Melchisedec Stefanescu. Figura Istorica Si Relatia Lui cu Statul

CUPRINS

Introducere …………………p.4

Capitolul I

Personalitatea Episcopului Melchisedec Ștefănescu …p.8

1.Opera ……… .p.13

Capitolul II

Activitatea național – bisericească și patriotică a

Episcopului Melchisedec Ștefănescu ………………p.16

1.Lupta Bisericii împotriva puterii politice…………p.25

2.Atitudinea Episcopului Melchisedec Ștefănescu

față de războiul pentru Independență………………p.26

3.Sărăcie și degradare ……………………………..p.27

4.Biserica – Stat, înțeleasă greșit …………………….p.30

5.Activitatea Episcopului în Sfântul Sinod …………p.31

Capitolul III

Activitatea ecumenică și academică a Episcopului

Melchisedec …………………p.34

1.Activitatea în cadrul Academiei Române ……p.36

Concluzii ……………………………………………p.41

Anexe p. 48

Bibliografie ………………………………………….p.50

INTRODUCERE

Numele distinsului ierarh Melchisedec Ștefănescu s-a pomenit, se pomenește și se va pomeni în veci de veci. Învățătura acestui mare luminător dăinuie în conștiința Bisericii de 117 ani, în special în Eparhia Romanului, fiind reprezentată prin candela de la mormântul său din Roman care va arde mereu. Figura sa reprezentativă în Ierarhia Bisericii Ortodoxe Române, dar și calitatea mea de fiu duhovnicesc al acestor meleaguri ale Episcopiei Romanului, absolvent al Seminarului "Sfântul Gheorghe" din Roman m-au încurajat să-mi aleg această temă pentru lucrarea de licență. Este destul de dificil și sunt profund emoționat, dar și entuziasmat în același timp să vorbesc de cel care a fost și va ramâne Episcopul Melchisedec Ștefănescu, un arhiereu în cel mai adevărat sens al cuvântului.

Ctitor al învățămîntului teologic românesc, în fiecare an parcurgem și redescoperim una din laturile slujirii marelui ierarh. În cei 69 de ani de viață, Episcopul a lăsat o operă durabilă, iar în cei 13 ani de ședere la Roman a lăsat în urmă turnul clopotniță, Seminarul "Sfântul Gheorghe", cancelaria eparhială, parcul, grădinița și Biserica din Cimitirul Eternitatea.

Prin eforturile și operele sale, Episcopul Melchisedec a contribuit la îmbogățirea lucrărilor din domeniul Istoriei Bisericii Ortodoxe Române și la dezvoltarea culturii naționale. Acest profund teolog și luminat ierarh face parte din pleiada oamenilor înțelepți și patrioți care, în anii de răscruce ai secolului XIX, au luminat cărările spre morală și ideal și au lucrat neostenit prin strădanii cărturărești pentru ridicarea culturală a poporului român.

Bărbat al timpului său, dar și un vizionar, episcopul academician Melchisedec Ștefănescu se impune în istoria noastră culturală și bisericească drept o personalitate de referință. Alături de alți cărturari patrioți el a desfășurat o bogată activitate în domenii variate ale vieții poporului nostrum, fiind un promotor al progresului general manifestat în toată amploarea lui în a doua jumătate a secolului XIX și, totodată, un precursor al înnoirilor ce au urmat.

Episcopul Melchisedec a fost în primele rânduri ale făuritorilor Unirii Principatelor, ale patrioților care au contribuit cu cuvântul și cu fapta la dobândirea independenței de stat, precum si ale cărturarilor angajați în opera de îmbogățire a culturii naționale. Considerând limba și istoria neamului drept mijloace de acțiune pentru emanciparea naționala și socială el s-a dedicat studierii trecutului românesc cu o inegalabilă pasiune a reușit să dea la iveală lucrări care s-au impus în cultura românească din a doua jumătate a secolului XIX.

Largul său orizont cultural, ca și cercetarea fondurilor arhivistice au dat lucrărilor sale un caracter erudit și o bază documentară care le-a conferit o prestigioasă autoritate. Istoria a devenit in viziunea episcopului academician Melchisedec, în aceeași măsură opera de demonstrație științifică și îndemn la acțiuni pentru dezvoltare și progres.

În șirul ierarhilor Bisericii noastre episcopul Melchisedec Ștefănescu se înscrie cu o strălucire aparte nu este de trebuință să-i încadrăm chipul într-una sau alta dintre cetele ierarhilor români, a celor ce au pus temeliile unei temeinice organizații bisericești ce au înălțat sfinte așezăminte sau a ctitorilor de limbă și cultură românească fiindcă oriunde și-ar găsi locul de cinstire cuvenit. Este potrivit însă să-l socotim în rândul ierarhilor deschizători de drumuri, chiar de epocă; deoarece el a fost cel care a obosit fără preget pentru recunoașterea poziției Bisericii noastre in cadrul Ortodoxiei și în conștiința creștină a lumii.

"Unul dintre cei mai învățați ierarhi din întreaga istorie bisericească a neamului românesc episcopul a lucrat aproape o jumătate de secol pentru răspândirea culturii și a științei în rândurile clerului și ale poporului atât ca profesor – cercetător dar și ca părinte sufletesc dar și la organizarea și adaptarea vieții bisericești la noile structuri ale dezvoltării și întărirea credincioșilor în dreapta credință. Îmbinând în mod armonios verticalismul cu orizontalismul – cum am spune noi astăzi pentru că a fost printre cei care au avut intuiția limpede a deslușirii căilor pe care avea să meargă poporul român și Biserica sa".

În ceea ce privește rolul său în cadrul Sfântului Sinod al Bisericii noastre la a cărui constituire și-a adus o contribuție majoră, el este unanim considerat sufletul dezbaterilor și autorul aproape al tuturor regulamentelor și hotărârilor ce s-au luat de către acestea.

"Apostol cu inima caldă cu dor nemărginit de a face bine, pătruns de statornic devotament față de misiunea Evangheliei în slujba înălțării și a luminării omului, suflet plin de afecțiune pentru frații săi de credință și de neam în slujba cărora și-a desfășurat întreaga activitate" – iată numai câteva dintre trăsăturile personalității episcopului academician Melchisedec Ștefănescu, dar și multitudinea cunoștințelor sale m-au motivat în alegerea acestei profunde teme.

Despre persoana și personalitatea marelui ierarh romașcan s-au scris multe și pe diverse planuri. Noi punem la dispoziția cititorului o listă apreciabilă de lucrări ce îl au în prim plan pe episcopul cărturar ce a fost Melchisedec Ștefănescu. Între ele se remarcă lucrarea lui Constantin C. Diculescu – "Episcopul Melchisedec. Studiu asupra vieții și activității lui". Cu un portret și extrase din corespondență în care am găsit unul dintre cele mai reușite medalioane monografice de până acum ale episcopului academician Melchisedec Ștefănescu. Aceasta pentru că a fost alcătuită la mai puțin de două decenii de la moartea episcopului, când încă mai trăiau unii dintre ucenicii și colaboratorii săi.

O altă lucrare de mare folos mi-a fost volumul omagial dedicate lui Melchisedec Ștefănescu, la comemorarea unui veac de la trecerea sa la cele veșnice. Zugrăvit de câțiva dintre ucenicii săi, unde am găsit de asemenea descrierea aspectelor vieții episcopului Melchisedec – cum ar fi aceea în Sfântul Sinod sau contribuția sa la dezvoltarea învățământului teologic românesc și la promovarea unității creștine.

Altă lucrare de referință care m-a ajutat in editarea acestei teze a fost cea a Preasfințitului Eftimie Luca, "Episcopul Melchisedec Ștefănescu, Viața și înfăptuirile sale", condeiul actualului ierarh romașcan, demn urmaș al lui Melchisedec, fiind orientat către latura social – patriotică a activității episcopului cărturar, dar și scriind minunate pagini despre cel care își făcuse din promovarea intereselor Bisericii și ale patriei idealul vieții sale. Alte lucrări de referință sunt cuprinse în reviste, cum ar fi lucrările Părintelui Paul Mihail – "Din corespondența episcopului Melchisedec" apărute în periodicele "Biserica Ortodoxă Română" și "Mitropolia Moldovei și Sucevei".

Despre episcopul și academicianul Melchisedec Ștefănescu s-a scris destul de mult și cu fiecare pagină scrisă figura sa nu a încetat să câstige în relief.

Cred că despre acest învățat ierarh și patriot se va mai scrie atâta timp cât nu se va împuțina interesul pentru momente mărețe și luminoase din istoria națională a țării și din cea a Bisericii Ortodoxe Române, cum ar fi Unirea (1859), Independențai (1877), Autocefalia (1885), ca și pentru cultura și istoria românească, pentru învățământul teologic și pentru prosperitatea Bisericii Ortodoxe Române, în general.

Un gând de sinceră recunoștință adresez pe această cale tuturor profesorilor care au vegheat la pregătirea mea intelectuală și spiritual morală și tuturor acelora care m-au înconjurat și mi-au venit în ajutor cu cuvântul și fapta.

Capitolul I

Personalitatea Episcopului Melchisedec Ștefănescu

Venerabilul episcop Melchisedec al Romanului a fost unul dintre cei mai luminați ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Originar din comuna Garcina, judetul Neamt, tânărul Mihail – după numele de botez – era cel dintâi născut din cei unsprezece copii ai preotului Petrache și ai prezbiterei Anastasia Ștefănescu. Tatăl său a fost un bun preot și un adevărat slujitor al Bisericii lui Hristos. El a păstorit parohia Gârcina timp de 50 de ani, iar pentru mama sa, după cum însuși ne-o prezintă, "aveam un adevărat cult pentru onoarea mamei mele, nu pot a nu spune, în treacăt, că era model virtuților femeii de țară și, cu deosebire, a soției preotului de țară. Sinceritatea, cinstea, omenia, noblețea de caracter, lupta pentru dreptate, dorul de cunoaștere a adevărului, apărarea celor învăluiți în nevoi, toate aceste trăsături și înclinații au fost sădite în conștiința lui Melchisedec în casa părintească". Dând copiilor lor o educație creștinească aleasă, cinci dintre ei au îmbrățișat viața calugărească.

Cel dintâi chemat de Hristos a fost Mihail. Între anii 1834-1838 urmează Seminarul de la Socola-Iași. După ce stă patru ani de zile ca învățător de sat, reia cursurile și în anul 1843 este numit profesor de retorică, pastorală, istorie și geografie, la seminar dovedindu-se un talentat dascăl și catehet. În același an primește tunderea în monahism cu numele de Melchisedec, iar în anul următor este hirotonit ierodiacon.

Fiind dăruit de Dumnezeu cu multă ințelepciune și cu o viață duhovnicească exemplară, între anii 1848-1851 ierodiaconul Melchisedec își continuă studiile la Academia Teologică de la Kiev, înființată de Mitropolitul Petru Movilă. Apoi este hirotonit ieromonah și numit profesor de patristică, drept canonic, liturgică și teologie comparată la Socola, unde funcționează până în anul 1856. Pe drept cuvânt, arhimandritul Melchisedec Stefănescu a fost un eminent profesor al Seminarului de la Socola, un devotat slujitor al Bisericii lui Hristos și un neegalat pedagog și părinte duhovnicesc al viitorilor candidați la preoție. Numeroși elevi formați de dânsul au ajuns buni preoți, egumeni, profesori și ierarhi aleși în Moldova.

Arhimandritul Melchisedec, prin personalitatea și cultura sa a ridicat Seminarul de la Socola – cel dintâi Seminar Teologic din țara noastră (1803) și prima școală gimnazială din Principate cu predarea în limba română la nivelul unei adevărate academii teologice românești. Aici au crescut și s-au format mii de slujitori ai sfintelor altare. În anul 1856, arhimandritul Melchisedec este numit rector al Seminarului de la Huși reușind în câțiva ani să-l reorganizeze în întregime, pe măsura celui de la Iași cu locaș propriu, cu profesori buni și la un nivel duhovnicesc satisfăcător. Aici s-au format peste o mie de preoți buni pentru Biserica lui Hristos, pregătiți cu părintească grijă de acest mare pedagog.

"Între anii 1857-1859, arhimandritul Melchisedec a stăruit cofesor de patristică, drept canonic, liturgică și teologie comparată la Socola, unde funcționează până în anul 1856. Pe drept cuvânt, arhimandritul Melchisedec Stefănescu a fost un eminent profesor al Seminarului de la Socola, un devotat slujitor al Bisericii lui Hristos și un neegalat pedagog și părinte duhovnicesc al viitorilor candidați la preoție. Numeroși elevi formați de dânsul au ajuns buni preoți, egumeni, profesori și ierarhi aleși în Moldova.

Arhimandritul Melchisedec, prin personalitatea și cultura sa a ridicat Seminarul de la Socola – cel dintâi Seminar Teologic din țara noastră (1803) și prima școală gimnazială din Principate cu predarea în limba română la nivelul unei adevărate academii teologice românești. Aici au crescut și s-au format mii de slujitori ai sfintelor altare. În anul 1856, arhimandritul Melchisedec este numit rector al Seminarului de la Huși reușind în câțiva ani să-l reorganizeze în întregime, pe măsura celui de la Iași cu locaș propriu, cu profesori buni și la un nivel duhovnicesc satisfăcător. Aici s-au format peste o mie de preoți buni pentru Biserica lui Hristos, pregătiți cu părintească grijă de acest mare pedagog.

