Memoria Bucurestilor Locul Memoriei In Procesul DE Regenerare Urbana – Studiu DE Caz Proiectul Pilot DE Regenerare Urbana „diametrala N S Buzesti Berzei Uranus”
„Do what you can to make this a land full of places that are worth caring about and a nation that will be worth defending”
James Howard KUNSTLER
Cuprinsul
Descriere și cuvinte-cheie
Întrebarea de cercetare și ipoteza
Tabla de materii
Cuprinsul
Raportul de cercetare
Mulțumiri
Rezumat
Actualitatea și necesitatea subiectului
Introducere
Clarificări conceptuale
Precizări metodologice
Cadru teoretic – evoluția modelelor urbane
Pre-urbanismul
Urbanismul modern
Urbanismul post-modern
Tranziția spre post-modernitate
Politici urbane post-moderne la nivel European și mondial
Bucureștii de la jumătatea secolului al XIX-lea până în prezent
Perspective sociologice convergente și divergente asupra procesului de urbanizare
Arhitectura – între tradiție, Orient și Occident în perioada 1878 – 1945
București – capitală a României, după 1945
Procesul de anihilare socială
Politica regimului comunist în arhitectură și urbanism
Compoziția aparatului de stat dedicat arhitecturii și urbanismului
Bucureștiul după 1989
Polii economici ai Bucureștiului astăzi
Proiecte și studii asupra Municipiului București, după Revoluția din 1989
Zona Matache – creșterea și declinul unei comunități
Problema
Metodologie
Delimitare teritorială
Regalitatea – contextul istoric al apariției halei Matache
Contextul dezvoltării zonei Matache din perioada regalității – polii orașului
Etapele construcției halei
Abordarea din perspectivă istorică – importanță și utilitate
Zona Matache în perioada comunistă
Contextul urban actual
Hala Matache – însemnătate pentru memoria locală
Hala Matache (monument arhitectural) – statut juridic
Rolul halei Matache (monument arhitectural) din punct de vedere sociologic și perceptiv
Concluzii
Diametrala N-S Buzești-Berzei-Uranus: utilitate și necesitate pentru locuitori
Realizarea diametralei și demontarea halei Matache
Idee
Sociologia deciziei urbane
Proteste și rezultate
Concluzii
Conceptul de regenerare urbană în contextul integrării Europene
Problema
Metodologie
Regenerarea urbană în România – semnificație sociologică
Legea 350/6 iulie 2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul
Regenerarea urbană la nivelul Uniunii Europene
Diferențe în interpretarea conceptelor la nivelul statelor Uniunii Europene
Conceptul francez de „rejuvenare urbană
Renovare. Regenerare. Rejuvenare – analiză semantică
Legea 2000 – 1208/13 decembrie 2000 privind SRU (Solidaritatea și Rejuvenarea urbană
Rolul locuitorilor în luarea deciziei
Importanța patrimoniului construit
Concluzii
Rolul trecutului în orașul post-modern
Problema
Metodologie
Conceptul de „Axă istorică” – de la Paris la București
Un precedent – Axa istorică a Parisului
Evoluție
Valoarea actuală a axei istorice
Dihotomia „Orașe-muzeu” vs. „Orașe-ruină
Calea Victoriei – „depozitară a sufletului orașului
Evoluție
Calea Victoriei – astăzi
Concluzii
Concluzii generale asupra subiectului
Bibliografie
Cărți
Articole și cărți cu editori
Webografie
Documente legislative
Planuri de urbanism
Filme documentare
Anexe
Axă temporală – Evoluția zonei Matache
Raportul de cercetare
Istoricul A. Ofrim afirmă că nu este ușor să reconstruiești trecutul străzilor din București deoarece rețeaua sa urbană amintește de un veritabil palimpsest, cu multiple straturi „de sedimentări istorice și culturale, așezate în cursul etapelor de dezvoltare a orașului” (Ofrim, 2007: 7). Pe parcursul istoriei sale, Bucureștiul a suferit numeroase schimbări și transformări care au marcat profilul construit al localității. Un vizitator al Bucureștiului, spre exemplu, a declarat că „acest oraș este fascinant. Are puțin din Paris, puțin din Londra, puțin din Berlin…” (bărbat, 50 ani, profesor).
Evenimentele care au traversat istoria Bucureștiului și a țării în ansamblul său, i-au marcat profilul arhitectural și urban. Fiecare dintre regimurile sub care s-a aflat acest teritoriu și-a lăsat amprenta asupra sa, atât la nivel fizic cât și social, transformând inevitabil aspectul său. „Bucureștii au avut o istorie zbuciumată: invazii, incendii devastatoare – cum ar fi cel din 1847, cutremure și, nu în ultimul rând, demolările masive din anii regimului totalitar.” (Ofrim, 2011: 7). Toate aceste schimbări bruște și brutale în cea mai mare parte, au dus la dispariția unor străzi, uneori chiar a unor cartiere întregi (cum ar fi cazul cartierului Uranus). Multe dintre ele erau situate în zona veche a orașului, ștergându-se, o dată cu urmele fizice, și memoria acestora pentru mulți reprezentanți ai generațiilor tinere. „Locuitorii orașului au fost nevoiți să își schimbe des reperele identitare, să repornească mereu de la capăt, să reînvestească locurile cu noi și noi semnificații.” (Ofrim, 2011: 7). Astfel de evenimente schimbă profilul psihologic al unei comunități.
Kevin Lynch (1960: 47-48) vorbește despre importanța și rolul pe care îl joacă elementele directoare, cum sunt elementele liniare (strada, pietonalul, canalul, linia de cale ferată), limita, cartierul, nodul de circulație și reperul pentru locuitori. Străzile, trotuarele, adică elementele liniare, au rolul de a orienta trecătorul în drumul lui prin oraș, fiind elementele care relaționează celelalte părți din structura așezării urbane. Limita are rolul unui element liniar, mai puțin important decât strada, spune Lynch, care face trecerea dintre două părți distincte ale orașului. Cartierul este acea suprafață a orașului care este unită printr-o serie de elemente comune, în timp ce nodurile de circulație sunt locuri strategice dinspre și înspre care trecătorul se îndreaptă. (Lynch, 1960: 47-48) Reperul, cel de-al cincilea element-cheie menționat de Lynch, este reprezentat de un obiect, de cele mai multe ori. Acesta este un element extern, pe care trecătorul îl observă, fiind situat la o distanță care să îi permită să fie în permanență „o direcție” (Lynch, 1960: 48) pentru locuitori. Reperul nu este un element cu care trecătorul intră în contact direct, ci este ceea ce conturează în jurul său o zonă urbană, un cartier. În cazul studiat, reperul era hala Matache, un punct de întâlnire care a dat naștere unei comunități. Conform mărturiei istoricului A. Majuru, hala Matache a fost „practic, un nod de comunicare ce a legat un cartier” (interviu cu istoricul A. Majuru, 13 decembrie 2013). Dispariția sa semnifică o zdruncinare a hărților mentale ale celor care frecventau zona sau locuiau acolo.
Schimbarea reprerelor, despre care vorbește A. Ofrim, și reinvestirea locurilor cu noi semnificații pot fi asociate schimbării cadrului de rezidență, ceea ce determină, la rândul său, rupturi la nivelul legăturilor cu spațiul.
Mulțumiri
O teză de doctorat este, în primul rând, produsul unui proces de formare care se datorează unui număr mare și variat de persoane. Reprezintă rezultatul unei munci realizate de o echipă întreagă, dar așezată pe hârtie de un singur om. Aceată teză este, nu în ultimul rând, produsul unui concurs de împrejurări pentru care mă declar norocoasă. Ea n-ar fi avut această structură sau conținut dacă una dintre persoanele care au contribuit la realizarea sa n-ar fi existat sau ar fi fost înlocuită de altcineva. Pentru aceasta, și nu numai, simt nevoia și obligația de a aduce o recunoaștere scrisă, prin intermediul acestor cuvinte, tuturor celor care au contribuit la lucrarea de față.
În primul rând, mulțumiri speciale voi aduce familiei, pentru sprijinul și suportul alocat. În al doilea rând, îi mulțumesc profesorului îndrumător, prof. Univ. Dr. Radu Baltasiu, cu ajutorul căruia am reușit să fac din această teză de doctorat, una în domeniul sociologie (sociologiei urbane). Cu ajutorul profesorului coordonator, un excelent cadru didactic și un sociolog desăvârșit, am reușit să îmi depășesc propriile granițe ale pregătirii urbanistice de care am beneficiat până în momentul admiterii la acest doctorat interdisciplinar, pentru a dobândi o gândire sociologică. Dacă acest fapt este vizibil în cercetarea de față, se datorează într-o foarte mare măsură, îndrumării dumnealui.
Aduc, de asemenea, mulțumiri conducerii Școlii Doctorale de Sociologie din Cadrul Universității din București, colectivului de cadre didactice și membrilor secretariatului Școlii Doctorale pentru profesionalism și seriozitate. O altă instituție care a avut un rol decisiv în formarea mea profesională a fost Facultatea de Urbanism din cadrul Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”. Acestei instituții, căreia îi mulțumesc pentru formarea mea pe parcursul studiilor de licență și masterat, îi sunt profund recunoscătoare și pentru contribuția pe care a avut-o și în timpul scrierii tezei de doctorat, prin comunicarea permanentă cu colectivul de cadre didactice și prin activitatea de la atelier.
Sub umbrela Școlii Doctorale Francofone în Științe Sociale (École Doctorale Francophone en Sciences Sociales – EDSS) din Universitatea din București, am învățat, în special pe parcursul primului an de studii, de la sociologi din alte țări Europene și nu numai. Mulțumesc acesteia pentru contribuția sa în procesul de elaborare a prezentei teze de doctorat, pentru conferințele interdisciplinare organizate și desigur, pentru încrederea atribuită acestei cercetări, dovedită prin alocarea unei burse de studiu. Efectele acestei finanțări și a celei primite din partea Universității din București, sunt foarte mult vizibile în cadrul doctoratului. Cele două mi-au permis o mobilitate de șapte luni în Paris, completând astfel cadrul teoretic și aplicat al cercetării cu informații și date de factură internațională, definind astfel contextul spațio-temporal.
Nu în ultimul rând, doresc să aduc speciale mulțumiri prietenilor și apropiaților, care mi-au iertat absența, fizică și emoțională, în multe dintre etapele de scriere ale lucrării.
Rezumat
Titlul lucrării a fost inspirat de subiectul central al acestei cercetări, care este memoria. Deși vorbim despre memorie și importanța acesteia în dezvoltarea legăturilor sociale dintre indivizi, ea se poate regăsi, în spațiul social, sub mai multe forme. Elementul central, ce constituie subiectul acestei lucrări de doctorat, este memoria orașului. Este un concept nou care poate fi definit ca un ansamblu de obiecte arhitecturale și spații urbane care marchează etape importante în evoluția unei anumite așezări, fiind determinante la un anumit moment pentru identitatea, cultura sau specificul locului respectiv. Spre deosebire de memoria urbană, definită ca reprezentarea socială a unei anumite interpretări a istoriei (Bulot, Veschambre, 2005: 204), memoria orașului se regăsește la nivel fizic, fiind constitutită dintr-un ansamblu de obiecte arhitectural-urbane reprezentative. Un alt concept, înrudit memoriei orașului, este memoria socială. Acesta din urmă este definit de Septimiu Chelcea ca fiind „sistemul de stocare și regăsire mintală a informațiilor de către colectivitățile umane (grupuri, comunități, popoare).” (Chelcea, 2006: 221). Având la bază același tip de raționament, memoria orașului este, de asemenea, un sistem de stocare a unor informații, de această dată nu de către colectivitățile umane, ci chiar de către oraș (spațiul său construit, vizibil, palpabil). Această memorie a orașului este parte componentă a memoriei urbane, împreună contribuind la definirea memoriei sociale, prin constituirea unei identități proprii.
Am numit acestă teză „Memoria Bucureștilor”, în scopul de a face o referire directă, încă din debutul lucrării, la complexitatea acestui oraș, care a constituit centrul analizei noastre. Vorbim, în acest caz, despre un oraș cu o trecut istoric compex, marcat de diferite etape de creștere, diferite dominații și regimuri politice, uneori contrastante. Un oraș cu influențe arhitecturale atât Orientale cât și Occidentale, care nu de puține ori au coexistat în cadrul aceluiași teritoriu. Bucureștiul este, de fapt, o suprapunere de orașe, precum un palimpsest. De aceea am ales ca titlu al acestei lucrări, Memoriația sa în procesul de elaborare a prezentei teze de doctorat, pentru conferințele interdisciplinare organizate și desigur, pentru încrederea atribuită acestei cercetări, dovedită prin alocarea unei burse de studiu. Efectele acestei finanțări și a celei primite din partea Universității din București, sunt foarte mult vizibile în cadrul doctoratului. Cele două mi-au permis o mobilitate de șapte luni în Paris, completând astfel cadrul teoretic și aplicat al cercetării cu informații și date de factură internațională, definind astfel contextul spațio-temporal.
Nu în ultimul rând, doresc să aduc speciale mulțumiri prietenilor și apropiaților, care mi-au iertat absența, fizică și emoțională, în multe dintre etapele de scriere ale lucrării.
Rezumat
Titlul lucrării a fost inspirat de subiectul central al acestei cercetări, care este memoria. Deși vorbim despre memorie și importanța acesteia în dezvoltarea legăturilor sociale dintre indivizi, ea se poate regăsi, în spațiul social, sub mai multe forme. Elementul central, ce constituie subiectul acestei lucrări de doctorat, este memoria orașului. Este un concept nou care poate fi definit ca un ansamblu de obiecte arhitecturale și spații urbane care marchează etape importante în evoluția unei anumite așezări, fiind determinante la un anumit moment pentru identitatea, cultura sau specificul locului respectiv. Spre deosebire de memoria urbană, definită ca reprezentarea socială a unei anumite interpretări a istoriei (Bulot, Veschambre, 2005: 204), memoria orașului se regăsește la nivel fizic, fiind constitutită dintr-un ansamblu de obiecte arhitectural-urbane reprezentative. Un alt concept, înrudit memoriei orașului, este memoria socială. Acesta din urmă este definit de Septimiu Chelcea ca fiind „sistemul de stocare și regăsire mintală a informațiilor de către colectivitățile umane (grupuri, comunități, popoare).” (Chelcea, 2006: 221). Având la bază același tip de raționament, memoria orașului este, de asemenea, un sistem de stocare a unor informații, de această dată nu de către colectivitățile umane, ci chiar de către oraș (spațiul său construit, vizibil, palpabil). Această memorie a orașului este parte componentă a memoriei urbane, împreună contribuind la definirea memoriei sociale, prin constituirea unei identități proprii.
Am numit acestă teză „Memoria Bucureștilor”, în scopul de a face o referire directă, încă din debutul lucrării, la complexitatea acestui oraș, care a constituit centrul analizei noastre. Vorbim, în acest caz, despre un oraș cu o trecut istoric compex, marcat de diferite etape de creștere, diferite dominații și regimuri politice, uneori contrastante. Un oraș cu influențe arhitecturale atât Orientale cât și Occidentale, care nu de puține ori au coexistat în cadrul aceluiași teritoriu. Bucureștiul este, de fapt, o suprapunere de orașe, precum un palimpsest. De aceea am ales ca titlu al acestei lucrări, Memoria Bucureștilor.
Subtitlul lucrării descrie scopul și rolul cercetării noastre. Scopul prezentei cercetări este acela de a identifica locul și importanța factorului istoric (memoriei) în procesul de regenerare urbană a unei zone a orașului. Studiul de caz de la care am pornit a fost actuala și mult controversata operațiune urbană de construire a Diametralei N-S Buzești-Berzei-Uranus într-un țesut urban tangențial Zonei Centrale a Capitalei.
În contextul actual, al redefinirii modurilor în care înțelegem orașele, al reinventării manierei în care locuim în acestea, actualitatea și necesitatea prezentului studiu constă în reîntoarcerea la valorile locale. Perioada post-modernă se definește prin orașul-global, sau orașul coerent, orașul în sistem, orașul conectat ș.a.m.d. (Noua Cartă de la Atena, 2003), toate acestea făcând referire la mega-tendințele lumii post-moderne: globalizare, mobilitate, dezvoltare tehnologică ș.a.m.d. În acest context, al mondializării, orașele trebuie să-și consilideze constant componentele locale. Identitatea comunităților locale, în contextul integrării acestora într-un mare sistem global, trebuie nu doar menținută, ci consolidată sub forma unor elemente distinctive bine înghegate, pentru a putea asigura cadrul necesar dezvoltării comunităților locale (a legăturilor sociale dintre indivizi). În caz contrar, acestea se vor dizolva în marele sistem și vor dispărea, rezultând astfel doar o mare masă de populație, oameni apropiați fizic dar alienați emoțional.
Lucrarea este structurată în funcție de două direcții principale. Prima direcție cuprinde cadrul teoretic, în care este prezentată evoluția modelelor urbane pe teritoriul European și în Statele Unite ale Americii, începând cu secolul al XIX-lea. A fost aleasă această perioadă temporală din două motive. Primul este reprezentat de Revoluția Industrială, care generează o creștere rapidă a orașelor, în exact acea perioadă, începutul secolului al XIX-lea. Cel de-al doilea motiv este dat de fatpul că Zona Matache, hala și spațiul învecinat acesteia s-au constituit, închegat și dezvoltat pe parcursul acestui secol, secolul al XIX-lea.
Din punct de vedere spațial, considerăm că este necesară, în acest caz, precizarea motivelor care au stat la baza realizării unei analize la nivel bi-continental, Europa și SUA. Așa cum am menționat anterior, secolul al XIX-lea aduce cu sine o revoluție industrială care generează schimbări profunde în lume, în special în spațiile urbane. Creșterea mobilității, deși nu bruscă, determină și o intensificare tot mai rapidă a vitezelor de deplasare a modelelor. Ca stat situat la limita dintre Orient și Occident, teritoriul românesc a fost mereu subiect al influențelor venite din ambele direcții. Cu timpul însă, vocile cele mai pregnante din punct de vedere cultural au fost cele din partea Europei Occidentale, Orientul fiind mai degrabă preocupat de lux și avuție materială, fără a încerca să conceptualizeze ideile sale despre oraș. Astfel au luat naștere modelele urbane, în Europa Occidentală, la începutul secolului al XIX-lea. Acestea au fost cunoscute sub denumirea de Model Culturalist și Model Progresist. Modelul progresist s-a regăsit pe teritoriul Europei continentale, printre susținătorii săi fiind Charles Fourier (Falansterul) sau Godin (Familisterul). Alți reprezentanți ai modelului progresist din secolul al XIX-lea au fost Owen, Cabet, Prudhon, Richardson, Jules-Verne, Saint-Simon și Thomson. Aceștia erau reprezentanții socialismului utopic. Modelul culturalist s-a dezvoltat în Marea Britanie, având ca principali reprezentanți pe Ruskin, Morris și Pugin.
Concomitent cu aceste două modele, a luat naștere și anti-urbanismul american, dezvoltat foarte puțin în secolul al XIX-lea, dar care are o importanță deosebită pentru această cercetare, el fiind baza modelului urban american, constituit în secolul al XX-lea. Printre reprezentanți, putem numi pe T. Jefferson, Waldo Emerson, Thoreau, Henry Adams, Henry James și Louis Sullivan. De asemenea, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, inspirată din ideile promovate de reprezentanții modelului progresist, ia naștere critica fără model a lui Marx și Engels. Aceștia sunt recunoscuți ca reprezentanți ai socialismului științific, rezultat prin prelucrarea critică a ideilor socialiștilor utopici. Marii săi reprezentanți au fost Friedrich Engels, Karl Marx, Kropotkine (Rusia) și Préobrajensky (Rusia).
Cele două modele urbane ale secolului al XIX-lea, împreună cu anti-urbanismul american și critica fără model, pot fi grupate și împărțite după două mari direcții. Sunt, pe de o parte, nostalgicii, categorie din care fac parte modelul culturalist și anti-urbanismul american (propunea un stat-rural prin întoarcerea la natură). Pe de cealaltă parte, a doua categorie este constituită din cei orientați spre viitor, din care fac parte modelul progresist și critica fără model a lui Marx și Engels.
Secolul al XX-lea aduce o evoluție și consolidare a celor două modele menționate anterior, culturalist și progresist. De asemenea, anti-urbanismul american se constituie, acum, intr-un nou model, cel naturalist. Reprezentanții modelului culturalist din secolul al XX-lea sunt Camillo Sitte, Ebenezer Howard (The Garden City) și Raymond Unwin. Reprezentanții modelului progresist ai secolului al XX-lea sunt Tony Garnier, Georges Benoit-Lévi, Gropius, Le Corbusier (La Ville Radieuse – Carta de la Atena), Stroumiline și Ludwig Mies van der Rohe. În ceea ce privește modelul naturalist, acesta are un reprezentant de seamă în arhitectul american Frank Lloyd Wright (The Broadacre City).
Perioada marilor modele urbane a secolului al XX-lea a fost însă umbrită de conflictele armate. Periada interbelică a fost cea mai prolifică pentru dezvoltarea acestora, însă, odată cu sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, Europa a fost divizată, statele Europei de Est intrând sub umbrela U.R.S.S.-ului. Modelele urbane din Europa de Vest au continuat să se dezvolte până în perioada anilor 1970. Europa de Est, însă, din care face parte și România, intră într-un alt regim politic, care îi modifică și urbanismul/modul de urbanizare. Conducerea centralizată determină impunerea unui stil urbanistic și arhitectural de factură rusească. Până în 1955 (anul în care a fost dizolvată Academia Sovietică de Arhitectură), arhitectura practicată a fost cea cu stalinistă (Realismul Socialist). După această perioadă, până în anii 1970, s-a încercat revenirea la valorile Europei Occidentale. U.R.S.S. a încercat, după moartea lui Stalin, racordarea cu tendințele moderniste ale Europei de Vest. Această etapă s-a numit Destalinizarea/Realismul Tradițional. A fost o tentativă eșuată, iar eșecul său a fost realizat după anii 1970, când U.R.S.S. intră în perioada Post-Utopismului Rus. România nu a fost însă influențată de acesta din urmă, dat fiind că, după sosirea lui N. Ceaușescu la conducerea țării, aceasta a s-a îndepărtat din punct de vedere ideologic de U.R.S.S., dezvoltându-și o linie ideologică și programatică proprie.
După revoluția din 1989, România intră într-o perioadă de tranziție spre post-modernitate, încercând săse racordeze la valorile Europei Occidentale, de care a fost îndepărtată în perioada comunistă. Evoluția modelelor urbane, pe parcursul celor două secole, al XIX-lea și al XX-lea, a fost importantă pentru cercetarea noastră deoarece, așa cum am spus anterior, România s-a găsit mereu ca o punte de legătură între Orient și Occident, absorbind influențe din ambele direcții. Cel mai elocvent exemplu este dat de stilul arhitectural neo-românesc, apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea, dar care a atins momentul de maximă dezvoltare în perioada interbelică. În cadrul acestei părți din cercetare, am desris modul în care au evoluat aceste modele. Am încheiat apoi capitolul cu o parte alocată evoluției Bucureștiului și manierei în care modelele urbane Occidentale și Orientale au influențat dezvoltarea sa pe parcursul celor două secole.
Corpusul lucrării se compune din cercetarea propriu-zisă. Aceasta este dezvoltată pe trei direcții, toate având ca trunchi comun Proiectul Pilot de Regenerare Urbană „Diametrala N-S Buzești-Berzei-Uranus”. Direcțiile menționate sunt: Istoricul Zonei Matache, Definirea conceptului de regenerare urbană, Definirea condeptului de Axă Istorică.
Zona Matache a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Ea a început să se dezvolte, însă, după sfârșitul Războiului de Independență (1877-1878), când din ce în ce mai mulți negustori au început să vină în zonă pentru a-și comercializa bunurile. Un impuls puternic în evoluția acestui spațiu a fost dat și de inaugurarea Gării de Nord, în anul 1872. Astfel, comerțul din zonă s-a deschis nu doar negustorilor locali sau din imediata vecinătate, dar și celor veniți din țările din proximitate. În acea perioadă, hala nu fusese încă ridicată. Acolo era marginea orașului, iar aspectul țesutului urban era organic și sinuos, asemenea celui rural. După regularizarea strărilor, produsă cândva în intervalul 1852 și 1895-1899, comunitatea dă semne de închegare și unifiere. Tot în acea perioadă se observă o clară evoluție a Căii Victoriei, cu locuințe impunătoare, amplasate pe parcele mari. Hala Matache a fost construită începând cu anul 1887, fiind realizată în trei etape. Cea de-a doua etapă de construcție a fost în intervalul 1898-1899, când a fost finalizată conform proiectului tehnic, aprobat în 1886. În perioada interbelică, hala a trecut printr-un proces de modernizare, în care fațada din lemn a fost înlocuită cu una din cărămidă. Acesta a fost momentul de maximă evoluție a acelui spațiu urban. Hala Matache a fost una dintre cele șapte hale comerciale prevăzute în Regulamentul Organic din 1831-1832. Inițial au fost zece hale prevăzute în Regulamentul Organic. Trei dintre ele, însă, nu au fost realizate niciodată. Hala Matache a fost printre ultimele construite, împreună cu hala Traian (singura dintre cele șapte rămasă încă în picioare, astăzi).
Trecerea la regimul comunist a avut ca efect intrarea pieței Matache și a halei în grija statului. Astfel, ea a intrat într-o perioadă de echilibru economic, fiind alimentată de către stat, dar de declin fizic.
Propunerea pentru realizarea unei circulații alternative care să treacă prin acea zonă, de la Nord la Sud, datează din perioada interbelică. Această propunere apare în Regulamentul din 1939, așa cum este prezentă și pe planul orașului din 1935. În contextul actual, rezultatele cercetării desfășurate în zona Matache a arătat un declin rapid al acesteia, începând cu revoluția din 1989. Zona a devenit, la nivelul anilor 2000, un spațiu insalubru al Capitalei. Cercetarea cu privire la însemnătatea halei Matache pentru locuitori a evidențiat rupturi profunde dintre populația și cadrul lor de viață. S-a remarcat dezinteresul față de spațiul respectiv, memoria sa și valoarea pentru oraș, primordiale fiind evoluția economică, propriile afaceri sau traiul de pe o zi pe alta. Legăturile cu cadrul de viață au fost profund afectate de degradarea continuă a zonei. Cartografierea mentală a acestui spațiu demonstrează faptul că oamenii nu mai relaționează hala cu Gara de Nord, în ciuda faptului că ele se află la doar 500 m distanță una față de cealaltă, și în trecut ele au constituit un nucleu economic puternic pentru București. Limitele zonei Matache sunt difuze, în special în partea de Vest (înspre Gara de Nord). Înspre Est, limita e plasată în zona Bulevardului Buzești-Berzei și a fronturilor adiacente. Limitele de la Nord și Sud sunt destul de puternice în percepția locuitorilor, fiind plasate între Calea Griviței și Strada Gării de Nord.
Cea de-a doua direcție abordată în cercetarea noastră a fost axată pe definirea conceptului de regenerare urbană. Diametrala N-S Buzești-Berzei-Uranus a fost numită, atât de către șeful de proiect cât și de cei care au criticat această intervenție, un proiect pilot de regenerare urbană. România nu beneficiază încă de o legislație care să reglementeze această categorie de proiecte urbane, fapt pentru care, susține șeful de proiect al Diametralei N-S Buzești-Berzei-Uranus, acesta este doar un proiect-pilot, cu impact asupra circulației din toată zona centrală.
În urma analizei semnificației pe care specialiștii o oferă acestui concept, s-a observat că, în cazul Proiectului Pilot de Regenerare Urbană „Diametrala N-S Buzești-Berzei-Uranus”, acesta este înțeles cu sensul alocat de UE, anume o acțiune complexă care vizează schimbarea unei zone din punct de vedere social, economic, fizic și de mediu. Există însă și cazuri, precum este cel al sociologului Liviu Chelcea, în care regenerarea urbană este privită prin prisma semnificației sale de factură franceză. Chelcea folosește acest concept într-una dintre cercetările sale cu privire la dezindustrializarea Bucureștiului (2008), asociind regenerarea cu procesul prin care unele situri industriale abandonate sunt reintegrate și redate din punct de vedere funcțional, orașului din care fac parte.
Termenul regenerare urbană este prezent în legea 350/2001 (Capitolul IV Secțiunea a 3-a art. 46 pct. 3g, literă introdusă prin art. I pct. 15 din O.G. nr. 27/2008, intrat în vigoare din 1 septembrie 2008). Aici este menționată, la sfârșitul anului 2008, necesitatea de delimitare a zonelor în care urmează să aibă loc operațiuni urbanistice de regenerare urbană, cu toate că, nici în anul 2015, acest tip de intervenție nu este reglementată din punct de vedere legislativ.
În ceea ce privește cadrul internațional, atât din punct de vedere legislativ cât și din punct de vedere semantic, conceptul acesta are diferite interpretări și elemente specifice locale. Un exemplu asupra căruia am planat în această cercetare a fost cazul Franței, membru fondator al Uniunii Europene care definește ceea ce restul UE înțelege ca regenerare urbană prin intermediul termenului de rejuvenare urbană (le renouvellement urbain). Franța alocă regenerării urbane un cu totul alt sens, atribuindu-l doar zonelor industriale abandonate, cărora cadrul post-modern sau post-industrial trebuie să le ofere o altă funcționalitate. Foarte interesantă este însă, în cazul acesta, al Franței, analiza modului în care a evoluat conceptul de rejuvenare urbană, prin care se descrie într-o foarte mare măsură și evoluția relațiilor societății cu cadrul urban. Se pornește de la acțiuni de demolare-reconstrucție (conceptul de renovare urbană, de la jumătatea secolului al XX-lea), ajungându-se la a reconstrui orașul peste el însuși (reconstruction de la ville sur elle-même), fapt ce implică menținerea patrimoniului construit, a memoriei locale, implicarea activă a populației ș.a.m.d. Aceasta este semnificația conceptului de rejuvenare urbană.
Prezentarea acestui model de înțelegere a spațiului, precum și a evoluției sale în timp, are la bază două motive. Primul este că, așa cum am spus mai devreme, Franța este unul dintre membrii fondatori ai Uniunii Europene și a fost o sursă de inspirație permanentă pentru România de-a lungul istoriei. Al doilea motiv, credem noi, foarte important, este acela de a sublinia parcursul natural, individual și specific societății franceze, pe care l-a avut acest concept și tot ceea ce el implică.
Cea de-a treia parte a cercetării noastre prezintă rolul trecutului în orașul post-modern. Este plasată astfel atenția asupra conceptului de „axă istorică”, de proveniență franceză, ca arteră urbană consacrată memoriei colective. Este o arteră de circulație unică din punct de vedere conceptual, care poartă amprenta simbolică a timpului trecut prin intermediul spațiilor publice, a arhitecturii și a monumentelor aflate de-a lungul ei. Am tratat acest concept prin referire la Calea Victoriei, pornind de la una dintre declarațiile șefului de proiect al diametralei N-S Buzești-Berzei-Uranus, prof. Dr. arh. C. Enache. Acesta apără proiectul pe care l-a condus, spunând că el reprezintă o circulație alternativă, singura modalitate prin care poate fi elibertată Calea Victoriei de traficul intens prezent. Enache vorbește despre Calea Victoriei ca fiind depozitară a tot ceea ce ne particularizează pe plan European și ca fiind „sufletul nației noastre” (Constantin Enache în Bălteanu, 2011).
Am reușit astfel să demonstrăm că patrimoniul construit, constituind memoria orașului, are rolul de liant social. El constituie cadrul necesar consolidării legăturilor sociale dintre indivizi, în același timp asigurând legătura oamenilor cu cadrul lor de viață. Regenerarea urbană, în contextul post-modern, presupune amenajarea orașului prin implicarea activă a locuitorilor săi, prin respectarea identității și personalității urbane a orașului, care trebuie să reflecte spiritul societății utilizatoare. Axa istorică sintetizează această personalitate, o transpune în plan fizic și o oferă spre vizualizare locuitorilor și vizitatorilor acelui oraș.
Cuvinte cheie: memorie, regenerare urbană, patrimoniu, comunitate, legături sociale, axă istorică, identitate
Actualitatea și necesitatea subiectului
Această cercetare tratează subiectul memoriei orașului, considerat a fi un catalizator pentru dezvoltarea și consolidarea legăturilor sociale. Cu un cadru teoretic ce analizează locul ocupat de patrimoniul construit în procesele de amenajare urbană de-a lungul secolelor al XIX-lea și al XX-lea, teza de doctorat se oprește asupra tendințelor actuale de conservare și integrare a patrimoniului arhitectural și urban.
În contextul apariției și dezvoltării orașelor coerente (conectate), accentul cade, în secolul al XXI-lea, asupra consolidării comunităților locale prin menținerea identității și prin identificarea competențelor distinctive ale acestora. Demolarea monumentelor istorice echivalează cu ștergerea și perderea definitivă a unei părți din istorie. Acest fapt conduce la dezrădăcinarea comunităților din spațiul respectiv. O amenajare urbană lipsită de viziune generează spații urbane haotice, în cadrul cărora locuitorii nu doresc să se afle.
Cercetarea noastră a pornit de la Proiectul pilot de regenerare urbană „Diametrala N-S Buzești-Berzei-Uranus”, considerând că este un subiect de maximă actualitate pentru societatea urbană Bucureșteană. Fiind în plin proces de implementare, în anul 2012, acesta era cea mai mare și mai controversată intervenție într-un țesut urban bucureștean de după Revoluția din 1989. Este prima mare intervenție urbană care a stârnit reacții ample de protest din partea societății civile românești, concretizate în manifestații în spațiul public, ședințe și dezbateri, încercări de oferire a unor soluții alternative, toate în scopul menținerii patrimoniului.
Un alt aspect deosebit al acestei intervenții este statul său de proiect-pilot, fapt ce atrage atenția asupra unor deficiențe legislative, pe care, prin această cercetare, încercăm să le semnalăm și să contribuim la clarificarea lor. Analizând legislația românească și internațională, atragem atenția asupra tendințelor actuale înregistrate la nivel mondial și asupra rolului pe care trebuie să-l aibă locuitorii în constituirea cadrului lor de viață. Intervențiile mici, locale, realizate corect și coerent, vor genera comunități unite care se vor integra facil în sistemul orașului, care se află conectat la sistemul mondial.
Discutând importanța memoriei orașului în consolidarea legăturilor sociale, cercetarea noastră se oprește și asupra factorului simbolic. Conceptul de axă istorică este adus în discuție, fiind reprezentat de Calea Victoriei, o arteră de circulație care sintetizează prin arhitectura, spațiile și monumentele dispuse de-a lungul său, o parte însemnată din istoria acestui oraș.
Considerăm că redarea spațiului public urban către pietoni, prin integrarea simbolurilor istorice, reprezintă calea corectă către reapropierea locuitorilor de orașul lor.
Introducere
„Străzile durează mai mult decât oamenii care le străbat. Străzile au o memorie mai bună decât noi. Sunt depozite de amintiri. Se schimbă la fel ca noi, îmbătrânesc, dar, mai norocoase decât oamenii care le locuiesc pentru un timp, pot să-ntinerească la loc. Iar numele lor spun povești. Acesta este Bucureștiul poveștilor noastre.” (Ofrim, 2007: prefață)
Istoria zonei Matache, subiectul acestei cercetări, are ca bază teoretică problema conservării memoriei urbane prin intermediul monumentelor și a străzilor unui oraș (Ofrim, 2007: 7). Memoria zonei Matache a fost concentrată în jurul halei Matache, dat fiind că, în acest caz, numele unui negustor, Matache Loloescu Măcelarul, a condus la constituirea unei comunități urbane, la finele secolului al XIX-lea. Semnificația acestui negustor și a celor asemenea lui, este încă vie in momoria Bucureștiului, chiar dacă hala care îi purta numele a dispărut.
Această cercetare prezintă evoluția zonei unde a avut loc implementarea proiectului „Diametrala N-S Buzești-Berzei-Uranus”, punandu-se accent pe secțiunea dintre Piața Victoriei și Râul Dâmbovița (prima parte a proiectului). Cea de-a doua parte a Diametralei, cea dintre Râul Dâmbovița și Piața Chirigiu nu apare menționată decât ca intenție, ea nefiind încă în stadiu de proiect de urbanism. O atenție deosebită este acordată halei Matache și zonei sale de influență. Acesta a fost unul dintre principalii factori care au declanșat controverse în cazul proiectului Diametralei, generand proteste din partea locuitorilor, a unor arhitecți și a reprezentanților unor ONG-uri de profil.
Momentul apariției ideii de construire a unui bulevard alternativ pentru Calea Victoriei și Bulevardul Nicolae Bălcescu, pe direcța N-S, și motivele care au stat la baza acestor propuneri, pot fi împărțite, din punct de vedere temporal, în trei etape. Două dintre acestea se situează în perioada premergătoare revoluției din 1989 și căderii regimului comunist. Cea de-a treia etapă aparține perioadei contemporane, când acest proiect a fost dus la îndeplinire. Primul moment al propunerii unei circulații alternative, care să traverseze zona Matache, a avut loc în perioada regalității (care s-a sfârșit la data de 30 decembrie 1947). Ideea nu a atins stadiul de proiect, dar a fost menționată în Planul Director de Sistematizare (1935) și în Regulamentul General de Urbanism din anul 1939. În perioada regimului comunist din România, în jurul anilor 1970-1980, perioada marilor sistematizări realizate de N. Ceaușescu, au fost reluate o parte dintre planurile pentru București dinainte de cel de-al Doilea Razboi Mondial, printre care și acesta. Acesta a fost al doilea moment în care realizarea unei noi circulații pe direcția N-S în București a fost repusă în discuție.
Proiectul începe prin negocierea zonei de influență pe care o deținea hala Matache, monument istoric de categoria B, demontat la data de 25 martie 2013. Informațiile prezentate în cadrul acestei cercetari sunt organizate în jurul evoluției istorice a zonei Matache. În acest scop, am ales ca punct de plecare perioada anilor 1870-1880, deoarece, imediat dupa sfârșitul Războiului de Independență, în 1879, în această zonă au început să-și dezvolte propriile afaceri diferiți negustori, între care și Matache Loloescu Măcelarul, cel care urma să inspire numele halei comerciale mai târziu (dar nu înainte ca aceasta să poarte alte nume precum hala Grivița, hala din Piața Haralambie Botescu sau hala Ilie Pintilie). Pentru reconstituirea atmosferei din perioada de sfârșit de secol XIX, nu au putut fi ignorate nici Calea Victoriei (care la acea vreme era numită Podul Mogoșoaiei), nici bulevardul Kiseleff sau Grădina Cișmigiu (create puțin înaintea apariției halei) sau Gara de Nord, aflată în imediata apropiere a zonei analizate. Toate aceste elemente au fost și încă sunt esențiale și emblematice pentru imaginea Bucureștiului. Ele au fost părti importante din planul de dezvoltare economică a orașului, început de către generalul P.D. Kisseleff (1830).
După intrarea României sub regimul comunist, statul halei si al zonei Matache se schimbă. Negustorimea, principalul motor economic al zonei analizate, este eliminată. Hala Matache primește în acea perioadă statul de „piață de stat”, intrând, ca toate celelalte zone, în proprietatea și grija directă a statului.
După analiza evoluției zonei Matache de la apariția sa și până la finele regimului comunist din România, lucrarea tratează problemele perioadei contemporane, cu privire la mobilitate, economie, societate, sistemul politic și amenajarea urbană. Specialiști din diferite domenii susțin, pe de o parte, necesitatea, pe de altă parte, pericolul reprezentat de realizarea unui bulevard urban într-o zonă istorică a Bucureștiului. Accentul cade pe operațiunea de realizare a diametralei, cuprinzând, în același timp, demontarea halei Matache.
Proiectul este încadrat de către anumiți profesioniști sub denumirea de proiect pilot de regenerare urbană (Grupul Arhitecților Voluntari, 2011). Arhitectul C. Enache, șeful de proiect al Diametralei N-S Buzești-Berzei-Uranus declară că acesta este doar un proiect pilot pentru că în România nu există încă o lege care ar putea să reglementeze proiectele de regenerare urbană.
„Nu este un proiect de regenerare urbană și nici nu ar fi putut fi un proiect de regenerare urbană, pentru că în România nu există încă o lege care să reglementeze o astfel de categorie de proiecte urbane. Este doar o operațiune pilot, prima operatiune de acest tip și de o asemenea amploare. A fost primul caz în care Primăria conducea o operațiune care, în gândul său ca și al nostru, trebuia să amelioreze orașul în ansamblul său, dar care, în același timp, pentru un grup social important de cateva sute de persoane, a avut un impact important. Le-a modificat cadrul de viață. A fost prima operațiune în care administrația publică s-a confruntat cu o disfuncție și cu dificultăți în discuțiile cu localnicii în privința realizării unei operațiuni de o asemenea amploare. Acest fapt a scos în evidență o cantitate mare de incapacități: incapacitatea de a dialoga cu locuitorii, de a le prezenta proiectul, incapacitatea de a strânge reacții din partea populației….” (Prof. Dr. Arh. C. Enache, interviu iunie 2013)
Declarația arhitectului C. Enache, șeful de proiect al Diametralei N-S Buzești-Berzei-Uranus, reprezintă un element-cheie pentru această cercetare. În absența unui set de reguli care să definească din punct de vedere legislativ, conceptul de regenerare urbană în România, cercetarea își propune o analiză a acestuia la nivelul Uniunii Europene, din structura căreia, țara face parte începând cu anul 2007. Amenajarea urbană în perioada post-modernă este influențată de megatendințele care domină orașele contemporane. Este vorba, în acest caz, despre fenomenele de globalizare, mobilitate, progresul tehnologic și conceptul de dezvoltare durabilă. Complexitatea orașului post-modern este regăsită în modalitatea de înțelegere și operare cu conceptele de genul regenerării urbane. În vreme ce pentru cercetătorii britanici și Uniunea Europeană, termenul de regenerare urbană se definește sub forma unei acțiuni ce vizează ameliorarea durabilă a unei zone urbane existente ce trebuie schimbate, pentru animiți cercetători francezi, acest termen se definește printr-o operațiune de transformare a teritoriilor care, până nu demult, erau destinate zonelor industriale și care în prezent sunt dezafectate. Această cercetare prezintă diferențele semantice dintre termenii utilizați în prezent pentru definirea anumitor operațiuni de amenajare a orașelor, menținând accentul pe factorii ce domină și preocupă societatea post-modernă.
Conceptul european de regenerare urbană își găsește echivalent în rejuvenarea urbană din Franța, termen care a trecut prin diverse schimbări de formă și de sens, începând cu anii 1950 ai perioadei moderne. Începând cu anii 1990, termenul de rejuvenare urbană începe să fie utilizat în forma în care se găsește astăzi, fiind adoptat în mod legal începând cu anul 2000, când este aprobată legea SRU (privind Solidaritatea și Rejuvenarea Urbană).
Clarificări conceptuale
Amenajarea urbană = „ansamblu de actiuni concomitente ce vizează să ofere un echilibru locuitorilor, activităților, cadrului construit, echipamentelor si mijloacelor de comunicare pe întregul teritoriu de intervenție. Amenajarea este o actiune voluntară, impulsionată de către puterea politică (guvern sau aleșii locali, în funcție de scara teritoriului de intervenție) care presupune o planificare urbană și o mobilizare a actorilor (populație, întreprinderi, administrația locală, aleșii locali).
Amenajarea poate fi realizată la scări foarte diferite: de la nivelul național până la scara orașului sau chiar a unui cartier.
Amenajarea este în esența sa, globală. Ea are această caracteristică indiferent dacă vorbim despre amenajarea unui teritoriu, despre mari amenajări regionale, despre amenajări urbane” (Belmer, 2011: 3)
Regenerarea urbană = 1. Conceptul de regenerare urbană la nivelul Uniunii Europene reprezintă „o viziune și acțiuni cuprinzătoare și integrate care duc la rezolvarea problemelor urbane și care au drept principal scop ameliorarea durabilă din punct de vedere economic, fizic, social și de mediu a unei zone care a fost schimbată” (Roberts, Sykes, 2000: 17), având aceeași semnificație și pentru Marea Britanie. Conceptul de regenerare urbană definit anterior își găsește echivalent în conceptul de rejuvenare urbană din Franța. 2. În Franța, regenerarea urbană reprezintă un proces de repunere în funcțiune a unor edificii abandonate. Acest fapt se realizează prin „diverse operațiuni de recâștigare a teritoriilor urbane care au intrat în regres, conducând la multe tipuri de disfuncții, de inactivitate și inutilitate” (Chaline, 1999: 5). Conceptul vizează intervențiile în zonele industriale abandonate, din interiorul orașului, care sunt menite a avea o noua funcție urbană în perioada post-modernă. Acestea trebuie integrate în țesutul urban existent.
Renovare urbană = conceptul este de origine americană. Pe teritoriul european, el a fost pentru prima dată utilizat în Franța anilor 1950, când era înțeles ca operațiuni de demolare-reconstruire din cadrul orașelor (a fost utilizat sub această formă până în anii 1970, când devine un termen cu conotații negative). Definiția oferită de Dicționarul de Urbanism și Amenajare (Merlin, Choay, 1988: 579) pentru acest termen este: „demolare, în vederea reconstruirii, a unei zone urbane care a fost ocupată de locuințe, de activități sau de o mixitate de funcțiuni.” Această definiție, spun Merlin și Choay, sugerează că utilizarea termenului de renovare pentru o astfel de acțiune este improprie. Noțiunea potrivită ar fi fost aceea de demolare-reconstrucție, în timp ce termenul renovare ar fi trebuit să definească acțiunile care au început din anii 1970, sub formă de reabilitare. (Merlin, Choay, 1988: 579)
Reabilitarea urbană = „un ansamblu de lucrări ce vizează transformarea unui loc, unui imobil sau a unui cartier, redându-i caracteristicile care îl fac adecvat din punct de vedere al confortului și al locuinței, asigurând, de manieră durabilă, repunerea în funcțiune a ansamblului, prin conservarea caracteristicile arhitecturale majore ale constructiilor” (Merlin, Choay, 1988: 573). Termenul de reabilitare a fost utilizat în Franța începând cu anii 1970. Acest tip de operațiune urbană venea să înlocuiască operațiunile anterioare anilor 1970, cele de renovare (demolare-reconstruire). Prin reabilitarea urbană se dorea o intervenție în țesutul urban existent, cu păstrarea a cât mai multor construcții. Dacă intervenția avea loc la nivelul unei singure construcții, atunci se dorea păstrarea, pe cât posibil, a imaginii arhitecturale de ansamblu a construcției, intervenția având ca principal scop îmbunătățirea structurii existente.
Rejuvenare urbană = termenul de rejuvenare urbană aparține Franței, chiar dacă, sensul său este regăsit, în alte noțiuni, la nivel global. Belmer definește rejuvenarea sub forma procesului de „îmbinare a acțiunilor de reabilitare, demolare, construire, densificare, realizarea de locuințe, creeare de spații publice noi” (2011: 3). Noțiunea vizează o acțiune complexă de schimbare a unui țesut urban, care va duce la progresul economic și social al zonei sau orașului în întregime.
Memorie urbană = reprezentarea socială a unei anumite interpretări a istoriei (Bulot, Veschambre, 2005: 204). Memoria urbană este reprezentarea subiectivă a istoriei, prezentă la nivel social, care se construiește prin intermediul spațiului urban și al monumentelor, determinând, în același timp, imaginea urbană și spiritul colectiv.
Memoria orașului = un ansamblu de obiecte arhitecturale și spații urbane care marchează etape importante în evoluția unei anumite așezări, fiind determinante la un anumit moment pentru identitatea, cultura sau specificul locului respectiv. Memoria orașului se găsește exclusiv la nivel fizic, fiind constituită din urme vizibile și reprezentative ale trecutului localității în care se află. Elementele care formează memoria orașului sunt atent selectate, conservate și integrate în țesutul nou, astfel încât, la nivelul întregului oraș, să genereze secvențe urbane specifice și punctuale pentru componenta socială.
Memoria orașului este fondul fizic care stă la baza memoriei urbane. Spre deosebire de istoria sa, memoria unui oraș reprezintă ceea ce rămâne în contemporaneitate, după ce vremurile pe care monumentele respective le-au marcat, au luat sfârșit. Componenta socială își va forma reprezentarea mentală a localității în funcție de elementele oferite de memoria orașului. LeGates și Stout (ed.) afirmă că arhitectura și amenajarea urbană nu sunt determinante pentru comportamentele umane, însă o amenajare greșită a orașului poate conduce la inhibarea spiritului uman, în timp ce o amenajare corectă a spațiului poate influența puternic, în mod pozitiv, locuitorii (2000: 90). Pornind de la teoria enunțată mai sus, conform căreia amenajarea urbană are o influență considerabilă asupra comportamentelor locuitorilor orașului, putem afirma că memoria orașului, ca parte componentă a fondului construit, influențează direct modul în care populația se raportează la localitate.
Christopher Alexander vorbește despre tendința de copiere în mod artificial a unor imagini din trecut, fără a lua în considerare funcționalitatea, ordinea și principiile care au dus la constituirea acelor amenajări urbane sau a acelor stiluri arhitecturale. Se încearcă, spune Alexander, preluarea unor caracteristici plastice din trecut și implantarea lor în orașele moderne, artificiale (Alexander, 1965 în LeGates, Stout, 1996: 120). Problema adusă în discuție de Alexander în cazul unei asemenea asocieri, între vechi și nou, trecut și prezent, este cea a lipsei de legătură dintre elemente. Integrarea corectă reprezintă aducerea în actualitate a existentului și relaționarea sa funcțională cu prezentul. Comparația cu un arbore revine orașelor noi, create în mod artificial (cum este cazul orașului Chandigarh realizat de Le Corbusier), a căror trăsătură dominantă este atenția obsesivă pentru ordine (Alexander, 1965 în LeGates, Stout, 1996: 124). În antiteză cu acestea se situează orașele dezvoltate natural, de-a lungul anilor, prin suprapuneri succesive de straturi. Acestea, spune Alexander, poartă amprenta umanului și a vieții, fapt ce favorizează apariția și dezvoltarea realațiilor dintre locuitori (Alexander, 1965 în LeGates, Stout, 1996: 123-125). Memoria orașului, prin urmare, reprezintă urma fizică a evoluției naturale a localității, care oferă cadrul necesar apariției și dezvoltării legăturilor sociale.
Amnezia urbană = partea istoriei care a fost uitată, fie în urma ștergerii sale voluntare în trecut, fie datorită lăsării sale în urmă în favoarea altor părți ale istoriei care au fost mai bine puse în valoare.
Genius Loci = (lat.) „Spiritul locului”, concept de origine Romană. În viziunea romană antica, fiecare ființă independentă are propriul său „genius”, sub forma unui spirit gardian. Acest spirit dă viață oamenilor și locurilor, fiindu-le alături de la naștere până la moarte. El este cel care le determină natura în esența sa. Conceptul simbolizează o ființă spirituală, care locuiește într-o zonă geografică particulară. Anumiți scriitori moderni au interpretat această expresie sub forma unui „loc al apariției spiritului”, precum un „locus spiritus” AGH. În concepția populară, locurile generează propriile lor interacțiuni, favorizând un anumit tip de activități și blocând altele. La construcția unui anume spirit al locului participă, în același timp, poziția zonei respective în cadrul localității, dimensiunea zonei, forma etc. În ceea ce privește spațiile comuniste, putem observa, cel puțin în cazul Bucureștiului, monumentalitatea care inhiba interacțiunile dintre oameni. „În București, pe de altă parte, pe arterele principale este extrem de puțin trafic pietonal și aproape niciun strop de „comunitarism”. Așa-zisele „piețe” sunt fie simple intersecții rutiere, fie puncte nodale de transfer între transportul subteran și cel de suprafață” (Florescu, 2013). Orașul imaginat de Ceaușescu în perioada anilor 1970-1980, a carui imagine este încă prezentă, este un oraș al autoturismului, în care oamenii sunt mereu grăbiți să ajungă într-un anumit loc. Conform afirmației de mai sus, arhitectura Bucureștilui contribuie la inhibarea vieții sociale, din cauza absenței spațiilor dedicate odihnei, întâlnirilor și socializării.
Legături sociale = Cumul de forțe de atracție ce se stabilește între membrii unui anumit spațiu în virtutea unor interese, norme, credințe, obiceiuri sau a unui trecut comun. Spațiul destinat constituirii acestor legături sociale este de dimensiuni relativ reduse (o localitate urbană de mici dimensiuni, un cartier dintr-un oraș mai mare, un sat), favorizând comunicarea dintre membrii acelei zone în scopul constituirii unui trai comun. Legăturile sociale, descrise anterior, sunt esențiale pentru constituirea unei comunități. Conceptul de comunitate este descris de către Dicționarul Explicativ al Limbii Române (DEX) ca fiind „Grup de oameni cu interese, credințe sau norme de viață comune; totalitatea locuitorilor unei localități, ai unei țări etc” (Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, 1996 [1975]: 205). Definiția oferită de DEX este, în opinia noastră, incompletă. Simpla alăturare a unor oameni nu definește o comunitate, la baza acestui concept aflându-se în primul comunicarea, interacțiunea și cooperarea dintre indivizi.
Spațiul public urban = „Termen intrat relativ recent în limbajul urbanistic, acesta nu beneficiază încă o definire foarte clară. Putem considera că spațiul public este partea neconstruită a domeniului public, oferită spre utilizare publică. Spațiul public este, prin urmare, definit de statutul de proprietate și de tipul de utilizare” (Merlin, Choay, 1988: 273)
Axa istorică = arteră urbană (stradă, bulevard, circulație pietonală etc) consacrată memoriei colective, cuprinzând spații publice, construcții și monumente specifice orașului respectiv. Această arteră este unică și poartă amprenta simbolică a timpului trecut. Ea reprezintă o competență distinctivă a localității în ansamblul său, fiind o parte importantă a tot ceea ce individualizeză și diferențiază respectiva așezare de restul acelora asemănătoare ei. Axa istorică are, ca principală caracteristică, încărcătura istorică. Simboluri și monumente amintesc de perioadele și evenimentele care au marcat, definit și schimbat așezarea urbană din cadrul căreia face parte.
Precizări metodologice
Începând cu secolul al XIX-lea, orașele intră într-o nouă etapă de existență. Descoperirile în ceea ce privește industria și dezvoltarea sistemului economic (trecerea sa de la faza de dominație a micilor comercianți și industriași la cea a industriei grele) modifică profund modul de gândire și organizare a localităților. Știința a început să capete un rol din ce in ce mai amplu în înfăptuirea progreselor, atunci fiind inventată locomotiva cu abur, căile ferate, electricitatea, telefonul ș.a.m.d. În ceea ce privește materialele de construcții utilizate în arhitectură, tot la începutul secolului la XIX-lea, ca urmare a revoluției industriale, este dezvoltată tehnica de construire cu ajutorul structurilor metalice și a betonului armat. Acest fapt deschide calea către realizarea unor forme arhitecturale mult mai impozante.
Urbanizarea a crescut rapid. Choay menționează că Revoluția Industrială a generat, în cazul Londrei spre exemplu, o creștere a populației urbane de la 864 845 locuitori în 1801 la 1 873 676 de locuitori în 1841 și apoi la 4 232 118 în 1891 (1965: 10). Creșterea rapidă și masivă a localităților urbane a determinat apariția și dezvoltarea unor cartiere insalubre, la periferiile orașelor inițiale. Astfel au luat naștere suburbiile insalubre, în jurul marilor orașe. În plus, locuințele burgheze au fost înlocuite, în mare măsură, de locuințe mai restrânse sau chiar apartamente.
Acest fenomen urban a condus, în decursul secolului al XIX-lea, către două preocupări principale. În primul rând, se punea problema adaptării fondului construit existent la noile cerințe funcționale și economice. Astfel, au fost dezvoltate planurile urbanistice care reprezentau imaginea de ansamblu a orașului. Spre exemplu, primele planuri de sistematizare ale Bucureștiului au fost realizate în acea perioadă. Cea de-a doua preocupare în ceea ce privește orașul secolului al XIX-lea (orașul industrial), a constat în încercări atât teoretice cât și practice de rezolvare a provocărilor impuse de noile norme, prin crearea unor așezări de tip nou. Acestea sunt cunoscute în istoria orașului sub denumirea de „utopii urbanistice”. Principalii utopiști ai secolului al XIX-lea au fost Saint-Simon, Cabet, Prudhon, Richardson, Thomson, Joules Verne, Charles Fourier (Falansterul), Godin (Familisterul) și Robert Owen.
Creșterea necontrolată a orașului și dezvoltarea noilor mijloace industriale a dus și la schimbarea proporțiilor dintre spațiul construit și cel neconstruit. Astfel, piețele au fost redimensionate pentru a face loc automobilelor. În același timp, orașele s-au confruntat și cu probleme grave de igienă, fapt ce a dus la epidemii de holeră și febră tifoidă. Toate aceste evenimente au căpătat proporții impresionante până spre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, obligând la implicarea mai multor științe în elaborarea și dezvoltarea teoriilor privind amenajarea orașelor în era industrială.
La începutul secolului al XX-lea se dezvoltă, ca domeniu de studiu, sociologia urbană. Aceasta apare, în Europa, în cadrul școlii sociologice germane, prin lucrările lui Max Weber și Oswald Spengler. Încă de la începutul secolului al XX-lea, Max Weber publică Die Stadt (Orașul – 1905), având ca scop înțelegerea modului de funcționare a comunităților urbane moderne. Ca inițiator al studiului orașului din punct de vedere sociologic, Weber îl caracterizează, în primul rând, ca „o așezare (cel puțin relativ) închisă” (Weber, 2013 [1905]: 7). Weber descompune conceptul pe coordonatele sale geografice/cantitative, economice, istorice, sociale și politice, enumerând diferitele tipuri de așezări urbane, în funcție de scopul pentru care s-au constituit. În analiza orașului, spune Weber, trebuie discutat despre politici economice urbane și despre o „autoritate urbană” (Weber, 2013/1905: 19). În analiza sa, Weber compară diferitele dipuri de orașe în funcție de acțiuni, instituții și nu în ultimul rând de relațiile care se stabilesc, atât în interiorul localităților cât și între acestea. Scopul inițial al constituirii orașelor este direct relaționat cu nevoia realizare a schimburilor economice, ele nefiind comunități umane. Weber menționează că pentru constituirea unor astfel de așezări, de fapt, orașul ar fi necesitat „un caracter productiv – comercial” (Weber, 2013/1905: 28), care ar fi presupus existența unei fortărețe (limita), o piață, o organizare administrativă reprezentată prin instituții, o structură asociativă și autonomie (Weber, 2013/1905: 28).
Dinspre urbanism, în aceeași perioadă a începutului de secol XX, sunt realizate numeroase studii și încercări de încadrare a orașelor în sisteme. Înțelegerea orașului ca sistem este un concept care începe să se dezvolte după anii 1920-1930, ca urmare a studiilor realizate de Le Corbusier și Tony Garnier. Le Corbusier realizează legătura dintre corpul uman și spațiul urban, care se concretizează în Carta de la Atena (schițată în 1933; publicată în 1943).
Pornind de la impulsul oferit de Weber, prin prezentarea orașului ca principală sursă economică, urmând apoi traseul deschis de Le Corbusier, prin eficientizarea spațiilor și aducerea lor la scara umană, se dezvoltă rapid un nou mod de a privi așezările urbane. Este vorba despre orașele eficiente din punct de vedere economic, orașele industriale.
Cea de-a doua sursă a constituirii sociologiei urbane ca știință au fost Statele Unite ale Americii. Cercetările americane în domeniul sociologiei urbane au provenit din interiorul cunoscutei Școli de la Chicago, care a recunoscut acest domeniu ca unul distinct începând cu anul 1920. În cadrul Școlii de Sociologie Urbană de la Chicago s-au regăsit nume precum: Ernest Burgess, Robert Park, Lowis Worth, St. Clair Drake sau Horace Cayton. Cele două surse de dezvoltare ale sociologiei urbane au influențat apoi modul de înțelegere și amenajare a localităților urbane, în special în Europa și SUA.
Lowis Wirth (1938) relaționează, din punct de vedere teoretic, cadrul fizic al orașului cu modul de viață al locuitorilor săi. Wirth dezvoltă teoria „personalității urbane”, care prezintă viața urbană ca fiind fundamental diferită față de cea din mediul rural. Aceste diferențe apar, spune Wirth, ca urmare a trei caracteristici distincte: numarul mare al locuitorilor, eterogenitatea socială și densitatea. Caracteristicile enumerate anterior contribuie la definirea „modului de viață urban” (Wirth în LeGates, Stout (ed.), 2000 [1996]: 97).
Wirth argumentează studierea orașului în afara componentelor sale fizice sau economice, încercând să ofere o definiței sociologică orașului. Menționează faptul că, în ciuda definițiilor individuale oferite de către geografi, istorici, economiști și politicieni, o perspectivă sociologică cu privire la oraș va ajuta la evidențierea interdependenței dintre domeniile precizate anterior (Wirth în LeGates, Stout (ed.), 2000 [1996]: 98).
În spațiul românesc, conceptul de „personalitate urbană” este analizat de către Cincinat Sfințescu (1932). Spre deosebire de Wirth, care tratează acest subiect aproximativ în aceeași perioadă (doar 6 ani mai târziu), Sfințescu definește personalitatea urbană a orașului ca fiind constituită din trei componente principale: componenta naturală (terenul), componenta arhitecturală (clădirile) și componenta socială (locuitorii) (Sfințescu, 1932: 73). În continuare, acesta argumentează că, deși cele trei elemente precizate anterior sunt esențiale pentru definirea personalității orașului, totuși cea mai importantă componentă este cea oferită de factorul urban, care poate procura o imagine desăvârșită asupra personalității unei localități (Sfințescu, 1932: 73). În timpul perioadei moderne (stilul internațional), Le Corbusier a promovat ideea de uniformizare a orașelor. Acesta sugera ca, indiferent de cultura sau spațiul din care ar fi făcut parte orașul respectiv, dezvoltarea sa să se facă urmând un singur model urban, cel promovat de Carta de la Atena, pur funcțional. Această atitudine a adus nenumărate critici ulterior, arhitectul reușind să realizeze un număr foarte mic de orașe în acest mod (ex. Chandigarh, India).
Revenind la principiile care au stat la baza Școlii de Sociologie Urbană de la Chicago, Ernest Bourgess și Donald Bogue, editează în anul 1964, lucrarea Contributions to Urban Sociology. În contextul anilor 1960, o perioadă în care studiile privind societățile urbane au căpătat proporții considerabile, Bourgess și Bogue își propun două principale obiective pentru această lucrare: stimularea unei evaluări critice a studiilor și cercetărilor asupra societăților urbane și prezentarea într-o manieră cât mai clară a cercetărilor realizate până la acea dată asupra vieții urbane.
Datorită complexității domeniului de analiză și înțelegere a orașului, așa cum am arătat anterior, studiul de față este deopotrivă social, urbanistic, istoric, juridic și politic. Coordonata economică se sustrage din politic, fiind, de asemenea, un factor important în cadrul studiului, prin intermediul procesului de gentrificare la care este supusă zona asupra căreia este realizat studiul.
Din punct de vedere metodologic, această abordare, profund interdiciplinară, este în mare măsură specifică studiilor urbanistice. Elementul distinctiv al acestei cercetări este reprezentat de unghiul dinspre care pornește studiul, accentul regăsindu-se asupra coordonatei sociologice de-a lungul întregii lucrări. În cele ce urmează vom detalia rolul pe care îl ocupă fiecare dintre coordonatele menționate în cadrul studiului.
Lucrarea își propune să evidențieze rolul pe care îl au monumentele arhitectural-istorice în proiectele contemporane de amenajare urbană, în București. Pe de o parte, studiul vizează importanța acestora pentru locuitorii și utilizatorii spațiului în care se află monumentele, pe de altă parte, este analizată importanța acestora pentru factorii de decizie (arhitecți, urbaniști, administrația publică). Se pornește de la ipoteza conform căreia memoria orașului se află la baza consolidării legăturilor sociale dintre indivizi și mediul lor de viață. În acest mod este argumentată ideea conform căreia legătura omului cu spațiul său de viață este fundamentală în constituirea și consolidarea unei identități, unei culturi, unor obiceiuri și atitudini specifice neamului și națiunii din care face parte.
Studiul a fost realizat asupra Diametralei N-S Buzești-Berzei-Uranus, încadrat de către elaboratorii săi și de către critici, în categoria proiect pilot de regenerare urbană. Pornind de la această încadrare în context, vom începe prin a preciza rolul factorului istoric în realizarea acestui studiu. Cercetarea începe prin prezentarea zonei de analiză, Zona Matache, de la începutul conturării sale sub forma unei comunități urbane (1878 – sfârșitul războiului de independență). Prin intermediul cercetării de tip istoric, este evidențiat modul în care, în intervalul 1878 – 2013, zona Matache a evoluat, spre a se constitui într-o comunitate urbană în jurul monumentului istoric analizat (Hala Matache), a atins un apogeu de dezvoltare și a decăzut spre a deveni, la sfârșitul intervalului menționat, o ruină de sacrificiu în numele dezvoltării orașului. În acest scop, au fost delimitate cinci intervale distincte. Primul interval reprezintă etapa de creștere/dezvoltare a zonei (1879 – 1948). Cea de-a doua etapă este echivalentă cu perioada comunistă din România, reprezentând o perioadă de echilibru economic (practic nu existau zone sărace în Bucureștiul acelor ani), dar de declin în ceea ce privește imaginea zonei. Intervalul este 1948 – 1989. Un moment important în acest grafic temporal este reprezentat de anul 1948, moment de maximă dezvoltare a zonei Matache, când piața capătă denumirea de Piață de Stat. Cel de-al treilea interval este 1989 – 2000. Aceasta este o perioadă de declin rapid, ajungând să atingă, în anul 2000, nivelul de insalubritate. Acesta marchează începutul celui de-al patrulea interval. Între anii 2000 și 2013 (momentul demolării), hala Matache, deși avea încă statutul de monument istoric de importanță locală, era practic dispărută din memoria colectivă. Ea exista încă din punct de vedere fizic, însă simbolic era dispărută, motiv pentru care se ajunge, în anul 2013, la decizia de demolare. După momentul în care intră în discuție posibilitatea demolării halei Matache, monumentul istoric reintră în atenția autorităților, trusturilor de presă, ONG-urilor și implicit, a locuitorilor Bucureștiului. Din punct de vedere temporal, putem considera că acel moment a fost anul 2010, când încep exproprierile și demolările. Acela este momentul în care opinia publică realizează că acest proiect nu mai este doar unul desenat pe hârtie (Interviu prof. dr. Arh. Constantin Enache – șef de proiect, Iunie 2013). Se poate spune că acesta este momentul în care hala începe să „renască”, instalându-se din nou în mentalul colectiv, cu toate că, începând cu luna martie 2013, aceasta dispare fizic. Cel mai devreme detaliat este stagiul al cincilea al halei, de existență simbolică și absență fizică. Ne este promisă o a șasea etapă, în care hala Matache va fi reconstruită. Din păcate însă, acest moment nu a depășit stagiul de propunere. Încă nu sunt semne ale concretizării acestor planuri.
Instrumentele urbanistice utilizate au fost analizele morfologice ale evoluției zonei de studiu, prin intermediul cărora am ilustrat grafic modul în care Zona Matache s-a constituit într-o comunitate închegată în intervalul 1878 – 1911. Acest fapt s-a petrecut concomitent cu etapele de construire ale halei, confirmând astfel ipoteza conform căreia aceasta ar fi fost un element central al comunității, care a legat un cartier, în acea perioadă a sfârșitului de secol XIX. Este menționat, în cadrul acestei părți, rolul determinant pe care l-a avut Gara de Nord, construită puțin după jumătatea secolului al XIX-lea, în dezvoltarea economică a zonei. Practic, prezența Gării de Nord în proximitatea zonei Matache se constituie ca o competență distinctivă. Hala Matache, asemenea multor altor hale din București, construite în vremea lui Carol I, era o hală de cartier, menită să alimenteze comunitățile din vecinătatea sa (interviu cu istoricul A. Majuru, 13 decembrie 2013). Învecinarea acestei hale (Matache) cu Gara de Nord i-a modificat profilul său local, făcând din acest loc un punct de întâlnire al negustorilor din București, țară și străinătate (Bulgaria, Turcia ș.a.m.d.)
Instrumentele juridice utilizate se constituie din analize legislative, ale regulamentelor de urbanism ș.a.m.d.. Acestea au ajutat la evidențierea parcursului evolutiv al proiectului bulevardului urban, care se întinde pe o perioadă aproape la fel de lungă precum cea a existenței halei. Această relație N-S, paralelă cu Calea Victoriei, spre vestul orașului și trecând prin aproximativ aceeași zonă precum Diametrala N-S Buzești-Berzei, apare și în Planul Urbanistic din anul 1935, și în Regulamentul General al Municipiului București din 1939. Proiectul datează deci, de la începutul secolului XX. Acesta a fost preluat de către conducerea comunistă, care nu a apucat să îl implementeze. Proiectul a fost ulterior realizat, în intervalul 2006-2013. Planul urbanistic pentru realizarea Diametralei a fost scos la licitație în 2005, a fost contractat în luna Decembrie a aceluiași an. În intervalul Ianuarie-Mai 2006 s-a realizat proiectul, în luna Iunie 2006 a fost aprobat în formă parțială. Între 2006 și 2008 au fost realizate dosarele de expropriere, licitație, proiect tehnic ș.a.m.d. Încheierea proiectului și începerea demolărilor s-a petrecut către sfârșitul anului 2010 – începutul lui 2011. Hala Matache a fost demolată la începutul anului 2013 iar lucrările la acest proiect s-au încheiat la finalul aceluiași an.
Cercetarea este structurată în trei etape. În prima etapă accentul cade pe evoluția zonei Matache și a comunității, în contextul politico-istoric al celor trei regimuri de conducere (regalitatea, regimul comunist, democrația parlamentară). În contextul actual al realizării proiectului bulevardului urban Buzești-Berzei (primul tronson al Diametralei N-S Buzești-Berzei-Uranus), este analizat impactul pe care l-a avut asupra locuitorilor. Astfel, am urmărit pe de o parte însemnătatea monumentului istoric care a fost Hala Matache pentru memoria locală. Pe de altă parte, a fost analizată utilitatea și necesitatea realizării acestui bulevard, din perspectiva locuitorilor/utilizatorilor zonei.
Cea de-a doua etapă a cercetării a fost concentrată asupra conceptului de regenerare urbană în contextul integrării Europene a României. Pentru definirea acestui concept am utilizat ca instrumente de bază, documentele legislative apărute la nivelul Uniunii Europene. De asemenea, am analizat îndeaproape conceptul echivalent dezvoltat de unul dintre membrii fondatori ai Uniunii Europene, Franța. Este vorba despre conceptul de rejuvenare urbană (le renouvellement urbain), a cărui definiție echivalează cu cea oferită de U.E. pentru regenerarea urbană (the urban regeneration). România a aderat la conceptul utilizat de U.E., cu toate că în prezent nu beneficiază de o legislație care să ofere o metodologie de elaborare a acestui tip de proiecte urbane. Diametrala N-S Buzești-Berzei-Uranus este considerată a fi un proiect pilot de regenerare urbană.
Al doilea instrument de analiză este, din punct de vedere sociologic, interviul. Prin intermediul acestuia, se urmărește semnificația acestui concept la nivelul profesioniștilor.
Cea de-a treia parte lucrării are ca scop evidențierea rolului pe care îl ocupă istoria, în forma sa fizică, în orașul secolului al XXI-lea. Este realizată o analiză comparativă între două capitale europene, București și Paris. Pornind de la conceptul de axă istorică, propriu Parisului, este analizat rolul Căii Victoriei, pe care elaboratorul proiectului diametralei N-S Buzești-Berzei-Uranus o definește ca „depozitară a sufletului orașului”. Calea Victoriei este utilizată ca argument în susținerea necesității realizării bulevardului urban Buzești-Berzei. Diametrala a fost gândită ca o alternativă de trafic tangențială zonei protejate, cu scopul de a elibera centrul istoric al capitalei, mai exact Calea Victoriei și Bulevardul Magheru, de traficul existent. Împreună cu analiza istorică, în această etapă este utilizată și cercetarea calitativă prin interviuri, pentru a determina scopul protestelor locuitorilor și a ONG-urilor (în perioada 2010-2013). De asemenea, este analizat impactul avut de aceste proteste asupra rezultatului final.
Prolegomenon
Cercetarea noastră este realizată pe cele două paliere, contemporan și istoric. Aceasta se înscrie, din punct de vedere teoretico-metodologic, în tipul de cercetare sociologică calitativă. Partea introductivă a cercetării cuprinde cadrul teoretico-metodologic, în care sunt prezentate modelele de orașe. Din perspectivă arhitectural-urbanistică, această parte a cercetării se compune din prezentarea modelelor de dezvoltare urbană propuse după Revoluția Industrială, începând cu secolul al XIX-lea, de către marii arhitecți ai Europei și Statelor Unite ale Americii (care a influențat gândirea urbanistică europeană, în special în secolul XX). Perspectiva sociologică este prezentată cu ajutorul teoriilor convergente și divergente, prin relație directă cu dezvoltarea Bucureștiului, ca oraș al Europei de Est. În această etapă a cercetării este analizat rolul și locul ocupat de București de-a lungul evoluției sale după Războiul de Independență. Astfel, este discutat modul în care orașul prezintă, atât din punct de vedere spațial, cât și din perspectivă sociologică, deopotrivă influențe Orientale și Occidentale, ambele suprapuse peste un strat tradițional propriu, constituindu-se astfel într-o arhitectură originală care a atins un punct maxim în perioada interbelică. Ulterior analizăm cauzele politice (comunismul) ale dispariției stilurilor care au marcat perioada anterioară celui de-al Doilea Război Mondial și efectele sale asupra planurilor arhitectural-urbanistic, social, economic. Al treilea sub-capitol al cadrului teoretic analizează proiectele și interesele autorităților din București în ceea ce privește dezvoltarea post-comunistă a Bucureștiului.
