

Jurnalul reprezintă principalul rezervor de imobilizare al unui trecut corect surprins, al impresiilor zilnice ale diaristului. Dar acestea diferă prin convenția cu timpul, jurnalul este scris zilnic, memoriile sunt scrise o scurtă perioadă de timp pentru a împărtăși un moment al istoriei la care memorialistul a fost martor sau a participat. Autobiografiile sunt scrise, de obicei, spre finalul vieții, când se realizează un bilanț asupra propriei vieți, autobiograful realizând o selecție celor mai importante evenimente din viața sa.

O altă distincție, despre care vorbește și Eugen Simion în lucrarea sa „Genurile biograficului”, se referă la momentul scrierii acestui tip de literatură. Memorialiștii și autobiografii încep să scrie, de regulă, când presimt semnele sfârșitului, operele lor fiind opere de bătrânețe. Omul își dă seama de trecerea timpului și vrea, într-un fel, să-și prelungească viața, dincolo de moarte, prin intermediul creației. „Învinge” așadar, moartea și câștigă un sentiment de împlinire, o liniște interioară deosebită. De multe ori, astfel de scrieri pot reinversa lucrurile, pot restabili adevăruri deformate, pot schimba imaginea generală asupra autorului. Jurnalul intim poate începe la orice vârstă

O altă deosebire întâlnită la Philippe Lejeune, specialist în domeniul discursului autobiografic este reprezentată de structura narațiunii confesive. Jurnalul reprezintă un ansamblu de fragmente scrise la intervale mai lungi sau mai scurte de timp, în cel mai fericit caz existând o continuitate zilnică a acestora. Consemnarea poate fi de o mai mare sau mai redusă întindere, în funcție de disponibilitățile spirituale, afective, materiale ale diaristului. Nu există, așadar, nici linearitate și nici continuitate în cronologie.

La polul opus, autobiografia este o narațiune lineară, coerentă, cu un scenariu previzibil, pentru că cel care scrie știe dinainte tot ce vrea să menționeze în lucrarea sa. Nu îl presează nici timpul, nu ține cont de calendar și nu se supune nici legii spontaneității. Își gândește foarte mult opera, are o viziune retrospectivă asupra evenimentelor și narează din memorie, motiv pentru care intervin corecturi, modificări, readuceri aminte, reveniri, paranteze, salturi în timp. Totul este posibil aici pentru că produsul final trebuie să fie în asentimentul celui care își istorisește viața. Dar se ridică semne de întrebare asupra autenticității confesiunii. Chiar dacă scriptorul e de bună- credință, memoria îl poate trăda. Stendhal, un împătimit al autenticității, evita să modifice greșelile de gramatică din jurnalul său, pentru a „nu strica” veridicitatea spuselor.

În jurnal, diaristul relatează fapte cotidiene, care pot avea sau nu savoare. Nu știe ce i se va întâmpla mâine și nici dacă scrierea sa va fi un reper în ochii cititorilor. Diaristul este, la rândul său, un personaj a cărui notorietate și importanță o vor stabilii cititorii. Aceasta pentru că și jurnalul, după cum am precizat deja, este destinat publicării, chiar dacă unii diariști amenință că își vor distruge într-o zi însemnările lor secrete. Până la urmă, nimeni nu își scrie viața cu gândul de a da foc manuscrisului. În permanență sunt stăpâniți de dorința secretă de a-l publica în timpul vieții sau, pentru a nu-și supăra contemporanii, speră ca jurnalul lor să fie publicat postum.

Autobiografiile și memoriile, fiind, prin excelență, scrieri destinate publicului, prezintă un grad mai mare de artificialitate. Sunt redactate cu meticulozitate, în mod programatic, pentru că vor să placă, vor să fie convingătoare și să rămână în istorie. Datorită acestor trăsături se aseamănă foarte mult cu opera de ficțiune, reușind să depășească mult mai ușor obstacolele din calea consacrării. Jurnalul intim mai are încă de convins, până la a fi introdus în sfera literaturii de calitate.