"Între anii 1857-1859, arhimandritul Melchisedec a stăruit cu timp și fără timp la unirea Principatelor Române, folosind cu multă înțelepciune, atât catedra, cât și amvonul. El lua ca temelie a unirii românilor cuvintele Mântuitorului, Care zice: Precum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia întru Noi Una să fie (Ioan 17, 21) . El dovedea prin cuvânt și faptă că unirea fraților români, de același neam și limbă, de aceeași credință și trăire creștină, este o datorie evanghelică sfântă, după modelul unității treimice și a sfinților din ceruri". "Unitatea românilor, spunea el, va duce nu numai la întărirea națională și la risipirea vrajbei dintre frați, dar în aceeași măsură și la întărirea Ortodoxiei românești, pentru a putea rezista prozelitismului religios străin, care căuta să dezbine Neamul și Biserica noastră apostolică".

La sfârșitul anului 1862, Arhimandritul Melchisedec este hirotonit arhiereu și numit locotenent de episcop la Huși, iar în ianuarie 1865, este numit Episcop al Dunării de Jos, eparhie pe care o păstorește cu aleasă grijă duhovnicească timp de cincisprezece ani. Cea dintâi preocupare a sa, ca episcop, a fost să zidească biserici prin sate și să numească preoți luminați și cu frică de Dumnezeu în toate parohiile din eparhie. Episcopul Melchisedec făcea regulat vizite canonice pe la sate și orașe, sfințea noi lăcașuri, învăța pe credincioși să păstreze cu sfințenie dreapta credință și să ducă o viață creștinească, plină de dragoste și de fapte bune. O deosebită grijă purta noul episcop pentru văduve, pentru orfani și pentru țăranii săraci, pe care îi miluia după putere și îi mângâia cu cuvinte părintești. Fiind profund cunoscător al Sfintei Scripturi și al învătăturii Sfinților Părinți și fiind înzestrat de Dumnezeu cu darul frumoasei vorbiri, episcopul Melchisedec s-a dovedit în eparhia sa un neobosit predicator și apostol al lui Hristos. Același lucru îl cerea și de la preoți: viață morală exemplară, slujbă religioasă după rânduială și predicarea neobosită a cuvântului lui Dumnezeu.

În primăvara anului 1879, episcopul Melchisedec este chemat să păstorească Eparhia Romanului, pe care o conduce cu aceeași demnitate și înțelepciune duhovnicească timp de peste treisprezece ani. Ca mare organizator al treburilor bisericești și luminat pedagog, episcopul Melchisedec dă o mare importanță elevării, intelectual și spiritual, a Seminarului de la Roman. El voia ca preoții să fie cât mai luminați la minte și cu viață aleasă, pentru a fi credincioșilor, atât apostolii și părinții duhovnicești, cât și învățători de carte. Pe elevii săraci și silitori la carte, episcopul îi întreținea personal la seminar, iar pe alții îi primea ca bursieri. Mulți din ucenicii săi care au făcut seminarul la Roman au ajuns renumiți preoți, misionari, profesori și episcopi. De asemenea, cu binecuvântarea sa se construiesc numeroase biserici noi prin sate, pe care le sfințește personal, se înnoiesc unele mănăstiri și schituri ca: Bogdana, Sihastru și Măgura din județul Bacău sau Buluc, Tarnita, Lepșa și altele din județul Vrancea. Ajută personal la ridicarea unor școli pentru luminarea poporului, iar la Spitalul din Roman, pe lângă obișnuitele vizite duhovnicești, acorda subvenții pentru ajutorarea bolnavilor săraci.

Fiind unul din cei mai învățați ierarhi ai timpului său și un profund teolog, episcopul Melchisedec a avut un rol duhovnicesc important în viața Bisericii românești. Astfel, el a contribuit mult la unirea celor două biserici locale din Moldova și Țara Românească, ajungând ca în anul 1865 să se întrunească la București, pentru prima dată, un Sinod general al Bisericii Ortodoxe Române. De asemenea, a contribuit personal la întocmirea unor regulamente pentru disciplina monahală și bisericească, pentru învățământul teologic, pentru alegerea arhiereilor, pentru revizuirea și editarea cărților bisericești ca și pentru apărarea credinței ortodoxe pe pământul țării noastre singura și adevărata credință apostolică.

"O contribuție importantă a avut episcopul Melchisedec și la intocmirea Legii Organice din 1872, prin care s-a constituit Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Tot la stăruința sa și în urma memoriului compus de el către Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, s-a sfințit pentru prima dată în țara noastră Sfântul și Marele Mir, în anul 1882. Aceeași deosebită contribuție a avut-o marele ierarh și la dobândirea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Ca urmare a Actului Sinodal întocmit de el cu multă înțelepciune, în primăvara anului 1885 se recunoaște autocefalia Bisericii noastre".

Episcopul Melchisedec a scris, de asemenea, numeroase cărți cu conținut teologic, pastoral, apologetic și istoric. Când a fost profesor de seminar a publicat numeroase manuale didactice, majoritatea prelucrate și traduse după cele rusești. A fost unul dintre istoricii de seamă ai vremii sale și a publicat documente slavone, inscripții și însemnări din bisericile din Moldova, monografii de eparhii, biografiile unor ierarhi etc. La 10 septembrie 1870 a fost ales membru activ al Academiei Române (la sesiunile ei a prezentat comunicări, referate etc ) .

Însuflețit patriot, a luptat pentru unirea Principatelor, fiind ales membru în Divanul Ad-Hoc (1957), a sprijinit reformele lui Alexandru Ioan Cuza și Războiul de Independență, a fost ministru al Cultelor (1860), membru de drept în Senatul României și i se încredințează o misiune politică în Rusia (1868). Precursor al ecumenismului, a fost delegat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la Conferința vechilor catolici de la Bonn (1875). Ca membru al Sfântului Sinod, a prezentat o serie de memorii pentru prosperarea vieții bisericești, ameliorarea stării materiale a clerului, dar mai ales în legătură cu recunoașterea autocefaliei. A trimis tineri la studii în Rusia (Gavriil Musicescu, Silvestru Bălănești, Constantin Nazarie ș.a.). Prin testament, crează o fundație din care să se acorde burse de studii la Academia duhovnicească din Kiev; biblioteca și colecția sa numismatică le-a dăruit Academiei Române. A avut o serie de realizări gospodărești la cele trei eparhii pe care le-a cârmuit.

"Prin testament, episcopul Melchisedec Ștefănescu a rânduit ca bogata sa bibliotecă, care era una dintre cele mai bogate din țară în acea vreme, fiind formată din 82 de manuscrise și 2.511 cărți, precum și colecția numismatică (114 monede), să rămână Academiei Române. Tot prin testament, a stabilit ca din veniturile administrării averii sale de către o epitropie, în frunte cu episcopul de Roman, să se dea anual câte 1.000 de lei unui tânăr care să studieze la Academia teologică de la Kiev. Printre cei care au beneficiat de această bursă s-a numărat și Nicodim Munteanu, cel de-al doilea patriarh al României".

Episcopul Melchisedec a desfășurat și o intensă activitate patriotică, încă din vremea în care era conducătorul seminarului din Huși. În anul 1857 a fost ales deputat în Divanul Ad-hoc de preoții orașului Huși. După înfăptuirea unirii Principatelor Române, Melchisedec a sprijinit cu fidelitate toate reformele lui Alexandru Ioan Cuza și ale guvernului acestuia. Astel, încă din 1859 a lucrat în comisia de inventariere a averilor mănăstirești, o măsură premergătoare cunoscutei reforme a secularizării. Pentru ajutorul dat în înfăptuirea reformelor, Melchisedec a fost numit în aprilie 1860 ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, însă, din cauza opoziției venite din partea reprezentanților marii boierimi, care nu puteau concepe ca un simplu arhimandrit să dețină funcția de ministru, și-a dat demisia.

Cu toate acestea, el n-a încetat să-l sprijine pe Cuza. În iunie 1860 a lucrat în Consiliul Superior de Instrucție pentru întocmirea unei noi programe a seminariilor și a Facultății de Teologie din Iași, iar în 1864 și-a adus o contribuție însemnată la întocmirea proiectului Legii instrucției. În 1868, în timpul regelui Carol I, a condus o misiune în Rusia, împreună cu fostul ministru Ioan Cantacuzino, în vederea încheierii de relații de bună vecinătate și de prietenie. Pentru rezultatele vizitei, regele Carol voia să-l numească din nou ministru al Cultelor, dar episcopul Melchisedec a refuzat.

Melchisedec a fost apreciat ca erudit de contemporanii săi și în egală măsură de cei care l-au cunoscut exclusiv prin operele sale și prin contribuțiile aduse pentru rezolvarea numeroaselor probleme cu caracter istoric. Într-adevăr, acest prelat a adunat mult material istoric, multe documente; el a făcut un pas înainte în cunoașterea faptelor istorice; foarte rar se găsesc în operele sale ipoteze și concluzii care nu sunt documentate.

Astăzi, multe din operele sale sunt utilizate de cercetători. Prin eforturile și operele sale, Episcopul Melchisedec a contribuit la îmbogățirea istoriei Bisericii Ortodoxe Române și la dezvoltarea culturii. Era firesc ca unul care avusese o contribuție deosebită în viața Bisericii și în cea culturală și didactică să fie primit în Academie. Prezentăm mai jos numeroasele lucrări și multitudinea domeniilor abordate de marele ierarh în decursul vieții sale.

1. Opera:

Nu ne propunem să înșirăm și să analizăm tot ce a scris Episcopul Melchisedec. Vastitatea operei sale – peste 120 de titluri, cărți, memorii, comunicări, cuvântări ocazionale, predici etc, și importanța ei pentru cercetători și pentru cei ce vor să cunoască trecutul impune o lucrare de mari dimensiuni. Cărturar și istoric de prestigiu, Melchisedec și-a început activitatea de profesor și director de seminar întocmind și editând manuale precum: Manual de Liturgică sau servirea de Dumnezeu a bisericii ortodoxe, Iași, 1853; Manual de tipic, Iași, 1854; Teologia dogmatică a Bisericii Ortodoxe catolice de Răsărit, lași, 1855; Scurtă introducere în cursul științelor teologice, Iași, 1856; Catehismul ortodox, Iași, 1857, (trad. după Filaret at Moscovei); Introducere în sfințitele cărți ale Vechiului și Noului Testament, Iași, 1860; Teologia Pastorală, parte tradusă, parte prelucrată, București, 1863. Alte manuale au rămas în manuscris: Arheologia biblică; Patrologia; Drept canonic; Cultura albinelor.

Pe drept cuvânt s-a observat că activitatea cărturărească-literară care l-a imortalizat și i-a deschis drumul către Academia Română a fost aceea de istoric. Cu geniu de autentic cercetător în domeniu istoriei naționale, cu deosebit talent literar și cu un deosebit simț al esteticului limbii române, Melchisedec a formulat ipoteze istorice, a emis teorii și a tras concluzii și prospective, dintre care multe s-au dovedit corecte.

Principalele sale lucrări de istorie națională sunt:  

– "Cronica Hușilor și a Episcopiei cu asemenea numire despre documentele Episcopiei și alte monumente ale țerei", București, 1869, în care analizează diverse ipoteze cu privire la originea orașului Huși și dă explicații lămuritoare asupra "amploaiaților domnești antici" și asupra acelor demnitari care aveau anumite misiuni în ținuturi și orașe, precum și asupra dăjdiilor, comerțului și monedelor de altădată;

– "Cronica Romanului și a Episcopiei de Roman", 2 volume, București, 1874- 1875 în care se ocupă de originea și vechimea orașului Roman, apoi face istoricul Episcopiei, se referă la ierarhii care au păstorit în scaunul Episcopal al Romanului, dând unele amănunte în legătură cu viața și înfăptuirile lor, cu starea socială a locuitorilor orașului, cu organizarea breslelor, cu școlile și instituțiile spitalicești;

– "Lipovenismul, adică schismaticii și ereticii rusești", București, 1871, 547p. (tradusă în grecește și tipărită la Constantinopol în 1876), prezintă specificul cultului ortodox al răscolnicilor, pe bază de izvoare bibliografice rusești și pe baza informațiilor dobândite în Eparhia Dunării de Jos, unde se aflau adepți ai acestei dezbinări religioase.

– "Papismul și starea actuală a Bisericii Ortodoxe din Regatul României", București, 1883. Critică metodele de prozelitism folosite, uneori, de misionarii romano – catolici occidentali, cât și de cei protestanți împotriva cărora scrie, în 1890, "Biserica ortodoxă în luptă cu protestantismul", Melchisedec reliefează atitudinea Bisericii ortodoxe române de apărare a patrimoniului ortodox (Constantinopolitan, Kievean, Ierusalimitean și Românesc)

– "Notițe istorice și arheologice adunate de pe la 48 de mănăstiri și biserici antice din Moldova", București, 1885 unde face referiri subtile și la probleme istorice, arheologice și filologice, de mare valoare pentru cunoașterea trecutului. Cu deosebit simț patriotic, Melchisedec observa că la ,,mănăstirile închinate ", "tezaurul a fost prefăcut, parte nimicit (…) , ascuns (…) sau transportat în Orient, împreună cu documentele moșiilor (…)".