Corpusul lucrării de cercetare este împărțit în trei capitole. Fiecare dintre cele trei capitole cuprinde o secțiune dedicată accesului la modurile subiective de înțelegere a spațiului urban, prin intermediul cunoașterii comune. În acest sens, este utilizată, ca tehnică de cercetare, cea a interviului. Cele trei mari capitole ale cercetării pornesc toate de la același pretext: Proiectul Pilot de Regenerare Urbană „Diametrala N-S Buzești-Berzei-Uranus”, care constituie elementul central al cercetării noastre. Pornind de la acest subiect, prima parte a cercetării elucidează maniera în care zona a luat naștere, s-a dezvoltat și ulterior a decăzut din punct de vedere socio-urbanistic. Din punct de vedere metodologic, această etapă a cercetării utilizează tehnica hărților mentale, pentru a determina limitele zonei Matache, din perspectiva locuitorilor și utilizatorilor săi. De asemenea, prin intermediul acestei metode de cercetare, încercăm să determinăm locul pe care zona îl ocupă în mentalul colectiv, în cadrul orașului, precum și principalele repere ale populației. Hărțile mentale se constituie și sunt analizate pe baza celor cinci elemente menționate de Lynch (1960: 47-48): elementele liniare (strada, pietonalul, canalul, linia de cale ferată), limita, cartierul, nodul de circulație și reperul. Cea de-a doua metodă de cercetare utilizată provine din consultarea surselor istorice, a documentelor de arhivă, a planurilor și documentelor legislative din perioada secolelor al XIX-lea și al XX-lea. Această etapă a cercetării pornește din planul istoric, urmând apoi firul evolutiv până spre momentul prezent, în care, utilizând ca metodă de cercetare, interviul, se urmărește însemnătatea monumentului istoric care a fost Hala Matache pentru memoria locală, precum și modul în care locuitorii zonei percep realizarea noului bulevard urban. La finalul acestui capitol, în sub-capitolul dedicat momentului demontării halei Matache și a realizării Bulevardului Berzei-Buzești, este analizată ideea și modalitatea în care s-a ajuns din planul teoretic în planul concret al implementării proiectului. Această cercetare a avut la bază analiza declarațiilor oficiale ale diverșilor specialiști (arhitecți, urbaniști, istorici ș.a.m.d.) care au participat la realizarea proiectului Diametrala N-S Buzești-Berzei-Uranus. De asemenea, în cadrul acestei părți a cercetării a fost utilizată și metoda interviului, de această dată discuțiile realizându-se exclusiv cu unii dintre specialiștii care au participat la realizarea proiectului (șeful de proiect, urbanist specializat în mobilitate urbană, istoric).
A doua parte a cercetării tratează subiectul Regenerării Urbane. Am considerat necesară includerea în această cercetare a conceptului de regenerare urbană deoarece proiectul Diametrala N-S Buzești-Berzei-Uranus, care reprezintă elementul central al lucrării, a fost definit atât de către elaboratori cât și de către critici un proiect-pilot de regenerare urbană. În cadrul acestui capitol am utilizat ca metodă principală de cercetare, analiza documentelor legislative. O metodă secundară de cercetare a fost interviul, pentru a determina maniera în care este înțeles conceptul de regenerare urbană de către specialiștii din România. În contextul în care România nu beneficiază încă de un cadru legislativ care să reglementeze acest tip de intervenție în oraș (Interviu prof. dr. Arh. Constantin Enache – șef de proiect, Iunie 2013), cercetarea noastră depășește granițele naționale, raportându-se la legislația Uniunii Europene în ceea ce privește regenerarea urbană. Această analiză a generat o raportare ulterioară la diversele controverse semantice care se întâlnesc la nivelul statelor Uniunii Europene. Tratăm apoi evoluția semantică și conceptuală a rejuvenării urbane, de proveniență franceză, care definește un tip de intervenție în țesutul existent al orașului echivalent cu regenerarea urbană din celelalte state membre ale Uniunii Europene. Evoluția acestui termen are la bază cauze politice, el pătrunzând pe teritoriul Europei după sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, sub formă de renovare (de proveniență americană), desemnând un proces de demolare-reconstruire totală. Ulterior a devenit reabilitare și apoi, în forma sa cea mai complexă, rejuvenare (a reconstrui orașul peste el însuși).
Cea de-a treia parte a cercetării este dedicată ideii de trecut în forma sa fizică. Acest capitol tratează conceptul de axă istorică, cu referire la Calea Victoriei. Am pornit de la același element comun, proiectul urban Diametrala N-S Buzești-Berzei-Uranus. Șeful de proiect al Diametralei N-S a argumentat realizarea acestui bulevard urban prin raportare la Zona Centrală a Bucureștiului. Acesta spune următoarele: „Pentru mine, Calea Victoriei, cu monumentele pe care le are și cu atmosfera sa, reprezintă sufletul nației noaste ce a născut această Capitală, ea este depozitară a ceea ce ne particularizează pe plan european.” (C. Enache în Bălteanu, 2011). Conceptul menționat anterior, axa istorică, este de proveniență Franceză (Axa Istorică a Parisului). Argumentul pentru alegerea comparației cu Franța, atât în cazul capitolului dedicat definirii conceptului de regenerare urbană cât și în cazul ultimei părți a acestei cercetări, axa istorică, se regăsește în „înrudirea spiritelor”. Acest fapt a fost recunoscut și de alți cercetători de-a lungul istoriei noastre. Mihail Manoilescu, spre exemplu, menționează: „În transformarea rapidă a instituțiilor românești n-a domnit spiritul englez, prin esență mercantil și politicește neintervenționist, ci spiritul francez, prin definiție ideologic și cu tendințe de prozelitism.” (Manoilescu, 2002 [1942]: 112). Desigur, tot Manoilescu este cel ce precizează că poporul român a copiat din apus stilul de organizare a instituțiilor publice. Un element important, însă, a fost omis. Spiritele popoarelor, deși înrudite, nu sunt identice. Ele nu pot fi copiate, ceea ce înseamnă că este necesară o adaptare sufletească a acestor modele Occidentale la cultura românească (Manoilescu, 2002 [1942]: 232). Așa se explică faptul că, deși le includem sub același concept, de axă istorică, Calea Victoriei și Bulevardul Champs-Élysées sunt cât se poate de diferite ca artere de circulație, amplasare în contextul urban sau compoziție.
Metodologic, acest capitol are la bază documentarea prin surse istorice și tehnica interviului. Capitolul se construiește prin încercarea de definire a conceptului de axă istorică. În acest scop sunt analizate sursele istorice privind evoluția axei istorice din Paris. Apoi este realizată o analiză calitativă privind rolul pe care această axă îl are în cadrul Parisului. Legătura dintre Paris și București se realizează prin intermediul sub-capitolului dedicat dihotomiei „orașe muzeu” – „orașe ruină”. Sub acest titlu, încercăm să stabilim trăsăturile a două atitudini extreme și uneori la fel de nocive pentru componenta socială. Pe de o parte vorbim despre orașele care își sufocă locuitorii prin practicarea unui turism exagerat expoatându-și patrimoniul arhitectural și pe de altă parte, vorbim despre orașe care nu își prețuiesc aproape deloc această componentă.
În urma definirii conceptului de axă istorică prin prisma spațiului său de proveniență, discutăm posibila apartenență a Căii Victoriei la acesta. Pentru a putea stabili acest fapt, am considerat necesară stabilirea traseului evolutiv al Căii Victoriei, pe parcursul dezvoltării Bucureștiului. Din punct de vedere metodologic a fost utilizată analiza documentelor istorice, a documentarelor și a planurilor urbanistice.
Fig. 1: Logica constituirii cuprinsului lucrării
Cadrul teoretic – evoluția modelelor urbane
Subiectul amenajării urbane în perioada post-modernă are ca inspirație interpretări diferite ale acestui proces, interpretări care au evoluat și și-au definitivat forma și principiile de-a lungul timpului, începând cu industrializarea de la începutul secolului al XIX-lea. În contextul megatendințelor ce caracterizează lumea post-modernă, globalizarea joacă un rol important în a aduce aceste forme de dezvoltare a orașelor într-un punct comun, în care principiile și valorile se întrepătrund. Însuși conceptul de globalizare este unul supus unor dezbateri și controverse multiple și complexe, din punct de vedere semantic. O definiție a sa a fost dată de Giddens. Autorul prezenta globalizarea ca pe un proces prin care se intensifică relațiile la nivel mondial, făcând ca localități aflate la mari distanțe una de cealaltă, din punct de vedere teritorial să fie legate între ele într-o manieră în care evenimentele ce se petrec la nivel local să fie influențate de alte evenimente petrecute la mare distanță, sau invers. (Giddens, 1990: 64 în Tallon, 2010: 5)
Amenajarea unui spațiu urban a reprezentat o preocupare venită din partea mai multor științe, în special începând cu anii 1800, ani ce au urmat revoluției industriale. Începând cu secolul al XX-lea, această activitate a fost lăsată în seama arhitecților, când, în contextul celor două Războaie Mondiale, urgența recuperării fondului construit distrus a nascut multe controverse prin raportare la necesitățile orașelor moderne. Circulația temporală și spațială a modelelor urbane începe să se producă după revoluția industrială, acesta fiind momentul în care ia naștere pre-urbanismul.
Persoanele care au influențat dezvoltarea orașelor în perioada pre-urbanistă (secolul al XIX-lea), în special persoanele ce dețineau funcții influente în societate, precum politicienii, arhitecții, scriitorii, sociologii, psihologii, istoricii, geografii ș.a.m.d. dezvoltă două modele recunoscute în acea perioadă, separate între ele prin raportul pe care decid să îl aibă față de trecut. Astfel iau naștere modelul progresist și modelul culturalist. Progresiștii propun valorificarea noilor tehnologii de construire apărute o dată cu revoluția industrială, în timp ce adepții modelului culturalist militează pentru o reîntoarcere la natură și către spațiile verzi. La începutul secolului al XX-lea, amenajarea orașelor începe să fie depolitizată, fiind lăsată în seama arhitecților care aveau rolul de urbaniști. Modelele dezvoltate începând cu acea perioadă au evoluat din modelele pre-urbane, fiind vorba despre modelul progresist, modelul culturalist și un al treilea model, dezvoltat în Statele Unite ale Americii din anti-urbanismul american (care nu era un model urban în pre-urbanism). Acest model, constituit în perioada urbanismului de secol XX, poartă numele de model naturalist și prezintă atât o parte din trăsăturile modelului culturalist cât și o parte din trăsăturile celui progresist. Această evoluție temporală a modelelor urbane poate fi descrisă conform următoarei scheme:
Evoluția modelelor urbane
Există două modele în pre-urbanism: culturalist și progresist. Acestora li se adaugă anti-urbanismul american și o critică fără model (Marx și Engels). Acest mod de interpretare a orașelor în timpul secolului al XIX-lea (până spre anul 1910) s-a continuat, în secolul al XX-lea, cu dezvoltarea a trei modele de dezvoltare urbană: culturalist, progresist și naturalist (al cărui precursor a fost anti-urbanismul american). Modelele pre-urbane s-au constituit într-o manieră simplă, fiind dezvoltate prin raportare la o axă temporală. Reprezentanții lor fie se orientau spre trecut (nostalgia trecutului), fie se orientau spre noile posibilități de construcție oferite de dezvoltarea industrială. Nostalgicii s-au grupat în cadrul modelului culturalist, însă aceeași abordare orientată spre trecut o aveau și promotorii anti-urbanismului american. Progresismul avea o abordare cu orientare spre viitor, spre exploatarea tehnicilor constructive oferite de noile materiale și de către noua tehnologie a industrializării. Asemenea lor, critica fără model se axa pe aceleași principii, reprezentanții progresismului pre-urban (socialiștii utopiști) nefiind altceva decât baza ideilor care au fundamentat critica fără model a lui Marx și Engels (socialiștii științifici).
Urbanismul, care a luat naștere în prajma anului 1910, se dezvoltă ca o continuare a pre-urbanismului, prin cele două modele deja cunoscute, culturalist și cel progresist și prin modelul naturalist (dezvoltat din anti-urbanismul american). Începând cu primele decenii ale secolului al XX-lea, s-a înregistrat o puternică tendință de depolitizare a urbanismului, spre deosebire de modalitățile de abordare a amenajării urbane din perioada secolului al XIX-lea (când amenajarea orașelor se făcea de către filozofi, scriitori, oameni politici etc.). La începutul secolului al XX-lea, la baza modelelor urbane din Europa Occidentală și S.U.A. s-au aflat arhitecții (progresimul a fost dezvoltat de către Le Corbusier, Gropius și Mies van der Rohe; culturalismul a fost dezvoltat de către Ebenezer Howard prin Orașul Grădină, Sitte și Unwin; naturalismul a fost dezvoltat de către Frank Lloyd Wright prin Broadacre City). Odată cu pătrunderea stalinismului în U.R.S.S. și în special după sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, când sub influența acestei puteri au intrat și opt state ale Europei (între care și România), evoluția urbanismului depolitizat al secolului al începutului de secol XX a avut de suferit. În Europa de Est, acest urbanism a fost oprit, fiind înlocuit de unul dictat politic, care s-a transformat treptat într-un simbol al puterii comuniste. Europa Occidentală și-a continuat traseul, preponderent progresist, până în anii 1970-1980. Europa de Est, aflată în comunism până în anul 1989, a parcurs diverse alte etape. Până în anii 1950 a fost supusă unui urbansim stalinist. După această perioadă s-a încercat, inutil, „re-racordarea” sa la urbanismul Europei de Vest, etapă ce a durat până în anii 1970-1980, când, în maniere diferite, dar simultan, „ambele Europe” au intrat în alte etape de amenajare urbană.
Modelele în pre-urbanism și urbanism
Pre-urbanismul
Studiul amenajării urbane (sub forma sa inițială de pre-urbanism) prin intermediul modelelor de dezvoltare, își are geneza la începutul secolului al XIX-lea, după Revoluția Industrială care a generat o impresionantă creștere demografică în interiorul orașelor (Choay, 1965: 10). Primele țări sensibilizate de aceste creșteri sunt, în ordine cronologică, Marea Britanie (după recensământul din 1801), fiind urmată de Franța și Germania (începând cu anul 1830). F. Choay menționează că Revoluția Industrială a determinat, în cazul Londrei spre exemplu, o creștere a populației urbane de la 864 845 locuitori în 1801 la 1 873 676 de locuitori în 1841 și apoi la 4 232 118 în 1891 (1965: 10).
Urbanismul practicat începând cu secolul al XX-lea, cunoscut sub numele de modernism, își are rădăcinile în pre-urbanismul din secolul al XIX-lea, cunoscut ca fiind perioada marilor utopii cu privire la amenajarea orașelor. Termenul însuși, urbanism, menționează Choay, este foarte recent. Gaston Bardet precizează că momentul apariției sale datează din preajma anului 1910, fiind introdus pentru prima dată de P. Clerget (Bardet în Choay, 1965: 8). Urbanismul a fost definit atunci, din punct de vedere etimologic, ca știința amenajării orașului (Bardet, 1967: 6). Pre-urbanismul a fost marcat de prezența influentă a două modele fundamentale, culturalist și progresist, o critică a orașelor industriale, denumită anti-urbanismul american, dezvoltată peste ocean, în Statele Unite ale Americii și o critică fără model, a cărei reprezentanți au fost Marx și Engels.
Modelele pre-urbane s-au constituit într-o manieră simplă, fiind dezvoltate prin raportare la o axă temporală. Reprezentanții lor fie se orientau spre trecut (nostalgia trecutului), fie se orientau spre noile posibilități de construcție oferite de dezvoltarea industrială.
Modelul culturalist se orientează spre trecut, propunând o întoarcere la natură. Printre principalii săi reprezentanți se numără Ruskin (1819-1900, Marea Britanie, scriitor, critic de artă, filozof) și William Morris (1834-1896, Marea Britanie, scriitor, arhitect, artist) (Choay, 2006: 21). Modelul culturalist și-a continuat dezvoltarea și în perioada urbanismului de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, prin proiectul-utopic propus de Ebenezer Howard (1850-1928) al Orașului Grădină (1898). Howard și-a desfășurat o mare parte din munca sa în perioada de tranziție de la pre-urbanism la urbanism, fiind considerat, de fapt, unul dintre principalii dezvoltatori și promotori ai modelului culturalist din urbanism, în calitatea sa de conceptor al Orașului Grădină și de participant activ la primele Congrese de Urbanism din perioada respectivă. După cum se poate observa din originea reprezentanților săi de seamă, acest model a fost foarte mult dezvoltat și promovat în Marea Britanie, având ca principale caracteristici încurajarea dezvoltării unor orașe de mici dimensiuni, de inspirație medievală. Modelul era orientat spre integrarea în natură și spre menținerea trecutului cultural, neavând un mare interes pentru exploatarea noilor mijloace de construcție ale perioadei. Construcțiile erau gândite a fi unice și individuale unele față de altele. Principala caracteristică era organicitatea și asimetria, considerându-se că astfel, integrarea în cadrul naturii se va face într-un mod mai armonios și mai adecvat.
Modelul progresit era orientat spre viitor, spre progres. În pre-urbanism, acesta era definit prin intermediul teoriilor lui Robert Owen (1771-1858, Wales), Fourier (1772-1837, Franța, filozof), Richardson (1828-1896, Marea Britanie, medic), Cabet (1788-1856, Franța, filozof) și Proudhon (1809-1865, Franța, economist, sociolog). Orașul în viziunea progresistă era dominat de străzi, alei și peluze nedefinite ca formă, fără limite și suprafețe clar determinate, câmpuri deschise în care pluteau locuințele colective. Ideile progresiste erau dominate de o viziune optimistă asupra orașului, în care spațiile verzi aveau să devină locurile ideale pentru loisir și socializare, în timp ce distanțele mari dintre construcții aveau să asigure acestora necesarul de lumină și aer pentru o viață sănătoasă. În timp ce modelul progresist avea reprezentanți atât în Marea Britanie cât și in Franța, modelul culturalist, prezentat mai devreme în text, nu avea niciun reprezentant pe teritoriul Franței.
În plus față de principalele două modele de dezvoltare descrise anterior, cel culturalist și cel progresist, în timpul pre-urbanismului, în secolul al XIX-lea au existat și alte influențe. Critica fără model a lui Marx și Engels este una dintre ele. Cel de-al doilea exemplu vine din Statele Unite ale Americii, prin intermediul anti-urbanismului american.
Orașul fără model, propus de Marx (1818-1883, Germania, filozof, economist, sociolog, jurnalist) și Engels (1820-1895, Germania, filozof) s-a dezvoltat pornind de la principiul conform căruia orașul este locul în care s-a produs istoria (Choay, 1965: 26). În timp ce progresiștii considerau că trebuie să aducă ordine haosului care era orașul înaintea dezvoltării industriale, Marx și Engels considerau orașul în forma sa anterioară ca o reprezentare a unei ordini care trebuie distrusă, pentru a face loc unei alte forme de organizare în structurile orașului industrial. În interpretarea acestora, forma anterioară a orașului trebuia depășită, deoarece aceasta și-a îndeplinit rolul creator, dând naștere industrializării. Începând cu acel moment, acea formă de dezvoltare urbană trebuia să dispară, pentru a face loc revoluției socialiste și omului universal. Această critică este denumită „fără model” deoarce Marx și Engels nu propun o anumită formă de dezvoltare a orașului și nu înșiră anumite caracteristici pe care acesta ar trebui să le adopte. Ei doar aduc o critică modului în care era organizată societatea, lăsând reprezentarea fizică a orașului în afara analizei lor.
De cealaltă parte a oceanului, în Statele Unite ale Americii, critica orașului industrial propune o imagine apropiată de cea a naturii sălbatice (Choay, 1965: 29), fiind la baza unui curent anti-urban care nu s-a concretizat într-un model decât începând cu secolul al XX-lea. Primul promotor al acestuia a fost T. Jefferson (filozof, politician – al treilea președinte al Statelor Unite ale Americii), fiind urmat de R. Waldo Emerson (1803-1882, poet și eseist), Thoreau (1817-1862, filozof), Henry Adam (1838-1918, istoric), Henry James (1843-1916, critic literar) și definitivându-se cu aportul, menționează Choay, al celui mai mare arhitect al Școlii de la Chicago, Louis Sullivan (1856-1924, arhitect) (1965: 29). Diversitatea punctelor de vedere a fost dată de multidisciplinaritatea promotorilor acestei critici anti-urbanistice, aducând o serie întreagă de viziuni care convergeau spre o formă mai mult sau mai puțin clară de Stat-rural, care ar fi reușit, în viziunea susținătorilor săi, să asigure dezvoltarea socială și economică. Acest anti-urbanism american nu a fost dezvoltat din punct de vedere metodologic, însă a influențat considerabil urbanismul american din secolul al XX-lea, reprezentat de modelul naturalist.
Orașul secolului al XIX-lea era un spațiu în construcție la definirea căruia au contribuit politicieni, filozofi, arhitecți, medici, istorici, critici de artă și de literatură, sociologi ș.a.m.d. Nașterea orașului industrial a fost percepută ca un moment de schimbare majoră, fiind necesară urgenta intervenție a unui nou mod de dezvoltare urbană. La dezvoltarea acestuia au contribuit intelectuali aparținând unor domenii și discipline foarte diferite. Ceea ce îi lega în acest context era preocuparea pentru viitorul orașelor și al societății în general. Amenajarea urbană din secolul al XIX-lea a fost o activitate puternic politizată.
Pre-urbanismul a marcat o perioadă de turnură de la o formă de organizare urbană spre o altă formă, având ca motiv principal revoluția industrială de la începutul secolului al XIX-lea. Principala caracteristică a acestuia a constat în modul de raportare la trecut. Astfel, reprezentanții pre-urbanismului, personalități din domenii diferite și multiple, s-au împărțit în două mari categorii. De o parte au fost nostalgicii iar de cealaltă parte, progresiștii. Nostalgicii au dezvoltat, de-a lungul secolului al XIX-lea, modelul culturalist, prezent în special în Marea Britanie. Anti-urbanismul american, deși nu a fost dezvoltat la nivel de model urbanistic, a fost bazat pe același dorințe nostalgice de reîntoarcere la natură și de integrare a orașului în cadrul naturii într-o manieră organică și complementară cu aceasta. Desigur, modalitățile în care erau vizionate cele două tipuri de integrare erau diferite, însă principiile care au stat la baza acestora erau, în linii mari, aceleași, adică orientarea spre natură, imitarea naturii în dezvoltarea orașelor și întoarcerea la trecut.
Reprezentantții progresismului propuneau ca amenajarea viitoare a orașelor să se realizeze prin mijloacele noi de construcție care erau furnizate de industrializare. Progresiștii, prin intermediul modelului promovat, propuneau perceperea individului uman în manieră tipologică, prin intermediul caracteristicilor sale generale, prin nevoile și activitățile pe care le desfășoară în mod general în cadrul orașului. Progresiștii nu analizau omul ca individualitate din perspectiva elementelor care îl diferențiază, cum ar fi fost vârsta, statutul social, cultura, sexul ș.a.m.d. Omul devenea, în viziunea lor, o unitate interșanjabilă, care urma să populeze un spațiu deschis, înconjurat de vegetație. Pe de altă parte, critica fără model a lui Marx și Engels era bazată tot pe această poziționare în viitor și pe dorința de a transforma lumea prin mijloacele generate de noile progrese industriale. Caracteristicile comune ale acestor două viziuni sunt pragmatismul, orientarea spre viitor și raționalismul. Nu mai era vorba, în aceste cazuri, despre diversitatea naturii umane, ci despre caracteristici-tip și nevoi-tip, care ar fi ajutat la dezvoltarea orașelor viitoare. De altfel, fondatorii socialismului științific (Marx și Engels) s-au inspirat în dezvoltarea teoriilor lor din urbanismul utopic, ca are ca reprezentanți pe Fourier, Owen, Saint-Simon (dezvoltatorii modelului progresist în pre-urbanism).
Chiar dacă cele două viziuni asupra transformării orașului au anumite elemente comune, precum sunt cele menționate anterior, acestea prezintă și foarte multe diferențe. În timp ce progresiștii propun un model de dezvoltare urbană, critica lui Marx și Engels a fost bazată de la bun început pe negarea modelelor. Dacă în cazul progresiștilor, trecutul a reprezentat o stare de haos pe care dezvoltarea progresistă ar fi urmat să o ordoneze, aducând-o la o formă coerentă de organizare, Marx și Engels susțineau că orașul dinaintea Revoluției Industriale a reprezentat, de fapt, o formă de ordine care a născut orașul industrial. Prin urmare, el și-a îndeplinit rolul său creator, trebuind, începând din acel moment, să fie depășit, distrus și reinventat, pentru a face loc unei alte forme de ordine. Critica lui Marx și Engels nu introducea un model de dezvoltare, dar susținea importanța dezvoltării unei societăți fără clase sociale, în centrul căreia ar trebui să se afle omul universal.
Din studiul gândirilor și influențelor care au caracterizat urbanismul și pre-urbanismul începând cu secolul al XIX-lea, continuând cu secolul al XX-lea și sfârșind cu perioada post-modernă, contemporană, se poate observa că, circulația modelelor a făcut ca pe alocuri modelele urbane să se întrepătrundă și să capete elemente comune. În pre-urbanism, perioadă în care amenajarea orașelor a fost influențată de multiple discipline distincte, s-au evidențiat două modele, care au supraviețuit și în urbanism (progresismul și culturalismul). Unul dintre acestea a fost modelul progresist, ai cărui principali reprezentanți erau Owen, Fourier, Cabet, Proudhon, Richardson și Godin. Ei sunt cunoscuți ca fiind principalii promotori ai socialismului utopist după Revoluția Industrială. Socialismul utopist a fost, în acelaști timp, bază a socialismului științific, printr-o analiză și dezvoltare critică, teoretizat fiind, în cele din urmă, de către Marx și Engels, care s-au evidențiat, în ceea ce privește amenajarea orașelor, prin critica fără model. Din punct de vedere conceptul, socialismul, atât cel utopist, dezvoltat prin Owen, Fourier, Cabet ș.a.m.d., cât și cel științific, bazat pe ideile lui Marx și Engels, era construit pe opoziția față de individualism. Socialismul utopist era considerat ca formă primitivă a socialismului științific (Rappoport, 1920: 9). Două critici fundamentale îi sunt aduse acestui socialism utopist și implicit, reprezentanților săi. Este vorba, în primul rând, despre faptul că socialiștii utopiști nu au tratat societatea în funcție de diviziunea în clase sociale. Ei au analizat orașele și societatea din perspectivă generală, fapt care, o dată cu dezvoltarea socialismului științific, s-a schimbat radical. Reprezentanții acestuia din urmă au acuzat diviziunea socială, susținând necesitatea desființării claselor. Cea de-a doua critică a fost adusă reprezentanților socialismului utopist, Owen și Fourier, care, în viziunea socialiștilor științifici, se adresau persoanelor cu putere de decizie, influente, făcând din socialism o chestiune de voință venită din partea acestora. Socialismul utopist a fost acuzat, deci, de atitudine contra-revoluționară (Rappoport, 1920: 9-10).
Urbanismul modern
Spre deosebire de pre-urbanismul puternic politizat, urbanismul, care este considerat a fi început o dată cu secolul al XX-lea (~1910), este practicat în special de către arhitecți. În perioada contemporană, post-modernă (~1970-prezent), în contextul globalizării și a celorlalte megatendințe ce o caracterizează, se simte nevoia amenajării urbane, din nou, în structuri interdisciplinare.
În Europa, sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea au marcat debutul unui nou mod de gândire la nivel arhitectural. Este vorba despre arhitectura modernă, raționalistă, promovată de arhitecți precum Le Corbusier (arhitect francez născut în anul 1887 în Elveția-1965, Franța), Gropius (1883-1969, Germania), Mies van der Rohe (1886-1969, Germania), Oud (1890-1963, Țările de Jos) și Erich Mendelsohn (1887-1953, Germania) (Choay, 2006: 19). Choay menționează, de asemenea, că principalele obiective ale acestor arhitecți erau, atât din perspectivă etică cât și estetică, de a ajuta la construirea unui cadru de viață într-o manieră rațională. Scopul lor declarat era de a se folosi de toate mijloacele corespunzătoare evoluției tehnice pe care a realizat-o societatea industrială (2006: 19). Cadrul fizic al activității lor le-a fost favorabil, fiind un factor care a contribuit foarte mult la succesul pe care acest model de amenajare urbană l-a avut în societatea europeană a secolului al XX-lea. O mare parte a fondului construit existent fusese distrus în timpul celor două Războaie Mondiale care au marcat prima jumătate a secolului al XX-lea, fapt ce a generat o nevoie urgentă de recuperare a acestuia, iar progresiștii, spre deosebire de culturaliști, propuneau mijloace mult mai rapide de construire.
Principalul obiectiv al modernismului și al gândirii care a dominat această perioadă a fost acela de a amenaja într-o manieră cât mai funcțională orașele. Este important de subliniat faptul că, deși perioada secolului al XX-lea a fost caracterizată de dezvoltarea concomitentă a modelelor culturalist și progresist, pe teritoriul european și de dezvoltarea modelului naturalist în spațiul american, cei care s-au autoproclamat moderniști au fost reprezentanții progresismului, printre care și Le Corbusier, una dintre figurile cele mai reprezentative și mai active în promovarea acestui model urban. Periada secolului al XX-lea este cunoscută ca fiind Perioada Modernă, fiind dominată, în principal de progresiști. Ei au fost cei mai activi din punct de vedere urbanistic și au avut cel mai mare număr de reprezentanți în statele influente ale Europei, însă nu au fost singurii. Gândirea culturalistă, care venea să combată principiile susținute de modelul progresist, a fost și ea promovată în acea perioadă, având însă mai puțini reprezentanți și care erau întâlniti în special pe teritoriul Marii Britanii. Modelul naturalist s-a dezvoltat, asemenea celui culturalist, în aceeași perioadă cu modelul progresist, însă a fost într-un cadrul distinct și mult mai îndepărtat din punct de vedere geografic, în Statele Unite ale Americii. Caracteristicile lui se regăsesc atât în gândirea progresistă cât și în cea culturalistă, având elemente din fiecare, dar interpretate diferit.
Arhitectura promovată de reprezentanții gândirii moderne, progresiste, era denumită arhitectură raționalistă, în special de către istoricii specializați în arhitectură, precum Bruno Zevi (arhitect și istoric). Această mișcare s-a afirmat după Primul Război Mondial, favorizând formele arhitecturale pure, sub influența pregnantă a cubismului (care s-a dezvoltat ca o critică adusă Art Nouveau-ului, decorațiunilor și ornamentelor edificiilor). Influența acestei gândiri arhitecturale începe după sfârșitul Primului Război Mondial, dar se dezvoltă foarte mult o dată cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.
Reprezentanții arhitecturii moderne din secolul al XX-lea au fost cei care au dezvoltat noul model progresist. Pentru Le Corbusier, aceste idei au rezultat într-un context francez, menționează Choay, în care arhitectura era asimilată catedralelor, castelelor regale și construcțiilor de tipul celor din secolul al XVIII-lea (2006: 19). Pentru arhitectul modernist care era Le Corbusier, acest tip de arhitectură era doar spațiu și timp risipit, el fiind un pasionat al studiului corpului uman, al proporțiilor umane și al numărului de aur (care a stat la baza dezvoltării orașelor antice). Această proporție de aur a stat la baza dezvoltării Modulorului, sistemul inventat de Le Corbusier care urma să influențeze arhitectura realizată după acea dată (în jurul anului 1945). Prin elaborarea Cartei de la Atena, care a fost schițată în 1933 dar publicată abia zece ani mai târziu, în 1943, Le Corbusier definea nevoile umane universale, încadrându-le în patru funcțiuni-tip: locuire, locul de muncă, transport și cultivarea spiritului și a corpului.
O lucrare cunoscută a lui Le Corbusier a fost „L’unité d’habitation” (sau unitatea de locuit), realizată de acesta între anii 1946 și 1952 la Marseille (Franța). Aceasă lucrare a fost bazată pe ideile sale utopiste, evocate prin „La cité radieuse” și prin Carta de la Atena. În acea perioadă începea dezvoltarea rapidă a influenței gândirii moderne în orașul post-belic. Proiectul a fost solicitat de Statul Francez imediat după sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, în temă fiindu-i solicitat lui Le Corbusier să realizeze o construcție în spiritul modern al epocii, care să sugereze un nou mod de viață. Le Corbusier, care era și un tehnician influent, definise cinci principii ale arhitecturii moderne, principii care au stat la baza unității de locuit. Acestea au fost pilonii (coloane de beton armat care susțineau din punct de vedere structural construcția), planul liber (mulțumită pilonilor menționați anterior, planul interior al construcției nu avea restricții structurale; el putea fi realizat liber, fără constrânderile pe care le-ar fi adus pereții portanți; partiul rămânea astfel, în întregime, la latitudinea viziunii arhitectului). Cel de-al treilea principiu era reprezentat de fațada liberă. Cel de-al patrulea a constat în introducerea ferestrelor orizontale iar ultimul a fost acoperișul terasă. Aceste ultime trei principii au promovat, din punct de vedere estetic, un nou tip de arhitectură, nou acelei perioade. Le Corbusier a fost pasionat de proporția de aur (1.618), folosind-o în conceptele și teoriile sale sub forma Modulorului, un sistem inventat de el însuși care determina raportul dintre locuitori și spațiul lor de viață.
Fig. 5: Le Modulor (Le Corbusier, 1954: 59)
În perioada anilor 1920, Le Corbusier susținea, ca ramură a cubismului ce domina acea perioadă, purismul în arhitectură, care a fost bazat pe această proporție de aur. Ideea generală promovată de această mișcare a fost aceea de întoarcere la ordine.
Fig. 5: Le Corbusier – Villa La Roche, Paris
Villa La Roche a fost construită de Le Corbusier în perioada dintre anii 1923 și 1925, în colaborare cu Pierre Jeanneret. Având ca material de bază betonul, Villa la Roche dispune de deschideri generoase, structura de rezistență fiind dispusă în mare parte în pereții exteriori și în jurul elementelor care fac legătura pe înălțime între etaje (scara și rampa). Acest principiu corespunde planului liber promovat de Le Corbusier prin stilul arhitectural care l-a individualizat. În fațadă se remarcă trăsăturile stilului internațional, prin ferestrele orizontale și acoperișul în terasă.
Principala preocupare care a stat la baza operei lui Le Corbusier, în ceea ce privea orașul modern, a fost amenajarea cât se poate de funcțională a orașelor prin dedensificare. El a studiat îndeaproape corpul uman, fiind principalul promotor al utilizării proporțiilor funcționale în arhitectură. Între anii 1928 și 1959, din punct de vedere arhitectural, Europa era influențată de Congresele Internaționale de Arhitectură Modernă (C.I.A.M.) care au constat în unsprezece conferințe dedicate arhitecturii moderne. Unul dintre membrii cei mai influenți ai acestora a fost Le Corbusier, ale cărui idei asupra dezvoltării spațiului urban erau foarte apreciate și respectate. Primul congres a fost organizat de către echipa din care făcea parte, în 1928, în Elveția (la castelul La Sarraz). Scopul acelui prim congres a fost de a promova arhitectura ca artă socială. Atunci au fost puse, la nivel european, fundamentele conceptuale ale planificării urbane ca instrument politic și economic important. (Somer, 2007: 21)
În același timp, Europa de după război era puternic influențată de modul de gândire american. Școala de la Chicago a reprezentat un mod de gândire dominant în Statele Unite ale Americii, care putea fi definit sub forma unui ansamblu de lucrări de cercetare sociologică ce au fost desfășurate, între anii 1915 și 1940, de profesori și studenți ai Universității de la Chicago (Coulon, 1992: 3). Școala de la Chicago era bazată, în principal, pe cercetarea empirică, marcând, prin intermediul său, un moment de turnură în ceea ce privește impactul pe care cercetarea sociologică îl va avea asupra societății în ansamblu (Coulon, 1992: 3).
Așa cum am menționat anterior, marea schimbare adusă în plan urban începând cu secolul al XX-lea (prima jumătate a secolului) a fost depolitizarea amenajării orașelor. Această activitate a fost lăsată în seama arhitecților, care s-au separat, în funcție de propriile viziuni asupra procesului de amenajare urbană. Societatea în acea perioadă a fost dominată de gândirea progresistă, chiar dacă, concomitent au fost dezvoltate alte două modele de dezvoltare urbană. Este vorba, aici, despre modelul culturalist, care avea susținători în special în Marea Britanie, Germania și Austria, fiind promovat de Camillor Sitte, Ebenezer Howard (prin Orașul Grădină) și Raymond Unwin. Desigur, noul model culturalist dezvoltat în perioada urbanistă (secolul al XX-lea) a reprezentat o continuare, cu anumite modificări, a modelului culturalist din pre-urbanism.
Cel de-al doilea model a fost modelul naturalist, dezvoltat în Statele Unite ale Americii. Acesta s-a dezvoltat ca o combinație între cele două modele europene, progresist și culturalist, având ca principal reprezentant pe marele arhitect american F.L. Wright. Modelul naturalist a rezultat din anti-urbanismul american, dezvoltat în pre-urbanism.
Modelul culturalist s-a dezvoltat în opoziție față de modelul progresist. El a susținut crearea de spații variate, particulare și individuale, în care spiritul uman și cultura ar fi putut să evolueze fără constrângeri. Noțiunea de oraș este înlocuită de cea de cetate (cité), orașele culturaliste fiind inspirate din modelul de dezvoltare a orașelor medievale, închise, asigurându-se clara delimitare dintre o așezare și alta. Așezarea umană trebuia să aibă dimensiuni reduse atât ca suprafață cât și ca număr de locuitori, situația ideală fiind estimată de către reprezentanții acestui curent urbanistic între 30 000 și 58 000 de locuitori. (Choay, 1965: 42)
Modelul urban american din secolul al XX-lea, care are ca principal reprezentant pe arhitectul F.L. Wright, este modelul naturalist. Acesta s-a constituit ca un amestec între modelul pregresist și modelul culturalist, fiind reprezentat, din punct de vedere fizic, sub numele de Broadacre-City (1934-1935), al cărui conceptor a fost Wright.
Modelul naturalist descrie o aglomerație care, deși poartă numele de oraș (Broadacre-City), nu este întocmai un oraș. Această așezare imaginată de Wright nu este nici una închisă, precum orașul-grădină al modelului culturalist, nici deschisă, precum este cazul metropolelor descrise de progresiști. Wright imagina o aglomerație urbană total integrată în natură, care ar fi format cu aceasta un ansamblu unitar, fără să-i modifice imaginea originală. Această modalitate de integrare în natură ar fi fost universală, fără a ține cont de diferențele culturale sau geografice. Principiile și regulile de construire a orașelor ar fi fost aceleași, indiferent în ce parte a lumii s-ar fi făcut amenajarea, fapt ce face punte comună cu viziunea lui Le Corbusier despre amenajare, însă doar într-o anumită măsură. În vreme ce Le Corbusier propunea să se profite de mijloacele noi de construcție pentru a elimina problemele în ceea ce privește denivelările de teren în anumite locuri ale lumii, Wright, prin modelul naturalist, susținea necesitatea de prezervare a naturii în forma sa primară, construcția trebuind să se adapteze acestei particularități. Ceea ce marchează diferența majoră dintre aceste două modele, de gândire, însă, este că în interiorul orașului, în cazul modelului naturalist, fiecare individ ar trebui să dețină o locuință individuală, unică și particulară, care să relaționeze cu celelalte locuințe prin intermediul străzilor pe când progresiști propuneau locuințe colective identice.
Modul de percepere a străzilor este de asemenea, interpretat distinct de reprezentanții diferitelor modele urbane. În această privință, modelul naturalist se apropie ca viziune, de cel culturalist, străzile având, în aceste cazuri, un rol important de socializare, prin intermediul cărora s-ar fi realizat legătura dintre diferitele funcțiuni care compuneau așezarea. Reprezentanții modelului progresist percepeau strada prin prisma trăsăturilor sale strict funcționale, poziționând-o într-un alt plan, separat de locuințe și celelalte funcțiuni. Pentru aceștia, spațiul de socializare era peluza și terenul (imaginat ca fond) care ar fi înconjurat locuințele, colective în acest caz. Strada, pe de altă parte, ar fi avut un rol strict de tranzit, destinată fiind doar circulației automobilistice (străzile simbolizau dezordinea circulatorie) ca parte a principiilor sale privind nevoile-tip ale oamenilor: locuire, muncă, circulație și cultivare a corpului și a sufletului (Le Corbusier, 1946: 38 în Choay, 1965: 34).
Noul model progresist începe să câștige din ce în ce mai mulți adepți începând cu secolul al XX-lea. Françoise Choay menționează în lucrarea „Urbanismul. Utopii și realități. O antropologie” că în ciuda situațiilor politice și economice foarte diferite, o imagine asemănătoare asupra dezvoltării viitoare a orașelor începe să capete contur în Europa. Aceasa se produce prin cercetările desfășurate, aproape simultan, în Țările de Jos prin J.J.P. Oud, G. Rietveld și C. Van Eesteren, în Germania prin curentul Bauhaus (Școala Bauhaus – înființată în 1919) promovat de Gropius, în Rusia prin arhitecții constructiviști și în Franța prin operele lui A. Ozenfant și Le Corbusier. (1965: 32)
Patru țări și-au dezvoltat, în primele două decenii ale secolului al XX-lea, versiunile proprii privind progresismul. Atât Școala Bauhaus din Germania cât și curentul constructivist din Rusia au fost interzise la începutul anilor 1930. Școala Bauhaus a fost închisă în anul 1933 de către naziști în timp de curentul constructivist a căzut în dizgrație începând cu anul 1932 iar reprezentanții săi au fost reorganizați de către conducerea stalinistă în funcție de meserii.
Sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial a schimbat drastic societatea europeană, influențând direct și modul de construire a orașelor. Extinderea regimurilor totalitare în Europa de Est avea să trimită practic aceste țări într-o altă societate, în care regulile de funcționare erau total diferite. De cealaltă parte, orașele Europei Occidentale își începeau propria recuperare de după război, având de partea lor, ajutorul financiar oferit de Statele Unite ale Americii, prin Planul Marshall din 1947. Astfel se produce diviziunea la nivelul Europei, între Vest și Est. Statele Occidentale se aflau sub puternica influență a arhitecturii perioadei moderne, care era reprezentată de modelul progresist, în cea mai mare parte, dar și de cel culturalist pe câteva teritorii ale Europei. De asemenea, în acea perioadă exista și un vector foarte influent venit din partea Statelor Unite ale Americii, sub forma modelului naturalist dezvoltat de F. L. Wright prin Broadacre-City și sub forma Școlii de la Chicago.
Reprezentanții arhitecturii progresiste, așa cum am menționat anterior, au avut o mare influență asupra amenajării orașelor secolului al XX-lea. În afară de Marea Britanie (prin E. Howard și R. Unwin) și Austria (prin munca dusă de C. Sitte), care au fost susținători de seamă ai modelului culturalist de dezvoltare urbană, Țările de Jos, Franța, Germania și Rusia au fost dominate de gândirea progresistă, favorizând metodele moderne de construire (spiritul nou, care utiliza metodele de standardizare și de mecanizare industriale, permițând astfel schimarea scării și tipologiei de construire). Prin apariția betonului ca material de construcție, ridicat în această perioadă la nivel de artă de către arhitecții progresiști, a fost posibilă ridicarea unor construcții de dimensiuni mari, cu deschideri mai mari decât în trecut.
În mijlocul curentului progresist, pe de altă parte, mișcările au fost diverse. Germania a dezvoltat, prin intermediul Școlii Bauhaus (1919-1933), curentul artistic omonim (Curentul Bauhaus). Le Corbusier a fondat Purismul în 1920, în Franța. Arhitecții societici s-au grupat sub numele de mișcarea constructivistă.
La începutul secolului al XX-lea, evenimentele erau bine coordonate la nivelul Europei. Perioada anilor 1930 avea să schimbe însă ordinea lucrurilor. Avant-garda sovietică a rezistat doar până în anul 1932, când această mișcare artistică cade în disgrație, fiind înlocuită, în plan arhitectural, de arhitectura stalinistă, cunoscută sub numele de perioada realismului stalinist. Mișcarea constructivistă a fost arta oficială în Rusia începutului de secol XX, în ciuda faptului că în acea perioadă, existau și alte curente artistice, grupate generic sub numele de Avant-Garda Rusă. Anul 1932 a fost momentul dizolvării tuturor grupărilor artistice (Groys, 1990: 49), astfel încât grupurile care făcuseră parte din avant-gardă nu mai aveau dreptul la activități independente.
Prin Rezoluția adoptată de Comitetul de Partid la data de 23 aprilie 1932, toți reprezentanții muncilor creative sovietice trebuiau să se reorganizeze în grupări noi, în funcție de meseriile lor (Groys, 1990: 49). Arhitectura care urma a se realiza după acea dată și până la moartea lui Stalin, în 1953 poartă numele de realismul stalinist, fiind în totalitate supusă dorințelor Partidului Politic. Scopul era de a transforma în totalitate orașul, iar pentru a atinge acest obiectiv, conducerea țării a început să ducă o luptă constantă de reeducare a populației. Arta și arhitectura au fost utilizate ca instrumente principale pentru atingerea acestui scop, iar Stalin era singurul îndreptățit să ofere indicații asupra modului în care acest gen demiurgic (realismul stalinist, în care erau cuprinse arta și arhitectura) trebuia să se realizeze (Groys, 1990 : 54).
După sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică preia sub dominația sa opt state ale Europei de Est (Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Germania de Est sau Republica Democrată Germană, Ungaria, Polonia, România și Iugoslavia), divizând, din punct de vedere politic, continentul european.
În momentul sfârșitului dictaturii staliniene, odată cu moarta sa în 1953, populația Uniunii Sovietice era deja convinsă că ruptura de istoria mondială, produsă în mod forțat, afectase țara. Groys menționează că locuitorii doreau să revină în istorie (1990: 114), adică să reia legăturile cu restul continentului European, urmând, începând din acel moment, aproximativ douăzeci de ani de eforturi constante de a reduce decalajul cultural înregistrat în raport cu țările occidentale. A fost necesar să treacă mult timp, adaugă Groys, pentru a înțelege că acest lucru nu mai era posibil, că istoria dispăruse și că deja lumea întreagă începuse să intre într-o etapă post-istorică. (1990: 114).
Perioada dintre anii 1953 și 1970 a fost denumită de Groys perioada de destalinizare din Uniunea Sovietică. Decalajul dintre Uniunea Sovietică și Europa Occidentală a continuat și în acea perioadă, încă de la început. În timp ce în Occident, speranța generală, menționează Groys, era că țara va reveni la starea de evoluție oprită forțat de perioada stalinistă, continuându-și progresul în acea direcție, sentimentele poporului rus erau altele în interiorul țării. Pe teritoriul U.R.S.S.-ului, sentimentul era că perioada ce a precedat realismul socialist a fost una de manifestare a unor idei utopiste, care fuseseră aduse în Rusia de Occidentali (1990: 115). Realismul socialist (1932-1955) a fost înlocuit, deci, de o lungă perioadă, între 1955 și 1970, de încercare de schimbare, cunoscută sub denumirea de realism tradițional. Aceasta a fost o etapă în care, așa cum menționează Groys, poporul a încercat să revină la starea dinaintea stalinismului. Cei 23 de ani de conducere au lăsat însă urme adânci asupra societății, reușind să o transforme în mod radical. Astfel, menționează Groys, următorii ani de încercare de destalinizare nu au fost decât, în fapt, o reproducere a perioadei precedente (1990: 120). În cadrul fiecărei grupări artistice s-au evidențiat lideri care își prezentau cu încredere propriile viziuni asupra procesului de destalinizare, însă metodele și modul de organizare a acestora amintea de modul de abordare din perioada anterioară. Fiecare lider, menționează Groys, era un mic Stalin în cadrul grupării pe care o conducea (1990: 120).
Urbanismul post-modern
Perioada anilor 1970 este marcată de schimbări profunde la nivel european. Uniunea Sovietică intră într-o etapă numită post-utopismul rus, în care își admite propria imposibilitate de a atinge obiectivul pe care și-l propusese: de reîntoarcere la momentul dinaintea perioadei staliniste. Evenimentele și direcțiile pe care le-a urmat Uniunea Sovietică au prezentat un mare interes pentru această cercetare până în acest moment, deoarece România, fost stat-satelit al U.R.S.S. (până în 1989), a fost legată din punct de vedere ideologic și din perspectiva programelor de Uniunea Sovietică până în perioada anilor 1960-1970. După aceast moment, România, intrată sub conducerea lui N. Ceaușescu, decide să se îndepărteze ideologic și programatic de U.R.S.S., dezvoltându-și o imagine independentă, prin programe proprii.
La data de 29 octombrie 1974 este adoptată, în România, legea 58/1974 pentru Sistematizarea teritoriului și localităților urbane și rurale, care reglementa demolarea parțială sau totală a satelor, relocarea țăranilor, demolarea vechilor cartiere burgheze din orașe, toate pentru a fi înlocuite de noi construcții de locuințe colective și altele asemenea în stil comunist.
Anii 1970 au marcat un moment de schimbare și pentru orașele Europei Occidentale, remarcându-se ca o etapă de tranziție, în care multe dintre crezurile de până în acel moment începeau să fie puse sub semnul întrebării. Această perioadă reprezintă tranziția de la orașul modern spre orașul post-modern, contemporan (Bony, 1993: 411). Orașul post-modern este marcat de o mai mare conștientizare a problemelor, a complexității și a diversității orașelor actuale. Printre cei care au teoretizat acest fenomen s-au numărat atât Charles Jencks, prin The Language of Post Modern Architecture în 1977 precum și Jean-François Lyotard care publica, în 1979, cartea Condiția postmodernă, remarcând în acea perioadă sfârșitul marilor narațiuni (Lyotard în Bony, 1993: 411). Acesta a fost numele dat de Lyotard scrierilor și acțiunilor moderne dintre anii 1910 și 1970, făcând referire, în special, la deja celebra lucrare Carta de la Atena, publicată în 1943 prin grija lui Le Corbusier. Carta de la Atena avusese un impact major asupra arhitecturii practicate începând din acel moment în Italia, Țările de Jos, Franța, Marea Britanie, până și în Statele Unite ale Americii sau chiar în Europa de Est (aflată sub conducerea regimurilor totalitare). Această critică, notează Bony, și-a găsit numeroși susținători în anii ce au urmat, direcționată fiind împotriva principiilor urbanismului și arhitecturii moderne (1993: 411).
Perioada post-modernă s-a dezvoltat ca un răspuns dat urbanismului realizat de arhitecții progresiști în perioada modernă, criticând în special principiile enunțate de Carta de la Atena, care era centrată pe stabilirea nevoilor-tip ale individului în societate. Așa cum am menționat anterior, în ciuda faptului că în secolul al XX-lea s-au dezvoltat trei modele urbane, două în Europa (progresismul și culturalismul) și unul în Statele Unite ale Americii (naturalismul), pentru europenii occidentali, modelul de dezvoltare cel mai influent a fost cel progresist. Analizând modul de dezvoltare al modelului naturalist și din teoria lui Bony (1993: 411) asupra fenomenelor ce au marcat anii 1970, principii ale modelului progresist au pătruns și în teritoriul Statelor Unite ale Americii precum și în U.R.S.S. În consecință, acest model de amenajare urbană (modelul progresist care promova așa numita arhitectură internațională) a fost și cel căruia i s-au adresat cele mai multe critici în perioada post-modernă. Se observă începând cu anii 1970 o nouă atitudine față de oraș, venită din partea locuitorilor, o mai mare dorință de implicare în problemele sale și o nouă atitudine față de istorie și monumente. Se remarcă acum și o tendință de individualizare prin gesturi extreme, ca răspuns la abordarea tipologică ce a dominat perioada anterioară. De asemenea, dorința de implicare a locuitorilor în definirea cadrului lor de vață nu a fost o tendință remarcată doar din direcția populației. Arhitecții, atât la nivel teoretic, dar și la nivel practic, și-au exprimat această dorință de plasare a individului în centrul operelor lor.
Acești ani marchează tranziția de la vechiul mod de a interpreta amenajarea urbană, adică cel prin care se demolează existentul și se reconstruiește în spiritul nou, spre o abordare ce implică conservarea țesutului urban sau a unei părți însemnate din acesta. Menținerea elementelor existente se realizează începând cu această dată, în scopul alocării de semnificații prin care se asigură conservarea spiritului locului (genius loci). Păstrarea memoriei urbane și a identității devin acum elemente importante pentru societate, în contextul în care, pentru perioada modernă nu doar că nu reprezentau o valoare, dar era important să fie distruse, pentru a putea fi instaurată ordinea (conform declarațiilor marilor progresiști ai vremii).
Dacă la nivel teoretic, semne ale apariției unei noi perioade, marcate de valori distincte, chiar opuse celor moderniste, au apărut devreme, la nivel practic schimbările și-au făcut simțită prezența mai lent. Din punct de vedere teoretic, scrieri și dezbateri care aminteau de importanța trecutului și de relaționarea cu orașele antice apar chiar imediat după publicarea Cartei de la Atena (1943).
În Franța, Gaston Bardet publica în 1948, lucrarea Problèmes d’urbanisme (Probleme în urbanism), numind cinci categorii de probleme: circulația, igiena și confortul, problemele sociale și economice, problema estetică și problemele intelectuale și spirituale (1948: 17). Bardet vorbește despre termenul urbanism, apărut, spune acesta, puțin înaintea Primului Război Mondial (1948: 3), introducându-l în cadrul științelor sociale noi. Eclectismul său și problemele generate de acesta sunt, conform teoriei lui Bardet, cauzate de marea creștere demografică de la începutul secolului al XIX-lea și de apariția și dezvoltarea, în special odată cu începutul secolul al XX-lea, a autoturismului. Avem, prin urmare, două niveluri diferite de probleme. Prima problemă majoră, din perioada deja numită anterior, a pre-urbanismului, a fost cauzată de marea și rapida creștere demografică în zonele urbane. Cel de-al doilea nivel problematic este cauzat, începând cu secolul al XX-lea, atât de continuarea creșterii gradului de urbanizare cât și de apariția noului factor dominant în oraș: automobilul. Misiunea urbanismului, spune Bardet, este aceea de a construi un limbaj dinamic, capabil de a se adapta lumii prezente, care este într-o continuă și rapidă schimbare. În contextul depopulării satelor în favoarea orașelor, o soluție prezentată de autor pentru supraaglomerarea spațiilor urbane din anii aceia ar fi decongestionarea capitalelor prin crearea unor zone-satelit (Bardet, 1948: 281), în afara acestora (orașe-satelit).
În anul 1949, Joseph Hudnut introducea termenul de post-modernism în arhitectură, pe teritoriul Statelor Unite ale Americii. În lucrarea sa, Architecture and the spirit of man (1949), Hudnut dedica un capitol locuinței post-moderne (1949: 108-119), criticând, de fapt, monotonia spiritului modernist în care se realiza arhitectura acelor ani. Din perspectiva sa de arhitect, acesta deplângea modul în care industria a invadat acest domeniu, înlocuind spiritul artistic, estetic, de care deborda în perioadele anterioare. De asemenea, după doar șase ani de la publicarea Cartei de la Atena și stabilirea nevoilor-tip ale omului, Hudnut subliniază obligativitatea de a ține cont de diferențele dintre persoane, arhitectul având capacitatea, prin locuința pe care o proiectează, de a asigura oamenilor cadrul necesar dezvoltării lor ca indivizi.
În Statele Unite ale Americii, imaginea orașului a început să fie pusă sub semnul întrebării de către tot mai mulți practicieni ai urbanismului și arhitecturii. Problemele puse în discuție rămân însă, pentru o lungă perioadă de vreme, la nivel teoretic. Kevin Lynch, urbanist de origine americană, publică în anul 1960 lucrarea The Image of the City, prin care face o analiză a elementelor fizice ale spațiului în raport cu modul în care este acesta perceput de către utilizatorii săi. Lynch (1960: 47-48) vorbește despre importanța și rolul pe care îl joacă elementele care structurează spațiul urban, cum ar fi elementele liniare (strada, pietonalul, canalul, linia de cale ferată), limita, cartierul, nodul de circulație și reperul pentru locuitori. În cadrul analizei sale, străzile și trotuarele, adică elementele liniare, au rolul de a orienta trecătorul în drumul lui prin oraș, fiind elementele cu rol de legătură din structura sa. Limita are un rol mai puțin important decât strada, spune Lynch, fiind de asemenea un element liniar, dar care face trecerea dintre două părți distincte ale orașului. Cartierul este o suprafață a spațiului urban. El reprezintă un ansamblu de elemente cu trăsături comune. Nodurile de circulație sunt locuri strategice din cadrul așezării dinspre și înspre care trecătorul se îndreaptă (Lynch, 1960: 47-48). Reperul, cel de-al cincilea element-cheie menționat de Lynch, este reprezentat de un obiect, de cele mai multe ori extern, care are rolul de a oferi o „direcție” trecătorului (Lynch, 1960: 48).
O altă critică a orașului care s-a făcut remarcată a fost cea adusă de Jane Jacobs, dintr-o perspectivă din afara profesiei de arhitect/urbanist. Scriitoarea și jurnalista de origine americană face o analiză impresionantă a orașelor americane din anii 1960 prin intermediul lucrării The Death and Life of Great American Cities (1961), argumentând faptul că amenajarea orașelor nu a ținut cont de nevoile reale ale locuitorilor lor. Jacobs cataloghează modelele propuse de personalitățile începutului de secol XX, E. Howard (prin Orașul-Grădină) și Le Corbusier (prin La Cité Radieuse) ca fiind simple reacții la modalitatea în care se realiza amenajarea urbană în secolul al XIX-lea, care nu fusese încă afectată de provocările aduse de dominația automobilistică. Jacobs critică propunerea lui Le Corbusier privind imaginea orașului ca un parc în care sunt inserate locuințe colective înalte spunând că, în realitatea, locuințele colective ar fi fost inserate în mijlocul unor spații de parcare, dat fiind necesarul de locuri de parcare generat de o astfel de soluție (1961: 342-343). Lipsa de realism și alienarea față de nevoile oamenilor, susține Jacobs, au fost cele care au generat declinul orașelor, care au devenit neprietenoase pentru locuitorii lor, fiind spații producătoare de stres și disconfort fizic și psihic.
Christopher Alexander (1965) își dirijează și el criticile spre amenajarea urbană realizată în spiritul modern, dând ca exemple cartierul Levittown (New York, SUA), orașul Chandigarh (India), realizat de Le Corbusier și orașele noi din Marea Britanie. Alexander atacă gândirea ierarhică asupra spațiului, numind proiectele exemplificate anterior orașe artificiale. Analizându-le în contrast cu așezările dezvoltate de-a lungul multor ani de evoluție (denumite orașe naturale), Alexander sesizează absența unui factor important din modul de planificare a orașelor artificiale. Încercărilor moderne de creare în mod artificial a orașelor le lipsește, spune Alexander, factorul uman (1967: 3).
Majoritatea criticilor adresate urbanismului modern în intervalul 1945-1960 au aparținut cercetătorilor și practicienilor americani. Începând cu anii 1965 apar primele texte care analizează din punct de vedere critic orașul, în spațiul european. Se remarcă, în această perioadă, în Franța, F. Choay și H. Lefebvre, care aduc o analiză critică modului de viață din acea perioadă. În Italia, menționează Bony, două cărți formează baza temelor de gândire asupra orașului în anii următori. Este vorba despre Il territorio dell’ architettura (Teritoriul arhitecturii) a lui Vittorio Gregotti și L’architettura della città (Arhitectura orașului) scrisă de Aldo Rossi (Bony, 1993: 422). Acestora li se adaugă critica adusă de Paolo Portoghesi (1982) prin Postmodern: The Architecture of Postindustrial Society .
După o lungă perioadă în care amenajarea orașelor a fost infuențată de teoreticieni și practicieni ai arhitecturii veniți din Marea Britanie, Franța, Germania și Statele Unite ale Americii, în spațiul European post-modern își fac simțită prezența arhitecții italieni. Influența arhitecturii și urbanismului în spirit modern se reduce, în cazul Italiei, la perioada dintre anii 1940 și 1965. Bruno Zevi, arhitect de origine italiană care a studiat în Statele Unite ale Americii, revine în Italia în preajma anilor 1940, aducând cu sine influențele stilurilor arhitecturale ale acelei perioade din SUA (Ragon, 1986: 136). Vorbim aici despre viziunile arhitecturale ale lui F. L. Wright, una dintre figurile care i-au influențat activitatea profesională până la sfârșitul vieții, W. Gropius și L. Mies Van der Rohe, ambii stabiliți în Statele Unite ale Americii după închiderea Școlii Bauhaus (1933). Ragon menționează că după întoarcerea lui Zevi, în Italia se naște în acea perioadă un tip de „arhitectură organică”, ai cărei reprezentanți principali sunt P. Portoghesi (născut în 1931), Galvagni și Scarpa (Ragon, 1986: 136).
Italia este unul dintre statele europene care nu a fost foarte mult influențat de arhitectura internațională a perioadei moderne și nici nu a fost supus demolărilor propuse de acesta. Aici se teoretizează, începând cu jumătatea anilor 1960, amenajarea orașelor post-moderne, la care contribuie arhitecții italieni, precum Gregotti ș Rossi (1966) și mai târziu Paolo Portoghesi (1982) și Renzo Piano (prin activitatea sa practică). Gregotti și Rossi au formulat doctrine în încercarea de a crea o imagine globală asupra fenomenelor care transformau orașele acelor ani, bazându-se totodată pe criticile, individuale și disparate, realizate în alte părți ale Europei și în Statelor Unite ale Americii (Bony, 1993: 422). În plan practic, cel mai influent arhitect italian apărut după anii 1970 a fost, în opinia lui Ragon, Renzo Piano. El a realizat împreună cu Richard Rogers, între anii 1971 și 1977, Centrul G. Pompidou din Paris (Ragon, 1986: 143).
Fig. 4: Centre G. Pompidou – inaugurat în 1977, Paris
Stilul de construire care începe să se contureze în acea perioadă, sub forma curentului post-modern, își propune să iasă din tiparele stabilite până atunci. Centru Pompidou, prezentat în imaginea anterioară, este un astfel de exemplu. Conceput să intrige, proiectul acestui spațiu folosește materiale de construcție atipice perioadei, pentru crearea unei imagini originale și distincte. Structura metalică este utilizată ca element de decor al fațadelor, venind în contrast cu stilul Purist pe care îl promovaseră arhitecții moderniști până nu demult. Aceasta a fost printre primele clădiri de acest gen din Europa, dorind să șocheze prin imaginea sa de ansamblu. Conceptul a fost realizat în anul 1971 iar acest obiect de arhitectură, dedicat artelor plastice, culturii, designului, muzicii și cinematografiei, a fost inaugurat în anul 1977. În prezent, el este unul dintre cele mai importante atracții turistice din Paris.
Între primii teoreticieni ai post-modernismului italian, după cum am precizat anterior, se remarcă Vittorio Gregotti și Aldo Rossi (1966). Acești doi teoreticieni au analizat teritoriul din punct de vedere arhitectural, în încercarea de a oferi o imagine globală asupra transformărilor orașelor (Bony, 1993: 422). Vittorio Gregotti, prin Le territoire de l’architecture (L’Architettura dell’territorio), analizează clădirea prin prisma complexității sale, prin relaționare la tehnica de construcție de care dispune arhitectul în urma industrializării, prin încadrarea obiectului în teritoriu și raportarea la trecut. Gregotti declară încă din începutul lucrării că acest text nu se dorește a fi unul analitic sau pur teoretic. Dacă revenim la încadrarea pe care o făcea Choay pentru textele de arhitectură, separându-le în texte realizatoare și texte comentatoare (1980: 23), putem afirma că lucrarea lui Gregotti se dorește a fi una realizatoare, având, spune acesta, un impact direct asupra activității sale ca arhitect (Gregotti, 1982: 11). Gregotti readuce arhitectura în mijlocul factorilor care o defineau și o transformau în acea perioadă. Contextul scrierii acestei cărți, anii 1965-1966, este unul aparte. Marii reprezentanți ai arhitecturii moderniste, ai stilului internațional, erau în ultimii ani ai vieții și activității lor. Le Corbusier, unul dintre cei mai activi arhitecți de pe teritoriul European, a murit în 1965. Gropius și Mies Van der Rohe s-au stins din viață în 1969, în Statele Unite ale Americii. În contextul acesta, o nouă generație de teoreticieni și practicieni ai arhitecturii urmau să insipre spațiul european, desigur, influențați de predecesorii lor.
Prin cartea sa, Gregotti readuce în discuție raportul dintre arhitectură și științele sociale, importanța acestora în perioada precedentă și rolul pe care tindeau să-l ocupe în perioada următoare. Se remarcă acum o tendință de reîntorcere la interdisciplinaritate, amenajarea orașelor revenind în atenția filozofilor, sociologilor, geografilor, istoricilor, asemenea perioadei pre-urbanistice. De asemenea, sunt puse în discuție rolul materialelor și al noilor tehnici de construcție precum și raportul față de geografie și istorie. Toate acestea avuseseră un rol foarte clar definit în perioada modernistă. Din punct de vedere geografic, orașul modern imaginat de Le Corbusier (Prin le Plan Voisin) sugerează ideea de intrare a naturii în oraș prin intermediul arhitecturii (Gregotti, 1982: 65). Pe de cealaltă parte, F. L. Wright imaginează orașul-rural, în care orașul și cadrul natural se contopesc, devenid unul și același (Gregotti, 1982: 65). Istoria era vazută ca o parte a spațiului urban ce ar fi trebuit depășită pentru a face loc ordinii. Materialele și noile tehnici de construcție erau cele care ajutau practicarea unei arhitecturi la o scară mai mare, în timp ce, din punct de vedere sociologic, omul fusese redus la caracteristicile-tip enunțate de Carta de la Atena. Toate acestea au fost interogate de către V. Gregotti în Le territoire de l’architecture (L’Architettura dell’territorio), publicată pentru prima dată în 1966 la Milano.
Aldo Rossi se orientează, prin L’Architeturra dell’territorio (1966), spre studiul semnificației pe care o are arhitectura, analizând-o nu separat, ci prin prisma rolului pe care îl ocupă în cadrul așezării. Acesta afirmă încă din debutul lucrării că principalul său scop este meditația asupra arhitecturii Mișcării Moderniste (Rossi, 1970: 3). Rossi realizează o analiză critică a orașelor progresiste, propunând o reorientare către locuitori, prin raportare la spațiul care deține și definește obiectul de arhitectură. În discuția sa despre elementul urban, Rossi dezbate sensul acestuia în raport cu semnificația clădirii, cu spațiul pe care îl ocupă în cadrul orașului, designul și istoria sa (Rossi, 1970: 24). El dezvoltă, afirmă Bony, interesul pentru analiza raportului dintre tipologia arhitecturală, reprezentată de forma propriu-zisă a clădirii și morfologia urbană, adică structura țesutului orașului (Bony, 1993: 422).
Aldo Rossi face referire la dimensiunea simbolică a orașului tradițional, menționând rolul arhitecturii în cadrul acelei structuri. Locul, menționează Rossi, avea un rol foarte important în cadrul orașului anterior industrializării, el fiind guvernat de genius loci (spiritul locului), divinitatea locală care avea capacitatea de a individualiza. Elementul urban, obiectul de arhitectură, nu putea fi analizat decât prin intermediul locus-ului (Rossi, 1970: 117).
Prin teoriile globale pe care le propun cei doi arhitecți italieni în anii 1966, Gregotti și Rossi, este marcat debutul gândirii post-moderniste în Europa. Se propune reîntoarcerea la imaginea orașului tradițional, la simbolistica locului și a memoriei cu care este încarcat acesta, precum și reorientarea practicii arhitecturale către individualitatea și diversitatea locuitorilor.
Această gândire va fi mai târziu analizată și criticată de teoreticieni precum Lefebvre, care definește raportarea la spațiul urban prin inspirarea din imaginea orașelor tradiționale, ca fiind o modalitate formalistă de interpretare a prezentului (1967: 14-16).
Din punct de vedere practic, primele schimbări în ceea ce privește arta construcțiilor au fost sesizate puțin mai târziu, către sfârșitul anilor 1970. Bienala de arhitectură organizată la Veneția în anul 1980, a avut ca temă Prezența trecutului (The Presence of the Past). Aici a fost introdus pentru prima dată post-modernismul în Europa, precizează Ragon (1986: 345). Se observă, încă din titlul dat expoziției, preocuparea pentru schimbare ce domina spațiul european în acea perioadă. Bony menționează că acel eveniment, a cărui expoziție a fost reluată apoi la Paris și la San Francisco, a fost introdus de către Chrles Jencks (unul dintre consilierii lui Paolo Portoghesi, organizatorul bienalei din 1980) sub mențiunea „eclectismului radical” (Bony, 1993: 411), fiind subliniat faptul că ceea ce i-a unit pe arhitecții prezenți în cadrul expoziției nu au fost elementele comune ale viziunilor lor, ci chiar faptul că lucrările lor ilustrau o stare de incertitudine și tranziție (Bony, 1993: 411). Sub moto-ul este din nou posibil să învățăm din tradiție și să ne conectăm lucrările la frumoasa creație din trecut, expoziția bienalei de arhitectură de la Veneția din anul 1980 a devenit, spune Portoghesi (1982: 14-15), un simbol al postmodernismului. Rememorarea acestui eveniment, reprezentat de Bienala de arhitectură de la Veneția din anul 1980, în toate aceste lucrări dedicate analizei tendințelor ce au schimbat modul de percepere a arhitecturii în a doua parte a secolului al XX-lea face dovada veridicității afirmațiilor lui Portoghesi. Bienala de la Veneția din 1980 este, la nivel simbolic, momentul de început al post-modernismului în plan practic, remarcându-se, începând cu acea dată, ca o forță radicală și definitivă (Portoghesi, 1982: 14).
Fig. 7: Locuințe sociale în localitatea Ivry-sur-Seine, Île-de-France (în vecinătatea sudică a Parisului), ansamblu construit între 1970-1983, arhitect Jean Renaudie
Perioada anilor 1970-1980 reprezintă o perioadă de încercări și experimente în dorința de a ieși din monotonia arhitecturală a ultimilor ani. Folosind ca material de bază betonul, la fel ca și în perioada modernă, arhitectul Jean Renaudie proiectează între anii 1970 și 1983 un ansamblu de locuințe colective sociale în centrul localitatății Ivry-sur-Seine. Arhitectura gândită și proiectată de Renaudie este caracterizată de forme jucate ale corpurilor de cladirii, colțuri dificile și numeroase terase alocate apartamentelor. Arhitectul a vrut și a reușit, prin această clădire, să dinamizeze fațadele construcției. Se observă începutul perioadei de tranziție, în care, deși materialul de construcție a fost menținut (betonul), stilul de realizarea anunță nevoia de individualizare, particularizare și impresionare prin intermediul obiectului de arhitectură.
În Franța, la jumătatea anilor 1960, este publicată lucrarea lui Françoise Choay, L’Urbanisme, utopies et réalités: Une anthropologie (1965). Aportul pe care această carte l-a avut asupra perioadei respective, una de tranziție spre un alt mod de interpretare a spațiului urban din toate punctele sale de vedere, nu a fost unul critic. După cum spune și autoarea, prin contribuția sa nu a dorit să aducă o altă critică urbanismului perioadei moderne. Ceea ce s-a dorit a fost evidențierea semnificației modelelor urbane care s-au succedat la nivel global, începând cu revoluția industrială de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Chaoy grupează marile momente care au influențat amenajarea orașelor sub denumirea de pre-urbanism (între ~1800-1910) și urbanism (după ~1910). Choay prezintă viziunile celor care au influențat pre-urbanismul și urbanismul modern într-o manieră analitică, în încercarea de a stabili momentele și cauzele care au dus la transformarea orașelor din punct de vedere temporal și spațial. Pornind de la viziunile utopiste din pre-urbanism, Choay prezintă caracteristicile modelelor care au definit urbanismul în secolul al XX-lea și direcția înspre care se îndreaptă noul urbanism. În cadrul capitolului Une critique au secon degré: L’urbanisme mis en question, Choay analizează momentul de tranziție în care se afla societatea urbană în acea perioadă. Aceasta precizează că urbanismul însuși și modelele sale s-au format din critica pre-urbanismului, așa cum, în perioada anilor 1965, urbanismul modern năștea alte critici, care aveau să transforme modul de amenajare a orașelor. „Această critică, aflată încă în stadiu teoretic, rămâne difuză”, menționează Choay, cu toate că, spune autoarea, ea tinde să urmeze aceeași împărțire ca și în perioadele precedente, corespunzătoare dihotomiei progresism-culturalism (Choay, 1965: 53). Această tendință, însă, urma să se contureze în plan practic, precum am menționat anterior, în prajma anilor 1970, transformându-se într-un curent desăvârșit abia în anii 1980, conform analizei lui Paolo Portoghesi (1982: 14).
Timp de aproximativ douăzeci de ani, până spre sfârșitul anilor 1970, în Franța, la fel ca și în alte părți ale lumii, precum Marea Britanie sau SUA, se distinge un fenomen particular, cunoscut sub numele: sociologia urbană marxistă. Cercetătorii se arată preocupați pentru analiza spațiului urban ca fond, punând în primul plan luptele urbane dintre clasele sociale. Această mișcare a avut în perioada respectivă numeroși reprezentanți, între care Manuel Castelles (La Question Urbaine), Christian Topalov și Henri Lefebvre, remarcându-se trei direcții dominante: studiul producerii orașului, politica urbană și manifestările sociale urbane. În plan politic, ideea dominantă cu privire la societatea deja intrată în tranziția spre post-modernitate, era că aceasta reprezenta o ordine ascunsă sub aparenta dezordine. Reprezentanții sociologiei urbane marxiste susțineau că studiul acestei forme de organizare a orașului modern are ca scop introducerea unei noi organizări urbane, superioare. Reprezentanții sociologiei marxiste văd promisiunea realizării unei noi ordini în actorii urbani protestatari și în luptele dintre clasele sociale, din ce în ce mai des întâlnite în acea perioadă (Topalov, 1991-1992: 56). Christian Topalov menționează că cercetătorii care aparțineau sociologiei urbane marxiste se încadrau în două categorii. Pe de o parte erau cei care și-au stabilit ca obiect de analiză Statul, care făceau parte din Partidul Comunist și care se orientau spre examinarea politicilor publice. Topalov aparținea acestei categorii. Pe de altă parte, a doua categorie de cercetători se orientase spre analiza locuitorilor, având ca obiect principal orașul, care era perceput ca fiind locul consumației colective și al unei noi categorii de nevoi (Topalov, 1991-1992: 56).
Henri Lefebvre, începând din primii ani de după război, analizează spațiul urban ca suport al constituirii spațiului social, un suport activ ce receptează și răspunde direct interacțiunilor dintre clase. În lucrările sale, acesta menționează contribuția pe care o are spațiul urban la definirea vieții cotidiene. Cadrul urban industrial promovat de modernitate este considerat ca factor important în alienarea indivizilor și în ruperea legăturilor sociale.
Henri Lefebvre, prin lucrarea publicată în anul 1967 în Franța, Le droit à la ville, face o analiză critică asupra modului în care se realizau arhitectura și urbanismul în acea perioadă. Acesta atacă în mod critic gândirea formalistă care domina societatea la sfârșitul anilor 1960, menționând că este necesară lărgirea orizonturilor de percepție asupra spațiului. Lefebvre acuză orașul de a fi intrat în criză, o criză atât teoretică, prin preluarea unor imagini și reprezentări din orașele vechi (pre-industriale), cât și practică (Lefebvre, 1967: 14-16). Lefebvre susține dreptul locuitorilor de a se implica în construirea cadrului lor de viață. Acesta menționează dreptul populației nu doar la simpla vizitare a orașului, la viața urbană, ci exigența de a le oferi ocazia de a-și defini societatea din care fac parte (1967: 132-133).