2.2. O lume dispărută (2005)

Proza O lume dispărută (2004) se înscrie într-un ciclu de colaborări ale unor tineri prozatori cu vârste apropiate, prezentând aceeași temă: În căutarea comunismului pierdut (2001) și Explorări în comunismul românesc (2008), cu precizarea că Ion Manolescu nu colaborează la volumul din 2008. Astfel, coautorii și-au creat o formulă originală de abordare a rememorării trecutului comunist, alcătuind un grup restrâns și sudat format din Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir.

Formulă originală constă în scrierea a câte un discurs în parte, în care găsim istoria personală a fiecăruia despre o perioadă trăită „la firul ierbii”. Discursurile sunt unificate prin tematică, stil, personalitate și expresivitate. În maniere diferite, coautorii își orientează lentila epică spre aceleași repere ai anilor 70-80, ani în care își petrec copilăria și adolescența.

Critica vremii nu a rămas indiferentă la proiectul celor patru. Cristina Chevereșan le alocă capitolul Surâsul strâmb al amintirii în cartea sa, Apocalipse vesele și triste unde îi numește

„ecografi, cercetători, arheologi ai unui trecut obsedant”.Pag 222 și consideră volumul „o pledoarie pentru respectul identitar al alterității.” Pag 222 Cum se procedează în memorii, autorii povestesc despre sine, dar povestesc mai ales situația dramatică în care se află lumea în care ei își consumă copilăria și adolescența.

De aceea Iulia Popovici îi consideră „inventatori ai unui subgen al memorialisticii” Ea consideră că aceștia povestesc din „perspectiva aproape-maturilor care sunt astăzi.” Pag 223 Nu aceeași părere o împărtășește și Cristina Chevereșan în cartea menționată mai sus. Experiențele, obiectele sau limbajul sunt considerate de către aceasta repere care „ se regăsesc în mintea semi-captivă, semi-pofticioasă, semi- conștientă a copiilor vocii și adevărului pe jumătate.” Pag 223

Pentru cei nedeslușiți în ceea ce privește specia căreia aparține această carte autorii oferă în Falsa prefață câteva indicii prin prispa cărora tindem să înclinăm balanța spre memorialistică O consideră a fi „un document subiectiv al unor tineri care au avut privilegiul și, totodată, ghinionul de a-și fi trăit „cei mai frumoși ani” la o răspântie dramatică a istoriei. Prin aceste secvențe autobiografice… miza noastră a fost să aducem la suprafață câte ceva dintr-un continent scufundat în subconștientul colectiv al prezentului.. doar să ne eliberăm de povara unei epoci rememorînd-o.”

Denumirea de document subiectiv ne îndeamnă să punem semnul egalității în dreptul memoriilor. Un indiciu care ne îndreptățește să o așezăm acolo este preocuparea de relatarea exactă a perioadei 70-80, fără a omite nimic din ce s-a petrecut atunci, dar totuși fără a menține o obiectivitate a relatării. Scopul acestora de a înțelege lumea în care au trăit vreme de 17 respectiv 21 ani și de a se elibera de o povară interioară este o particularitate atât a memorialisticii, cât și a autobiografiei. Atunci care este produsul rezultat, un volum de memorii sau o autobiografie? Definiția dată de către Philippe Lejeune autobiografiei: „Povestire retrospectivă în proză, pe care o persoană reală o face despre propria existență, atunci când pune accent pe viața sa individuală, îndeosebi pe istoria personalității sale” Pag 12 este aplicabilă pe text.

Totuși dacă ar fi să îndreptăm semnul egalității către autobiografie, O lume pierdută ar fi din punctul nostru de vedere, o autobiografie dramatică unde viața este descrisă în funcție de evenimentele sociale dramatice și unde autorii își iau libertatea de a-și dramatiza propria copilărie sau adolescență prin detalierea evenimentelor, detaliile sociale fiind folosite cu scopul de a da cititorului credibilitate.