Preotul Scarlat Porcescu, secretar foarte mulți ani la Mitropolia Moldovei având multiple informații și har interpretative a selectat din bogata operă a lui Melchisedec și alte studii și memorii publicate de ierarh. Printre cele mai importante aflăm; Relațiuni istorice despre țările române din epoca de la finele veacului al XVI-lea și începutul celui de al XVII-lea; Memoriu despre Tetraevanghelul lui Ștefan cel Mare de la Humor și Tetraevanghelul Mitropolitului Grigorie de la Voroneț; Inscripția de la Mănăstirea Războieni; O vizită la câteva Mănăstiri și Biserici antice din Bucovina; Înscripțiunile Bisericilor Armenești din Moldova; Catalog ale cărților sârbești și rusești, manuscrise vechi ce se află în biblioteca mănăstirii Neamț; Vizita și scrierile lui Grigore Țamblac; Schițe biografice din viața mitropolitului Ungrovlahiei Filaret II (1792) și a altor persoane bisericești contemporane cu dânsul; Viața și minunile Cuvioasei maicei noastre Paraschevei cei nouă și istoricul sfintelor ei moaște; Tratat despre cinstirea și închinarea icoanelor în Biserica ortodoxă și despre icoanele făcătoare de minuni din România; Biserica Ortodoxă în luptă cu protestantismul, în special cu calvinismul în veacul al XVII-lea și cele două sinoade din Moldova contra calvinilor; A tradus din Iimba germană (după K. J. Hefele) 64 de cuvinte sau predici ale Sf. loan Hrisostom orânduite după sărbători și duminici iar din slavonește și grecește câteva cărți de slujbă. Se adaugă la toate acestea numeroase discursuri, dizertații, memorii, citite în Sfântul Sinod (de pildă: Biserica ortodoxă și calendarul; Memoriu pentru cântările bisericești în România;  Studiu despre ierarhia și instituțiunea sinodală în Biserica ortodoxă a Răsăritului în genere și despre ierarhia instituțiunea sinodală în Biserica Ortodoxă Română; O Carte de rugăciuni; Corespondență (publicată mai târziu) .

Reales membru al Academiei române, în sesiunea extraordinară din 23 mai 1879, alături de Vasile Alecsandri și de Titu Maiorescu, rechemați și ei, după retragerile din anul 1873, Melchisedec rămâne pentru România, pentru toți cei de astăzi și cei ce vor veni după noi, ceea ce mărturisea Titu Maiorescu, olimpianul: ,,bărbatul de măsură superioară, stăpân pe sine și total lipsit de fățăria pe care unii o ascund sub haina umilinței".

După o viață plină de osteneli și ispite, de bucurii duhovnicești și nu puține încercări pentru cinstea Bisericii Ortodoxe și folosul credincioșilor, la 29 mai, 1892, Episcopul Melchisedec și-a dat duhul în mâinile Marelui Arhiereu Iisus Hristos la Roman; pe care îl numea "azilul batânețelor mele" unde a păstorit cu fapta și spiritul, întru: purificare, iluminare și îndumnezeire, conform triadei mântuitoare a marelui nostru Părinte Dumitru Stăniloae. Din donația lăsată de el s-au construit în anii următori după dorința sa o grădiniță de copii și o școală de cântareți bisericești alături de Episcopia în care se primeau numai copii orfani, cu intreținere gratuită.

Mormântul său se găsește în grădina Fundației Melchisedec. Administratorii fundației care au respectat testamentul său, au ridicat deasupra mormântului său o capelă-mausoleu. Și, la fel, an de an, urmașii săi în scaunul vechii episcopii a Romanului vin și fac pomenirea sa la acest loc memorial, cinstindu-l și prin numeroase simpozioane ce valorifică nenumăratele aspecte ale activității lui Melchisedec Ștefănescu.

CAPITOLUL II

Activitatea național-bisericească și patriotică a Episcopului Melchisedec Ștefănescu

Spuneam în treacăt că Episcopul Melchisedec Ștefănescu nu a slujit numai Biserica, ci, intr-o mare măsură, patria și poporul al cărui fiu era. Biserica în viziunea sa nu este o instituție care trebuie să-și desfășoare activitatea, să-și împlinească dumnezeiescul ei mesaj în afară de realitățile social – politice ale timpului. Fiii ei dreptcredincioși sunt în aceeași măsură și fiii patriei, de aceea păstorul destoinic trebuie să-și îndrepte privirea la viața spirituală a păstoriților săi îndrumându-i pe calea mântuirii, pe calea împăcării lor cu Dumnezeu dar fiind alături de ei și sprijinind năzuințele lor sociale, strădaniile lor pentru îndeplinirea unor deziderate naționale.

Deși poporul român pășește pe scena istoriei ca un singur neam, complet încreștinat și vorbind o limbă unitară, vitregiile vremii și unele particularități ale orânduirii feudale au făcut ca el să nu se poată constitui într-un singur stat pe teritoriul natal, ci în trei unități de sine stătătoare: Țara Românească, Moldova și Transilvania. Această stare nu a afectat însă unitatea neamului românesc exprimată prin unitatea limbii și a culturii, în multitudinea structurii social – economice și religioase a întregului teritoriu locuit de ei. Indiferent că trăiau la sud, la est sau la vest de Carpați românii au păstrat de-a lungul veacurilor strânse legături și nu au uitat nicicând dorința lor firească de a se uni într-un singur stat unitar și independent.

Înscrisă și în programul revoluției pașoptiste care cuprinsese aproape întreaga Europă, ideea unirii românilor într-o singură unitate statală a devenit către mijlocul secolului XIX o forță în rapidă ascensiune. Acum, în deceniile 5-6 premisele înfăptuirii visului multisecular erau parcă mai propice decât oricând. Războiul dintre imperiul țarist și Turcia, sprijinită de Anglia și Franța – cunoscut în istorie sub numele de războiul Crimeii 1853-1856, a readus în discuție și statutul politic al Țărilor Române. În această conjunctură problema unirii românilor într-o singură unitate statală devine o problemă internațională pentru stabilirea noului echilibru European.

,,Dominată de puternice contradicții generate de decăderea Imperiului otoman, Europa este marcată în această vreme de intensificarea procesului constituirii statelor național – unitare. În acest cadru favorabil problema românească se înscrie pe primul plan al diplomației europene, determinând dispute aprinse între marile puteri și trezind interesul statelor mici. Atitudinea contradictorie a puterilor europene față de dorința legitimă a românilor s-a reflectat și în dezbaterile Congresului de pace de la Paris și în Tratatul din martie 1856 care a hotărât consultarea dorințelor poporului român prin intermediul Divanurilor Ad-hoc. Crearea acestor organisme , la București și Iași a fost prevăzută în deciziile Congresului de la Paris ca răspuns la obiecțiunile Austriei și Turciei că unirea nu ar fi o dorință unanimă în Țările Române".

După cum ne dăm seama pregătirea alegerilor pentru Divanurile ad-hoc a evidențiat voința hotărâtă de unire a românilor, s-au constituit comitetele centrale ale unirii la București și Iași, s-au ținut numeroase întruniri care s-au încheiat cu acte de adeziune față de unire, semnate de sute de participanți, s-au editat broșuri și foi volante cu caracter unionist.

În ciuda înverșunatei opoziții externe în Divanurile ad-hoc au fost aleși cei mai vrednici și devotați fii ai poporului român. Succesul acestor adunări s-a datorat exclusiv poporului român, fermității cu care a acționat în alegerea deputaților unioniști, deciziei prin care a impus puterilor europene o unire necondiționată. Tratatul de la Paris din primăvara anului 1856 ca și Convenția încheiată în același oraș în vara anului 1886 au fost doar instrumentele necesare lucrării poporului român în direcția constituirii statului lor național.

Între deputații desemnați să reprezinte și să susțină interesele naționale în Divanul Ad-hoc al Moldovei se numără și episcopul Melchisedec Ștefănescu pe când funcționa ca arhimandrit, director și profesor al Seminarului din Huși. Pe lângă activitatea administrativ – didactică el a depus și neobosite și rodnice strădanii în slujba semenilor și patriei. "Alături de ceilalți cărturari patrioți ai Moldovei acelei vremi, între care se distingeau mitropolitul Sofronie Miclescu și frații arhimandriți Neofit și Filaret Scriban, el a fost unul dintre făuritorii Unirii Principatelor, înfăptuită în ianuarie 1859. Contribuția lui la pregătirea și înfăptuirea acestui act crucial din istoria poporului român s-a desfășurat pe multiple planuri, Melchisedec îndemnânând și stăruind , ca puțini alții, cu cuvântul și cu scrisul la unirea fraților" .

Orator încercat în arta rostirii cuvântului, care să pătrundă în inima și în sufletul ascultătorilor, episcopul Melchisedec Ștefănescu a folosit catedra și amvonul pentru a menține trează conștiința maselor și a întări hotărârea lor privind necesitatea împlinirii acestui ideal național multisecular. Cuvântarea rostită la 29 iunie 1856, cu prilejul prăznuirii hramului Episcopiei rămâne punct de reper pentru modul în care și-a folosit talentul și pregătirea in slujba cauzei naționale.

Intitulată sugestiv: ,,Jertfă pentru Unirea Principatelor" cuvântarea este o sinceră pledoarie pentru unirea românilor într-o singură unitate statală, unire cerută după însăși afirmația lui Melchisedec de ,,originea, religia, datinile și conformitatea limbii locuitorilor din amândouă Principatele, precum și de nevoile reciproce" . Fără a renunța la interesele personale în favoarea celor generale, fără jertfă, sublinia arhimandritul Melchisedec – nu se poate realiza nimic trainic și de valoare. În consecință, interesul național trebuia să primeze asupra intereselor de clasă și individuale.

Referindu-se la urmările binefăcătoare ale unirii Țărilor Române, la unele situații dramatice din trecut pricinuite de împerecheri și dezbinări, subliniind apoi că unirea românilor care locuiesc în Moldova cu românii care locuiesc în Muntenia este cerută de unitatea limbii, a originii etnice comune, de obiceiuri și tradiții asemănătoare, el spunea: ,,Vrem izbăvirea românilor, vrem unirea lor… să dăm mâna cu frații noștri ca toți cu o gură și cu o inimă să mărim pe Dumnezeu și să lucrăm mântuirea patriei noastre".

Amintind ascultătorilor săi că sunt țări în care drumul libertății, al unirii și al gloriei este deschis, dar sunt și oameni care pun mai presus interesele personale și nu ale patriei, Melchisedec îndeamnă la jertfirea acestor interese, la unire pentru slava patriei.

Spre a convinge pe ascultătorii săi, clerici și mireni că unirea este chezășia viitorului lor fericit, vorbitorul li se adresează astfel: ,,Ce voiești, cinstitule cler român! urmașule al apostolilor, înaintea cărora Hristos s-a rugat pentru unire? Voiești oare să rămâi în ignoranță și dispreț deapururea și să privești cu întristare corupția și pierzarea sufletelor din neștiința legii lui Dumnezeu, pe care ești dator a o predica oamenilor? Dacă vrei să scapi de răspunderea cea înfricoșată, apoi dă mâna cu celălalt cler frate din Valahia și prin întrunite puteri să ne silim a merge pe urmele staturilor creștine, să înavuțim biserica lui Dumnezeu, a patriei noastre cea lipsită de pâinea cerească;… Ce voiți negustorilor? Vreți voi oare ca pentru siguranța persoanei și a averii voastre să alergați și în viitor la protecții străine în sânul țării voastre?… Dacă aveți simț național, iubire de patrie și dorință de folosul vostru propriu, apoi înfiorați-vă de dezbinare și alergați la unire cu frații voștri din vecinătate, ca în unire să fiți tari și respectabili… Păziți-vă de cei ce prihănesc unirea… Ce voiți voi sătenilor? Voiți, oare, ca să fiți orbi totdeauna, sclavi în rând cu dobitoacele, să robiți brațele voastre și să vărsați sudoarea voastră în folosul străinilor ce încalcă țara noastră când vor? Voiți ca pe totdeauna să fiți salahori… și în loc de plată să nu luați decât jăfuire și loviri și tratare de dobitoace? Dacă nu voiți a lăsa aceste dureri și fiilor voștri ca moștenire și ca ei să vă blesteme în loc să vă pomenească, că i-ați născut, apoi strigați și voi unire cu frații voștri din Valahia și Unirea aceasta vă va deschide și vouă o cale luminoasă și vă va face să gustați din rodurile dreptății și a libertății pe care voi încă nu le-ați gustat de mult".