În anul 1970, Lefebvre publică lucrarea La révolution urbaine (1970), în cadrul căreia analizează societatea ca rezultat al unei urbanizări complete. Ipoteza de la care pornește în analiza aparentă a genezei obiectului numit „oraș” este declarată încă din primele rânduri ale cărții. Aceasta este urbanizarea completă a societății. Am menționat termenul aparent deoarece, așa cum precizează însuși autorul, ipoteza este una cu caracter anticipativ (Lefebvre, 1970: 11), poziționându-se în momentul de tranziție dintre orașul industrial și zona critică în care se afla. Lefebvre dezvoltă această idee în cadrul celui de-al doilea capitol al lucrării, spunând că, în aparență, sunt analizate transformările prin care trece orașul începând cu geneza sa (1970: 35). În realitate, însă, Lefebvre abordează obiectul virtual al orașului, permițând astfel stabilirea unei axe spațio-temporale ce poziționează orașul în viitor, într-o manieră anticipativă, vizionară, permițând astfel formularea ipotezei cu privire la urbanizarea completă a societății.
Însuși orașul industrial, caracterizat ca fiind deseori fără formă, cel mult o aglomerație urbană, anunța zona critică în care urma să intre societatea. Lefebvre se poziționează, la momentul scrierii aceste lucrări, în cadrul fazei critice, pe care o definește ca fiind o perioadă de incertitudine (1970: 28). Este comparată de autor cu o cutie neagră, având trei caracteristici principale: știm ceea ce intră, uneori putem înțelege ceea ce rezultă, nu putem înțelege ce se petrece, procesul (Lefebvre, 1970: 28-29).
Autorul face o analiză critică a realității urbane, descompusă dintr-o sumă de piețe distincte (piața produselor agricole, a capitalului, a produselor industriale, a muncii, a locuințelor etc). Fenomenul urban este și el împărțit pe trei niveluri, denumite de Lefebvre: nivelul G (global, conținând politicile și piața), nivelul M (mixt, mediator – instituții, organisme, agenți urbani) și nivelul P (privat) (Lefebvre, 1970: 106). În afara diferențierii fenomenului urban în funcție de aceste niveluri, există o a doua subîmpărțire, determinată de proprietățile sale (Lefebvre, 1970: 117). Există astfel, conform teoriei lui Lefebvre, trei proprietăți ale fenomenului urban. Prima proprietate este aceea de a priecta raporturile sociale asupra spațiului. Cea de-a doua proprietate a fenomenului urban precizează că atât acesta, cât și spațiul urban, nu sunt doar proiecții ale raporturilor sociale ci și mijloace de acțiune. Fenomenul și spațiul urban interacționează direct cu viața cotidiană, modificând-o. Cea de-a treia dimensiune a fenomenului urban face referire la existența unei practici urbane în cadrul spațiului.
Prin lucrările sale, autorul pune la dispoziție o serie întreagă de instrumente de descompunere și analiză critică a raporturilor sociale, permițând astfel o înțelegere anticipativă a societății. Înțelegerea, în această lucrare, se face retroactiv, în sensul că imaginea virtuală asupra societății urbane permite înțelegerea celor care au precedat-o, respectiv societatea rurală/agricolă și societatea industrială.
În La production de l’espace, publicată în 1974, Lefebvre face o analiză critică a spațiului pornind de la trei vectori care, în opinia sa, îl constituie și îl definesc: spațiul fizic, spațiul mental și spațiul social. Cele trei tipuri de spații alcătuiesc imaginea de ansamblu a cotidianeității și descriu raportul dintre spațiul ideal și spațiul real. Primul nivel, asociat spațiului fizic, ar fi cel al realului, concepției. Acest spațiu aparține planificatorilor, conceptorilor spațiului urban. Cel de-al doilea nivel este al spațiului mental, așa cum apare el în percepția și interpretarea locuitorilor și utilizatorilor săi. Acest nivel poate fi interpretat ca fiind intermediar între spațiul fizic și spațiul social, fiind dedicat interacțiunii dintre cele două numite anterior. Nivelul spațiului mental implică modul în care individul percepe și se raportează la spațiul pe care îl ocupă, îl utilizează și la definirea căruia contribuie în mod direct. Spațiul mental conține repere și simboluri în funcție de care trecătorul se ghidează și își construiește hărți mentale, fiind totodată definit și definitor al spațiului fizic. Spațiul social, al treilea nivel, este, precum îi spune numele, o producție strict socială. Acesta este dedicat interacțiunilor dintre oameni. Spațiul social, reprezentat ca producție, situează omul în centrul acțiunii de producere. Făcând referire la ideile promovate de Marx și Engels cu privire la sensul larg al conceptului de producție, Lefebvre descrie omul, ființă socială, ca sursă a vieții, istoriei, cunoașterii și conștiinței de sine, care au născut spiritul și ideea. Natura însăși, adică spațiul fizic, devine în urma acestei descrieri un element produs de individul uman (Lefebvre, 1974: 83).
Fig. 7: Interacțiunea dintre om și natură (Lefebvre, 1974: 83)
După anii 1980, schimbările care s-au concretizat în nenumărate analize critice și studii teoretice asupra orașului, devin vizibile în planul fizic al orașelor, prin modul de interpretare a proiectelor de urbanism, prin modul de raportare la mediu, la vecinătate, la istorie și la memoria urbană. Studiul orașului nu mai aparține doar arhitecților și urbaniștilor. Complexitatea sa împinge cercetătorii spre științele sociale precum istoria, sociologia, geografia, denunțând formalismul de care fusese invadată amenajarea urbană la începutul secolului al XX-lea. Orașul secolului al XXI-lea este gândit acum într-o manieră sistemică. Noua cartă de la Atena, adoptată pentru prima dată de către Consiliul European al Urbaniștilor în anul 1998, este revizuită apoi în anul 2003. Ea introduce un nou model de dezvoltare urbană, orașul coerent în structura sa interioară și conectat/relaționat la celelalte orașe ale lumii sub forma unui sistem.
William Flanagan publică în anul 1993 cartea Contemporary urban sociology, făcând o analiză critică a modului în care este studiat și înțeles orașul contemporan. Flanagan discută conceptul de comunitate și efectele pe care dezvoltarea marilor metropole urbane le-a avut asupra populației. Comunitatea, interpretată în sensul clasic al termenului sau sub forma în care se găsește în cadrul orașelor actuale, de cartier, fie a fost supusă efectelor de segregare sau izolare, ca parte componentă a metropolelor, fie nu s-a mai putut constitui ca atare. Dimensiunea etnică a comunităților, spune Flanagan, devine acum o preocupare intensă a sociologiei urbane (1993: 5). Orașele sunt modificate, în perioada post-modernă, de tendințele economice și politice. De asemenea, este avut în vedere aspectul ecologic de care este condiționat orașul post-modern, aspect căruia Flanagan îi dedică un capitol al lucrării sale (Flanagan, 1993: 45-72). De asemenea, el amintește de momentul anilor 1970, în care s-a remarcat prezența Marxismului în sociologie. Autorul caracterizează această perioadă ca pe una ce a marcat anumite schimbări importante în gândirea urbanistică. Sociologia urbană marxistă, spune Flanagan, a pus sub semnul întrebării dreptatea social. Acesta a analizat modul de interpretare a orașului, evidențiind problemele puse de diferențele dintre clasele sociale (1993: 6). În timp ce aspectele privitoare la populație și situația oamenilor în societatea urbană au căpătat un rol mai important în studiile ce au urmat acelei perioade (începând cu anii 1980), spune Flanagan, aspctele legate de economia politică au devenit mai difuze, fiind tratate în contextul problemelor provocate de globalizare (1993: 6). Deși conceptul de economie politică, menționează Flanagan, este de proveniență Marxistă, începând cu anii 1980, când această grupare a Sociologilor Urbani Marxiști este dizolvată, mulți reprezentanți renunță la a se mai considera Marxiști. Criticile lor devin astfel un amestec între Marxism și non-Marxism (Flanagan, 1993: 83). Flanagan situează punctul de maturitate a gândirii Marxiste în momentul publicării cărții La Question Urbain a lui Manuel Castells, în 1972 (1993: 86). El a fost cel care, mai mult într-o manieră teoretică decât practică, a ajutat la revoluționarea modurilor de gândire și scriere după acea perioadă, definind forma fizică urbană ca un produs rezultat direct din capitalism (Castells în Flanagan, 1993: 86-88). În anul 1989, Giddens aduce o perspectivă locală asupra problemelor urbanismului, făcând trecerea de la concentrarea asupra problemelor globale și elaborarea de teorii în acest sens, spre cele locale (Giddens în Flanagan, 1993: 141). Abordarea post-modernistă a amenajării orașelor se apropie, în special după anii 1980, de această perspectivă locală, eliminând generalitatea implicită a marilor teorii asupra orașelor. Așa cum am arătat mai devreme, însă, începând cu secolul al XXI-lea se observă o nouă tendință, concentrată atât pe studiile locale cât și pe legăturile sistemice pe care orașele le stabilesc cu localitățile lumii, aflate la mică sau mare distanță.
Fig. 6: Bibliothèque Nationale de France – inaugurată în 1995, Paris
Spre sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea, urbanismul și arhitectura orașelor europene capătă o cu totul altă formă și compoziție față de cea a începutului de secol XX. Un bun exemplu este noul sediu al Bibliotecii Naționale a Franței, amplasat în sud-estul Parisului, într-un fost sit industrial (Blasselle, 2001: 28) și inaugurat de către președintele François Mitterrand în anul 1995. Din punct de vedere arhitectural, aceasta este concepută în stil minimalist, utilizând ca materiale dominante metalul, lemnul, sticla, în combinație cu betonul. Construcția, care a primit premiul pentru arhitectură din partea Uniunii Europene în anul 1996 (Premiul Mies van der Rohe, decernat o dată la doi ani), a fost realizată pornind de la conceptul cărților deschise, în toate cele patru colțuri ale clădirii fiind amplasat câte un turn a cărui formă (de L) simbolizează această idee.
Situat la întâlnirea dintre arhitectură și urbanism, proiectul propus pentru Biblioteca națională a Franței reprezintă atât o construcție, prin formă și funcțiune, cât și un sit urban. Elementul urban este reprezentat de platforma pietonală, acoperită cu lemn, care unește cele patru turnuri și care adăpostește, pe cele două niveluri situate sub ea, sălile de lectură. Dominique Perrault, arhitectul acestui edificiu, descrie conceptul său ca „un loc și nu o construcție” (Perrault, 1995: 74). Ideea conceptului urmărește realizarea unui spațiu deschis publicului, „un loc pentru Paris” și „o bibliotecă pentru Franța” (Perrault, 1995: 74). Arhitectura, în această perioadă de sfârșit al secolului XX, devine simbol. Conceptul exemplificat, al Bibliotecii naționale a Franței, susține această idee chiar prin forma sa. Amplasarea în cele patru colțuri a turnurilor descriu o arhitectură introvertită, care adăpostește, în interiorul său, funcțiunea sacră a culturii. Acestea descriu și încadrează curtea interioară în jurul căreaia se organizează întreaga construcție, ca un spațiu de contemplare a naturii însăși. Platforma, pe de altă parte, creează legătura cu vecinătatea, invitând trecătorul la interacțiune. Aceste trăsături fac din obiectul descris un loc atât al interacțiunii cât și al izolării, al publicului și al privatului, un loc introvertit și extrovertit în acelaști timp.
O dată cu sfârșitul secolului al XX-lea, așa cum am menționat anterior, apare o mai mare preocupare pentru menținerea patrimoniului construit, sub forma memoriei urbane care adăpostește și conservă, la nivel material, factorul istoric. Începând cu această perioadă, însă, se remarcă o tendință tot mai accentuată și de utilizare a acestor elemente din structura orașului în scop comercial, turistic. Mark Crinson (2005) discută problema memoriei urbane în perioada contemporană, raportându-se la atitudinea societății față de aceasta. Autorul menționează că în perioada ultimilor ani se remarcă o preocupare foarte puternică pentru prezervarea monumentelor istorice, care însă, se văd transformate în obiecte lipsite de conținut, prezentate către un public larg, dominat de dorința de a consuma. Crinson introduce termenul de „muzealizare”(musealisation) a memoriei urbane (2005: XI), pentru a incorpora ideea dezvoltării unei atitudini consumeriste față de însuși factorul istoric. Obiectul de artă sau arhitectură aparținând perioadelor anterioare post-modernității, spune Crinson, este acum scos din contextul său urban, dezrădăcinat și interpretat selectiv, anticipativ, venind în întâmpinarea interesului publicului căruia îi este adresat (Crinson, 2005: XI). Françoise Choay aduce, în anul 2006, o controbuție direcționată, precum critica lui Crinson, spre modul în care memoria urbană a fost transformată în obiect de marketing. Choay menționează că de-a lungul ultimilor ani, între 1994 și 2006, această atitudine față de muzee, spre exemplu, nu a făcut decât să se amplifice (Choay, 2006: 66), ele transformându-se în mari surse de venituri datorită modului în care este încurajat spiritul consumerits. Choay definește societatea actuală, dominată de tehnologii avansate, ca una individualistă, în care spațiul public urban nu-și mai poate îndeplini rolul decât la un nivel minimal. Atât monumentele de arhitectură cât și spațiile publice sunt construcții superficiale, care asigură cadrul unor interacțiuni prea puțin semnificative (Choay, 2006: 112).
Maffesoli amintește de una dintre analizele sensibile realizate de Renan prin care demonstra că fiecare epocă este caracterizată de un „gen specific de literatură” prin prisma căruia este descrisă realitatea înconjurătoare. Secolul al XVIII-lea a fost dominat de filozofie, secolul al XIX-lea a aparținut istoriei (Renan: 1860 în Maffesoli, 2007: 29), iar ideologia secolului al XX-lea, spune Maffesoli, este sociologia (2007: 29).
Michel Maffesoli adoptă o atitudine descriptivă asupra modernității și anticipativă cu privire la ceea ce urmează să fie post-modernitatea aflată încă în stadiu de formare. În lucrarea Après la modernité? (2008), Maffesoli anunță atingerea unui stadiu de „saturare” (2008: XII) față de Modernitate. Această saturare aduce cu sine o schimbare de atitudine față de cercetarea vieții sociale, în cadrul cărora certitudinile și descompunerea rațională a orașului nu mai reprezintă un element cheie. Omul nu va mai fi considerat un creator al vieții cotidiene. Acesta nu va mai fi încadrat în șabloanele unei realități definite în prealabil, prin generalizare, spune Maffesoli, pentru a face loc unei atitudini de privitor, participant la viața cotidiană (2008: V-XIII). Atitudinea acestuia este relaționată direct cu perspectiva promovată de Lyotard în anii 1979, care anunța, încă din acea perioadă, sfârșitul marilor narațiuni (la fin des „grands récits”) (Lyotard în Bony, 1993: 411). Maffesoli introduce prin lucrările sale o viziune optimistă asupra lumii aflate în proces de construire. Bananul este situat în centrul coerenței vieții sociale. În conformitate cu teoriile sale, analiza elementelor ce constituie viața cotidiană conduce la constituirea unei imagini corecte asupra complexității vieții sociale și asupra cadrului de viață.
Tranziția spre post-modernitate
În anul 1996, Richard LeGates și Frederic Stout includ în publicația The City Reader, un capitol redactat de Gordon Childe, The Urban Revolution (Childe, 1996: 18-30), parte a lucrării Man Makes Himself (1951). Childe (1951) făcea referire la problema evoluției orașelor în funcție de organizarea și transformările sociale. Acestea au fost împărțite de Childe în categorii precum: societatea rurală, tradițională (până la sfârșitul secolului al XVIII-lea), burghezia (de la revoluția industrială pânăla începutul secolului al XX-lea) și perioada modernă (care avea să ia sfârșit în perioada anilor 1970). O clasificare asemănătoare a făcut și F. Choay (1965), de această dată, punând accentul pe factorul urban. Perioada ce a urmat revoluției industriale, care a durat până la începutul secolului al XX-lea, a fost denumită perioada industrială. În plan urbanistic, această perioadă corespunde pre-urbanismului. Perioada contemporantă menționată atât de Childe (1951) cât și de Choay (1965) este perioada modernă. Aceasta începe cu primul deceniu al secolului al XX-lea și se sfârșeste în anii 1970. În prezent (2014) societatea se găsește în post-modernitate, ale cărei megatendințe și principale preocupări sunt dezvoltarea durabilă (ca răspuns direct la schimbările climatice care afectează lumea), globalizarea, mobilitatea crescută și evoluția tehnologică.
Dacă în timpul societății tradiționale, factorul central era economia de subzistență (raportul față de mediu se făcea în termeni de cine deținea monopolul vs. modalitatea de împărțire a terenului), în timpul burgheziei (perioadei industriale), economia era concentrată în jurul mijloacelor de exploatare a terenurilor iar conflictele principale erau centrate pe problema locurilor de muncă. În această perioadă a avut loc o schimbare majoră la nivelul modului în care este organizată familia. Femeile au încetat să mai lucreze doar în cadrul gospodăriei, fiind necesar aportul lor financiar în cadrul familiei. Societatea era organizată în jurul întrebării: Cine deține mijloacele de exploatare și cine este exploatat?. Cea de-a treia etapă este modernitatea. Aceasta este perioada în care utilizăm resursele solului în mod nelimitat. Cea de-a patra etapă de evoluție este post-modernismul. Societatea post-modernă este din ce în ce mai conștientă de problemele de mediu și de nevoia de a produce o schimbare în ceea ce privește risipirea resurselor.
Un concept recent apărut la nivel mondial este cel de dezvoltare durabilă. Acesta apare ca urmare a nevoii de a găsi un cadru teoretic stabil pentru dezvoltarea urbană viitoare, prin promovarea respectului față de mediu. În conformitate cu definiția dată de Christine Castelain Meunier (2011), dezvoltarea durabilă este „o dezvoltare care răspunde nevoilor prezente ale societății fără a compromite capacitățile generațiilor viitoare de a răspunde propriilor lor nevoi” (Castelain Meunier, 2011: 26). Fiind un concept foarte nou, însă, dezvoltarea durabilă nu prezintă cu exactitate un set de reguli și definiții clare, care să sugereze ce anume trebuie făcut pentru a avea o dezvoltare corectă a orașelor post-moderne. Acest fapt conduce la reacții sociale care pot fi categorisite, conform doamnei Castelain Meunier, în trei etape: conștientizarea, confuzia (nu știm ce să facem) și negarea (din punct de vedere spațial, problema urbană este departe de mine).
România vs. contextul european
În anul 1960, Kevin Lynch vorbește despre imaginea urbană prin referire la elementele sale componente (The City Image and Its Elements) (1960: 46-91). Textul a fost inclus în lucrarea The image of the city (1960) și reprezintă un capitol al cărții The city reader (1996) editată de LeGates și Stout. Lynch prezintă în această lucrare importanța imaginii urbane, identificând elementele cheie ale orașului: strada, limita, cartierul, nodul de circulație și reperul. (Lynch, 1960: 47-48)
Potrivit opiniei editorilor LeGates și Stout (1996: 98), principala preocupare a lui Lynch (profesor de urbanism la MIT) a fost relația care se stabilește între locuitori și cadrul lor de viață. Prin studii de psihologie și știinte umane, scopul era acela de a identifica o teorie privitoare la modalitatea în care locuitorii percep orașul și cum pot planificatorii orașului să răspundă nevoilor acestora.
Anii 1970 marchează o perioadă de expansiune a cercetărilor privitoare la oraș, la nivel european, fiind enunțate mijloace și obiective de cercetare noi (Topalov, 1991: 54). În această perioadă, dezvoltarea urbană (în special în Europa Occidentală) încep a aloca o mai mare importanță trecutului și modului în care este acesta reprezentat în imaginea orașului. Problematica istoriei și memoriei urbane au început a ocupa un rol important în modul în care erau gândite amenajările urbanistice din acea perioadă (Topalov, 1991: 54).
Manuel Castells, în lucrarea La question urbaine (1972), face o analiză a modului în care se realiza urbanizarea în perioada anilor 1970 prin intermediul politicilor urbane. Ipoteza susținută de Castells era că fiecare parte a materiei are o încărcătură istorică sau, mai mult decât atât, forma însăși ilustrează istoria (Castells, 1972: 18). Anii 1970 sunt marcați de problematica deconstruirii obiectelor, prin intermediul analizelor teoretice. Obiectele sunt tratate și analizate ca elemente unice, individuale, încărcate de semnificații. Castells atribuie istoriei spațiului care trebuie dezvoltat, sensul de suflet, situând elementul istoric în centrul problematicii dezvoltării societății (Castells, 1972: 18). În același mod, arhitectul C. Enache caracterizează Calea Victoriei ca fiind „sufletul nației noastre ce a născut această Capitală” (Bălteanu, 2010). Istoria urbană, reprezentată de monumente, de atmosferă și de factori specifici fiecărui loc în parte, este ceea ce, în acest caz, este considerată ca fiind baza de dezvoltare și evoluție socială. Anii 1970 sunt cei în care se face trecerea de la modernitate la post-modernitate, iar una dintre caracteristicile acestei treceri, în ceea ce privește dezvoltarea orașelor, este rolul important care începe să fie acordat memoriei urbane în cadrul dezvoltării.
Politici urbane post-moderne la nivel European și mondial
La nivel mondial, politicile urbane pentru ameliorarea efectelor provocate de schimbările climatice au dus la organizarea unor reuniuni informale pe această temă. Printre cele mai importante sunt Programul de acțiune de la Lille din anul 2000, Aquis-ul urban organizat la Rotterdam în 2004, Acordul de la Bristol din 2005, Carta de la Leipzig din 2007 și Referențialul orașului durabil, organizat la Marseille în 2008.
Conceptul de dezvoltare durabilă a fost prezentat oficial în anul 1992, la Rio de Janeiro când în cadrul Conferinței Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare, compusă din reprezentanți a 140 de state, s-a discutat problema dezvoltării viitoare a orașelor. În timpul acestei reuniuni a fost prezentat conceptul de dezvoltare durabilă și un plan concret pentru punerea lui în aplicare, cunoscut sub denumirea de „Agenda 21”. Primele dezbateri cu privire la faptul că e necesar un plan pentru dezvoltarea pe termen lung a societății umane au avut loc începând cu anul 1972, la Stockholm, acolo unde s-a stabilit necesitatea unei shimbări radicale în modul de exploatare a resurselor naturale. În anul 1980, Strategia Mondială pentru conservare a introdus termenul de dezvoltare durabilă, prin care dezvoltarea societății este concepută numai în condițiile conservării judicioase a resurselor naturale. În anul 1987 este definitivat conceptul, având la bază ideea că o societate poate fi durabilă numai dacă atât sistemul natural cât șî cel uman se află într-o simbioză perfectă. Acest concept este preluat și larg mediatizat de către Raportul Comisiei Brundtland, care definește dezvoltarea durabilă ca fiind satisfacerea nevoilor generațiilor actuale fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi.
La scurt timp a fost adoptată și Agenda 21 Locală, menită să ofere posibilitatea fiecărui stat de a-și defini dezvoltarea pe termen mediu și lung, fapt conform cu principiul subsidiarității (problemele trebuie să-și găsească rezolvare cât mai aproape de locul în care apar). O altă urmare a Conferinței de la Rio este faptul că statele au început să-și elaboreze propriile planuri de dezvoltare durabilă.
În anul 1997, la inițiativa Ministerului Afacerilor Externe (MAE) și a Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), este înființat Centrul Național pentru Dezvoltare Durabilă (CNDD). Cu sprijinul PNUD, al Guvernului Marii Britanii și al Canadei, CNDD a coordonat elaborarea primei versiuni a Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă a României.
Cazul statelor Europei de Est este puțin diferit, deoarece, după sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, ele au fost scoase de către schimbările politice de pe traseul lor evolutiv. Cele opt state care au devenit sateliți ai Uniunii Sovietice, printre care și România, și-au schimbat modul de urbanizare, fiind, în intervalul 1945-1989, supuse unui regim de conducere comunist, în care totul, inclusiv arhitectura și urbanismul, era dictat politic. Dezvoltarea orașelor, în cazul acestora, a încetat să mai fie făcută de oameni, ci în numele lor, presupunându-se de la bun început că le sunt cunoscute nevoile. Individul dispare, locul lui fiind ocupat de omul universal, conform principiilor enunțate de Marx și Engels cu un secol înainte.
Contextul post-modern în care se găseste lumea actuală, face tranziția spre democrație anevoioasă. Trei provocări majore caracterizează viața urbană contemporană. Primele dintre acestea sunt schimbările climatice (care aduc cu sine o dublă necesitate; pe de o parte, este necesară adaptarea populației la noul mod de viață și pe de altă parte, trebuie luate măsuri pentru ameliorarea efectelor negative). Un alt factor determinant este reprezentat de schimbările demografice. Societățile se confruntă cu îmbătrânirea populației și posibilul declin demografic, fapt ce aduce implicații economice și sociale. Printre megatendințele lumii post-moderne se numără și globalizarea și mobilitatea facilă atât în ceea ce privește informația, cât și a persoanelor, a forței de muncă, a capitalului, serviciilor etc. Acestea cresc viteza de deplasare și adoptare a modelelor, fie ele în plan fizic sau în plan social. O definiție a fenomenului globalizării este dată de Malcolm Waters (2001: 5-6). Acesta definește globalizarea sub forma unui proces social complex în cadrul căruia constrângerile geografiei asupra sectoarelor economic, politic, social și cultural se restrâng semnificativ, în cadrul căruia indivizii încep să fie din ce în ce mai mult conștienți de aceste restrângeri și reacționează în consecință (Waters, 2001: 5-6).
Waters (2001) prezintă imaginea unei lumi globalizate pornind de la definițiile oferite de Giddens (1990: 64) și Robertson (1992: 8). Giddens explică fenomenul globalizării prin prisma vectorilor temporali și spațiali. În viziunea sa, globalizarea este un proces de schimbare majoră care afectează fie societatea în ansamblul său, fie părți importante ale acesteia prin intensificarea relațiilor care leagă localități aflate la mari distanțe una de cealaltă. În acest mod, evenimente locale pot fi influențate de altele care se produc într-o diferită parte a lumii. Giddens adaugă faptul că transformările locale sunt părți importante ale fenomenului globalizării, la fel ca și legăturile sociale ce se intensifică în timp și spațiu. (Giddens, 1990: 64 în Waters, 2001: 4).
Robertson (1992) definește globalizarea într-o manieră schematică, prin prisma legăturilor sistemice. Viziunea sa asupra acestei megatendințe se raportează la impresia de comprimare a distanțelor și la conștientizarea acestui fapt la nivel social. Lumea începe să fie percepută ca un întreg, fiind conștientizată interdependența tuturor statelor la nivel mondial precum și legăturile complexe dintre acestea. (Robertson, 1992: 8 în Waters, 2001: 4).
Prin intermediul acestor trei definiții ale procesului de globalizare, imaginea creată este una a diluării limitelor spațiale și temporale. Spațiul devine global iar societatea, globalizată în totalitate, este una singură, fără diferențe culturale sau identitare. Conform ipotezei lui Waters, în acest caz, societatea și cultura nu vor fi integrate armonios, atitudinea dominantă fiind cea de tolerare a diferențelor inerente (Waters, 2001: 5). Din punct de vedere social, teritorialitatea nu va mai avea o însemnătate pronunțată, iar spațiul locuit nu va defini societatea în niciun fel. Se va forma, deci, o societate tolerantă, neintegrată, în cadrul căreia cultura, tradițiile și obiceiurile vor fi concepte profund relativizate și abstractizate. Societatea va fi bazată pe atitudini reactive, dat fiind faptul că, odată atins nivelul de globalizare totală, predicțiile sociale privind practicile și preferințele, spune Waters, vor fi imposibile (2001: 4).
Waters prezintă globalizarea într-o lumină negativă, principalele caracteristici extrase din descrierile sale fiind cele de diluare a valorilor culturale, identitare și sociale. Mobilitatea ridicată va face ca legăturile și relațiile dintre oameni să nu mai aibă ca factor definitoriu apropierea teritorială. Acest fapt încurajează deplasările de lungă durată, la mare distanță de familie, fiind de cele mai multe ori motivate de avantaje financiare. Ideea de apartenență la un teritoriu sau legătura cu un anumit spațiu dispare, individul devenind, în consecință, nomad sau, conform definiției oferite de Dicționarul Explicativ Român pentru acest termen, individul devine rătăcit.
În anul 2003, Consiliul European al Urbaniștilor aprobă Noua Cartă de la Atena (La Charte d’Athènes 2003), prin care este prezentată viziunea asupra orașelor secolului al XXI-lea. CEU este una dintre adunările din cadrul Uniunii Europene, grupând în cadrul său organizațiile naționale ale Urbaniștilor din țările mambre UE și cele candidate. CEU a fost fondat în anul 1985 (menționează site-ul organizației locale de pe teritoriul Franței, Société Française des Urbanistes). Noua Cartă de la Atena a fost adoptată de Consiliul European al Urbaniștilor pentru prima dată în anul 1998, în 2003 fiind adoptată varianta sa revizuită. Istoria Cartei de la Atena, prezentată în Anexa 3 a documentului adoptat în 2003, datează din anul 1933, când Le Corbusier a schițat pentru prima dată nevoile umane universale. Carta aceasta a fost publicată zece ani mai târziu, în 1943. Noua Cartă de la Atena, adoptată pentru prima dată în 1998, înlocuiește acel document, prezentând viziunea comună asupra orașelor europene ale secolului al XXI-lea. Se propune astfel, așa cum apare precizat în Cartă, un nou model de dezvoltare a orașului. Vorbim aici despre orașul rețea (ville en réseau) (CEU, 2003: 25) sau orașul coerent, precum a fost tradus acest concept în limba română pe site-ul RUR (de către arhitecții Adrian Dan și Șerban Popescu Criveanu). Carta de la Atena 2003 a fost publicată de către Consiliul European al Urbaniștilor în limbile engleză și franceză. Conceptul ales de varianta oficială în franceză a fost cel menționat anterior, la ville en réseau (orașul rețea) în timp ce varianta oficială în limba engleză optează pentru Connected City (orașul conectat). În limba română, traducătorii acestui text au optat pentru termenul de Oraș Coerent.
Noua Cartă, este precizat în Anexa nr. 3, se concentrează asupra locuitorilor și utilizatorilor orașelor secolului al XXI-lea, având în vedere nevoile lor în cadrul unei lumi aflate în continuă și rapidă schimbare (CEU, 2003: 25). Acest nou model de oraș introdus prin Noua Cartă de la Atena propune imaginea unui oraș integrat în cadrul unui sistem. Orașele europene, în această nouă viziune, sunt definite de legături. Primulele tipuri de legături se vor stabili în interiorul orașelor (legături cu memoria locului, legături sociale, legături cu mediul natural). Următoarele tipuri de legături se formează între orașe. Ele se vor dezvolta în acord cu sistemul din care fac parte, facilitând legăturile economice, mobilitatea fizică și culturală, asumarea multiculturalității orașelor și asigurarea echilibrului social în acest nou context. Noua Cartă de la Atena propune amenajarea unor orașe care să asigure continuitatea temporală coerentă. Invocând, în alte cuvinte, principiile dezvoltării durabile, Noua Cartă de la Atena propune amenajarea prezentă a orașelor astfel încât acestea să poată asigura legătura coerentă și continuitatea dintre trecut și viitor (CEU, 2003: 10). Cuvintele cheie ale acestei viziuni sunt: accesibilitate/productivitate, socializare, siguranță și sănătate, identitate și excelență estetică.
Bucureștii de la jumătatea secolului al XIX-lea până în prezent
Din punct de vedere evolutiv, Bucureștiul a avut o dezvoltare accelerată după ce a devenit capitala Țării Românești, începând cu anul 1862. Lelia Zamani menționează că datele referitoare la Bucureștiul din preajma sfârșitului de secol al XVI-lea îl prezentau ca pe o „adunătură de sate mici, sărace, răspândite în jurul caselor a vreo 30 de boieri” (Zamani, 2009: 41). Autoarea precizează că orașul și-a păstrat un caracter „semirural” (Zamani, 2009: 42) și după jumătatea secolului al XIX-lea, în ciuda faptului că și-a mărit suprafața construită și densitatea, așa cum se poate vedea din analiza evoluției orașului, realizată de către Vintilă Mihăilescu în anul 1931, Cum au crescut Bucureștii (Mihăilescu, 1935: 58). Cu toate acestea, spune Zamani, la jumătatea secolului al XIX-lea Bucureștiul își păstra încă imaginea, în ochii vizitatorilor străini, de „sat mai mare” (Zamani, 2009: 42).
Orașul a avut o creștere accelerată începând cu anul 1962 când reședința domnească s-a multat la București. În figura X, prezentată mai jos, se poate observa limita zonei construite a Bucureștiului în preajma anului 1952 (având ca referință Planul Borroczyn). Până în anul 1875 orașul crește timid, extinzându-și limitele în special în direcția Nord-Est (referința este Planul Nicolavietz). Sfârșitul secolului al XIX-lea marchează o etapă importantă în evoluția capitalei, suprafața acestuia crescând considerabil în raport cu vitezele de dezvoltare din anii precedenți. De asemenea, în perioada 1885-1899, se realizează și actuala centură, împreună cu linia de cale ferată și cele 36 de forturi și baterii (18 forturi, 18 baterii) de apărare. Această suprafață a orașului rămâne neschimbată până în primele două decenii ale secolului al XX-lea (Planul Pantea). Ulterior, Bucureștiul, care din punct de vedere arhitectural se afla în perioada interbelică, marcată pe de o parte de stilul tradiționalist și pe de altă parte de stilul intervanțional (modern), începe să își extindă din nou suprafața. Așa cum se poate observa din planul prezentat mai jos, capitala a avut o creștere extraordinară în perioada interbelică. Orașul crește, într-o primă fază, în special pe direcția Nord-Sud, urmând ca spre anii 1940-1950 să se extindă aproape concentric (cu mici dificultăți provocate de învecinarea cu salba de lacuri din Nord).
Fig. X: Pulsațiile orașului – Etapele de creștere ale Bucureștiului din 1852 până în prezent
Odată cu trecerea României, din punct de vedere politic, la regimul totalitar comunist, extinderea în suprafață a orașului nu este încetinită. Dimpotrivă, Bucureștiul începe să se dezvolte din ce în ce mai rapid, prin construirea și includerea în teritoriul său administrativ, a unor zone industriale, amplasate în proximitatea Șoselei de Centură sau de-a lungul arterelor radiale importante (zone cu o accesibilitate foarte ridicată).
Anii 1950-1990 vor transforma profund specificul urban al Bucureștilor. Începâd cu anul 1950, după trasarea Planului de Raionare a Bucureștiului, este demarată o vastă operațiune pentru „ridicarea câtorva edivicii care să reprezinte, la scară monumentală, regimul comunist proaspăt instalat la putere” (Panaitescu, 2012: 47). În prima jumătate a anilor 1950, nu se construiește foarte mult. De la sfârșitul anilor 1950 și până în anii 1977-1980, sunt realizate numeroase intervenții de construire a unor noi mari ansambluri rezidențiale (determinând creșterea rapidă, în suprafață, a orașului). Concomitent, sunt desfășurate diverse intervenții de restructurare totală sau parțialăa unor artere de circulație importante, intervenții urbane punctuale și nu în ultimul rând, dezvoltare a unor noi mari platforme industriale.
Perioada anilor 1970-1980 se remarcă printr-un nou mod de abordare a amenajării orașelor. Venirea la conducerea statului a lui Nicolae Ceaușescu se suprapune peste perioada cunoscută sub numele de post-utopismul rus (realizarea că încercările de racordare la modernimul european occidental, după sfârșitul perioadei staliniste, sunt inutile). A fost o perioadă de relativă deschidere din punct de vedere arhitectural. România era, în acea perioadă legată din punct de vedere programatic și ideologic de U.R.S.S. Începând cu anii 1970 se va îndepărta însă de aceasta, construindu-și, sub conducerea lui N. Ceaușescu, un sistem ideologic propriu.
Cutremurul din 1977 a reprezentant, pentru Ceaușescu, ocazia de a interveni și mai mult în țesutul orașului, perioada anilor 1980 fiind marcată de intervenții abuzive pentru realizarea Centrului Civic. În totalitate, menționează Panaitescu, pentru realizarea acestui centru politic a fost sacrificat aproximativ 30% din suprafața construită a zonei centrale a Bucureștiului. „Se poate aprecia, fără exagerare, că efectele demolatoare ale acestei operațiuni aberante au depășit cu mult mai mult pierderile suferite de fondul constrit al Bucureștiului din cauza cutremurului din 1977 și a bombardamentelor din 1944, la un loc” (Panaitescu, 2012: 58).
Perspective sociologice convergente și divergente asupra procesului de urbanizare
Conform documentației realizate de Dorel Abraham, modelele teoretice privind urbanizarea au generat două categorii distincte de interpretări. Pe de o parte sunt menționate teoriile convergente, pornind de la logica evoluționistă, care susțin faptul că schimbarile urbane urmează același model general global (Abraham, 1991: 9). Etapele în care este împărțită evoluția orașului, conform susținătorilor teoriilor „convergente” sunt: faza agrară (premergătoare secolului al XIX-lea), faza industrială (secolele XIX și prima parte a secolului al XX-lea) șî faza post-industrială (anii 1970 – prezent). Abraham menționează că în cadrul teoriilor convergente se susține că deși „în diferite societăți nu apar concomitent aceleași faze ale urbanizării, evoluția acestui proces va repeta în timp modelul general” (1991: 9). În conformitate cu aceste convingeri, este promovată ideea conform căreia Europa de Est va urma aceleași etape de evoluție precum statele Europei de Vest și respectiv S.U.A. Sociologul și geograful maghiar G.E. Enyedi este unul dintre promotorii acestul model general global, susținând faptul că există trei stadii ale modelului de urbanizare: creșterea industrial-urbană (puternică migrație rural-urban), suburbanizarea și descentralizarea absolută (Abraham, 1991: 41). Conform teoriei lui Enyedi, țările Europei de Est vor urma același parcurs al urbanizării precum Europa de Vest și S.U.A., cele trei aflându-se, la sfârșitul secolului al XX-lea, în stadii diferite. S.U.A. se află în stadiu al III-lea de urbanizare (descentralizare absolută), Europa Occidentală în stadiul al II-lea (suburbanizare) și Europa de Est, recent ieșită din comunism, se afla în stadiul I (creșterea industrial-urbană) (Abraham, 1991: 41). Această teorie nu ține însă cont de vectorul spațial, propunând doar o analiză din perspectivă temporală. Conform acesteia între cele trei spații geografice (S.U.A, Europa Occidentală și Europa de Est) nu ar exista interacțiune, fapt ce contravine circulației ideilor prin intermediul promotorilor lor. Enyedi menționează și existența unul al patrulea stadiul al urbanizării, numit contra-urbanizare, ce corespunde declinului definitiv al industriei și descentralizării absolute (Enyedi, 1988).
Conform teoriilor divergenței, spune Abraham, nu ar exista un model unic de dezvoltare urbană, ci mai multe, având ca principale coordonate de diferențiere scara geografică, moștenirea istorică și condițiile sociale și politice (Abraham, 1991: 42). Începând cu anii 1970 se dezvoltă interesul pentru cunoașterea modului de urbanizare a orașelor din sfera comunistă. Abraham menționează că M. Castells (sociolog urban marxist) este printre primii sociologi care demonstrează că orașele au urmat modele diferite de urbanizare în funcție de tipul de societate (1991: 42). În acord cu ceea ce spune Abraham, însă, Castells nu a reușit să ofere o imagine clară asupra modului în care au evoluat orașele comuniste, oferind informații doar cu privire la influența politicului și la relațiile sociospațiale (1991: 42). Soulet menționează, într-o lucrare publicată în anul 2011 că cele opt țări care au intrat în sfera U.R.S.S. după sfârșitul celui de-al doilea război mondial au disparut, practic, din sfera de cercetare (Soulet, 2011: 3), acuzând absența sau dificila accesare a informațiilor cu privire la aceste state. Promotorii perspectivei „practicilor socialiste”, în frunte cu P. Murray și I. Szelenyi, arată că nu există un singur model de dezvoltare socialistă (pattern socialist), diferitele modele fiind condiționate, la rândul lor, de specificul fiecărei țări și de stadiile dezvoltării lor (Abraham, 1991: 43-44).
În ceea ce privește studiul urbanizării în România, Abraham distinge trei etape diferite ca abordare și interes. Începând cu perioada interbelică, acesta subliniază că interesul sociologiei românești este centrat pe studiul satului, însă nu a fost neglijat nici procesul urbanizării, numit de A. Golopenția „proces de orășenizare șî de modernizare a localităților rurale” (Golopenția în Abraham, 1991: 196). Arhitectura românească din perioada interbelică a fost caracterizată de două direcții distincte. Pe de o parte a fost marcată de un curent naționalist, tradus prin stilul arhitectural neoromânesc. Pe de altă parte, se remarcă influențele moderniste dinspre Europa Occidentală. Studiul urbanizării este dominat de aceiași vectori de influență, concretizându-se într-o abordare modernistă a urbanizării (prin prisma industrializării), dar care păstrează încă puternica influență a rolului pe care satul îl are în societatea românească. Ca urmare, printre cele mai importante studii realizate în perioada interbelică, conform mărturiei lui Abraham, sunt cele ale lui C. Sfințescu, care descria orașul optim ca o aglomerație care se dezvoltă prin „schimburi de valori cu satul” (Sfințescu în Abraham, 1991: 196). În același spirit, orașul modern este descris sub forma unei metropole care trebuie să creeze „între oraș și sat un contact din ce în ce mai strâns” (Gropius, 1946: 100 în Choay, 1965: 35). Orașul optim descris de Sfințescu în preajma anilor 1940 era o aglomerație de aproximativ 50 000 de locuitori, fapt ce îl apropie mai degrabă de abordarea culturalistă a orașelor-cetate (între 30 000 și 58 000 de locuitori).
Cea de-a doua etapă identificată de Abraham cuprinde intervalul temporal 1944-1966. În această perioadă interesul pentru procesul urbanizării continuă, accentul fiind de această dată pe aspectele sociale ale sistematizării teritoriului și localităților urbane. Această perioadă poate fi, la rândul său, divizată în trei etape. Între anii 1945-1949 este etapa de reconstrucție după război. Aceasta coincide cu instaurarea dictaturii în România. Începând cu anul 1949 și până în anul 1955 (când Academia Sovietică de Arhitectură este dizolvată) este etapa arhitecturii cu specific stalinist. Cea de-a treia etapă urmează perioadei staliniste, fiind cunoscută ca etapa de destalinizare, în care U.R.S.S. și statele satelit încearcă o reapropiere de arhitectura occidentală și de spiritul modernist. După cum menționează Abraham, după instaurarea regimului comunist în România, sfera de interes se mută dinspre sat spre oraș, fiind foarte importante studiile cu privire la amplasarea zonelor industriale și în stabilirea unor profile de orașe (Abraham, 1991: 198).
Începând cu jumătatea anilor 1960, când România intră sub conducerea lui Ceaușescu, „au fost realizate studii care s-au axat în principal pe: evidențierea caracteristicilor demografice, economice, sociale ale urbanizării” (Abraham, 1991: 198). Numeroase studii urbanistice au fost realizate, în special după anii 1970-1980, fiind premergătoare intervențiilor masive care au avut loc în anii 1980.
Arhitectura– între tradiție, Orient și Occident în perioada 1878 – 1945
În perioada secolului al XIX-lea, pe teritoriul Țărilor Române s-au succedat o diversitate mare de stiluri, începând cu clasicismul „cu încercările sale de a împăca ordinea clasică a fațadelor cu planuri configurate „pământrean”” (Dinulescu, 2013: 58-59). Al doilea stil arhitectural identificat în teritoriul nostru a fost romantismul, care însă a avut numeroase preluări din arhitectura feudală, menționează Dinulescu, „cu precădere cea gotică” (2013: 59). Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, stilul arhitectural a fost influențat de numeroșii arhitecți de origine franceză care au lucrat în acest spațiu geografic, precum și de arhitecți români care au studiat în Franța. Astfel, stilul de la sfârșitul secolului al XIX-lea a fost în principal eclectismul francez. Acest eclectism francez a dominat spațiul românesc până spre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, moment în care începe să se dezvolte un alt mod de gândire și execuție arhitecturală, un stil tradițional.
Acest moment, de sfârșit de secol XIX și început de secol XX se vede racordat la o tendință generată de Proclamarea Independenței de Stat: racordarea la contextul internațional, în special cel european. Ca teritoriu situat la limita dintre Orient și Occident, însă, Țara Românească a fost subiectul disputelor dintre diverse culturi de-a lungul anilor, având atât influențe răsăritene, venite dinspre zona Imperiului Otoman, cât și apusene, precum sunt cazurile Italiei sau cel al Franței, mai recent menționat. Toate aceste influențe s-au făcut simțite și la nivelul artei și arhitecturii, favorizând astfel apariția unui stil arhitectural specific teritoriului nostru, a cărui perioadă de maximă dezvoltare a fost între perioada de după Războiul de Independență (1878) și izbucnirea celui de-al doilea Război Mondial (1914).
Aceasta este perioada în care se dezvoltă stilul arhitectural neoromânesc, „al doilea stil arhitectural autohton care caută integrarea arhitecturii tradiționale într-o arhitectură cultă, după stilul brâncovenesc.” (Dinulescu, 2013: 56). Stilul brâcovenesc (aproximativ 1698 – Palatul de la Potlogi până în anul 1730 – Mănăstirea Stavropoleos), menționează Dinulescu, este prima manifestarea a tradiției în sfera arhitecturii, deși, acest stil conține atât elemente specific românești (foișorul, scara exterioară) cât și numeroase elemente de influență occidentală (loggia de inspirație venețiană) sau balcanică/orientală (fereastra trilobată).
Fig. X: Casa Lahovari (aflată în incinta Spialului Cantacuzino)
Primul obiect construit care reprezenta imaginea unei arhitecturi în stil neoromânesc a fost Casa Lahovary, a arhitectului Ion Mincu, realizată între anii 1884 și 1886. Momentul de început al stilului neoromânesc este caracterizat de tendința de racordare la modelele occidentale, în special pentru că arhitecții perioadei respective erau absolvenți ai marilor Școli de Arhitectură din Europa. Ion Mincu, spre exemplu, fondatorul stilului neoromânesc, este absolvent al Școlii Naționale de Arte Frumoase (École Nationale des Beaux-Arts) din Paris. Petre Antonescu, Ion Berindey, Grigore Cerchez, arhitecți ce au dominat activitatea profesională în arhitectuă în prima jumătate a secolului al XX-lea, au studiat, de asemenea, arhitectura la Paris. În consecință, stilul neoromânesc de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea a reprezentat, de fapt, un construct conceptual, format din elemente specifice arhitecturii tradiționale combinate cu elementele care dominau arhitectura acelei perioade la nivel european (facem referire, în acest caz, la arhitectura modernă, descrisă în capitolul Urbanismul modern).
Stilul arhitectural neoromânesc a avut, însă, o viață relativ scurtă, el stingându-se odată cu cea de-a doua generație de arhtiecți promotori ai stilului: Constantin Iotzu, Toma Socolescu, Paul Smărăndescu, Statie Ciortan (Dinulescu, 2013: 53), Nicolae Ghica-Budești, Cristofi Cerchez, Grigore Cerchez, Petre Antonescu, Victor Ștefănescu (Țelea, 2005: 50) și cu venirea la conducerea statului a regimului comunist.
Printre lucrările cele mai reprezentative pentru perioada menționată anterior (sfârșitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea) sunt precizate, de către arhitectul român Vasile Țelea (2005: 45) următoarele nume: Universitatea din București (1869 – Al. Orăscu), Palatul Băncii Naționale (1885 – Bernard, Galleron), Ateneul Român (1885 – Galleron), Palatul Justiției (1895 – Ballu, Mincu), Fundația Universitară „Carol I” (Paul Gottereau), Palatul Poștei (1900 – Săvulescu), Palatul Ministerului Agriculturii (1895 – Louis Blanc), Casa de Depuneri (1896 – Paul Gottereau). Toate aceste nume, românești și franțuzești, au marcat operele arhitecturale și imaginea orașelor țării, în special a Bucureștiului (mulțumită statului său de capitală). De asemenea, construcțiile menționate se află situate în centrul capitalei, majoritatea de-a lungul Căii Victoriei sau în imediata apropiere a acesteia, desfășurându-se de-a lungul direcției N-S. Așa cum am precizat anterior, aceasta a fost o perioadă a disputelor dintre diverse stiluri arhitecturale, tradiționale sau internaționale. Clădirea Universității din București a fost realizată în stil neoclasic, Palatul Băncii Naționale a fost realizat, de asemenea, în stil neoclasic, Ateneul Român a fost construită în stil eclectic cu elemente neoclasice, Palatul Justiției a fost realizat în stil francez renascentist, la fel ca și Fundația Universitară „Carol I”. Arhitectura Palatului Poștei este neoclasică, în timp ce Palatul Ministerului Agriculturii a fost realizat în stil renascentist francez. Palatul C.E.C. a fost realizat în stil eclectic. După cum se poate observa, stilul neoromânesc nu apare între aceste construcții publice/oficiale, el fiind prezent, în principal în rândurile familiilor înstărite, care optau pentru realizarea unei locuințe în acest stil arhitectural tradițional românesc.
În perioada interbelică, arhitectura din România este caracterizată de două tendințe generale majore. Pe de o parte există tendința de promovare a arhitecturii tradiționale, reprezentată de stilul neoromânesc interbelic. Pe de altă parte, la nivel European, modernismul în arhitectură și urbanism începe să capete din ce în ce mai mulți adepți și se extinde la nivel european prin intermediul unor reprezentanți influenți din state precum Franța sau Germania. Rusia este, de asemenea, în perioada interbelică, până în 1932, racordată la tendințele arhitecturale moderniste, prin reprezentanții mișcării constructiviste.
În acest context, în România se constituie, pe de o parte grupuri ce promovează un discurs românizant, naționalist, ai căror reprezentanți de seamă sunt, dintre arhitecți, Constantin Iotzu, Toma Socolescu, Paul Smărăndescu, Statie Ciortan, Nicolae Ghica-Budești, Cristofi Cerchez, Grigore Cerchez, Petre Antonescu, Victor Ștefănescu. Dinspre sfera sociologiei și filosofiei se remarcă Dimitrie Gusti, care înființează în anul 1921 Institutul Social Român (viitoarea Școală de Sociologie), direcționându-și activitatea către analiza monografică a satului tradițional românesc (Dinulescu, 2013: 76). Pe de cealaltă parte, arhitectura modernă românească, al cărei început este înregitrat, conform mențiunii lui Țelea, în anul 1922 (2005: 50), a cunoscut o puternică promovare prin apariția „primelor reviste de avangardă, la București, cum au fost: „Contemporanul” (1922), „75HP” (1924), „Punct” (1925), „Integral” (1925), „Unu” (1928)” (Țelea, 2005: 53). Așa cum Ion Mincu, în anul 1886 a fost primul promotor al neoromânescului în arhitectură, în ceea ce privește avangarda începutului de secol XX, primul reprezentant a fost arhitectul Marcel Iancu (1895-1984), urmat îndeaproape de Horia Creangă (câștigă concursul pentru Blocul ARO, actualul Patria în anul 1928) și alți arhitecți precum Duiliu Marcu, Jean Monda, Arghir Culina, Ioan Roșu, Octav Doicescu, Alexandru Zamfiropol, Emil Nădejde, Ion Boceanu, Jean Burcuș, Herman Cleajan, George Cristinel, Grigore Ionescu, Marcel Locar, Aurel Focșanu, Emil Viteanu, State Balosin, Julian Nămescu, Horia Maicu, Paul Emil Miclescu, Ernest Doneaud, Victor Smighelschi, Roger Bolomey, Paul Smărăndescu, Tiberiu Niga, Petre Antonescu, Richard Bordenache, Henriette Gibory Delavrancea, Virginia Haret (Țelea, 2005: 54-61). Multitudinea de nume sonore menționate, precum și publicațiile perioadei demonstrează, la fel ca în planul internațional european, puternica susținere și influență de care beneficia arhitectura modernă la începutul secolului al XX-lea. România a fost racordată la tendințele perioadei respective în ceea ce privește arhitectura și modul modern de dezvoltare a orașelor. Poziția sa la limita dintre Occident și Orient, însă, a favorizat și apariția unui stil propriu, românesc, cu influențe locale/tradiționale, orientale și occidentale deopotrivă. Apariția sa a fost condusă de dorința de individualizare și de evidențiere a trăsăturilor proprii poporului român, fiind inevitabilă însă pătrunderea unor elemente venite din exteriorul țării.
Matei Cantacuzino, arhitect și teoretician român care a trăit în perioada anilor 1899 – 1960 aduce un alt tip de abordare în raport cu stilul arhitectural pur românesc. Acesta, spune Dinulescu, acceptă „deopotrivă existența unei tradiții românești în arhitectură dar și posibilitatea devenirii acesteia în nou, fără a rămâne blocată în formă” (2013: 79). În ciuda faptului că arhitectul Vasile Țelea îl situează pe Matei Cantacuzion în rândul promotorilor modernismului în arhitectură, ceea ce precizează Dinulescu ca fiind un element de diferențiere a acestuia față de ceilalți arhitecți ar fi chiar scrierile sale. Deși Cantacuzino reușește acest lucru doar la nivel teoretic, în practică lucrările sale apropiindu-se în mod evident de arhitectura modernă, teoreticianul își îndreaptă scrierile în direcția relației dintre tradiționalism și modernism/funcționalism. Acesta încearcă să evite astfel adoptarea unei posturi tranșante, care semnificau, de cele mai multe ori, fie închiderea în sfera localului (cazul tradiționaliștilor), fie adoptarea cu orice preț a tendințelor occidentale. Acesta din urmă este cazul moderniștilor, deși, așa cum am prezentat în capitolul dedicat urbanismului modern, funcționalismul promovat de către arhitectura moderniă însemna, în mare parte, renunțare deplină la elementele din trecut și la patrimoniu, atitudine aspru criticată începând cu anii 1970 de către teoreticienii și arhitecții europeni.
Aceasta este personalitatea conturată de Bucureștiul antebelic și interbelic. Capitala României este precum un palimpsest. Fiecare dintre clădirile și spațiile sale constribuie la conturarea unei istorii încărcate de multiple perioade istorice, schimbări politice și tendințe sociale. Mai mult decât alte orașe mari Europene poate, Bucureștiul este, de fapt, o pluralitate de orașe, suprapuse unele peste celelalte, ce conturează astăzi imaginea care ne adăpostește și influențează viața cotidiană. Perioada secolului al XX-lea a fost extrem de activă din punct de vedere urbanistic pentru București, dacă ar fi să considerăm faptul că, în perioada anilor 1880 zona administrativă a orașului era înscrisă încă în Inelul Principal de Circulație (Șoseaua Ștefan cel Mare, Șoseaua Mihai Bravu, Calea Văcărești, Șoseaua Olteniței, Șoseaua Viilor, Bulevardul Tudor Vladimirescu, Șoseaua Grozăvești, zona Pasajului Basarab, Șoseaua Nicolae Titulescu). Prima jumătate a secolului al XX-lea a fost cel care a oferit orașului unele dintre cele mai reprezentative și valoroase construcții arhitecturale, fie că vorbim despre clădiri realizate în stilul neoromânesc, fie că este vorba despre stilul internațional/modern. În decursul unui singur secol, acest oraș și-a mărit suprafața de cel puțin 10 ori, adaugând acestui fenomen de expansiune urbană în suprafață și intervențiile asupra construcțiilor existente, unele dintre ele căpătând, grație stilului perioadei, elemente de modernitate și o imagine arhitecturală ușor modificată. Desigur, acesta este doar cazul primei jumătăți a secolului al XX-lea, dar și cea de-a doua, deși complet diferită, a marcat la fel de pregnant evoluția ulterioară a societății românești, sub toate aspectele sale.
București – capitală a României în intervalul 1945 – 1989
După sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, Europa a fost divizată. Opt țări din blocul Oriental au intrat sub dominația Uniunii Sovietice. Acestea au fost Albania, Bulgaria, Ungaria, Polonia, RDG, România, Cehoslovacia și Iugoslavia. Celelalte state europene au început să-și construiască strategiile de refacere economică în urma războiului, ajutate fiind de Statele Unite ale Americii. Acest ajutor s-a concretizat în Planul Marschall, semnat în anul 1947.
Soulet descrie țările care au intrat sub dominația U.R.S.S. după cel de-al doilea Război Mondial ca fiind defavorizate de poziția lor geografică. Ele au fost, menționează Soulet, rând pe rând disputate de marile puteri ale momentului, din cauza poziției lor, la limita dintre Occident și Orient. Ieșind de sub conducerea totalitară în 1989, aceste state sunt acum parte din structurile Uniunii Europene (Soulet, 2011: 4). Această schimbare a avut loc, pentru țările Europei de Est, într-un moment al unei duble tranziții. Pe de o parte subliniem provocările impuse de trecerea de la regimul comunist spre democrația parlamentară, ce presupune o serie întreagă de adaptări și modificări în structura socială, politică și economică a statului. Toate acestea se suprapun peste un fond general de tranziție, diferit, ce caracterizează lumea întreagă încă din perioada anilor 1970. Contextul actual mondial este caracterizat de trecerea de la perioada modernă la post-modernism, fiind marcat de patru categorii de megatendințe: schimbările climatice, globalizarea, creșterea mobilității fizice și culturale, evoluția tehnologiei.
După abdicarea forțată a Regelui Mihai I, în data de 30 Decembrie 1947, a fost proclamată Republica Populară Română. Dinu Giurescu menționează că această nouă formă de conducere, democrația parlamentară, era definită într-un document de partid, spre sfârșitul anului 1948, ca „o formă de trecere de la capitalism la socialism” (2013: 33) sau „o formă de alianță îndreptată împotriva claselor exploatatoare și având ca scop înfăptuirea și consolidarea definitivă a socialismului” (2013: 33). Începe astfel procesul de eliminare a claselor sociale, o politică pusă în aplicare până spre începutul anilor 1960.
Din punct de vedere al spațiului construit, Giurescu definește patru intervale majore în arhitectura românească din perioada 1944-1989. Astfel, acesta delimitează prima etapă, între 1944 și 1949 ca fiind perioada de instaurare a dictaturii în România și de reconstrucție a fondului urban distrus în urma războiului. Cea de-a doua etapă este marcată ca fiind înscrisă în intervalul 1949 – 1960 (Giurescu, 2013: 1142). Această etapă are două perioade. Pe de o parte, începând cu 1949 și până la moartea lui Stalin, în 1953, România, la fel ca toate celelalte state aflate sub influența U.R.S.S.-ului, era în perioada de stalinizare sau sovietizare. După această etapă însă, spre sfârșitul anilor 1950 se intră într-o etapă de destalinizare, în care se încearcă reîntoarcerea, din punct de vedere stilistic, la perioada de dinaintea conducerii staliniste. O interpretare asemănătoare a etapelor arhitecturale în perioada comunistă din România a fost realizată și de către arhitectul Vasile Țelea. Spre deosebire de Giurescu însă, acesta exclude etapa 1944-1947, definind intervalele începând cu 1948-1957. Această etapă a fost caracterizată de Țelea, asemenea lui Giurescu, ca fiind perioada de reconstrucție a infrastructurii distruse în urma războiului, dar ca fiind și o perioadă de izolare pentru țara noastră, dat fiind că s-a renunțat „la valorile câștigate prin exercițiul modern al etapei anterioare, o izolare față de pluralitatea de expresii din lumea arhitecturii occidentale” (Țelea, 2005: 66), în favoarea construirii imobilelor de locuințe înalte. Obiectivul principal era rezolvarea problemei puse de realizarea locuințelor de masă, dublată fiind și de necesitatea recuperării fondului construit distrus în timplu războiului. Aceată etapă a fost prima parte a procesului de îndepărtare ideologică și programatică de țările Europei Occidentale.
Țelea definește primul interval între anii 1948 și 1957, având ca reper pentru începerea etapei secunde, „realizarea, în 1958, de către arhitectul Cezar Lăzărescu (1923-1986), (împreună cu Lucian Popovici) a Restaurantului „Perla” din stațiunea Eforie Nord, într-o arhitectură cu certe valențe de modernitate” (Țelea, 2005: 66). Giurescu menționează o primă etapă între anii 1944 și 1949, apoi o a doua etapă între 1949 și 1960. Deși intervalele sunt fluide, credem că momentul cel mai important care a generat o schimbare a orientării în arhitectură a fost sfârșitul dictaturii lui Stalin, în 1953 și ulterior dizolvarea Academiei Sovietice de Arhitectură, în 1955. După cum menționează Giurescu, spre sfârșitul anilor 1950, „apar începuturile destalinizării” (Giurescu, 2013: 1142).
Destalinizarea apare simultan în toate statele satelit ale U.R.S.S.-ului. Aceasta nu a fost decât o încercare, însă, deoarece, așa cum precizează filosoful de origine rusă, Boris Groys, la o analiză atentă a scenei culturale rusești dintre anii 1960-1970, se observă că orice încercare de depășire a perioadei Staliniste se transformă, progresiv, într-o simplă reproducere a sa (1990: 120). În ciuda acestui fapt, perioada merită menționată ca o încercare de reorientare către principiile Europei Occidentale. Atât Guirescu cât și arhitectul Țelea menționează această etapă ca un moment de racordare la arhitectura practicată în Occident, în conformitate cu principiile schițate în Carta de la Atena în anii 1933 de către arhitectul Le Corbusier (Giurescu, 2013: 1142). Între clădirile realizate în București în acea perioadă se numără Sala Palatului (1960, arhitecți Horia Maicu, Tiberiu Ricci, Ignace Șerban), Blocul de locuințe „Scala” (1959, arhitecți Virgil Nițulescu, Alexandru Iosif) sau ansamblul de locuințe din Piața Sălii Palatului (1960, arhitecți Horia Maicu, Traian Stănescu, Leon Garcia, Tiberiu Niga, George Filipeanu) (Țelea, 2005: 66-69).
Odată cu racordarea la principiile arhitecturale occidentale, însă, spre sfârșitul anilor 1960 este înregistrată o schimbare la nivel mondial. În cazul României, aceasta coincide cu venirea la conducere a lui Nicolae Ceaușescu, fapt ce aduce cu sine îndepărtarea progresivă de U.R.S.S. și definirea unei linii ideologice și programatice proprii. La nivelul Europei Occidentale însă, moartea marilor arhitecți moderniști Le Corbusier (Franța, 1965) dar și a lui Gropius și Mies van der Rohe, ambii decedați pe teritoriul Statelor Unite ale Americii (1969), dar având o influență notabilă asupra arhitecturii moderniste europene, împreună cu conștientizarea problemelor de mediu, economice și sociale pe care stilul modern le-a generat la nivelul orașelor, aduc cu sine o schimbare de orientare în arhitectura mondială, proteste și manifestări în rândul populației. Sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970 reprezintă începutul tranziției de la modernism spre post-modernism, presărată fiind de modificări în ceea ce privește implicare populației, raportarea la patrimoniul construit, raportarea la mediu.
Ultimul interval definit în arhitectura comunistă românească este cel al deceniului comunist 1980-1989. Factorul declanșator al schimbării de orientare a fost cutremurul din 1977. Pentru Nicolae Ceaușescu, acesta a fost momentul deciziei de realizare a unui nou centru civic pentru București, implicându-se și impunându-și voința proprie în deciziile privitoare la arhitectura și urbanismul Bucureștean și național (Giurescu, 2013: 1142). Acesta a fost momentul celor mai mari demolări suferite de capitală. Leahu menționează că în timpul ultimelor decenii de dictatură a fost distrus aproximativ 20% din perimetroul construit al orașului (Leahu, 1995: copertă). Demolările menționate au avut ca scop realizarea acestui nou centru civic, situat în zona centrală a capitalei, întinzându-se de la Dealul Arsenalului (Spirii) până la Piața Alba Iulia. Funcțiunea acestui centru urma să fie una politico-administrativă și principalul motiv pentru care a fost ales locul respectiv a fost atât poziția avantajoasă din punct de vedere compozițional (o pozițio dominantă în raport cu orașul) cât și siguranța din punct de vedere seismic (Panaitescu, 2012: 184).
Fig. 3: Zona noului Centru Civic ales de Nicolae Ceaușescu
Dinu Giurescu menționează că lucrările la Casa Poporului și Bulevardul „Victoria Socialismului” (actualul Bulevard Unirea) au fost inaugurate în data de 25 iunie 1984. Pentru a face loc Casei Poporului (actualul Palat al Parlamentului) au fost desființate, consemnează Giurescu, 44 de străzi și toate construcțiile aflate de-a lungul acestora. Acestui număr i se adaugă și câteva străzi desființate parțial (2013: 411). În urma unei discuții cu un fost locuitor al zonei, angajat al Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” în anii 1984, acesta menționează că „zona respectivă era locuită de foarte mulți arhitecți. Erau niște case superbe acolo. Când au început demolările nu mi-a venit să cred. Plângeau ca niște copii văzând cum li se distrug casele. Li s-au dat în schimb apartamente.” (bărbat, 63 ani, fost angajat IAIM). Alexandru Panaitescu precizează că în urma cutremurului din 4 martie 1977 s-au prăbușit peste 32 de blocuri din București (arhitectură modernă, neoclasică sau Art Deco) care datau din perioadele antebelică și interbelică. Alte aproximativ 150 de construcții au fost puternic avariate (Panaitescu, 2012: 147). Unele dintre aceste construcții avariate, cum este cazul Hotelului Francez de pe Calea Victoriei, au fost ulterior definitiv demolate.
Perioada dintre anii 1980 și 1989, ultimul deceniu al comunismului a fost și cel mai activ în ceea ce privește intervențiile în țesutul orașului. Pentru a realiza Bulevardul Victoriei Socialismului (Bulevardul Unirii) au fost demolate toate construcțiile care îl delimitau de-o parte și de cealaltă. Are o lungime de 4.5 km și o lățime de 92 m, fiind dispus arbitrar și în total dezacord cu geografia orașului (D. Harhoiu, 1997: 18 în Giurescu, 2013: 1145). De-a lungul bulevardului au fost realizate blocuri cu un regim de înălțime de aproximativ P+10. În spatele acestora se pot vedea și astăzi urmele vechilor cartiere de locuințe individuale. Impactul pe care l-a avut cutremurul din 1977 asupra Bucureștiului a determinat ca între anii 1978 și 1979 să se construiască foarte multe blocuri de locuințe. Urgența recuperării fondului construit de locuințe precum și schimbarea normativelor cu privire la rezistența la cutremure, însă, au generat soluții din ce în ce mai simpliste, fără preocupare pentru imaginea arhitecturală și foarte repetitive.
Arhitectul Gheorghe Leahu prezintă viața cotidiană dintre anii 1985 și 1989 în jurnalul său, publicat în lucrarea Arhitect în „Epoca de Aur” (2013). Leahu era arhitect șef la Institului de Proiectare „Proiect-București”, cel mai mare institut de proiectare din țară, în care, spune acesta, „se revărsau în valuri indicațiile „geniale” ale dictatorului, ce desfigurau Bucureștiul” (Leahu, 2013: 5). Acesta descrie statutul arhitectului din acea perioadă, acela de unealtă a dictatorului, care s-a autoproclamat arhitectul nr. 1 al nației (Țelea, 2005: 93). Așa poate fi rezumat ultimul deceniu al comunismului în România, perioadă descrisă în unanimitate ca fiind cea mai distructivă etapă din perspectiva patrimoniului arhitectural, în special pentru București.
Fig. X: Curentele arhitecturale în România și influențele externe de-a lungul secolelor al XIX-lea și al XX-lea.
Procesul de anihilare socială
În toate țările comuniste, viața politică, socială și economică era condusă de către Partidul Comunist. În România, acest partid era PCR, adică Partidul Comunist Român.
Colectivizarea (1), începută în România după anul 1949, a durat până în 1962. Acesta a fost un proces cu scop economic și social, caracterizat de Soulet ca fiind un mijloc prin care societatea ar fi fost mai bine controlată de către stat (2011: 83). Soulet precizează că pentru noile regimuri comuniste, colectivizarea însemna în primul rând o mare operațiune de supunere a societății rurale (2011: 83). Colectivizările, la fel ca și naționalizările, sunt parți componente ale luptelor de clasă desfășurate pe tot parcursul perioadei comuniste.
A doua mare intervenție socială în structura noilor state comuniste a fost procesul de dezagregare a Bisericilor (2). Scopul acestor intervenții a fost de a anula influența exercitată de Biserică asupra populației. În cadrul programului de „sistematizare” a capitalei, Ceaușescu a condus operațiunea de deplasare sau demolare a bisericilor, considerate indezirabile de conducerea comunistă. Ceaușescu a desființat prin decret guvernamental Biserica Română „Unită” (greco-catolică) în scopul ruperii legăturilor bisericii cu Roma. În urma protestelor venite din partea unor preoți uniți, menționează Giurescu, au fost întemnițați o mare parte dintre aceștia. „Proporțional cu numărul total al slujitorilor ei, Biserica Unită (greco-catolică), a avut cel mai mare precedent de preoți și ierarhi întemnițați și de episcopi decedați în temniță” (Giurescu, 2013: 65).
Începând cu anii 1980, în București s-au produs numeroase demolări și translatări ale lăcașurilor de cult. Panaitescu menționează că în zona prevăzută pentru realizarea noului Centru Civic al capitalei, în partea de est în mod deosebit, se aflau numeroase zone de locuit în special evreiești, de la mijlocul secolului al XIX-lea. Această populație era „concentrată în jurul multor sinagogi și temple de rit mozaic” (Panaitescu, 2012: 247). În anii 1980, ca urmare a migrației masive a acestor comunități, sinagogice și templele erau închise și s-a trecut la demolarea lor imediată, în ciuda valorii lor simbolice (Panaitescu, 2012: 247). Alte biserici, însă, ortodoxe fiind, erau încă funcționale, fapt ce nu a împiedicat conducerea comunistă a acelei perioade să le demoleze sau să le translateze, în cel mai bun caz. Astăzi, numeroase biserici se găsesc încă ascunse în spatele unor blocuri comuniste. Un cercetător de origine franceză menționează, referitor la bisericile și vechile cartiere de locuințe individuale din jurul acestora, că nu au dispărut complet. Acestea se găsesc expuse ca într-o vitrină, întrezărindu-se în spatele unor blocuri mai noi, comuniste (Ruffat, 2004: 112).
A treia etapă a procesului de anihilare socială a României a fost reprezentată de de-culturalizarea populației (3). Acesta a fost un proces care s-a concretizat în rescrierea istoriei predate noilor generații de elevi. Această măsură a avut ca principal scop înlocuirea educației burgheze cu noua cultură socialistă. „Scriitori, profesori, jurnaliști nu mai aveau dreptul să scrie decât sub controlul Cenzurii” (Soulet, 2011: 87). Literatura, istoria și arta (cuprinzând în această categorie și arhitectura) au devenit instrumente utilizate de comuniști pentru atingerea scopului de reeducare a populației. Giurescu menționează că, la data de 3 august 1948 (decretul nr. 175), a fost publicată legea pentru reforma învățământului, prin care toate contractele existente ale cadrelor didactice au fost anulate (Giurescu, 2013: 61). În perioada următoare s-au realizat modificări numeroase în învățământ, fiind angajațe persoane noi.
Naționalizarea locuințelor urbane (4) a reprezentat și ea una dintre prioritățile Partidului Comunist. Aceasta a constat în „confiscarea proprietății private” (Giurescu, 2013: 56). Naționalizarea locuințelor urbane a avut loc, în mare parte, în anii 1950, urmând apoi alte două etape, în anii 1970 și 1980. Decretul pentru „naționalizarea unor imabile” (Giurescu, 2013: 101) a fost emis la data de 19 aprilie 1950.
Politica regimului comunist în arhitectură și urbanism
După sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, statele trec printr-un proces de refacere și restabilizare. În București, până spre sfârșitul anilor 1940, au fost realizate atât construcții cu caracter modern, precum în restul Europei, cât și câteva construcții în spiritul realismului socialist. În anul 1948, menționează Panaitescu, „primele studii pentru un obiectiv prioritar al regimului comunist, cum era Casa Scânteii, propuneau soluții moderne de arhitectură” (2012: 18). Acestea au fost însă repede uitate și înlocuite cu o arhitectură monumentală, inspirată de construcțiile realizate la Moscova (planuri refăcute în anul 1949).
După această perioadă de tranziție, începând cu anul 1949, au fost adoptate primele programe de dezvoltare economică în stil socialist. În acest scop au avut loc numeroase schimbări în ceea ce privește activitățile de arhitectură și urbanism care, alături de arte, muzică și literatură, erau considerate instrumente de bază, în scopul impunerii realismului socialist.
Până spre jumătatea anilor 1950, se realizează studii privind locuirea colectivă și se trece la elaborarea primelor norme tehnice și a indicilor tehnico-economici privind conformarea acestora (Panaitescu, 2012: 19). Concomitent, începe procesul de ideologizare a activității de arhitectură și urbanism prin impunerea realismului socialist. Arhitecții sunt înregimentați în cadrul marilor institute de proiectare (Institutul Proiect București, Institutul pentru Proiectarea Orașelor și Construcțiilor Publice și de Locuit – ISPROR, înființate prin hotărârile CC al PMR din noiembrie 1952), pierzându-se libertatea profesiei de arhitect. Prin Hotărârile CC al PMR și a Consiliului de Miniștri din RPR cu privire la construcția și reconstrucția orașelor și organizarea activității din domeniul arhitecturii, din 13 noiembrie 1952, a fost instituit un cadru strict și centralizat pentru a organiza și dirja activitățile în arhitectură și urbanism. Accentul este mutat din sfera stilului și a frumosului în arhitectură și urbanism, concentrându-se, în acea perioadă, asupra priorităților sociale și economice ale statului (Panaitescu, 2012: 19).
În Capitală, proiectarea locuințelor și cea mai mare parte a construcțiilor socio-culturale au fost realizate de către IPB (Institutul Proiect București). Arhitectul Gheorghe Leahu povestește despre perioada în care era „arhitect șef al unui mare colectiv de specialiști de elită din Institutul „Proiect-București”, cel mai mare institut de priectare din țară” (Leahu, 2013: 5). Acesta precizează că era o perioadă foarte dificilă pentru locuitorii Capitalei (vorbește despre anii 1984-1985), în timp ce la IPB „se revărsau în valuri indicațiile „geniale” ale dictatorului, ce desfigurau Bucureștiul” (Leahu, 2013: 5).
Compoziția aparatului de stat dedicat arhitecturii și urbanismului
După adoptarea hotărârilor din noiembrie 1952, principala măsură instituțională a fost înființarea unui minister al arhitecturii – Comitetul de Stat pentru Arhitectură și Construcții – CSAC. Acesta își modifică denumirea, începând cu anul 1959, în Comitetul de Stat pentru Construcții, Arhitectură și Sistematizare – CSCAS. Ministerul arhitecturii era subordonat, în mod direct, Consiliului de Miniștri, format în urma reorganizării Comitetului de Stat pentru Construcții (1948 – 1952).