Încheiem prin spusele lui Ioan Stanomir: „Explorările… sînt, pînă la un punct, și o carte autobiografică: sunetul vieților noastre este și sunetul timpului comunist. Un sunet captat în acest volum al doilea al seriei.”

„Ce volum de memorii nu cuprinde implicit o biografie a autorului (o autobiografie) și ce autobiografie nu este, în fapt, și o istorie a epocii, a grupurilor sociale, a moravurilor și mentalităților?” pag 12 Genurile biograficului

2.3 Băiuțeii (2006)

Filip și Matei Florian nu s-au mulțumit să împartă aceeași mamă care „n-a copt în viața ei o plăcintă, dar care i-a făcut fericiți” și același tată preocupat la serviciu ca să se mai ocupe și de ei sau aceleași miracole și aceiași camarazi de joacă, ei au făcut în așa fel încât să împartă și o carte, Băiuțeii, al cărei titlu, nu, nu este o deformare infantilă sau o greșeală de tipar! Fiind un volum autobiografic titlul desemnează locuitorii aleei Băiuț dintre care doar Filip și Matei sunt dinamoviști, ceilalți toți locuitorii țin cu Steaua, locuitorii care nu cred în miracole și zbiară la Cristos și gașca lui, prea plictisiți să mai enerveze proștii, să nu se arunce de pe bloc. Viața pe aleea Băiuț înseamnă să faci față la orice și la oricine, înseamnă acțiune continuă. Doar pentru a-și demonstra existența lor unică pe acea stradă și pe acest pământ. Pag14

Prin urmare, Băiuțeii este o carte cu doi autori, frați, care povestesc amintiri din copilăria comunistă. Cei doi aleg să abordeze tema într-un mod diferit față de cei din O lume dispărută, recurgând la strategia dialogului între ei. Dialogul constă în segmentarea celor 12 capitole, unul lui Matei, unul lui Filip, ca în vremea copilăriei, când își împărțeau diverse fleacuri, unde fiecare își relatează amintirile și miracolele lui, fără să omite, în special Filip, să contrazică sau să corecteze cele spuse de Matei: „Dacă el spune că în ziua aia l-am salvat de cinci puști care vroiau să-l snopească, că am fost scăparea lui, atunci așa trebuie să fie. Credeți-l!…..Deși, mă rog.. Am și rețineri când vă îndemn să luați de bună povestea lui. Nu de alta, dar sunt unele lucruri pe care le-a înflorit cam tare, chiar tare de tot.” Pag 26 Contrazicându-se sau confirmându-și spusele fac dovada unei narațiuni cursive, dar și încercarea de a evita sau de a corecta deformarea evenimentelor petrecute în realitate. Scopul dialogurilor dintre Filip și Matei este recuperarea amintirilor într-o stare cât mai pură și exactă și, implicit, de a-i câștiga credibilitatea cititorului.

Formula remarcabilă prin care ei aleg să-și evoce amintirile nu a rămas indiferentă criticilor literari contemporani. „Memoria se arată ca de obicei vulnerabilă: succesiunea capitolelor dezvăluie discrepanțe între povești, urmate de mici controverse și explicații.”pag.140 Crede despre asta Cristina Chevereșan. În capitolul doi Filip nu doar că ne aduce la cunoștință că fratele său mai mic înflorește lucruri, dar aduce și versiunea lui, ceea ce aduce nemulțumirea, după cum reiese, Cristinei Chevereșan. La asta mai adăugăm și faptul că atunci când Filip pocește numele prietenilor imaginari ai fratelui mai mic, replica lui Matei nu întârzie să apară. Întrerupe firul linear al amintirilor pentru a elabora o listă cu 7 puncte prin care contestă ideea că frații mai mari doar pentru că au venit pe lume primii, pot să insinueze că amintirile fraților mai mici sunt false. Evident, în următorul capitol, Filip îi dă răspunsul fratelui său mai mic tot printr-o lista tot cu 7 puncte din care reiese că problema este totdeauna cu frații mai mici.