După ce a arătat lãmurit ascultãtorilor săi neajunsurile dezbinării și foloasele unirii arhimandritul profesor Melchisedec Ștefãnescu iși încheia patriotica și înflãcãrata sa cuvântare invocând mila lui Dumnezeu și mărturisindu-și proprille convingeri: ,,Din toate acestea eu rămân statornic în convingerea mea: 1) că cel ce se împotrivește Unirii Principatelor luptã contra lui Dumnezeu, contra ideii de progres a omenirii și, prin urmare este dușman lui Durnnezeu și oamenilor, iar prieten doar Satanei;
2) cã pentru a ajunge la aceastã fericitã unire noi avem nevoie a jertfi abuzurile și obiceiurile cele rele ce s-au înrădãcinat în noi: egoismul, particularitatea, materialitatea. Virtutea nu se poate sãvârși fãrã jertfe, ba câteodatã se cere și o totală lepădare de sine – ardere de tot cum zice Scriptura! Fie Doamne mila Ta spre noi precum am nãdãjduit întru Tine. Aceastã nădejde nu o rușina până în veac. Noi am moștenit-o de la marele Erou al patriei. El a murit cu ea și noi nu o vom pãrăsi până la cea de pe urma răsuflare a noastră".
Atitudinea sa sincerã și vădit unionistã 1-a impus în ochii clericilor din Eparhia Hușilor, care 1-au ales ca reprezentant al lor în Divanul ad – hoc al Moldovei. Alegerea a avut loc la 29 august 1857, în ședința prezidată de arhiereul Ghenadie Șendrea Tripoleos, locotenent de episcop al Hușilor. Împreunã cu alegãtorii sãi deputatul Eparhiei Hușilor a alcãtuit o seamă de propuneri, un adevãrat program, referitoare la viața, poziția și rosturile preoțimii, pe care urma sã le prezinte spre aprobare Divanului. Acesta și-a deschis lucrările la 21 septembrie 1857 cu slujba Te-Deumului, săvârșită în biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Iași, sub protecția mitropolitului Sofronie Miclescu.

După încheierea mandatului celor două Adunări ad-hoc, ce au stabilit ca principală dorință politică unirea românilor din cele două principate, rolul preoțimii și al ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române nu mai este la fel de evident. Prin conferința de la Paris, desfășurată între 10 mai și 7 august 1858, încheiată cu o convenție, nu era luată în considerare dorința exprimată în cele două divanuri. Se prevedea ca fiecare din cele două țări să aibă câte un domnitor ales pe viață, moldovean sau muntean, care îndeplinise timp de 10 ani funcții publice și avea un venit de 3.000 de galbeni. Aceștia urmau să fie aleși de către două adunări. Însă, prin anexele electorale ale convenției, se stabileau principii cenzitare extrem de conservatoare. Erau stabilite trei colegii ai căror membrii trebuiau să aibă un venit de 1.000 de galbeni, 3.000 de galbeni, respectiv 6.000 de galbeni pentru orașe. În această situație, desigur că preoții nu se vor mai găsi pe listele cu alegători sau cu deputați aleși, ci vor sprijini prin rugăciuni și predici pe cei care erau favorabili Unirii, doar ierarhii participând la Adunările elective, ca membrii de drept.

În timpul alegerilor se vor săvârși Te Deum-uri însoțite uneori de predici, cum sunt cele ale arhimandritului Melchisedec Ștefănescu în Catedrala din Huși, din 16 decembrie 1858, către micii proprietari și târgoveți, sau cea din 18 decembrie, către marii proprietari ce urmau să aleagă deputații din ținutul Fălciu. Întrucât ședința din 5 ianuarie 1859 fusese dedicată alegerii domnitorului, se va săvârși slujba de Te Deum în Biserica „Sfântul Nicolae“ – Domnesc. Cu această ocazie, arhimandritul Neofit Scriban a rostit o nouă predică prin care își îndemna ascultătorii la unire: „Stindardul sub carele stați este stindardul națiunei române. Pe acest stindard este scris cu litere mari fapte mari, Credința Română și Unirea Română. Biserica care este întemeiată pe credință binecuvântă stindardul unei asemenea credinți și al unei aseminea uniri…“.

În Adunarea electivă din Moldova, partida națională deținea majoritatea, însă nici conservatorii nu se opuneau ideii de unire, dorind doar ca noul domn să fie Mihail Sturdza sau fiul său Grigore, aceeași situație observându-se și în Țara Românească, unde candidații conservatori erau Barbu Știrbei și Gheorghe Bibescu. Observând că sunt în inferioritate, și deputații conservatori au votat în favoarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, noul domn fiind ales în unanimitate. Ultimul vot îi va aparține președintelui Adunării, mitropolitul Sofronie Miclescu, care a rostit din nou cuvintele de la proclamarea Unirii în Divanul ad-hoc: „Unde-i turma, acolo și păstorul“. Mitropolitul proclamă apoi pe noul domn ales, care depune jurământul în numele Sfintei Treimi, cu mâna pe Sfânta Evanghelie.

„Prințul Cuza este unsul tău și pentru dânsul jurăm toți că-l vom susține“ În Țara Românească, rezultatele alegerilor fuseseră favorabile conservatorilor, care dețineau o majoritate confortabilă. Din această cauză partida națională va mobiliza un număr impresionant de susținători ai Unirii, care vor crea o presiune asupra adunării din dealul Mitropoliei. În ziua de 24 ianuarie 1859, după Te Deum-ul săvârșit în Catedrala mitropolitană, într-o ședință emoționantă, partida națională renunță la candidatul său radical pentru scaunul de domn, în favoarea domnitorului Moldovei, soluție îmbrățișată și de reprezentanții majorității conservatoare. La orele douăsprezece, înainte de începerea votului secret, toți deputații depun jurământ în numele Sfintei Treimi și sărută Sfânta Cruce, după care se trece la vot. Alexandru Ioan Cuza este ales în unanimitate, și mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei, ca președinte, proclamă pe primul domnitor al Principatelor Române. Cu acest prilej, mitropolitul Nifon va rosti o scurtă rugăciune .

Ziua de 24 ianuarie 1859 reprezintă sfârșitul unui drum al cristalizării conștiinței, care începe cu primele tipărituri în limba română de cărți de cult, opera unor ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române și, de asemenea, deschide un nou ciclu în istoria națională, ciclu ce se va încheia cu înfăptuirea Unirii tuturor românilor. Unitatea de religie, de limbă și obiceiuri a aceleiași populații care își descoperă originile latine va duce la unirea politică. Rolul vizibil al membrilor Bisericii în evenimentele legate de Unirea Principatelor diferă pe parcursul anilor 1856-1859 și este precizat, în primul rând, de ponderea în Divanul ad-hoc și în Adunarea electivă, dar și de proclamarea de către cei doi mitropoliți ai Bisericii Ortodoxe Române a lui Alexandru Ioan Cuza domn al Moldovei și al Țării Românești. Rolul nevăzut al membrilor Bisericii în Unirea celor două Principate nu va putea fi niciodată măsurat și este constituit din rugăciunile atâtor generații de credincioși pentru unirea fraților și din numeroasele slujbe de Te Deum și ectenii speciale pentru luminarea sufletului celor care urmau să aleagă; cuvântările rostite de Arhimandritul Melchisedec Ștefănescu. De asemenea, ierarhii celor două Biserici din Moldova și Țara Românească au alcătuit Rugăciuni speciale pentru unitatea și pentru Unirea tuturor românilor. Totodata, s-au oficiat Slujbe speciale pentru Unirea celor două Principate: la Iași și la București în care s-au rugat pentru împlinirea dezideratului Unirii. Pentru înfăptuirea acestui ideal de veacuri s-au implicat și ceilalți slujitori ai Bisericii: arhimandriți, profesori de Teologie si preoți, ei având un rol important în Adunarile ad-hoc ale Divanului în care cei doi mitropoliți erau președinții acestor adunări. Astfel, Biserica s-a implicat în toate chipurile, prin toți slujitorii ei: ierarhi, preoți și credincioși prin alcatuirea și rostirea

diferitelor rugăciuni.
În anul 1859 s-a înfăptuit ceea ce românii și-au dorit de veacuri, Unirea Principatelor Române: Moldova și Țara Românească, urmând ca la începutul veacului al XX-lea să fie alipită și cea de-a III-a de Țara Românească, Transilvania, fiind cunoscută în istorie ca Unirea cea mare.

Luând in considerare toate aceste lucruri putem afirma cu îndreptățit temei că Episcopul Melchisedec Ștefănescu a participat activ la Unirea Principatelor Române.

Dar după, prin măsurile adoptate de Alexandru Ioan Cuza și colaboratorii săi, Biserica Ortodoxă a devenit de facto o Biserică de stat. Prin Legea pentru numirea de mitropoliți și episcopi eparhioți în România (11 mai 1865), se hotăra numirea episcopilor direct de către domn, încălcându-se, cel puțin formal, în mod grav canoanele. Prin Legea secularizării ce transforma preoții în lefegii ai statului, Cuza reducea Biserica la rolul unui simplu departament, care se ocupă cu administrarea nevoilor religioase ale populației.

Căsătoria civilă, desființarea școlilor patronate de biserică, reducerea drastică a implicării sociale a Bisericii, prin preluarea asistenței sociale de către stat, au contribuit și ele la scăderea rolului Bisericii. Scopurile lui Cuza, dincolo de mult trâmbițata modernizare, au fost cât se poate de politice, anume transformarea Bisericii Ortodoxe din Principate într-o instituție slujitoare a interesului național, exprimat și confiscat în cazul nostru exclusiv de stat. Secularizarea averilor bisericești, motivată mai ales din punct de vedere economic, a vrut și să curețe Biserica noastră de străini, urmând să devină una numai a românilor. Secularizarea s-a dorit a fi dublată cu ceea ce se va obține de facto abia în 1885, anume autocefalia, care devine noțiunea centrală a ecleziologiei Bisericii Ortodoxe din Vechiul Regat.Constituirea statului național român a adus un spor de încredere în inimile tuturor românilor, în gândul cărora dorința de independență era atât de arzătoare.Independența era prelungirea fireasca a programelor revoluției pașoptiste și a făuririi statului național, așa cum arătase Bălcescu că ,,după revoluția pentru unitatea națională rămânea de făcut o alta pentru independența națională, ca în felul acesta națiunea să reintre în posesia deplină a drepturilor sale naturale,, . Domnia lui Cuza a contribuit premisele în pregătirea condițiilor pentru împlinirea idealului neatârnării.Poporul român, de multă vreme năzuitor spre independență a hotărât-o, în cele din urmă prin glasul reprezentanților săi din Camera Deputaților la 9 mai 1877.

Independența politică,  care se dorea a fi obținută pentru noul stat, trebuia să aibă drept pandant independența din punct de vedere canonic față de Patriarhia constantinopolitană, privită exclusiv ca un pion politic în mâinile sultanului. Cuza nu a fost original în acest sens, el urmând o tendință care se regăsește și înainte și după el în politica popoarelor balcanice, care a avut unele efecte benefice pe termen scurt, dar care a introdus un spirit etnicist periculos în Biserica Ortodoxă, care a pus sub semnul întrebării genul de colaborare pan-ortodoxă care se manifestase în veacul anterior.

Controlul riguros impus Bisericii, care va merge până la numirea de către domn a episcopilor le considerăm însă abuzuri nejustificate, care nu arată altceva decât profunda neîncredere în corpul bisericesc, acesta trebuind chipurile reformat prin intervenția salvatoare a puterii politice. Cuza inaugura astfel o atitudine care se va regăsi și mai târziu în istoria noastră, Antonescu, de exemplu, considerându-se printre altele și salvator al Bisericii noastre decăzute. Și acest gen de intervenții se pot regăsi în spațiul ortodox al epocii, controlul țarului asupra Bisericii Ortodoxe Ruse fiind chiar mai apăsător decât la noi.  La toate acestea se adaugă însă dezinteresul profund al autorităților române, care, având scopurile politice atinse, vor neglija sprijinirea materială a Bisericii căreia, după ce statul îi confiscase averile, acesta era dator, cel puțin moral, să o ajute din punct de vedere material. Situația Bisericii Ortodoxe din Vechiul Regat se va caracteriza prin lipsuri materiale acute și un control strict din partea politicului, chiar dacă guvernanții, confruntați cu numeroasele frământări provenite din interiorul clerului, vor adopta unele măsuri, care se vor dovedi în cele din urmă simple paleative.

Proclamarea independenței a trebuit însă urmată și de o hotărâtă acțiune militară împotriva armatelor otomane, precum și de recunoașterea ei de către marile puteri de atunci ale Europei.

Ca și în alte momente cruciale din istoria noastră Biserica Ortodoxă Română a fost și de această dată prezentă alături de ceilalți fii ai poporului român prin reprezentanții bisericii: preoți, călugări și ierarhi care au sporit în sufletele ostașilor compatrioți curajul și bărbăția întărindu-le încrederea în biruința deplină și în drepatea cauzei pentru care luptau. Servicii divine, pastorale, cuvântări, contribuții, bănești la procurarea de arme și echipament militar, asistență sanitară acordată răniților în spitalele armatei și ale Crucii Roșii dar și prezența preoților și a călugărilor pe front în calitate de confesori și combatanți sunt numai câteva din modalitățile prin care Biserica a sprijinit înfăptuirea acestei cauze naționale.

1. Lupta bisericii împortiva puterii politice

Conflictele încep cu opoziția categorică a mai multor ierarhi față de legea din 1865, pe motivul evident de necanonicitate, fiind sprijiniți în demersurile lor de Patriarhia ecumenică, dar și de marele ierarh ardelean Andrei Șaguna, aflat atunci la apogeul influenței sale în spațiul ortodox transilvanean. Abia în decembrie 1872, prin noua Lege canonică a Bisericii Ortodoxe Române, se preciza că episcopii sunt aleși, doar de membrii Sinodului, alături de toți deputații și senatorii ortodocși în funcție. Cercul celor eligibili era extrem de restrâns: episcopii erau aleși din rândul arhiereilor titulari (opt la număr), iar mitropoliții din cei șase episcopi.