CSAC coordona, din punct de vedere profesional, direcțiile de arhitectură și sistematizare din cadrul administrației locale. Tot în subordinea directă a CSAC se afla și Institutul pentru Proiectarea Orașelor și Construcțiilor Publice și de Locuit – ISPROR. Administrației locale îi era subordonat Institutul Proiect București (IPB), care a fost înființat în urma hotărârilor din noiembrie 1952. În planul învățământului superior, Facultatea de Arhitectură, care până în acel moment aparținea Institutului de Construcții din București, este desprinsăde acesta și transformată în Institut de Arhitectură.
Consiliul de Miniștri
Minister al arhitecturii
(Comitetul de Stat pentru Arhitectură și Construcții – CSAC)
Direcția de arhitectură și sistematizare Uniunea Arhitecților ISPROR
(Administrația locală)
Institutul Proiect Bucureșt – IPB Revista Arhitectura RPR
Tot ca urmare a hotărârilor din noiembrie 1952, este înființată Uniunea Arhitecților, aflat în subordinea Comitetului de Stat pentru Arhitecturăși Construcții – CSAC. Sub egida UA, până spre sfârșitul anilor 1960, este publicată Revista Arhitectura RPR. După aceea, revista va apărea „și sub egida CSAC/CSCAS, apoi pânăîn 1971 a CSEAL; în anii ’80, ca orice publicație, conținutul revistei va fi cenzurat de CCES” (Panaitescu, 2012: 41).
Bucureștiul după Revoluția din 1989
„A căzut Ceaușescu! Trăiască Libertatea!” (Florescu, 2008: 449)
În lucrarea Confesiunile unui cafegiu (Florescu, 2008), Gheorghe Florescu povestește experiențele sale din perspectiva unui participant la viața cotidiană din România comunistă. Povestește începutul afacerii sale în anii comunismului, anii în care a fost deținut, problemele cu reprezentanții puterii, și foarte important, entuziasmul cu privire la sfârșitul regimului comunist, atât al familiei sale cât și al prietenilor, speranțele populației cu privire la o viață mai bună.
„Trăiască Libertatea!” (Florescu, 2008: 449) poartă cu sine amintirea speranțelor locuitorilor României într-un mod de viață mai bun, ca urmare a Revoluției din 1989, cât și disperarea populației din acei ultimi ani ai comunismului. Același entuziasm cu privire la sfârșitul dictaturii îl emană și arhitectul Gh. Leahu (2013: 250-256) în lucrarea Arhitect în „Epoca de aur”, în care povestește ultimii ani ai regimului Comunist, între 1985 și 1989.
În anul 2011 însă, Soulet constată, ca urmare a unei cercetări empirice desfășurate pe teritoriile ex-comuniste, ca la nivelul populației disconfortul este general. În ciuda faptului că au trecut mai mult de 20 de ani de la schimbarea regimului, acesta a observat trei categorii de manifestări. Victimele revoluției sau membrii familiilor acestora manifestă resentimente față de noua formă de conducere și față de politicieni. Persoanele cu vârste înaintate prezintă sentimente de nostalgie față de regimul comunist, în timp ce tinerii se arată indiferenți și dezinteresați (Soulet, 2011: 226).
Teoria lui Soulet este susținută de cercetarea emipirică desfășurată pe terioriul României, în câteva orașe de dimensiuni mici. Bătrânii se arată dezamăgiți de modul în care evoluează societatea și economia țării. „Este dificil pentru că nu există locuri de muncă pentru tineri. Înainte, îi luau de pe stradă și îi duceau la muncă, acum îi iau de la muncă și îi aruncă în stradă. Acum e prăpăd. Ăștia care au luat țara, au prăpădit-o. Dacă ar învia Ceaușescu, acum ar muri fără glonț, să vadă ce au făcut urmașii lui.” (bătrân, 88 ani, îngrijitor la biserică). Prin aceste cuvinte, bătrânul își exprimă nostalgia față de vechiul regim. Spune în acest interviu, în vara anului 2013, că din punct de vedere economic, el este nevoit să ofere sprijin copiilor și nepoților săi, din pensie, deoarece salariile lor sunt insuficiente, respectiv inexistente.
În ceea ce privește atitudinea tinerilor față de situația actuală din România, statisticile arată că tinerii cu vârste cuprinse între 15 și 24 de ani sunt cei mai mulți care părăsesc, urmați de cei cu vârste cuprinse între 25 și 64 de ani (INS, 2012). Un tânăr de aproximativ 20 de ani declară că „aici e fain locul, e un loc foarte frumos, cu priveliște frumoasă, dar n-am unde lucra” (bărbat, 20 ani, șomer). Acesta menționează că dorește să plece din țară pentru a-și căuta un loc de muncă într-o altă țară din Uniunea Europeană. Institutul Național de Statistică din România a publicat că în ultimii 25 de ani, mai mult de 2.3 milioane de români (aproximativ 100 000 de români în fiecare an) au emigrat. În anul 2012, statisticile arătau că majoritatea au emigrat în Spania (34%), Italia (46%), Germania (7%), Marea Britanie (4%), Ungaria (3%), alte țări (6%) (Pele, 2014)
Fig 2: Fluxul de emigranți din România în 2012 (INS)
Din punct de vedere arhitectural și urbanistic, perioada ce a urmat revoluției din 1989 corespunde etapei de tranziție pentru România. La nivel global, însă, aceasta se situeză pe fondul instabil al unei duble tranziții, dat fiind că, începând cu anii 1970 – 1980, lumea întreagă a intrat într-o etapă post-modernă, ale cărei principale trăsături sunt globalizarea, creșterea tot mai rapidă a mobilității, dezvoltarea tehnologiei și conștientizarea marilor probleme de mediu (necesitatea de dezvoltare durabilă). Circulația modelelor de organizare a vieții urbane aduce cu sine inspirarea unor state din modelele de dezvoltare ale altor state. România, ca stat recent ieșit din regimul comunist, caută să își regăsească stabilitatea în această perioadă de tranziție, în modelele statelor occidentale, mult mai experimentate din punct de vedere democratic. Pornind de la schimbările menționate anterior, însă, putem afirma că statele Europei Occidentale se află ele însele într-un proces de redefinire a valorilor.
Toate aceste trăsături ale lumii post-moderne sau post-industriale au generat schimbări majore în modul de organizare a localităților urbane. Peter Calthorpe discută despre schimbările prin care treceau orașele americane de la sfârșitul secolului al XX-lea. Printre acestea sunt enumerate congestiile de trafic, problema prețului foarte ridicat în cazul locuințelor situate în apropierea centrului orașului, stresul cauzat de locuirea într-o metropolă sau lipsa spațiului. O altă schimbare înregistrată în orașele post-industriale este la nivelul stilului de viață al populației. În cazul familiilor cu copii, care, spune Calthorpe, preferă locuirea în suburbii, acesta duce la permutări continue ale membrilor familiei între casă și locul de muncă, fapt ce generează stres și extenuare (Calthorpe, 1989: 351-352).
Populația urbană începe să se simtă sufocată de marele oraș, motiv pentru care spațiul începe să devină mai important decât proximitatea de centru, în special în cazul familiilor cu copii. Tinerii necăsătoriți, așa cum menționează și Calthorpe (1989: 351), preferă zona centrală, care este mult mai ofertantă din punct de vedere al activităților, producându-se astfel o segregare la nivelul populației în funcție de vârstă și statut.
La nivelul Bucureștiului fenomenul este asemănător. Stresul și spațiul limitat din oraș, precum și prețul mult mai redus din localitățile-satelit ale capitalei, au determinat locuitorii să migreze către aceste așezări. Dacă la începutul anilor 2000 aceste localități erau în mare parte monofuncționale (doar de locuit), astăzi atât ele cât și periferiile orașului propriu-zis se transformă în noi centre urbane (spre exemplu, zona centrelor de afaceri, mallurile de la periferia capitalei etc).
Polii economici ai Bucureștiului astăzi
Istoricul A. Majuru afirmă că orașul și-a schimbat polii economici și sociali de-a lungul timpului. Această afirmație este susținută, din punct de vedere teoretic, de studiile lui J. Jacobs (1961: 150-151) asupra evoluției orașelor. Majuru precizează că viața socială de-a lungul Căii Victoriei a dispărut, iar zona dintre Piața Unirii și Piața Romană începe, încet, să fie redescoperită. Cele patru condiții menționate de către Jacobs cu privire la constituirea unui pol economic eficient sunt: diversitatea urbană, accesibilitatea ridicată, diversitatea arhitecturală (dinamica urbană constituită din nou și vechi în același timp) și o mare densitate a populației. Calea Victoriei este aproape falimentară, în prezent. Trotuarele înguste și lipsa spațiilor de socializare, a spațiilor publice dedicate agrementului, promenadei și relaxării au transformat-o într-o arteră de tranzit. Bulevardul Regina Elisabeta își revine lent, datorită unor magazine și restaurante care încep să-și găsească locul de-a lungul său, deși, cu ceva timp înainte, acesta era spațiul dedicat rafinamentelor și distracțiilor. Asemenea lui Jacobs (1961), Majuru consideră că „ameliorarea serviciilor revitalizează în mod clar o zonă și o arteră” (interviu cu istoricul A. Majuru, 13 decembrie 2013), fapt ce generează o mare densitate a populației, conform teoriei lui Jacobs.
Fig. X: Dispunearea marilor Centre Comerciale în București
În prezent, polii sociali ai Municipiului București sunt definiți nu artere de circulație, parcuri sau o promenade, ci de către marile centre comerciale (mall-urile). Principalele avantaje ale unor astfel de spații sunt marea diversitate funcțională și proximitatea serviciilor, de orice tip (alimentar, vestimentar, de recreație, cultural ș.a.m.d.). Arterele de circulație, care înainte defineau farmecul și atractivitatea orașului, devin astăzi secundare. Ele sunt doar o alternativă în raport cu marile centre comerciale (Mall-urile), care sunt vizitate, zilnic, de aproximativ 300 000 oameni („clienți”) și care înregistrează vânzări zilnice de 3-4 milioane de euro. O analiză realizată de Ziarul Financiar în 2014 arată că, potrivit datelor, fiecare bucureștean ajunge, în medie, o dată la 5-6 zile în mall. Acesta este, spune ZF, cel „mai amplu fenomen comercial și social al ultimului deceniu” (Moga în Ziarul Financiar, 2014).
Proiecte și studii asupra Municipiului București, după Revoluția din 1989
Actuala centură a Municipiului București a fost realizată în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, însă de atunci până astăzi orașul a continuat să-și mărească zona administrativă în interiorul acestui inel de circulație cu un perimetru de aproximativ 70 km. În perioada contemporană zona administrativă a capitalei rămâne încă în interiorul Șoselei de Centură (zona administrativă fiind cea marcată cu linie roșie în fig. X). Teritoriul ocupat de populația care lucrează în capitală și utilizează Municipiul București pentru activitățile cotidiene este însă mult mai extins, cuprinzând comunele și orașele din împrejurimi, precum Chitila, Mogoșoaia, Otopeni, Tunari, Afumați, Voluntari, Cernica, Glina, Jilava, Măgurele, 1 Decembrie, Bragadiru, Domnești ș.a.m.d.
În lucrarea Proiecte, studii și realizări ale Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” – C.C.P.E.C., este realizată o culgere a lucrărilor importante realizate de Centrul de Cercetare, Proiectare, Expertiză și Consulting al Universității de Arhitecturăși Urbanism „Ion Mincu” din București. Conform mărturiei autorului, acest centru a încercat a fi deschis și în timpul regimului comunist, în anii 1970, având însă, din cauza regimului politic din acea perioadă, o viață foarte scurtă, de doar 5 ani (Irimescu, 2006: prefață). Acesta a fost redeschis, însă, după anul 1989 (în anul 1992, prin H.G. 57/1992). Astfel au fost realizate numeroase lucrări post-comuniste asupra Municipiului București și nu numai. Printre ele se numără PUG București 2000, PUZ-ul Zonei Centrale a Municipiului București, PUZ-ul zonei râului Dâmbovița, PUZ-ul zona lacurilor Colentina, PUZ-ul zona de nord a Municipiului București, PUZ-ul zonei protejate București, PUZ-ul Piața Victoriei București, PUD Piața Presei Libere ș.a.m.d. (până în anul 2006). În această lucrare sunt prezentate proiectele realizate prin intermediul C.C.P.E.C. în intervalul 1993-2006, cumulând un număr de 449 proiecte. Acestora li se adaugă mai recentul CSB 2035 (Conceptul Strategic București 2035), elaborat în perioada anilor 2010-2011 și noul PUG București care este în prezent în faza de execuție. Obiectivele generale anunțate de lucrările și studiile majore care au fost realizate asupra Municipiului București și asupra altor orașe din România post-comunistă vizează integrarea europeană prin conturarea unei economii competitive, a identității și a unui stil de viață propice pentru locuitori.
Prin Planul Urbanistic General (PUG) elaborat între anii 1998-2000, se constata necesitatea de soluționare a unor probleme ale capitalei și încetarea risipirii spațiului urban printr-o evoluție controlată a orașului. La nivel conceptual se propunea prin PUG-ul Bucureștiului o Centură Verde-Galbenă care să înconjoare orașul și care urma să limiteze extinderea pe orizontală a acestuia. Centura Verde-Galbenă a Bucureștiului trebuia să cuprindă zone cu o densitate de locuire redusă și în cadrul cărora cea mai mare parte a teritoriilor să fie ocupată de spațiile verzi. Acest concept nu este nou, el fiind pentru prima dată menționat în perioada interbelică, ca urmare a extinderii foarte rapidă a orașului în teritoriu. C.C. Giurescu consemnează că, „se proiectează, în perioada dintre cele două războaie mondiale, o centură de plantație, un „inel verde” în afara căruia să nu se poată construi” (C.C.Giurescu, 2009 [1966]: 477-478).
Anterior anilor 1998-2000, menționează Irimescu, „fuseseră inițiate de către Primărie o serie de studii secvențiale pe probleme ori pe zone semnificative în vederea fundamentării PUG” (2006: 1). Tot în intervalul 1991-2000, Academia Română împreună cu PNUD a elaborat o schiță de strategie „România 2020”. De asemenea, spre sfârșitul anilor 1990 au început studiile pentru optimizarea circulației și transportului public din București. PUG-ul propunea închiderea inelului principal de circulație, pentru reducerea dificultăților de circulație în zona centrală a capitalei. Conform mențiunilor doamnei prof. Dr. arh. Doina Cristea, după patru ani de la aplicarea PUG-ului (la nivelul anului 2004), aceste propuneri nu au fost atinse din cauza cooperării reduse dintre Consiliul General șî Consiliile locale (Doina Cristea în Irimescu, 2006: 8). Neatingerea obiectivelor propuse prin PUG 2000 au fost puse pe seama „dificultăților tranziției” (Irimescu, 2006: 8) de către doamna prof. Dr. arh. Cristea.
Perioada anunțată pentru atingerea acestor obiective menționate prin PUG a fost anul 2025. Pe parcursul a 25 de ani, PUG-ul își propunea să transforme Bucureștiul într-o „Metropolă cu influență regional-europeană și rol de releu interregional și intercontinental” (Irimescu, 2006: 7). PUG-ul își propunea să păstreze, din punct de vedere administrativ, suprafața existentă a capitalei (228 km2), iar în componența Aglomerației Urbane București să fie incluse, alături de Municipiul București (cu un număr propus prin obiectiv de 2 165 000 locuitori, adică cu 7.8% mai mare decât cel existent în 2000), alte 3 orașe și 36 de comune (cu un număr de 335 000 locuitori, adică cu 21.4% mai mare decât cel existent în anul 2000) (Irimescu, 2006: 7).
Principalele direcții care au ghidat formularea obiectivelor din PUG2000 au fost, pe de o parte, „limitarea sau eliminarea disfuncționalităților constatate cu privire la obiectivele de utilitate publică” și pe de altă parte, „anticiparea viitoarelor necesități de dezvoltare privind obiectivele publice până în anul 2025” (Sandu et al, 1999). Colectivul de elaborare al Planului Urbanistic General din anii 1999-2000 a constatat dificultatea cu care se confrunta în privința realizării acestor obiective din motive relaționate cu rolul Bucureștiului la nivel național și internațional, din perspectiva calității sale de capitală a României. În această categorie sunt enunțate, pe de o parte, poziția geografică în Europa, la limita dintre Orient și Occident. Pe de altă parte, Bucureștiul este nucleul Aglomerației Urbane București, fiind și principalul motor economic al României. O altă dificultate a rezultat din pricina tranziției de la un regim politic la altul. Pregătirile pentru integrarea în Uniunea Europeană aduc cu sine numeroase provocări. Președintele francez François Mitterand declara în perioada anilor 1991 că aderarea țărilor ex-comuniste la Uniunea Europeană nu ar trebui să se producă decât după zeci și zeci de ani, menționează Soulet (2011: 280).
Efectele periodei de tranziție, enunțate în partea scrisă a PUG-ului, sunt ușor vizibile la nivelul fondului construit, prin necesitatea de redimensionare a instituțiilor publice pentru o mai bună funcționare, necesitatea realizării de locuințe sociale sau creșterea numărului de spații plantate. Un alt sector care avea nevoie de intervenții majore este cel al mobilității și transportului, datorită situației precare a sistemului de transport, lipsei autostrăzilor și a sectoarelor de tranzit principale (Sandu et al, 1999).
Principalele dificultăți în elaborarea PUG-ului dintre anii 1998-2000 au constat, spune Irimescu, în „absența unor politici urbane și a unor strategii pe termen lung” (2006: 1), pe de o parte. Pe de altă parte, procesul de tranziție a adus cu sine o defazare în ceea ce privește elaborarea planurilor cadastrale, în ceea ce privește statutul de proprietate, piața imobiliară, buna funcționare a administrației publice ș.a.m.d. (Irimescu, 2006: 1).
Zona distrusă între anii 1984-1986 de către demolările conduse de N. Ceaușescu pentru realizarea noului Centru Civic al Bucureștiului a prezentat un interes aparte pentru cercetători la începutul perioadei post-comuniste.
Fig. X: Zona distrusă între anii 1984-1986 pentru crearea noului centru civic al Bucureștiului (Iosa, 2006: 14)
Lucrările pentru transformarea acestei zone a Bucureștiului au fost inaugurate în data de 25 iunie 1984. Pentru a face loc Casei Poporului (actualul Palat al Parlamentului) au fost desființate, consemnează Giurescu, 44 de străzi și toate construcțiile aflate de-a lungul acestora. Acestui număr i se adaugă și câteva străzi desființate parțial (Giurescu, 2013: 411). De asemenea, un număr de 15 biserici aflate în acea zonă au fost fie demolate, fie deplasate. Alte câteva construcții importante pentru oraș au fost distruse, între care amintim Stadionul Republicii (ANEF), Opereta, Spitalul Brâncovenesc sau Halele Unirii (Iosa, 2006: 14).
Fig. X: Zona în care se aflau amplasate câteva dintre clădirile reprezentative demolate între anii 1984-1986 (Iosa, 2006: 14)
Ca urmare a distrugerii unei zone atât de ample a Bucureștiului, după Revoluția din 1989 această zonă a intrat în atenția profesioniștilor. S-a susținut necesitatea refacerii acestei părți a orașului pe care Ceaușescu a distrus-o și care a rămas nefinalizată după sfârșitul Regimului Comunist. Prin urmare, între anii 1995-1996 se organizează Concursul de Urbanism București 2000, patronat de către Președintele României (Ion Iliescu) și organizat de Guvernul României (având ca reprezentanți Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului, Pimăria Municipiului București și Uniunea Arhitecților din România, sub egida UNESCO și a Uniunii Internaționale a Arhitecților). Zona centrală a capitalei a prezentat un mare interes atât pentru arhitecții români cât și pentru cei străini. Nu mai puțin de 656 de echipe s-au înscris până la sfârșitul anulul 1995 în acest concurs (din 45 de țări, de pe toate continentele) (Uniunea Arhitecților din România, 1998: 27). Premiul 1 a fost decernat unei echipe din Germania (Hamburg) conduse de Meinhard von Gerkan și Joachim Zais. Evenimentul a avut loc la data de 20 Septembrie 1996. Proiectul a fost apreciat, în unanimitate de către membrii juriului, pentru maniera în care a fost gândită strategia generală de relaționare a țesuturilor urbane cu structuri diferite, considerându-se că acest proiect a răspuns cel mai bine obiectivelor enunțate prin temă (refacere a coerenței urbanistice, eliminarea fracturilor, atenuarea agresiunilor, crearea unui cadru flexibil pentru o dezvoltare urbană durabilă ș.a.m.d.) (Uniunea Arhitecților din România, 1998: 20).
O altă problemă a dezvoltării Bucureștiului care a intrat în atenția autorităților și a profesioniștilor a fost extinderea zonelor de locuit în afara limitelor orașului, mai exact, în localitățile din apropierea Bucureștiului. Această tendință a fost remarcată și de către Peter Calthorpe, care descria în anul 1989, făcând referire la orașele americane, buzunarele pietonale (the Pedestrian Pockets). Sursa buzunarelor pietonale, spune Calthorpe, este Orașul Grădină descris de către Ebenezer Howard la sfârșitul secolului al XIX-lea (the Garden City, Marea Britanie). În viziunea sa, Calthorpe sublinia necesitatea dezvoltării, asemenea orașului grădină descris de Howard, a unor localități de mici dimensiuni, înconjurate de zone agricole. Aceste zone trebuie să fie conectate la orașul mare prin mijloace de transport în comun accesibile în aproximativ 5 minute de mers pe jos (adică o distanță de aproximati 300 m). Această necesitate a reieșit din tendințele pe care le semnalase cu privire la locuire, având în vedere că odată cu sfârșitul secolului al XX-lea și continuând cu secolul al XXI-lea, „principalele criterii privind locuirea s-au schimbat dramatic” (Calthorpe în LeGates, Stout (ed.), 1989: 351). Criteriile locuirii, spune Calthorpe, s-au schimbat datorită modificărilor survenite în structura de bază a familiei, care acum este formată într-o proporție mult mai mare, din familii monoparentale (fapt ce crează probleme financiare în ceea ce privește achiziționarea unei locuințe în oraș).
La nivelul Bucureștiului, așa cum am arătat mai devreme, în decursul ultimilor ani s-au modificat polii economici, dezvoltându-se o policentralitate ce înglobează atât zone financiare cât și zone de loisir. De asemenea, având la bază nevoia de liniște, de spațiu și de evitare a traficului din interiorul orașului (caracteristici semnalate și de Calthorpe în cazul orașelor americane), se remarcă o dezvoltare din ce în ce mai accelerată a zonelor de locuire în localitățile din imediata vecinătate a Bucureștiului.
Acest fenomen a adus cu sine necesitatea realizării unui concept strategic pentru București și pentru zona sa de influență. Arhitectul șef al capitalei, Gheorghe Pătrașcu, numește CSB2035 (Conceptul Strategic București 2035) cel mai important studiu din punct de vedere al metodologiei (Pătrașcu în Ianăși, Alexandru, 2011: 15). Scopul pentru care a fost realizat acest Concept Strategic a fost fundamentarea noului PUG București (care în prezent, la nivelul anului 2014 este în fază de execuție) și de stabilire a principalelor „obiective pe care Bucureștiul și zona sa de influență vor trebui să le atingă” (strategie, structura CSB 2035, 2011). Ceea ce este important de subliniat este că acest Concept Strategic nu se limitează la zona administrativă a Bucureștiului, ci tratează în mod integrat și zona sa de influență, ca urmare a fenomenului semnalat anterior, de extindere a locuirii, din ce în ce mai mult, înspre localitățile învecinate.
PIDU
PUG
Zona Matache – creșterea și declinul unei comunități
Pornind de la teoria profesorului M. Maffesoli cu privire la relația care se stabilește între spațiul urban și societatea care îl locuiește, putem afirma că la sfârșitul secolului XIX, comunitatea care se forma în jurul acestei hale comerciale avea ca element central exact această hală, hala Matache. Michel Maffesoli, având o atitudine descriptivă direcționată către societate, explică prin intermediul lucrării sale, „L’espace de la socialité” (Maffesoli, 2008: 745 – 761) legătura directă dintre loc și fiița umană. Una dintre componentele esențiale ale societății se găsește în Pământul Natal (la terre Mère), afirmă Maffesoli, făcând referință la spațiul în care ia naștere un anumit fenomen sau o anumită ființă. Societatea are o dimensiune spațială, afirmație regăsită și la F. Choy, care definiște spațiul urban prin intermediul a două componente: spațiul construit și spațiul social. Maffesoli, făcând o analiză din perspectivă sociologică, afirmă că, analizând componenta spațială (spațiul construit), pot fi extrase informații privitoare la structură, modalitatea de dezvoltare, pluralitatea unei comunități urbane.
Maffesoli (1999) vorbește despre rolul cotidianeității, ca mijloc indispensabil pentru menținerea coezinii sociale. Pornind de la această teorie, am putea afirma că, fără îndoială, prima componentă a zonei Matatache, dispărută la începutul perioadei comuniste, a fost componenta socială, comunitatea urbană. Comunitatea formată din negustori, care a pus bazele acestei zone comerciale a Bucureștiului, dispare după cel de-al Doilea Război Mondial, când clasele sociale sunt eliminate de noul sistem iar hala trece în proprietatea statului. Ca urmare a acestor evenimente, componenta urbană rămâne în echilibru pentru o perioadă, fiind gestionată de stat, însă, în absența vectorului motrice, componenta socială, aceasa din urmă se degradează și ea, intrând într-un declin rapid în special după 1989, când nu mai beneficiază nici de grija puterii centrale, nici de o componentă socială care să îi asigure autosustinerea economică.
Problema
Comunitatea constituită în jurul halei Matache, denumită în această lucrare, în mod generic, zona Matache, prezintă diverse momente de evoluție și transformare, care se succedă pe parcursul celor aproape 120 de ani de existență (1879 – 2013).
Fig. 1: Grafic temporal privind evoluția zonei Matache între anii 1879 și momentul prezent
Graficul temporal relevă cinci mari intervale de evoluție sau schimbare ale zonei aflate în discuție: perioada de creștere și evoluție (1879 – 1947), perioada de relativă constanță și echilibru (1948 – 1989), perioada de declin (1989 – 2000), perioada de insalubritate (2000 – 2013) și perioada de renaștere în mentalul colectiv (2013 – prezent). Pentru perioada de constanță și echilibru, identificată ca aparținând comunismului, este important să menționăm trăsătura artificială a termenilor utilizați pentru caracterizare. Aceea a fost o perioadă în care zona nu a fost săracă, însă acest fapt s-a datorat conducerii centralizate. Orașele nu aveau zone sărace, toate fiind administrate și gestionate de către stat, în mod direct. Sărăcia în sensul propriu al termenului nu exista nici la nivelul orașului nici la nivelul societății. Cu toate acestea, în conformitate cu declarațiile unora dintre locuitorii actuali ai zonei, care se aflau în acel loc și in perioada comunistă, precum și a câtorva persoane care au locuit pe Strada Buzești în timpul comunismului, zona respectivă avea un aspect neplăcut atunci. „Să nu credeți că pentru că se afla în grija statului era îngrijită. De fapt, Buzești era o zonă insalubră a capitalei încă din perioada comunistă. Una dintre cele mai urâte. Nu vă imaginați cum arăta hala Matache în comunism. Eu nu cumpăram nimic de acolo pentru că am văzut și șobolani prin hala aceea. E adevărat că măcar atunci stătea în picioare.” (bărbat, 57 ani, electrician – fost locuitor de pe strada Buzești în anii 1978-1981). Intervalele menționate sunt fluide, în special în punctele de inflexiune ale graficului, însă avem certitudinea că momentul de maximă evoluție a zonei și halei Matache este perioada 1948, când piața primește titlul de „piață de stat”. În acel moment, numele său era Piața de stat Ilie Pintilie. În intervalul 1948-1989, perioada comunistă, statulul zonei rămâne același, adevăratul și rapidul declin al zonei fiind după revoluția din 1989. La momentul aprobării Planului Urbanistic General (PUG București), în anul 2000, care avea, conform spuselor profesorului universitar C. Enache, drept componentă și această diametrală, zona Matache era deja în stare insalubră. Hala Matache nu mai putea să-și justifice sensul și propria sa funcționalitate, cea care o caracterizase în perioada regalității. În momentul demolării sale, la data de 25 martie 2013, acest monument nu era decât fațada unei bănci și a unei farmacii de cartier. Se poate afirma, în acest moment, că a fost una dintre victimele perioadelor comunistă și post-comunistă prin care a trecut societatea românească.
Perioada ce a urmat demolării halei, chiar și puțin înaintea acestui moment, a reprezentat o etapă de renaștere din perspectiva mentalului colectiv. Un spațiu multă vreme ignorat, devine începând cu acel moment (pe care îl putem stabili la nivelul anului 2010, când încep demolările în zonă), centrul de interes al presei, ONG-urilor, autorităților și protestatarilor. Cu toate că demolarea (sau demontarea) halei Matache a fost inevitabilă, atenția atrasă asupra sa a determinat renașterea zonei (și implicit a halei Matache) din perspectiva mentalului colectiv.
În ceea ce privește componenta socială, la momentul apariției halei, comunitatea era constituită din negustori, categorie profesională aparținând clasei mijlocii. Era o comunitate într-o continuă dezvoltare, amplasată în proximitatea Gării de Nord. Contextul îi era favorabil, dat fiind că principala poartă de acces în oraș, gara, nou instaurată și aceasta, asigura tranzitul continuu al negustorilor în zonă. Gara de Nord a avut un rol determinant în evoluția economică a Zonei Matache. Practic, prezența sa în proximitatea zonei Matache se constituie ca o componentă distinctivă. Hala Matache, asemenea multor altor hale din București, construite în vremea lui Carol I, era o hală de cartier, menită să alimenteze comunitățile din vecinătatea sa (interviu cu istoricul A. Majuru, 13 decembrie 2013). Învecinarea acestei hale (Matache) cu Gara de Nord i-a modificat profilul său local, făcând din acest loc un punct de întâlnire al negustorilor nu numai din București, dar și din alte orașe din țară și străinătate (Bulgaria, Turcia ș.a.m.d.).
Perioada comunistă a distrus noțiunea de stratificare socială. Dispariția negustorilor odată cu clasa de mijloc și trecerea halei în grija statului a fost punctul de început al declinului său.
În preajma anilor 1980 zona dădea deja semne de sărăcie. Dispariția halei nu a fost întâmplătoare, cauzele venind din trecutul său. Decizia de demontare se datorează ignorarii acestui spațiu și a monumentelor ce îi constituiau identitatea. Atât administrația pulbică, precum și populația, i-au uitat importanța și semnificația pentru memoria orșului, demolarea fiind, prin urmare, doar un efect al acestor atitudini.
Metodologie
Capitolul dedicat istoriei și evoluție zonei Matache cuprinde, în primă fază, delimitarea teritorială a spațiului analizat. Nefiind o zonă definită din punct de vedere administrativ, pentru delimitarea zonei acesteia, ne-am raportat, în primul rând, la spațiul definit de către specialiștii care au elaborat Planul Urbanistic Zonal (PUZ-ul) pentru avizarea mutării Halei Matache. În al doilea rând, o altă delimitare teritorială luată în considerare a fost cea propusă de Arhitecții Voluntari, ca alternativă pentru proiectul realizat în zonă. O atreia delimitare teritorială a fost realizată prin intermediul hărților mentale cuprinse în cadrul interviurilor. Prin această tehnică, am stabilit trei categorii de limite: puternice, slabe și foarte slabe/difuze.
Această parte a cercetării cuprinde, în plus față de cercetarea calitativă prin interviuri, o cercetare a surselor istorice, documente de arhivă și planuri vechi ale orașului, care au ajutat la conturarea procesului în urma căruia zona Matache s-a format, a evoluat și ulterior a decăzut. Am analizat, astfel, planuri ale Bucureștiului identificate în Arhivele Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, precum și în arhivele Bibliotecii Academiei Române. De asemenea, am consultat documente istorice sau lucrări consacrate care au oferit informații asupra imaginii zonei Matache, de-a lungul celor trei etape: regalitate, comunism și perioada contemporană.
Din punct de vedere metodologic, sub-capitolul privind însemnătatea halei Matache pentru memoria locală reprezintă o cercetare calitativă, utilizând ca tehnică, interviul și cartografia mentală a spațiului. Scopul acestei etape din cadrul cercetării este de a identifica rolul pe care hala Matache îl are la nivelul memoriei colective. Prin conceptul de memorie locală este definit spiritul locului respectiv, cuprinzând atașamentul și legătura pe care locuitorii unui anumit spațiu urban le-au creat cu monumentele arhitectural-istorice, așa cum este cazul halei Matache. Faptul că acest monument istoric, în prezent nu se mai află pe acel amplasament oferă posibilitatea spre a înțelege poziția locuitorilor/utilizatorilor zonei față de decizia de demolare/demontare.
Cercetarea prin metoda interviurilor este bazată pe 16 interviuri. Criteriile de selecție a persoanelor intervievate au fost, în primul rând, familiaritatea față de spațiul analizat. Printre primele întrebări adresate informatorilor a fost cea cu privire la apartenența față de spațiul respectiv sau nu. În cazul în care oamenii respectivi nu locuiau în zona Matache sau în proximitatea acesteia, a fost important de aflat dacă utilizează frecvent zona, fie că lucrează în zonă sau că o tranzitează des pentru a ajunge dintr-o parte într-alta a orașului.
În cazul în care profesia persoanei intervievate nu este evidentă sau nu este menționată de către aceasta în cadrul discuției, am considerat important de aflat domeniul în care activează, pentru a analiza modul de raportare la operațiunea aflată în discuție. Întrebările menționate până în acest moment fac parte din prima etapă a interviului, care are scopul de a identifica datele generale privind nivelul educațional al populației din zonă, situația generală din punct de vedere economic și modul de raportare, din punct de vedere spațial, în raport cu limitele orașului (centru-periferie).
A doua etapă în cadrul interviului este cea privitoare la starea generală a comunității și la perspectivele de evoluție ale acesteia. Accentul a fost, în acest caz, pe principalele activități ale locuitorilor, ocupații, pe modul de percepția a zonei (săracă sau bogată), pe modul de percepție a intervenției urbane (realizarea bulevardului). Locuitorii au fost rugați să menționeze principalele neajunsuri ale zonei Matache, pentru a înțelege interesele primordiale ale lor în raport cu cadrul lor de viață.
Cea de-a treia etapă a interviului a fost concentrată asupra elementelor de spațialitate. Zona Matache, din perspectiva încadrării în oraș, este tangențială zonei istorice, ea fiind în același timp, o limită și o legătură. În cadrul acestei etape a interviului au fost urmărite elementele de compoziție spațială definite de Kevin Lynch: elementele liniare (strada), limita, cartierul, nodul de circulație și reperul (Lynch, 1960: 47-48). Pentru a înțelege zona în care locuitorii își plasează cadrul de viață în raport cu întreaga localitate, am încercat să identificăm limitele pe care le dau propriului lor cartier. După identificarea modului în care locuitorii se plasează în oraș, am fost interesați de locul pe care îl ocupă Piața Matache în interiorul acestui cartier. Din perspectiva infrastructurii sociale, complementar rolului Pieței Matache în cartier, se încearcă identificarea celorlalte elemente-reper din cadrul zonei. De asemenea, în cadrul interviului am încercat trasarea drumurilor structurante, prin identificarea traseelor importante și cel mai des utilizate, în funcție de preferințele locuitorilor.
A patra parte a interviului este axată pe problema identității, fiind aduse în discuție schimbările prin care a trecut zona în timpul comunismului și după Revoluție. După dezbaterea acestui aspect din punct de vedere istoric-identitar, accentul este trecut în plan economic, acolo unde încercăm să înțelegem maniera în care este percepută realizarea diametralei N-S Buzești-Berzei-Uranus pe termen lung.
În ultima parte a interviului sunt indentificate elementele de memorie socială, vizând cunoștințele locuitorilor cu privire la originea și profilul funcțional al zonei Matache, modul în care a apărut, de ce poartă hala acest nume, modul în care s-a modificat și se modifică în continuare.
Tehnica cartografierii mentale a spațiului este complementară acestui set de întrebări din cadrul interviurilor. Hărțile mentale au rolul de a trasa, din punct de veder mental, principalele axe și repere, limite și vecinătăți. Ele reprezintă „construcții subiective individuale și rezultatul interacțiunii în cadrul unui grup” (Baltasiu, Săpunaru, Bulumac, 2013: 77).
În cadrul cercetării noastre, hărțile mentale au rolul de a stabili imaginea subiectivă a utilizatorilor spațiului asupra conformării zonei, elementele sale importante, zonele din vecinătatea lor care au o valoarea semnificativă pentru grup, și nu în ultimul rând, limitele spațiului. Având în minte cele cinci elemente cheie menționate de Lynch (strada, limita, cartierul, nodul și reperul), intervievatorul utilizează tehnica hărților mentale pentru a constitui, în urma discuției subiective cu intervievatul, elementele compoziționale de bază ale spațiului aflat în discuție.
Analiza și interpretarea ulterioară a datelor are și o componentă statistică, ea bazându-se, ca și în cazul răspunsurilor primite în urma interviurilor, pe numărul de apariții în cadrul hărților mentale a unor elemente considerate importante. Harta mentală este structurată pe două planuri: micro și macro. Din punct de vedere micro, suntem interesați de limitele subiective pe care intervievatul le atribuie zonei, denumite în mod generic, Matache (limita). Se urmărește astfel conformarea zonei (cartierul), prin plasarea elementelor cheie (repere, străzi, noduri de circulație) din interiorul zonei și din imediata vecinătate. Ideea sub care au fost concepute aceste elemente cheie este aceea că, cele din interiorul zonei stabilite de către interlocutor formează, de fapt, structura de bază a zonei, în timp ce elementele din vecinătatea imediată sunt cadre de care se ancorează spațiul respectiv și prin intermediul cărora își crează legătura, mai departe, cu structura întregului oraș.
Al doilea plan este cel macro, în cadrul căruia intervievatul plasează zona în raport cu întreaga structură urbană a Bucureștiului. Se urmărește, astfel, percepția locuitorului asupra propriului cadru de viață. Așa cum am menționat anterior, zona Matache este tangențială Zonei Centrale a Capitalei, făcând posibilă atât percepția sa sub formă de limită, cât și sub formă de liant dintre două spații urbane distincte. Momentul constituirii sale ca parte a orașului a fost sfârșitul secolului al XIX-lea, când era periferie. Ulterior a evoluat, prin creșterea spațială a Bucureștiului, acum fiind chiar la punctul de întâlnire dintre zona central și restul orașului. Modul în care interlocutorii ancorează acest spațiu în cadrul Bucureștiului detrmină, de altfel, locul pe care i-l atribuie acestei zone urbane: un rol central sau unul periferic.
Toate datele adunate prin intermediul cartografierii mentale a spațiului, au fost operaționalizate în indicatori. Astfle, am stabilit o grilă de interpretare a hărților cu ajutorul căreia am putut urmări cu ușurință elementele comune, elementele de discontinuitate, punctele sporadice și accentele probemelor descrise anterior.
Delimitare teritorială
„Bucureștiul poate fi considerat un oraș martir. Nici un oraș din lume n-a suferit atâtea distrugeri, prin demolări premeditate, dictate de un singur om, în timp de pace, cât a suferit Bucureștiul în ultimele decenii de dictatură: a cincea parte din perimetrul său construit a fost rasă de pe suprafața pământului” (Leahu, 1995: copertă)
Diametrala N-S Buzești-Berzei-Uranus traversează Perimetrul Central al orașului, pe direcția Nord – Sud, din Piața Victoriei până în Piața Chirigiu. „…prin PUG, a fost deja figurată ca având un rol important în interiorul orașului București, în rețeaua de transport, axa aceasta din Piața Victoriei până în Piața Chirigiu (la intersecția Bulevardlui Tudor Vladimirescu cu Bulevardul Regina Maria). Ea acolo a apărut ca intenție, după care a dormit, ca și multe alte lucruri desenate pe hârtie și doar atât. Nu a trezit niciun fel de reacție, nici pozitivă nici negativă, și în 2000, Planul Urbanistic General a fost aprobat cu ea ca și componentă.“ (Interviu prof. dr. Arh. Constantin Enache – șef de proiect, iunie 2013). Din Piața Chirigiu, în conformitate cu ceea ce provede proiectul, aceasta ar trebui să descarce în Bulevardul George Coșbuc, în punctul de intersecție cu Inelul I de circulație al capitalei.
Fig. 2: Plan sugerând punctul de intersecție în care este prevăzută să descarce Diametrala N-S Buzești-Berzei-Uranus în partea de sud, în Piața Chirigiu
Numeroase controverse și discuții s-au strâns în jurul implementării acestui proiect, în special pentru prima parte a diametralei, cea dintre Piața Victoriei și Râul Dâmbovița. Cea mai mare parte a discuțiilor au fost centrate în jurul demolării unor construcții, clasate ca monumente. Hala Matache, prin prezența și rolul său în dezvoltarea zonei care îi poartă numele, a generat cel mai amplu val de proteste, dirijate atât către demontarea monumentului cât și către implementarea diametralei. În încercarea de a salva hala Matache pe amplasamentul său inițial, s-a propus modificarea profilului noului bulevard, s-au facut presiuni și chiar proiecte alternative, în speranța că va fi înțeleasă dorința de menținere și salvare a halei Matache. Protestele pot fi, și ele, categorisite în funcție de statutul profesional al persoanelor și de modalitatea de acțiune. În general, au fost protestele venite din partea ONG-urilor de profil, din partea locuitorilor zonei Matache și din partea specialiștilor (majoritatea arhitecți și urbaniști). Modalitățile de acțiune pot fi divizate în trei categorii: proteste în spațiul public urban, discuții în contradictoriu între profesioniști și administrație și o a treia categorie, manifestul prin prezentarea unor soluții alternative (spre exemplu, publicația lucrării „Cui i-e frică de cartierul Matache?”).
Eddy Cherki (1978: 187-201) discută momentul anilor 1970 când, la nivel mondial, este înregistrată o schimbare majoră cu privire la raportul față de mediu. Această perioadă, care marchează intrarea în post-modernism, este caracterizată printr-o conștientizare a problemelor legate de mediu, a faptului că resursele ne sunt limitate și a necesității de a trece la un mod de viață mai puțin risipitor. În acea perioadă au loc primele discuții cu privire la criza resurselor naturale, care vor duce la nașterea conceptului de dezvotare durabilă. România era, în acea perioadă, sub comunism, aflându-se chiar în prima parte a conducerii lui N. Ceaușescu. După revoluția din decembrie 1989, țara se vede racordată la tendințele post-moderne ale Europei, chiar dacă, în momentul instaurării comunismului, în 1948, continentul european era în perioada sa de maximă influență a gândirii moderniste. Putem spune deci că experiența comunistă trăită de România, dar nu numai, a venit ca o paranteză peste perioadele modernă și post-modernă ale Europei.
„Se evidențiază mișcările orientate spre apărarea mediului, contestând implementarea infrastructurilor de transport și circulație…” (Cherki, 1978: 192). Modernitatea, dominată în special de gândirea progresistă (orientată spre utilizarea mijloacelor noi de construcție ale secolulelor XIX-XX, arhitectura industrială etc) este contestată, după anii 1970, militându-se, începând din acea perioadă, pentru un mod de viață mai prietenos față de mediu, cu risipirea a mai puține resurse. Cherki menționează apariția unui număr de practici sociale, mai mult sau mai puțin sincronizate, care nu sunt legate de ideea de luptă urbană, dar care reprezintă punți puternice spre ideologia ecologistă (1978: 192). Aceasta este direcția urmată si de protestele împotriva Diametralei N-S Buzești-Berzei-Uranus. Una dintre principalele critici aduse acestui proiect este aceea că diametrala, prin deschiderea sa (două benzi pe fiecare sens de circulație și tramvai pe centru), va atrage mai mult trafic automobilistic în centrul capitalei.
Fig. X: Secțiune transversală a bulevardului Buzești-Berzei: două benzi pe sens și tramvai
Manifestul prin prezentarea unei soluții alternative a venit din partea unui grup constituit din arhitecți, urbaniști, ingineri de trafic și structuriști, critici de artă, sociologi, studenți și tineri absolvenți, în total, un grup impresionant de aproximativ treizeci de profesioniști (Arhitecții Voluntari, 2012: 26). Propunerea alternativă vizează direcția menținerii spiritului locului spațiului public urban (prin păstrarea identității urbane și a memoriei locului).
Delimitarea teritoriului de influență a halei Matache, venită din perspectiva Arhitecților Voluntari (2012) prin lucrarea „Cui i-e frică de cartierul Matache? Principii de regenerare urbană pentru zona Matache – Gara de Nord din București” leagă, din punct de vedere compozițional, hala de Gara de Nord. Așa cum a precizat și istoricul A. Majuru în cadrul unui interviu, succesul zonei comerciale și apariția ulterioară a halei în acel loc al orașului, la sfârșitul secolului XIX, a fost datorat învecinării cu gara. Acest fapt a favorizat sosirea comercianților în zonă și dezvoltarea afacerilor care au dus la evoluția acelei părți din București până la sfârștiul celui de-al doilea Război Mondial și instalarea regimului comunist.
Zona determinată de Arhitecții Voluntari are ca limite bulevardul Dinicu Golescu, Piața Gării de Nord (inclusiv), Calea Griviței și fronturile sale adiacente, Strada Berzei și fronturile adiacente de pe partea dreaptă.
Fig. X: Limita zonei Matache – propusă de către echipa Arhitecților Voluntari (Arhitecții Voluntari, 2012: 72)
Pe de cealaltă parte, Planul Urbanistic Zonal realizat pentru avizarea mutării halei Matache propune ca zonă de influență a acesteia perimetrul dintre Strada Cameliei, Strada Atelierului, Calea Griviței, Strada Berzei, conform planului de reglementare a circulației. În cadrul acestei propuneri au fost incluse, de asemenea, fronturile adiacente străzii Buzești, care vor fi afectate de creșterea profilului acestei artere de circulație, de la categoria III la categoria II.
Fig. X: Limitele zonei Matache definite prin PUZ – Strada Berzei – Calea Griviței – Strada Atelierului – Strada Cameliei, Sector 1, București (Consiliul General al Municipiului București, 2013)
Cartografierea mentală a zonei Matache
Analiza prin intermediul hărților mentale a fost bazată pe două planuri: micro și macro. Prin intermediul cartografierii micro a spațiului aflat în discuție, au fost evidențiate următoarele aspecte: elementele care structurează spațiul în interior, limitele între care se găsește zona Matache și elementele de vecinătate de care se ancorează această zonă. Avem, prin urmare, trei categorii de elemente ce fac subiectul analizei noastre în privinta cartografierii micro.
Limitele între care se găsește zona Matache sunt și ele, de trei categorii, ca urmare a interpretării hărților mentale. În partea de nord a zonei se găsește limita cea mai puternică din punct de vedere structural. Aceasta este Calea Griviței, definită astfel de către toate persoanele intervievate. O limită puțin mai slabă decât cea menționată anterior, dar pe care am ales să o includem în aceeași categorie, de limită puternică, este cea sudică, Strada Gării de Nord.
Fig. X: Limitele puternice ale zonei Matache (la Nord și la Sud)
Din a doua categorie de elemente face parte limita estică a zonei Matache. Ea a fost stabilită la nivelul Bulevardului Berzei-Buzești și a fronturilor adiacente acestuia. În urma discuțiilor din timpul interviului, concomitente cu redactarea hărților mentale, a reieșit faptul că percepția acestui bulevard ca limită a zonei se datorează, în principal, denumirii și subiectului proiectului. Ca urmare a faptului că Diametrala N-S Buzești-Berzei-Uranus face subiectul acestui studiu, persoanele intervievate au trasat limita estică a zonei Matache în acest loc. Calificativul de slab oferit acestei limite se datorează faptului că a existat, în toate cazurile, tendința de prelungire a unor străzi perpendiculare pe bulevardul Buzești-Berzei (cum ar fi Strada Popa Tatu). Trasarea lor, însă, reprezenta doar un segment, ele neavând și un capăt conceptual.
Fig. X: Exemplu de hartă subiectivă cuprinzând limita estică a sitului studiat. Elementele menționate ca fiind centrale pentru zonă sunt hala și statuia de vis-a-vis de Bulevardul Buzești-Berzei, școala din spatele pieței și fostul Cinematograf Dacia. În afara sitului, zona este ancorată de Bulevardul Dinicu Golescu (la sud), Palatul CFR și diversele magazine aflate de-a lungul Căii Buzești.
Ultima categorie de limite este cea definită ca fiind foarte slabă, chiar difuză. Aceasta este limita vestică. Doar un sfert dintre respondenți au relaționat zona Matache cu Gara de Nord. 75% dintre aceștia au poziționat Piața Matache la limita stângă a schemei, trasând apoi Strada Gării de Nord și Calea Griviței, dar fără a le oferi o limită vestică. Extremitatea aceasta rămâne, astfel, incertă. De asemenea, absența Gării de Nord din hărțile mentale realizate de către populația care utilizează, tranzitează sau locuiește în acest spațiu denotă ruptura spațială față de acest punct urban. Situația este cu atât mai gravă cu cât, în urma analizei istorice, am demonstrat că Gara de Nord a fost, de fapt, principalul catalizator de dezvoltare economică, socială și urbanistică a zonei Matache. Datorită acesteia, de fapt, zona și piața Matache s-au transformat, din puncte de importanță locală, aflate la intersecția unor cartiere, în zone de interes pentru negustorii veniți din toată țara sau chiar și de peste hotare.
În ceea ce privește timpul prezent, Gara de Nord ar trebui să aibă rolul unei porți de acces în oraș, un element urban reprezentativ care face legătura Capitalei cu întrega țară. Absența sa din hărțile mentale ale unor persoane care utilizează în mod frecvent zona Matache, aflată, de altfel, la doar 500 m distanță, denotă puternicul declin al acestei gări în percepția colectivă.
Fig. X: Exemplu de hartă subiectivă (bărbat, 26 ani, student). Instituțiile semnificative lipsesc, singura construcție plasată pe plan fiind hala Matache. Gara de Nord este plasată pe plan la foarte mare distanță de Piața Matache și localizată printr-o săgeată (fapt ce sugerează absența ei din zona de influență, dar existența ei generică în proximitate). Spațiul este definit doar de străzi, fiind ancorat doar în partea sudică, de Bulevardul Știrbei Vodă.
În ceea ce privește relația cu vecinătățile, din studiul reprezentărilor mentale nu s-a evidențiat nicio legătură puternică cu un spațiu din priximitate. Există, într-adevar, câteva referințe la Piața Victoriei, Bulevardul Știrbel Vodă, Gara de Nord sau chiar Grădina Cișmigiu, dar niciuna dintre acestea nu a fost reprezentată cu precădere de către intervievați, fapt ce arată, din nou, legăturile slabe cu spațiul căruia îi aparțin.
Pe plan macro, interpretarea hărților mentale a evidențiat trei tipuri de relaționări ale zonei Matache cu orașul. Noi am ales să denumim aceste relații, în funcție de legătura pe care intervievații o percep cu zonele din vecinătate. Am identificat, astfle, pârghiile de gradul I, care definesc zona Matache ca element central, legat în mod subiectiv atât de Zona Centrală a Bucureștiului cât și de Gara de Nord. Al doilea tip de relație este definită de pârghiile de gradul al II-lea, care situază zona Matache în exteriorul Zonei Centrale, identificate, în mod simplist, ca fiind reprezentată strict de axa urbană Catargiu-Magheru-Bălcescu-Brătianu. Cel de-al treilea tip de legătură este, similar celui descris anterior, pârghia de gradul al III-lea. În acest caz, zona Matache este situată tot în exteriorul Zonei Centrale, însă aceasta din urmă prezintă o structură mai complexă, fiind constituită pe direcție N-S, în elagă măsura de axele Catargiu-Magheru-Bălcescu-Brătianu și de Calea Victoriei.
Fig. X: Exemplu de pârghie de gradul I (femeie, 27 ani, artist plastic). Se poate observa faptul că intervievatul a relaționat zona Matache (marcatăcu hexagonul roșu) cu Piața Romană, în dreapta și cu Gara de Nord, în stânga. Există, de asemenea, marcatăo legătură cu Piața Victoriei (în nord) și cu Piața Universității (in sud-est).
Fig. X: Exemplu de pârghie de gradul al II-lea (femeie, 27 ani, analist). Se poate observa faptul că intervievatul a plasat zona Matache în extremitatea stângă a desenului, relaționând-o doar cu axa Catargiu-Magheru-Bălcescu-Brătianu, prin intermediul Bulevardului Elisabeta.
Fig. X: Exemplu de pârghie de gradul al III-lea (bărbat, 27 ani, student). Se observă plasarea zonei Matache în extremitatea stângă, în timp ce Zona Centrală este puternic detaliată și reprezintă centrul de interes al intervievatului. Acesta sugerează o puternică legătură cu Centrul, pe care îl reprezintă ca fiind complex și definit de numeroase axe, atât verticale (Calea Victoriei, Bulevardele Catargiu-Magheru-Bălcescu-Brătianu), cât și pe direcția est-vest (Elisabeta, Carol, Splaiul Independenței).
Regalitatea – contextul istoric al apariției halei Matache
„Și iată acum felul în care reiese acest oraș, cu însușirile și păcatele sale, acestea din urmă venind din faptul că nu era o țară, ci două, și ceea de dedesubt nu se prezenta în curata-i haină de țară, ci în caricatura mahalalelor și, chiar în centru erau încă rămășițele copiei Țarigradului decadenței…” (Iorga, 2007: 236)
N. Iorga descrie atmosfera Bucureștiulul de sfârșit de secol XIX, perioada în care Matache Loloescu Măcelarul, la fel ca alți negustori ai acelei perioade, și-au început afacerile în zona în care urma să apară și să se constituie ca un reper, hala Matache.
Țara Românească și-a câștigat independența față de Imperiul Otoman în urma Războiului din anii 1877-1878. Cu toate acestea, imaginea orașului păstra încă, așa cum menționează Iorga în citatul prezentat anterior, urmele influențenței anterioare. Matache Loloescu Măcelarul făcea parte dintr-o clasă socială distinctă la acea vreme, reprezentată de negustori. Această clasă socială era constituită fie din reprezentanți ai familiilor de negustori cu tradiție, care continuau afacerile familiei, fie, în cele mai multe cazuri, de tineri veniți din zonele rurale (din cauza sărăciei familiilor lor, din pricina lipsei pământurilor sau a familiilor prea numeroase) la vărste fragede, de 14-15 ani care erau obligați să-și părăsească familiile și satele natale pentru a se muta în marile orașe „visând să ajungă, prin ucenicie, la patronii din acele vremuri, să cunoască tainele unei meserii aducătoare de venituri” (Viața în Gorj, 2014)
La sfârștiul secoluli XIX și începutul secolului XX erau foarte mulți tineri care plecau din satele lor natale pentru a-și deschide afaceri în orașele mari. Cea mai mare parte dintre fiii care proveneau din familiile de negustori, se orientau însă spre alte meserii, preferând să devină doctori, ingineri, farmaciști sau contabili, conform manuscrisului Doctorului în științe medicale, Constantin Lupescu (Viața în Gorj, 2014)
„Acum aproape 150 de ani, la intersecția dintre Calea Griviței și Calea Buzești, un măcelar pe nume Loloescu Matache își deschidea o prăvălie care avea să închege în jurul său, de-a lungul vremii, spiritul unei comunități tipice unui cartier istoric, cu ateliere și prăvălii de familie, al Bucureștiului vechi.[…] Timp de mai bine de 100 de ani, reputația negustorilor și diversitatea meșteșugarilor, care își aveau atelierele în această zonă, au transformat Hala Matache în cel mai puternic nucleu social al cartierului.” (Ignat, Historia, 2013)
C.C. Giurescu subliniază faptul că, în epoca Regulamentului organic (anii 1830), când orașul începe să crească în suprafață, încep să apară și mulți negustori ambulanți. Cei mai mulți dintre aceștia proveneau din zona Olteniei, în special de pe Valea Jiului, încărcați cu „zarzavaturi, fructe, pește, păsări, iaurt, flori etc.” (Giurescu, 2009 [1966]: 595). Alături de ei, adaugă Giurescu, pe străzile orașului din acea vreme se întâlneau și negustori de prin țările învecinate, precum sunt turcii, bulgarii, albanezii ș.a.m.d. Mărfurile comercializate erau de o foarte mare diversitate, mergând de la dulciuri, la haine (comercializate de către evrei), covoare (aduse de vânzătorii armeni), țesături etc. (Giurescu, 2009 [1966]: 595).
Subiectul cercetării noastre este, înainte de toate, o piață. Giurescu dedică o parte din analiza sa asupra Bucureștilor, acestor locuri importante din oraș, precizând că denumirea de „piață”, de proveniență italiană, nu a început să fie utilizat în spațiul urban românesc decât odată cu secolul al XIX-lea. Până în acel moment, tipul respectiv de organizare a activităților comerciale exista, dar sub alte denumiri. Regulamentul organic, spune Giurescu, a prevăzut amenajarea în interiorul orașului, a 6 piețe și a altora 4 la marginea acestuia (Giurescu, 2009 [1966]: 757). Dintre cele 10 prevăzute inițial, doar 7 au fost realizate. Acestea sunt: Piața Mare [1] (carne, pește, păsări – în stânga Dâmboviței; legume, fructe – în dreapta Dâmboviței), Piața Nouă [2] (sau Piața Fierească), Piața Sf. Anton [3]. Acestea erau situate în zona actuală a Pieței Unirii. O a patra piață a fost Piața Crețulescu [4], situată în proximitatea bisericii cu același nume. Aceasta a fost desființată în 1866 și o parte a sa a fost incorporată grădinii Palatului Domnesc (Giurescu, 2009 [1966]: 758). A cincea piață menționată de Giurescu este Piața Amzei [5], întemeiată în 1841 (Giurescu, 2009 [1966]: 758). Între 1831 și 1841, piața a funcționat sub altă denumire. Ultimele două piețe construite au fost Piața Matache Măcelaru [6] și Piața Traian [7]. Ultima dintre acestea, Piața Traian, fusese până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, amplasată în proximitatea Bisericii Sf. Ștefan, purtând numele de Piața Sf. Ștefan. După aceasta, ea este desființată și reorganizată puțin mai înspre dreapta. Construcția Halei Traian a fost finalizată în anul 1896. Giurescu menționează că atât Piața Matache Măcelaru cât și Piața Traian, au fost mai târziu realizate față de celelalte, ele neapărând în planul Borroczyn (1846 – 1852). Construcția halei Matache a fost finalizată în anul 1887 (Giurescu, 2009 [1966]: 757). În planul Borroczyn din 1852, cele șapte piețe descrise anterior sunt dispuse conform schemei din figura următoare:
Fig. X: Dispunerea a 7 piețe dintre cele 10 prevăzute de Regulamentul Organic din 1832
Hala Matache n-a fost construită imediat după sfârșitul Războiului de Independență, ci câțiva ani mai târziu, ca un efect al succesului actităților desfășurate în acea zonă. Alături de aceasta au fost construite cam în aceeași perioadă și Hala Traian (singura rămasă încă în picioare în București) sau halele Unirii, care aveau rolul de a deservi întregul oraș. Amplasarea acestora s-a făcut în puncte-cheie ale capitalei, la intersecția mai multor cartiere, având rolul de legătură, sau în zonele care prezentau potențial economic. Aflat la periferia capitalei în acea perioadă, însă în imediata apropiere a Gării de Nord (finalizată în anul 1872), cadrul urban aferent halei Matache era favorabil constituirii unui important centru economic pentru capitală.
În plin proces de dezvoltare, Bucureștiul anilor 1890 devenea o destinație atrăgătoare pentru negustori, fiind situat la intersecția unor culoare importante de tranzit. Faptul că orașul era situat nu foarte departe de Marea Neagră era considerat un mare avantaj. Această apropiere era considerată un veritabil potențial pentru dezvoltarea relațiilor economice cu Asia. Poziția țării în teritoriul european fusese speculată de către negustorii din vecinătate, precum Bulgaria, Turcia, Grecia ș.a.m.d. Orașul își dezvolta o importantă competență distinctivă: aceea de punte de legătură între Europa și Asia.
În timpul discuției cu istoricul A. Majuru, acesta spunea că în perioada construcției halei Matache, în jurul anilor 1880, acolo era centura orașului. Principalul element care i-a sporit importanța locului în sine a fost Gara de Nord, care a transformat zona într-un „nod de comunicare” (interviu cu istoricul A. Majuru, 13 decembrie 2013). După un secol de existență, în preajma anilor 1980, zona respectivă era deja declasată, schimbată din punct de vedere demografic și insalubră. Istoricul A. Majuru își oferă punctul de vedere cu privire la construcția diametralei N-S, salutând intervenția care, în viziunea sa, va ajuta la relansarea economică a zonei Matache. „Sacrificarea unor imobile din zonă a fost direct legată de construcția bulevardului. Locuințele insalubre erau multe și este bine că au dispărut. Acest lucru va ajuta la schimbarea demografică a zonei.” (interviu cu istoricul A. Majuru, 13 decembrie 2013).
Acesta a fost unul dintre polii orașului. Hala își datorează existența și prestigiul său din perioada Regalității, Gării de Nord, însă împreună au format un pol economic important pentru oraș. Era un punct de desfacere nu doar la nivel local, atrăgând comercianți și din orașele sau țările vecine.
Centrul capitalei era localizat, ca și în prezent, în apropierea Pieței Universității, iar orașul se întindea până în zona Gării de Nord. Cu o populație de 20 de ori mai mică decât în prezent, polii economici ai capitalei erau cu totul alții. Pornind de la teoria lui J. Jacobs (1961: 150-151), privind condițiile de constituire a polilor economici, înțelegem că zona Matache reprezenta, în perioada regalității, un punct important din aceasă perspectivă, pentru capitală. Accesibilitatea era garantată prin prezența în imediata apropiere a Gării de Nord. A doua condiție de constituire a unui pol economic, diversitatea urbană, era asigurată de mixitatea la nivel urban a zonelor de locuințe, a spațiilor comerciale și a locurilor de întâlnire și socializare. Diversitatea arhitecturală însoțește această diversitate urbană menționată anterior, în timp ce ultima condiție precizată de Jacobs (1961: 150-151), privitoare la o mare densitate de locuitori, este sustinută de profilul activităților din zonă. Fiind un spațiu comercial, dedicat negoțului, era cu siguranță animat pe tot parcursul zilei. Toate aceste elemente îl încadrează ca pol economic al Bucureștiului, pentru perioada regalității.
Într-o perspectivă a contemporaneității, Majuru caracterizează exemplul lui Matache Loloescu Măcelarul drept „un exemplu tipic de legendă urbană” (Săvescu, 2009). Conceptul de legendă urbană, definit de către Martine Roberge (2009: 19-23) prin intermediul comparației cu termenul de zvon, este interpretat ca o poveste care reușește să depășească testul timpului. Atât legenda cât și zvonul suferă nenumărate schimbări pe parcursul timplui, dar, amploarea semnificațiilor celor două concepte este diferită. În timp ce zvonul reușește să stârnească interesul publicului pentru doar o perioadă scurtă de timp și într-un cadru restrâns din punct de vedere spațial, legenda, care poate, într-o formă a sa inițială, a avut forma unui zvon, reușește să depășească granițele spațiale și temporale. Matache Măcelarul a fost întâi de toate, un punct de reper la nivelul unui cartier. A fost un punct de întâlnire pentru locuitorii acelei zone.
Contextul dezvoltării zonei Matache din perioada regalității – polii orașului
„În orașul de peste 100 000 de locuitori se deschiseseră străzi noi, ca acelea de lângă teatru; vechiul pod al Beilicului se prefăcuse în strada Știrbei-Vodă, Șoseaua lui Kiseleff, grădina Cișmigiului, care se zicea acum “Grădina lui Știrbei Vodă” se bucurau de o îngrijire deosebită….În toate părțile se deschideau, mai întâi pentru ruși și austrieci, dar apoi și pentru localnici, grădinile de vară, ca acea grădină Warenberd sau a Căstrișoaii….” (Iorga, 2007: 236 – 237)
Centrul orașului era localizat în apropierea Pieții Universității, la fel ca în prezent, spațiul ocupat acum de Gara de Nord și în care, până la data de 25 martie 2013 era și hala Matache, reprezentând marginea orașului. De-a lungul timpului, polii economici și sociali ai capitalei s-au modificat considerabil, afirmație sustinută atât de istoricul A. Majuru cât și de scrierile literare și științifice ce au ca subiect acea perioadă. Se poate observa acest fapt din gradul de animație al anumitor spații urbane. În ciuda faptului că hala Matache și Gara de Nord erau situate la periferia capitalei, viața urbană a orașului în acea perioadă era concentrată în mare parte în acele locuri. Zona Matache era un punct de desfacere important al orașului. Calea Victoriei, situată în proximitate, era un centru de viață socială, care se prelungea până pe șoseaua Kiseleff.
Calea Victoriei a devenit o importantă zonă culturală datorită deciziei autorității centrale de a-și stabili reședința permanentă în acel loc, începând cu G. Bibescu (1804-1873) și sfârșind cu regele Carol al II-lea. Atât Palatul Regal cât și prezența Teatrului Național de-a lungul Căii Victoriei au atras diversitatea arhitecturală, urbană și funcțională a acestei artere, populând-o cu hoteluri și reședințe de reprezentare, ambasade și alte instituții ale statului.
Majoritatea construcțiilor de pe Calea Victoriei au apărut în perioada de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX. În cadrul discuției cu istoricul A. Majuru, acesta a confirmat faptul că „acelea erau locuințe ale familiilor înstărite, situate în partea de Nord a Căii Victoriei. Familiile respective aveau reședințe și moșii și în alte orașe din țară, dar acestea erau locuințe de reprezentare, mai mult pentru primiri și recepții.” (interviu cu istoricul A. Majuru, 13 decembrie 2013).
În nordul Bucureștiului se afla Șoseaua Kiseleff, locul de întâlnire, promenadă și echitație al persoanelor înstărite. De-a lungul Șoselei, viața socială era înfloritoare, atât pe timpul zilei, ca și pe timpul nopții, fiind animată de întâlniri și petreceri somptuoase. Aceasta a apărut înainte de Calea Victoriei, între 1830 și 1834 și reprezenta, conform prezentării prof. A. Majuru, „exact segmentul dintre Piața Victoriei și cel de-al doilea rond al actualei Șosele Kiseleff” (interviu cu istoricul A. Majuru, 13 decembrie 2013). Era în afara Bucureștiului și făcea parte din Strada Bănesei. Parcurile încadrau această promenadă de-o parte și de cealaltă, făcând din spațiul respectiv un loc viu, foarte animat, populat și variat. Era, așa cum am spus mai devreme, unul dintre polii sociali ai capitalei secolului al XIX-lea și începutului de secol XX. „În București, în acea perioadă, nu mai existau decât Grădinia Cișmigiu și Promenada, care solicitau o etichetă. Din punct de vedere administrativ, Șoseaua nu făcea parte din București, însă mai apoi, a fost inclusă. S-a întâmplat asta după Cuza [abdică în 1866].” (interviu cu istoricul A. Majuru, 13 decembrie 2013). Înaintea acestei perioade, Șoseaua se afla după Centura Bucureștiului.
Atât Șoseaua Kiseleff (finalizată în 1845) cât și Grădina Cișmigiu (1847) au fost proiecte ale inginerului horticultor vienez Wilhelm Mayer. Acestea au fost părți ale unor planuri de ameliorare a imaginii și statului economic ale orașului București, demarate încă din preajma anului 1830, la inițiativa Contelui P. D. Kiseleff. „În jurul anilor 1830, Bucureștiul era foarte departe de capitala pe care o cunoaștem noi astăzi și cu atât mai puțin de conceptul de capitală europeană. Era un oraș sărac, neavand, înainte de punerea în aplicare a Regulamentului Organic, venituri proprii…” (Anonim, 2007)
„A fost o schimbare rapidă ca topirea zăpezii albe pe câmp. Am devenit și mondeni. Sărbatori în familii de cunoscuți, invitații la conacuri de prieteni, la restaurante de seară și grădini de vară, dansuri, deveniseră preocupări cotidiene. Au fost, în luna mai, câteva „grandioase“ bătăi de flori la Șosea, între rondul întâi și hipodrom, la care am luat, binențeles, parte, în automobilul ascuns sub liliac, trandafiri și garoafe…” (Petrescu, 1955)
Eleganța și rafinamentul omniprezente de-a lungul Căii Victoriei și Șoselei Kiseleff au inspirat nenumarate texte literare în perioada interbelică. Cezar Petrescu a publicat pentru prima dată lucrarea din care a fost extras citatul de mai sus în anul 1930, fiind o capodoperă literară a acelei perioade. La sfârșitul primăverii Șoseaua era locul unor evenimente elegante, care aveau rolul de a aduna toți locuitorii înstăriți ai capitalei. Bătăile cu flori au rămas în amintirea multora ca evenimente cu o încărcătură socială puternică. Nu este singura creație artistică în care apare menționat aceste eveniment. El a fost o sursă de inspirație și pentru Ștefan Luchian, care a pictat tabloul intitulat Bataie cu flori la șosea. Spiritul artistic al perioadei interbelice era aproape întotdeauna marcat de acea zonă a orașului, motiv pentru care se înțelege declarația arhitectului C. Enache, șeful de proiect al diametralei, cu privire la scopul final al acestei intervenții. Proiectul de urbanism „Diametrala N-S Buzești-Berzei-Uranus” este parte componentă a unui plan amplu pentru capitală, scopul declarat al implementării acesteia fiind de a reprezenta, în cele din urmă, o circulație alternativă pentru Calea Victoriei și Bulevardul Magheru. „Pentru mine, Calea Victoriei, cu monumentele pe care le are și cu atmosfera sa, reprezintă sufletul nației noaste ce a născut această Capitală, ea este depozitară a ceea ce ne particularizează pe plan european.” (C. Enache în Bălteanu, 2011).
Etapele construcției halei
După sfârșitul Războiului de Independență, Țara Românească încetează de a mai fi tributară Imperiului Otoman. În zona analizată în această lucrare, negustori de diverse specializări încept să-și instaleze afacerile, impulsionați, în același timp, și de proximitatea Gării nou înființate, Gara de Nord. Aceste evenimente se petreceau în preajma anului 1879. Hala comercială a fost construită câțiva ani mai târziu, proiectul tehnic fiind aprobat în anul 1886.
Hala Matache a fost construită în trei etape. După realizarea proiectului de către Serviciul Tehnic al Capitalei, în 1886, s-a trecut la construirea sa, în 1887. Atunci a fost realizată jumătatea sa sudică. Cea de-a doua etapă de construire s-a desfășurat între 1898 și 1899, moment în care a fost finalizată, conform proiectului aprobat in 1886. Între anii 1936 și 1943, hala a fost modernizată, moment în care i-au fost adaugate căteva extinderi și fațada sa exterioară a fost schimbată.
Plan I, II, III – analiza morfologică a zonei având ca suport Planul Borroczyn (1852)
Analiza morfologică a țesutului urban dinaintea Războiului de Independență se poate face prin studierea planului Borroczyn, realizat în anul 1852 de Maior Baron Rudolf Artur Borroczyn. În perioada 1852, zona aflată la periferie prezenta urmele unei evoluții organice, foarte asemanatoare cu cea a unei localități rurale. Parlecele, de forme și dimensiuni variate, erau ocupate de construcții (în cea mai mare parte, locuințe individuale) de dimensiuni reduse. Se remarcă totuși locuințele înstărite de-a lungul Căii Victoriei, care au amprente la sol și suprafețele parcelelor vizibil mai mari.
Țesutul urban nu este unul închegat. La jumătatea secolului XIX, capitala Țării Românești se oprea în acel loc. Se poate observa, de altfel, că la vest de terenul ce face subiectul acestei cercetări, nu mai exista aproape nicio construcție. Parcelele aveau forme și dimensiuni variate. Erau dreptunghiulare, pătrate, alungite sau chiar neregulate. Majoritatea urmăreau acelaști tip de amplasare, în raport cu strada. Locuința se afla la stradă, fie că era amplasată izolat pe parcelă, fie că era alipită la una dintre laturile parcelei. Se întâmpla, de multe ori, din lipsă de spațiu, ca locuința să fie alipită la două laturi ale terenului, o latură laterală și fundul de lot. Deschiderile la stradă nu erau foarte mari, în majoritatea cazurilor fiind cuprinse între 8 și 12 m. Existau însă, în special de-a lungul Căii Victoriei, dar nu numai, locuințe bogate și parcele ale căror deschideri atingeau 20-30 m. Construcții faimoase pentru frumusețea și eleganța lor, cum ar fi Casa Vernescu, spre exemplu, datează din acea perioadă.
Străzile erau concepute strict pentru a deservi parcelele sau terenurile aferente acestora. Pe alocuri se pot distinge în planurile prezentate aleile de servitute care au rezultat în urma subdiviziunii unei parcele, precum și fundăturile care deserveau fie câteva locuințe, fie terenurile aferente. În zona de analiză, cea în care, începând cu anul 1887 urma să existe hala Matache, în anul 1852 se aflau două construcții de dimensiuni mici. Din analiza amplasării acestora pe teren, precum și din forma și poziția acestui teren în cadrul zonei, credem că acele construcții aveau același profil funcțional ca al viitoarei hale, adică funcțiune comercială.
Imaginea periferiei Bucureștilor de la jumătatea secolului XIX nu pare să prezinte semnele unei comunități închegate. De altfe, se remarcă absența reperelor în zonă, care reprezintă, prin teoria lui Kevin Lynch, unul dintre elementele esențiale pentru constituirea unei comunități. Din zona analizată lipsesc spațiile publice dedicate activităților de socializare. De asemenea, bisericile, elementele centrale în comunitățile dezvoltate organic, nu sunt puse în valoare, acestea ocupând simple parcele, fără a fi anunțate în prealabil de prezența unor spații publice în jurul lor. Se remarcă faptul că în toate cazurile unor comunități dezvoltate organic există un element central în jurul căruia se realizează amenajarea. Satele au, din punct de vedere compozițional, această caracteristică. Ele au în centrul lor, ca elemente principale, biserica, piața și primăria.
În sprijinul ipotezei conform căreia, zona urbană din perioada anului 1852, unde urmau să fie amplasate hala Matache și Gara de Nord, nu constituia o comunitate încă, vine în primul rând lipsa acestor repere. Ca spații publice cu profil de recreere se remarcă, în primul rând, în sud, Grădina Publică (ce urma a fi transformată în Grădina Cișmigiu chiar în acea perioadă, prin intervenția grădinarului peisagist Mayer). În interiorul țesutului urban mai pot fi identificate două spații verzi de dimensiuni reduse, care par a reprezenta spații de loisir. În afara acestora, celalate spații formate par a fi, mai degrabă, niște întâmplări, rezultate în urma dezvoltării organice a arterelor de circulație și a parcelarului.