Prin corecturile realității fratelui mai mic realitatea este dublată pentru că și frații sunt doi și amândoi au împărțit o realitate aproximativ comună. Aici se deschide și un spațiu pentru aflarea reciprocă a realității imaginare constituită din miracole care nu puteau fi deconspirate în copilărie.

Volumului de corespondență fraternă, exegeta nu-i dă niciuna dintre etichetele „nu ficțiune, nu jurnal, nu simplu reportaj de sine”. Atunci ce poate fi? Într-un articol din Dilema veche, publicat în martie 2006 Simona Sora afirma: „Băiuțeii nu e doar un dialog programatic despre copilăria (parțial) comună a doi tineri prozatori, nu e doar reconstituirea semnificativă a (pre)istoriei lor de familie și implicit a formării lor, a eliberării din cocon. Cartea e, înainte de toate, o înfruntare de stiluri, de mize prozastice și de raporturi diferite la cititor.”

Este dificil de încadrat într-o specie anume. Este o împletire de memorialistică și autobiografie, volumul fiind un dialog al rememorării copilăriei, care s-a întâmplat să se petreacă în perioada comunistă. Spre deosebire de scriitori de vârsta lor care abordează aceeași temă a copilăriei în comunism, Băiuțeii nu descriu minuțios sistemul comunist, dar țin să sublinieze că nu sunt naivi din punct de vedere politic. Poate de aceea Radu Cosașu, impulsionat, în prefața cărții, pe care criticul a denumit-o Ei au făcut totul, le pune eticheta de „cei mai perfizi scriitori anticeaușiști”. În continuare, exegetul, îi previne indirect pe autori că vor atrage revolta pentru că prin rememorarea „lucrurilor mișto” vor bagateliza comunismul. Fapt ce nu a întârziat să apară. Paul Cernat le reproșează „o anumită diluare minimalistă, risipirea autorilor în mărunțișuri și un exces de virtuozitate gratuită, mai ales în prima parte”. Pierderea autorilor în mărunțișuri de tot soiul petrecute pe vremea copilăriei, dar și detalierea minuțioasă a acestora ne induce ideea că o parte din proza Băiuțeii ar fi și autoficțiune, accentul căzând uneori pe invenție, în special la Matei, fratele cel mic care este denunțat de Filip, fratele cel mare: „Am și rețineri când vă îndemn să luați de bună povestea lui. Nu de alta, dar sunt unele lucruri pe care le-a înflorit cam tare, chiar tare de tot.” Și tot la Matei găsim în mod surprinzător, prezența dublului eu prin dialogul pe care îl poarta cu Mateiul mic, cerându-i voie să povestească despre el.

Având ca temă rememorarea propriei copilări, volumul colectiv al fraților Florian se numără printre volumele de memorii cu tema copilăriei în comunism, apărute după 2000. Încheiem prin afirmația lui Paul Cernat, vecinul lor de cartier: „Baiuțeii nu e o carte despre lumea de azi, ci o scufundare lucidă în magia trecutului intim. Solidari peste timp, cei doi frați-cavaleri de Băiuț compun cu inteligență, umor si delicatețe ironică o carte proaspătă și fermecătoare despre miracolul cotidian al copilăriei lor în ceaușism, una dintre cele mai frumoase cărți tinerești apărute la noi în ultimii ani.”