Deși aparent legea marca o întoarcere la vechile canoane, ea nu a făcut decât să mascheze intervenția politicului în alegerea ierarhilor, pe care legislația lui Cuza îl arăta cât se poate de limpede. Politicianismul românesc, extrem de nociv, se va manifesta astfel din plin și în Biserică, prin alegerea numai a acelor persoane fidele partidului aflat la putere. Trebuie menționată aici una dintre bolile de care suferă și azi oamenii politici de la noi, anume critica extrem de virulentă a măsurilor luate de putere atunci când propriul partid se află în opoziție și păstrarea acestora neschimbate și utilizarea în folos propriu în momentul în care situația se schimbă.

Chiar dacă amestecul grosolan în viața Bisericii este o creație a liberalilor, conservatorii, în momentul în care au ajuns la putere, nu au pregetat să se folosească de tradiția creată de inamicii lor politici. Era de ajuns ca ceva să nu convină, pentru ca scaunul unui ierarh "recalcitrant" să se clatine, lista acestor abuzuri fiind deosebit de lungă, dacă avem în vedere timpul, totuși scurt, de la adoptarea legii din 1872 și până la primul război mondial. Astfel, mitropolitul Iosif Gheorghian este obligat să-și dea demisia (1893), în urma refuzului său de a accepta Legea clerului mirean și a seminariilor, propusă de Take Ionescu. În locul său este instalat mitropolitul Ghenadie Petrescu, cu ajutorul conservatorilor. În timpul guvernării liberale (1896), acesta este acuzat de încălcarea mai multor canoane. Acestea sunt clare în ceea ce privesc condițiile în care poate fi acuzat și judecat un episcop, rolul esențial jucându-l Sinodul, singurul care poate da pedepse pe linia bisericească. Or, pentru a păstra o aparență de legalitate, Partidul Național Liberal, care urmărea îndepărtarea lui Ghenadie, a făcut în așa fel încât acesta să fie judecat de Sinod.

2. Atitudinea Episcopului Melchisedec Ștefănescu față de războiul pentru Independență

Dorința poporului român pentru dobândirea independenței a găsit în episcopul Melchisedec Ștefănescu pe unul dintre cei mai devotați și hotărâți sprijinitori ai ei. În rand cu ceilalți ierarhi ai țării el a îndemnat cu cuvântul și cu fapta pe clericii și pe credincioșii din Eparhia Dunării de Jos unde păstorea atunci să ajute financiar și material armata de pe front, răniții din spitale și familiile acestora.

Cum era și firesc episcopul Melchisedec a dat, personal cel dintâi exemplu. Pentru atitudinea sa caritativă a primit la 22 mai 1877 o scrisoare redactată în românește de la consulul rus prin care acesta îi mulțumea pentru donarea a 2,400kg. ceai, 32 kg zahăr și a două bucăți de pânză în lungime de 72 coți destinate ambulanței armatei imperiale. Episcopul a făcut și alte donații iar la 6 și 8 septembrie 1877 a rânduit ca în toate bisericile de Eparhie să se facă parastas pentru ostașii români căzuți la Plevna, iar pe 16 septembrie a trimis clerului și credincioșilor o Pastorală în limbile română, rusă și bulgară. Pastorala a însuflețit mulțimile care au donat o însemnată cantitate de alimente, îmbrăcăminte dar și bani.

Adevărat păstor episcopul Melchisedec a rămas în mijlocul credincioșilor în grelele momente ale războiului deși obligații oficiale reclamau prezența sa în București. El a trăit sincer grozăviile războiului dar și speranța fermă că sângele vărsat va rodi libertatea popoarelor creștine. După încheierea războiului episcopul Melchisedec a săvârșit la Ghecet – Smârdan în Tulcea în prezența domnitorului și a guvernului țării, slujba Te-Deumului. Tot din îndemnul episcopului Melchisedec Ștefănescu preoții din eparhia Dunării de Jos au fost solicitați să facă rugăciuni pentru cei căzuți iar numele lor să fie scrise pe plăci de marmură ce se păstrează până astăzi în biserici și să se ridice în memoria lor monumente commemorative.

Din contribuția preoților din Eparhia sa s-au ridicat mai multe monumente cum sunt cele de la Galați de lângă Gară ,,ridicat in cinstea bravilor ostași căzuți în luptele pentru independența statului român,, și cel de la Tulcea ,, ridicat ca simbol al eroismului poporului nostru și veșnica amintire a readucerii Dobrogei la căminul stămoșesc,,.

Episcopul Melchisedec a rânduit ca în biserici să se citească Proclamația guvernului român ce a fost dată la Brăila la 14 noiembrie 1878 și adresată tuturor locuitorilor din această zonă a țării indiferent de naționalitate sau religie.

Pentru atitudinea și contribuția sa la actul independenței Melchisedec pe lângă mulțumirile binemeritate a primit și distincția ,,Crucea de mare ofițer,,.

Cinstirea celor care s-au jerfit pentru ca ,,să cânte libertatea pe maluri dunărene,, a devenit în ceea ce-l privește pe Episcopul Melchisedec o datorie de conștiință pentru tot restul vieții ei fiind pomeniți la fiecare slujbă a Bisericii.

3. Sărăcie și degradare

După cum se poate observa, de la sfârșitul secolului al XIX-lea Biserica Ortodoxă din Vechiul Regat a dus-o într-o criză continuă, aceasta fiind de fapt consecința, metastază, problemelor acumulate în timp, corpul clerical fiind, în marea lui majoritate, într-o situație din cele mai jalnice, care a stimulat dezbinarea, o ostilitate profundă instalându-se între ierarhie, preoții de mir și monahi. Cauza principală a fost una din cele mai lumești: lipsa de bani pentru a se finanța activitățile Bisericii și subzistența unui corp preoțesc care crește în mod exponențial, prin hirotonii făcute fără nici o socoteală, fără a se ține seama de nevoile reale ale credincioșilor.

Sute de preoți fără parohie stau la porțile cimitirelor, așteptând un convoi mortuar. Nici cei plătiți de stat nu o duc mai strălucit, deoarece sumele acordate sunt simbolice, iar ierarhia nu poate să facă nimic, pentru că toată chestiunile administrative și financiare care țin de Biserică sunt controlate și administrate de stat, iar acesta este mai mult decât zgârcit când vine vorba să se dea bani Bisericii. Totuși, pentru preoții de mir ierarhia bisericească devine principalul dușman, considerându-se că aceasta nu vrea să facă nimic pentru a îmbunătăți situația existentă, mulțumindu-se să-și mențină privilegiile proprii. Începe o luptă fără menajamente, care s-a lăsat și cu atentate. Și deoarece episcopii și mitropoliții proveneau din mediul monastic, ostilitatea preoților de mir s-a extins cu repeziciune și asupra călugărilor, punându-se chiar problema desființării mănăstirilor. Cererile rebelilor au fost răspândite prin ziare precum Deșteptarea, Ecoul Moldovei sau Biserica română, principala revendicare fiind participarea la viața Bisericii în cadrul Sfântului Sinod a preoților, diaconilor și mirenilor. Se credea că astfel se putea îmbunătăți situația materială și spirituală a preoților și, fapt important, organizarea bisericească a Vechiului Regat se armoniza cu cea a ortodocșilor din Transilvania, care se administrau după statutele elaborate de Andrei Șaguna. Pentru a răspunde acestor cereri, se formează în 1883 o comisie a Sfântului Sinod, în care raportorul principal a fost eruditul episcop de Roman Melchisedec Ștefănescu, care elaborează un Studiu despre ierarhia și instituția sinodală în Biserica Ortodoxă a răsăritului în general și despre ierarhia și instituția sinodală în Biserica Ortodoxă Română în special. Aici sunt analizate bazele dogmatice, canonice și după legile țării a cererilor preoților de mir.

Conform lui Melchisedec, Sinodul nu poate fi alcătuit decât din episcopi. El afirmă că "Biserica cuprinde pe toți credincioșii, însă în sens mai restrâns Biserica este ierarhia bisericească. Ierarhia este întemeiată de Hristos prin Apostoli. Autoritatea ierarhiei este o autoritate morală, bazată pe învățătura evanghelică și care tinde la îmbogățirea morală a omenirii, prilej de apropiere de Hristos și prin El de Dumnezeu". El amintește cuvintele Sfântului Ciprian care arată că "Biserica înseamnă poporul și episcopul, episcopul e în Biserică și Biserica în episcop, cine nu e în unire cu episcopul acela nu e nici în Biserică". Melchisedec concepe pe episcop ca învățătorul principal în Biserică, iar în eparhia sa ca pe locțiitorul lui Hristos. Sinodul nu poate fi alcătuit decât dintre egali, iar aceștia sunt episcopii. Sunt analizate și alte modele contemporane de organizare a Bisericilor Ortodoxe (cazul grec, rus), constatându-se că ceea ce se numește acolo sinod este de fapt un comitet sinodal administrativ, în care autoritatea statului este prezentă efectiv (oberprocurorul rus sau procurorul statului la greci), situație pe care episcopul român o respinge categoric.

O mențiune aparte se cuvine făcută asupra aprecierilor lui Melchisedec față de statutul șagunian, ilustrând o concepție foarte diferită de cea a lui Șaguna în ceea ce privesc relațiile dintre stat – biserică și corpul social. Iată ce spune episcopul regățean: "Andrei Șaguna a combinat toate mijloacele, ce i-au dictat înțelepciunea și cultura ca să ridice Biserica. El a adunat sub steagul Bisericii toate energiile românilor pentru apărarea Bisericii și a națiunii. Pentru ridicarea culturii poporului s-a îngrijit de organizarea învățământului, pe care l-a pus sub oblăduirea Bisericii. El nu a putut să stea strict canonic, care mărginește acțiunea Bisericii mai mult la doctrină și disciplină bisericească, celelalte trebuințe îndeplinindu-le statul civil. Șaguna a trebuit să angajeze în organizarea sa bisericească întreaga națiune".

Iată deci că în viziunea lui Melchisedec, organizarea șaguniană, deși de toată lauda, este un caz excepțional, care uzurpă atribuții ce normal aparțin statului. În fața unui stat ostil sau indiferent, Șaguna a fost obligat la această atitudine. Ea nu se poate aplica într-un stat în care Biserica Ortodoxă este dominantă.

4. Biserica – Stat, înțeleasă greșit

Mai târziu unora le-a părut ciudat că marele spirit care a fost Melchisedec a scris așa ceva în 1883, când în divanul ad – hoc al Moldovei de la 1857 afirmase că "preoțimea de mir trebuie să ia parte la sinod: a) căci aceasta este o datină veche întrebuințată în toate sinoadele ecumenice și locale; b) căci episcopii cârmuiesc Biserica în faptă, cea mai mare parte prin preoțimea de mir; c) căci preoții de mir sunt partea de cler care trăiește nedezlipit de lume și cunoaște mai bine nevoile și suferințele ei; d) căci în reprezentația Bisericii trebuie să fie reprezentate toate interesele Bisericii, precum în adunarea națională toate acele ale națiunii; e) căci firmanul de convocare a divanurilor ad-hoc, care cheamă la reprezentare toate interesele societății noastre, dă drept de reprezentație și preoților mireni", atitudine sprijinită entuziast de Mihail Kogălniceanu. Să se fi schimbat așa de mult Melchisedec Ștefănescu în momentul când a devenit episcop, numit de altfel direct de Cuza, în prima eparhie întemeiată prin decret domnesc, Dunărea de Jos? Să fi fost obligat de presiunile celorlalți episcopi, care nu agreau să împartă puterea lor cu vreo adunare? Pot și acestea să constituie o explicație, dar la fel de bine se poate porni de la Legea sinodală propusă de Cuza. Domnul propusese constituirea unui Sinod permanent al Bisericii Ortodoxe Române, din care urma să facă parte și preoți de mir și laici, care urmau să administreze treburile interne ale Bisericii în probleme legate strict de religie. Ea a fost respinsă de corpul episcopal din Vechiul Regat deoarece acest sinod ar fi putut să legifereze și în chestiuni de dogmă, treburi în care preoții de mir și mai ales laicii nu ar avea ce căuta.

Melchisedec înțelege conceptul de sinodalitate în acest sens restrictiv, de adunare a episcopilor care legiferează în materie de dogmă, sinoadelor instituite de Șaguna nepotrivindu-li-se termenul acesta. Preocupat să arate ce este cu adevărat Sinodul și adevărata sinodalitate, episcopul romașcan nu percepe că sinodalitatea lui Șaguna este strâns legată de autonomia Bisericii, concept care nu se întâlnește nicăieri în textul lui Melchisedec.  El vede activitatea lui Șaguna ca un surogat pentru statul absent, ca ceva menit să sprijine temporar mișcarea națională românească din Transilvania, fără să înțeleagă că Biserica trebuie să fie în mod principial autonomă, nu numai dogmatic, dar și din punct de vedere administrativ, iar câmpul de acțiune al acesteia în societate trebuie să fie mult mai larg decât slujirea liturghiei sau marcă a identității. Este un mod fals de a înțelege simfonia dintre stat și Biserică, prin punerea tuturor aspectelor de ordin economic și administrativ sub controlul statului, care, în afară de chestiunile de ordin dogmatic, legiferează în toate domeniile vieții bisericești, Melchisedec apărând astfel principiul Bisericii de stat.