Plan I, II, III – analiza morfologică a zonei având ca suport Planurile Bucureștiului dintre 1895-1899
Țesutul urban din jurul halei Matache prezintă o fomă mult mai bine închegată în ultima parte a secolului al XIX-lea. Regularizarea străzilor, produsă cândva în intervalul dintre anii 1852 și 1895-1899, a adus după sine dezvoltarea acestei zone a orașului. Se remarcă o mult mai mare diversitate funcțională. Gara de Nord fusese deja construită și inaugurată în jurul anului 1872. Grădina Cișmigiu fusese modernizată între anii 1852 și 1854. Multe instituții ale statului și diverse Ministere (spre exemplu, Academia Română, Curtea de Conturi, Ministerul Cultelor, Armata), aleg să-și stabilească sediile în această parte a capitalei. Zona rămâne, în continuare, preponderent de locuire, iar imobilele sunt în cea mai mare parte locuințe vagon. Parcelele care beneficiau de terenuri aferente gospodăriilor în perioada anilor 1852, în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea fuseseră subîmpărțite și vândute. Astfel rezultă un procent foarte mare de parcele alungite ocupate de locuințe vagon, așezate la stradă, urmate de alei de deservire care marchează drumul către alte parcele, retrase de la strada principală. De asemenea, majoritatea parcelelor din această perioadă, spre deosebire de cele reprezentate pe planul Borroczyn, din 1852, sunt ocupate de mai multe construcții. În unele cazuri, construcțiile secundare, dispuse în spatele curților, sunt anexe ale locuințelor principale. Sunt alte cazuri însă, în care o parcelă pare să fie împărțită de mai multe familii, fapt demonstrat prin prezența mai multor construcții cu funcțiune de locuință pe același teren.
În această perioadă a fost construit primul corp al halei Matache. Serviciul Tehnic al Comunei aprobă, în 1886 proiectul, după care, în 1887 au început lucrările de construcție. Amprenta la sol consemnată în panurile de urbanism al orașului dintre anii 1895 și 1899 relevă faptul că, în primă fază a fost construit doar corpul sudic al halei. Cercetarea de arhivă desfășurată de prof. Dr. Arh. Hanna Derer arată că atât cererea de extindere cât și execuția lucrărilor au fost începute în anul 1898 (2011: 8), în anul 1899 fiind deja finalizat întregul proiect al halei Matache, în conformitate cu planurile aprobate in 1886. Tot în cadrul acestor lucrări a fost propusă înlocuirea învelitorii existente, de tablă, cu una de zinc, „cea de tablă plumbuită fiind dificil și costisitor de întreținut” (Derer, 2011: 8).
Plan I, II, III – analiza morfologică a zonei având ca suport Planul Bucureștiului din 1911
La începutul secolului al XX-lea se remarcă dezvoltarea continuă a țesutului urban a cărui tramă stradală fusese regularizată înainte de sfârșitul secolului precedent. Zona își continuă densificarea, prin subîmpărțirea parcelelor existente sau prin ocuparea cu construcții a acelor zone care erau aferente parcelelor construite, fiind folosite cu scop agricol. O parte însemnată a fondului construit a fost înlocuit, prin demolarea locuințelor existente ce au fost înlocuite de construcții, cel mai probabil tot de locuințe, de dimensiuni mai mari.
Trama stradală nu s-a schimbat decât într-o foarte mică măsură, în special în zona situată la nord de Grădina Cișmigiu. Aceasta este o modificare, prin realizarea a două noi circulații, ce a fost prevăzută și în planul din 1895-1899, însă sub formă de proiect.
Amprenta la sol a halei Matache (în acea perioadă era cunoscută sub numele de hala Grivița) este schimbată față de planul din anii 1895-1899, dat fiind faptul că acesteia i-au fost alipite alte corpuri, în conformitate cu proiectul realizat de Serviciul Tehnic al Comunei, în 1886. Hala devine astfel de două ori și jumătate mai mare decât era în prealabil, ocupând acum parcela în întregime.
Proiectul realizat în anul 1943, pentru regularizarea străzii Atelierului ne prezintă o altă amprentă la sol a halei. Conform cercetărilor de arhivă ale doamnei prof. Dr. Arh. Hanna Derer (2011), hala a trecut printr-un proces de modernizare între anii 1936 și 1943, moment în care a fost extinsă, fațada de lemn fiindu-i înlocuită cu cea din beton. Hala a primit în perioada interbelică amprenta la sol, decorațiunile și volumetria care au caracterizat-o până în momentul demolării.
Abordarea din perspectivă istorică – importanță și utilitate
Controversele care însoțesc proiectul Diametralei N-S Buzești-Berzei-Uranus sunt fondate nu doar pe existența a numeroase construcții valoroase în zona respectivă, dar și pe valoarea istorică pe care acestea o poartă în spate. Comunitatea aflată în discuție s-a născut și consolidat în preajma anului 1879, după sfârșitul Războiului de Independență. Aceasta a evoluat, devenind una dintre cele mai prestigioase zone din punct de vedere economic, în preajma anilor 1940 (fapt datorat proximității față de Gara de Nord). Având ca sprijin această resursă istorică, grupul Arhitecților Voluntari au adus în discuție câteva idei și propuneri care datează din perioada interbelică (anul 1932). Este vorba despre un proiect ce prevede amenajarea unei piețe a Gării, cuprinzând și zone pietonale.
În 1932, la inițiativa CFR (Căile Ferate Române) și în parteneriat cu Administrația Municipală, zona atelierelor CFR a fost transformată, fiindu-i oferită funcțiunea de spațiu public și plantație. „Aici se construiește clădirea Ministerului Transporturilor (arh. Duiliu Marcu), se amnajează Parcul Gării și se încep discuțiile pentru o piață a Gării, proiect nefinalizat până în prezent” (Arhitecții Voluntari, 2012: 79). În momentul de ascensiune a zonei din proximitatea Gării de Nord, hala Matache și zona sa de influență erau considerate și planificate să facă parde din ansamblul gării. Ca zonă urbană care își datorează existența și dezvoltarea Gării de Nord, zona comercială Matache, situată la distanța de doar 500 m de ansamblul acesteia, este direct legată, atât funcțional cât și fizic de cea din urmă. Distanța aceasta este foarte importantă, fiind cunoscut faptul că, studii asupra mobilității populației relevă faptul că pentru pieton, distanța confortabilă de parcurs de-a lungul unei promenade (artere pietonale) este de maximum 500 m, ceea ce înseamnă aproximativ 8-10 minute de parcurs (la viteza de 1 m/s).
Echipa arhitecților voluntari a realizat o propunere alternativă pentru zona în cauză, pornind de la planurile pe care le avea administrația publică din perioada interbelică. Inițiativa Arhitecților Voluntari se prezintă ca o formă de protest împotriva proiectului prezentat și avizat de către Primăria Capitalei în prezent. Ei prezintă această soluție readucând în discuție istoria zonei. Făcând o comparație între statutul zonei în prezent și semnificația sa trecută, aceștia constată că „zona liberă din fața Gării este amenajată ineficient, doar pentru trafic auto, este aglomerată și neprietenoasă, rupând legătura dintre Gară și oraș” (Arhitecții Voluntari, 2012: 79). Gara de Nord nu este doar cea mai importantă gară feroviară a capitalei României. Ea este, în același timp, și cea mai apropiată de centrul orașului, locul cel mai viu, în prezent, al Bucureștiului. Gara reprezintă o poartă de acces, introducând vizitatorul direct în inima orașului actual, foarte aproape de Grădina Cișmigiu, de Sala Palatului, de Ateneu, Bulevardul Elisabeta sau Calea Victoriei însăși, care, deși nevalorificată în prezent, este o arteră reprezentativă pentru București. Echipa care a participat la elaborarea propunerii alternative susține necesitatea transformării Gării de Nord într-un nod intermodal. Propunerea include, de asemenea, legăturile cu zona Matache. „Realizarea unei piețe pietonale cu elementele existente (clădirea Policlinicii CFR, fântâna, monumentul Eroilor CFR, monumentul I. Gh. Duca) întregesc, în mod firesc, o compoziție urbană uitată, de calitate și necesară pentru oraș.” (Arhitecții Voluntari, 2012: 79). Proiectul prevede soluționarea problemelor de parcare din zonă prin amenajarea unui parcaj subteran, în legătură directă cu Gara și cu piața, care să adăpostească aproximativ 248 autovehicule/nivel. De inspirație interbelică, propunerea actuală trebuie să se supună tendințelor post-moderne ce caracterizează lumea în ansamblul său. Amenajarea pieței ar include, deci, funcțiuni comerciale și servicii, puncte de informare și ghiduri pentru turiști, o zonă de taxiuri, plantații, locuri de parcare supraterane atât pentru atoturisme cât și pentru biciclete, locuri de promenada, relaxare sau loisir și multe alte elemente ale căror rol principal ar fi de promovare a circulației pietonale. Elementele cele mai caracteristice ale acestei propuneri sunt, în același timp, și principalele critici aduse proiectului avizat: transportul în comun, spațiile verzi, spațiile pietonale și memoria locului. Acest proiect evidențiază necesitatea acoperirii lipsurilor menționate anterior, de către societatea bucureșteană. Proiectul vizează realizarea unor spații agreabile pentru pietoni, încurajând utilizarea transportului în comun ca mijloc principal de deplasare.
Fiind într-o continuă schimbare și transformare, orașele contemporane sunt generatoare ale unor mari dificultăți de adaptare la nevoile actuale ale locuitorilor lor. Multe spații din interiorul orașului reprezintă rezultatul unei atitudini reactive față de viteza cu care se schimbă societatea actuală, fiind transformate în acord cu necesitățile actuale și uitând valorile istorice sau rolul lor în structura de ansamblu a orașului. În contextul actual al globalizării, mobilitatea este o caracteristică specifică nu doar populației, dar și tendințelor și modelelor urbane. În mare parte, principala cauză vine din partea administrației publice care se arată incapabilă de a analiză corect spațiul public urban, astfel încât să poată genera o viziune potrivită pentru transformarea viitoare a unui anumit loc. Atitudinea corectă cu privire la transformarea unui spațiu urban include păstrarea spiritului colectiv al locului respectiv, fapt ce aduce după sine menținerea identității sale. Critica planificării strategice propune ca element cheie pentru o planificare corectă, îmbinarea dintre analiză și intuiție (Mintzberg, 1994: 329), fapt ce decurge din capacitatea celui ce conduce activitatea (în cazul orașelor fiind vorba despre administrația publică), „de a analiza problemele dintr-o perspectivă sistemică” (Mintzberg, 1994: 331). Aceasă capacitate oferă posibilitatea de a răspunde oricărei schimbări ce ar putea să apară, fiind cultivată „de-a lungul multor ani de experiență și de formare profesională” (Mintzberg, 1994: 331). Lipsa de experiență a personalului din administrația publică, sau lipsa de vocație în ceea ce privește amenajarea și gestionarea unui oraș, duce la incapacitatea de a genera o schimbare care să respecte, în același timp, cultura și memoria unui spațiu urban.
Fiecare decizie de intervenție în structura orașului reprezintă un act de autoritate, cu atât mai mult cu cât această intervenție are loc într-un țesut urban fragil, tangent zonei centrale istorice, zonei protejate. Un astfel de proiect reprezintăun act de autoritate, curaj și implică o puternică responsabilitate civică, având un impact direct asupra locuitorilor și nu numai. Intervenția are capacitatea de a influența întregul oraș, succesul sau insuccesul său determinând fie creșterea economică prin generarea de activități în zonă, fie blocajul sau chiar colapsul acelei părți din oraș.
Studiile historice asigură continuitatea orașului de-a lungul timplui. Ele nu vizează problemele actuale ale locului respectiv, ci spiritul existent și memoria sa, care vor ajuta la transformarea coerentă a zonei. Elementele simbolice, reprezentative, care au fost nuclee are unor comunități trecute, au rolul de a păstra vie memoria locului. La nivel social, memoria unui spațiu este conservată prin intermediul locuitorilor săi, prin familiile care au locuit acele zone din generație în generație. Atât memoria orală cât și memoria conservată prin intermediul monumentelor sunt elemente esențiale care transmit informații valoroase asupra orașului. Legătura directă ce se stabilește între spațiul construit și cel social își asigură forța și rezistența pe parcursul timplui prin determinarea reciprocă dintre spațiu și societate. Locuitorii trebuie să contribuie la direcța de transformare a spațiului pe care îl folosesc așa cum spațiul, la rândul său, triază populația care îl va locui. Această interdependență asigură legăturile sociale ce se întrețes creând cadrul urban și întreținând dinamica spațiului, fapt ce asigură, în același timp, continuitatea sa.
Aboardarea din perspectiva istorică a unei intervenții asigură menținerea legăturii dintre comunitate și spațiul urban, prin conservarea memoriei locului. Astfel este asigurată transformarea și adaptarea spațiului la nevoile actuale, fără o destabilizarea prea puternică a societății în cauză. Arhitecții Voluntari (2012) au realizat propunerea de transformare a Zonei Matache și a halei aferente, tratând-o ca parte a ansamblului Gării de Nord. Apropierea dintre cele două, precum și istoria care arată evoluția lor pe bază de determinare a generat demersul Arhitecților Voluntari de a integra hala în propunerea de refacere a Pieței Gării de Nord. Apariția Gării de Nord a determinat dezvoltarea zonei Matache ca spațiu de desfacere de mare importanță, generând astfel nașterea comunității de negustori care a consacrat-o. Propunerea pornește de la ideile care au luat naștere în perioada interbelică și reprezintă o pledoarie pentru menținerea monumentelor precum hala Matache pe amplasamentul lor inițial, integrându-le într-un ansamblu legat prin spații pietonale și irigat cu precădere de mijloace de transport în comun.
Ne aflăm, deci, în fața a două moduri de abordare distincte. Pe de o parte, Administrația Publică a decis demontarea halei pentru a construi Diametrala N-S Buzești-Berzei-Uranus. Este important de menționat faptul că există, totuși, o intenție de reconstruire a halei pe un sit aflat în proximitatea amplasamentului anterior. Deocamdată nu a fost semnalată decât această intenție, nefiind înregistrată nicio acțiune oficială în acest sens. Pe de altă parte, opiniile venite din partea unor reprezentanți ai profesiei de urbanist, arhitect, sociolog sau chiar opinii venite din partea locuitorilor semnalează dorința unei abordări integrate, prin menținerea memoriei și spiritului locului în care se face intervenția. Au existat, în această direcție, nenumărate proteste și discuții, noi semnalând aici doar o propunere alternativă, venită din partea Arhitecților Voluntari prin lucrarea Cui i-e frică de cartierul Matache? (2012).
Zona Matache în perioada comunistă
Către sfârșitul anilor 1930, Hala Matache a intrat într-un proces de renovare, fiindu-i adăugate, conform cercetărilor realizate de prof. Dr. arh. Hanna Derer (2011), decorațiunile și volumetria generală care au caracterizat-o până în momentul demolării. Hala a trecut printr-un proces de modernizare între anii 1936 și 1943, moment în care a fost extinsă, fațada de lemn fiindu-i înlocuită cu cea din beton. Acela este considerat momentul de maximă evoluție a zonei Matache și a halei, implicit. Sfârșitul anilor 1940 coincide cu sfârșitul regalității în România, marcând trecerea țării în etapa sa comunistă, din punct de vedere politic. În anii 1940-1950, Bucureștiul a avut o creștere rapidă. Dacă până spre începutul anilor 1940 se remarcă o tendință de dezvoltare cu precădere către nordul orașului, momentul „întălnirii” salbei de lacuri din această parte a orașului (către mijlocul anilor 1930) reprezintă începutul etapei de creștere a capitalei către sud, est și vest. Salba de lacuri acționează ca o „barieră” pentru creșterea orașului pe direcție nord, echilibrând astfel, în mod natural, dezvoltarea sa în manieră concentrică. În anul 1950, Bucureștiul avea deja o suprafață dezvoltată relativ echilibrat față de centru (Curtea Veche). Zona Matache fusese sistematizată cu câteva decenii înainte, iar proximitatea față de Calea Victoriei (spre Est) și față de Gara de Nord (spre Vest) au determinat creșterea sa rapidă din punct de vedere valoric.
După această perioadă, odată cu intrarea în grija statului, zona traversează o lungă perioadă de echilibru economic, dar de degradare fizică. „Să nu credeți că pentru că se afla în grija statului era îngrijită. De fapt, Buzești era o zonă insalubră a capitalei încă din perioada comunistă. Una dintre cele mai urâte. Nu vă imaginați cum arăta hala Matache în comunism. Eu nu cumpăram nimic de acolo pentru că am văzut și șobolani prin hala aceea.” (bărbat, 57 ani, electrician – fost locuitor de pe strada Buzești în anii 1978-1981). Persoanele care au cunoscut zona Matache în perioada comunistă au avut, în unanimitate, părerea că zona respectivă era încă din perioada comunistă, una săracă. E adevărat că toți au făcut referire la perioada ce a urmat anilor 1970. „Pe vremea lui Ceaușescu ce era aici: mizerie, praf, sărăcie. Era oribil. Acum au început să vândă că au auzit că se face lucrarea asta. Și-au scos la bani cu nemiluita.” (bărbat, 52 ani, portar). Bărbatul intervievat a menționat că și prietenii lui, oameni care au locuit în zona Matache în preajma anilor 1970, au fost impresionați de modul în care a evoluat zona după realizarea bulevardului Buzești-Berzei. Acesta spune că zona a renăscut datorită proiectului realizat, fiind un impuls economic. Între declarațiile cunoștințelor sale, bărbatul amintește de una prin care se afirmă că mărirea axului străzii a generat fluidizarea traficului și implicit dezvoltarea sa economică. „Ăsta e Buzesti? Nu-mi vine sa cred. Păi pe vremea când locuiam eu aici, strada era doar cât linia de tramvai.” (bărbat, 52 ani, portar).
Din cercetările realizate de către C.C. Giurescu, în perioada anilor 1960, rezultă faptul că în București, la acea dată, funcționau numeroase piețe. Dintre acestea, cele mai mari și mai cunoscute erau doar câteva (Berceni, Drumul Taberei, George Coșbuc, 1 Mai, Unirii, Vitan etc.), printre care se numără și Piața Ilie Pintilie (actualul Matache Măcelarul).
Din pricina politicii centralizate, consemnează Giurescu, în perioada comunistă statul a pus la dispoziția locuitorilor produse prin intermediul alimentarelor, centrelor de legume și fructe, magazinelor de pâine, carne etc. Acest fapt a dus la împuținarea numărului negustorilor, deși, la sfârșitul anilor 1970, menționează Giurescu, ei încă mai existau sporadic, în diferite zone ale Bucureștiului. Comerțul particular era însă foarte rar, și în principiu, s-a menținut exclusiv în zona produselor alimentare: „produse vândude în piețe de către țrani” (Giurescu, 2009 [1966]: 596).
Contextul urban actual
Studiul realizat pentru elaborarea Planului Integrat de Dezvoltare Urbană (PIDU) pentru zona centrală a Bucureștiului a evidențiat un „caracter eterogen al centrului orașului” (Synergetics Corporation et al., 2010: 9). Au fost identificate, în cadrul zonei centrale a orașului, nouă areale cu caracter distinct.
Fig 1: Arealele cu caracter distinct ale zonei centrale (Synergetisc Corporation et al., 2010: 8)
Centrul Bucureștiului este un spațiu difuz și incert, cu limite vagi și fără o identitate specifică. El este rezultatul a numeroase intervenții și suprapuneri de țesuturi urbane, amprente ale epocilor distincte care l-au traversat (influențe otomane, arhitectura interbelică, arhitectura comunistă etc). Conform declarației istoricului A. Majuru, în prezent, zonele în care viața socială este foarte animată sunt în principal concentrate de-a lungul Bulevardelor Gh. Magheru și N. Bălcescu, în principal pe porțiunea dintre Piața Universității și Piața Unirii, zona Lipscani. Afirmația este susținută de studiile realizate pentru PIDU în 2012, care relevă o concetrare mare a activităților sociale de-a lungul bulevardelor Magheru și Bălcescu, Centrul Vechi, Piața Universității, Piața Romană, Piața Unirii. (IBGTV, 2012)
Mergând de-a lungul unor artere din centrul orașului, putem observa arhitectura valoroasă și atmosfera specifică eclectismului bucureștean. Construcții interesante și reprezentative din punct de vedere arhitectural, precum sunt cele din Centrul Vechi, pot fi regăsite și în zone cum sunt Dealul Patriarhiei sau Grădina Icoanei.
Planul Integrat de Dezvoltare Urbană (PIDU) pentru zona centrală a Bucureștiului, elaborat în 2012, are în vedere 4 categorii priorități pentru transformarea capitalei, prezentate sub denumirile de recuperare, circulație, spații publice și competitivitate. Planul își propune să ajute la recuperarea identității urbane pentru centrul orașului, având în vedere structura sa eclectică și suprapunerea de planuri, precum un palimpsest. Ideea semnalată în acest caz este că zona istorică a Bucureștiului nu este reprezentată doar de Centrul Vechi sau de Calea Victoriei. În acest caz este analizată întreaga zona istorică, în ansamblul său, al carei perimetru este cel identificat în figura 1. Cel de-al doilea obiectiv prioritar este reconcetarea zonei de la sudul Dâmboviței cu cea din partea de nord. Problema datează de la sfârșitul perioadei comuniste, ca urmare a intervențiilor de sistematizare conduse de N. Ceaușescu, în urma cărora au fost eliminate legături importante peste râu. Ca rezultat al acestor acțiuni, în prezent, zona ocupată de Palatul Parlamentului (Casa Poporului) și clădirea Academiei Române sunt foarte slab deservite din punct de vedere al mobilității și accesibilității. Recondiționarea malurilor râului Dâmbovița este cea de-a treia prioritate al Planului Integrat de Dezvoltare Urbană. El vizează amenajări care să readucă râul mai aproape de oraș, integrândul și transformându-l, dintr-o barieră structurală (cum este în prezent), într-un element de atracție și loisir. A patra prioritate a PIDU-ului este însăși regenerarea urbană, concept care se află în centrul acestei cercetări, de asemenea. PIDU-ul semnalează prezența a mai multor areale ale zonei centrale care au suferit, de-a lungul ultimilor ani, procese de degradare continuă în ceea ce privește fondul construit, „concomitent cu accentuarea problemelor sale” (Interactive Look, 2010). Fondul construit avut în vedere prezintă o imagine degradată din punct de vedere urban și social, în ciuda faptului că, din punct de vedere arhitectural, fondul construit existent este foarte valoros, reprezentând o marcă identitară pentru București. Strategia pentru centurul Bucureștiului vizează trei areale considerate ca fiind problematice din punct de vedere socio-economic și cu o degradare considerabilă a fondului construit. Acestea sunt zona Rahova-Uranus, zona Căii Moșilor Vechi și zona Griviței. Strategia pornește de la definiția conceptului de regenerare urbană, dată de Declarația de la Toledo, conform căreia regenerarea urbană „își propune să optimizeze, să conserve și să revalorifice întreg capitalul urban existent (social, mediu construit, patrimoniu ș.a.m.d.) față de alte forme de intervenție în care, în tot acest capital urban, doar valoarea terenului este prioritizată și conservată prin demolare traumatizantă și prin înlocuirea restului întregului capital urban și – cel mai lamentabil – social.” (Interactive Look, 2010). PIDU-ul cuprinde și o serie de proiecte de reconversie funcțională, având ca principal obiectiv recondiționarea unor clădiri istorice și transformarea lor în spații generatoare de profit și atractivitate. Printre construcțiile vizate se numără și hala Matache, care, în prezent este demolată, existând însă o intenție de reconstrucție a sa în apropierea sitului initial, la o distanță de aproximativ 50 m.
Domeniul circulației are în componența sa trei priorități, în cadrul PIDU-ului. Prima dintre priorități este eliminarea traficului automobilistic din zona centrală. În cadrul acestei priorități se înscrie și proiectul care face obiectul acestei cercetări, Diametrala N-S Buzești-Berzei-Uranus. Diametrala este tangentă zonei centrale, reprezentând, așa cum prezintă conceptorii săi, o alternativă la traficul automobilistic de pe Calea Victoriei și Bulevardul Magheru (Bălteanu, 2011). Următoarele două priorități în ceea ce priveste reglementarea circulației sunt rezolvarea problemei locurilor de parcare aferente instituțiilor publice și rezolvarea problemei transportului public, încurajandu-se astfel utilizarea mijloacelor de transport durabil, a transportului public, a bicicletelor sau promovarea mersului pe jos.
Cel de-al treilea domeniu prioritar este spațiul public urban, care trebuie recucerit și redat pietonilor. Accentul este pus pe diversitate, care reprezintă un factor cheie pentru succesul unui spațiu public urban. Ca poli de socializare, spațiile publice eficiente sunt caracterizate de o accesibilitate ridicată, densitate mare de populație și diversitate funcțională și arhitecturală. (Jacobs, 1961: 150). Pentru atingerea acestor obiective, PIDU Zona Centrală București se concentrează pe realizarea unor spații publice reprezentative pentru oraș, diverse și ușor accesibile pentru vizitatori.
Cea de-a patra proioritate enunțată de conceptorii PIDU-ului (Interactive Look, 2010) este competitivitatea, care se dorea a fi obținută printr-un plan strategic realizat pe termen mediu și lung, în parteneriat public-privat, prin intermediul a 39 de proiecte și 45 de subproiecte conexe (Interactive Look, 2010), cu mențiunea că lista completă a acțiunilor propuse urma a fi definitivată după consultarea cu Primăria Capitalei. Acest plan a fost aprobat de Consiliul General al Municipiului București în august 2012, după ce a fost lansat de Primăria Capitalei în luna septembrie a anului 2011. Lansarea acestuia de către Primăria Capitalei s-a realizat după aproximativ un an și jumătate de studii și prevede, în prezent, conform sursei Mediafax, un număr de 48 de proiecte în valoare totală de 200 000 euro (Anghel, Alexe, 2012), între care se numără, pentru Diametrala N-S Buzești-Berzei-Uranus, câteva proiecte care vizează tronsonul al doilea, dintre Râul Dâmbovița și Piața Chirigiu. Acestea au ca scop amenajarea „Pieței de Flor” (Piața George Coșbuc), prin construirea unui parcaj subteran. Intenția generală este de „eliberare a spațiului public” (Interactive Look, 2010) și redarea sa către pietoni. Alt proiect vizează zona curții Palatului Parlamentului. Acesta se va realiza prin concurs de arhitectură, neexistând deocamdată detalii cu privire la modul de amenajare sau intenții.
În cadrul discuției cu unul dintre reprezentanții ONG-ului „Asociația pentru Tranziția Urbană”, specialist în mobilitate urbană, a fost subliniată importanța gândirii integrate, care este și în centrul Planului Integrat de Dezvoltare Urbană elaborat pentru zona centrală a Bucureștiului. Octavia Stepan subliniază faptul că acesta este un element-cheie pentru dezvoltarea spațiului public urban. Integrarea este obținută prin intermediul planurilor de mobilitate. În plus față de integrarea în sistemul de transport, este esențială conectarea acestor planuri cu toate proiectele de planificare și reglementare urbană. „Trebuie făcut studiu de trafic, trebuie făcut studiu de transport public, pentru piste de biciclete, pentru parcări, pentru pistele de pietoni, rețelele de calmare a traficului” (Interviu dr Octavia Stepan – dr în mobilitate urbană, membru ONG Asociația pentru Tranziția Urbană, 15 Ianuarie 2014).
Un proiect important pentru centrul capitalei, considerat a fi prima mare operațiune de înlocuire a unei porțiuni de țesut de după 1989 este creearea bulevardului Uranus. În același timp, acest proiect est poate și unul dintre cele mai controversate proiecte de până acum, implicând, prin propunerea realizată, demolarea unor construcții valoroase din acea zonă. Părerile specialiștilor în cazul acestei intervenții sunt diferite, chiar contradictorii, fiind considerată, pe de o parte, o tangentă sensibilă la partea istorică a orașului și o alternativă la traficul de pe Calea Victoriei și Bulevardul Magheru. Pe de altă parte, alți specialiști văd în acest proiect o tăietură brutală în țesutul central al orașului.
„Eu spun că din punct de vedere social va dinamiza partea asta de oraș și va ajuta inclusiv monumentele să aibă altă șansă de a fi integrate într-un circuit economic și implicit reparate, curățate și așa mai departe. Mă refer la monumentele din imediata vecinătate, la frontul de vis-a-vis, pe care nu l-am atins” (Interviu prof. dr. Arh. Constantin Enache – șef de proiect, Iunie 2013)
Diametrala N-S Buzești-Berzei-Uranus este în plan încă din anul 2000, când a fost elaborat Planul Urbanistic General (PUG) pentru București, cu ea ca și componentă, conform declarației profesorului arhitect C. Enache. Opinia dumnealui cu privire la ancheta sociologică asupra succesului diametralei, precum și asupra impactului acestia pentru locuitorii orașului este că deocamdată acestea nu pot fi estimate decât intuitiv. Conform convingerii sale, atât timp cât bulevardul nu a fost finalizat și dat în folosință pentru o perioadă de timp, este foarte dificil de estimat efectul său, pozitiv sau negativ. „Acestea sunt afirmații care pot fi măsurate numai de viață” (Interviu prof. dr. Arh. Constantin Enache – șef de proiect, Iunie 2013). Convingerile cu privire la efectele benefice ale diametralei sunt reprezentate de credința în dinamizarea acelei părți de oraș și de aportul de investitori care să ajute la refacerea monumentelor din zonă, introducându-le într-un circuit economic. Acestea pot fi combătute, conform opiniei profesorului C. Enache, cu la fel de multă ușurință, de convingerile că acest bulevard va distruge zona centrală a Bucureștiului, va genera haos și aglomerație, ducând la dispariția monumentelor istorice.
Realizatorul proiectului susține intervenția ca un sacrificiu necesar pentru diminuarea traficului din centrul capitalei, cu scopul transformării viitoare a Căii Victoriei, una dintre cele mai prestigioase axe ale Bucureștiului, într-un bulevard pietonal și pentru reducerea intensității circulației carosabile de pe Bulevardul Magheru, poate chiar închiderea sa în perioada week-end-ului. Păreri adverse acestui proiect estimează dezvoltarea ulterioară a centrului într-un haos urbanistic mai puternic decât până acum, acest bulevard având capacitatea de a atrage un trafic și mai intens în această zonă, fapt ce contravine principiilor generale de promovare a mobilității durabile, sustenabile, a circulațiilor blânde și pietonale.
Jane Jacobs menționează în lucrarea „The Death and Life of Great American Cities” (1961: 350-351) un studiu realizat de Victor Gruen, arhitect de origine austriacă, în anul 1955. Concluziile studiului, preluate de Jacobs, subliniază faptul că în cazul în care orașele cresc spațiul alocat autoturismelor, atunci se va simți mai intens necesitatea utilizării lor, generând astfel, o nevoie și mai mare de alocare a unei mai mari suprafețe pentru acestea. (Jacobs, 1961: 350-351). Octavia Stepan spune că cel mai bun judecător al succesului sau insuccesului diametralei va fi timpul, însă face o precizare în acord cu teoria menționată de Jacobs. Stepan precizează că, în conformitate cu principiul de evaporare și de inducere a traficului, există riscul ca noul bulevard să atragă mai mult trafic în centrul capitalei (Interviu dr. Octavia Stepan – doctor în mobilitate urbană, membru ONG Asociația pentru Tranziția Urbană, 15 Ianuarie 2014). Aceasta este, de altfel, și una dintre principalele critici aduse bulevardului, la fel ca și sacrificarea unui fond construit considerat valoros.
Conceptorii săi, însă, sustin că acest bulevard va reduce traficul din zona centrală a Bucureștiului, având calitatea de a reprezenta o alternativă pentru Calea Victoriei și Bulevardul Magheru. C. Enache susține că această alternativă este singura soluție pentru eliberarea celor două artere de trafic ce au o valoare istorică și identitară însemnată pentru capitală. (Bălteanu, 2011). Primarul Sorin Oprescu declara în data de 30 iunie 2014 că, „odată cu deschiderea bulevardului Buzești-Berzei-Uranus, care este alternativă la Calea Victoriei și care preia o parte importantădin traficul de la Nord la Sud, a devenit posibilă extinderea trotuarelor de pe Calea Victoriei.” (Oprescu în Facebook, 2014). Planurile viitoare pentru București includ, conform declarației acestuia, transformarea Căii Victoriei într-o zonă de promenadă a Centrului Bucureștiului, între Guvern și Cheiul Dâmboviței. De asemenea, pe această porțiune vor fi incluse și piste pentru bicicliști, promovându-se astfel transportul ușor. O bandă și jumătate din cele patru disponibile momentan pentru autoturisme vor fi eliminate pentru a face loc transportului pe bicicletă. (Oprescu în Facebook, 2014). În urma lucrărilor, programate pentru a fi finalizate în decembrie 2014 (tronsonul dintre Calea Victoriei și intersecția cu Calea Griviței) și care până în luna iulie 2014 au fost completate în proporție de 60% (din totalul lucrărilor de trotuar) și 25% (din totalul lucrărilor de drum), traficul automobilistic va fi redus la 2 benzi de circulație și se va desfășura pe un singur sens, de la Nord la Sud.
Hala Matache – însemnătate pentru memoria locală
Spațiul public urban, în toată complexitatea sa, înglobează străzi, parcuri, grădini, piațete, locuri de joacă, parcări, suprafețe orizontale, verticale sau incinte, clădiri abandonate ș.a.m.d. Spațiul public urban poate fi planificat sau nu. Vorbim în cazul spațiului public neplanificat despre un „spațiu public rezidual”, rămas de pe urma unor intervenții arhitecturale, urbane, adică despre un spațiu abandonat de către toți actorii implicați în amenajarea orașului.
Pentru definirea conceptului de „spațiu public” este necesară descompunerea acestuia în multitudinea de termeni care îl caracterizează. Dacă facem referire la spațiul public românesc, menționăm că primele atestări ale cuvântului „public” în această zonă sunt datate în preajma anului 1705 la Dimitrie Cantemir (Țurlea, 2008 : 10).
Definiția „spațiului public” poate fi formulată pornind de la variate unghiuri de analiză. Dacă încercăm să îl definim din punct de vedere sociologic, atunci el este „un spațiu colectiv, de vecinătate, de acompaniere, spațiu liber sau rezidual” (Țurlea, 2008: 12-13). Dacă analizăm același spațiu public, dar din perspectiva arhitectural-urbanistică, am putea spune că este „un bulevard, o stradă, trotuar, galerie, piață, scuar, intersecție, belvedere, grădină, parc, clădire publică (muzeu, teatru)” (Țurlea, 2008: 12-13) așa cum spune arhitecta Cristina Țurlea. Celor înainte menționate, am adăuga și clădirile abandonate, ruinele. Acestea sunt construcții, mai mult sau mai puțin valoroase din punct de vedere arhitectural, dar care sunt purtătoare ale istoriei locului respectiv, determinante pentru „Spiritus Loci”. Este importantă precizarea acestora deoarece ele constituie, în prezent, o parte însemnată a fondului construit al Bucureștiului. Acestea sunt și subiectul a multiple discuții și dispute, factori de care planificarea urbană se lovește aproape în permanență. Argumentul pentru această mențiune poate fi regăsit în încadrarea juridică pe care o putem aplica conceptului de „spațiu public”. Din acest punct de vedere, spațiul public reprezintă „domeniu public, proprietate publică, patrimoniu imobiliar” (Țurlea, 2008: 13). Multe dintre construcțiile abandonate din capitală se găsesc în această stare deoarece ele au un statut juridic incert. Prin urmare, aceste construcții sunt ale nimănui sau ale tuturor, fapt ce le face, de altfel, ale spațiului public. Din păcate însă, exact acest statut juridic incert cauzează deteriorarea lor rapidă, ocuparea abuzivă de către persoane neautorizate și distrugerea lor, în ciuda faptului că ele au reprezentat sau chiar reprezintă elemente marcante pentru locul în care sunt amplasate.
Cele mai multe dintre definițiile spațiului public se conturează în jurul raportului public/privat. Cercetările contemporane au arătat că nu tot ceea ce nu este privat, este neapărat public sau invers. Există spații semi-publice, care arată fluiditatea conceptului la care facem referire. De asemenea, aceste spații semi-publice au calitatea de a ne arăta întrepătrunderea dintre public și privat. Trecerea nu este bruscă, sub forma unei bariere, ci gradată, treptată, lentă. România are o adevărată tradiție în crearea unor asemenea spații, de trecere dinspre spațiul public spre cel privat, în arhitectura românească, prin prispa, pridvor ș.a.m.d. Aceasta este chiar una dintre trăsăturile definitorii ale stilului neo-românesc, deseori întâlnit în cazul construcțiilor realizate în perioada sfârșitului de secol al XIX-lea și în prima jumătate a secolului al XX-lea.
Françoise Choay aduce o abordare interesantă conceptului de spațiu public prin referire la Arta construirii orașelor (Sitte, 1992) a lui Camillo Sitte. În lucrarea Pentru o antropologie a spațiului, autoarea spune următoarele:
„Așadar, Sitte conferă conștiinței de sine, adică dimeniunii reflexive care însoțește creația arhitecturală de la Renaștere încoace și construirea orașelor de la nașterea urbanismului, justa sa importanță istorică. Când deplânge dispariția corelativă a lui Kunsttrieb (forța artistică a memoriei, impulsul artistic, comportament artistic), el vizează, totodată, un proces pe care dezvoltarea și progresul tehnicii nu fac decât să-l accelereze și să-l generalizeze de la o zi la alta: mă refer la dispariția angajării noastre corporale în spațiul concret.” (Choay, 2011: 70)
Prin aceasta, Choay atrage atenția asupra tendințelor actuale de abordare formală a spațiului public. Este regretabil cum spațiului public începe a-i lipsi exact componenta sa cea mai importantă, adică publicul său, devenind de cele mai multe ori doar niște spații de tranziție. Pe de altă parte, citatul menționat acuză o legătură directă între dispariția urmelor istoriei și ruperea legăturilor sociale cu spațiul. Prin urmare, trecutul unui oraș, ceea ce în această lucrare numim memoria orașului, reprezentată de spațiile urbane și de construcțiile valoroase, este liantul dintre cele două cadre: social și urban.
Clădirile sunt elementele statico–simbolice ale spațiului public, elemente de decor sau funcționale care încadrează și delimitează, conturând ideea de loc. Clădirile servesc drept repere la nivel perceptiv, făcând astfel posibilă înțelegerea rolului pe care populația îl are în amenajarea urbană. Este interesantă distincția care apare între spațiu și loc. Michel de Certeau, în cartea sa L’invention du quotidien – 1.arts de faire, face o distincție foarte clară între spațiu și loc, definind locul sub formă de „ordine (de orice tip ar fi ea) în cadrul căreia elementele sunt distribuite sub aspectul unor raporturi de coexistentă” (de Certeau, 1990: 172). Spațiul, în viziunea sa, apare atunci când luăm în considerație vectorii direcționali, vitezele de deplasare și variabila temporală (de Certeau, 1990: 172). Spațiul reprezintă, prin urmare, locuri aflate în mișcare, dinamizate și supuse transformărilor temporale. Vorbim deci despre locuri în raport cu mediul fizic în care ne aflăm la un moment dat și cu valoarea acestora în contextul temporal în care se produce relatarea. De aici pornește probabil și discrepanța dintre valoarea, semnificația și vocația unui loc în diferitele momente ale existenței sale și schimbările prin care trece. Astfel se produce, prin urmare, devalorizarea spațiilor deși poate că locurile rămân neschimbate, sau, inversul acestui proces, creșterea valorii simbolice a unui spațiu prin prisma datării sale istorice.
Piața Matache ar putea intra în această a doua categorie. Așa cum menționează istoricul Adrian Majuru, hala Matache nu era decât o construcție, ca multe altele asemenea ei, realizate în acea perioadă în București. Ea avea rolul de a lega un cartier. „„În momentul apariției halei Matache, în anii 1880, acolo era șoseaua de Centură a Bucureștiului. A fost un punct important al Bucureștiului datorită apariției Gării de Nord în vecinătatea ei. A fost practic un nod de comunicare ce a legat un cartier” (interviu cu istoricul A. Majuru, 13 decembrie 2013), spunea istoricul în privința rolului pe care l-a îndeplinit hala Matache în momentul construirii sale, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Ea a devenit importantă pentru oraș prin faptul că, alături de hala Traian, au rămas singurele două hale comerciale de secol XIX din București. Acest fapt a determinat sporirea valorii sale arhitecturale, prin prisma stucturii metalice, specifică halelor construite în acea perioadă la nivelul continentului European. „Asta a fost o piață locală. Au mai fost câteva hale de mici dimensiuni, făcute de Carol I, de genul celei de la Nerva Traian, spre exemplu. Acestea au fost noduri comerciale locale, pentru a alimenta câteva cartiere care se intersectau, cum este și cazul Matache. Au făcut o hală cu diverse alimente, anvelopată de o piață.” (interviu cu istoricul A. Majuru, 13 decembrie 2013).
Hala Matache (monument arhitectural) – statut juridic
În conformitate cu definiția oferită de către Dicționarul Explicativ al Limbii Române, monumentul reprezintă o „operă de sculptură sau de arhitectură destinată să perpetueze amintirea unui eveniment sau a unei personalități remarcabile” (Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, 1996 [1975]: 652). În completarea acestei definiții, legea numărul 422/18 iulie 2001 privind protejarea monumentelor istorice, definește conceptul mai devreme menționat, în cazul României, ca reprezentând un ansamblu de „bunuri imobile, construcții și terenuri situate pe teritoriul României, semnificative pentru istoria, cultura și civilizația națională și universală” (legea nr. 422 privind protejarea monumentelor istorice, 2001: titlul I, articolul 1, alin. 2). Legea nr. 422/2001 propune împărțirea monumentelor istorice în două grupe majore (A și B). Monumentele istorice din grupa A sunt considerate a fi monumente cu valoare naționată și universală (legea nr. 422 privind protejarea monumentelor istorice, 2001: titlul II, capitolul I, articolul 8, alin. 1). Cea dea doua grupă de monumente (B), din cadrul căreia face parte și Hala Matache, reprezintă grupa monumentelor istorice reprezentative pentru patrimoniul cultural local (legea nr. 422 privind protejarea monumentelor istorice, 2001: titlul II, capitolul I, articolul 8, alin. 1).
Din punct de vedere conceptual, ideea de monument istoric reprezintă, în primul rând, un obiect (de artă sau arhitectură), care poartă în trecutul său, amprenta unor evenimente importante ce au marcat spațiul geografic în care se află amplasat. Distincția cea mai mare se face la nivel de suprafață geografică, dat fiind că operăm cu termeni din categoriile local/național/universal. Hala Matache, cea care face subiectul central al cercetării noastre, aparține localului. Aceasta era considerată ca fiind un monument care a contribuit semnificativ la istoria comunității urbane închegate în jurul său, fapt demonstrat și argumentat și în cadrul cercetării prezente.
Abordarea din perspectivă juridică a problemei monumentelor istorice a evidențiat faptul că, după o analiză atentă a fondului construit din zona Matache, doar trei construcții prezente pe sit pot fi clasate ca monumente istorice. La începutul intervenției, populația, administrația publică, proiectanții și ONG-urile credeau că este vorba despre un teren care adăpostește aproape patruzeci de monumente arhitecturale. Realitatea, însă, arată faptul că nu este vorba decât despre trei, între care și Hala Matache, monumente care aparțin grupei B, adică Monumente istorice reprezentative pentru patrimoniul local. Acest statut oferă posibilitatea, din punct de vedere legislativ (legea 422/2001, art. 4 (10)), de a fi strămutate (spre exemplu, în cazul Matache, demontare și reconstruire pe un alt amplasament). În lege este menționat faptul că „în vederea protejării monumentelor istorice se poate proceda, în cazuri extreme, la strămutarea acestora” (422/2001, art. 4 (10)). Conform cu declarația șefului de proiect, prof. Dr. Arh. C. Enache, din luna iunie 2013, strămutarea halei de pe vechiul amplasament era necesară în vederea atingerii scopului pentru care a fost gândită dublarea diametralei Buzești-Berzei. Arhitectul C. Enache menționează că păstrarea halei pe vechiul amplasament ar fi echivalat cu blocarea circulației pe Berzei-Buzești, ceea ce ar fi făcut întreaga operațiune inutilă. Hala Matache reprezenta un impediment în realizarea unei intervenții de importanță majoră pentru oraș în ansamblu. De asemenea, lucrările necesare la vechiul canal care trecea pe sub hala Matache ar fi afectat structura deja șubrezită a monumentului. (Prof. Dr. Arh. C. Enache, interviu iunie 2013).
În acord cu legea 422/18 iulie 2001, privind protecția monumentelor istorice, articolul 9 precizează că „„(1)Pentru fiecare monument istoric se instituie zona sa de protecție pe baza reperelor topografice, geografice sau urbanistice, în funcție de trama stradală, relief și caracteristicile monumentului istoric, după caz, prin care se asigură conservarea integrală și punerea în valoare a monumentului istoric și a cadrului său construit sau natural. (2)Delimitarea și instituirea zonei de protecție se realizează, simultan cu clasarea bunului imobil ca monument istoric, în condițiile legii. (3)Autoritățile publice locale competente vor include în planurile urbanistice și în regulamentele aferente zonele de protecție delimitate conform alin. 2.” (Legea 422, 2001: art. 9)
Legea 422/18 iulie 2001 subliniază caracterul unic și particular ar fiecărui monument în parte. Factorii care contribuie la unicitatea sa sunt, în același timp, factorii istorici, geografici, topografici sau urbanistici. Pentru monumentele de categorie B, de importanță locală, este importantă conservarea atmosferei generale din zona asupra căreia ele exercită o influență semnificativă. Conform textului legii prezentate, monumentul arhitectural trebuie conservat în integralitate, în forma sa inițială.
În baza Normelor metodologice pentru clasare și evidență a monumentelor istorice (anexa 1 la ordinul privind aprobarea Normelor metodologice de clasare și evidență a monumentelor istorice, a Listei monumentelor istorice, a Fișei analitice de evidență a monumentelor istorice și a Fișei minimale de evidență a monumentelor istorice), criteriile care trebuie urmărite pentru clasarea unui monument istoric reprezintă standarde calitative și cantitative în urma cărora se stabilesc importanța culturală și semnificația în cadrul localității. Pornind de la aceste criterii, monumentele sunt încadrate în grupele A sau B de monumente istorice. Hala Matache a fost încadrată în grupa B, fiind Monument Istoric Reprezentativ pentru Patrimoniul Cultural Local, clasat în Lista Monumentelor Istorice sub codul B-II-m-B-18182. Conform Articolului 12 (2) din Anexa 1, pentru clasarea unui imobil în grupa B a monumentelor istorice este necesară acordarea a cel puțin trei calificative medie.
O mare parte dintre conflictele care au încetinit lucrările din zona Buzești-Berzei au fost relaționate cu legalitatea sau ilegalitatea demolărilor realizate în zonă. Negocierile purtate de către reprezentanții Societății Civile (printre care și fondatorul Asociației Salvați Bucureștiul, Nicușor Dan) pentru salvarea acestor trei monumente istorice din grupa B nu au avut rezultate favorabile, dat fiind că toate cele menționate au fost, într-un final, demontate, cu promisiunea de reconstruire pe un alt amplasament.
Rolul halei Matache (monument arhitectural) din punct de vedere sociologic și perceptiv
Dacă din punct de vedere juridic și arhitectural, hala a reprezentat un monument istoric de importanță locală (pentru acea zonă a orașului), în urma discuției cu locuitori, angajați și foști locuitori ai zonei Matache, am observat un cu totul alt mod de raportare la această construcție. Asemenea multor construcții demolate în anii comunismului, ale căror terenuri au fost lăsate libere până după 1989 (vezi cazul Hotelului Francez, al cărui teren este ocupat acum de clădirea unei bănci sau cazul fostului Teatru Național, unde acum este Novotel), localnicii se tem că după demolarea halei Matache, terenul va fi abandonat.
„Au făcut rău că au demolat hala Matache. Era un monument, la fel ca și Hotel Marna. L-au desființat și pe ăla. E păcat de ele că erau construcții frumoase, erau aici de când a apărut zona asta. Acum nu mai e nimic aici. Au lăsat terenurile libere să se strângă gunoaie.” (femeie, 47 ani, vânzătoare de flori)
În prezent, în locul halei Matache s-a consituit o parcare improvizată, spațiu în care sunt parcate automobilele care alimentează piața din spate sau loc unde opresc unii clienți ai pieței. Într-adevar, așa cum a menționat și femeia intervievată, acel spațiu este acum ocupat de gunoaie aruncate printre autoturismele care opresc acolo. Femeia a menționat că a crescut în zona aceasta, spunând că în amintirile ei, cartierul Matache era foarte frumos, cu construcții valoroase și piața mereu aglomerată, plină de clienți. „Aici a fost un cuptor de pânie foarte bun. Se făcea pâine pentru tot cartierul.” (femeie, 47 ani, vânzătoare de flori).
Fig. X: Piața Matache (19 septembrie 2014)
Opiniile privitoare la importanța halei Matache pentru zona în care era amplasată variază. Un fost locuitori de pe Strada Buzești, de profesie electrician povestește că era student în perioada în care a locuit în acea zonă. Acesta descrie zona Matache ca fiind un spațiu insalubru al capitalei din perioada comunistă. „Buzești era o zonă insalubră a capitalei încă din perioada comunistă. Una dintre cele mai urâte. Nu vă imaginați cum arăta hala Matache în comunism. Eu nu cumpăram nimic de acolo pentru că am văzut și șobolani prin hala aceea.” (bărbat, 57 ani, electrician – fost locuitor de pe strada Buzești în anii 1978-1981). Această afirmație este susținută și de istoricul A. Majuru, care precizează faptul că „în anii 1980 era deja o zonă pauperă, schimbată demografic, insalubră….” (Interviu A. Majuru, 13 Decembrie 2013).
Fig. X: Hala Matache (monument istoric) în anul 2012, cu câteva luni înainte de a fi demolată. Se poate observa starea avansată de degradare în care ajunsese monumentul la acea dată.
Cercetarea emprică desfășurată în această zonă a evidențiat faptul că imaginea halei Matache a fost într-o continuă degradare în intervalul 1948-1989. Este adevărat că degradarea acesteia s-a produs treptat, progresiv și nu a fost la fel de brutală ca în cazul procesului de degradare prin care a trecut zona și monumentul după 1989 și până în momentul demontării, în martie 2013. Din punct de vedere grafic, etapele de creștere și declin pot fi ilustrate conform figurii prezentate mai jos. Perioada în care România a fost sub conducerea comunistă a echivalat cu începutul declinului din punct de vedere vizual al zonei acesteia. Statul, care era în posesia halei și a terenului din jurul său a fost interesat de menținerea rentabilității acesteia în defavoarea imaginii, care nu a reprezentat niciodată un element important pentru conducerea comunistă.
Fig. X: Grafic temporal privind evoluția zonei Matache între anii 1879 și 2013
Un fost locuitor al zonei consideră oportună intervenția și decizia de demontare a halei, spunând că era inutil statutul său de monument pentru ochiul provitorului sau al utilizatorului zonei respective. „Era o ruină. Eu nu știu decât că era un monument, în acte. Cu ce ne ajuta că era un monument istoric dacă arăta groaznic. Eu așa mi-o amintesc. Au făcut bine că au demolat-o.” (bărbat, 51 ani, inginer). Statutul de monument istoric, spune bărbatul, nu este relevant decât în cazul în care acesta ar fi fost valorificat ca atare. În situația de față, în ceea ce privește hala Matache, aceasta nu reprezenta decât o ruină. „Nici acum nu arată extraordinar zona în care a fost hala, dar măcar nu mai e ca atunci.” (bărbat, 51 ani, inginer). Acesta menționează că imaginea zonei s-a ameliorat puțin, dar nu suficient, adăugând că există în continuare problema oamenilor fără adăpost, a gunoaielor și a construcțiilor abandonate. Această afirmație este susținută și de către o altă persoană care utilizează zona în mod frecvent, fiind deținătorul unei spălătorii pe strada Buzești, nu departe de zona pieței. „Să vă uitați câte magazine mai sunt pe partea de vis-a-vis de Piața Matache. În afară de două de antichități, nu mai e niciun magazin. Sunt doar case abandonate și atât. S-a pus lacătul pe toate.” (bărbat, 42 ani, patron spălătorie auto). Cel din urmă menționat precizează revoltat că „Lucrarea asta mi-a blocat afacerea.” (bărbat, 42 ani, patron spălătorie auto).
Făcând referire la pista pentru bicicliști, acesta spune că din cauza realizării acelei intervenții, nu mai este posibil ca persoanele care tranzitează zona să oprească pe trotuar, fapt ce a „falimentat afacerile oamenilor” (bărbat, 42 ani, patron spălătorie auto). Bărbatul precizează că și afacerea lui a avut foarte mult de suferit în anii în care strada a fost în șantier și în același timp a distrus zona. Acesta dă ca exemplu una dintre construcțiile aflate în imediata vecinătate a spălătoriei. „Construcția asta este singura care a mai rămas în picioare, monument istoric, din zona asta. Mi-a spus un arhitect. Este singura din zonă cu structură din fontă care a mai rămas în picioare. Casa este în paragină. Nu folosește la nimic. Stă să cadă. Păcat de ea.” (bărbat, 42 ani, patron spălătorie auto).
Fig. X: casa din vecinătatea Fig. X: Frontul de vis-a-vis de Piața Matache
spălătoriei auto (foto din curte)
Patronul spălătoriei auto menționează că „zona asta e o zonă moartă acum” (bărbat, 42 ani, patron spălătorie auto) din pricina pistei pentru bicicliști care împiedică autoturismele să mai oprească pe marginea drumului. Același argument îl aduce un alt intervievat, paznic al unei clădiri de birouri din apropierea Pieței Victoriei. Deși omul este de părere că realizarea bulevardului a făcut ca „zona să renască” (bărbat, 52 ani, paznic), acesta precizează că pista pentru bicicliști este singura cu care nu este de acord.
„Pista încurcă foarte tare, a opturat toată zona. Nu mai au oamenii unde să parcheze. Dacă vor să oprească să cumpere ceva de la magazine, n-au unde. Si mai e ceva. Cred ca asta e singura zonă din București unde poliția iși face datoria. Se plimbă pe aici toată ziua și când îl vede pe unul ca oprește pe stradă, imediat îi dă amendă. Să fi făcut niște locuri de parcare măcar în fața câtorva magazine sau firme.” (bărbat, 52 ani, paznic).
Argumentul adus de paznic cu privire la inconvenientul provocat de realizarea pistei pentru bicicliști provine din faptul că, deși au fost realizate câteva parcări private, una dintre acestea chiar vis-a-vis de firma pentru care lucrează, acelea sunt foarte scumpe, profitând de nevoia de spații destinate parcării. „Dacă ar fi să oprească regulamentar, ar trebui să intre în prcarea aia de langă noi, de vis-à-vis. Stii cât costă acolo? 4.5 lei pentru 15 minute. E enorm.” (bărbat, 52 ani, paznic).
Paznicul se declară mulțumit de intervenția care a avut loc în zonă și de modul în care aceasta a schimbat imaginea spațiului. „Hala Matache bine că a fost dărâmată. Eu personal, toată zona aș dărâma-o. Vis-a-vis de piață, în jurul pieței, e oribil. Or fi ele construcții de patrimoniu și cu o valoare arhitecturală mai deosebită, dar au ajuns ruine și colcăie țiganii în ele.” (bărbat, 52 ani, paznic). Acesta menționează că zona a renăscut de când a fost realizat bulevardul, dând ca exemplu faptul că au venit mulți noi investitori, sedii de firme ș.a.m.d. Printre exemplele menționate de acesta se numără noua clădire care adăpostește Liceul Teoretic Național.
Fig. x: Liceul Teoretic Național și încadrarea acestuia în țesutul urban existent
Noua clădire a Liceului Teoretic Național a fost inaugurată în anul 2012 în strada Buzești. Din punct de vedere arhitectural, aceasta corespunde perioadei contemporane, având ca materiale de bază sticla, metalul și betonul. Așa cum putem observa în imaginile prezentate, construcția nu comunică cu cea învecinată nici din punct de vedere arhitectural (ca stil, materiale de construcție, imagine de ansamblu) nici din punct de vedere volumetric. Volumul său cel mai înalt este alipit construcției existente anterior, care are un regim de înălțime P+2, dând senzația de minimizare sau chiar strivire a celei din urmă.
Bărbatul intervievat a precizat că zona Matache „a renăscut” (bărbat, 52 ani, paznic) după realizarea diametralei N-S. Acesta spune că are prieteni care s-au declarat uimiți de schimbarea produsă în zonă. „Ăsta e Buzesti? Nu-mi vine să cred. Păi pe vremea când locuiam eu aici, strada era doar cât e linia de tramvai acum.” (bărbat, 52 ani, paznic).
Privitor la rolul halei Matache pentru comunitate, acesta se declară convins că nu poate fi vorba despre nicio comunitate în această zonă. „Aici, unde sunt numai birouri, nu este cazul” (bărbat, 52 ani, paznic). Acesta spune că hala era o simplă ruină, un spațiu insalubru și degradat. „Să o ții numai așa ca să opturezi un bulevard, mi se pare o prostie.” (bărbat, 52 ani, paznic). Însăși ideea de a o reconstrui pare a fi, în concepția paznicului, un lucru inutil.
„Am înțeles că au demontat-o și vor să o reconstruiască. Să fie sănătoși, să o facă dacă au bani. Dar nu o să poată să o mai refacă așa cum a fost, pentru că ce au mai păstrat, au mai păstrat niște grinzi, de pe margine, dar în rest, nici nu aveau ce să mai salveze. Hoții au furat înainte să o demonteze ei. Au luat țiganii și tabla. Nu mai rămâseseră decât pereții. Eu mă mir cum mai stătea în picioare. Acoperișul nu mai exista.” (bărbat, 52 ani, paznic).
Acesta spune că nu se va putea realiza decât, cel mult, o replică a halei Matache, care, în viziunea sa, nu va avea nicio valoare. Așa cum menționează în cadrul interviului, pentru el o astfel de investiție pare a fi o cheltuială inutilă, care ar fi putut fi direcționată către un alt scop.
Am realizat 16 interviuri, cuprinzând o varietate de persoane, care locuiesc sau au locuit în zonă, care au un loc de muncă în proximitatea zonei Matache sau care trazitează frecvent spațiul respectiv. În urma analizei raspunsurilor primite, se remarcă două tendințe majore. O parte dintre respondenți tind să gândească realizarea Diametralei N-S Buzești-Berzei-Uranus în termeni economici. Aceștia au precizat în cadrul interviului că zona Matache a evoluat foarte mult în urma realizării bulevardului. Cea de-a doua categorie de respondenți a menționat valoarea afectivă a monumentului care a fost Hala Matache, considerând că a fost o greșeală demolarea acestuia. Poziția respondenților în raport cu realizarea bulevardului și demolarea Halei Matache a fost rezumată în tabelul din fig. X:
Fig. X: Interpretarea interviurilor din zona Matache
În raport cu aceste două categorii, se remarcă tendința ca persoanele cu studii superioare să fie cele care, de cele mai multe ori, interpretează această intervenție în oraș din punct de vedere economic. Se observă faptul că majoritatea respondenților din această categorie menționează că hala era o ruină, ar fi căzut oricum, pentru că nu mai avea structură de rezistență, era insalubră, zona se afla într-o stare avansată de degradare. În mare măsură, persoanele care au raspuns pozitiv în privința realizării bulevardului au fost de acord și cu demolarea halei. Există însă și câteva excepții, între care menționăm două tinere din domeniul artelor care au precizat că realizarea diametralei a adus un plus de valoare zonei prin fluidizarea traficului, dar au considerat demolarea halei ca fiind o mare pierdere pentru spațiul respectiv, aceasta fiind, în opinia lor, un reper important. Cea de-a doua excepție care merită precizată este afirmația unui tânăr arhitect. Deși declară că realizarea diametralei a fost o intervenție foarte bună pentru oraș în ansamblul său și că demolarea halei Matache a fost inevitabilă, deoarece în caz contrar ar fi blocat bulevardul, acesta spune că reconstruirea sa pe un alt amplasament ar trebui să fie o prioritate. Arhitectul menționează că hala trebuie reconstruită pe amplasamentul din proximitatea sitului inițial, deoarece riscă să se degradeze iar apariția sa în acea zonă ar putea ajuta la închegarea acelei comunități. Acesta consideră că bulevardul Buzești-Berzei-Uranus „a scos zona din sărăcie” (bărbat, 32 ani, arhitect), dar hala Matache, prin statutul său de monument istoric, ar trebui integrată astfel încât să constituie un reper pentru închegarea unei viitoare comunități în zonă, „comunitate care nu mai există în momentul de față” (bărbat, 32 ani, arhitect).
Pe de cealaltă parte, persoanele care s-au pronunțat împotriva realizării bulevardului Buzești-Berzei-Uranus au constituit o categorie mai eterogenă, argumentele acestora provenind din perspectiva experiențelor personale. Spre exemplu, o vânzătoare de flori care locuise într-una dintre construcțiile care au fost retrocedate a menționat că după realizarea buleardului, foarte mulți oameni au fost „lăsați pe drumuri” (femeie, 47 ani, vânzătoare de flori). Sunt foarte multe persoane care dorm în piață, pe cartoane, pentru că Primăria nu se ocupă de găsirea unui adăpost, spune femeia. Aceasta menționează și că hala ar fi trebuit păstrată, deoarece acum locul unde a fost aceasta s-a transformat într-o groapă de gunoi. „Stau aici de 37 de ani. Aici am și copilărit. Era minunat cartierul ăsta înainte. Nu că era copilăria mea, dar era frumos. Nu degeaba s-au scris și cărți despre Bucureștiul de atunci.” (femeie, 47 ani, vânzătoare de flori).
O altă femeie se declară împotriva proiectului propus, făcând apel la identitatea locului, care, sugerează aceasta, a dispărut.
„Au făcut rău că au demolat hala Matache. Era un monument, la fel ca și Hotel Marna. L-au desființat și pe ăla. E păcat de ele că erau construcții frumoase, erau aici de când a apărut zona asta. Acum nu mai e nimic aici. Au lăsat terenurile libere să se strângă gunoaie.” (femeie, 61 ani, șomeră).
Femeia menționează că, pe toată perioada șantierului (2010-2013), zona a fost blocată. Asemenea patronului spălătoriei auto, aceasta susține faptul că șantierul a blocat afacerile din zonă. Spațiul respectiv a fost ruinată, spune aceasta. „Nici nu vă puteți imagina ce mizerie, cât praf, cât zgomot” (femeie, 61 ani, șomeră).
Rezultatele cercetării de teren evidențiază două raportări majore distincte. O parte din populație face apel la identitatea locului, argumentând faptul că atât hala cât și celelalte construcții demolate erau parte a acelui spațiu, multe dintre acestea apărând odată cu el. În cazul halei, așa cum am arătat anterior, aceasta a fost chiar un catalizator de dezvoltare pentru zonă. A doua mare categorie de populație gândește această intervenție în termeni strict economici. Se aduc argumente privind starea degradată a construcțiilor, necesitatea redimensionării arterei de circulație și privind sărăcia generală din zonă (nepotrivită unei zone centrale). La joncțiunea ditre cele două tendințe, însă, se regăsesc opinii care recunosc nevoia de schimbare a statutului zonei prin realizarea bulevardului Buzești-Berzei-Uranus, condamnând, în același timp, dispariția halei Matache. De remarcat este faptul că aceste opinii sunt minoritare, cea mai mare parte a persoanelor intervievate alegând fie perspectiva economică (și acceptând, implicit, sacrificarea halei), fie pe cea afectivă (declarându-se și contra bulevardului). Din cele șaisprezece persoane intervievate, doar doi respondenți, de sex feminin și cu vârsta cuprinsă între 25-27 ani, au menționat că era necesară realizarea acelui bulevard, însă hala Matache ar fi trebuit păstrată datorită valorii sale de monument istoric. O a treia părere, mergând în aceeași direcție cu cea a celor două tinere, este exprimată de un arhitect în vârstă de 32 ani care, nefăcând apel la valoarea construcției originale (adică la importanța menținerii sale pe același amplasament), spune că e important sa fie reconstruită. Arhitectul precizează că nu hala, așa cum arăta ea înainte de demolare, era valoroasă, ci construcția inițială, care ar fi un liant la nivel social.
Concluzii
Sunt, așadar, opinii contrastante ale populației, care se situează la una dintre cele două extreme: emoțional și economic-rațional. Acest lucru evidențiază două trăsături dominante în ceea ce privește aspectul social din zona Matache. Prima observație ar fi asupra faptului că intervievații se ghidează după factori și experiente personale (individuale), lucru ce denotă absența unei comunități închegate în zonă. A doua observație se axează pe elementul comun al celor două tipuri de opinie. Oamenii fie critică ambele acțiuni ale Primăriei, fie sunt de acord cu amandouă (realizarea bulevardului și demolarea halei). Acest fapt sugerează, mai degrabă, un interes primordial spre a acuza/a lauda autoritatea din spatele proiectului, plasând în plan secund interesul pentru proiectul urban în sine. Spre exemplu, au fost identificate în timpul interviurilor observații care denotă aversiunea față de autorități mai mult decât interesul pentru monument, în sine.
„E mafie mare! Cineva a avut interes să demoleze hala asta ca să pună mâna pe terenul de sub ea. Vor să facă un Carrefour, am auzit!” (femeie, 61 ani, șomeră).
„Dacă eram în străinătate, s-ar fi salvat fiecare cărămidă din hala aia!” (bărbat, 55 ani, vânzător de vinuri).
„A fost cineva care a susținut Piața Matache. Dar Primăria a avut mai mare putere și a vrut cu tot dinadinsul să termine cu Matache. L-a măturat de tot!” (femeie, 47 ani, vânzătoare de flori).
Zona Matache este, deci, populată de oameni care nu s-au constituit într-o comunitate, nici acum (dupa realizarea Diametralei Buzești-Berzei), nici înainte de acest proiect. Legăturile sociale cu spațiul în care locuiesc sau au locuit nu există, singurele raportări la memoria locală realizându-se doar prin imitație, adică prin relaționare cu orașele Europei Occidentale. Sentimentele reale față de spațiul în care trăiesc, lucrează sau pe care îl tranzitează, nu există, principala preocupare a acestor persoane nefiind decât găsirea unor vinovați sau evoluția economică prin atracția investitorilor.
Diametrala N-S Buzești-Berzei-Uranus: utilitate și necesitate pentru locuitori
Analizând din perspectiva utilității și necesității existenței Diametralei N-S Buzești-Berzei-Uranus, discuția planează în perioada contemporană, cu referințe la trecut, prin menționarea perioadei interbelice și comuniste. Argumentul stă în vechimea acestei idei și propuneri pentru dezvoltarea ulterioară a Bucureștiului, care datează încă din perioada dintre cele două Războaie Mondiale (Planul Urbanistic din 1935 și Regulamentul de Urbanism din 1939).
Vechimea acestei propuneri, precum și reluarea sa de-a lungul a trei regimuri politice diferite (regalitate, comunism și democrație parlamentară) sugerează o vădită încredere în necesitatea existenței sale, din perspectiva autorităților și a arhitecților care se ocupă/s-au ocupat de dezvoltarea orașului. Punctul de vedere al locuitorilor, pe de altă parte, arată abordări diferite cu privire la acest proiect, fiind determinate de atașamentul față de spațiul respectiv, dorința de schimbare sau factorii economici.
Așa cum am evidențiat în capitolul precedent, în urma interviurilor desfășurate în cadrul zonei Matache, opiniile cu privire la realizarea bulevardului Buzești-Berzei au fost atât negative cât și pozitive. Dintre cele 16 interviuri realizate, 10 s-au declarat în favoarea acestui bulevard, în timp de 6 au declarat că realizarea sa a distrus zona. Conform analizei descrise anterior, majoriteatea răspunsurilor primite au fost orientate spre două extreme: emoțional sau rațional. Cu toate acestea, dintre cele 10 răspunsuri primite în favoarea bulevardului care face subiectul acestei cercetări, două răspunsuri au menționat avantajele pe care intervenția urbană le-a avut pentru imaginea și creșterea economică a zonei, dar că rolul halei era, de asemenea, semnificativ. Hala ar fi trebuit păstrată, spuneau cele două persoane. O a treia a menționat că păstrarea halei pe vechiul amplasament era importană, deoarece ea avea deja o imagine prin care nu își mai justifica existența și rolul. Această persoană precizează că hala Matache ar avea un rol important la nivelul comunității, cu potențialul de a se transforma chiar într-un liant social, dacă ar fi reconstruită (conform promisiunilor autorităților), în proximitatea amplasamentului inițial dar conform planurilor și imaginii sale din perioada interbelică.
Exceptând aceste trei persoane, menționate în paragraful anterior, ceilalți 7 respondenți intră, fără echivoc, în categoria respondenților pragmatici, care văd în realizarea bulevardului Buzești-Berzei, un mijloc de dezvoltare economică a zonei. Fără a utiliza termenul, persoanele intervievate văd în bulevardul Buzești-Berzei, un mijloc de gentrificare a acestei zone. Răspunsurile primite din partea acestora sunt, în mare măsură, axate pe comparația dintre atunci și acum. Atunci-ul reprezintă, de fapt, perioada comunistă sau de după 1989 (și până la începerea lucrărilor, în 2010), în timp ce acum-ul cuprinde, în principiu, perioada scurtă de doar 1 an (2014) ce a urmat încheierii lucrărilor. Un exemplu de discurs structurat în favoarea diametralei este următorul: „Zona arăta oribil în acea perioadă. Străzile erau înguste, foarte mulți țigani și oameni fără adăpost […] Am trecut de curând pe noul bulevard Uranus. Nici nu se compară. E de o mie de ori mai bine acum.” (bărbat, 57 ani, electrician). Tot în același stil și-a structurat discursul și un alt intervievat, portarul uneia dintre firmele de birouri din priximitatea halei Matache. Acesta spune: „Zona a renăscut […] E mult mai bine acum, arată mult mai bine strada” (bărbat, 52 ani, portar).
Desigur, cele două exemple menționate anterior vin din partea unor persoane care au cunoscut orașul și zona, foarte bine, și în perioada comunistă. Persoanele mai tinere cu care am discutat s-au bazat pe comparația cu trecutul recent (1989 – 2010). Așa cum am demonstrat în cursul capitolelor anterioare, însă, cel mai rapid și radical declin al acestui spațiu urban s-a produs chiar în perioada ce a urmat regimului comunist. Acesta este motivul pentru care discursul tinerilor nu diferă foarte mult de cel al persoanelor mai în vârstă. Singura diferență este intervalul temporal utilizat pentru comparație. „Nu știi cum arăta zona asta înainte? Ce să mai păstreze? Lasă, bine că au făcut bulevardul ăsta, poate se mai curăță puțin de acum înainte.” (bărbat, 26 ani, student). O altă persoană, de sex feminin de această dată, spune următoarele „Eu lucrez în apropiere de zona Matache de vreo patru ani, de când au început lucrările. Înainte nici nu călcam pe strada asta, mi se părea foarte periculoasă. Acum seamănă și ea cu o stradă dintr-o Capitală, totuși.” (femeie, 26 ani, programator).
A doua categorie de intervievați, cei care sunt nemulțumiți de bulevard, îi aduc, de obicei următoarele critici: lucrările au durat prea mult (4 ani), pista de bicicliști proiectată a blocat afacerile (pentru că nu se mai poate parca pe trotuar), unii oameni și-au pierdut locuințele în urma retrocedărilor și au ajuns să doarmă pe străzi, spațiul în care înainte era hala Matache acum este o parcare improvizată și un loc pentru gunoaie.
Toate persoanele intervievate știau că hala Matache era un monument arhitectural foarte vechi. Deși nu toți cunoșteau povestea sa, și motivele pentru care a fost ridicată, se știa că, cel puțin la nivel de principiu, ea reprezintă o construcție valoroasă. Interesul, însă, din punct de vedere afectiv, este redus. Realizarea Bulevardului Berzei-Buzești a fost aplaudată în mare măsură, de către locuitori. Au existat, desigur, nemulțumiri cu privire la conformarea acestei axe urbane, însă majoritatea au fost îndreptate către cauze practice: nu se mai poate parca pe stradă, poliția amendează persoanele care își lasă autoturismele pe avarii, e mult mai mult zgomot acum, pista pentru bicicliști ocupă prea mult spațiu ș.a.m.d. Se observă, prin urmare, o mare lipsă de interes față de fondul construit vechi. El este considerat, de altfe, ca fiind incomod, periculos (șubred) sau chiar urât.
Realizarea diametralei și demontarea halei Matache
Momentele apariției ideii de realizare a unui bulevard alternativ Căii Victoriei pe direcția N-S, precum și motivațiile care au stat la baza acestor opțiuni pot fi împărțite, pentru perioada premergatoare Revolutiei din 1989, în doua etape diferite. Una ar fi perioada regalitatii (pană în anul 1947), anterioară instaurării regimului comunist iar cea de-a doua ar fi perioada comunistă, când o parte din gândurile pentru București din perioada Interbelică au fost preluate și adaptete noilor concepții ale perioadei, altele au fost modificate sau lăsate în urmă.
Idee
Propunerea de realizare a unui bulevard alternativ care să traverseze zona centrală a Bucureștiului de la Nord la Sud provine din perioada interbelică. În Planul Director al Bucureștiului din anul 1935 și în regulamentul din 1939, se poate vedea propunerea pentru o legătură majoră pe direcția Nord-Sud, paralelă la Calea Victoriei, similară Diametralei N-S propusă în prezent. Conform declarației arhitectului C. Enache, această legătură era mult mai radicală și nu trecea exact prin același zonă ca cea din prezent. Era apropiată de zona Doctor Felix. Prin acea zonă era propusă artera de circulație propusă în anii 1939. „Ea era generată de o realitate a orașului, fiindcă Bucureștiul a încercat să țină pasul celorlalte orașe mari europene dar în același timp, în mode vident, avea o sumă întreagă de rămâneri în urmă în ceea ce privește partea de infrastructură și de modernizare a orașului.” (Interviu prof. dr. Arh. Constantin Enache – șef de proiect, Iunie 2013)
Realizarea unei artere de circulație care să preia traficul pe direcția N-S, așa cum menționează și însuși domnul prof. dr. Arhitect Constantin Enache, șeful de proiect al Diametralei N-S Buzești-Berzei-Uranus este o idee care datează încă din anii ’30, fiind menționată inclusiv în memoriul justificativ al Planului Director de Sistematizare al Municipiului București (Primăria Bucureștiului, 1934, p. 7). Planul Director al capitalei din anul 1939 descrie într-o manieră proactivă necesitatea de a prevede o circulație alternativă prin acea zonă a orașului. Memoriul precizează că este imposibil soluția pentru care se optează să aducă doar beneficii orașului, sau să mulțumească în totalitate pe locuitorii acestuia, însă ea reprezintă un act de autoritate în urma căruia, imaginea Bucureștiul ca întreg, ar trebui să fie îmbunătățită. Intervenția în țesutul urban de la acea dată este prezentată ca fiind absolut necesară, urând a aduce reale beneficii pe termen lung, ducând la schimbarea orașului București care „nu are niciuna dintre calitățile cerute unei capitale” (Primăria Bucureștiului, 1934: 40).