2.4. Cartea cu euri (2005)

Sorin Stoica, Călin Torsan, Cosmin Mihalache, Roxana Moroșanu și Ciprian Voicilă își aduc fiecare contribuția de memorie a copilăriei lor în Cartea cu euri. Prin intermediul amintirii copilăriei, aceștia ne livrează rememorări ale vieții cotidiene din timpul comunismului în câteva orașe provinciale: Mizil, Buzău, Piatra-Neamț și satul Bănești, județul Prahova.

Cosmin Manolache și-a petrecut copilăria în orașul Mizil, la bloc unde, alături de anturajul său se „simțea ca-n tabără”pag 54, de aceea nu găsește termeni de comparație între copilăria la bloc și cea la casă. Tot la bloc a cunoscut și prima formă de gelozie și pe care și-o amintește foarte bine:„ eu eram foarte gelos pe toată puștimea care venea acolo (la balconul locuinței lui)cu care taică-miu făcea schimb pentru a-i stimula să devină colecționari.”

Călin Torsan ne introduce în lumea jocurilor de altădată: Bâza, Șotronul, Omul negru, Țară, țară, vrem ostași, Frunza etc. Gumele indigene de mestecat și le amintește prea bine.

Ciprian Voicilă dă vina pe comunism pentru faptul că părinții l-au trimis la țară să fie crescut de bunicii din partea mamei. Ferit de pericolele societății comuniste și tot ce înseamnă sistemul în ansamblul lui, Ciprian, ajuns la olimpiada județeană de desen nu a știut cum arată niște pionieri dirijând circulația, de aceea, îndrăgostit de cele 10 găini din curtea bunicilor și aflându-se în încurcătura a desenat ce știa mai bine, o găina pe o trecere de pietoni.

Sorin Stoica, remarcabil prin talentul său oratoric, rememorează copilăria punând accentul pe fotbal, pasiune la modă pentru băieți. Aflăm că era o problemă a asumării identității la școală, dar și în fața blocului, „cine din echipa Stelei e fiecare?” pag113 De aceea Sorin ne dezvăluie că folosește de meciurile de fotbal importante pentru a face o reconstituie cât mai exactă a copilăriei: „o madeleină care deșiră tot restul zilei” pag 114 Cu toate acestea, afirmă dezamăgit: „Puține dintre partidele pe care le-am văzut după 90 le mai țin minte.” Dezamăgirea este nemăsurabilă dacă atunci când era bolnav fiindu-i teamă că va muri și nu va apuca să vadă meciurile echipei Steaua, citea cărți despre viața de apoi să știe dacă în condițiile acelea ar fi putut, măcar, să asculte meciurile.

Roxana Moroșanu scoate în evidență un moment de când ea era la vârsta de 3 ani și dintr-un exces de altruism și-a aruncat din jucării pe geam pentru a se putea juca cu ele copii sărmani, dar și un momente pe care ea-l cataloghează drept „gestul exhibiționist” al unei colege de la balet care mânca o portocală pe stradă. Roxana primea portocale doar la ocazii speciale pe care le mânca doar în sufrageria care era deschisă numai pentru ocazii. La fel și bananele. Autoarea își amintește de singurul moment în care a avut banane. Și acelea pentru că au fost aduse de către părinți din Bulgaria.

Prin prezentarea anturajelor din fața blocului, de pe terenul de fotbal sau de la școală în care se manifestau autorii în copilărie, a societății în care și-au petrecut copilăria și nu a lumii interioare cum se obișnuiește în cele două specii autobiografice, jurnal și autobiografie, povestirile despre copilăria pe care autorii Cărții cu euri ni le livrează aparțin genului autobiografic- memorialistica. Așadar, nu pot fi autobiografii pentru că autorii nu tratează viața individuală și nici jurnale pentru că nu este posibil ca această specie să prezinte perspectivă retrospectivă asupra povestirii.

Cartea propune o prezentare a schimbării de mentalitate dinspre anii 70-80 spre anii democrației. Când devin adulți, copiii comunismului, foștii șoimi și pionieri, pot observa care a fost strâmbătatea acelei lumi infantile.