Acest principiu se regăsea în diverse state europene, dar acolo statul avea în mod efectiv grijă de Biserică, acordându-i subvențiile necesare, în timp ce statul român o neglija cu totul. Conceptul de Biserică de stat, care stârnește azi mânia unora dintre istoricii de azi împotriva Ortodoxiei românești, nefiind, ca multe dintre cele existente în societatea românească, decât o formă fără fond. Mai potrivit ni s-ar părea să vorbim de o Biserică aservită diverselor interese politice.

Activitatea Episcopului în Sfântul Sinod

În 1879, Constantinopolul refuza să-și dea binecuvântarea pentru hirotonirea de noi arhieri vicari în vederea completării numărului membrilor Sinodului, episcopul Melchisedec, care redactase scrisoarea către Patriarhie 11, arăta: „înalta Voastră Sanctitate, în îngrijirea sa pentru prosperitatea Bisericii lui Hristos, credem că nu va rămâne indiferentă, nici va voi a contribui la paralizarea înaltei Instituțiuni Sinoadele în România, ci, mai vârtos, în zelul său de primul Arhipăstor și Părinte al Bisericii Ortodoxe, nu va întârzia a da binecuvântarea Sa…" în numeroase rânduri, învățatul Melchisedec a cerut ca Sinodul să aibă o cancelarie, condusă de un director, care trebuie să fie „o persoană erudită în ale Teologiei, în canoanele și disciplina bisericească, pentru ca el, prin știința sa și prin lucrările sale, să poată ajuta și înlesni lucrările Sfântului Sinod și la trebuință să stăruiască unde se cuvine pentru efectuarea lor ; de asemenea, o bibliotecă și o arhivă, ambele necesare trebuințelor sale speciale, și de care va răspunde același director" .

Consecvent în atitudinea de apărător al autorității Sfântului Sinod și sincer în opinii, episcopul Melchisedec atrăgea atenția sinodalilor că trebuie „să fie cu mare băgare de seamă asupra hotărârilor luate" și „să nu se treacă ușor asupra unei chestiuni tratată și decisă odată de Sfântul Sinod" . Pe linia apărării autorității sinodale se înscrie și campania de lămurire pe care a dus-o după unificarea bisericească survenită ca efect al Unirii din ianuarie 1859 : „Sinodul este, după canoane, forul suprem de conducere în Biserică,,.

Să mai precizăm că episcopul Melchisedec Ștefănescu a fost unul dintre promotorii înființării și organizării Sinodului general. Cu toate că acest organism s-a întrunit doar în sesiunile din anii 1865 și 1867, iar hotărârile adoptate n-au fost puse niciodată în practică, totuși, strădaniile depuse de episcopul Melchisedec sunt dintre cele mai lăudabile și ele se reflectă în propunerile formulate și în cele 12 proiecte de legi și 18 regulamente pe care le-a alcătuit ca membru în diferitele comisii sinodale. Unele dintre ele au servit ca îndreptar pentru noua organizare din anul 1872, iar celelalte au fost reluate în cadrul Sinodului canonic. Menționăm, de asemenea, că după ce Sinodul se constituie canonic prin Legea pentru alegerea mitropoliților și episcopilor eparhioți, cum și a constituirii Sfântului Sinod al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române, din 14 decembrie 1872, cunoscută și sub numele de Legea Organică, episcopul Melchisedec Ștefănescu s-a preocupat în permanență de consolidarea acestui forum de conducere, dovedind calități de priceput organizator, deosebit simț practic și temeinice cunoștințe de Drept bisericesc.

Începând din anul 1873 și până în 1891, cu unele intermitențe, episcopul Melchisedec Ștefănescu a fost sufletul și ideologul său. Măsurile și regulamentele care au statornicit organizarea Bisericii Române pe fundamente canonice, istorice și dogmatice și au ridicat-o la demnitatea și poziția la care o îndreptățea întreg trecutul său de mărturisire ortodoxă și intrajutorare creștină, sunt rodul gândirii și condeiului acestui învățat și luminat ierarh. O prezentare amănunțită a tuturor acestora ar depăși cadrul acestei lucrări, care își propune să stăruie numai asupra celor mai caracteristice și definitorii trăsături pentru activitatea sa.

Chiar din prima ședință a Sfântului Sinod, 1 mai 1873, episcopul

Melchisedec a fost desemnat în comisia însărcinată cu elaborarea proiectului de regulament al acestuia iar la cea din 9 mai, același an, în comisia pentru chibzuirea și alegerea efigiei ce urmează a se pune pe sigiliul Sfântului Sinod.

Vor urma apoi unul după altul, desigur cerute și impuse de trebuințele Bisericii noastre și nu dintr-o ambiție personală cum l-au acuzat mai târziu potrivnicii săi , regulamentul pentru disciplina bisericească votat în unanimitate ; proiectul de regulament pentru înmormântări și pomeniri, relativ la înmormântarea preoților ; proiectul de regulament pentru procedură în materie de judecată bisericească %, admis de asemenea în unanimitate ; proiectul de regulament referitor la poziția seminariștilor ; proiectul de regulament pentru atribuțiunile de precădere ale mitropolitului-primat al României împreună cu expunerea motive a cărui alcătuire a fost provocată de prohodirea rămășițelor domnitorului Cuza ; proiectul de regulament pentru instrucția și educațiunea clerului în România;proiectul de regulament pentru înființarea unui jurnal bisericesc. Acest din urmă proiect este actul de naștere al revistei „Biserica Ortodoxă Română", buletinul oficial de astăzi al Bisericii noastre. În legătură cu acesta episcopul Melchisedec afirma : „Ideea mea este să avem mai întâi un jurnal care să apere Biserica noastră contra bârfitorilor din ziua de astăzi. Sunt fel de fel de jurnale care se leagă de Biserică și o batjocoresc în tot felul. Trebuie să avem un jurnal care să nu facă nicidecum politică ci să apere Biserica".

Episcopul Melchisedec Ștefănescu nu se mulțumea, însă, numai cu alcătuirea, propunerea și aprobarea acestor regulamente. Dorea ca ele să fie cunoscute și puse în practică de fiecare cleric. „Preoții noștri nici nu știu, nici nu au cunoștință de dânsele, afirma el. Noi dăm preoților povățuiri și instrucțiuni citându-le articole din regulamente fără ca ei să aibă cunoștință de dânsele. De aceea, rog să se facă mai curând o edițiune de toate aceste regulamente, începând cu Legea Organică a Bisericii, publicând într-o carte toate regulamentele Sfântului Sinod câte s-au făcut în deosebite timpuri, cu sancțiunea lor, cu data și cu toate formalitățile. Să se tipărească în număr de câteva mii și să se împartă la fiecare preot pentru a le avea la îndemână spre a ști care-i sunt datoriile lui,,.

CAPITOLUL III

Activitatea Ecumenică și Academică a Episcopului Melchisedec

După cum se cunoaște o contribuție importantă la dezvoltarea Mișcării Ecumenice o aduce astăzi ecumenismul practic dialogurile teologice și preocuparea permanentă pentru păstrarea echilibrului dintre dimensiunea verticală și aceea orizontală a slujirii creștine, ca expresie a legăturii indisolubile dintre unitatea Bisericii și unitatea întregii familii umane.Bazat pe egalitatea și libertatea deplină de organizare și manifestare, ecumenismul practic a devenit o tradiție în viața Bisericilor și a Cultelor din România . De la început, ecumenismul practic local în țara noastră a urmărit și a promovat cunoașterea și apropierea dintre Biserici pentru refacerea unității creștine : înfrățirea credincioșilor de diferite naționalități în vederea întăririi unității naționale, precum și sporirea contribuției teologiei românești la dezvoltarea Mișcării Ecumenice prin aprofundarea temelor legate de realizarea unității creștine vizibile și a celor legate de marile aspirații ale lumii contemporane : pacea, dezarmarea, cooperarea și progresul general uman. Elemente ale ecumenismului practic local au apărut la noi încă din a doua jumătate a secolului trecut și ele se întâlnesc în special în gândirea și activitatea episcopului Melchisedec Ștefănescu. Blând din fire și sincer, adversar al fățărniciei și tenace apărător al Ortodoxiei, episcopul Melchisedec s-a purtat cu înțelegere față de toți fiii rătăciți temporal pe la diferitele confesiuni eterodoxe. Pentru bunul mers al treburilor religioase în țară zelosul ierarh a cerut ca Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice să se ocupe îndeaproape, această instituție, având cunoștință de toate câte se petrec în cadrul Cultelor și să ia măsuri reclamate de conservarea și existența națională a românilor.

Dragostea lui pentru neamul și Biserica din care s-a ridicat și pe care le-a slujit cu devotament nemărginit nu l-au împins însă la exagerări. El a nutrit stimă și respect față de aderenții celorlalte confesiuni din țara noastră, care, la rândul lor, l-au prețuit și i-au arătat caldă afecțiune. Cu prilejul instalării sale în scaunul eparhial de la Roman delegați ai tuturor naționalităților din localitate, precum : armeni, germani, lipoveni și evrei au venit să ureze noului episcop bună venire, asigurându-1 de stima și respectul lor. Episcopul Melchisedec a vizitat și el bisericile de alt rit din Roman. Pretutindeni a fost primit cu bucurie, mai cu seamă de armeni, pentru care era un eveniment mare și neașteptat intrarea unui episcop ortodox în biserica lor.

Nu-1 vizitau numai ortodocșii ci și armenii și israeliții, va mărturisi și unul din numeroșii săi ucenicii și stipendiați, în orașul Roman, când se întâlneau cu el, evreii se plecau cu mare respect, stând cu capul descoperit până se depărta trăsura. Armenii de asemenea. Foarte tulburați și mâhniți de moartea preotului lor în Sfântul Altar, chiar în ziua de Paști, ei au închis biserica. Solicitând sfatul lui Melchisedec acesta le-a spus : „Să nu fiți deloc mâhniți. Moartea unui preot în slujba Domnului și în ziua cea luminată a Sfintei Învieri este cea mai frumoasă moarte aleasă de Dumnezeu și cinstită de oameni. Aș fi fericit să mă învrednicesc și eu de astfel de moarte, în ceea ce privește biserica iarăși să nu vă întristați. Nu poate fi vorba de profanarea ei. Trebuie curățit frumos și eu vă voi trimite un preot care să facă aghiasmă și să o sfințească,,.

Episcopul Melchisedec a depus eforturi susținute pentru a cunoaște învățătura dogmatică, organizarea administrativă și canonică și mai ales, cultul diferitelor confesiuni din Roman. Lucrările sale conțin date prețioase despre împrejurările istorice în care ei au ajuns pe meleagurile noastre, motivele care i-au determinat să plece din țările lor de baștină, despre numărul localităților în care s-au stabilit, drepturile religioase care li s-au acordat, precum și modalitățile de dialog interconfesional.

Spirit ecumenic, episcopul Melchisedec susținea ca acei care doresc să intre în rândurile Bisericii Ortodoxe Române și au fost botezați valid deci mărturisesc credința în Sfânta Treime , să nu fie rebotezați pentru a nu le jigni religia și a nu închide ușa Bisericii noastre acelora ce o caută și voies să o îmbrățișeze cu credință. Sunt persoane neortodoxe care voiesc să îmbrățișeze învățăturile și credința Bisericii noastre, pe care o cunosc ca fiind mai bună, mai blândă și mai liberală . Scoțând în evidență atitudinea tolerantă, cu adevărat ecumenistă a Bisericii Ortodoxe Române, în contradicție cu acțiunile prozelitiste, neconforme cu spiritul Evangheliei, practicate de Biserica Romatio-Catolică, episcopul Melchisedec arăta : „Noi însă nu facem așa. ci la caz de nevoie înmormântăm pe catolici în cimitirele noastre și încă cu toată rânduiala creștinească a Biserici noastre ; nu-i îndepărtăm nici de la celelalte Taine ale Bisericii, la cazuri de nevoie, când ei nu au preoți de-ai lor. Și aceasta o facem pentru că suntem toleranți și Biserica noastră este tolerantă în adevăratul înțeles și nu este deprinsă a viola conștiința religioasă, până și a necreștinilor" .