Configurația orașului București în perioada interbelică anunța dezvoltarea sa viitoare către partea de nord. Pentru a veni în întâmpinarea acestei viziuni asupra evoluției capitalei, Planul Director a prevăzut noi circulații în acea parte a orașului. Prima menționată în memoriul justificativ este artera care va dubla Șoseau Chitila spre sud de calea ferată, intrând în oraș prin zona Ciurel. Aceasta avea ca scop decongestionarea Căii Griviței și trece prin zona Splaiul Independenței din prezent. Cea de-a doua arteră de circulație este echivalenta Diametralei N-S Buzești-Berzei-Uranus din prezent. Traseul prevăzut în acea perioadă nu era identic cu cel din prezent, fiind concepută să reprezinte o dublare a Șoselei Băneasa-Otopeni în partea de Vest. Traseul ei era prevăzut prin zona Hipodromului Băneasa (în prezent, zona Romexpo și Casa Presei Libere). Prin acel punct era accesul arterei în oraș. Se continua apoi prin Bulevardul Mărăști (care și-a păstrat numele și în prezent), Bulevardul Colonel Mihail Ghica (sau Bulevardul Filantropiei; în prezent puartă numele: Bulevardul Ion Mihalache) și Strada Doctor Felix (care și-a păstrat denumirea). La finele străzii Dr. Felix, artera de circulație urma a se contiuna „printr’o mare arteră proectată a traversa orașul dela nord la sud” (Primăria Bucureștiului, 1934, p. 40). Detaliile cu privire la traseul exact al acesteia în special în partea de sud a Bucureștiului nu ne sunt oferite, însă cel mai probabil, artera de circulație care urma să traverseze Bucureștiul începând cu Strada Doctor Felix se suprapunea peste traseu ales de Diametrala N-S Buzești-Berzei cel puțin până la intersecția cu Râul Dâmbovița.
Fig. X: Detaliu asupra zonei central-nordice a Bucureștiului – 1938
Cea de-a treia circulație menționată în Memoriul Justificativ al Planului Director al Bucureștiului urma să dubleze aceeași Șosea Băneasa-Otopeni, de data aceasta prin zona de Est, intrând în oraș prin Șoseaua Jianu (în prezent este Bulevardul Aviatorilor). Alternativele sunt menționate ca trasee, ca urmare a predilecției bucureștenilor pentru zona nordică a capitalei. (a se vedea Anexa 1) Fiind intuită preferința locuitorilor pentru hipodromul Băneasa, pădurea Băneasa șî parcurile din nordul orașului, Primăria Capitalei din perioada interbelică, aflată sub conducerea generalului Victor Dombrovski (1938-1940) aprobă aceste noi artere de circulație în zona nordică pentru facilitarea traficului. Viziunea de la acea vreme a conducerii orașului s-a adeverit, în prezent devenind una dintre principalele provocări ale capitalei: re-echilibrarea Nord-Sud.
Această problemă este menționată în Conceptul Strategic București 2035 (CSB2035), elaborat la solicitarea Primăriei Municipiului București în anul 2010. CSB2035 își propune să contureze un model de dezvoltare pentru capitală, propunerile și viziunea fiind gândite pentru un interval de 25 de ani (până în anul 2035). Colectivul de elaborare al Conceptului Strategic București 2035 stabilește, ca viziune, transformarea capitalei într-o „metropolă influentă și integrată european prin durabilitate și caracter, reinventată influent și sensibil, o comunitate deschisă și evoluată, o capitală dinamică și creativă” (CCPEC-UAUIM, IHS România srl, EMI Invest srl, 2010). Conceptul strategic CSB2035 a fost premiat la Bienala Națională de Arhitectură București 2012.
Primarul Sorin Oprescu declară, privitor la București, că are un caracter eclectic, datorat atât „anilor cenușii de comunism” (Oprescu în CCPEC-UAUIM, IHS România srl, EMI Invest srl, 2010) cât și unei tranziții haotice. Eclectismul acesta însă poate fi utilizat în favoarea sa, fiind, în opinia domnului Primar General, un element ce îi conferă un farmec aparte. Mesajul Arhitectului Șef al Municipiului București, Gheorghe Pătrașcu se încadrează pe aceeași direcție cu cea a Primarului General al capitalei, susținând că principala sa competență dinstinctivă în raport cu alte capitale europene este „unitatea relativă a amestecului de structuri urbane ale diverselor etape de evoluție ale orașului” (Pătrașcu în CCPEC-UAUIM, IHS România srl, EMI Invest srl, 2010).
Așa cum a menționat și Profesorul Dr. Arhitect C. Enache, de-a lungul conducerii sale, N. Ceaușescu nu a făcut decât să continue unele dintre proiectele care datau încă din perioada interbelică. El a continuat, într-o manieră absurdă și exagerată ca modalitate de intervenție, spune profesorul C. Enache, unele idei ce proeneau din perioada regalității. Acest fapt i-a convenit, dat fiind că avea ocazia de a interveni în orașul burghez, pentru a-i schimba complet imaginea anterioară, spre a-i crea una nouă, comunistă. (Interviu prof. dr. arh. Constantin Enache – șef de proiect, Iunie 2013).
Sociologia deciziei urbane
În preajma anului 2000, Școala de Arhitectură de la București a fost responsabilă de realizarea Planului Urbanistic General al orașului, iar profesorul Constantin Enache a fost răspunzător de Zona Centrală a capitalei, de Studiul de Fundamentare pentru PUG pentru aceasta arie. Arhitectul C. Enache menționează că în acea perioadă nu era definită Zona Centrală a capitalei. „Era definit numai, pe cale administrativă, un așa numit Perimetru Central, pentru că nu exista o zonă centrală, și atunci s-a găsit un calificativ ca fiind Perimetru Central al Bucureștiului, suprafața înconjurată de inelul Ștefan cel Mare – Mihai Bravu” (Interviu prof. dr. arh. Constantin Enache – șef de proiect, Iunie 2013). Fiind necesară determinarea cu exactitate a Zonei Centrale a Bucureștiului în interiorul acelui Perimetru Central menționat anterior, profesorul Constantin Enache, în calitate de șef de proiect, împreună cu alți specialiști din cadrul Universității de Arhitectură, au realizat studiul preliminar pentru determinarea zonei centrale, care urma a fi inclus in Planul Urbanistic General. „Lucrând în echipa asta pentru perimetrul central, a apărut cu limpezime faptul că relația N-S în interiorul Bucureștiului, sprijinită pe o singură cale principală, fie ea și generos dimensionata, axa Magheru – Cantemir, nu face face față nevoilor orașului și chiar în momente de criză, pune în pericol funcționarea corectă a lui.” (Interviu prof. dr. arh. Constantin Enache – șef de proiect, Iunie 2013). Pornind de la această constatare, echipa din care a făcut parte și domnul profesor C. Enache a inclus în Planul Urbanistic General realizat în acea perioadă, propunerea pentru realizarea acestei axe, care pornește din Piața Victoriei și se continuă până în Piața Chirigiu. Ea figura ca având un rol important în interiorul orașului București, în rețeaua de transport a capitalei. Așa a reapărut ca intenție pentru prima dată după Revoluția din Decembrie 1989 și căderea comunismului. Profesorul Enache menționează ca această propunere a dormit ca și multe alte lucrări desenate pe hârtie și doar atât. Ea nu a trezit niciun intes și nicio reacție, fie ea pozitivă sau negativă, iar PUG-ul din anul 2000 a fost aprobat cu ea ca și componentă.
Fig. X: Detaliu din PUG 2000 București cuprinzând propunerea pentru realizarea Diametralei N-S Buzești-Berzei-Uranus
Adriean Videanu, ales ca primar al Bucureștiului în anul 2005, „pornind de la startul dat dinainte de către primarul Băsescu, prin Pasajul Basarab – Titulescu, a vrut să îl continue în mod evident, și să-l completeze, introducând în lista obiectivelor următoare, împlinirea unuia dintre lucrurile trecute ca proiect structural în PUG, Diametrala N-S” ( Interviu prof. dr. arh. Constantin Enache – șef de proiect, Iunie 2013). Planul Urbanistic pentru realizarea Diametralei a fost scos la licitație în anul 2005 și până la sfârșitul anului a fost deja contractat. Proiectarea s-a făcut între lunile Ianuarie si Mai 2006 iar in Iunie 2006 el a fost aprobat. Arhitectul C. Enache declară că proiectul a fost aprobat într-o formă puțin atipică pentru o documentație de urbanism, prin raportare la modalitatea în care figurează acestea în Metodologia și Conținutul Cadru. Pe de altă parte, ea corespundea unei documentații de urbanism pentru lucrari de infrastructură în București. „În același timp, s-au făcut o mulțime de alte documentații care s-au limitat la reglementarea domeniului public și atunci, Municipalitatea a fragmentat procesul ăsta al avizării și aprobării PUZ-ului. L-a oprit în momentul în care comisiile tehnice au convenit asupra traseului și dimensiunii bulevardului.” (Interviu prof. dr. arh. Constantin Enache – șef de proiect, Iunie 2013). Acesta a fost modul în care a fost aprobat proiectul în luna iunie 2006. Felul în care urmau să arate fronturile adiacente reprezintă un alt subiect de discuție între profesioniști. Din acest punct de vedere, s-au născut diverse controverse și dezbateri care, în cazul în care ar fi fost luate în calcul înainte de aprobarea traseului, ar fi amânat pe termen nedeterminat, luarea deciziei de realizare a diametralei. În această situație, Primăria Municipiului București a oprit proiectul în faza aceasta și a aprobat ca document public componenta Delimitare a domeniului public în lungul Diametralei Buzești-Berzei”, menționează prof. Dr. Arh. C. Enache în cadrul interviului.
Proiectul a fost divizat în două componente. Acesta nu a fost aprobat în întregime, pe toată lungimea sa, din Piața Victoriei până în Piața Chirigiu, el fiind fragmentat în două tronsoane. Divizarea s-a produs la intersecția cu Râul Dâmbovița, la inițiativa șefului de proiect. Din cauza dificultăților care urmau să apară pe fragmentul Dâmbovița-Piața Chirigiu, arh. C. Enache a propus proiectantului general, Metroul S.A., fragmentarea proiectului și realizarea în primă fază, a tronsonului Piața Victoriei-Râul Dâmbovița. „Am avut, în principiu, dreptate” declară arhitectul C. Enache, „pentru că pentru cel de-al doilea fragment, nici în ziua de astăzi, după 8 ani și mai bine, încă nu sunt adunate toate avizele” (Interviu prof. dr. arh. Constantin Enache – șef de proiect, Iunie 2013). Este vorba, în acest caz, despre avizele pentru realizarea tronsonului care va fi realizat sub forma unui pasaj subteran, pe sub curtea Palatului Parlamentului și care urmează să descarce în Piața Chirigiu (în zona Piața de Flori). În prezent (iulie 2014), această zonă este subiectul unor proiecte de amenajare propuse prin Planul Integrat de Dezvoltare Urbană pentru Zona Centrală București (Interactive Look, 2010). Studiul pentru PIDU Zona Centrală București a fost început în anul 2010 și a fost aprobat de către Consiliul General al Municipiului București în luna august 2012.
Arhitectul Șerban Sturdza a avut un rol important în proiectul Diametralei N-S Buzești-Berzei-Uranus, atât ca Membru al Comisiei de Urbanism în momentul în care a fost discutat și avizat proiectul (2006), precum și ca membru principal al echipei Arhitecților Voluntari. Aceasta din urmă este echipa care a propus o soluție alternativă la Diametrala Buzești-Berzei, prin lucrarea „Cui i-e frică de cartierul Matache?” (2012). Principala critică adusă de arhitectul Ș. Sturdza proiectului Diametralei Buzești-Berzei este privitoare la modul în care a fost pus în practică proiectul. Acesta menționează în cadrul unui interviu că este necesară realizarea acestui proiect (Ș. Sturdza în Bălteanu, 2011), însă problema rezidă în modul în care s-a trecut de la o discuție de principiu la execuție. Arhitectul explică faptul că strategia de concepere a celor două tronsoane ale Diametralei este greșită. Tronsonul nordic, dintre Piața Victoriei și Râul Dâmbovița este realizat suprateran, ca o arteră tangentă la zona istorică a orașului. Acesta este conceput ca o arteră de circulație cu numeroase străpungeri și intersecții cu țesutul urban, fapt ce face ca circulația de-a lungul său să fie una nu foarte rapidă. Pe de altă parte, spune arhitectul Ș. Sturdza (2011), tronsonul sudic este conceput ca o arteră ce va trece prin spatele Palatului Parlamentului, prin subteran, ceea ce il face să fie „un tronson de viteză” (Ș. Sturdza în Bălteanu, 2011). În opinia sa, circulația atrasă de tronsonul sudic va antrena circulația de pe tronsonul nordic, anulând șansele de conservare și evoluție ale țesutului istoric din zona pe care acesta din urmă o traversează.
După aprobarea componentei referitoare la domeniul public în cazul primului tronson, cel dintre Piața Victoriei si Dâmbovița, proiectul a fost mutat, din punct de vedere al competenței, de la Serviciul de Urbanism al Primăriei la Serviciul Infrastructură – Transporturi Publice, aducând după sine o schimbare în ceea ce privește etapele care trebuiau parcurse în continuare.
„S-a intrat în etapa de licitare a proiectantului și constructorului concomitent. Licitația a fost la pachet, executantul drumului urmând să fie responsabil și de întocmirea proiectului și de întocmirea documentațiilor de expropriere, fiindcă în baza hotărârii Consiliului General, operațiunea a fost decretată ca fiind de interes public. În baza deciziei privitoare la interesul public al operațiunii, s-a trecut la expropriere. Asta a fost o perioadă în care nici eu nu știam că se lucrează.” (Interviu prof. dr. arh. Constantin Enache – șef de proiect, Iunie 2013)
O dată cu anul 2008, când au avut loc noi alegeri, schimbarea Primarului General și a Directorilor de la Serviciul de Urbanism și de la Infrastructură au încetinit lucrările. Unele proiecte, cum ar fi cel din Centrul Istoric, au fost blocate. Proiectul Diametraleni N-S a rămas pe lista de priorități, continuându-se cu solicitarea autorizațiilor de demolare a clădirilor, pe documentația de expropriere fiind menționat „desființare în vederea realizării Diametralei N-S“. „Partea asta de încheiere a proiectului și începere a demolărilor s-a petrecut către sfârșitul lui 2010, începutul lui 2011“ (Interviu prof. dr. arh. Constantin Enache – șef de proiect, Iunie 2013).
Perioada dintre sfârșitul anului 2010 și începutul anului 2011 a marcat un moment important în evoluția proiectului. Este perioada în care se resimte o schimbare majoră în domeniul construcțiilor, dat fiind că se instalase deja criza economică și birourile de proiectare, atât în arhitectură cât și în construcții, încep să nu mai primească proiecte. Arhitectul C. Enache menționează ca acesta este unul dintre motivele pentru care proiectul a fost grăbit de către constructor. „În 2010 e al doilea an al crizei și constructorul începea să fie strâns de dispariția investițiilor mari în infrastructura la nivelul țării. Atunci s-a concentrat asupra lucrărilor care păreau finanțabile și Bucureștiul stătea mai bine la capitolul finanțare comparativ cu alte zone ale țării” (Interviu prof. dr. arh. Constantin Enache – șef de proiect, Iunie 2013). Al doilea factor de presiune pentru realizarea proiectului vine din partea Primăriei Municipiului București. Aceasta, spune șeful de proiect, nu vroia să se încarce cu un fond construit pe care trebuia să il desființeze. Multe construcții din zona în care urma să se realizeze tronsonul nordic al Diametralei erau abandonate, ceea ce le transforma într-un factor de atracție pentru persoanele fără adăpost. Ocupara abuzivă a acestor imobile ar fi generat o altă problemă pentru Primărie. Atât investitorul cât și executorul erau direct interesați de grăbire a realizării proiectului, fapt ce a generat, în perioada 2010-2011, un număr mare de reacții din partea reprezentanților unor ONG-uri de profil, din partea unor arhitecți și urbaniști precum și din partea unui numar relativ restrâns de locuitori ai capitalei. Dat fiind că legislația românească afirma nevoia participării publicului la luarea deciziei dar aceasta nu era în niciun fel precizată ca procedură prin care să se indeplinească, Ordinul Arhitectilor București a avut inițiativa unei dezbateri publice cu profesioniștii, ne relatează șeful de proiect, C. Enache. Acesta precizează ca numărul celor prezenți la acea dezbatere a fost restrâns, venind mai mult dintr-o anumită curiozitate față de ceea ce se mai intenționează a se realiza în oraș. Întâlnirea a fost organizată în anul 2006, înainte de aprobarea proiectului de către Comisia de Urbanism. Abia în anul 2010, „ca urmare a intervenției acesteaia grăbite și masive a Primăriei și a constructorului în zonă, pe fundalul unor sensibilități reale ale bucureștenilor față de demolări și operațiuni de genul acesta, care n-au mai fost realizate după 1989, a apărut o reacție de oprire a evenimentelor” (Interviu prof. dr. arh. Constantin Enache – șef de proiect, Iunie 2013).
Hala Matache a întrunit calificativul de Monument de categoria B, fiind un monument de importanță locală. Profesorul C. Enache motivează necesitatea de a muta hala din amplasamentul inițial prin faptul că aceasta, în caz contrar, ar reprezenta un dop pentru Bulevardul Buzești-Berzei, făcând investiția și sacrificiile de până în acel moment, inutile. Pe de altă parte, așa cum explică prof. Enache, conducta de canalizare care traversa subsolul amplasamentului inițial al halei Matache era foarte veche și nefuncțională. Necesitatea de a o înlocui ar fi afectat oricum structura deja șubrezită a halei. „Acum suntem în situația paradoxală în care, din punct de vedere juridic, demontarea a fost acceptată pentru toate cele trei clădiri protejate, rămase în final” (Interviu prof. dr. arh. Constantin Enache – șef de proiect, Iunie 2013). Au fost declarate monumente foarte multe construcții din zonă, fără studii aprofundate, spune arh. C. Enache. Fiind introduse în listă în momentul realizării studiului istoric, s-a pornit de la ipoteza că sunt monumente pentru că sunt în lege și îndeplinesc acest statut. Ulterior, realizându-se evaluarea pentru fiecare construcție în parte, expertiza a avut drept criterii calitatea lor, fapt ce a demonstrat că doar trei dintre acestea mai îndepineau condițiile de monumente. Celelalte clădiri au fost declasate. Inițial protestele au fost dirijate în această direcție, susținându-se faptul că au fost demolate mai mult de treizeci de construcții de patrimoniu. În urma expertizei, însă, s-a dovedit faptul că este vorba despre trei construcții monument, aparținând categoriei B. Categoria B de monumente istorice cuprinde mențiunea că sunt construcții de importanță locală, putând să primească aviz pentru demontare cu condiția recuperării elementelor unice, în vederea reconstruirii pe alt amplasament. Acest aviz poate fi dat în cazul în care ele reprezintă un impediment pentru realizarea unei operațiuni de importanță majoră la nivelul orașului, așa cum este considerată Diametrala N-S Buzești-Berzei-Uranus. Reconstuirea monumentelor nu este posibilă decât în baza unui Plan Urbanistic Zonal (PUZ). Arhitectul C. Enache declara la jumătatea anului 2013 că „în clipa de față, încă, o parte din reprezentanții acestei societăți civile se înverșunează în disputa cu Primăria să-l împiedice pe Primarul Oprescu să aprobe PUZ-ul. Neaprobarea PUZ-ului nu conduce decât la faptul că sunt imposibil de reconstruit monumentele” (Interviu prof. dr. arh. Constantin Enache – șef de proiect, Iunie 2013).
Concursul pentru reconstrucția Halei Matache (demolată la data de 25 Martie 2013), care va purta titulatura de „Concurs de soluții pentru amenajare zona Piața Matache“ a fost atribuit de către Primarie firmei SC Proietech Constr SRL. Hala Matache va fi reasamblată pe un sit aflat în proximitatea celui anterior, la o distanță de aproximativ 40 m și va cuprinde atât spații verzi, spații pietonale cât și o parcare subterană. „Hala Matache va fi reconstruită, dar în varianta originală, cum a fost construită inițial, nu așa cum arăta înainte de a fi luată din Piața Matache. În plus, întreaga zonă Piața Matache va fi curățată și amenajată.” (Vieru, 2014), conform declarațiilor arhitectului șef al Bucureștiului, domnul Gheorghe Pătrașcu.
Proteste și rezultate
Între momentul în care s-a decis realizarea proiectului Diametralei N-S Buzești-Berzei-Uranus și momentul în care opinia publică a conștientizat acest lucru (și implicațiile sale), a existat un decalaj temporal de aproape 4 ani (Interviu prof. dr. Arh. Constantin Enache – șef de proiect, Iunie 2013). Practic, protestele venite din partea ONG-urilor de profil, a locuitorilor acelei zone urbane, a unora dintre specialiștii care nu au fost de acord cu modul în care urma să se deruleze proiectul, au avut ca punct de început, anul 2010 (spre finalul anului). Acela a fost momentul în care au început exproprierile și demolările în zonă. Protestele s-au desfășurat cu foarte mare intensitate, până spre jumătatea anului 2013 (când hala a fost demolată).
Pe parcursul celor aproape trei ani, grupurile și asociațiile care s-au declarat împotriva soluției pentru care s-a optat în realizarea Bulevardului Buzești-Berzei (primul tronson al Diametralei Buzești-Berzei-Uranus), s-au unit spre a combate acțiunile Primăriei Generale. Astfel s-a constituit Coaliția Platforma pentru București, sprijinită de Observatorul Urban București și de Uniunea Arhitecților din România. Principala cauză care a dus la aceste manifestații publice împotriva proiectului, spun membrii coaliției Platforma pentru București, este faptul că nu este respectat un domeniu de interes public. Este vorba, în acest caz, despre conservarea patrimoniului arhitectural și imaterial (Platforma pentru București, 2011: 1).
Acțiunile civice împotriva distrugerii patrimoniului construit din zona Matache, pentru a face loc Diametralei N-S Buzești-Berzei, s-au desfășurat, în primă fază, prin intermediul și la inițiativa unor grupuri și organizații nonguvernamentale. Acestea au fost primele reacții din partea societății civile. Protestele lor s-au desfășurat, concomitent, pe trei planuri. Primul a fost cel al manifestațiilor prin intermediul declarațiilor publice, în spațiul media. Cel de-al doilea plan a fost cel fizic, concret. Au avut loc manifestații organizate de lideri ale acestor grupări, în spațiul urban, în special în zona din proximitatea halei Matache. În acest moment au fost angrenați și locuitori, vizitatori sau pur și simplu apărători ai patrimoniului arhitectural. Tot în cadrul acestui plan sunt incluse și întâlnirile cu autoritățile implicate, dezbateri și discuții ale reprezentanților ONG-urilor. Un al treilea plan a fost indirect și a constat în elaborarea unor soluții alternative. Un exemplu de astfel de manifest a fost lucrarea „Cui i-e frică de cartierul Matache?”, elaborată de grupul Arhitecților Voluntari.
Planul menifestărilor în spațiul media a fost foarte activ și a constat în declarații, cercetări și petiții înaintate diverselor publicații online. Între acestea, amintim ziarul România Liberă, HotNews.ro, Știrile TVR, Ziare.com, Nașul.tv, Realitatea.net, Mediafax.ro, revista Historia.ro, Româniatv.net, Ziarul Gândul, Adevârul și lista poate continua. Practic, așa cum au declarat și elaboratorii săi, acest proiect a fost „primul caz în care Primăria conducea o operațiune… [care] …pentru un grup social de sute de persoane, a avut un impact important.” (Interviu prof. dr. arh. Constantin Enache – șef de proiect, Iunie 2013). A fost o operațiune cu impact asupra orașului în ansamblul său, la nivelul tramei stradale, dar cu un impact social puternic asupra locuitorilor și utilizatorilor zonei respective. Acest fapt a atras, în consecință, atenția trusturilor de presă, a specialiștilor și a bucureștenilor. Putem afirma cu încredere că acesta a fost un proiect de interes la nivelul întregului oraș, cunoscut, în consecință, de către cea mai mare parte a locuitorilor Bucureștiului. Unii dintre aceștia au și reacționat, manifestându-și opinia cu privire la intervenția urbană descrisă.
Al doilea plan de acțiune civică a fost cel fizic. Între protestele care au avut impact asupra proiectului, merită amintit „protestul mut și creativ” din data de 12 februarie 2011. Acesta a fost primul protest în spațiul public urban, în fața halei Matache. Protestul a fost foarte pașnic și lipsit de incidente. În conformitate cu „tema” protestului, aproximativ 100 de protestatari s-au adunat în fața halei, „înarmați” cu aparate de fotografiat și blocuri de desen. Scopul acestei întâlniri, restrânse, a fost de a-și manifesta atașamentul față de monumentul istoric prin imortalizarea sa în fotografii și desene. În acea perioadă, la începutul anului 2011, se anunțase deja intenția de a demola hala Matache pentru a face loc Bulevardului Buzești-Berzei.
Un al doilea protest a avut loc în data de 9 martie 2011. De această dată, motivul întâlnirii a fost dat de faptul că în data de 10 martie 2011, Comisia Zonală a Monumentelor Istorice București-Ilfov-Giurgiu urma să discute începerea procedurii de declasare din Lista Monumentelor Istorice a Halei Matache și a altor 5 monumente din zonă (RFI România, 2011).
Un al treilea protest s-a organizat, tot în fața Halei Matache, la distanță de un an și jumătate de la ultimele proteste, în data de 6 Octombrie 2012, relatează HotNews.ro. Acest protest a adunat doar 50 de manifestanți, fiind organizat doar prin intermediul rețelelor de socializare (Facebook), fără a avea un conducător, spunea unul dintre participanți.
„Protestul a fost anunțat pe Facebook, nu are un organizator. Cine a vrut să vină a venit. Când am ajuns eu acolo erau circa 50 de persoane. Nici nu am apucat să protestez că au venit jandarmii și m-au ridicat. M-au prins de mână, cu putere, mi-au întors mana la spate și m-au băgat în dubă. Nu au vrut să ne spună unde ne duc și au refuzat să se legitimeze. La secție, au făcut procesele verbale, dar nu le-au citit după, ca să vedem ce au scris acolo. Abia după asta ne-au spus ca ne-au dus la secție pentru tulburarea liniștii publice. În secția de poliție am stat circa 40 de minute. Pentru mine a fost o premieră să fiu ridicată de jandarmi la protest. A fost foarte interesant ca au fost ridicați și oameni care stăteau acolo și nu făceau nimic. Nu aveam bannere sau ceva care să indice că protestam. Era suficient să fii acolo ca să te ridice” (Doina Vella, Asociația Pro_Do_Mo în Ivanov, HotNews.ro, 2012).
În anul 2012, spre deosebire de 2011, tensiunile dintre membrii administrației publice și protestatari deveniseră mult mai puternice. Ideea cu privire la demontarea halei era luată deja de aproximativ doi ani și jumătate, declară primarul general Sorin Oprescu, timp în care „am tot stat în discuții sterile” (primarul general Sorin Oprescu în Ivanov, HotNews.ro, 2012). În cadrul aceluiași interviu, primarul vorbește despre necesitatea mutării acestei hale de pe vechiul amplasament, pe un altul aflat la 37 metri și 20 centimetri distanță.
În data de 13 februarie 2013, un alt protest, al patrulea, s-a organizat pentru salvarea Halei Matache, de această dată, în fața Ministerului Culturii. Sursa money.ro relatează că aproximativ 50 de persoane s-au întâlnit în fața Ministerului Culturii, cu scopul de a protesta pentru salvarea Halei Matache. Majoritatea participanților erau reprezentanți ai societății civile, în frunte cu Mircea Toma, Șerban Sturdza, Dan Trifu, Nicușor Dan sau Alina Mungiu Pippidi (Draghici, 2013). Protestatarii au solicitat ministrului culturii să nu semneze avizul dat de Comisia Națională a Monumentelor Istorice pentru mutarea Halei Matache de pe actualul amplasament. Motivul ar fi, conform relatărilor, că există posibilitatea unor soluții alternative care să permită păstrarea halei pe vechiul său teren.
„S-au făcut măsurători, drumul poate fi deschis fără probleme, hala nu trebuie dărâmată și mutată. Reconstrucția acestei hale ar fi un fals din punct de vedere al criteriului de autenticitate care pune în discuție calitatea de monument istoric al clădirii. Este un element care se desface se mută, se transformă, se transportă, costă și mai mulți bani decât dacă ar fi păstrată pe actualul amplasament” (Șerban Sturdza în Drăghici, 2013)
Acest protest a fost organizat cu doar o lună și jumătate înainte de demolarea halei. Demontarea halei Matache s-a produs în noaptea de 25 spre 26 martie 2013 (aflată sub cod portocaliu de viscol și ninsori abundente). Și mai grav este că acest eveniment s-a produs la doar câteva ore după ce Primăria Generală a Capitalei organizase o dezbatere publică în cadrul căreia se prezentaseră opiniile cu privire la demontarea halei Matache și reconstruirea sa pe un alt amplasament, aflat în proximitate. „Dezbaterea de la sediul Primăriei îi așază la masa negocierilor pe reprezentanții fiecărei părți și toată lumea înțelege că situația din teren este în detrimentul oricăror interese, mai ales a celor care trăiesc aici. În aceste condiții, ceea ce avea să se întâmple câteva ore mai târziu va șoca pe toată lumea și va distruge punți de comunicare oricum fragile.” (Ignat, Historia, 2013). Conflictele dintre reprezentanții societății civile și administrația publică a generat mari întârzieri în execuția lucrărilor din zona Matache. Pe de altă parte, însă, „negocierile” dintre cei menționați anterior au fost, într-un final, niște discuții rămase fără niciun rezultat. Primăria a dorit demontarea și reconstruirea halei Matache pe un alt amplasament. Reprezentanții societății civile doreau menținerea sa pe vechiul sit. Într-un final, în noaptea de 25 spre 26 martie 2013, s-a trecut la demontarea halei, conform deciziei inițiale. Discuțiile, în concluzie, au fost inutile.
Concluzii
Au existat totuși, și rezultate pozitive înregistrate de opinia publică prin intermediul acestor acțiuni sociale. Rezultatele au constat în faptul că s-a trecut de la o decizie de demolare la una de demontare și reconstruire.
29 ianuarie 2013 – Comisia Nationala a Monumentelor Istorice a decis mutarea halei Matache cu circa 40 de metri mai in spate fata de pozitia actuala
Conceptul de regenerare urbană în contextul integrării Europene
Conceptul de regenerare urbană este definit la nivelul Uniunii Europene ca „o viziune și acțiuni cuprinzătoare și integrate care duc la rezolvarea problemelor urbane și care au drept principal scop ameliorarea durabilă din punct de vedere economic, fizic, social și de mediu a unei zone care a fost schimbată” (Roberts, Sykes, 2000: 17).
Prin Declarația de la Toledo (Reuninunea Informală Ministerială privind dezvoltarea urbană, Toledo, 22 iunie 2010), este evidențiată marea diversitate istorică, geografică, socială și culturală a orașelor europene. Pentru acest fapt, regenerarea urbană planurile sau programele de regenerare urbană integrată trebuie să beneficieze de dezvoltare și implementare locale „cu referire particulară la stimularea și canalizarea participării publice” (Declarația de la Toledo, 2010: 18). Acest fapt presupune acordarea posibilității cetățenilor de a se implica activ în procesul decizional asupra cadrului lor de viață. Declarația de la Toledo menționează faptul că este necesară „existența anterioară a unui proces deschis și transparent de măsurare și raportare a performanței privind sustenabilitatea către locuitori și alți actori implicați, oferind cetățenilor mai multă responsabilitate și conștientizându-i” (Declarația de la Toledo, 2010: 18). Într-o țară care nu beneficiază de acest trecut, însă, primul pas necesar este cel al educării populației spre o responsabilizare civică, implicare și cooperare în procesul de dezvoltare urbană.
Problema
Această secțiune a cercetării noastre pune accentul asupra unui concept utilizat în diverse rânduri de către specialiști și autorități. Este vorba despre conceptul de regenerare urbană. Motivul pentru care prezenta cercetare se apropie de acest concept este dat de faptul că, în declarații precum cea a prof. Dr. arh. C. Enache sau în documentații cum e cea a Arhitecților Voluntari, proiectul Diametrala N-S Buzești-Berzei-Uranus, cel care face subiectul central al analizei noastre, este un proiect pilot de regenerare urbană.
Conceptul acesta, așa cum spune și domnul prof. Dr. arh. C. Enache, nu beneficiază încă de o lege, o metodologie și un conținut cadru care să reglementeze acest tip de intervenție în țesutul urban. Prin urmare, am considerat necesară și foarte utilă definirea acestuia prin intermediul legislațiilor europene și mondiale cărora România, în prezent ca și în trecut în mare măsură, a încercat să li se racordeze. Termenul regenerare urbană este prezent inclusiv în legea 350/2001 (Capitolul IV Secțiunea a 3-a art. 46 pct. 3g, literă introdusă prin art. I pct. 15 din O.G. nr. 27/2008, intrat în vigoare din 1 septembrie 2008). Aici este menționată, la nivelul anului 2008, necesitatea de delimitare a zonelor în care urmează să aibă loc operațiuni urbanistice de regenerare urbană, cu toate că, nici în anul 2015, acest tip de intervenție nu este reglementată din punct de vedere legislativ.
În ceea ce privește cadrul internațional, atât din punct de vedere legislativ cât și din punct de vedere semantic, conceptul acesta are diferite interpretări și elemente specifice locale. Un exemplu asupra căruia am planat în această cercetare a fost cazul Franței, membru fondator al Uniunii Europene care definește ceea ce restul UE înțelege ca regenerare urbană prin intermediul termenului de rejuvenare urbană (le renouvellement urbain). Franța alocă regenerării urbane un cu totul alt sens, atribuindu-l doar zonelor industriale abandonate, cărora cadrul post-modern sau post-industrial trebuie să le ofere o altă funcționalitate. Foarte interesantă este însă, în cazul acesta, al Franței, analiza temporală a conceptului de rejuvenare urbană, prin care se descrie într-o foarte mare măsură și evoluția relațiilor societății cu cadrul urban. Se pornește de la acțiuni de demolare-reconstrucție, ajungându-se la a reconstrui orașul peste el însuși (reconstruction de la ville sur elle-même), fapt ce implică menținerea patrimoniului construit, a memoriei locale, implicarea activă a populației ș.a.m.d.
Prezentarea acestui model de înțelegere a spațiului, precum și a evoluției sale în timp, are la bază două motive. Primul este că, așa cum am spus mai devreme, Franța este unul dintre membrii fondatori ai Uniunii Europene și a fost o sursă de inspirație permanentă pentru România de-a lungul istoriei. Al doilea motiv, credem noi, foarte important, este acela de a sublinia parcursul natural, individual și specific societății franceze, pe care l-a avut acest concept și tot ceea ce el implică. Regenerarea, fie ea urbană sau de orice alt tip, a unei națiuni, nu se obține prin modele, deși ele sunt utile pentru înțelegerea proceselor. Noi nu promovăm, în această cercetare, preluarea modelelor europene sau mondiale, ci încercăm să prezentam exemple renunoscute internațional, care ar putea ajuta demersul ulterior de dezvoltare locală a României.
Metodologie
Metodologia utilizată pentru această cercetare a constat în analiza documentației legislative de specialitate, națională și internațională, interpretarea legilor și a strategiilor în vigoare. De asemenea, în absența unei legislații care să reglementeze conceptul de regenerare urbană, am realizat o analiză sociologică calitativă, prin intermediul căreia am interpretat modul în care specialiști din domeniul urbanismului, arhitecturii sau sociologiei înțeleg acest proces.
Conceptul de regenerare urbană a apărut recent, fiind identificat la nivelul legislației europene în vigoare, precum și în plan local, în diverse documente legislative. Sporadic, este întâlnit și utilizat și în România, deși, din punct de vedere legal, el nu beneficiază încă de o bază prin prin care să fie definit și reglementat. Pentru clarificarea acestui aspect, partea din cercetarea noastră dedicată conceptului de regenerare urbană, este structurată începând cu semnificația sa în rândul specialiștilor care îl utilizează în mod frecvent. Astfel, am realizat o analiză succintă, pornind de la câteva declarații, pentru a putea vedea maniera în care este înțeles, interpretat și utilizat acest termen. Am remarcat astfel că, în cazul studiului nostru de caz, Proiectul Pilot de Regenerare Urbană Diametrala N-S Buzești-Berzei-Uranus, termenul regenerare este înțeles în acord cu legislația Uniunii Europene. Conceptul este văzut ca o acțiune complexă, care vizează moficarea unei zone urbane din punct de vedere social, fizic, economic și de mediu. Există însă, sporadic, cazuri precum este cel al sociologului Liviu Chelcea, în care termenului regenerare i se asociază semnificația cu care operează statul Francez, adică cea prin care situri industriale abandonate sunt readuse la viață.
Ca suport legislativ, am utilizat legea 350/6 iulie 2001, lege privind amenajarea teritoriului și urbanismul. Am identificat, astfel, prezența termenului regenerare în cadrul acestei legi, introdus în urma modificărilor din 1 septembrie 2008. Fiind prezentă doar sub forma „delimitarea zonelor în care se preconizează operațiuni urbanistice de regenerare urbană” (Capitolul IV Secțiunea a 3-a art. 46 pct. 3g, literă introdusă prin art. I pct. 15 din O.G. nr. 27/2008, intrat în vigoare din 1 septembrie 2008), nu putem deduce dacă termenului i s-a alocat una sau alta dintre semnificațiile prezentate în această cercetare.
Pentru înțelegerea semnificației pe care Uniunea Europeană o alocă termenului de regenerare urbană, am analizat și interpretat textele oficiale dedicate acestei teme, între care amintim definiția Comisiei Europene, definiția ofertiă de Institutul Național Francez Anah sau definiția dată de Roberts și Sykes.
O atenție deosebită a fost acordată diferențelor de interpretare pe care le regăsim la nivelul statelor membre ale UE în ceea ce privește înțelegerea acestui termen. Deși problema regenerării (așa cum este ea înțeleasă de UE) preocupă întreaga lume, în plan local, fiecare stat a dezvoltat și interpretat acest concept în mod propriu. Astfel, există cazul Franței, care a acordat o atenție deosebită componentei semantice, alocând termenului regenerare urbană o altă semnificație (cea de intervenție asupra siturilor industriale abandonate, apărute în perioada contemporană, în urma dezindustrializării orașelor). Ceea ce restul Europei definește prin regenerare, Franța definește prin rejuvenare (le renouvellement urbain).
Din punct de vedere metodologic, pentru înțelegerea conceptului de rejuvenare, am analizat documentele de arhivă și literatura de specialitate, pentru a înțelege parcursul pe care acest concept l-a urmat, din momentul introducerii sale în teritoriul european. Fiind de proveniență americană, am demonstrat că momentul apariției sale este localizat în prajma anilor 1950, având forma de renovare urbană și înțelesul aferent acelei perioade: demolare – reconstrucție. Ultierior, am analizat transformările prin care a trecut, ajungând, în perioada actuală, la forma de rejuvenare urbană. Pentru înțelegerea deplină a termenului acestuia, am analizat legea 2000 – 1208/13 decembrie 2000 privind SRU (Solidaritatea și Rejuvenarea Urbană). Un accent particular a fost acordat rolului pe care locuitorii îl au în acest proces, precum și importanței patrimoniului construit.
Regenerarea urbană în România – semnificație sociologică
Profesorul C. Enache a precizat că România nu beneficiază încă de o legislație care ar putea să reglementeze proiectele de regenerare urbană. Diametrala N-S Buzești-Berzei-Uranus este un proiect-pilot, fiind pentru prima dată când Bucureștiul și autoritățile întâmpină o asemenea categorie de probleme, la o scară atât de amplă. Proiectul a avut un impact social major asupra colectivității, prin modul în care funcționează. Acesta a fost primul caz în care Primăria a condus o operațiune care urma să afecteze orașul în ansamblul său. Proiectul Diametrale N-S a avut rezonanță la nivelul întregului oraș, cu precădere asupra circulației din Zona Centrală a Capitalei. În același timp, însă, a avut o influență majoră asupra stilului de viață al locuitorilor din zona în care a fost implementat. „Le-a modificat locul în care își duc existența, cadrul spațial înconjurător; cât a durat șantierul, ani de zile, felul în care au ajuns în fiecare zi acasă…deci a fost prima operațiune în care administrația publică s-a confruntat cu asemenea dificultăți” (Interviu prof. dr. Arh. Constantin Enache – șef de proiect, Iunie 2013). Profesorul Enache a oferit, astfel, o definiție a ceea ce semnifică, în opinia dumnealui, o operațiune de regenerare urbană. Cuvintele cheie utilizate au fost: impact la nivelul orașului, scară amplă, impact social major, modificarea stilului de viață.
Definiția utilizată de echipa Arhitecților Voluntari (un grup de specialiști care au dorit să ofere o soluția alternativă acestei intervenții) pentru explicarea procesului de regenerare urbană este: „o acțiune care conduce la soluționarea problemelor urbane și găsirea unei îmbunătățiri de lungă durată pentru condițiile economice, fizice, sociale și de mediu într-o zonă care trebuie schimbată” (Roberts, Sykes, 2000: 17 în Arhitecții Voluntari, 2012: 74). Arhitecții Voluntari numesc ca principii de bază pentru regenerarea urbană: analiza adecvată a condițiilor locale; schimbarea simultană a stării clădirilor, a structurii sociale, a bazei economice și a condițiilor de mediu; respectare a obiectivelor dezvoltării durabile; stabilire a unor obiective clare și cuantificabile; utilizarea eficientă a resurselor naturale, economice și umane disponibile; cooperare între actorii implicați (Arhitecții Voluntari, 2012: 74). În acest caz, putem distinge următoarele cuvinte cheie: schimbarea stării clădirilor, schimbarea structurii sociale, dezvoltare economică, îmbunătățirea condițiilor de mediu, dezvoltare durabilă, obiective clare și cuantificabile, cooperare a tuturor actorilor implicați.
Arhitecții Voluntari au numit zece principii specifice regenerării zonei Matache – Gara de Nord. Acestea au fost grupate în trei mari categorii: principii sociale (3 principii), principii ecologice (4 principii) și principii economice (3 principii). Principiile sociale s-au axat pe varietatea spațială, mixitatea și integrarea socială și, cel de-al treilea principiu, definirea identității urbane și culturale (Arhitecții Voluntari, 2012: 102-105). Principiile ecologice, patru la număr, au vizat asigurarea unui transport durabil alternativ, recilcarea fondului construit existent, utilizarea spațiilor verzi existente și protecția mediului (Arhitecții Voluntari, 2012: 107-113). Arhitecții Voluntari fac distincția dintre operațiunile de renovare, bazate pe schimbarea aproape în întregime a țesutului urban, punând accentul, în principal, pe conservarea elementelor existente ale sitului și integrarea lor în noua propunere. Principiile care vizează partea economică sunt orientate către încurajarea activităților economice diverse, păstrându-se caracterul zonei, utilizarea resurselor umane locale și asigurarea diversității locuirii, prin reabilitări ale construcțiilor de locuințe existente (Arhitecții Voluntari, 2012: 115-116).
Sociologul Liviu Chelcea abordează subiectul regenerării urbane din perspectiva siturilor industriale abandonate (2008). Deși în lucrarea sa nu apar referințe la semnificația distinctă alocată conceptului de regenerare urbană de către statul Francez, lucrarea intitulată Bucureștiul postindustrial: memorie, dezindustrializare și regenerare urbană (2008) ne oferă interpretarea franțuzească a conceptului. În Franța, Conceptul de regenerare urbană este înțeles ca având sensul de a readuce la viață o zonă urbană, vizând în special vechile spații industriale (Le Garrec, 2006: 9). Mergând în această direcție, Liviu Chelcea centrează cercetarea sa pe subiectul procesului de dezindustrializare a Bucureștiului. El arată modul în care a apărut acest fenomen (mai întâi în Occident) și apoi cum au fost transformate aceste zone urbane. Ulterior, Chelcea transpune subiectul dezindustrializării în plan local, semnalând principalele areale industriale și ex-industriale ale Bucureștiului.
Chelcea relaționează procesul de regenerare urbană a zonelor industriale cu memoria. Acest factor este prezent în ambele interpretări ale regenerării, însă cu roluri diferite. În cazul siturilor industriale abandonate, prin procesul de regenerare urbană, ele însele reprezintă elemente de memorie pentru oraș. În cazul procesului de regenerare urbană pentru o anumită zonă a orașului, așa cum este acest proces înțeles de unii specialiști naționali și internaționali, elementele de memorie apar disparate în zonele de intervenție, fiind factori care unifică o comunitate, conservând prin intermediul lor, amintirea a ceea ce a reprezentat în trecut acea zonă. Este și cazul Zonei Matache și a ceea ce ar fi reprezentat, în cazul în care nu ar fi fost demolată, hala Matache.
Diferența majoră dintre cele două semnificații alocate regenerării urbane, care a fost subliniată și în această lucrare, se traduce prin scara și elementul central al intervenției. Acest subiect a fost analizat și în sub-capitolul Renovare. Regenerare. Rejuvenare – o analiză semantică, arătând că principala diferență dintre cele două tipuri de interpretări constă în faptul că, în primul caz, terenul supus intervenției este unul slăbit economic, urban și social. Acesta este slăbit, dar încă funcțional, fapt pentru care regenerarea urbană ar însemna ameliorarea acelei zone urbane din toate aceste puncte de vedere (economic, fizic, social și de mediu). În cel de-al doilea caz, vizând siturile industriale abandonate, intervenția de regenerare urbană constă în readucerea la viață a acestor zone, părăsite deja de factorul social și lipsite de activitate/productivitate pentru oraș.
Legea 350/6 iulie 2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul
Principalul scop al urbanismului, enunțat de către legea amenajării teritoriului și a urbanismului din România, este „stimularea evoluției complexe a localităților, prin realizarea strategiilor de dezvoltare pe termen scurt, mediu și lung” (legea 350 a amenajării teritoriului și urbanismul, 2001: Capitolul II Sectiunea a 2-a art. 10).
Principalele obiective ale activității în urbanism, stabilite de legea 350/2001 vizează îmbunătățirea condițiilor de viață, asigurându-se accesul facil la rețeaua de transport în comun pentru toate categoriile de locuitori, accesul la serviciile publice și locuințe și eliminarea disfuncționalităților din cadrul orașelor. În ceea ce privește patrimoniul, construit sau natural, acestuia trebuie să îi fie asigurată valorificarea și protejarea corespunzătoare. (legea 350 a amenajării teritoriului și urbanismul, 2001: Capitolul II Secțiunea a 2-a art. 13).
Unul dintre elementele asupra cărora se pune accent deosebit în activitatea de amenajare a teritoriului și urbanism este dezvoltarea durabilă. O responsabilitate majoră a statului este aceea de a asigura dezvoltarea durabilă a localităților, fie ele urbane sau rurale și de a respecta interesul general al locuitorilor. Prin legea privind amenajarea teritoriului și urbanismul, orașul secolului al XXI-lea este prezentat ca un produs coerent, care trebuie dezvoltat în rețea în raport cu celelalte orașe de pe teritoriul național și internațional. Activitatea de Amenajare a teritoriului, conform legii 350/ 6 iulie 2001, este o activitate globală (având ca principiu de bază dezvoltarea în rețea), funcțională (care să țină cont de cadrul natural și construit), prospectivă (încadrându-se într-o viziune generală proiectată pe o perioadă scurtă/medie/lungă de timp) și democratică (asigurând participarea populației în procesul decizional). Urbanismul are rolul de a detalia prevederile planurilor de amenajare teritorială (PAT-uri), de a integra și de a preciza normele privind modalitățile de utilizare a terenurilor.
Prin prisma megatendințelor lumii post-moderne (globalizare, mobilitate, progresul tehnologic și conceptul de dezvoltare durabilă), orașul secolului al XXI-lea este proiectat ca parte a unui sistem în cadrul căruia relațiile sunt foarte strânse, elementele componente determinându-se și condiționându-se reciproc. Scopul amenajării teritoriului este acela de a asigura armonizarea la nivelul întregului teritoriu, prin intermediul politicilor economice, sociale, ecologice și culturale (CAPITOLUL II Secțiunea 1 art. 7). Obiectivele pe care amenajarea teritoriului și le propune sunt de a asigura dezvoltarea economică și socială echilibrată, îmbunătățirea calității vieții, asigurarea dezvoltării durabile, conservarea diversității culturale, limitarea extinderii necontrolate a localităților și conservarea terenurilor agricole fertile. Cea din urmă se regăsește sub formă de model de dezvoltare în propunerea lui E. Howard (orașul grădină) și în varianta sa contemporană, propusă de Calthorpe, the pedestrian pockets (buzunarele pietonale). Noua Cartă de la Atena, publicată în 2003 de către Consiliul European al Urbaniștilor la Lisabona vorbește, de asemenea, despre orașe coerente (versiunea tradusă în limba română; Carta a fost scrisă în limibile engleză și franceză, varianta în engleză utilizând denumirea the connected city iar cea în limba franceză, la ville en reseau). Conceptele desemenează tendința generală a perioadei contemporane, de dezvoltare a orașelor în strânsă corelare cu sistemul mondial. Art. 11 al legii 350/6 iulie 2001 definește urbanismul ca o activitate ce cuprinde toate orașele țării, „organizate în rețea, pe baza ierarhizării și distribuției echilibrate a acestora în teritoriu” (CAPITOLUL II Secțiunea a 2-a art. 11).
Indiferent de scara la care se face referire, fie ea națională, europeană sau mondială/globală, orașul contemporan este dezvoltat în rețea. Prin urmare, strategiile de dezvoltare teritorială, menționează legea 350/6 iulie 2001, trebuie să aibă ca principiu de bază, „racordarea teritoriului național la rețeaua europeană și intercontinentală” (CAPITOLUL II Secțiunea a 3-a art. 14 1).
Legea 350/2001 prevede și Strategia de Dezvoltare Teritorială a României (SDTR), un document programatic care cuprinde viziunea și programele de dezvoltare ale teritoriului naținoal, pentru orizontul de timp 2035. În cadrul acestei SDTR, sunt precizate ca prioritare principiile strategice privind racordarea la rețeaua europeană și intercontinentală a polilor de dezvoltare și a coridoarelor de transport, dezvoltarea rețelelor de transport, promovarea solidarității urban-rural, consolidarea rețelei de legături la nivel interregional și protejarea patrimoniului natural și cultural (CAPITOLUL II Secțiunea a 3-a art. 141 introdus prin articolul I pct. 4 din O.G. nr. 27/2008, intrat în vigoare din data de 1 septembrie 2008).
Regenerarea urbană la nivelul Uniunii Europene
Conform definiției oferite de Comisia Europeană, la nivelul Uniunii Europene, conceptul de regenerare urbană este constituit din strategii pentru crearea de noi locuri de muncă, îmbunătățire a fondului construit și depășire a problemelor sociale în localitățile în care se concentrează multiple dezavantaje de acest gen (Comisia Europeană, 1997: 9).
Comisia Europeană susține ideea conform căreia regenerarea urbană nu se poate produce decât cu implicarea comunității în cadrul căreia se intervine. De asemenea, este recunoscut dezavantajul privitor la neclaritatățile în ceea ce privește implementarea acestor tipuri de proiecte și atingerea obiectivelor de dezvoltare integrată. Numeroase state din cadrul Uniunii Europene, menționează Comisia Europeană prin acest raport, nu înțelegeau încă, la nivelul anilor 1997, semnificația ideii de implicare comunitară, care sunt efectele și rolul său sau cum poate fi ea încadrată în schemele de regenerare urbană.
Comisia Europeană promovează importanța implicării comunității de locuitori în proiectele de amenajare urbană din două motive majore. Primul este reprezentat de faptul că implicarea locuitorilor zonei în care este implementat proiectul va aduce cu sine o eficacitate mai mare a planului asupra elementelor vizate. Cel de-al doilea motiv este dat de potențialitatea descoperirii unor necesități la nivelul populației la care elaboratorii planurilor de urbanism nu s-ar fi gândit inițial, găsind împreună noi soluții, nedetectate în timpul discuțiilor inițiale (Comisia Europeană, 1997: 11)
La sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990 au fost desfășurate, la inițiativa Uniunii Europene, 13 studii de caz ce aveau ca scop analiza gradului de implicare a populației și reacțiile acestora cu privire la acest tip de dezvoltare urbană. Proiectele au fost desfășurate în toate cele 12 state ale Uniunii Europene din acea perioadă (Belgia, Danemarca, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Țările de Jos, Portugalia, Spania și Marea Britanie). În Germania, însă, au fost realizate două studii de caz, unul desfășurându-se în Germania de Vest și cel de-al doilea, în Germania de Est, recent ieșită de sub conducerea totalitară.
Principalele avantaje pe care implicarea populației în proiectele de regenerare urbană le aduce sunt, pe de o parte, o mai bună informare asupra evenimentelor și problemelor locale, o mai bună cunoaștere și conectare la problemele zilnice ale locuitorilor precum și o mai mare încredere din partea populație în potențialul personal și colectiv. Implicarea locuitorilor în dezvoltarea și reamenajarea zonei în care trăiesc asigură o mai bună legătură a acestora cu spațiul, fapt ce îi va face să aprecieze mai mult cadrul lor de viață, semnificația și imaginea sa. Pe de altă parte, această cooperare între organismele formale și informale asigură mai buna lor comunicare, fapt ce determină o mai bună comunicare și fluidizează activitățile în zonă. Studiul de caz desfășurat în Portugalia a adus cu sine și avantajul sugestiei unor noi activități, în special pentru femei, tineri și bătrâni, consemnează Comisia Europeană (1997: 11).
Studiile de caz cu privire la implicarea populației au fost realizate în perioada de sfârșit al anilor 1980 – început al anilor 1990, într-o perioadă în care, Europa de Est tocmai făcea trecerea de la regimul comunist la cel parlamentar. Singurul teritoriu ex-comunist care a intrat în structura Uniunii Europene imediat după dispariția Uniunii Sovietice a fost Germania de Est, prin anexare la Germania de Vest. În timp ce toate celelalte studii au dat rezultate favorabile, inițiativa de regenerare urbană desfășurată la Dresde (teritoriu al Germaniei de Est) cu implicarea populației nu a avut un parcurs prea facil. Raportul Comisiei Europene consemnează faptul că implicarea comunitară a fost marginalizată și multe momente incluse în strategia de implicare a locuitorilor par să fi fost pierdute pe parcurs. (Comisia Europeană, 1997: 17). Trecutul comunist al teritoriilor Europei de Est, în care întreaga activitate urbanistică și nu numai era controlată de stat, fără implicarea populației, este o explicație a diferenței dintre rezultatele obținute în statele cu istorie democratică bogată și spațiul ex-comunist. Așa cum am menționat anterior, în perioada comunistă, arhitectura și urbanismul erau dictate politic, în numele locuitorilor care nu erau percepuți individual, ci în funcție de caracteristicile omului universal, ale cărui nevoi erau definite general.
Peter Roberts și Hugh Sykes definesc regenerarea urbană ca reprezentând o viziune și acțiuni comprehensive și integrate ce conduc la rezolvarea problemelor urbane și care au ca scop principal ameliorarea durabilă din punct de vedere economic, fizic, social și de mediu a situației dintr-o zonă care urmează să fie schimbată (Roberts, Sykes, 2000: 17). Accentul, în acest caz, este pe ideea de continuitate a orașelor în timp, fiind menționat conceptul de dezvoltare durabilă, care implică preocuparea pentru problemele de mediu și sociale ce caracterizează orașele post-moderne actuale. Orașele sunt influențate, concomitent, de vectorii economic, fizic, social și de mediu. Pentru a se asigura o regenerare urbană corectă a unui teritoriu, strategia trebuie să fie axată în egală măsură pe îmbunătățirea fonduli construit (componenta fizică) cât și pe fondul său social, relația acestora cu mediul și vectorul economic, care îi asigură evoluția și persistența în timp.
În perioada anilor 2001, Institutul Național Francez Anah (Agence nationale de l’habitat) și CDC (Caisse des Dépôts et Consignations) au pornit o cercetare pentru a înțelege semnificația și modul de desfășurare a procesului de regenerare urbană în teritoriile care au aparținut fostului bloc comunist. Studiul a urmărit patru aspecte esențiale: tipurile de amenajări urbane realizate după 1990, modul în care aceste proiecte au fost și sunt implementate, modul în care au fost elaborate strategiile, implicarea diferiților actori. Fiind încă, la începutul anilor 2000 (în anul 2001), singurul teritoriu ex-comunist din Uniunea Europeană, studiul pentru înregistrarea acestor date a fost desfășurat tot într-un oraș din Germania de Est, la Leipzig. Metodologia a fost bazată pe analiza detaliată a diferitelor documente publicate de către municipalitatea din Leipzig și pe un număr de 34 de interviuri cu diverși actori ai procesului de regenerare urbană și cetățeni. Rezultatele studiului a arătat că regenerarea urbană din Leipzig era organizată în jurul următoarelor aspecte: nevoia de adaptare la regimul democratic (cuprinzând, în acest caz, provocările puse de regimul de proprietate, situația fondului construit existent și situația economică precară) și creșterea demografică negativă (îmbătrânirea populației și scăderea forței de muncă). (Agence nationale de l’habitat, 2007: 4)
Deși studiul prezentat mai sus a fost desfășurat în Germania de Est, rezultatele acestuia se potrivesc și problemelor orașelor României. Bucureștiul, spre exemplu, se confruntă încă cu multiple probleme legate de statutul juridic al unor construcții. Problema aceasta datează din perioada comunistă, datorită naționalizărilor și nu a fost încă rezolvată în totalitate, cu toate că s-au înregistrat anumite progrese în acest sens. Problema statutului de proprietate aduce după sine imposibilitatea de intervenție în anumite zone ale orașului, construcții abandonate, aflate într-un stadiu avansat de degradare fizică, ce reprezintă un risc atât social cât și urban, o povară din punct de vedere economic și un factor negativ din punct de vedere vizual. Tot în categoria imaginii orașului se încadrează și situația fondului construit aflat într-o stare precară. Harta imobilelor care prezintă factor de risc în cazul unui cutremur arată că în capitală, 370 de construcții sunt încadrate în categoria I de risc seismic (risc foarte ridicat), 301 fac parte din categoria II, 81 sunt încadrate în categoria a III-a șî alte 6 construcții fac parte din categoria a IV-a) (Raduta, 2014). Institutul Național de Statistică al României ne informează că, între anii 2002 și 2013, țara a avut o creștere demografică negativă. Cetățenii rezidenți ai României, care erau în număr de 21 723 710 persoane în 2002, sunt în anul 2013 doar 20 020 074 persoane, adică cu 1 703 636 mai puțini.
Diferențe în interpretarea conceptelor la nivelul statelor Uniunii Europene
Analiza modului în care sunt înțelese, preluate și interpretate conceptele la nivel mondial se concentrează, în cazul acestei cercetări, pe perioada contemporantă, post-modernă. Este acordată o mai mare atenție perioadei de sfârșit al secolului al XX-lea și început al secolului XXI, atunci când este dizolvată Uniunea Sovietică și țările est-Europene care făceau parte din structurile acesteia, ies de sub regimul de conducere comunist. La începutul anilor 2000, România, țară ex-comunistă, se afla într-o perioadă de tranziție și adaptare la noul sistem de conducere Parlamentar. Tot în această perioadă este reluată ideea care face subiectul acestei cercetări, de dublare a Diametralei N-S Buzești-Berzei-Uranus. Proiectul datează din perioada regalității (sub regele Carol I), dar a fost discutat și luat în considerare și în perioada comunistă, sub conducerea lui N. Ceaușescu. Regimul Parlementar, însă, este cel care i-a asigurat cadrul implementării, fiind rediscutat și ulterior implementat între anii 2005 și 2014. Această operațiune este considerată de unii specialiști care au avut un rol important în realizarea proiectului, precum arhitectul urbanist C. Enache, șeful de proiect al Diametralei Buzești-Berzei-Uranus, ca fiind cel mai mare proiect realizat după 1989 în București. Intervenția a fost denumită atât de către șeful de proiect cât și de către echipa Arhitecților Voluntari, proiect-pilot de regenerare urbană.
Așa cum am menționat, regenerarea urbană este un concept întâlnit la nivel mondial, însă care are interpretări și moduri diferite de a fi înțeles și implementat, în funcție de zone. În plan global, au existat trei culturi care s-au impus de-a lungul timpului prin teoriile și cercetările dedicate acestui subiect. Acestea sunt Statele Unite, Franța și Marea Britanie. Tot acestea au demonstrat, de-a lungul istoriei lor, moduri de abordare și percepere a spațiului urban total diferite, fapt ce s-a observat, la nivel fizic, în constituirea orașelor lor, iar la nivel conceptual, în definițiile pe care le-au dat conceptelor discutate, relaționate la amenajarea orașelor. Regenerarea urbană definită de Comisia Europeană este constituită din strategii pentru crearea de noi locuri de muncă, îmbunătățire a fondului construit și depășire a problemelor sociale în localitățile în care se concentrează multiple dezavantaje de acest gen (Comisia Europeană, 1997: 9). În accepțiune generală, conceptul de regenerare urbană pentru Marea Britanie reprezintă „o viziune și acțiuni cuprinzătoare și integrate care duc la rezolvarea problemelor urbane și care au drept principal scop ameliorarea durabilă din punct de vedere economic, fizic, social și de mediu a unei zone care a fost schimbată”( Roberts, Sykes, 2000: 17). O diferență majoră de interpretare este adusă de statul Francez, care acordă, din punct de vedere semantic, sensul de „diverse operațiuni de recâștigare a teritoriilor urbane care au intrat în regres, conducând la multe tipuri de disfuncții, de inactivitate și inutilitate” (Chaline, 1999: 5) pentru conceptul de regenerare urbană. Tot ceea ce înțelege Uniunea Europeană, la nivel de aplicabilitate, prin termenul de regenerare urbană, în Franța este definit de conceptul de rejuvenare urbană, termenul fiind detaliat prin legea 2000–1208/13 decembrie 2000 privind SRU (Solidarité et renouvellement urbains). Definiția dată de Belmer acestui concept este: „îmbinare a acțiunilor de reabilitare, demolare, construire, densificare, realizarea de locuințe, creeare de spații publice noi” (2011: 3). Diferențele de viziune în ceea ce privește dezvoltarea orașelor în cazul acestor state au existat încă din perioada pre-urbanismului (secolul al XIX-lea), prin modelele de dezvoltare promovate (modelul progresist în Franța; modelul culturalist în Marea Britanie).
În perioada secolului al XX-lea, când urbanismul a început să se impună prin intervenția exlusivă a arhitecților în dezvoltarea orașelor, renunțându-se la politizarea acestei activități, diferențele între aceste moduri de întelegere a orașului au rămas la fel de clare. În Franța a început să se impună gândirea lui Le Corbusier, dezvoltându-se modelul progresist. Acest model avea susținători însă și in alte state ale Europei, cum ar fi Germania (Școala Bauhaus), dar și în Rusia (constructiviștii), fiind, de altfel, modelul care s-a impus cel mai bine în acea perioadă. Marea Britanie, însă, a rămas fidelă modelului promovat în perioada pre-urbanistă, având ca principal reprezentant, pe Ebenezer Howard, cel care a conceput Orașul Grădină. Peste Ocean, în Statele Unite ale Americii, se impune modelul naturalist, ca o îmbinare a celor două modele europene menționate anterior.
În perioada contemporană, sub influența procesului de globlizare, modelele acestea de dezvoltare urbană și-au pierdut strictețea, iar diferențele dintre gândiri au devenit mult mai diluate. Dacă Marea Britanie și-a concentrat bogata sa literatură științifică asupra spațiului urban spre dezvoltarea unor teorii care apoi ar putea fi implementate, Statele Unite au ales să emită teorii bazate exclusiv pe experiențele practice anterioare și pe cercetarea empirică. În cazul Franței, teoriile și cercetările asupra spațiului urban au tendința de a se individualiza ca științe autonome față de practica urbană, dezvoltându-și o bogată serie de studii și conferințe asupra viitorului orașului post-modern. Françoise Choay face o distincție notabilă la nivelul literaturii franceze dedicate amenajării orașelor. Choay încadrează aceste texte în două categorii. Pe de o parte, numește lucrările de urbanism și arhitectură care privesc spațiul urban ca pe un element care trebuie dezvoltat, producând reguli și modele de amenajare. Acestea sunt denumite de F. Choay texte realizatoare. Pe ce altă parte, cea de-a doua categorie de scrieri asupra orașelor cuprinde textele comentatoare, care sunt lucrări ce se mulțumesc să facă din oraș un subiect de discuție și analiză, fără a produce soluții pentru amenajarea sa. (Choay, 1980: 23)
La limita dintre modernism și post-modernism, în perioada anilor 1960, Departamentul de locuire și dezvoltare urbană (Department of housing and urban development) de la Washington elabora un manual și un ghid tehnic pentru renovarea urbană. Acesta era termenul utilizat în acea perioadă pentru intervențiile asupra fondului consruit existent din cadrul orașelor. Perioada anilor 1960 a reprezentat o etapă importantă în dezvoltarea orașelor europene, ele fiind influențate, la nivel conceptual, de gândirea urbanistică americană. În preajma anilor 1950, spre exemplu, termenul de renovare urbană este introdus în Franța ca urmare a acestei influențe, fiind înțeles ca o operațiune de „demolare, în vederea reconstruirii, a unei zone urbane care a fost ocupată de locuințe, de activități sau de o mixitate de funcțiuni” (Merlin, Choay, 1988: 579). Perioada ce a urmat celui de-al doilea Război Mondial a fost marcată de influența pregnantă a gândirii urbanistice americane, ca rezultat direct al necesității urgente de recuperare a fondului construit distrus. Statele Unite ale Americii, prin Planul Marshall (1947), au oferit sprijin financiar pentru refacerea europeană de după război și pentru combaterea extinderii comunismului.
Ghidul elaborat la Washington în anul 1966 anunța dezvoltarea conceptului punându-se accentul în principal pe importanța factorului economic în planificarea urbană. Ghidul acuza apariția unor probleme economice, politice și sociale în orașele Statelor Unite ale Americii, cauzate de ignorarea acestor aspecte în procesele de renovare urbane anterioare (Departamentul de locuire și dezvoltare urbană, 1966: 1). Ghidul era adresat atât administrației publice cât și locuitorilor, fiind considerată extrem de importantă implicarea populației în proiectele de amenajare urbană desfășurate.
În Franța, amenajarea urbană este înțeleasă diferit. Conceptul de regenerare urbană este înțeles ca având sensul de a readuce la viață o zonă urbană, vizând în special vechile spații industriale (Le Garrec, 2006: 9). Noțiunea de rejuvenare urbană, definită ca acțiune de a reconstrui orașul peste el însuși (la reconstruction de la ville sur elle-même) a apărut în Franța începând cu anii 1990 și are ca descendent conceptul de renovare urbană, menționat anterior, care este de inspirație americană. Termenul renovare urbană a fost utilizat în Franța între anii 1958 și 1970, făcând referire la intervențiile în țesutul existent. În acea perioadă, intervenția intr-un țesut existent era percepută deseori sub formă de demolare-reconstrucție. Începând cu anii 1970, percepția asupra spațiului urban se schimbă, termenul menționat anterior fiind respins. Locul său este preluat de reabilitarea urbană, care nu a fost niciodată acceptată oficial, din punct de vedere legal, dar care se apropia, ca semnificație, de ceea ce exprimă în prezent rejuvenarea urbană. Reabilitarea urbană a fost utilizată ca termen între anii 1970 și 1990, când a fost definitivată semantic și înlocuită de rejuvenare. Acest concept semnifică astăzi o acțiune complexă, ce cuprinde mai multe tipuri de intervenții, dar care este centrată pe respectarea țesutului existent, pe menținerea memoriei urbane și pe grija pentru mediu.
Marea Britanie preferă termenul de regenerare urbană pentru definirea unui concept ce cuprinde „o viziune și acțiuni cuprinzătoare și integrate care duc la rezolvarea problemelor urbane și care au drept principal scop ameliorarea durabilă din punct de vedere economic, fizic, social și de mediu a unei zone care a fost schimbată” (Roberts, Sykes, 2000: 17). Noțiunea de regenerare urbană este analizată comparativ prin raportare la alte concepte precum renovarea urbană, dezvoltarea urbană sau revitalizarea/reabilitarea urbană. În timp ce renovarea urbană este considerată ca fiind un proces care se concentrează în special asupra spațiului fizic (Couch, 1990: 2 în Roberts, Sykes, 2000: 18), dezvoltarea urbană are o misiune prea generală și nu specifică un obiectiv bine definit (Roberts, Sykes, 2000: 18) și reabilitarea urbană, chiar dacă sugerează o necesitate de acțiune, nu specifică maniera în care aceasta ar trebui să se producă (Roberts, Sykes, 2000: 18).
Maniera în care Roberts și Sykes definesc regenerarea urbană sugerează un interes major acordat mediului natural, societății, patrimoniului construit și economiei. Toate acestea sunt menționate și în definiția rejuvenării urbane din Franța, fapt ce demonstrează apropierea foarte mare dintre acești doi termeni, la nivel de implementare, diferențierea realizându-se doar la nivel semantic.
Istoria amenajării urbane în România arată că, în timpul perioadei comuniste și în special după 1974, termenul utilizat pentru definirea intervențiilor urbane era sistematizare, reprezentând programul inițiat de N. Ceaușescu, care viza demolarea parțială sau totală a satelor, relocarea țăranilor, din mediul rural în mediul urban, demolarea vechilor cartiere burgheze din interiorul orașelor, toate pentru a le înlocui cu noi imobile de locuințe colective și alte construcții specifice arhitecturii comuniste.
Conceptul francez de „rejuvenare urbană”
Semnificația conținută de noțiunea de rejuvenare urbană, în Franța, a cunoscut un lung parcurs evolutiv, derivând din renovare urbană (1958-1970) și apoi din reabilitare urbană (1970 – 1990). La începutul anilor 1990 devine rejuvenare urbană, fiind acceptat oficial după aprobarea legii 2000 – 1208/13 decembrie 2000 privind SRU (Solidaritatea și Rejuvenarea urbană).
La procesul de construcție și ulterior abandon și transformare a acestor noțiuni au contribuit nu doar autorii preocupați de aspectul teoretic, dar și reprezentanții profesiilor de arhitect, urbanist, avocat etc, prin practica lor. Acestora li se adaugă și locuitorii orașelor, care au militat pentru o dezvoltare armonioasă a orașelor. Trecerea de la proiectele de renovare, percepute ca fiind activități de demolare și reconstruire în anii de după cel de-al doilea Război Mondial, spre proiecte care să afecteze mai puțin fondul construit existent, s-a realizat anevoios, fiind necesare multipe reacții violente din partea locuitorilor orașelor. Înaintea anilor 1970, termenul utilizat pentru intervențiile în țesutul urban era renovare urbană, fiind de inspirație americană, decretat începând cu data de 31 decembrie 1958. Le Garrec menționează că acesta definea intervențiile de demolare și reconstrucție din orașe (2006: 34). În ciuda faptului că termenul acesta apare oficial abia în anul 1958, el fusese introdus cu câțiva ani înainte.
După conflictele care au marcat anii 1970, abandonarea acestui termen a adus cu sine și o profundă respingere a expresiei din partea cetățenilor. Le Garrec subliniază faptul că, după abandonarea sa în anii 1970, renovarea urbană era atât de mult asociată cu speculațiile imobiliare și cu consecințele sociale nefaste, încât însăși expresia a devenit tabu (2006: 38). Pe de altă parte, Le Garrec menționează că, în ciuda acestui sentiment de repulsie față de amenajarea urbană de până în anii 1970, s-au înregistrat multe similitudini între obiectivele renovării urbane și cele ale rejuvenării urbane din perioada contemporană. (2006: 38).
La începutul anilor 1970 se face trecerea de la un mod de gândire care până atunci era în special cantitativ, spre o gândire mai mult calitativă. Renovarea urbană avea în vedere în special aspectul cantitativ al societății, influențată fiind și de curentul progresist care domina spațiul european în acea perioadă. Prin influența sa, progresismul promova gândirea tipologică, prin ideea de individ-tip (suma de constante psiho-fiziologice recunoscute, identificate de persoane competente precum biologi, medici, fizicieni, chimiști sau sociologi). Acest mod de gândire și dezvoltare a orașelor a dus la stabilirea unui tip ideal de locuire umană, fiind definitivat încă din anii 1933, prin Carta de la Atena care stabilea nevoile umane universale ce se regăsesc în cadrul a patru funcțiuni: locuire, muncă, circulație și cultivare a corpului și a spiritului (Le Corbusier, 1946: 38 în Choay, 1965: 34). Reabilitarea urbană promova idei opuse față de cele conținute de termenul pe care l-a înlocuit, menționează Le Garrec (2006: 40).
Acesta este momentul în care se observă un nou mod de raportare la spațiul construit din partea locuitorilor lui, fiind începutul unui nou curent urban în Europa Occidentală, care vizează două obiective principale: o mai mare implicare a populației în amenajarea cadrului său de viață și o mai mare preocupare pentru mediul natural și problemele sale, cunoscută sub denumirea de dezvoltare durabilă. Deși își făcuse simțită prezența cu ceva timp înainte, curentul acesta a luat amploare în special după anul 1975, menționează Le Garrec (2006: 41). Preocupările cantitative care au marcat Europa în perioada de după război, orientate spre recuperarea rapidă a fondului construit și redobândirea funcționalității orașelor au alimentat criticile și nemulțumirile locuitorilor. Orașele începuseră să crescă într-o maniera necontrolată, fapt ce a schimbat viața cotidiană a cetățenilor și a dus la agravarea problemelor legate de poluare și mediu.
Termenul de rejuvenare urbană a apărut, conform documentației lui Sylvaine Le Garrec (2006: 56) la începutul anilor 1990, dar s-a impus ca termen abia în jurul anului 1998 și în mod special după anul 2000, când a fost adoptată legea SRU (a Solidarității și rejuvenării urbane – 13 decembrie 2000). Termenul francez este aliniat, din punct de vedere conceptual, celui de regenerare urbană din Marea Britanie.
Statele Unite ale Americii Franța Marea Britanie
Rejuvenare Regenerare
Reabilitare influența scrierilor italiene
Renovare Renovare
Fig. 1: Schemă care descrie evoluția conceptelor privitoare la amenajarea urbană în Franța, din perioada apariției, sub formă de renovare urbană, de inspirație amercană, fiind marcat momentul anilor 1970 când se face trecerea spre conceptul de reabilitare urbană, devenind apoi, în preajma anilor 1990, rejuvenare urbană, concept apropiat de termenul britanic de regenerare urbană.