1.Activitatea în cadrul Academiei Române

Anul 1890 reprezintă un an de vârf pentru activitatea episcopului Melchisedec în cadrul Academiei. În acest an el a citit în incinta supremului forum al culturii românești una din cele mai valoroase lucrări ale sale Biserica Ortodoxă în luptă cu protestantismul, în special cu calvinismul, în veacul al XVII-lea și cele două sinoade din Moldova contra calvinilor. Încă din ședința din 16 martie, prezidată de regele Carol I, episcopul Melchisedec a prezentat o interesantă expunere de motive din care redăm : „…în trecutul său România a avut în tot timpul bărbați mari și a luat parte la evenimentele însemnate ale lumii. Precum patria noastră nu a fost străină de întâmplările politice, astfel a fost conlucrat pe tărâm bisericesc. România ortodoxă — de sus până jos — a participat la cele mai mari mișcări din veacurile trecute în lumea creștină în genere și în Ortodoxia răsăriteană în special. Istoria noastră acum se luminează prin descoperirile bărbaților râvnitori de știință și iubitori de națiune. Aceste descoperiri vor face posibilă scrierea istoriei naționale în toate manifestațiile ei. Cronicarii noștri au făcut mari servicii păstrând, în aducerea aminte a posterității, întâmplările trecute ; dar ei enumerau mai mult evenimente politice. Puține ne spun însă cronicarii despre viața poporului, despre cultura nației, în partea aceasta Biserica este cea dintâi care are un mare titlu la atenția noastră, în mișcările bisericești cele două sinoade din Moldova sunt episoade însemnate ale vieții culturale românești. Despre aceste sinoade, foarte importante, puține ne spun vechii noștri istorici. Letopisețele nu ne vorbesc nimic despre ele. Cantemir amintește în treacăt, despre sinodul împotriva iconoclaștilor — cum numește el sinodul din Iași. Amănunte însă despre acest sinod aflăm la scriitorii greci și slavi. Ele dovedesc viul interes al țării în toate afacerile Ortodoxiei din acel timp. Putem zice că nu se știe ce s-ar fi ales de Biserica Ortodoxă dacă românii nu i-ar fi dat energic sprijin material, moral și politic. România a ținut cap sforțărilor ce făceau calvinii și protestanții în general pentru ca românii să se lepede de credința lor, de Ortodoxie, și să îmbrățișeze confesiunea lor. România a ținut atunci în mâinile ei soarta Bisericii Ortodoxe. Aceasta m-a îndemnat a strânge datele necesare acestei mari mișcări și a scrie cursul întâmplărilor din aceste două sinoade din care la unul a luat parte toată Biserica Ortodoxă, la celălalt mai ales Biserica Românească" .

În cadrul ședinței din 17 martie, când s-a dat citire și procesului verbal al secțiunii istorice pentru ședința din 8 ale aceleeași luni prin care se propunea publicarea acestei valoroase lucrări, s-a discutat și problema restaurării picturii bisericii Trei Ierarhi — din Iași în care se cuprindea și reprezentarea sinoadelor din 1642 și 1645. Despre ultimul episcopul Melchisedec a susținut că „este un fapt istoric de cea mai mare însemnătate, pentru că întâia oară clerul român din ambele Principate s-a unit într-un sinod național, după împăcarea dintre Vasile Lupu și Matei Basarab (…). împreună cu Kogălniceanu, Barițiu, Sturdza și Hașdeu, episcopul Melchisedec a fost: ales în același an 1890 ședința din 6 martie, în comisia pentru redactarea adresei către principele de Neapole, care fusese ales membru onorar al Academiei Române ; însărcinat să traducă din slavonă cinci documente dăruite Academiei de V. Pleșoianu, pentru care a primit mulțumiri — ședința din 12 martie și documentul din 1639, prin care Matei Basarab întărea unor mănăstiri dreptul de a cumpăra moșii, țigani și vecini – ședința din 1 martie. De asemenea, a fost ales — ședința din 23 martie în comisia de 9 pentru cercetarea publicațiilor care urmau să fie premiate pe anul următor — 1891.În acest an Academia Română împlinea 25 de ani de la constituirea sa. S-au organizat întruniri și ședințe festive, la care, din păcate, episcopul Melchisedec nu a putut participa din motive de sănătate. El a trimis însă următoarea telegramă de felicitare, care s-a citit în ședința din 2 aprilie : „Starea sănătății nepermițându-mi a lua parte la lucrările Academiei din sesiunea prezentă, regret foarte că nu pot participa nici la serbarea jubileului de 25 de ani ai existenței Academiei noastre. De aceea, felicit cordial, din depărtare, Academia, urându-i nesfârșite jubileuri pe calea luminării și a progresului intelectual și național al României. Să trăiască Academia Română ! Salutare frățească onorabililor ei membri" — Episcop Melchisedec

Din aceleași motive el a trimis prin poștă și raportul despre lucrarea intitulată Istoria sacră a Noului Testament, de B. Constantinescu și fratele său arhiereul Calistrat Orleanu, citit în ședința din 3 aprilie. Deși recomandată pentru premiere episcopul Melchisedec a fost de altă opinie : „Cartea în discuție este o traducere din limba germană de dl. Bărbu Constantinescu. Ea a fost supusă de Ministerul de Culte la cercetarea și aprobarea Sf. Sinod în sesiunea din toamna anului trecut, ca o carte didactică pentru învățământul religios. în Sf. Sinod s-a constatat câ acest manual are mai multe defecte și s-au invitat autorii a corige lucrarea și atunci ea va fi aprobată de Sf. Sinod. Autorii au replicat că nu pot face acele îndreptări din cauză că au tipărit mai multe mii de exemplare ; au promis că vor face acele îndreptări la o a doua ediție Plată pentru lucrare, câștig din vânzare și, în fine, premiu la Academie pentru o traducere ! Mi se pare o pretenție exagerată și nedreaptă din partea autorilor. Fără comentarii !,,

1892.Este ultimul an de activitate al episcopului Melchisedec în cadrul Academiei Române și ultimul an din viață ! Procesele verbale îl mai amintesc doar de două ori. Prima dată în cadrul ședinței din 14 martie, când s-a citit o scrisoare a sa trimisă cu „traducerea exactă a unui poem armenesc din sec. XVI intitulat „Lamentațiuni asupra armenilor din Valahia scrise de diaconul Minas din Tocat". Textul armenesc a fost copiat de pe un vechi manuscris din mănăstirea Sf. Lazăr a mechitariștilor de la Veneția și fusese dăruit Academiei de dr. N. Calinderu, împreună cu o traducere franceză inexactă. Traducerea românească a fost efectuată pentru Melchisedec de Luca Samarcaș, fost profesor la școala armeană din Iași. A doua oară, ședința din 23 martie, când Melchisedec este amintit tot în legătură cu acest manuscris armenesc, a cărui publicare a fost aprobată, cu condiția însă ca el să fie însoțit de un studiu critico-istoric asupra temei . Deși episcopul Melchisedec și-a asumat această sarcină trasată de Academie el nu a mai putut-o duce la îndeplinire, moartea surprinzându-1 la 16 mai.

Un aspect mai puțin subliniat privindu-1 pe episcopul Melchisedec Ștefănescu ca academician este acela referitor la influența pe care a exercitat-o asupra unora dintre apropiații săi în favoarea Academiei Române. Un exemplu. La îndemnul său loan Costache Agarici, din Roman, trece în posesia acestuia moșiile sale de Ia Moara Grecilor și Muntenii de Sus de lângă Vaslui, iar Tache P. Anastasiu din Tecuci întreaga sa avere. În baza acestor donații Academia Română a înființat mai multe școli profesionale venind astfel în sprijinul ridicării culturale a poporului român. El însuși a dat un pilduitor exemplu făcând donații Academiei atât în timpul vieții cât și prin dispoziții testamentare, fapt care-1 înscrie printre cei care au îmbogățit patrimoniul celui mai reprezentativ forum cultural al țării.

Alături de donațiile altor clerici ortodocși români biblioteca sa una dintre cele mai bogate la vremea respectivă —, și colecția numismatică au devenit astfel un mijloc de culturalizare și un bun al tuturor. Episcopul Melchisedec Ștefănescu și-a înscris numele cu litere de aur în cartea Academiei Române. Așa cum s-a mai afirmat el este cel dintâi reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române, și până acum, și singurul ierarh român din Regat ales direct membru titular în acest forum.

Aici la Academie episcopul Melchisedec Ștefănescu s-a aflat în mediul său, bogățindu-și cunoștințele și dăruind ale sale altora. Locul său la Academia Română, sublinia chiar adversarul B.P. Hașdeu, nu a fost „o simplă coincidență politică sau greșeală de adresă, se cuvenea lui în toată puterea cuvântului. În episcopul Melchisedec strălucea munca literară, iar ca academician va rămâne cu tot dreptul în panteonul nostru național, pentru că alegerea lui ca membru activ al Academiei Române nu s-a datorat nici numelui său de familie, nici vreunei influențe lăturalnice, ci numai personalității lui și valoarei reale a operei. In rândul academicienilor episcopul Melchisedec s-a bucurat de stimă și considerație, atât în timpul vieții, cât și după moarte. Academia Română i-a acordat cuvenitul respect și la trecerea sa la cele veșnice, când 1-a delegat pe reputatul arheolog și istoric Grigorie Tocilescu, care a rostit și un necrolog , și la parastasul de 40 de ani (mai, 1932), săvârșit la Roman . De asemenea, în anul 1942. cu prilejul semicentenarului morții sale. Academia Română 1-a comemorat „într-o ședință intimă prin glasul istoricului Ion Nistor" și printr-o comunicare la radio, ținută de preotul academician Niculae M. Popescu operelor pe care le-a conceput și publicat"

Concluzii

Visterie de daruri, puse în slujba Bisericii și a neamului românesc, episcopul academician Melchisedec Ștefănescu al Romanului rămâne una dintre cele mai însemnate personalități și unul dintre cei mai de seamă ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române. Superioritatea spirituiui, bogăția cunoștințelor și tezaurul virtuți1or îl recomandă și îl definesc.

Viața sa a urmat un drum plin de lumină și de împliniri treptate de la început pâna la sfârșit, impresionând prin echilibru, prin armonie, multă muncã și perseverențã continua întotdeauna ascensiune, spre mai mult. Om de mare cultura și sensibilitate episcopul academician Melchisedec Ștefãnescu a fost un bun păstor al turmei sale ce a urmărit progresul, a fost un apostol ce a răspândit gândurile și simțirile sale ortodoxe românilor de pretutindeni și a urmărit sa slujească interesele majore ale Bisericii.

Prin trăire dar și prin vasta lui cultură a încercat să fie mereu alături de popor, de credincioșii săi punând la inimă toate dorințele și aspirațiile celor din epoca în care a trăit. A încercat să se identifice cu ele și să le sprijine din toate puterile lãsând, în istoria noastră bisericeascã, una din cele mai strälucite pilde de slujitor al Bisericii și apărător al patriei.

Devotat slujitor al Altarului strãmoșesc episcopul Melchisedec nu uitat însă nici o clipă care este misiunea lui ca slujitor că are de îndeplinit o misiune deosebit de importantã, aceea de a pregăti poporul în dezvoltarea lui culturală internã, de a-i întãri pe calea adevãruiui și virtuții, aceea de a-i forma sufletește și duhovnicește spre a putea progresa pe scara virtuților. Prin legäturile pe care le-a întreținut cu ierarhii din provinciile române aflate atunci sub stäpânire străinã, episcopul academician Melchisedec Ștefänescu, a demonstrat că era un simbol activ al promovării ecumenismului dar și a unitãții noastre naționale.

Meritul incontestabil al rezolvării problemelor majore care se puneau Bisericii Ortodoxe Române la acea vreme,în a doua jumătate a veacului trecut, după constituirea statului român modern când a apărut necesitatea organizãrii formelor noi ale vieții noastre bisericești care în mare parte se păstrează până în zilele noastre le datorăm acestui mare orator,episcopul Melchisedec Ștefănescu.

După cum am menționat în prezentarea sa, nu a existat sector de activitate bisericească în care acest neobosit ierarh să nu fi depus suflet. Întotdeauna și-a spus cuvântul, a încercat o schimbare sau a venit cu o soluție : Organizarea centrală și recunoașterea poziției Bisericii Ortodoxe Române în concertul larg al Ortodoxiei ecumenice; pregătirea și disciplina clerului; învățământul teologic se-minarial și superior ; ecumenismul general și cel local sunt tot atâtea domenii care au găsit în preocupările și activitatea acestui erudit și neobosit ierarh un vast câmp de manifestare. Numeroasele propuneri prezentate Sfântului Sinod precum și regulamentele și rapoartele temeinic documentate și judicios argumentate, au rămas mărturie peste vremuri a spiritului său umanist, care s-a ridicat în sfera marilor înălțimi ale culturii și civilizației, acolo unde numai vulturii cei puternici pot răscoli văzduhul cu aripile lor. Dacă în opera de înfăptuire a Unirii Principatelor, din 1859, episcopul Melchisedee Ștefănescu și-a înscris numele ca un pasionat și hotărât unionist, iar în războiul din 1877 a dat dovadă de un înflăcărat patriotism, sprijinind pilduitor, cu cuvântul și cu fapta, cucerirea independenței de stat, în actul recunoașterii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, din 1885, el rămâne arhitectul edificiului care a înălțat Biserica noastră la demnitatea care i se cuvenea în cadrul lumii creștine.

Biserica noastră Ortodoxă trebuia să-și, oficializeze atunci independența sa ca și statul, pentru că ea era și poate fi pentru națiune punctul ei de reazim cel mai puternic în dezvoltarea morală a poporului, atât de necesară pentru asigurarea dezvoltării politice și naționale.După cum s-a arătat, episcopul Melchisedee Ștefănescu al Romanului are meritul incontestabil de a fi unul din lucrători în această vie sufletească a neamului românesc. Lui îi datorăm toată documentația, toate acele istorice memorii în care se subliniază necesitatea independenței Bisericii Române și însăși necesitatea ei culturală și națională. Pentru a nu aduce prejudicii Ortodoxiei ecumenice și a evita rupturi canonice ireparabile și știind că autocefalia este o realitate care se circumscrie într-o doctrină eclesiologică și tradiție canonică, episcopul Melchisedee a folosit cu multă precauție argumentele de ordin național.