Rejuvenarea urbană, așa cum explică Le Garrec, reprezintă un proiect de mare amploare, care se dorește a fi global și transversal (2006: 57). Aceasta este o operațiune realizată într-un țesut urban existent, cuprinzând mai multe tipuri de intervenții, toate fiind supuse megatendințelor lumii post-moderne, adică preocupările pentru mediu natural și construit. Este un concept care se apropie de regenerarea urbană britanică, dar care rămâne fidel propriului său ansamblu de principii. El se deosebește de conceptul de renovare urbană din anii 1970 în special în ceea ce privește percepția fondului constrit. Dacă anii premergători perioadei 1970 au fost considerați a constitui era demolărilor masive, prin conceptul de rejuvenare urbană se înțelege că demolările sunt preconizate a reprezenta o consecință a intervențiilor, fără a fi totale. Ele sunt realizabile numai în măsura în care sunt absolut necesare pentru ameliorarea cadrului de viață existent (Le Garrec, 2006: 61-62).
Decret Legea SRU
1958 1970 1990 2000
Renovare Renovare Reabilitare Rejuvenare Rejuvenare
Perioada modernă Perioada post-modernă
Fig. 2: Evoluția conceptelor privitoare la amenajarea urbană din Franța
Rejuvenarea urbană cuprinde trei etape esențiale care conturează imaginea completă a unei operațiuni de acest tip. Prima dintre acestea este dată de abordarea esențialistă care dă posibilitatea constatării fenomenului. Aceasta semnalează necesitatea de intervenție în zonă, fiind și etapa de observare. Urmează diagnosticul, adică momentul care reclamă o caracterizare a zonei și opțiunile politice. Aceasta este etapa de analiză și studiu al situației existente, care este urmată de deciziile politice venite din partea autorităților. Cea de-a treia etapă este etapa instrumentală, cuprinzând condițiile specifice de punere în practică a deciziilor luate. Aceasta este faza de execuție a proiectului. (Piron, 2002: 22)
Constatare Diagnostic și Execuție
opțiuni politice
Fig. 3: Cele trei etape ale rejuvenării urbane descrise de O. Piron (2002: 22) în lucrarea „Renouvellement urbain – analyse systémique”
Conceptul de rejuvenare urbană în Franța este constituit în jurul a trei idei principale: centrare pe spațiul din interiorul orașului, mixistate urbană și mixitate socială (Pipard-Thavez, Millard, 2002: 57). Centrarea pe spațiul din interiorul orașului este o consecință a ideii de urbanism care urmărește oprirea extinderii necontrolate a spațiului urban. Acest tip de dezvoltare urbană militează pentru densificarea continuă a cartierelor, fără a modifica limita administrativă a unui oraș. Cea de-a doua idee promovată prin intermediul conceptului de rejuvenare urbană este mixitatea urbană, care își propune să diversifice funcțiunile din cadrul unei zone urbane astfel încât să fie redusă la minimum nevoia de deplasare pe distanțe lungi pentru diverse activități cotidiene. Se încearcă, prin această propunere, asigurarea necesităților vieții cotidiene cât se poate de aproape de locuință, fiind incluse aici spațiile verzi, magazinele de cartier, locurile de muncă, cultele, spațiile dedicate educației (bibliotecă, școală, grădiniță etc). Al treilea concept abordat este mixitatea socială, care urmărește stoparea problemei segregării sociale.
Mixitate urbană Mixitate socială
Rejuvenare
Centrare pe spațiul din
interiorul orașului
Fig. 4: Schemă care descrie conceptul de rejuvenare urbană prezentat de Pipard-Thavez și Maillard (2002: 57)
Un proiect de rejuvenare urbană este rezultatul unei gândiri strategice și integrate. Caracterizate de mixitate (atât urbană cât și socială) și de concentrare pe spațiul din interiorul orașelor, acestea reprezintă intervenții complexe care includ strategii economice, de amenajare spațială, de mediu, de echilibrare socială, de transport, echipamente și servicii urbane (Pipard-Thavez, Maillard, 2002: 144).
Perioada de început a anilor 2000, când a fost definitivat din punct de vedere conceptual termenul de rejuvenare urbană, nu a avut un proces de implementare facil. Multe dintre proiectele realizate în această perioadă au fost mai degrabă apropiate, ca procedură de aplicare, de noțiunea de renovare urbană, care tocmai urma să fie depășită. Sylvaine Le Garrec menționează că, în ciuda dorințelor de ștergere a consecințelor și semnificațiilor nefaste pe care termenul de renovare urbană le poartă, am fi uimiți să vedem, în urma studiului atent a doctrinelor oficiale, că anumite formulări se aseamănă foarte mult cu principiile actuale ale rejuvenării urbane (Le Garrec, 2006: 38)
Actorii identificați ca esențiali în procesul de rejuvenare urbană sunt sectorul politic, administrația publică, factorul economic, factorul istoric, factorul social și factorul urban. Piron definește conceptul de rejuvenare urbană ca fiind fenomenul de mutație imobiliară ce implică structura urbană inițială. Acesta reclamă alegeri politice venite din partea decidenților implicați, la fel ca și implementarea acțiunilor necesare. (2002: 22). Conform acestei definiții, procesul de rejuvenare urbană urmărește cele trei etape esențiale menționate mai devreme: constatarea fenomenului, diagnosticul și luarea deciziilor necesare și operaționalizarea deciziilor urbane.
O. Piron, în încercarea de a oferi un răspuns cât se poate de clar întrebării: „Cum să facem ca rejuvenarea urbană să fie în favoarea tuturor?” (Piron, 2002: 128), trasează patru axe necesare unei intervenții de acest tip. În primul rând, spune acesta, este importantă formularea unui diagnostic clar asupra situației zonei de intervenție. Apoi, trebuie construită propunerea, în funcție de cele trei obiective ale conceptului de rejuvenare urbană: centrare asupra orașului, mixitate urbană și mixitate socială. În al treilea rând, este important să se deschidăun spațiu de dezbateri și informare a locuitorilor, pentru a facilita discuții și participarea acestora la luarea deciziilor (Piron, 2002: 128) avându-se în vedere consecințele pe care intervenția le va avea asupra orașului în ansamblul său și asupra factorului social. Cel de-al patrulea ax al procesului de regenerare urbană menționat de Piron face referire la încercarea de a face spațiile de discuție accesibile unui număr cât mai mare de actori, pentru a oferi posibilitatea de extindere a parteneriatelor, implicând un număr cât mai mare de forțe economice care să depășească din punct de vedere calitativ rațiunile actorilor inițiali (Piron, 2002: 128).
Renovare. Regenerare. Rejuvenare – analiză semantică
Amenajare urbană
Rejuvenare urbană Regenerare urbană Dezvoltare urbană
Orașul se reconstruiește pe el însuși Orașe și vechi zone industriale Într-un sit neconstruit
Renovare urbană
Demolare – reconstrucție
Fig. 4: Relația dintre renovare, regenerare și rejuvenare urbană în Franța
Amenajarea urbană în Franța cunoaște numeroase transformări începând cu perioada de după sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, majoritatea fiind relaționate cu modul în care era înțeleasă această activitate de către decidenți și de către locuitori. Ca urmare a ajutorului financiar oferit de Statele Unite ale Americii pentru aliații săi din Europa Occidentală cu scopul refacerii în urma războliului, influența acestora s-a făcut simțită pe multiple planuri, orașele americane devenind o sursă de inspirație pentru europeni.
În acest mod apare, puțin după sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, termenul de renovare urbană, ce corespundea activităților de demolare și reconstruire a unor zone din interiorul orașelor. Termenul este acceptat oficial printr-un decret adoptat în anul 1958, acest tip de amenajare urbană fiind acceptată și practicată ca atare până în preajma anilor 1970 când viziunile asupra modului de intervenție în țesuturile urbane existente sunt puse sub semnul întrebării și capătă alte înțelesuri. Astfel, renovarea urbană devine o noțiune respinsă de populație, care susținea necesitatea unei abordări integrate prin păstrarea unui procent din construcțiile existente, care să amintească de amenajările inițiale.
În lucrarea Rejuvenarea urbană – analiză sistemică (Renouvellement Urbain – analyse systémique), autorul ne oferă definiția conceptului prezentat în titlu, caracterizându-l sub forma unui fenomen de mutație imobiliară ce implică structura urbană inițială, fiind necesare opțiuni politice venite din partea decidenților, precum și implementarea acțiunilor specifice unei astfel de intervenții. (Piron, 2002: 22)
Noțiunea de rejuvenare urbană apare în Franța începând cu anii 1990, trecând inițial prin etapa de renovare urbană, între anii 1958 și 1970 (de inspirație americană) și apoi prin forma de reabilitare urbană, între anii 1970 și 1990. Termenul de renovare urbană făcea referire la un program federal datat în preajma anului 1949 (Housing Act). În prezent, conceptul de rejuvenare urbană are o semnificație mai extinsă, apropiindu-se oarecum de semnificația termenului britanic de regenerare urbană, care a apărut la sfârșitul anilor 1970 în Marea Britanie (Le Garrec, 2006: 9). În ciuda faptului că noțiunea de rejuvenare urbană cunoaște echivalent în alte state, precum regenerarea urbană din Marea Britanie sau renovarea urbană din Statele Unite ale Americii, Le Garrec precizează că termenul rejuvenare urbană este specific Franței, având o istorie și evoluție proprie și particulară. De asemenea, Franța recunoaște și termenul de regenerare urbană, acordându-i însă o cu totul altă semnificație semantică. Noțiunea, spre deosebire de rejuvenarea urbană, face referire la modificarea funcțională a unei zone urbane abandonate, sugerând acțiunea de readucere la viață (revitalizare), care vizează în special vechile orașe industriale (Le Garrec, 2006: 9). Citând definiția oferită de Chailine în lucrarea Regenerarea urbană (La régénération urbaine), Le Garrec menționează că acest termen, în Franța, spre deosebire de Marea Britanie, reprezintă activitatea de reafectare a edificiilor abandonate, diverse operațiuni de recâștigare a unor teritorii care au intrat în spirala regresivă a timpului, conducând la multiple forme de disfuncții, de inactivitate și inutilitate. (Chailine, 1999: 5 în Le Garrec, 2006: 9)
Definițiile oferite celor două noțiuni menționate și supuse comparației, rejuvenarea și regenerarea urbană, arată că marea diferență dintre cele două nu constă în modalitatea de acțiune sau în gradul de implicare a autorităților. Diferența se află în terenul supus analizei și intervenției. În timp ce rejuvenarea urbană vizează ameliorarea unui țesut urban slăbit din punct de vedere economic, funcțional și social, regenerarea urbană are ca scop readucerea la viață a unor zone urbane abandonate, deja lipsite de viață socială sau de activitate urbană. Zonele vizate de acest ultim tip de intervenție menționat sunt spațiile industriale abandonate, care necesită decizii urbane radicale din partea autorităților, privitoare la situația existentă, schimbarea funcțiunilor și repornirea economică a acestor teritorii.
Deși rolul intervențiilor urbane este mai radical în cazul regenerărilor urbane, factorul social are un rol mult mai delicat în cazul rejuvenărilor. Siturile supuse regenerării urbane, fiind terenuri abandonate, sunt deja lipsite de factorul social. Influențele unei operațiuni de acest gen sunt dirijate în principal spre exteriorul zonei asupra căreia se intervine, dat fiind că în interiorul acesteia nu mai putem vorbi despre existența unei comunități sau a unui grup social închegat.
Legea 2000 – 1208/13 decembrie 2000 privind SRU (Solidaritatea și Rejuvenarea urbană)
Definiția dată urbanismului de către Pipard-Thavez și Maillard încadrează această activitate în categoria practicilor care au ca obiectiv principal organizarea reflexivă și responsabilă a teritoriilor constituite din spații naturale, rurale și urbane, fiind în același timp respectat interesul general și echilibrul teritorial. Insula, spațiul public, cartierul, orașul, aglomerația urbană sau statul, menționează Pipard-Thavez și Maillard, sunt scări diferite ale urbanismului și se înscriu în activitatea de amenajare teritorială și de dezvoltare durabilă. Urbanismul studiază dezvoltarea urbană din perspectiva temporală și are ca obiectiv transpunerile spațiale ale politicilor sociale, economice, de mediu și culturale, evidențiind opțiunile posibile de ocupare și utilizare a teritoriilor pe termen scurt, mediu și lung (Pipard-Thavez, Maillard, 2002: 55).
Definiția menționată de Pipard-Thavez și Millard reprezintă descrierea rolului urbanismului din perspectiva Oficiului Profesional de Planificare ce aprține urbaniștilor și Statului Francez. Dreptul în urbanism din Franța, pornind de la definiția urbanismului menționată anterior, a stabilit un număr de șapte obiective cărora trebuie să le răspundă principiile urbanistice. Acestea au fost divizate în obiective tehnice, obiective sanitare, obiective economice, sociale, de mediu, estetice și obiective civice. (Pipard-Thavez, Maillard, 2002: 56). Obiectivele tehnice se concentrează asupra amenajării în mod rațional a orașelor și asupra protejării mediilor rurale în scopul dezvoltării societății. Obiectivele sanitare sunt determinate de capacitatea populaței de a dispune de un cadru de viață sănătos și agreabil, care să le asigure posibilitatea unui trai bun din punct de vedere fizic și moral. Obiectivele economice fac referire la capacitatea orașelor de a asigura locuri de muncă și de a găzdui activități industriale, artizanale și comerciale care să îi permită autosusținerea din punct de vedere economic. Cea de-a patra categorie de obiective este reprezentată de obiectivele sociale care pledează pentru mixitate și integrare a tuturor categoriilor de persoane, asigurarea numărului necesar de locuințe și a serviciilor publice etc. Obiectivele de mediu subliniază necesitatea corelării dintre politicile publice și legile din urbanism, normele privind calitatea apei, salubritate și deșeuri. Obiectivele estetice vizează protejarea monumentelor istorice în scopul valorificării patrimoniului construit și natural. Ultima categorie de obiective menționate este cea a obiectivelor civice, care susțin necesitatea de conviețuire între locuitorii unui oraș printr-o bună asociere între spațiile publice de calitate și spațiile private. (Pipard-Thavez, Maillard, 2002: 56)
Marea schimbare adusă de implementarea legii SRU (privind Solidaritatea și rejuvenarea urbană) în Franța a fost recunoașterea puterii publice ca principală forță motrice a dezvoltării spațiului public urban. Ideea conform căreia Statul trebuie să fie principalul decident în ceea ce privește operațiunile de amenajare urbană a fost într-o continuă dezvoltare în Franța începând cu anii 1950 și a continuat până la începutul secolului al XXI-lea. Legea SRU a fost bazată pe trei exigențe majore. Prima exigență este cea a unei dezvoltări durabile, prin protejarea mediului natural și prin gestiunea urbană în interesul locuitorilor orașului. Cea de-a doua exigență este denumită solidaritate iar cea de-a treia privește continua dezvoltare a principiilor democatice și descentralizarea. Conceptele dezvoltate de Pipard-Thavez șî Maillard (2002: 57) privind concentrarea activităților urbane în oraș, mixitatea urbană și mixitatea socială sunt direct legate de aceste trei principii. Conceptul privitor la concentrarea pe amenajarea urbană din interiorul orașului susține necesitatea de a controla în mod riguros extinderea sa în suprafață. Aceasta este legată de exigența privind protejarea mediului natural și dezvoltarea durabilă. Exigența privind solidaritatea exprimă ideea de mixitate socială, susținând necesitatea de stopare a segregării sociale prezentă în orașe.
Parisul a cunoscut această formă de segregare socială provocată de industrializare. Proximitatea față de Oceanul Atlantic a făcut ca circulația curenților de aer să se producă pe direcția vest-est, fapt ce a influențat amplasarea zonelor industriale în partea estică a orașului, pentru a evita poluarea acestuia. Prezența zonelor industriale în partea estică a capitalei farceze a avut ca urmare amplasarea cartierelor de locuințe muncitorești în proximitatea lor, pe când locuințele de lux au fost amplasate în partea vestică, evitând astfel un peisaj neplăcut. Acesta a fost procesul care a dus la segregarea pe direcția est-vest a Parisului, generând o problemă socială cu care se confruntă și în prezent.
Două dintre conceptele care se găsesc la baza legii SRU vizează această mare problemă, acestea fiind mixitatea urbană și mixitatea socială. Mixitatea urbană vizează introducerea în cadrul țesutului urban a unor funcțiuni compatibile și complementare între ele, care să asigure reducerea nevoilor de deplasare ale locuitorilor dintr-o parte în alta a orașului pentru activități cotidiene (locul de muncă, promedade, cumpărături, cultură etc).
Legea SRU a fost aprobată la data de 13 decembrie 2000 și a reprezentat, conform lui Benoît-Cattin, o veritabilă evoluție pentru domeniul juridic și în special pentru practica urbanistică (2002: XV). Legea este formată din 209 de articole și 3800 de amendamente, aducând cu sine modificarea planurilor urbanistice, planurilor de transport și a celor privind locuirea.
În ceea ce privește dreptul urbanistic, cea mai mare reformă adusă a fost legată de înlocuirea schemelor directoare de către schemele de coerență teritorială (SCOT) și a planurilor de ocupare a solului de către planurile locale de urbanism (PLU). (Benoît-Cattin, 2002: 5), accentul fiind, în acest caz, pe constituirea unei viziuni globale asupra evoluției orașului. Reforma în urbanism a fost profundă, în legea SRU fiind dedicate acestui aspect nu mai puțin de 53 de articole, adică aproximativ 40% din lege.
Planul de ocupare a solului (POS) era conceput pentru a reglementa modul de ocupare a fiecărei parcele. Planul Local de Urbanism (PLU) se dorește a fi un instrument de planificare prin care localitatea își constituie o viziune asupra dezvoltării sale viitoare. (Benoît-Cattin, 2002: 5). Noile planuri de urbanism promovează, prin urmare, dezvoltarea integrată și nu sunt concentrate doar pe dezvoltarea individuală și separată a unor părți din oraș. Schemele directoare (SD) au fost înlocuite de Schemele de Coerență Teritorială (SCOT) urmărind aceleași principii de integrare în teritoriu ca ansamblu.
După legea SRU
SD SCOT ~PAT
Planuri directoare Planuri de coerență teritorială Planuri de amenajare teritorială
POS PLU ~PUZ, PUG
Planuri de ocupare a teritoriilor Planuri locale de urbanism Planuri urbanistice zonale/ generale
Fig. 5: Schimbările aduse de legea SRU și echivalentele întâlnite în România (planurile sunt echivalente doar parțial, în ceea ce privește scara de reprezentare)
Legea SRU se constituie în jurul a trei concepte-cheie: mixitatea socială, mixitatea urbană și concentrarea pe dezvoltarea în interiorul orașului. Primul concept, care anunță exigența de mixitate socială este reprezentat de articolul 55 al legii, fiind și cel mai controversat articol. El urmărește o mai bună distribuție a locuințelor sociale în teritoriu (Benoît-Cattin, 2002: 7) și impune orașelor să dispună de locuințe sociale în proporție de cel puțin 20%. Benoît-Cattin menționează că, deși în teorie, această mixitate socială este fondată pe bune intenții, transpunerea sa în lege a fost cu adevărat periculoasă, generând multiple controverse și proteste. (Benoît-Cattin, 2002: 7)
Rolul locuitorilor în luarea deciziei
Legea SRU pune accentul pe participarea populației la procesul de definire a interesului general prin practica urbanismului participativ. Acesta pune sub semnul întrebării, pe de o parte, practicile administrative anterioare, iar pe de altă parte, modul în care funcționează democrația reprezentativă. (Benoît-Cattin, 2002: 63)
Actorii urbani care determină dezvoltarea orașelor contemporane se încadrează în șase categorii. Pe de o parte, Statul are un rol important în stabilirea regulilor care se impun documentațiilor de urbanism, controlează și este asociat în mod direct procedurilor de elaborare a documentațiilor de urbanism. Cel de-al doilea actor urban este reprezentat de colectivitățile locale. Acestea nu posedă, în general, competențe decizionale, însă au capacitatea de a ajuta din punct de vedere financiar comunele cărora le aparțin în operațiunilor lor de amenajare teritorială. Al treilea tip de actori este cel constituit din organismele de amenajare (Instituțiile Publice de Amenajare Urbană, Societățile Societățile mixte de amenajare, Instituțiile Publice Locale și Organismele HLM, constituite din Oficiile Publice de Locuire Moderate (Les offices publics d’habitations à loyer modéré) și Oficiile Publice de Amenajare și Construcție (Les offices publisc d’aménagement et de construction)). (Pipard-Thavez, Maillard, 2002: 65-72). A patra categorie de actori urbani este constitută din Organizmele Consultative, care joacă jolul de mediatori. A cincea categorie de actori este formată din Organismele de studiu, împărțite în Agenți de Urbanism și Consiliile de Arhitectură, Urbanism și Mediu (care au misiunea de a oferi consiliere în arhitectură pentru organismele private și pentru colectivitățile locale). Ultima categorie de actori este cea formată din asociații. Ele sunt constituite pentru apărarea cadrului de viață și a mediului, fiind formate din inițiativă liberă. Au capacitatea de a depune recurs în cazul în care se observă un exces de putere în proiectele pentru SCOT, PLU sau în avizele de construire. (Pipard-Thavez, Maillard, 2002: 72-75)
Anterior adoptării legii SRU, în 2000, doar POS-ul era supus procedurilor privind ancheta publică, fiind, spune Benoît-Cattin, destul de limitat și acesta (2002: 64). Ancheta publică era posibilă în cazul unui anumit tip de POS, existând însă posibilitatea elaborării unui POS executor, pentru care nu ar fi fost necesară demararea unei anchete publice. În urma legii SRU, în prezent, procedura aceasta este obligatorie pentru toate cazurile de elaborare sau adoptare a unui PLU (înlocuitor al POS-ului) și este aplibabilă în aceleași condiții și pentru SCOT (înlocuitor al SD-ului). (Benoît-Cattin, 2002: 65)
Anchetele publice sunt conduse de un comisar-anchetator, într-un cadru care trebuie prezentat cu claritate în momentul anunțării, împreună cu toate informațiile necesare cu privire la obiectivul anchetei publice, numele acesteia, data de deschidere, durata și modalitatea de anchetare. Comisarul-achetator va prelua reacțiile populației cu privire la proiectul prezentat, sugestiile individuale sau colective, iar, la sfârșitul anchetei are responsabilitatea de a înmâna un raport care să cuprindă remarcile, propunerile sau opozițiile locuitorilor.
Importanța patrimoniului construit
Rejuvenarea urbană este obiectivul principal al legii SRU (privind Solidaritatea și rejuvenarea urbană) din 13 decembrie 2000. Ea se traduce prin cercetarea unui echilibru între aglomerația urbană și cadrul natural, fiind asociată mixității sociale și urbane prin intermediul utilizării spațiului într-o manieră echilibrată. Opțiunea de dezvoltare a orașului prin densificare este susținută de ideea de reconstruire a orașului asupra lui însuși, aducând cu sine o serie întreagă de riscuri, aducând cu sine preocupări venite din partea specialiștilor în conservarea patrimoniului construit.
Legea SRU a acordat o grijă deosebită protecției patrimoniului, incluzând acest aspect în cadrul principiilor generale, aplicabile documentațiilor de urbanism și în mod special, planurilor de coerență teritorială. (Benoît-Cattin, 2002: 183)
În scopul protejării patrimoniului, atât a celui constuit cât și a celui natural, articolele din legea SRU prezintă un grad mare de precizie și acuratețe. Conform exigenței de concentrare pe construirea în interiorul orașului, prin densificare, se promovează o utilizare mai economă și mai echilibrată a spațiilor naturale, urbane, periurbane și rurale, reducându-se astfel necesitatea de utilizare a automobilului pesonal ca mijloc de deplasare. Astfel se asigură menținerea calității aerului, a apei, a solului și a subsolului, o densitate mai mare de spații verzi naturale etc. Legea specifică într-o manieră foarte clară și elaborată această idee, nelimitându-se doar la specificații generale. Benoît-Cattin menționează diferența dintre specificitatea articolului L. 121-1 din lege, ce conținea informațiile prezentate anterior în ancest text, față de articolul precedent L. 121-10, care se limita la mențiunea necesității de protejare a siturilor naturale și urbane (Benoît-Cattin, 2002: 183-184).
Prin modificările aduse, legislația a transferat către SCOT toate drepturile de protejare a patrimoniului, atât a celui natural cât și a celui construit, acestea fiind cele care asigură coerența în amenajarea teritorială și în urbanismul intercomunitar. (Benoît-Cattin, 2002: 184).
În ceea ce privește perimetrul de protecția a unui monument istoric, acesta este stabilit a avea, ca principiu, 500 m. Acest perimetru este stabilit prin SCOT, însă poate fi modificat prin elaborarea sau revizia unui PLU, la inițiativa unui arhitect ce aparține ABF (architectes des Bâtiments de France). Aceștia sunt funcționari de încadrare superioară (categoria A+), care aparțin Corpusului Arhitecților și Urbaniștilor Statului și care au optat pentru secțiunea „Patrimoniu”. Rolul lor a fost modificat prin noua lege, având acum rolul de a asigura buna integrare a construcțiilor noi în țesutul existent și protejarea monumentelor istorice existente. După lansarea propunerii, venite din partea arhitectului, noul perimetru propus este supus unei anchete publice și apoi anexat PLU. (Benoît-Cattin, 2002: 186)
Concluzii
Whatever it is I said earlier 😛
Rolul trecutului în orașul post-modern
Fiecare oraș se individualizează prin propriile sale trăsături, prin propria-i istorie și traseu evolutiv. Elementele fizice precum arhitectura și spațiul construit sau elementele culturale contribuie la diversitatea și specificitatea localității. Este important să existe un echilibru între felul în care se transformă orașul pentru a răspunde nevoilor actuale ale locuitorilor lui și ceea ce îl individualizează din punct de vedere simbolic și monumental.
Perioadele pre-modernă și modernă au reprezentat momente definitorii asupra identității orașelor actuale europene și mondiale. Diferențele structurale dintre orașele de pe teritoriile în care gândirea s-a orientat în direcția culturalistă și cele în care marile scrieri din acest domeniu au urmat direcția progresistă, sunt vizibile la nivel arhitectural și urban. Aceste diferențe sunt perceptibile în cazul analizei structurale a orașelor din Europa Occidentală în care au locuit și au scris marii dezvoltatori ai modelelor urbane. Chaoy menționează continuitatea care se înregistrează la trecerea dinspre pre-urbanism (secolul al XIX-lea) înspre urbanism (secolul al XX-lea) în ceea ce privește dihotomia progresism-culturalism, pe teritoriul european (Choay, 1965: 53-54). Post-modernismul, începând cu anii 1970, este caracterizat de globalizare, fapt ce, la nivelul modelelor urbane, se traduce printr-un amestec de trăsături între culturalism și progresism/funcționalism. Nici reprezentanții profesiei de arhitect, nici societatea, nu mai aderă radical la unele sau altele dintre principiile care defineau cele două modele menționate anterior. Toate acestea se relativizează, se întrepătrund și se suprapun, dând naștere astfel unui model hibrid. Este important să profităm de avantajele constructive puse la dispoziție de progresul tehnologic (caracteristic modelului progresist) dar nu trebuie distrus patrimoniul construit al orașului, care este reprezentant pentru memoria acestuia (caracteristic modelului culturalist). Desigur, se păstrează încă urme ale trecutului (progresist sau culturalist) în marile orașe ale Europei. Așa cum am menționat anterior în lucrare, Franța a fost, atât în secolul al XIX-lea cât și în secolul al XX-lea, progresistă, iar Le Corbusier, unul dintre cei mai vocali reprezentanți ai progresismului european a trăit și a creat în Franța. Prin urmare, Parisul poartă amprenta sa progresistă, reprezentată prin axele dominante trasate de baronul Haussmann la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Orașe care au găzduit marii reprezentanți ai modelelor culturaliste, atât în pre-urbanism cât și în urbanism, sunt Londra (Marea Britanie) și Viena (Austria). Acestea sunt orașe-cetate, dezvoltate, conform principiilor culturaliste, într-o manieră organică, pornind de la cetatea medievală inițială, care are limite precise și un rol foarte important în identitatea localității. În ambele cazuri, Londra și Viena, aceste cetăți reprezintă principala atracție turistică și dețin un loc central în cadrul zonei administrative. Londra are The City of London (Cetatea Londrei; zona 1). Viena are o împărțire asemănătoare, primul cartier (Cartierul 1) reprezentând zona sa centrală.
În cazul orașelor în care s-a impus gândirea progresistă, acestea pot fi descompuse din punct de vedere urbanistic după alte caracteristici ce le particularizează și le face interesante pentru ochiul privitorului. Barcelona, spre exemplu, se individualizează la nivel arhitectural prin stilul unic a lui A. Gaudi. La nivel urbanistic, însă, acest oraș este caracterizat de trama stradală rectangulară, străbătută în diagonală de Av. Diagonal, axa dominantă care structurează orașul catalan. Parisul se individualizează prin bulevardele sale generoase, în stil haussmannian, încadrate de arbori și care direcționează trecătorul spre monumente reprezentative care dețin o parte din istoria acestei capitale. Veneția este brăzdată de canale, elementul său structurant fiind Marele Canal (Canal Grande) care într-o formă organică, așa cum este și structura orașului, îl traversează de la Est la Vest.
Fig. 7: Urme post-moderne ale modelelor progresist și culturalist în orașele Vest-Europene
Problema
Conceptul de „axă istorică” își justifică prezența în cadrul cercetării noastre asupra amenajării urbane din București, prin declarația pe care șeful de proiect al Diametralei N-S Buzești-Berzei-Uranus a facut-o cu privire la Calea Victoriei. Acesta declară în anul 2011 următoarele:
„Eu susțin realizarea aceste axe având ca obiectiv principal protejarea Căii Victoriei. Scoaterea de pe Calea Victoriei a traficului auto nebun de astăzi. Pentru mine, Calea Victoriei, cu monumentele pe care le are și cu atmosfera sa, reprezintă sufletul nației noastre ce a născut această Capitală, ea este depozitară a ceea ce ne particularizează pe plan european.” (Constantin Enache în Bălteanu, 2011)
Am introdus conceptul de axă istorică în cadrul acestei cercetări cu scopul de a sublinia rolul pe care il are Calea Victoriei pentru identitatea Municipiului București. Calea Victoriei, așa cum este caracterizată de către prof. Dr. arh. C. Enache anterior, poate fi asimilată unei „axe istorice” a Bucureștiului, ea fiind purtătoarea competențelor distinctive ce particularizează acest oraș. Conceptul de axă istorică este în primul rând o formă de materializare a identității urbane. În cel de-al doilea rând, descrierea pe care arhitectul C. Enache o face asupra Căii Victoriei se află în perfect acord cu reprezentarea fizică a acestui concept.
Putem încerca să definim axa istorică sub forma unui traseu de circulație unic de-a lungul căruia sunt amplasate elemente arhitecturale și urbane reprezentative pentru localitatea în cadrul căreia se află, constituind factori-cheie în definirea unei competențe distinctive pentru acea localitate.
Profesorul C. Enache face această caracterizare în contextul discuției despre importanța noului bulevard Buzești-Berzei pentru Capitală. Unul dintre motivele pentru care a fost propus, aprobat și realizat bulevardul Buzești-Berzei (primul tronson al Diametralei Buzești-Berzei-Uranus, care pornește din Piața Victoriei și se termină la Intersecția cu Râul Dâmbovița) este acesta. Axa Buzești-Berzei reprezintă o alternativă pentru scoaterea traficului de pe Calea Victoriei. Poziția sa, tangențială zonei istorice, este atât un avantaj cât și un dezavantaj, constituind, de altfel, unul dintre cele mai aprige motive de controversă dintre profesioniști (arhitecți, urbaniști, reprezentanți ai Administrației Publice care susțin realizarea proiectului) și ONG-uri. Avantajul, precizat de susținătorii diametralei, este dat de faptul că în acest fel va fi protejat nucleul istoric al Bucureștiului, permițând astfel valorificarea lui spre evidențierea calității factorului istoric și implicit, a memoriei orașului. Dezavantajul constă în poziția fragilă în apropierea țesutului vechi. Monumente, cum a fost cazul halei Matache, dar și alte construcții valoroase interbelice sau chiar antebelice au fost sacrificate pentru a face loc acestui bulevard. Desigur, există promisiunea reconsturirii unora dintre ele pe un alt amplasament, aflat în proximitatea celui inițial, dar deocamdată nu s-a ajuns la concretizarea acestei posibilități.
Metodologie
Aspectul identitar a devenit o preocupare pentru amenajarea orașelor în special începând cu anii 1960. Mark Crinson sugerează o manieră de definire a identității prin raportare la planul fizic, care asociază acest concept sumei tuturor urmelor din cadrul unui oraș (Crinson: 2005: XIII). Sunt incluse aici și elementele dispărute, care rămân în memoria locului sub forma unor foste surse de identificare ale locuitorilor cu spațiul.
Cu scopul de a identifica maniera în care Calea Victoriei ar putea fi încadrată ca axă istorică a Bucureștiului, cercetarea de față pornește de la definirea acestui concept prin prezentarea spațiului în care el a luan naștere: în centul Parisului. Întrebarea de cercetarea la care încercăm a raspunde este: Este Calea Victoriei o axă istorică a Bucureștiului?
Pentru a raspunde acestei întrebări am ales, ca demers de cercetare, definirea conceptului de axă istorică prin intermediul Axei Istorice a Parisului. Astfel, studiul va începe printr-o scurtă prezentare a evoluției acestei axe (între Louvre și La Défense), marcând etape importante, definitorii pentru constituirea sa ca Axă Istorică. Din punct de vedere metodologic, această parte a cercetării se constituie din cercetarea surselor istorice și din analiza conformării spațiale a axei aflate în discuție. Următoarea etapă, în ceea ce privește prezentarea Axei Istorice a Parisului, este identificarea valorii sale actuale în raport cu fondul construit al orașului. Deoarece conceptul de „axă istorică” este unul strict subiectiv, acesta nu își poate găsi justificarea decât prin intermediul unei cercetări calitative care să evidențieze rolul traseului respectiv pentru vizitatori. Cercetarea are la bază 30 de interviuri, realizate în spații publice, muzee și alte zone considerate turistice. De asemenea, ca metotă suplimentară a fost utilizată observația, cercetarea desfășurându-se de-a lungul unei perioade de patru luni, în Paris (februarie – mai 2014).
Prin intermediul acestei cercetări, încercăm să construim rolul ocupat de monumentele istorice în percepția vizitatorilor marilor orașe. Acest fapt va fi realizat prin descompunerea în trei planuri diferite. Primul plan este axat pe imaginea generală a orașului, din punct de vedere istoric, compozițional și morfologic. Cel de-al doilea plan al cercetării este concentrat asupra scopului pentru care un oraș, precum este cazul Parisului, prezentat aici, reprezintăo atracție turistică. Cel de-al treilea și ultim plan al cercetării a analizat, pornind de la primele două planuri menționate anterior, principalele atracții turistice, interese și motivele care au stat la baza alegerii lor.
Conceptul de „axă istorică” este, deci, rezultatul reprezentărilor în plan fizic a percepției locuitorilor asupra orașului lor. Ea cuprinde, în chip concis, cea mai mare parte a etapelor importante prin care a trecut localitatea respectivă. Vorbim, așadar, despre un traseu rutier de care poporul se simte atașat, o parte a orașului care atrage atenția prin încărcătura sa istorică, printr-o multitudine de evenimente importante, prin vechimea sa în raport cu dezvoltarea urbană. Dacă această parte a structurii orașului este ignorată, spațiul urban își pierde din consistență, asemenea lipsei reperelor. Reprezentarea în plan fizic a istoriei se concretizează în conceptul de memorie a orașului. Axa istorică este una dintre componentele acesteia, care conduce la consolidarea personalității orașului propriu-zis, prin definirea identității sale în raport cu celelalte orașe la nivel mondial.
Fig. X:Conceptul de axă istorică este inclus în memoria orașului care reprezintă fundamentul constituirii personalității urbane, esențială pentru stabilirea identității localității respective la nivel mondial.
Așa cum am menționat anterior, legarea conceptului axă istorică de Calea Victoriei se realizează artificial, acesta fiind utilizat, în mod informal, doar în cazul Axei Istorice a Parisului. Metodologia prin care se realizează această legătură, totuși, are la bază trăsăturile conceptului, care sunt identificate și în maniera de caracterizare a Căii Victoriei.
Axă Istorică (concept) Trăsături definitorii:
arteră de circulație structurantă a orașului
arhitectură complexă; mai multe stiluri
încărcătură istorică – evenimente semnificative
cuprinde monumente istorice – simboluri
Cea de-a doua parte a acestei cercetări se concentrează asupra studierii Căii Victoriei. După analiza și definirea conceptului de axă istorică, ce derivă din extragerea trăsăturilor esențiale ale Axei Istorice a Parisului, verificăm ipoteza conform căreia Calea Victoriei este o axă istorică pentru București. Prof. Dr. arh. C. Enache caracterizează această arteră de circulație astfel: „depozitară a ceea ce ne particularizează pe plan european” (Constantin Enache în Bălteanu, 2011). Alte personalități au caracterizat în cuvinte echivalente această stradă. Între aceștia putem aminti pe Gh. Cruțescu au spus despre această stradă că „a întrupat intru câtva, însăși viața acestui oraș” (2011/1944: 23). Cezar Petrescu spune, făcând referire la viața de pe Calea Victoriei din perioada interbelică: „Uneori trotuarele negre par negre omizi cu mii de picioare articulate.” (Petrescu, 2007 [1957]: 46).
Din punct de vedere metodologic, această parte a cercetării este bazată analiza surselor istorice privind evoluția și modificările prin care a trecut Calea Victoriei de-a lungul existenței sale, precum și pe analiza declarațiilor sau textelor publicate, referitoare la această arteră a Capitalei.
Conceptul de „Axă istorică” – de la Paris la București
Conceptul de axă istorică este direct legat de cel de identitate urbană, fiind o cale de reprezentare în plan fizic a memoriei orașului din care face parte. Acest concept este de proveniență fraceză (vezi Axa Istorică a Parisului). Ceea ce o individualizează în raport cu alte axe urbane sau artere de circulație este rolul simbolic care îi este atribuit. Acest rol este recunoscut la nivelul întregului oraș, de la locuitori la autorități și contribuie la constituirea și definirea identității orașului pe care îl reprezintă. Maniera în care axa respectivă este concepută se leagă direct de istoria așezării și este o interpretare strict subiectivă a acesteia. Precum întreaga imagine a orașului, axa istorică reprezintă identitatea localității respective atât prin conformarea sa, cât și prin arhitectura care o încadrează. Prezența sa în spațiul urban nu este obligatorie, deși, odată valorificată, ea poate constitui un element structural al orașului, în jurul căruia se organizează viața socială, culturală și economică. Un bun exemplu al aplicabilității acestei teorii este Axa Istorică a Parisului, ce se desfășoară de la Louvre până la centrul de afaceri La Defense (~ 8 km distanță). Toate monumentele acestei axe constituie puncte de atracție turistică recunoscute la nivel mondial. Valoarea lor culturală este apreciată ca atare și axa în sine s-a transformat de-a lungul timpului într-un simbol al Capitalei Franceze.
Un precedent – Axa istorică a Parisului
„De tous ces axes, aucun n’est plus important, plus riche de symboles historiques, plus cher au cœur des Parisiens, plus spectaculaire pour le visiteur, que le grand axe ouest, né dans la cour du Louvre, prolongé par les Champs-Élysées et qui aboutit à la Défense.” (Reitzel, 2011: 9)
Evoluție
Axa istorică a Parisului, spre deosebire de alte bulevarde importante care structurează Capitala Franceză și de-a lungul cărora orașul a continuat să se dezvolte până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, este o idee ce a luat naștere în timpul Regelui Soare. Regele Louis al XIV-lea, a dorit să continue astfel o dorință exprimată de Henri al IV-lea (1599) de a concepe o cale directă între Palatul Regal (Louvre) și Castelul Saint-Germain (Gaillard, 1996: 192). La început a fost denumită Drumul cel Mare și nu a devenit Axa Istorică decât începând cu secolele al XIX-lea și al XX-lea, după ce Piața Concorde și Bulevardul Champs-Élysées au fost șcene ale unor importante evenimente istorice ale Parisului și ale Istoriei Naționale (Gaillard, 1996: 6).
Parisul a fost structurat, până la sfârșitul secolului al XVIII-lea de axe directoare care veneau de la periferie spre centrul orașului. Principalul sens de dezvoltare al orașului era orientat pe direcția Est-Vest, unde erau prezente două mari circulații: Strada Saint-Honoré și Strada Saint-Antoine. Pe direcția Nord-Sud, pe partea stângă a Senei, era o singură direcție dominantă, Strada Saint-Jacques, iar pe partea dreaptă, două axe, Străzile Saint-Martin și Saint-Denis.
Axa istorică a fost realizată la inițiativa Regelui Louis al XIV-lea (1643-1715), de către arhitectul André le Nôtre, același care a amenajat grădinile de la Versailles și Grădinile Tuileries. În faza incipientă a acestei operațiuni, nu era decât un drum rectiliniu plantat de-o parte și de alta cu arbori, care se întindea între Palatul Tuileries și Dealul Chaillot (Gaillard, 1996: 6).
Fig. 5: Traseul Axei Istorice a Parisului în cadrul orașului
Această direcție, imaginată de Louis al XIV-lea și André le Nôtre, a primit statutul de Axă Istorică a orașului Paris abia începând cu secolul al XIX-lea. Dezvoltarea sa s-a produs lent, de-a lungul unei lungi perioade care a fost marcată de evenimente istorice importante. Toate acestea au reprezentat factori importanți în dezvoltarea identitară a Capitalei Franceze și a statului însuși.
Reitzel, unul dintre conceptorii marelui arc de la Défense, sub conducerea Președintelui F. Mitterrand, scria într-o lucrare dedicată acestui proiect și axei istorice a Parisului că „dintre toate axele sale, niciuna nu e mai importantă, mai bogată în simboluri istorice, mai iubită de Parizieni, mai spectaculoasă pentru vizitatori, decât marea axă vestică, născută în inima Louvre-lui, care se desfășoară de-a lungul Bulevardului Champs-Élysées și sfârșește în La Défense” (Reitzel, 2011: 9). Acest text reprezintă un citat din Programul Concursului internațional de arhitectură pentru proiectul La Défense din 1982.
Fig. 8: Monumentele de-a lungul Axei Istorice a Parisui
Traseul axei istorice datează din perioada anilor 885. Reitzel precizează că în acea perioadă, o tabără vikingă s-a instalat într-un loc foarte apropiat celui în care în momentul de față se află Louvre (2011: 9). Importanța axei istorice este susținută de monumentele amplasate de-a lungul traseului său. Aceasta cuprinde, ca punct de plecare, Muzeul Louvre (care datează din 1190) împreună cu Piramida realizată recent (inaugurată în 1989) și care adăpostește spațiul de intrare în muzeu. Piramida are o înălțime de 22 de metri. Conceptul a fost realizat de arhitectul I. M. Pei, ca parte a operațiunii propuse de președintele François Mitterrand, denumită „le Grand Louvre” în anul 1981 (Reitzel, 2011: 11). Următorul monument de pe axa istorică a Parisului este Arcul de Triumf „du Carrousel”, monument de inspirație romană, care marchează punctul de intrare în Grădinile Tuileries. Înălțimea sa atinde 25 de metri și a fost realizat între anii 1806 și 1808 de către arhitecții Percier și Fontaine în perioada lui Napoléon I (Reitzel, 2011: 13). Grădinile Tuileries (create în 1564, în momentul construirii Palatului Tuileries) au fost refăcute în anul 1664 de către André le Nôtre sub conducerea regelui Louis al XIV-lea. Următorul și cel mai vechi monument al axei este Obeliscul. El datează din secolul al XIV-lea î.e.n., însă a fost amplasat în Piața Concorde în anul 1836. Acesta a fost un cadou făcut regelui Louis al XVIII-lea de către Vice-regele Egiptului, Méhémet Ali. Piața Concorde a fost, în timpul Revoluției Franceze, locul de amplasare a ghilotinei (Reitzel, 2011: 14), însă aceste eveniment nu mai este acum prezent în memoria acestui loc. Obeliscul și Piața Concorde care îl încadrează reprezintă punctul de început al bulevardului Champs-Élisées, unul dintre cele mai cunoscute bulevarde din lume, în prezent. Arcul de Triumf „de l’Étoile” este următorul monument de pe axă, care marchează și sfârșitul bulevardului Champs-Élisées. Din acest punct începe Bulevardul Grande Armée, care se continuă până la limita administrativă a Parisului. Între această limită și Râul Sena, axa istorică este, de fapt, un bulevard de viteză ce traversează localitatea Neuilly-sur-Seine, din vecinătatea vestică a Parisului, situată în regiunea Île-de-France. După această localitate, pe malul stâng al Senei se află noul cartier de afaceri „La Défense”, realizat în urma concursului internațional de arhitectură inițiat de președintele François Mitterrand în anul 1982 pentru „la Tête-Défense”. Acesta a fost primul centru de afaceri moderne din Europa (Gaillard, 1996: 198).
Proiectul pentru „la Tête-Défense”, spune Reitzel (în calitate de inginer al conceptului), a fost realizat în colaborare egală cu arhitectul Johan Otto von Spreckelsen (2011: 31). S-a optat pentru realizarea Marelui Arc de la Défense sub forma cubică pentru a simboliza ideea de comunicare (Reitzel, 2011: 39). Acesta reprezintă capătul vestic al axei istorice. Amplasarea sa, decalat cu 6o33` față de ax, are o dublă justificați. Primul motiv este o persepectivă dinamizată arcului din direcția axei istorice. Cel de-al doilea motiv, este dat de reproducerea decalajului pe care Louvre-ul, situat la limita estică a axei istorice, o are față de aceasta, adică 6o33`. Proiectul pentru cartierul de afaceri „La Défense” a fost declarat câștigător de către Președintele F. Mitterrand în data de 25 mai 1983, iar inaugurarea a avut loc în anul 1989.
Axa istorică are o lungime de aproximativ 8 km, din curtea Muzeului Louvre până la Marele Arc de la Défense. Istoria complexă pe care o deține este reprezentată la nivel fizic prin intermediul simbolurilor amplasate de-a lungul traseului său. Eclectismul de care dă dovadă din punct de vedere estetic și funcțional accentuează imaginea dată de succesiunea etapelor sale de evoluție. Această axă istorică a Parisului este reprezentarea fizică a interpretării istoriei sale de către om. Ea deține, la nivel simbolic, atât memoria urbană cât și memoria socială a Parisului, construind împreună o memorie identitară a acestui oraș.
Fig. 9: Secțiunea longitudinală a axei istorice a Parisului – de la Muzeul Louvre până la Centrul de Afaceri „La Défense” (Reitzel, 2011: 16)
Fiecare oraș are o imagine și o identitate proprie, clădite în urma a secole întregi de evoluție. Urbanismul, de asemenea, se individualizeză în functie de istorie, tradiție, cultură, așezare geografică ș.a.m.d. Reitzel precizează cea mai importantă caracteristică a urbanismului francez, din punctul său de vedere. Această trăsătură este reprezentată de organizarea orașului de-a lungul unor axe directoare, încadrate de rânduri de arbori perfect aliniați, ce converg, în perspectivă, către monumente istorice (Reitzel, 2011: 13). Axa însăși este reprezentarea fizică a istoriei Parisului și a perioadelor care au traversat orașul.
Fig. X: Monumentele Axei Istorice a Parisului (Louvre, Piramida, Arcul de Triumf „du Carrousel”, Grădinile Tuileries, Obeliscul din Piața Concorde, Bulevardul Champs-Élysées, Arcul de Triumf „de l’Étoile”, Arcul de Trimuf „la Défense”)
Fundația vechiului castel Louvre, conceput sub forma unei fortărețe medievale, este încă vizibilă în cadrul prezentului muzeu. Acest castel a fost realizat în perioada lui Philippe-Auguste și Charles V, între secolele al XIII-lea și al XIV-lea. Era utilizat în acea vreme, mai întâi ca reședință regală, apoi ca închisoare, depozit pentru obiectele valoroase ale familiei regale (Gaillard, 1996: 20). Castelul a existat în forma sa medievală până la sfârșitul secolului al XVI-lea, când au fost demarate lucrările pentru noul palat.
Lucrările au început sub conducerea lui François I, dar o mare parte dintre elementele propuse în planurile arhitectului Pierre Lescot, care înlocuiau fortăreața medievală cu un castel în stil Renascentist au fost realizate în timpul lui Henri al II-lea (1547-1559). Construirea noului palat a durat mai mult de trei secole, din momentul începerii lucrărilor până la definitivarea acestora. În momentul încheierii lucrărilor, la sfârșitul secolului al XIX-lea, construcția avea deja funcțiunea de palat-muzeu.
Până puțin după jumătatea secolului al XVII-lea, reședința regală a fost stabilită la Louvre. În timpul conducerii lui Louis al XIV-lea, această reședință a fost mutată la Versailles și lucrările au fost considerabil încetinite. Din acel moment, palatul, care era încă în șantier, a fost ocupat încetul cu încetul de artiști. Atunci au început să aibă loc diferite expoziții în cadrul palatului, devenit deja cunoscut ca reședință a artiștilor, fiind primul semn ce sugera valoarea artistică și museală a palatului. Lucrările au fost ulterior oprite definitiv, iar în perioada de început a secolului al XVIII-lea, Louvre-ul era un spațiu haotic și dezolant. Ideea de a converti din punct de vedere funcțional, palatul în muzeu a luat naștere la jumătatea secolului al XVIII-lea, la sugestia lui Lafont de Saint-Yenne (Gaillard, 1996: 32). Propunerea sa a fost direcționată, în primă instanță, către expunerea colecției formate din tablourile regale în Marea Galerie a Palatului. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, palatul-muzeu avea deja o formă finală, pe care avea să o păstreze până la începutul anilor 1980, când președintele F. Mitterrand propune reorganizarea curții muzeului.
Grădinile Tuileries au fost amenajate, pentru prima dată, de către Catherine de Médicis, soția lui Henri al II-lea, în 1564, o dată cu realizarea Palatului Tuileries. Un secol mai târziu, arhitectul André le Nôtre realizează proiectul prin care grădinile capătă imaginea pe care o au și în prezent. Statuile au fost aduse după sfârșitul Revoluției Franceze, provenind de la castelele Fontainebleau, Sceaux, Ménard și Marly, menționează Gaillard (1996: 100).
Valoarea actuală a axei istorice
În prezent, axa istorică a Parisului are un rol esențial în conturarea identității orașului și valenței sale turistice. Alături de Turnul Eiffel, monumentele, piețele și grădinile aflate de-a lungul axei istorice reprezintă principalele puncte de atracție pentru vizitatori. Rezultatele unei cercetări calitative desfășurate în perioada februarie-mai 2014 în Paris evidențiază faptul că între primele monumente vizitate de către turiști se regăsesc Bulevardul Champs Élysées, Arcul de Triumf (L’Arc de Triomphe de l’Étoile) și Grădinile Tuileries. Toate acestea sunt situate pe traseul axei istorice. Un alt element important pentru turiști este Muzeul Louvre. Mai mult de jumătate dintre respondenți (16 persoane din 30 intervievate) au spus că doresc să viziteze acest muzeu, care este cel mai mare muzeu de istorie și artă al Franței. Restul persoanelor intervievate au menționat că se vor limita la a vizita exteriorul muzeului, pentru a vedea piramida și arhitectura generală.
Pornind de la teoria lui Mark Crinson, cercetarea descrisă anterior a urmărit un fenomen care și-a făcut simțită prezența la nivelul statelor Europei Occidentale, în special, începând cu secolul al XXI-lea. Crinson subliniază că s-a produs o schimbare în orașele post-moderne. După schimbările care au apărut în anii 1970, cu privire la relația orașelor cu trecutul lor, începutul secolului al XXI-lea a marcat o nouă etapă, în care aceste principii au fost sedimentate. Dorința de a depăși concepțiile moderniste ale secolului XX (care susțineau distrugerea trecutului pentru a instaura ordinea) a luat naștere în Statele Unite ale Americii și apoi în Europa Occidentală. Această preocupare, adusă la extrem de către statele occidentale, a dus la preschimbarea unui număr mare de orașe în veritabile muzee. Teoria lui Crinson face referire la „muzeificarea” memoriei urbane (Crinson, 2005: XI). Acesta subliniază faptul că, deși numărul specialiștilor preocupați pentru restaurarea și prezervarea fondului construit existent a crescut semnnificativ, „trecutul pare a fi peste tot și nicăieri” (Crinson, 2005: XI). Senzația pe care o emană multe dintre aceste orașe este că ele s-au transformat într-o mare arhivă, orașul însuși fiind, de fapt, muzeul. În completarea acestei observații, aducem în discuție perspectiva lui Françoise Chay care susține că „vocația patrimoniului rămâne una pedagocică și euristică” (Choay, 2011[2006]: 203). Autoarea atrage totuși atenția asupra faptului că muzeificarea acestui patrimoniu nu înseamnă decât constituirea unor obiecte ale venerației nostalgice, lipsite de viață și neintegrate în oraș. Ele trebuie reînvestite cu viață, spune Choay, pentru a transmite viitorilor arhitecți „arta de a trăi” și „arta de a face” (Choay, 2011[2006]: 203).
Această cercetare se concentrează asupra procesului de tranziție pe care monumentele arhitectural-istorice ale Parisului l-au parcurs, între începutul secolului al XX-lea, când Le Corbusier propunea distrugerea unei părți însemnate acentrului Parisului (vezi Plan Voisin: 1922-1925), spre a fi conservate și integrate în contextul spațial (sf. Secolului al XX-lea), pentru ca în prezent acestea săfie veritabile obiecte de atracție turistică (marketing). În conformitate cu ceea ce Crinson preciza în teoria sa, fondul istoric conservat pare a ascunde sentimentul nostalgic al unei vieți comunitare pierdute. Însă aceste construcții au fost păstrate doar sub forma unor reprezentări fizice ale unei memorii fără conținut emoțional (Crinson, 2005: XI). Mare parte din semnificațiile purtate de acele simboluri au fost pierdute sau nu mai prezintă interes pentru vizitatori.
Răspunsul unei tinere de origine poloneză susține teoria privind muzeificarea Parisului, spre exemplu. Întrebată fiind dacă ar dori să viziteze Muzeul Louvre, aceasta răspunde: „Știu că nu este frumos ce am să spun acum, dar nu sunt interesată să văd tablourile. Prefer să vizitez orașul în schimb, deci voi merge la Louvre doar pentru a vedea curtea cu Piramida și construcția în ansamblu. Apoi voi merge într-un alt loc al Parisului. Sunt atâtea de văzut!” (femeie, 27 ani, Polonia).
O altă persoană caracterizează acest muzeu ca „o imensitate, cu tot felul de exponate, care te înnebunește. Este imposibil, din punct de vedere fizic, să îl vezi pe tot într-o singură zi și să înțelegi ceva din el.” (femeie, 26 ani, Belgia).
Locurile cele mai des menționate de către persoanele intervievate, atunci când au fost întrebare cu privire la ce ar dori să viziteze în timpul petrecut în Paris au fost: Catedrala Notre Dame (30 răspunsuri), Turnul Eiffel (30 răspunsuri), Muzeul Louvre (16 răspunsuri), Catedrala Sacre Coeur (11 răspunsuri), Cartierul La Défense (9 răspunsuri), Grădinile Luxembourg (28 răspunsuri), Bulevardul Champs Élysées (30 răspunsuri), Arcul de Triumf de l’Étoile (30 răspunsuri), Grădinile Tuileries (30 răspunsuri), Cimitirul Pere Lachaise (4 răspunsuri), Pantheonul (6 răspunsuri), Centrul Pompidou (9 răspunsuri), Biblioteca François Mitterrand (2 răspunsuri).
Monumentele arhitecturale și spațiile urbane menționate de către turiști ca atracții ale Parisului au fost repartizate, în funcție de răspunsurile acestora, în trei categorii, bazându-ne pe profiul funcțional și pe motivele oferite de intervievați. În figura următoare este descris modul în care sunt repartizate zonele precizate anterior.
Fig. X: Repartizarea atracțiilor turistice în cele patru categorii: Cultură, Loisir și Shopping
Deși multe dintre aceste zone au fost recunoscute de către turiști ca zone importante din punct de vedere cultural/religios, aproape toate persoanele intervievate au inclus zonele respective și în categoriile de loisir sau shopping. Catedrala Notre Dame, Turnul Eiffel, Bulevardul Champs-Élysées, Arcul de Triumf și Grădinile Tuileries au fost menționate de către toate persoanele intervievate (30 respondenți). Turnul Eiffel a fost menționat printre primele obiective turistice pe care oamenii au dorit să le viziteze la sosirea la Paris, fiind în același timp, perceput ca un simbol al orașului și un loc destinat în exclusivitate loisirului. Întrebați fiind care este cel mai interesant aspect legat de Turnul Eiffel, răspunsurile au fost: „Îmi place să vad orașul de la cel mai înalt punct al său” (femeie, 22 ani, U.S.A.) sau „Am mai fost în Paris doar de două ori. Aceasta este a treia oară. Eu și prietenul meu nu ratăm niciodată Turnul Eiffel.” (femeie, 27 ani, România).
O a doua atracție turistică importantă a Parisului este Bulevardul Champs Élysées. În fiecare zi, trotuarele sunt invadate de oameni care se plimbă de-a lungul axei istorice. Axa istorică este, așa cum o caracterizează Reitzel, cea mai importantă, bogată în simboluri istorice și iubită artertă de circulație al Parisului. Pentru turiști acest bulevard este, spune Reitzel, unul dintre cele mai spectaculoase, pornind din curtea Muzeului Louvre și sfârșindu-se cu Marele Arc „la Défense”. Arcul „La Défense” a fost inaugurat în anul 1989 de către François Mitterand, în urma proiectului Tête Défense.
Axa istorică a Parisului este unul dintre cele mai importante locuri ale Capitalei Franței, conform răspunsurilor obținute în urma cercetării calitative realizate. Deși orașul oferă multiple opțiuni în ceea ce priveștei cultura, se pare că a fost atins un nivel de saturație în mintea vizitatorilor, aceștia citând în mod selectiv cele mai „celebre” locații ale orașului.
Dihotomia „Orașe-muzeu” vs. „Orașe-ruină”
Conform cercetării menționate anterior, Parisul poate fi încadrat în categoria orașelor-muzeu. Acestea sunt orașe care, din punct de vedere socio-urbanistic, se auto-distrug prin exagerarea exploatării fondului lor construit. Din punct de vedere istoric, compozițional și structural, acestea reprezintă un cadru de locuit care se apropie de ideal. Din perspectivă sociologică, însă, ele sunt supra-aglomerate, fiind zilnic sufocate de vizitatori atrași de imaginea lor. Un al doilea oraș care a intrat în atenția cercetătorilor pentru calitatea sa de oraș-muzeu este Veneția. Filmul documentar The Venice Syndrome descrie fenomenul produs în urma exagerărilor turistice. Documentarul prezintă declarațiile a patru localnici, subliniind faptul că Veneția începe să devină de nelocuit. Practic întreaga sa viață urbană începe să dispară, transformându-se într-un spațiu turistic invadat, zilnic (în anul 2012) de aproximativ 60 000 de vizitatori. Numărul turiștilor care vizitează într-o zi acest oraș este chiar mai mare decât numărul locuitorilor sai (aproximativ 48 000 locuitori). Numărul locuitorilor Veneției de astăzi este comparatibl cu cel înregistrată la nivelul anilor 1438 (Pichler, 2012).
Orașelor „celebre”, între care am dat ca exemplu Parisul și Veneția, li se opun orașele statelor în curs de dezvoltare. Baza de comparație stă în raportarea la fondul istoric construit, care tinde spre două situații extreme, foarte diferite și la fel de nocive locuitorilor lor. Pe de o parte, orașele occidentale, menționate anterior, devin nelocuibile din cauza pierderii valorilor lor urbane. Acestea și-au orientat dezvoltarea către turiști, ignorând bunăstarea vieții cotidiene a locuitorilor lor. Pe de altă parte, orașele statelor în curs de dezvoltare, cum este cazul Bucureștiului, își ignoră încă fondul construit existent, situându-l pe o treaptă inferioară intereselor economice individuale. Astfel este explicat numărul mare al ruinelor din centrul istoric, precum și distrugerea fără mare dificultate a fondului construit vechi. Nocivitatea acestor raportări la trecut se regăsește în ceea ce explică Calthorpe prin stresul care determină locuitorii să părăsească orașele. Și într-un caz și în celălalt, rezultatul este același: locuitorii optează pentru locuirea la periferie sau în orașe-satelit, aflate în proximitatea marilor așezări urbane.
Michel Maffesoli discută problema corenței sociale, care se obține prin intermediul legăturilor sociale dintre indivizi. În teoria sa, Maffesoli susține că nu se poate obține coerență socială decât prin asigurarea unei vieți cotidiene care să poată constitui cadrul interacțiunilor sociale banale. Atât orașele-muzeu cât și orașele-ruină și-au pierdut capacitatea de a asigura acel cadru necesar dezvoltării legăturilor sociale, dat fiind faptul că mulți dintre locuitorii lor aleg să locuiască la periferie sau în afara orașului propriu-zis. Marile metropole devin, astfel, orașe strict funcționale, golite de interacțiunile sociale simple.
Pornind de la acest cadru al interacțiunilor sociale (care este orașul sau sunt zone ale acestuia), Christopher Alexander (1965) compară cele două tipuri de orașe moderne: orașele noi (artificiale) și orașele dezvoltate în timp (naturale). Alexander face distincția între cele două încă de la început, utilizând termenul artificial nu doar pentru orașele noi (cum este cazul Chandigarh-ului), ci și, spune acesta, pentru părți ale orașelor existente care au fost în mod deliberat create astfel de către planificatori (Alexander, 1965 în LeGates, Stout, 1997: 119). Prin asta, Alexander aduce o critică abordărilor moderniste (până în anii 1970) care erau axate pe amenajare prin distrugerea fondului construit existent. Acestea sunt ineficiente din punct de vedere uman, spune autorul (Alexander, 1965 în LeGates, Stout, 1997: 119). Pornind de la aceste teorii, menționate anterior, concluzionăm că nu se poate obține coerență socială decât în cadrul spațiilor urbane dezvoltate prin integrarea trecutului, adică a fondului construit existent.
În marile orașe occidentale, acest aspect a fost bine înțeles și s-a dezvoltat pe parcursul timpului ca un principiu de bază al planificării urbane. Din pacate însă, așa cum prezintă și Crinson, memoria pe care orașele post-moderne încearcă să o păstreze spre a o prezenta publicului nu este altceva decât o fațadă, uneori conservată superficial. Crinson menționează că centrele istorice astăzi par a încerca să contureze imaginea unei lumi ideale pierdute, prin intermediul unor elemente urbane citate selectiv, prezentate în afara contextului, asemenea pieselor dintr-un muzeu (Crinson, 2005: XI).
Michel Maffesoli menționa o analiză realizată de Renan, prin care acesta sublinia faptul că fiecare perioadă are o specificitate a sa. Secolul al XVIII-lea a fost dominat de perspectivele filozofice, secolul al XIX-lea a fost dominat de componenta istorică și ideologia secolului al XX-lea este sociologia (Maffesoli, 2007: 29). În urma analizei tendințelor actuale și având la bază teoria lui Crinson privind orașele contemporane, putem afirma că ideologia secolului al XXI-lea pare a fi marketing-ul. Problema unei astfel de preocupări, însă, apare atunci când este dusă la extrem, precum este cazul Veneției, menționat anterior. Riscul major este acela de a transforma orașul propriu-zis într-un spațiu ineficient din punct de vedere uman. Acest rezultat ar fi la fel de distrugător pentru viața socială precum a fost și este încă procesul de distrugere a memoriei urbane prin ignorarea sau demolarea monumentelor istorice.
Calea Victoriei – „depozitară a sufletului orașului”
„Pentru mine, Calea Victoriei, cu monumentele pe care le are și cu atmosfera sa, reprezintă sufletul nației noastre ce a născut această Capitală, ea este depozitară a ceea ce ne particularizează pe plan european.” (Constantin Enache în Bălteanu, 2011)
Evoluție
Calea Victoriei a fost denumită în perioada anterioară domniei lui C. Brâncoveanu, Ulița Mare și respectiv Drumul Brașovului. Aceasta a fost principala legătură comercială a Bucureștiului, care relaționa Bucureștiul și Brașovul. În perioada de sfârșit de secol XVII și începutul secolului al XVIII-lea, domnitorul Brâncoveanu construiește Palatul de la Mogoșoaia, aflat în proximitatea Bucureștiului. Drumul Brașovului (porțiunea dintre Cercul Militar și Piața Victoriei) și Ulița Mare (între Cercul Militar și intersecția cu Râul Dâmbovița) au devenit, începând cu acea dată, o cale importantă ce făcea legătura dintre Palat și centrul orașului, fiind denumită Podul Mogoșoaiei. Evoluția sa începând cu acel moment a fost rapidă. Drumul a fost pavat cu trunchiuri de copaci iar de-a lungul acestuia au început să se fie amplasate locunțe boierești, hanuri, biserici, instituții ș.a.m.d.
Execuția Domnitorului Brâncoveanu și a familiei sale în august 1714 de către Armata Otomană fost urmată și de mutarea Capitalei de la Târgoviște la București. Alexandru Sîrbu a realizat un film documentar în anul 1992, la aniversarea a 300 de ani de la crearea acestei artere. Sub denumirea Calea Victoriei 1692-1992. Itinerariul unui gând, A. Sîrbu își începe documentația cu precizarea momentului în care a fost realizat acest drum, în 1692, la ordinul domnitorului C. Brâncoveanu (1992). Acest drum asigura legătura dintre reședințele princiare construite pe malul Râului Dâmbovița și Palatul Mogoșoaia, din Nord-Vestul Bucureștiului. Schimbarea denumirii din Podul Mogoșoaiei în Calea Victoriei s-a produs abia în 1878, ca urmare a victoriei obținute la Plevna (Sîrbu, 1992). Vintilă Mihăilescu menționează că, deși Bucureștiul a beneficiat de un Regulament Organic elaborat în 1831, acesta și-a păstrat până spre sfârșitul secolului al XIX-lea „un vădit caracter de târg oriental și semirural” (Mihăilescu, 2003: 123 în Zamani, 2009: 42). După aceea, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a fost elaborată o legislație pentru urbanism, realizându-se numeroase planuri ale Capitalei. Una dintre arterele structurale ale orașului a fost încă de la început Calea Victoriei, de-a lungul căreia s-au organizat numeroase hanuri și hoteluri de factură occidentală. „Centrul de greutate al orașului și, implicit, al târgului central a devenit Calea Victoriei, unde era Palatul Domnesc, care s-a transformat, din 1881, în Palat Regal” (Zamani, 2009: 55). Așa cum reiese și din analiza morfologică a spațiului învecinat zonei Matache (care cuprinde și Calea Victoriei), la jumătatea secolului al XIX-lea, construcțiile amplasate de-a lungul Podului Mogoșoaiei se individualizau în raport cu celelalte. Acest fapt reiese cu precădere din analiza Planului Borroczyn din 1852. Se remarcă o densitate mult mai mare a construcțiilor amplasate de-a lungul Podului Mogoșoaiei și dimensiuea evident mai mare a locuințelor. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, zona învecinată, mergând către zona Matache, se densifică, însă Calea Victoriei (și-a schimbat denumirea din Podul Mogoșoaiei în 1878) continuă să atragă de-a lungul său cele mai bogate familii bucureștene de la acea dată.
„Bogăția și luxul deveneau tot mai evidente pe Calea Victoriei, în jurul Curții Regale și apoi, mai departe, spre Piața Victoriei. După datele statistice din anul 1899, cei mai mulți intelectuali, precum și oameni cu adevărat bogați, din înalta societate, își aveau locuințele pe Calea Victoriei, ori în jurul acestei importante artere: pe Strada Brezoianu, Strada Câmpineanu, Strada Batește etc.” (Zamani, 2009: 55)
În prezent, Calea Victoriei se desfășoară pe o distanță de aproximativ 3 km, între Râul Dâmbovița și Piața Victoriei (Sîrbu, 1992). De-a lungul său sunt cuprinse mai mult de trei secole de istorie și este prezentă, la nivel simbolic, memoria a trei regimuri politice diferite.
Alexandru Sîrbu descrie monumentele situate de-a lungul Căii Victoriei, pornind din zona de sud, începând cu fostul Palat al Poștelor care a fost construit în anul 1900 de către arhitectul Alexandru Săvulescu (1992). Această clădire adăpostește Muzeul Național de Istorie a României începând din anul 1970. Tot în preajma anului 1900, arhitectul Paul Gautreau, același arhitect care a realizat și planurile Bibliotecii Central Universitare (Biblioteca Carol I), construiește Palatul CEC (Sîrbu, 1992).
Cercetarea lui A. Sîrbu evidențiază faptul că secvența urbană dintre râul Dâmbovița și zona Pasajului Macca-Villacrosse a fost, în trecut, ocupată de numeroase hanuri, care adăposteau în ansamblul lor, biserici. Acesta a fost și cazul sitului în care se găsește astăzi Palatul CEC. Înainte de construcția sa, în anul 1900, terenul era ocupat de un han și o biserică ce purta numele Sfântului Ioan (1992). Sîrbu menționează că la mijlocul secolului al XIX-lea, în acest loc a fost înființată o bancă locală. Ulterior, biserica și hanul au fost demolate, fiind înlocuite de construcția actuală a CEC-ului (1992).
Așa cum am spus anterior, Calea Victoriei este depozitul multor perioade istorice. Etapa post-comunistă și-a lăsat și ea amprenta, în stilul propriu, asupra acesteia. Prima mențiune a acestui efect se regăsește pe amplasamentul din vecinătatea CEC-ului. Aici a existat, până la cutremurul din 4 martie 1977, Hotelul Francez, o construcție în stil arhitectural francez. Asemenea fostului Teatru Național, pe care îl vom descrie puțin mai târziu, această construcție a fost demolată în timpul regimului totalitar comunist, terenul fiind ulterior, după 1989, utilizat pentru realizarea unor construcții spefice perioadei contemporane. Cutremurul din 1977 a cauzat prăbușirea uneia dintre părțile hotelului, acesta fiind deja grav afectat de cutremurul precedent, din 1940. Nedorind să investească în reabilitarea sa, statul a decis demolarea construcției în intregime, rămânând, timp de douazeci de ani, doar un teren viran. În prezent, acest spațiu a fost ocupat de Clădirea Bancorex, o construcție din sticlă construită în 1997.
În vecinătatea acestui teren se află Magazinul Victoria, cunoscut anterior sub denumirea de Magazinul Lafayette. Acesta a fost primul mare magazin din București, fiind recunoscut ca un centru al modei în perioada interbelică. Față în față cu Edificiul Bancorex se află Biserica Zlătari, construită în secolul al XIX-lea. La fel ca și celelalte biserici care s-au aflat sau se află încă în zonă, aceasta fusese amplasată în curtea unui han. În urma numeroaselor evenimente care au afectat orașul, hanul a dispărut iar biserica a trecut prin trei etape de reconstrucție. Peste drum de Magazinul Victoria se află Pasajul Macca-Villacrosse. Construcția s-a realizat în primă fază după planurile arhitectului catalan Xavier Villacrosse, stabilit la București (Sîrbu, 1992). Acesta a fost, la jumătatea secoluli al XIX-lea, un han, hanul Villacrosse, care a fost demolat la sfârșitul secolului al XIX-lea. Arhitectul Felix Xenopol realizează ulterior pasajul și construcțiile aferente, în stil modern. În perioada comunistă, pasajul a purtat numele Bijuteria, revenind apoi, după 1989 la denumirea Macca-Villacrosse.
În această zonă se încheie secvența dominată, până în perioada secolului al XIX-lea, de numeroase hanuri, biserici și comercianți. Pe alocuri, se mai observă încă urme ale acestui trecut. În apropierea intersecției Căii Victoriei cu Bulevardul Elisabeta, încadrată de imobile la parterul cărora sunt adăpostite în prezent restaurante ca Pizza Hut, Paul sau Spring Time, se află Biserica Doamnei. Este bine ascunsă, ea putând fi zărită discret printr-un pasaj care face legătura cu Calea Victoriei. Biserica Doamnei a fost construită, spune Sîrbu (1992), la sfârșitul secolului al XVII-lea (1683 – perioada Cantacuziană). Construcția bisericii îi este datorată Mariei Cantacuzino, soția lui Șerban Cantacuzino, iar pictura sa a fost realizată de același artist care a decorat și Mănăstirea Cozia, precizează A. Sîrbu (1992).
Recent renovat, Marele Hotel de la Bulevard (Grand Hôtel du Boulevard) a fost construit la jumătatea anilor 1860 de către arhitectul Alexandru Orăscu, în stil franțuzesc. Toate aceste construcții, a căror existență datează din perioada secolului al XIX-lea, i-au creat Bucureștiului imaginea care i-a adus apelativul de Micul Paris în perioada interbelică. Motivul acestei denumiri stă atât în stilul arhitectural în care se realizau clădirile din acea perioadă cât și în moda bucureșteană, puternic influențată de cea de la Paris.
Cea de-a doua secvență urbană de-a lungul Căii Victoriei se desfășoară până în apropierea Bisericii Crețulescu. Aceasta este o zonă cu mare încărcătură politică. Sîrbu menționează că în zona respectivă se luau toate deciziile importante din punct de vedere politic, se discutau toate evenimentele care aveau să influențeze orașul și țara în ansamblu (1992). Porțiunea aceasta din Calea Victoriei, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, a fost ocupată de numeroase magazine, hoteluri și restaurante de lux, care ulterior au devenit punctul de întâlnire al marilor ziariști și politicieni ai acelei perioade (Sîrbu, 1992).
Actualul amplasament al Cercului Militar a fost ocupat, începând cu 1654, de Biserica Sărindar. Având o structură șubrezită din cauza incendiilor și cutrenurelor, biserica a fost ulterior demolată. În locul său a fost relizat de către arhitectul Dimitrie Maimarolu, în anul 1911, Cercul Militar care ilustra prin stilul somptuos pe care îl aborda, prosperitatea începutului de secol XX (Sîrbu, 1992).
Fostul Magazin Romarta, care adăpostea un restaurant faimos din București, este acum sediul unei bănci. El este amplasat în fața Cercului Militar prin raportare la Calea Victoriei. În imediata sa vecinătate, însă, se află cunoscutul restaurant Capșa, apreciat de unii ca fiind cel mai renumit restaurant din țară (Sîrbu, 1992). El a fost fondat de către Grigore Capșa, care studiase în prealabil arta culinară la Paris. Întors în tară, el deschide restaurantul Capșa în anul 1852. Insula urbană care începe cu acest restaurant beneficiază de o structură aparte. Prin intermediul a patru pasaje (Pasajul Majestic, Pasajul Comedia, Pasajul Victoria și Pasajul Englez), Calea Victoriei comunică cu Strada Academiei, pe traseul căreia se află spațiul de acces către Universitatea de Arhitectură. Tot în această zonă a Căii Victoriei se află Teatrul Odeon și Teatrul de Revistă Constantin Tănase. În vecinătatea Teatrului C. Tănase se află Palatul Telefoanelor care, în momentul construcției sale, în preajma anilor 1930, a fost cea mai înaltă clădire din București.
Așa cum am menționat anterior, amprenta perioadei de tranziție este puternic vizibilă în prezent, inclusiv de-a lungul Căii Victoriei. Terenul pe care este amplasat în prezent Hotelul Novotel, construit la jumătatea anilor 1990, a fost în trecut ocupat de Teatrul Național. Acesta fusese construit, spune Sîrbu, în anul 1852 de către un arhitect de origine austriacă și era considerat a fi una dintre cele mai frumoase construcții din București. Teatrul a fost victimă a bombardamentelor germane din 1944. Lipsa de interes pentru menținerea patrimoniului construit dinaintea războiului, a dus la decizia de demolare completă, în anul 1947 (Sîrbu, 1992). Terenul respectiv a rămas liber de construcție până în primii ani de după revoluția din 1989. În anul 1992, momentul realizării filmului documentar de către Alexandru Sîrbu, acesta menționa că locul acela era destinat unei parcări în aer liber. Noua construcție, Hotelul Novotel, a fost realizat câțiva ani mai târziu, cu o fațadă specifică acestei perioade (sticlă). Porticul de la intrare, însă, a fost realizat imitând intrarea fostului Teatru Național. Acesta este în prezent, singurul element care amintește, într-o oarecare măsură, de faptul că acolo a fost inițial Teatrul Național din București.
Sîrbu menționează că prima imagine filmată în Țările Române, realizată la data de 10 mai 1897, a avut ca scenă tot Calea Victoriei (1992), cea mai reprezentativă arteră a Bucureștiului. Istoricul Adrian Majuru subliniază că imaginea Căii Victoriei a devenit reprezentativă pentru București începând cu secolul al XIX-lea, când autoritatea centrală a decis să mute reședința domnească în această zonă. Începând cu Gheorghe Bibescu (1804-1873) și terminând cu Carol al II-lea, atât prezența Palatului Regal, cât și cea a Teatrului Național a generat apariția hotelurilor și restaurantelor. Locuințele, spune Majuru, au apărut cu precădere în perioada interbelică, fiind în general reședințe foarte bogate amplasate în special în partea de Nord a Căii Victoriei (Interviu A. Majuru, 13 Decembrie 2013).
Secvența urbană prezentată până în acest moment a început din zona Bisericii Doamnei. O a doua biserică, de data aceasta, fostă parte a unui han, marchează intrarea într-o altă secvență urbană. Este vorba despre Biserica Crețulescu, care a fost amplasată în curtea Hanului Crețulescu. Hanul a fost demolat, iar biserica, și ea părtașă la numeroase evenimente care au influențat evoluția orașului și a țării, se află acum încadrată de un mic spațiu verde. În vecinătatea sa se află Sala Palatului, construită în perioada regimului comunist. În spatele Sălii Palatului, cu vedere directă la Calea Victoriei, se află fostul Palat Regal, în prezent Muzeul Național de Artă al României.
Acest spațiu a fost principala scenă a schimbărilor politice care au traversat orașul și țara. În anul 1947, în piața din fața Palatului Regal, a fost proclamată Republica Socialistă România. Tot aici, în anul 1989, a început revoluția de la București. Piața aceasta poartă în prezent numele de Piața Revoluției, după ce, în timpul regimului comunist, a avut numele Piața Palatului sau Piața Gheorghe Gheorghiu Dej. Aceasta este acum o zonă care, deși poartă denumirea de piață, nu întrunește încă trasăturile compoziționale ale unui asemenea spațiu.
În fața Palatului și în imediata vecinătate a Pieței Revoluției se află Biblioteca Central Universitară (Biblioteca Carol I), realizată de arhitectul Paul Gautreau la sfârșitul secolului al XIX-lea. Renovarea bibliotecii s-a finalizat în anul 2008, în acord cu planurile arhitectului Gautreau, ca urmare a daunelor pe care le-a suferit în urma Revoluției din 1989.
Începe, din acest punct, o altă secvență urbană, destinată literaturii, muzicii și petrecerilor fastuoase. Ateneul Român este primul care deschide această parte reprezentativă a Căii Victoriei. Construcția sa a fost realizată la sfârșitul secolului al XIX-lea în stil arhitectural neoclasic franțuzesc. Grădina din fața Ateneului adăpostește statuia marelui poet național, Mihai Eminescu. Spre intersecția cu Calea Griviței se află Palatul Știrbei, un loc renumit al petrecerilor fastuoase și al balurilor în trecut (Sîrbu, 1992). Palatul a fost construit în prima jumătate a secolului al XIX-lea și a funcționat ca reședință a familiei Știrbei până în anul 1948, când a intrat în posesia statului. Această construcția a avut și funcțiunea de reprezentare în timpul domniei lui Barbu Știrbei, la jumătatea secolului al XIX-lea.
La nord față de intersecția dintre Calea Victoriei și Calea Griviței se află Muzeul Colecțiilor de Artă. În fața acestuia se află Casa Monopolului Statului, construită în perioada interbelică (Sîrbu, 1992). Academia Română își are sediul tot în această zonă, fiind înființată la jumătatea secolului al XIX-lea în acest loc (inaugurată la 1/13 august 1867 (Giurescu, 2013: 54)). Fosta Casă Monteoru, aflată în vecinătatea sediului Academiei Române, cunoscută și sub denumirea de Casa Lăscăruș-Catargiu, a fost până nu demult Sediul Uniunii Scriitorilor (casa a fost retrocedată). Construcția a fost ridicată la sfârșitul secolului al XIX-lea, în stil eclectic francez. Tot aici se află Casa Vernescu, proprietate publică a statului român, dar dat în folosință Uniunii Scriitorilor. Aceasta este o clădire de patrimoniu ridicată la începutul secolului al XIX-lea, având același stil francez eclectic care s-a impus de-a lungul secolului al XIX-lea în București. Casa Vernescu are în prezent funcțiunea de restaurant (Restaurant Vernescu) și casino (Casino Palace).
Casa cu Lei, aparținând Gheorghe Grigore Cantacuzino, a fost ridicată la începutul secolului al XX-lea de către arhitectul Ion Berindei, în stil francez. Sîrbu menționează ca aceasta are un stil somptuos, bogat în decorațiuni excepționale, fiind un adevărat muzeu al artelor decorative (1992). În prezent, această construcție adăpostește Muzeul „George Enescu”, fiind Sediul Uniunii Compozitorilor și Muzicienilor (Sîrbu, 1992).
De-a lungul timpului, Calea Victoriei a reprezentat nu doar un punct central în viața politică, economică, culturală și mondenă a Bucureștiului, dar a fost și o sursă de inspirație pentru scriitori. Cezar Petrescu (1957) dedică o carte acestei artere de circulație. Imaginea Bucureștiului interbelic este descris de Petrescu prin intermediul lucrării Calea Victoriei (1957) prin cuvinte cheie precum parfum, eleganță, vitalitate, muzică etc.
„În soarele palid și blînd de octombrie, toată Capitala se revărsase pe străzi și pe bulevarde, să se resfețe, ca la o ultimă sărbătoare a toamnei, înainte de ploile urîte și lungi.
Femeile treceau felin, în proaspete toalete de sezon. Din mers, se confuntau cu priviri aparent nepăsătoare, cercetîndu-și reciproc modelul pălăriilor de fetru, blănile moi, un amănunt imperceptibil, dar numai Dumnezeu și ele știau cît de hotărîtor.” (Petrescu, 1957: 50)
Aceasta era viața cotidiană de pe Calea Victoriei din perioada interbelică. Arhitectura în stil francez și articolele vestimentare tronau ca niște exponate de muzeu de-a lungul acestei artere a Capitalei care se afla în centrul atenției întregului oraș. Petrescu menționează că zona de pe Calea Victoriei, din apropierea intersecției cu Bulevardul Academiei (în prezent este Bulevardul Elisabeta) era „înghițit de cele două puhoaie” (Petrescu, 1957: 51), referindu-se la mulțimea de pietoni, pentru care, spune scriitorul, „trotuarul era prea strîmt” (Petrescu, 1957: 51). Însuși Petrescu asociază imaginea doamnelor care se plimbau pe Calea Victoriei cu cea a unor exponate (1957: 370). Alături de bulevardul Kiseleff, care venea în prelungirea Căii Victoriei, către Nord, aceasta era porțiunea cea mai densă în viață socială a Bucureștiului. Tudor Octavian, autorul cărții Bucureștiul Interbelic susține că poate aceasta ar fi fost și în prezent imaginea Bucureștiului, dacă nu ar fi fost alterată de către conducerea comunistă (2000: 5).
Dincolo de Calea Victoriei, în prelungirea sa către Nord, prin Bulevardul Kiseleff, monumentele istorice continuă să rememoreze etape importante din istoria orașului și a țării. Arcul de Triumf, finalizat în anul 1936, este unul dintre acestea. Această construcție este un monument istoric de categorie A (B-II-m-A-18001) din anul 2010 și a fost construit pentru comemorarea participării României în Primul Război Mondial. Anterior construcției sale au fost realizate alte variante ale sale, primul datând încă din 1848.
Calea Victoriei – astăzi
Astăzi, Calea Victoriei și-a pierdut aproape în întregime farmecul și vitalitatea din trecut. Trotuarele sunt pustiite iar rolul principal a fost ocupat de partea carosabilă, care este mai mereu aglomerată. Adrian Majuru precizează că Bucureștiul și-a schimbat polii economici prin sistematizări repetate. Calea Victoriei și-a pierdut spiritul de arteră de promenadă, spune acesta, în timp Bulevardul Magheru (partea dintre Piața Universității și Piața Romană, ajungând până în zona Unirii și centrul vechi) este acum spațiul care se dezvoltă cel mai rapid din punct de vedere al spectacolului stradal și socializării. „Bulevardul Elisabeta își revine lent” (interviu cu istoricul A. Majuru, 13 decembrie 2013), cu toate că, în perioada regalității era o zonă dedicată distracțiilor și rafinamentului acelei perioade.
Așa cum a reieșit din filmul documentar realizat de Sîrbu, Calea Victoriei a trecut printr-un proces de deteriorare rapidă în perioada regimului comunist. Cu toate că de-a lungul său se mai găsesc încă numeroase construcții de o valoare arhitecturală însemnată și cu o mare încărcătură istorică, multe dintre ele nu sunt puse în valoare sau se află într-o stare avansată de degradare. Trotuarele foarte înguste, absența spațiilor publice de loisir, clădirile-ruină constribuie la constituirea unei atmosfere neprimitoare pentru pietoni. Astfel, în prezent, viața urbană de pe această arteră de circulație a dispărut aproape în totalitate, în ciuda faptului că, la nivelul memoriei colective, îi este încă recunoscută valoarea pentru oraș.
Arhitectul C. Enache menționează că, din punctul său de vedere, zona istorică trebuie salvată, deoarece la momentul actual, valoarea sa este ignorată atât de către autorități cât și de către locuitori. Acesta susține că realizarea unei circulații paralele, pe direcția N-S „este singura cale rațională prin care putem să salvăm zona istorică în ansamblul ei, și nu un monument. Vorbesc de Zona Istorică și mai ales de Calea Victoriei” (Interviu prof. dr. Arh. Constantin Enache – șef de proiect, Iunie 2013).
Concluzii
rolul axei istorice pentru București
Concluzii generale asupra subiectului
în concluzie….am ajuns într-un final la sfârșitul tezei 😀
Bibliografie
Cărți
Abraham, D. (1991) Introducere în sociologia urbană, Editura Științifică București, București
Agence nationale de l’habitat (2007) Urban Regeneration Policies in Central and Eastern Europe. Case Study Leipzig, Caisse des Dépôts, Paris
Arhitecții Voluntari (2012) Cui i-e frică de cartierul Matache? Principii de regenerare urbană pentru zona Matache – Gara de Nord din București, Pro Patrimonio – The Romanian National Heritage Trust, București
Bafoil, F. (2002) Après le communisme. Faillite du système soviétique, invention d’un modèle économique et social en Europe de l’Est, Armand Colin, Paris
Baltasiu, R., Săpunaru, G., Bulumac, O. (2013) Slăbirea comunității românești din Harghita-Covasna, Editura Etnologică, București
Bardet, G. (1967/ 1945) L’urbanisme, PUF, Paris
Bardet, G. (1948) Problèmes d’Urbanisme, Dunod, Paris
Belmer, J. (2011) Pour un urbanisme de projet. De l’aménagement au renouvellement urbain, Ellipses Édition Marketing S.A., Paris
Benoît-Cattin, P. et al. (2002) La loi SRU et le droit de l’urbanisme, Éditions Litec, Paris
Bitsch, M-T. (2004) Histoire de la construction européenne de 1945 à nos jours, Édition complexe, Bruxelles
Blasselle, B. (2001) Bibliothèque nationale de France. L’esprit du lieu, Éditions Scala, Paris
Bony, A. (1993) Les années 1970, Éditions du Regard, Paris
Bulot, Th., Veschambre, V. (2005) Mots, Traces et Marques. Dimensions spatiale et linguistique de la mémoire urbaine, L’Harmattan, Paris
Castelain Meunier C. (2011) De quoi est fait mon pull? Pas à pas vers l’écocitoyenneté, Actes Sud, Paris
Castells M. (1972) La question urbaine, Libraire François Maspero, Paris
Chaline, C. (1999) La régénération urbaine, Presses Universitaires de France, Paris
Chelcea, L. (2008) Bucureștiul postindustrial: memorie, dezindustrializare și regenerare urbană, Polirom, București
Chelcea, S. (coord.) (2006) Psihosociologie. Teorie și aplicații, Editura Economică, București
Choay, F. (1965) L’urbanisme, utopies et réalités. Une anthropologie, Édition du Seuil, Paris
Choay, F. (1980) La règle et le modèle, Édition du Seuil, Paris
Choay, F. (2006) Pour une anthropologie de l’espace, Édition du Seuil, Paris
Choay, F. (2011/ 2006) Pentru o antropologie a spațiului, Revista URBANISMUL, București
Collectif (2000) L’arc de triomphe de l’Étoile, Caisse nationale des monuments historiques et des sites/ Éditions du patrimoine, Paris
Collection de la Commission des Épiscopats de la Communauté Européenne – Louvain – La Neuve (2003) À la hauteur de ses responsabilités mondiales et de ses citoyens. Défis pour une Europe unie, Academia Bruylant, Louvain
Couch, C. (1990) Urban Renewal Theory and Practice, Macmillan, Basingstoke
Coulon A. (1992) L’École de Chicago, Presses Universitaires de France, Paris
de Certeau, M. (1990) L’invention du quotidine, vol. 1. Arts de faire, folio essais, Éditions Gallimard, Paris
Dinulescu, H. (2013) O dublă ipostază a tradiției. Arhitectura românească. De la sfârșitul secolului al XIX-lea până la jumătatea secolului XX, Editura Universitară Ion Mincu, București
Dony, M (2008) Après la réforme de Lisbonne. Les nouveaux traités européens, Institut d’études européennes, Bruxelles
Enyedi, G. (1988) Spacial Features of Urbanization in Eas-Central Europe, Forthcoming, International Edition
European Commission (1997) Community involvement in urban regeneration : added value and changing values, Office for Official Publications of the European Communities, Luxembourg
Flanagan, William (1993) Contemporary urban sociology, Cambridge University Press, Cambridge
Florescu, Gh. (2008) Confesiunile unui cafegiu, Humanitas, București
Fondation pour l’innovation politique (2008) Ce que change le traité de Lisbonne, PUF, Paris
Gaillard, M. (1996) Paris de l’Hôtel de Ville à la Défense, Martelle Editions, Amiens Cedex
Giddens, A. (1990) The Consequences of Modernity, Polity, Cambridge
Giurescu, C.C., (2009/ 1966) Istoria Bucureștilor, Editura Vremea, București
Giurescu, D. (2013) Istoria României. Vol. X. România în anii 1948-1989, Editura Enciclopedică, București
Gregotti, V. (1982/ 1966) Le territorire de l’architecture, L’Equerre, Paris
Groys, B. (1990) Staline, œuvre d’art totale, Éditions Jacqueline Chambon, Nîmes
Guedj, F., Sirot, S. (1997) Histoire sociale de l’Europe, Seli Arslan, Paris
Havel, V. (1989) Essais politiques (collection Liberté de l’esprit), Calmann-Lévy, Paris
Hudnut, J. (1949) Architecture and the Spirit of Man, Harvard University Press, Cambridge
Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan” (1996/ 1975) Dicționarul Explicativ al Limbii Române (ediția a doua), Univers Enciclopedic, Academia Română, București
Iorga, N. (2007) Istoria Bucureștilor, Vremea, București
Iosa, I. (2006) L’héritage urbain de Ceaușescu: fardeau ou saut en avant? Le centre civique de Bucarest, L’Harmattan, Paris
Irimescu, C. (2006) Proiecte, studii și realizări ale Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”- C.C.P.E.C., Editura Universitară „Ion Mincu”, București
Jacobs, J. (1961) The death and life of great american cities. New York, Vintage Books
Leahu, Gh. (1995) Bucureștiul dispărut, Arta Grafică, București
Leahu, Gh. (2013) Arhitect în „Epoca de Aur” 1985-1989, Fundația Academia Civică, București
Le Corbusier (1954) Modulor 2 (La parole est aux usagers), Editions de l’Architecture d’Aujourd’hui, Boulogne
Le Garrec, S. (2006) Le renouvellement urbain, la genèse d’une notion fourre-tout, Collection « Recherches » du PUCA, Paris
Lefebvre, H. (1968) Le Droit à la ville, Anthropos, Paris
Lefebvre, H. (1970) La Révolution urbaine, Gallimard, Paris
Lefebvre, H. (1974) La Production de l’Espace, Éditions Anthropos, Paris
Loytard, J.-F. (1984/ 1979) The Postmodern Condition, Manchester University Press, Manchester
Lojkine J. (1977) Le marxisme, l’État et la question urbaine, PUF, Paris
Lynch, K. (1960) The Image of the City, The M.I.T. Press, Massachusetts
Maffesoli, M. (1999/ 1979) La conquête du présent. Pour une sociologie de la vie quotidienne, Desclée Brouwer, Paris
Maffesoli, M. (2007) La connaissance ordinaire, Klincksieck, Paris
Maffesoli, M. (2008) Après la modernité? Logique de la domination. La violence totalitaire. La conquête du présent, CNRS ÉDITIONS, Paris
Manoilescu, M. (2002/ 1942) Rostul și destinul burgheziei românești, Editura Albatros, București
Merlin, P., Choay, F. (1988) Dictionnaire de l’urbanisme et de l’aménagement, PUF, Paris
Mihăilescu, V. (1935) Bucureștii. Schiță Geografică, Editura „Cartea Românească”, București
Mihăilescu, V. M (2003) Evoluția geografică a unui oraș, Editura Paideia, București
Mintzberg H. (1994) Grandeur et décadence de la planification stratégique, Dunod, Paris
Moussis, N (2005) Accès à l’Union européenne. Droit, économie, politiques, Librairie générale de droit et de jurisprudence (LGDJ), Paris
Negulescu, M. H. (2011) Mobilitate și formă urbană: aspecte teoretice, Editura Universitară „Ion Mincu”, București
Neveu, E. (1990) Sociologie des mouvements sociaux, La découverte, Paris
Octavian, T. (2000) Bucureștiul interbelic, NOI Media Print, București
Ofrim, A. (2007) Străzi vechi din Bucureștiul de azi, Humanitas, București
Panaitescu, A. (2012) De la Casa Scânteii la Casa Poporului. Patru decenii de arhitectură în București 1945-1989, Simeria, București
Perrault, D. (1995) Bibliothèque nationale de France 1989-1995, Artemis et arc en rêve centre d’architecture, Bordeaux
Petrescu, Ca. (1955/ 1930) Ultima noapte de dragoste întâia noapte de război, Editura de stat pentru literatură și artă, București
Petrescu, Ce. (1957) Calea Victoriei, Combinatul Ploigrafic Casa Scînteii, București
Pipard-Thavez, D., Maillard, A. (mai 2002 / ianuarie 2002) Le droit de l’urbanisation après la loi SRU, MB Formation, Paris
Piron, O. (2002) Renouvellement urbain – analyse systémique, Guillevic, Paris
Portoghesi, P. (1982) Postmodern: L’architettura nella società post-industriale, Electa, Milano
Ragon, M. (1986) Histoire de l’architecture et de l’urmanisme modernes. 1. Idéologies et pionniers 1800-1910, Casterman, Paris
Ragon, M. (1986) Histoire de l’architecture et de l’urmanisme modernes. 2. Naissance de la cité moderne 1900-1940, Casterman, Paris
Ragon, M. (1986) Histoire de l’architecture et de l’urmanisme modernes. 3. De Brasilia au post-modernisme 1940-1991, Casterman, Paris
Rappoport C (1920) Le Socialisme. I Socialisme utopique et socialisme scientifique, Parti Socialiste (S.F.I.C), Féderation de la Seine, Ecole du Propagandiste, Paris
Reitzel, E. (2011) La grande arche. Sur l’axe historique de Paris, Archibooks + Sautereau Éditeur, Paris
Renan, E. (1860) Essais de morale et de critique, Michel Lévy Frères, Paris
Riley, T, Reed, P (1994) Frank Lloyd Wright – architect, Department of Publications of the Museum of Modern Art, New York
Roberge, M. (2009). De la rumeur à la légende urbaine, Les Presses de l’Université Laval, Québec
Roberts, P, Sykes, H (2000) Urban regeneration : a handbook, SAGE Publications, London
Robertson, R. (1992) Globalization, Sage, London
Rossi, A. (1970/ 1966) L’Architettura dell’territorio, Marsilio Editori, Padova
Sfințescu, C. (1932) Estetica Bucureștiului, Tipografie „Bucovina” E.I. Torouțiu, București
Sitte, C. (1992) Arta construirii orașelor, Editura Tehnică, București
Somer, K. (2007). The Functional City. The CIAM and Cornelis van Eesteren, 1928 – 1960, NAi Publishers, Bruges
Soulet, J-F. (2011) Histoire de l’Europe de l’Est de la seconde guerre mondiale à nos jours, Armand Colin, Paris
Tallon, A (2010) Urban regeneration and renewal. Critical concepts in urban studies, Routledge, Abingdon
Țelea, V. (2005) Arhitectura secolului 20, Capitel, București
Țurlea, C. (2008) Arhitectura și spațiile publice – intercondiționări dintre spațiul construit, comanda socială și normele de drept, Editura Cadmos, București
Uniunea Arhitecților din România (2006) Concurs Internațional de Urbanism. București 2000, Simeria, București
Waters M. (2001/1995) Globalisation, Routledge, New York
Weber, M. (2013/1905) Orașul, Editura All, București
Zamani, L. (2009) Negustori, negustorași și negustoreli în vechiul București, Vremea, București
Articole și cărți cu editori
AGH A. (avril – juin 1991). The Transition to Democracy in Central Europe : A Comparative View, Political Science, Journal of Public Policy, 11.2: 133 – 151
Alexander Ch. (1965). A City Is Not a Tree, în LeGates, R., Stout, F. (ed.) (1996) The City Reader, Routledge, New York, 119-131
Alexander Ch. (1967). Une ville n’est pas un arbre, Architecture Mouvement Continuité, 1.161: 3-11
Calthorpe, P. (1989) The Pedestrian Pocket, în LeGates, R., Stout, F. (ed.) (2000 ediția a doua, prima ediție publicată în 1996) The City Reader, Routledge, New York, 350-356
Cherky E. (1978) Des mouvements sociaux urbains aux mouvements écologiques, Collectif (ed.), Aménagement urbain et mouvements sociaux, Centre de recherche d’urbanisme, Paris, 187 – 201
Crinson M. (2005) Urban memory – an introduction, Crinson, M. (ed.) Urban Memory. History and amnesia in the modern city, Routledge, London, XI-XX
Childe G. (1951) The Urban Revolution, în LeGates, R., Stout, F. (ed.) (1996) The City Reader, Routledge, New York, 20-30
French R A, Ian Hamilton F E (1979) Is There a Socialist City?, în French, R.A., Ian Hamilton, F.E. (ed.) The Socialist City. Spatial Structure and Urban Policy, Ann Arbor, Michigan, 01-23
Giddens, A. (1989) A reply to my critics, în Held, D., Thompson, J. (ed.) Social theory of modern societies: Anthony Giddens and his critics, Cambridge University Press, Cambridge, 249-301
LeGates, R., Stout, F. (2000) Urban Culture and Society – Introduction, în LeGates, R., Stout, F. (ed.) (2000/1996) The City Reader – Second edition, Routledge, New York, 89-91
Pajaczkowska C. (2005) Urban Memory/ suburban oblivion în Crinson, M. (ed.) Urban Memory. History and Amnesia in the Modern City, Routledge, New York, 23-48
Ruffat, S. (2004) La rue, palimpseste et vitrine în Tracés. Revue de Sciences humaines [online], 5/2004, consultat la data de 14 Octombrie 2014, disponibil la: http://traces.revues.org/3223, 111-116
Topalov C. (1991-1992) Regard sur la sociologie urbaine marxiste des années 1970, Société Française, 41/42: 54-56
Webografie
Draghici, A. (2013) Protest la Ministerul Culturii pentru salvarea Halei Matache [Online] Disponibil la: http://www.money.ro/protest-la-ministerul-culturii-pentru-salvarea-halei-matache/ [Data accesării: 01 aprilie 2015]
Anghel, V, Alexe, R (2012) Planul Integrat de Dezvoltare Urbană pentru zona centrală a Capitalei, aprobat de CGMB [Online] Disponibil la: http://www.mediafax.ro/social/planul-integrat-de-dezvoltare-urbana-pentru-zona-centrala-a-capitalei-aprobat-de-cgmb-10001633 [Data accesării: 18 iulie 2014]
Anonim (2011). Cum ar fi fost dacă [Online] Disponibil la: http ://www.simplybucharest.ro/?p=5471, [Data accesării: 07 februarie 2014]
Anonim (2007). Istoria Șoselei Kiseleff și Grădinile Bucureștiului. [Online] Disponibil la: http ://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/istoria-soselei-kiseleff-si-gradinile-bucurestiului-93691.html, [Data accesării: 05 februarie 2014]
Anonim (2011) Etude d’insertion urbaine du boulevard périphérique. Les identités métropolitaines. [Online] Disponibil la: http ://www.paris.fr/accueil/paris-metropole/dossiers/etude-d-insertion-urbaine-du-boulevard-peripherique/t13-l-axe-historique/rub_8684_dossier_49287_port_20594_sheet_9043 [Data accesării: 28 februarie 2014]
Anonim (2011) Primăria vrea să facă trei pasaje subterane la Piața Presei Libere. [Online] Disponibil la:
http ://www.b365.ro/trei-pasaje-subterane-la-piata-presei-libere_102729.html [Data accesării: 05 aprilie 2014]
Arhitecții Voluntari (2011) Regenerarea Urbană. Studiu pilot pentru zona Matache, București [Online] Disponibil la: http ://oarsm.files.wordpress.com/2011/10/principii-de-regenerare_18oct.pdf [Data accesării: 17 mai 2014]
Balabaneanu A. (2013). Istoria Halei Matache în imagini. GALERIE FOTO [Online] Disponibil la: http ://www.b365.ro/istoria-halei-matache-in-imagini-galerie-foto_188594.html, [Data accesării: 06 februarie 2014]
Baltasiu, R. (1995) Compoziția frontierei Est-Europene. Modelul occidental și neputința desprinderii de acesta. [Online] Disponibil la: http://www.arsociologie.ro/en/revista-sociologie-romaneasca/21-abstracts/1001-baltasiu-1-2-1995, [Data accesării: 04 iunie 2014]
Bautès, N., Guiu, C. (2010), Cheminements autour de l’identité urbaine. [Online] Disponibil la: http ://hal.archives-ouvertes.fr/docs/00/52/33/40/PDF/Cheminements_IdentitA_urbaine.pdf , [Data accesării: 28 februarie 2014]
Bălteanu F. (05 februarie 2011). Protecția unui monument istoric-Hala Matache Măcelaru [Online] Disponibil la: http ://www.observatorulurban.ro/protecia-unui-monument-istoric-hala-matache-macelaru.html, [Data accesării: 06 februarie 2014]
Bălteanu, A. (2011) Dosar comentat Buzești – Berzei – Uranus : invitat Constantin Enache. [Online] Disponibil la: http ://arhitectura-1906.ro/2011/12/dosar-comentat-buzesti-berzei-uranus-invitat-constantin-enache/ [Data accesării: 28 februarie 2014]
Bălteanu, A. (2011) Dosar comentat Buzești – Berzei – Uranus : invitat Șerban Sturdza. [Online] Disponibil la: http ://arhitectura-1906.ro/2011/12/dosar-comentat-buzesti-berzei-uranus-invitat-serban-sturdza/ [Data accesării: 16 aprilie 2014]
CCPEC-UAUIM, IHS România srl, EMI Invest srl (2010) Conceptul Strategic București 2035 [Online] Disponibil la: http://www.csb2035.ro/ [Data accesării: 21 iulie 2014]
Colceru, E (2014) Cum au schimbat comuniștii fața Bucureștiului [Online] Disponibil la: http ://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-au-schimbat-comunistii-fata-bucurestiului [Data accesării: 21 mai 2014]
Creative Commons (2014) Arcul de triumf din București. [Online] Disponibil la: http ://ro.wikipedia.org/wiki/Arcul_de_Triumf_din_Bucure%C8%99ti [Data accesării: 04 aprilie 2014]
Facebook (2014) Sorin Oprescu – public figure [Online] Disponibil la: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=824053580940510&set=a.824053484273853.1073741843.100000076274021&type=1&theater [Data accesării: 20 iulie 2014]
Florescu, B (2014) Nomadice (2). De ce e mai greu să ieși în stradă la București decât la Bangkok ? [Online] Disponibil la: http://www.tedoo.ro/nomadice-2-de-ce-e-mai-greu-sa-iesi-in-strada-la-bucuresti-decat-la-bangkok/ [Data accesării: 20 iunie 2014]
Garcia de los Reyes, J. C. (2011) Debate sobre la ciudad compacta. Serie semanal : Ponencias del « Foro internacional, gestion de areas metropolitanas » [Online] Disponibil la: http ://www.uimunicipalistas.org/redes/redurbanismo/?tag=ciudad-compacta [Data accesării: 17 iunie 2014]
Gherchișan, M. (2011) Micul Paris cere ajutorul marelui Bruxelles [Online]
Disponibil la: http ://www.rfi.ro/articol/stiri/cultura/micul-paris-cere-ajutorul-marelui-bruxelles [Data accesării: 04 aprilie 2014]
Ianăși, L., Alexandru, M. (2011) Conceptul Strategic București 2035 [Online] Disponibil la: http://issuu.com/almihai/docs/concept_strategic_bucuresti_2035 [Data accesării: 18 noiembrie 2014]
IBGTV (2012) Planul Integrat de Dezvoltare Urbană (PIDU) [Online] Disponibil la: http ://www.slideshare.net/IBGTV/plan-integrat-de-dezvoltare-urban-pidu [Data accesării: 06 mai 2014]
Ignat V. (2013). Istoria încotro? A dispărut și Hala Matache… [Online] Disponibil la: http ://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/istoria-incotro-disparut-hala-matache, [Data accesării: 05 februarie 2014]
INS (2013) Speranța de viață [Online] Disponibil la: http://www.insse.ro/cms/ [Data accesării: 17 mai 2014]
INSEE – Institut National de Statistique et des études économiques (2014) Étrangers – Immigrés [Online] Disponibil la: http ://www.insee.fr/fr/themes/document.asp?reg_id=0&ref_id=T14F037 [Data accesării: 12 iunie 2014]
Interactive Look (2010) Planul Integrat de Dezvoltare Urbană Central București [Online] Disponibil la: http ://www.centralbucuresti.ro/?id2=000100000003 [Data accesării: 06 mai 2014]
Ivanov, C. (2012) Protest împotriva mutării Halei Matache. Manifestanții au fost ridicați de jandarmi și duși la secție [Online] Disponibil la: http://www.hotnews.ro/stiri-administratie_locala-13362404-video-protest-impotriva-mutarii-halei-matache-manifestantii-fost-ridicati-jandarmi-dusi-sectie.htm [Data consultării: 01 aprilie 2015]
Luchian Ș. (s.a.). Bătaie cu flori la șosea. [Online] Disponibil la: http ://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/50/Stefan_Luchian_-_Bataie_cu_flori_la_sosea.jpg, [Data accesării: 05 februarie 2014]
Moga, C. (2014) Topul celor mai vizitate centre comerciale din București, pe unde trec zilnic 300.000 de oameni [Online] Disponibil la: http://www.zf.ro/zf-24/topul-celor-mai-vizitate-centre-comerciale-din-bucuresti-pe-unde-trec-zilnic-300-000-de-oameni-11968893 [Data accesării: 31 martie 2015]
Pele, A. (2014) HARTA EMIGRAȚIEI. Câți români au plecat din țară în ultimii 25 de ani. TOPUL destinațiilor preferate [Online] Disponibil la: http ://www.gandul.info/financiar/harta-emigratiei-cati-romani-au-plecat-din-tara-in-ultimii-25-de-ani-topul-destinatiilor-preferate-12334771 [Data accesării: 20 mai 2014]
Platforma pentru București (2011) Platforma pentru București – o viziune alternativă la Diametrala Buzești-Berzei-Uranus [Online] Disponibil la: http://www.salvatibucurestiul.ro/documente/Pozitia-Platformei-pentru-Bucuresti.pdf [Data accesării: 01 aprilie 2015]
Pline (2006) Paris Axe Historique. Disponibil la: http ://commons.wikimedia.org/wiki/File :Paris_Axe_Historique.gif [Data accesării: 26 februarie 2014]
Popescu (2011). Buzești – Berzei – Uranus…o concluzie. [Online] Disponibil la: http ://www.ideiurbane.ro/buzesti-berzei-uranus-o-concluzie/, [Data accesării: 05 februarie 2014]
PW1949 (2014) Paris projet ou vandalisme. Le Paris de Raymond Lopez. [Online] Disponibil la: http ://paris-projet-vandalisme.blogspot.fr/2014/03/le-paris-de-raymond-lopez.html [Data accesării: 18 aprilie 2014]
Raduta, C (2014) Harta clădirilor cu risc seismic din București. Care este cea mai sigură zonă din București, în caz de cutremur. [Online] Disponibil la: http ://www.casesigradini.ro/revista/a4/14502/2/Constructii/Harta-cladirilor-cu-risc-seismic-din-Bucuresti.-Care-este-cea-mai-sigura-zona-din-Bucuresti-in-caz-de-cutremur [Data accesării: 11 iunie 2014]
Raiden, (2010). Rezistența urbană. Buzești – Berzei : Recviem (2) [Online] Disponibil la: http ://rezistenta.net/2010/12/buzesti-berzei-recviem-2.html, [Data accesării: 11 martie 2014]
Sandu et al (1999) Planul Urbanistic General al Municipiului București. Etapa finală. Mapa 3. Propuneri. 2.11. „Obiective de utilitate publică propuse” [Online] Disponibil la: http://www.pmb.ro/servicii/urbanism/pug/pug_pscrisa.php [Data accesării: 31 iulie 2014]
Săvescu I. (26 Juillet 2009). Cum a devenit Matache Măcelarul o legendă vie?. [Online] Disponibil la: http ://www.evz.ro/detalii/stiri/cum-a-devenit-matache-macelarul-o-legenda-vie-860762.html, [Data accesării: 06 februarie 2014]
Synergetics Corporation et al. (2010) Plan Integrat de Dezvoltare Urbană. Zona Centrală București [Online] Disponibil la: http://www.centralbucuresti.ro/ [Data accesării: 17 iulie 2014]
Société Française des Urbanistes (s.a.) Urbanistes.com: Portail des Urbanistes Françaises [Online] Disponibil la: http://www.urbanistes.com/conseil-europeen-des-urbanistes-ceu-14.html [Data accesării: 16 august 2014]
Taskovski Films (2014) The Venice Syndrome [Online] Disponibil la: http://www.taskovskifilms.com/film/the-venice-syndrome/ [Data accesării: 11 decembrie 2014]
Tietie007 (2012) La fin d’un monde bipolaire. [Online] Disponibil la: http ://bacpro13.over-blog.com/5-categorie-12259020.html [Data accesării : 19 mai 2014]
Toma M. (2013). Hala Matache împrumută vocea Roșiei Montane. [Online] Disponibil la: http ://www.kmkz.ro/investigatii-2/ancheta/hala-matache-imprumuta-vocea-rosiei-montane/, [Data accesării: 08 februarie 2014]
Viața în Gorj (2014). Negustorimea târguiană în anii 1930-1948. [Online] Disponibil la: http ://viataingorj.ro/ar/special/negustorimea-targujiana-in-anii-19301948/, [Data accesării: 22 martie 2014]
Vieru N. (2014). Parcare subterană, spații verzi și iluminat arhitectural în zona Piața Matache. [Online] Disponibil la: http ://www.b365.ro/parcare-subterana-spatii-verzi-si-iluminat-arhitectural-in-zona-piata-matache_200277.html [Data accesării: 08 februarie 2014]
Wikipedia Fondation (2014) Plan autoroutier pour Pairs. [Online] Disponibil la: http ://fr.wikipedia.org/wiki/Plan_autoroutier_pour_Paris#Axe_Nord-Sud [Data accesării: 18 aprilie 2014]
Documente legislative
Consiliul European al Urbaniștilor CEU (2003) Noua Cartă de la Atena. Viziunea Consiliului European al Urbaniștilor asupra orașelor din secolul al XXI-lea (La Charte d’Athènes 2003. La Vision du Conseil Européen des Urbanistes Sur Les Villes du 21ème siècle), ALINEA, Florența
Consiliul General al Bucureștiului (2013) Hotărâre privind aprobarea Planului Urbanistic Zonal (PUZ) STR. BERZEI-CALEA GRIVIȚEI-STR. ATELIERULUI-STR. CAMELIEI, SECTOR 1 [Online] Disponibil la: http://www4.pmb.ro/wwwt/institutii/CGMB/sedinte/ordinea_de_zi/ordinea_de_zi.php [Data accesării: 19 februarie 2014]
Declarația de la Toledo (2010) Reuniunea InformalăMinisterială privind Dezvoltarea Urbană [Online] Disponibil la: http://mdrt.ro/userfiles/declaratie_Toledo_ro.pdf [Data accesării: 02 aprilie 2015]
Department of housing and urban development (1966) Technical guide 20. Economic factors in urban planning studies, U.S. Government Printing Office, Washington
Derer, H (2011) Identificarea resursei culturale prin prisma aspectelor esențiale din evoluția istorică – Studiu de fundamentare pentru validarea statutului “monument istoric” sau pentru eventuala declasare, totală sau parțială, București, anexa 1_1
Ianăși, L, Runceanu, C (2006) Dublarea Diametralei N-S Secțiunea Buzești-Berzei-Vasile Pârvan-B.P. Hașdeu-Uranus-Strada Rahovei, Urbis `90, București
Interactive Look (2010) Planul Integrat de Dezvoltare Urbană Central București [Online] Disponibil la: http ://www.centralbucuresti.ro/?id2=000100000003 [Data accesării: 06 mai 2014]
Legea 422 din 18 iulie 2001 privind protejarea monumentelor istorice, publicată în Monitorul Oficial nr. 407 din 24 iulie 2001
Legea 350 din 06 iulie 2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul, publicată în Monitorul Oficial nr. 373 din 10 iulie 2001
Planuri de urbanism
Planul Borroczyn (1852) – Arhiva Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, București
Planul Nicolavietz (1875) – Arhiva Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, București
Planul Institutului Geografic din București (1895 – 1899) – Arhiva Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, București
Planul „Pantea” (1921) – Biblioteca Academiei Române
Planul Director de Sistematizare al Municipiului București (1934) – Biblioteca Academiei Române
Planul Întocmit de Generalul Constantin Teodorescu (1938) – Biblioteca Academiei Române
Planul de Raionare a Bucureștiului (1950) – Biblioteca Academiei Române
Planurile Cadastrale pentru Municipiul București (1991) – Arhiva Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, București
Filme documentare
Sîrbu A. (1992) Calea Victoriei 1692-1992. Itinerariul unui gând, Editura Video, București
Pichler A. (2012) The Venice Syndrome, Filmtank, Hamburg
Anexe
Anexa 1:
„Am mai prevăzut în plan și artere noi de penetrație, toate spre nord unde va fi în viitor circulația cea mai mare. Una dintre ele dublează șoseaua Chitila spre sud de calea ferată și intră în oraș pe la Ciurel pe splaiurile Dâmboviței și are de scop a descongestiona calea Griviței. O a doua dublează șoseaua Băneasa-Otopeni pe partea de apus și intră în oraș pe la hipodromul Băneasa, se continuă prin b-dul Mărăști, b-dul Colonel Mihail Ghica, str. Dr. Felix și se continuă printr’o mare arteră proectată a traversa orașul dela nord la sud. O a treia dublează tot șoseaua Băneasa-Otopeni, însă pe la răsărit, și intră în oraș prin șoseaua Jianu și prin calea Floreasca.
Dublările acestea vor deveni necesare în viitor, atât pentru circulația de legătură cu țara întreagă cât și pentru circulația vicinală și circulația de excursii în zilele de sărbătoare, (care poate fi foarte mare, mai ales în direcția parcurilor, parcul național, pădurea Băneasa, terenurile de aviație)” (Primăria Bucureștiului, 1934, p. 40)
Anexa 2:
Tabelul pre-urbanismului
Anexa 3:
Tabelul urbanismului modern
Anexa 4:
Tabelul urbanismului post-modern
1945
Gaston Bardet, L’urbanisme, Franța
1948
Gaston Bardet, Problèmes d’Urbanisme, Franța
1960
Kevin Lynch, The Image of the City, SUA
1961
Jane Jacobs, The Death and Life of Great American Cities, SUA
1965
Christopher Alexander, A City is not a Tree, SUA
Françoise Choay (ed.), L’Urbanisme: Utopies et réalités, Franța
1966
Vittorio Gregotti, Il territorio dell’architettura, Italia
Aldo Rossi, L’architettura della città, Italia
1967
Henri Lefebvre, Le droit à la ville, Franța
Edmund Bacon, Design of Cities, SUA
1968
Henri Lefebvre, La vie quotidienne dans le monde moderne, Franța
1969
Charles Jencks, George Baird (ed.), Meaning in Architecture, SUA
1970
Henri Lefebvre, La révolution urbaine, Franța
1971
Robert Goodman, After the Planners, UK
1972
Henri Lefebvre, La pensée marxiste de la ville, Franța
Manuel Castells, La question urbaine
1974
Henri Lefebvre, La production de l’espace, Franța
1977
Charles Jencks, The Language of Postmodern Architecture, SUA
1979
Christopher Alexander, The Timelesss Way of Building, SUA
1980
Bienala de arhitectură de la Veneția, The Presence of the Past: The End of Prohibition, Italia
Prima bienală de arhitectură de la Paris, Urbanité: Savoir faire la ville et savoir vire en ville, Franța
1982
Paolo Portoghesi, Postmodernism: The Architecture of Postindustrial Society, Italia
1996
LeGates, F. Stout (ed.), The City Reader, SUA
Bibliografie
Cărți
Abraham, D. (1991) Introducere în sociologia urbană, Editura Științifică București, București
Agence nationale de l’habitat (2007) Urban Regeneration Policies in Central and Eastern Europe. Case Study Leipzig, Caisse des Dépôts, Paris
Arhitecții Voluntari (2012) Cui i-e frică de cartierul Matache? Principii de regenerare urbană pentru zona Matache – Gara de Nord din București, Pro Patrimonio – The Romanian National Heritage Trust, București
Bafoil, F. (2002) Après le communisme. Faillite du système soviétique, invention d’un modèle économique et social en Europe de l’Est, Armand Colin, Paris
Baltasiu, R., Săpunaru, G., Bulumac, O. (2013) Slăbirea comunității românești din Harghita-Covasna, Editura Etnologică, București
Bardet, G. (1967/ 1945) L’urbanisme, PUF, Paris
Bardet, G. (1948) Problèmes d’Urbanisme, Dunod, Paris
Belmer, J. (2011) Pour un urbanisme de projet. De l’aménagement au renouvellement urbain, Ellipses Édition Marketing S.A., Paris
Benoît-Cattin, P. et al. (2002) La loi SRU et le droit de l’urbanisme, Éditions Litec, Paris
Bitsch, M-T. (2004) Histoire de la construction européenne de 1945 à nos jours, Édition complexe, Bruxelles
Blasselle, B. (2001) Bibliothèque nationale de France. L’esprit du lieu, Éditions Scala, Paris
Bony, A. (1993) Les années 1970, Éditions du Regard, Paris
Bulot, Th., Veschambre, V. (2005) Mots, Traces et Marques. Dimensions spatiale et linguistique de la mémoire urbaine, L’Harmattan, Paris
Castelain Meunier C. (2011) De quoi est fait mon pull? Pas à pas vers l’écocitoyenneté, Actes Sud, Paris
Castells M. (1972) La question urbaine, Libraire François Maspero, Paris
Chaline, C. (1999) La régénération urbaine, Presses Universitaires de France, Paris
Chelcea, L. (2008) Bucureștiul postindustrial: memorie, dezindustrializare și regenerare urbană, Polirom, București
Chelcea, S. (coord.) (2006) Psihosociologie. Teorie și aplicații, Editura Economică, București
Choay, F. (1965) L’urbanisme, utopies et réalités. Une anthropologie, Édition du Seuil, Paris
Choay, F. (1980) La règle et le modèle, Édition du Seuil, Paris
Choay, F. (2006) Pour une anthropologie de l’espace, Édition du Seuil, Paris
Choay, F. (2011/ 2006) Pentru o antropologie a spațiului, Revista URBANISMUL, București
Collectif (2000) L’arc de triomphe de l’Étoile, Caisse nationale des monuments historiques et des sites/ Éditions du patrimoine, Paris
Collection de la Commission des Épiscopats de la Communauté Européenne – Louvain – La Neuve (2003) À la hauteur de ses responsabilités mondiales et de ses citoyens. Défis pour une Europe unie, Academia Bruylant, Louvain
Couch, C. (1990) Urban Renewal Theory and Practice, Macmillan, Basingstoke
Coulon A. (1992) L’École de Chicago, Presses Universitaires de France, Paris
de Certeau, M. (1990) L’invention du quotidine, vol. 1. Arts de faire, folio essais, Éditions Gallimard, Paris
Dinulescu, H. (2013) O dublă ipostază a tradiției. Arhitectura românească. De la sfârșitul secolului al XIX-lea până la jumătatea secolului XX, Editura Universitară Ion Mincu, București
Dony, M (2008) Après la réforme de Lisbonne. Les nouveaux traités européens, Institut d’études européennes, Bruxelles
Enyedi, G. (1988) Spacial Features of Urbanization in Eas-Central Europe, Forthcoming, International Edition
European Commission (1997) Community involvement in urban regeneration : added value and changing values, Office for Official Publications of the European Communities, Luxembourg
Flanagan, William (1993) Contemporary urban sociology, Cambridge University Press, Cambridge
Florescu, Gh. (2008) Confesiunile unui cafegiu, Humanitas, București
Fondation pour l’innovation politique (2008) Ce que change le traité de Lisbonne, PUF, Paris
Gaillard, M. (1996) Paris de l’Hôtel de Ville à la Défense, Martelle Editions, Amiens Cedex
Giddens, A. (1990) The Consequences of Modernity, Polity, Cambridge
Giurescu, C.C., (2009/ 1966) Istoria Bucureștilor, Editura Vremea, București
Giurescu, D. (2013) Istoria României. Vol. X. România în anii 1948-1989, Editura Enciclopedică, București
Gregotti, V. (1982/ 1966) Le territorire de l’architecture, L’Equerre, Paris
Groys, B. (1990) Staline, œuvre d’art totale, Éditions Jacqueline Chambon, Nîmes
Guedj, F., Sirot, S. (1997) Histoire sociale de l’Europe, Seli Arslan, Paris
Havel, V. (1989) Essais politiques (collection Liberté de l’esprit), Calmann-Lévy, Paris
Hudnut, J. (1949) Architecture and the Spirit of Man, Harvard University Press, Cambridge
Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan” (1996/ 1975) Dicționarul Explicativ al Limbii Române (ediția a doua), Univers Enciclopedic, Academia Română, București
Iorga, N. (2007) Istoria Bucureștilor, Vremea, București
Iosa, I. (2006) L’héritage urbain de Ceaușescu: fardeau ou saut en avant? Le centre civique de Bucarest, L’Harmattan, Paris
Irimescu, C. (2006) Proiecte, studii și realizări ale Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”- C.C.P.E.C., Editura Universitară „Ion Mincu”, București
Jacobs, J. (1961) The death and life of great american cities. New York, Vintage Books
Leahu, Gh. (1995) Bucureștiul dispărut, Arta Grafică, București
Leahu, Gh. (2013) Arhitect în „Epoca de Aur” 1985-1989, Fundația Academia Civică, București
Le Corbusier (1954) Modulor 2 (La parole est aux usagers), Editions de l’Architecture d’Aujourd’hui, Boulogne
Le Garrec, S. (2006) Le renouvellement urbain, la genèse d’une notion fourre-tout, Collection « Recherches » du PUCA, Paris
Lefebvre, H. (1968) Le Droit à la ville, Anthropos, Paris
Lefebvre, H. (1970) La Révolution urbaine, Gallimard, Paris
Lefebvre, H. (1974) La Production de l’Espace, Éditions Anthropos, Paris
Loytard, J.-F. (1984/ 1979) The Postmodern Condition, Manchester University Press, Manchester
Lojkine J. (1977) Le marxisme, l’État et la question urbaine, PUF, Paris
Lynch, K. (1960) The Image of the City, The M.I.T. Press, Massachusetts
Maffesoli, M. (1999/ 1979) La conquête du présent. Pour une sociologie de la vie quotidienne, Desclée Brouwer, Paris
Maffesoli, M. (2007) La connaissance ordinaire, Klincksieck, Paris
Maffesoli, M. (2008) Après la modernité? Logique de la domination. La violence totalitaire. La conquête du présent, CNRS ÉDITIONS, Paris
Manoilescu, M. (2002/ 1942) Rostul și destinul burgheziei românești, Editura Albatros, București
Merlin, P., Choay, F. (1988) Dictionnaire de l’urbanisme et de l’aménagement, PUF, Paris
Mihăilescu, V. (1935) Bucureștii. Schiță Geografică, Editura „Cartea Românească”, București
Mihăilescu, V. M (2003) Evoluția geografică a unui oraș, Editura Paideia, București
Mintzberg H. (1994) Grandeur et décadence de la planification stratégique, Dunod, Paris
Moussis, N (2005) Accès à l’Union européenne. Droit, économie, politiques, Librairie générale de droit et de jurisprudence (LGDJ), Paris
Negulescu, M. H. (2011) Mobilitate și formă urbană: aspecte teoretice, Editura Universitară „Ion Mincu”, București
Neveu, E. (1990) Sociologie des mouvements sociaux, La découverte, Paris
Octavian, T. (2000) Bucureștiul interbelic, NOI Media Print, București
Ofrim, A. (2007) Străzi vechi din Bucureștiul de azi, Humanitas, București
Panaitescu, A. (2012) De la Casa Scânteii la Casa Poporului. Patru decenii de arhitectură în București 1945-1989, Simeria, București
Perrault, D. (1995) Bibliothèque nationale de France 1989-1995, Artemis et arc en rêve centre d’architecture, Bordeaux
Petrescu, Ca. (1955/ 1930) Ultima noapte de dragoste întâia noapte de război, Editura de stat pentru literatură și artă, București
Petrescu, Ce. (1957) Calea Victoriei, Combinatul Ploigrafic Casa Scînteii, București
Pipard-Thavez, D., Maillard, A. (mai 2002 / ianuarie 2002) Le droit de l’urbanisation après la loi SRU, MB Formation, Paris
Piron, O. (2002) Renouvellement urbain – analyse systémique, Guillevic, Paris
Portoghesi, P. (1982) Postmodern: L’architettura nella società post-industriale, Electa, Milano
Ragon, M. (1986) Histoire de l’architecture et de l’urmanisme modernes. 1. Idéologies et pionniers 1800-1910, Casterman, Paris
Ragon, M. (1986) Histoire de l’architecture et de l’urmanisme modernes. 2. Naissance de la cité moderne 1900-1940, Casterman, Paris
Ragon, M. (1986) Histoire de l’architecture et de l’urmanisme modernes. 3. De Brasilia au post-modernisme 1940-1991, Casterman, Paris
Rappoport C (1920) Le Socialisme. I Socialisme utopique et socialisme scientifique, Parti Socialiste (S.F.I.C), Féderation de la Seine, Ecole du Propagandiste, Paris
Reitzel, E. (2011) La grande arche. Sur l’axe historique de Paris, Archibooks + Sautereau Éditeur, Paris
Renan, E. (1860) Essais de morale et de critique, Michel Lévy Frères, Paris
Riley, T, Reed, P (1994) Frank Lloyd Wright – architect, Department of Publications of the Museum of Modern Art, New York
Roberge, M. (2009). De la rumeur à la légende urbaine, Les Presses de l’Université Laval, Québec
Roberts, P, Sykes, H (2000) Urban regeneration : a handbook, SAGE Publications, London
Robertson, R. (1992) Globalization, Sage, London
Rossi, A. (1970/ 1966) L’Architettura dell’territorio, Marsilio Editori, Padova
Sfințescu, C. (1932) Estetica Bucureștiului, Tipografie „Bucovina” E.I. Torouțiu, București
Sitte, C. (1992) Arta construirii orașelor, Editura Tehnică, București
Somer, K. (2007). The Functional City. The CIAM and Cornelis van Eesteren, 1928 – 1960, NAi Publishers, Bruges
Soulet, J-F. (2011) Histoire de l’Europe de l’Est de la seconde guerre mondiale à nos jours, Armand Colin, Paris
Tallon, A (2010) Urban regeneration and renewal. Critical concepts in urban studies, Routledge, Abingdon
Țelea, V. (2005) Arhitectura secolului 20, Capitel, București
Țurlea, C. (2008) Arhitectura și spațiile publice – intercondiționări dintre spațiul construit, comanda socială și normele de drept, Editura Cadmos, București
Uniunea Arhitecților din România (2006) Concurs Internațional de Urbanism. București 2000, Simeria, București
Waters M. (2001/1995) Globalisation, Routledge, New York
Weber, M. (2013/1905) Orașul, Editura All, București
Zamani, L. (2009) Negustori, negustorași și negustoreli în vechiul București, Vremea, București
Articole și cărți cu editori
AGH A. (avril – juin 1991). The Transition to Democracy in Central Europe : A Comparative View, Political Science, Journal of Public Policy, 11.2: 133 – 151
Alexander Ch. (1965). A City Is Not a Tree, în LeGates, R., Stout, F. (ed.) (1996) The City Reader, Routledge, New York, 119-131
Alexander Ch. (1967). Une ville n’est pas un arbre, Architecture Mouvement Continuité, 1.161: 3-11
Calthorpe, P. (1989) The Pedestrian Pocket, în LeGates, R., Stout, F. (ed.) (2000 ediția a doua, prima ediție publicată în 1996) The City Reader, Routledge, New York, 350-356
Cherky E. (1978) Des mouvements sociaux urbains aux mouvements écologiques, Collectif (ed.), Aménagement urbain et mouvements sociaux, Centre de recherche d’urbanisme, Paris, 187 – 201
Crinson M. (2005) Urban memory – an introduction, Crinson, M. (ed.) Urban Memory. History and amnesia in the modern city, Routledge, London, XI-XX
Childe G. (1951) The Urban Revolution, în LeGates, R., Stout, F. (ed.) (1996) The City Reader, Routledge, New York, 20-30
French R A, Ian Hamilton F E (1979) Is There a Socialist City?, în French, R.A., Ian Hamilton, F.E. (ed.) The Socialist City. Spatial Structure and Urban Policy, Ann Arbor, Michigan, 01-23
Giddens, A. (1989) A reply to my critics, în Held, D., Thompson, J. (ed.) Social theory of modern societies: Anthony Giddens and his critics, Cambridge University Press, Cambridge, 249-301
LeGates, R., Stout, F. (2000) Urban Culture and Society – Introduction, în LeGates, R., Stout, F. (ed.) (2000/1996) The City Reader – Second edition, Routledge, New York, 89-91
Pajaczkowska C. (2005) Urban Memory/ suburban oblivion în Crinson, M. (ed.) Urban Memory. History and Amnesia in the Modern City, Routledge, New York, 23-48
Ruffat, S. (2004) La rue, palimpseste et vitrine în Tracés. Revue de Sciences humaines [online], 5/2004, consultat la data de 14 Octombrie 2014, disponibil la: http://traces.revues.org/3223, 111-116
Topalov C. (1991-1992) Regard sur la sociologie urbaine marxiste des années 1970, Société Française, 41/42: 54-56
Webografie
Draghici, A. (2013) Protest la Ministerul Culturii pentru salvarea Halei Matache [Online] Disponibil la: http://www.money.ro/protest-la-ministerul-culturii-pentru-salvarea-halei-matache/ [Data accesării: 01 aprilie 2015]
Anghel, V, Alexe, R (2012) Planul Integrat de Dezvoltare Urbană pentru zona centrală a Capitalei, aprobat de CGMB [Online] Disponibil la: http://www.mediafax.ro/social/planul-integrat-de-dezvoltare-urbana-pentru-zona-centrala-a-capitalei-aprobat-de-cgmb-10001633 [Data accesării: 18 iulie 2014]
Anonim (2011). Cum ar fi fost dacă [Online] Disponibil la: http ://www.simplybucharest.ro/?p=5471, [Data accesării: 07 februarie 2014]
Anonim (2007). Istoria Șoselei Kiseleff și Grădinile Bucureștiului. [Online] Disponibil la: http ://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/istoria-soselei-kiseleff-si-gradinile-bucurestiului-93691.html, [Data accesării: 05 februarie 2014]
Anonim (2011) Etude d’insertion urbaine du boulevard périphérique. Les identités métropolitaines. [Online] Disponibil la: http ://www.paris.fr/accueil/paris-metropole/dossiers/etude-d-insertion-urbaine-du-boulevard-peripherique/t13-l-axe-historique/rub_8684_dossier_49287_port_20594_sheet_9043 [Data accesării: 28 februarie 2014]
Anonim (2011) Primăria vrea să facă trei pasaje subterane la Piața Presei Libere. [Online] Disponibil la:
http ://www.b365.ro/trei-pasaje-subterane-la-piata-presei-libere_102729.html [Data accesării: 05 aprilie 2014]
Arhitecții Voluntari (2011) Regenerarea Urbană. Studiu pilot pentru zona Matache, București [Online] Disponibil la: http ://oarsm.files.wordpress.com/2011/10/principii-de-regenerare_18oct.pdf [Data accesării: 17 mai 2014]
Balabaneanu A. (2013). Istoria Halei Matache în imagini. GALERIE FOTO [Online] Disponibil la: http ://www.b365.ro/istoria-halei-matache-in-imagini-galerie-foto_188594.html, [Data accesării: 06 februarie 2014]
Baltasiu, R. (1995) Compoziția frontierei Est-Europene. Modelul occidental și neputința desprinderii de acesta. [Online] Disponibil la: http://www.arsociologie.ro/en/revista-sociologie-romaneasca/21-abstracts/1001-baltasiu-1-2-1995, [Data accesării: 04 iunie 2014]
Bautès, N., Guiu, C. (2010), Cheminements autour de l’identité urbaine. [Online] Disponibil la: http ://hal.archives-ouvertes.fr/docs/00/52/33/40/PDF/Cheminements_IdentitA_urbaine.pdf , [Data accesării: 28 februarie 2014]
Bălteanu F. (05 februarie 2011). Protecția unui monument istoric-Hala Matache Măcelaru [Online] Disponibil la: http ://www.observatorulurban.ro/protecia-unui-monument-istoric-hala-matache-macelaru.html, [Data accesării: 06 februarie 2014]
Bălteanu, A. (2011) Dosar comentat Buzești – Berzei – Uranus : invitat Constantin Enache. [Online] Disponibil la: http ://arhitectura-1906.ro/2011/12/dosar-comentat-buzesti-berzei-uranus-invitat-constantin-enache/ [Data accesării: 28 februarie 2014]
Bălteanu, A. (2011) Dosar comentat Buzești – Berzei – Uranus : invitat Șerban Sturdza. [Online] Disponibil la: http ://arhitectura-1906.ro/2011/12/dosar-comentat-buzesti-berzei-uranus-invitat-serban-sturdza/ [Data accesării: 16 aprilie 2014]
CCPEC-UAUIM, IHS România srl, EMI Invest srl (2010) Conceptul Strategic București 2035 [Online] Disponibil la: http://www.csb2035.ro/ [Data accesării: 21 iulie 2014]
Colceru, E (2014) Cum au schimbat comuniștii fața Bucureștiului [Online] Disponibil la: http ://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-au-schimbat-comunistii-fata-bucurestiului [Data accesării: 21 mai 2014]
Creative Commons (2014) Arcul de triumf din București. [Online] Disponibil la: http ://ro.wikipedia.org/wiki/Arcul_de_Triumf_din_Bucure%C8%99ti [Data accesării: 04 aprilie 2014]
Facebook (2014) Sorin Oprescu – public figure [Online] Disponibil la: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=824053580940510&set=a.824053484273853.1073741843.100000076274021&type=1&theater [Data accesării: 20 iulie 2014]
Florescu, B (2014) Nomadice (2). De ce e mai greu să ieși în stradă la București decât la Bangkok ? [Online] Disponibil la: http://www.tedoo.ro/nomadice-2-de-ce-e-mai-greu-sa-iesi-in-strada-la-bucuresti-decat-la-bangkok/ [Data accesării: 20 iunie 2014]
Garcia de los Reyes, J. C. (2011) Debate sobre la ciudad compacta. Serie semanal : Ponencias del « Foro internacional, gestion de areas metropolitanas » [Online] Disponibil la: http ://www.uimunicipalistas.org/redes/redurbanismo/?tag=ciudad-compacta [Data accesării: 17 iunie 2014]
Gherchișan, M. (2011) Micul Paris cere ajutorul marelui Bruxelles [Online]
Disponibil la: http ://www.rfi.ro/articol/stiri/cultura/micul-paris-cere-ajutorul-marelui-bruxelles [Data accesării: 04 aprilie 2014]
Ianăși, L., Alexandru, M. (2011) Conceptul Strategic București 2035 [Online] Disponibil la: http://issuu.com/almihai/docs/concept_strategic_bucuresti_2035 [Data accesării: 18 noiembrie 2014]
IBGTV (2012) Planul Integrat de Dezvoltare Urbană (PIDU) [Online] Disponibil la: http ://www.slideshare.net/IBGTV/plan-integrat-de-dezvoltare-urban-pidu [Data accesării: 06 mai 2014]
Ignat V. (2013). Istoria încotro? A dispărut și Hala Matache… [Online] Disponibil la: http ://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/istoria-incotro-disparut-hala-matache, [Data accesării: 05 februarie 2014]
INS (2013) Speranța de viață [Online] Disponibil la: http://www.insse.ro/cms/ [Data accesării: 17 mai 2014]
INSEE – Institut National de Statistique et des études économiques (2014) Étrangers – Immigrés [Online] Disponibil la: http ://www.insee.fr/fr/themes/document.asp?reg_id=0&ref_id=T14F037 [Data accesării: 12 iunie 2014]
Interactive Look (2010) Planul Integrat de Dezvoltare Urbană Central București [Online] Disponibil la: http ://www.centralbucuresti.ro/?id2=000100000003 [Data accesării: 06 mai 2014]
Ivanov, C. (2012) Protest împotriva mutării Halei Matache. Manifestanții au fost ridicați de jandarmi și duși la secție [Online] Disponibil la: http://www.hotnews.ro/stiri-administratie_locala-13362404-video-protest-impotriva-mutarii-halei-matache-manifestantii-fost-ridicati-jandarmi-dusi-sectie.htm [Data consultării: 01 aprilie 2015]
Luchian Ș. (s.a.). Bătaie cu flori la șosea. [Online] Disponibil la: http ://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/50/Stefan_Luchian_-_Bataie_cu_flori_la_sosea.jpg, [Data accesării: 05 februarie 2014]
Moga, C. (2014) Topul celor mai vizitate centre comerciale din București, pe unde trec zilnic 300.000 de oameni [Online] Disponibil la: http://www.zf.ro/zf-24/topul-celor-mai-vizitate-centre-comerciale-din-bucuresti-pe-unde-trec-zilnic-300-000-de-oameni-11968893 [Data accesării: 31 martie 2015]
Pele, A. (2014) HARTA EMIGRAȚIEI. Câți români au plecat din țară în ultimii 25 de ani. TOPUL destinațiilor preferate [Online] Disponibil la: http ://www.gandul.info/financiar/harta-emigratiei-cati-romani-au-plecat-din-tara-in-ultimii-25-de-ani-topul-destinatiilor-preferate-12334771 [Data accesării: 20 mai 2014]
Platforma pentru București (2011) Platforma pentru București – o viziune alternativă la Diametrala Buzești-Berzei-Uranus [Online] Disponibil la: http://www.salvatibucurestiul.ro/documente/Pozitia-Platformei-pentru-Bucuresti.pdf [Data accesării: 01 aprilie 2015]
Pline (2006) Paris Axe Historique. Disponibil la: http ://commons.wikimedia.org/wiki/File :Paris_Axe_Historique.gif [Data accesării: 26 februarie 2014]
Popescu (2011). Buzești – Berzei – Uranus…o concluzie. [Online] Disponibil la: http ://www.ideiurbane.ro/buzesti-berzei-uranus-o-concluzie/, [Data accesării: 05 februarie 2014]
PW1949 (2014) Paris projet ou vandalisme. Le Paris de Raymond Lopez. [Online] Disponibil la: http ://paris-projet-vandalisme.blogspot.fr/2014/03/le-paris-de-raymond-lopez.html [Data accesării: 18 aprilie 2014]
Raduta, C (2014) Harta clădirilor cu risc seismic din București. Care este cea mai sigură zonă din București, în caz de cutremur. [Online] Disponibil la: http ://www.casesigradini.ro/revista/a4/14502/2/Constructii/Harta-cladirilor-cu-risc-seismic-din-Bucuresti.-Care-este-cea-mai-sigura-zona-din-Bucuresti-in-caz-de-cutremur [Data accesării: 11 iunie 2014]
Raiden, (2010). Rezistența urbană. Buzești – Berzei : Recviem (2) [Online] Disponibil la: http ://rezistenta.net/2010/12/buzesti-berzei-recviem-2.html, [Data accesării: 11 martie 2014]
Sandu et al (1999) Planul Urbanistic General al Municipiului București. Etapa finală. Mapa 3. Propuneri. 2.11. „Obiective de utilitate publică propuse” [Online] Disponibil la: http://www.pmb.ro/servicii/urbanism/pug/pug_pscrisa.php [Data accesării: 31 iulie 2014]
Săvescu I. (26 Juillet 2009). Cum a devenit Matache Măcelarul o legendă vie?. [Online] Disponibil la: http ://www.evz.ro/detalii/stiri/cum-a-devenit-matache-macelarul-o-legenda-vie-860762.html, [Data accesării: 06 februarie 2014]
Synergetics Corporation et al. (2010) Plan Integrat de Dezvoltare Urbană. Zona Centrală București [Online] Disponibil la: http://www.centralbucuresti.ro/ [Data accesării: 17 iulie 2014]
Société Française des Urbanistes (s.a.) Urbanistes.com: Portail des Urbanistes Françaises [Online] Disponibil la: http://www.urbanistes.com/conseil-europeen-des-urbanistes-ceu-14.html [Data accesării: 16 august 2014]
Taskovski Films (2014) The Venice Syndrome [Online] Disponibil la: http://www.taskovskifilms.com/film/the-venice-syndrome/ [Data accesării: 11 decembrie 2014]
Tietie007 (2012) La fin d’un monde bipolaire. [Online] Disponibil la: http ://bacpro13.over-blog.com/5-categorie-12259020.html [Data accesării : 19 mai 2014]
Toma M. (2013). Hala Matache împrumută vocea Roșiei Montane. [Online] Disponibil la: http ://www.kmkz.ro/investigatii-2/ancheta/hala-matache-imprumuta-vocea-rosiei-montane/, [Data accesării: 08 februarie 2014]
Viața în Gorj (2014). Negustorimea târguiană în anii 1930-1948. [Online] Disponibil la: http ://viataingorj.ro/ar/special/negustorimea-targujiana-in-anii-19301948/, [Data accesării: 22 martie 2014]
Vieru N. (2014). Parcare subterană, spații verzi și iluminat arhitectural în zona Piața Matache. [Online] Disponibil la: http ://www.b365.ro/parcare-subterana-spatii-verzi-si-iluminat-arhitectural-in-zona-piata-matache_200277.html [Data accesării: 08 februarie 2014]
Wikipedia Fondation (2014) Plan autoroutier pour Pairs. [Online] Disponibil la: http ://fr.wikipedia.org/wiki/Plan_autoroutier_pour_Paris#Axe_Nord-Sud [Data accesării: 18 aprilie 2014]
Documente legislative
Consiliul European al Urbaniștilor CEU (2003) Noua Cartă de la Atena. Viziunea Consiliului European al Urbaniștilor asupra orașelor din secolul al XXI-lea (La Charte d’Athènes 2003. La Vision du Conseil Européen des Urbanistes Sur Les Villes du 21ème siècle), ALINEA, Florența
Consiliul General al Bucureștiului (2013) Hotărâre privind aprobarea Planului Urbanistic Zonal (PUZ) STR. BERZEI-CALEA GRIVIȚEI-STR. ATELIERULUI-STR. CAMELIEI, SECTOR 1 [Online] Disponibil la: http://www4.pmb.ro/wwwt/institutii/CGMB/sedinte/ordinea_de_zi/ordinea_de_zi.php [Data accesării: 19 februarie 2014]
Declarația de la Toledo (2010) Reuniunea InformalăMinisterială privind Dezvoltarea Urbană [Online] Disponibil la: http://mdrt.ro/userfiles/declaratie_Toledo_ro.pdf [Data accesării: 02 aprilie 2015]
Department of housing and urban development (1966) Technical guide 20. Economic factors in urban planning studies, U.S. Government Printing Office, Washington
Derer, H (2011) Identificarea resursei culturale prin prisma aspectelor esențiale din evoluția istorică – Studiu de fundamentare pentru validarea statutului “monument istoric” sau pentru eventuala declasare, totală sau parțială, București, anexa 1_1
Ianăși, L, Runceanu, C (2006) Dublarea Diametralei N-S Secțiunea Buzești-Berzei-Vasile Pârvan-B.P. Hașdeu-Uranus-Strada Rahovei, Urbis `90, București
Interactive Look (2010) Planul Integrat de Dezvoltare Urbană Central București [Online] Disponibil la: http ://www.centralbucuresti.ro/?id2=000100000003 [Data accesării: 06 mai 2014]
Legea 422 din 18 iulie 2001 privind protejarea monumentelor istorice, publicată în Monitorul Oficial nr. 407 din 24 iulie 2001
Legea 350 din 06 iulie 2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul, publicată în Monitorul Oficial nr. 373 din 10 iulie 2001
Planuri de urbanism
Planul Borroczyn (1852) – Arhiva Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, București
Planul Nicolavietz (1875) – Arhiva Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, București
Planul Institutului Geografic din București (1895 – 1899) – Arhiva Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, București
Planul „Pantea” (1921) – Biblioteca Academiei Române
Planul Director de Sistematizare al Municipiului București (1934) – Biblioteca Academiei Române
Planul Întocmit de Generalul Constantin Teodorescu (1938) – Biblioteca Academiei Române
Planul de Raionare a Bucureștiului (1950) – Biblioteca Academiei Române
Planurile Cadastrale pentru Municipiul București (1991) – Arhiva Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, București
Filme documentare
Sîrbu A. (1992) Calea Victoriei 1692-1992. Itinerariul unui gând, Editura Video, București
Pichler A. (2012) The Venice Syndrome, Filmtank, Hamburg
Anexe
Anexa 1:
„Am mai prevăzut în plan și artere noi de penetrație, toate spre nord unde va fi în viitor circulația cea mai mare. Una dintre ele dublează șoseaua Chitila spre sud de calea ferată și intră în oraș pe la Ciurel pe splaiurile Dâmboviței și are de scop a descongestiona calea Griviței. O a doua dublează șoseaua Băneasa-Otopeni pe partea de apus și intră în oraș pe la hipodromul Băneasa, se continuă prin b-dul Mărăști, b-dul Colonel Mihail Ghica, str. Dr. Felix și se continuă printr’o mare arteră proectată a traversa orașul dela nord la sud. O a treia dublează tot șoseaua Băneasa-Otopeni, însă pe la răsărit, și intră în oraș prin șoseaua Jianu și prin calea Floreasca.
Dublările acestea vor deveni necesare în viitor, atât pentru circulația de legătură cu țara întreagă cât și pentru circulația vicinală și circulația de excursii în zilele de sărbătoare, (care poate fi foarte mare, mai ales în direcția parcurilor, parcul național, pădurea Băneasa, terenurile de aviație)” (Primăria Bucureștiului, 1934, p. 40)
Anexa 2:
Tabelul pre-urbanismului
Anexa 3:
Tabelul urbanismului modern
Anexa 4:
Tabelul urbanismului post-modern
1945
Gaston Bardet, L’urbanisme, Franța
1948
Gaston Bardet, Problèmes d’Urbanisme, Franța
1960
Kevin Lynch, The Image of the City, SUA
1961
Jane Jacobs, The Death and Life of Great American Cities, SUA
1965
Christopher Alexander, A City is not a Tree, SUA
Françoise Choay (ed.), L’Urbanisme: Utopies et réalités, Franța
1966
Vittorio Gregotti, Il territorio dell’architettura, Italia
Aldo Rossi, L’architettura della città, Italia
1967
Henri Lefebvre, Le droit à la ville, Franța
Edmund Bacon, Design of Cities, SUA
1968
Henri Lefebvre, La vie quotidienne dans le monde moderne, Franța
1969
Charles Jencks, George Baird (ed.), Meaning in Architecture, SUA
1970
Henri Lefebvre, La révolution urbaine, Franța
1971
Robert Goodman, After the Planners, UK
1972
Henri Lefebvre, La pensée marxiste de la ville, Franța
Manuel Castells, La question urbaine
1974
Henri Lefebvre, La production de l’espace, Franța
1977
Charles Jencks, The Language of Postmodern Architecture, SUA
1979
Christopher Alexander, The Timelesss Way of Building, SUA
1980
Bienala de arhitectură de la Veneția, The Presence of the Past: The End of Prohibition, Italia
Prima bienală de arhitectură de la Paris, Urbanité: Savoir faire la ville et savoir vire en ville, Franța
1982
Paolo Portoghesi, Postmodernism: The Architecture of Postindustrial Society, Italia
1996
LeGates, F. Stout (ed.), The City Reader, SUA
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Memoria Bucurestilor Locul Memoriei In Procesul DE Regenerare Urbana – Studiu DE Caz Proiectul Pilot DE Regenerare Urbana „diametrala N S Buzesti Berzei Uranus” (ID: 122226)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.