Factorul etnic presupune o anumită înțelegere, deoarece Biserica locală trebuie să fie integrată unui teritoriu delimitat și unui popor particular.,, Această înțelegere însă este circumscrisă de principiile eclesiologiei ortodoxe potrivit cărora Biserica locală nu este un fragment teritorial al Bisericii universale ci manifestarea deplină, dar distinctă, într-un loc, a Bisericii celei una,,.

Împotriva tendințelor și încercărilor prozelitiste desfășurate în vremea sa de unele cercuri romano-catolice și protestante episcopul Melchisedee s-a exprimat fără rezerve și a apărat cu hotărâre tezaurul de credință ortodoxă moștenit de la strămoși.

Multe din ideile ce a formulat și exprimat în referatele și studiile sale privitoare la celelalte confesiuni creștine și pe care le-am analizat în lucrarea de față sunt utile și astăzi în dialogurile interereștine și interreligioase, în care este angajată și Biserica Ortodoxă Română.

Oriunde a poposit a înnoit vreșmântul cel zdrențuit de vitregiile vremii, iar acolo unde a fost cazul a ctitorit din nou arătând întotdeauna și în toate pricepere și inițiativă, dar și exigență și discernământ. În activitatea sa a îmbinat în mod fericit slujirea Sfântului Altar cu lucrarea pentru propășirea țării, fiind la înălțimea preotului și a patriotului, cum apreciau membrii Academiei Române — atunci când i-au elogiat activitatea și meritele. Patriotismul său nu s-a confundat însă cu politica, de vâltorile căreia a căutat să stea cât mai departe, căci, mărturisește el, „membrii clerului de toate treptele nu nimeresc când se amestecă în politică. Rolul lor este apostolatul, știința și moralitatea".

Dorința de a contribui cu toate puterile la cultura clerului, potrivit cu cerințele mereu crescânde ale timpului, 1-a stăpânit în permanență. În aceasta își au originea multe din scrierile sale ca și munca didactică și de organizare ca profesor și conducător de Seminarii Teologice, apoi lupta sa pentru înființarea unei tipografii bisericești cu litere latine ca și strădaniile sale, alături de ale altora, pentru înființarea Facultății de Teologie din București, precum și mai multe memorii, cuvântări și dispoziții testamentare prin care lăsa pentru scopuri de învățământ tot ce nu împărțise în viață ca binefaceri.

Melchisedec s-a străduit din răsputeri pentru un cler luminat și respectat, progresist și patriot, un cler deplin conștient de înalta lui misiune și înzestrat cu mijloace spirituale pentru îndeplinirea ei. Ridicat la demnitatea de ierarh, învățatul Melchisedec nu a înțeles să aibă un rol oarecare. Preocuparea pentru binele și propășirea clerului, a școlilor teologice, pentru bunul mers al Bisericii Române în general și oficializarea poziției sale intercreștine a fost constanta întregii sale vieți și activități; „noi am avut și voim să avem Biserica noastră națională, românească proprie, în care să avem și să auzim limba și cartea noastră românească, așa precum am avut-o și ne-au format-o strămoșii noștri".

Alături de Cuza, Melchisedec trebuie considerat ctitorul Eparhiei Dunării de Jos, așa cum însuși consemnează pe un exemplar de Evanghelie tipărit la Neamțu în 1821 și donat de el. La îndemnul și insistențele sale cel dintâi primat al Bisericii noastre, mitropolitul Nifon Rusescu (1850—1875), căruia îi întocmește la cerere și testamentul, înființează Seminarul care i-a purtat numele și ale cărui fonduri s-au constituit din averea sa.

Cea mai luminoasă figură de chiriarh român și cel mai strălucit și mai învățat apostol al Bisericii Române din sec. al XIX-lea, prelatul nostru cel mai învățat, decanul episcopatului român, fala Bisericii Ortodoxe și adversarul cel mai aprig al schismaticilor și al ereticilor Melchisedec a fost un om cinstit, sincer, modest și, mai presus de toate, om de convingeri și de caracter. Ca om al cărții și al condeiului, din capul locului se vădește, așa cum am văzut, în primul rând ca un erudit teolog. Era versat în toate ramurile teologiei și are meritul de a fi stabilit terminologia teologiei la noi în tratatele de morală religioasă pentru popularizarea unor dogme creștine sau pentru a arăta rațiunea unor practici bisericești și temeinicia lor.

Activitatea și reflecțiile sale exprimă, de fapt, opinia întregii Biserici Ortodoxe Române pentru că ele s-au analizat și aprobat în cadrul forumului ei suprem de conducere și se referă și oglindesc activitatea instituției și a tuturor sectoarelor sale, nu doar preocupările unei persoane. Spirit cultivat și cărturar de formație aleasă, cu vocație spre clarificare și lămurire, episcopul academician Melchisedec Ștefănescu al Romanului a lăsat o operă scrisă, însumând peste 60 de titluri, din care se degajă erudiția și, mai cu seamă, dragostea pentru Biserică și neam, calități care l-au așezat pe autorul ei la locul cuvenit în istoria culturii naționale. Pentru contribuțiile sale istorice a fost cooptat în rândurile membrilor Academiei Române, unde s-a impus apoi printr-o laborioasă și eficientă activitate de analiză și cercetare, dar și prin contribuții personale de înaltă valoare științifică.

În conștiința contemporanilor ca și a celor ce au urmat, episcopul Melchisedec apare ca o strălucitoare pildă de ierarh luminat și care a desfășurat o însuflețită și rodnică activitate în folosul Bisericii și patriei. La episcopul Melchisedec, ca la atâția alți slujitori ai Altarului strămoșesc, sentimentul religios s-a împletit în mod fericit cu cel patriotic.

Episcopul academician Melchisedec Ștefănescu al Romanului a pus desăvârșit în lucrare minte trează și inimă înflăcărată, credință și entuziasm în slujirea cauzelor mari, bisericești și patriotice, din timpul vieții sale. În toate s-a manifestat ca întăritor al credinței luminate în Dumnezeu și al credinței în viitorul luminos al patriei.

Predicator prin viu grai și prin scris al adevărurilor divine și al valorii științei omenești totodată episcopul Melchisedec a urmărit înălțarea credincioșilor prin cunoașterea adevărului și traducerea lui în viață prin credință, cunoștință și virtute.

Reliefăm, încă o dată, că două idei, cu deosebire, străbat întreaga operă a lui Melchisedec : indisolubilitatea Ortodoxiei de viața poporului român și puternicul atașament al românilor la credința, așezămintele și tradițiile ortodoxe. Biserica a iubit poporul și țara și a ajutat la ridicarea lor; iar poporul și țara au iubit Biserica și au înzestrat-o cu mijloace materiale și spirituale. Sprijinirea de către el a reformelor din timpul domnitorului Cuza, atitudinea hotărâtă împotriva unor ingerințe ale Patriarhiei Ecumenice în treburile interne ale Bisericii Române, precum și împotriva acelor acțiuni prozelitiste desfășurate de propaganda catolică și protestantă în general, poate și dârzenia cu care își apăra opiniile ar fi o explicație. încercând o analogie cu cele exprimate de I.P.S. Mitropolit Anonie al Ardealului într-una din ultimele sale lucrări, se poate spune și despre episcopul academician Melchisedec Ștefănescu al Romanului că, „chiar dacă în activitatea sa au existat și umbre, ele țin și de gusturi, și de opțiunile personale ale celor care călătoresc în trecut, fără să intre în spiritul lui. Dacă sunt umbre, înseamnă că a fost totuși lumină. Numai lumina naște umbre".

,,A trăit într-o epocă în care diversitatea și tensiunea întâmplărilor, prin răsturnarea și de situații, condensează în sine un ciclu istoric. Sub toate aspectele a fost la înălțime. S-a afirmat și pe drept cuvânt, că el a trăit cu 50 de ani înaintea vremii sale,,

,,Pe cât de mari și de pline i-au fost viața și faptele, pe atât de modest i-a fost sfârșitul caracteristică, de altfel, oamenilor cu adevărat mari. Nu a voit să fie îngropat așezat în jilțul arhieresc — conform rânduielii tradiționale : „Destul am stat pe tron până acum, motiva el. Omul, chiar când este arhiereu, trebuie să se topească precum floarea culcată la pământ. Numai spinul stă țeapăn până îl doboară vânturile". Iată deci că nici în ultimele clipe ale existenței sale pământești unde a avut prieteni statornici și colaboratori fideli, dar și mulți neprieteni , acest mare caracter nu se dezminte.

,,Închei această lucrare punând această legitimă întrebare : Ce reprezintă și ce însemnătate are viața și activitatea episcopului academician Melchisedec Ștefănescu în istoria noastră național-bisericească ?

Răspunsul, cum nu se poate mai veridic, se cuprinde în următorul fragment de necrolog rostit de Constantin Erbiceanu, care 1-a însoțit pe ultimul său drum : „Prin el pierdem coloana cea mai puternică și care ținea cu tărie și curaj Ortodoxismul strămoșesc ; prin el pierdem pe cel mai înfocat, ghibaciu și prudent apărător al Bisericii naționale ; prin el pierdem pe cel mai aprig luptător al naționalității, pe clericul și cetățeanul model care a știut a le impreuna pe amândouă datoriile ; prin el pierdem pe profesorul excelent și pedagogul clerului român…".

Puține persoane l-au putut ajunge în hărnicie, în evlavie și înțelepciune, în dragoste pentru Biserica și neamul din care a odrăslit și pe care le-a slujit cu devotament nedrămuit. Curajos, vizionar și incoruptibil, episcopul academician Melchisedec Ștefănescu al Romanului a marcat în istoria Bisericii noastre românești un moment peste care nu se poate trece. Mai mult ! Prin tot ceea ce a inițiat și realizat el continuă a trăi în contemporaneitate.

Celor care și-au propus să reconstituie trăsăturile vieții și să înfățișeze activitatea acestui mare ierarh cărturar și patriot le revine și dificila misiune ca deosebind planurile și scoțând în evidență semnificațiile majore ale unei multiple și îndelungate slujiri închinate Bisericii și neamului să-l așeze la locul de cinste cuvenit.

Anexe

AnexeAnexeAnexeAnexe

BIBLIOGRAFIE

1. Asistent, ,,Comemorarea Episcopului Melchisedec,, în ,,Chronica Romanului,, IX (1932), nr 6-7.

2. Bârgãoanu, V., Scurt istoric asupra grádinei de copii ,,Episcopul Melchisedec” din Roman,

3. Gherontie Nicolau, Episcopul Constantei, ,,Melchisedec Zugravit de câțiva dintre ucenicii săi,, București, 1939

4. Brătan, Drd. Valentin, ,,Preocupări de drept bisericesc ale Episcopului Melchisedec,, în ,,Studii Teologice”, XXIV (1972), nr. 9-10.

5. Buzdugan, Costache D. ,,Episcopul Melchisedec Omul și opera ,,(1822-1892), manuscris, București, 1970 (tezã de licențã susținutã in cadrul Institutului Teologic de grad Universitar din București;
6. Ciachir Nicolae, ,,Cu privire la misiunea diplomaticã a episcopului Melchisedec in Rusia, în anul 1868, în ,,Biserica Ortodoxă Română”,XLIII(1965),nr.11-12
7. Ciuntu, Th. N.,,Melchisedec ca istoric și arheolog, la Gherontie Nicolau, Episcopul Constantei.

8. Cocora, Pr. Gabriel,, Din activitatea Episcopului Melchisedec în Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ,,Mitropolia Moldovei și Sucevei”,XLIII(1967),nr.5-6.
9. Diculescu, Constantin C.,, Episcopul Melchisedec Studiu asupra vieții și activității lui,, Cu un portret de excepție din corespondență, București, 1908

10.Idem — Din corespondențele Episcopului Melchisedec Culese, adnotate și însoțite de o prefațã, București, 1909
11. Dincã, Gheorghe, Episcopul Melchisedec (1823—1892). Viața și faptele, Bucuresti, 1936

12.Idem-75 de ani de la moartea episcopului Melchisedec, în ,,GlasulBisericii”,XXVI(1967),nr5—6,
13.idem — Episcopul Melchisedec Ștefănescu,— Apostol al Unirii Principatelor și mare emerit al vremurilor, XL (981), nr. 1—2, p. 167—175

14. Dobrescu, N., Episcopul Meichisedec in ,,Convorbiri literare”, XLI (1907), nr. 10

15. Dragomir, Preotul Nicolae, ,,Episcopul Melchisedec și Seminarul din Roman,,în ,,Chronica Romanului”, XIX (1942), nr. 5-6.

16. Eftimie al Romanului și Hușilor, ,,Episcopul Melchisedec Șefănescu și Independența de stat a Romdniei,in Mitropolia Moldovei și Sucevei LIII (1977), nr. 5-6, p. 312- 316;

17. Idem ,,Referiri ale Episcopului Melchisedec la unirea prin unitatearomânilor,LIV(1978),nr.9—12.
18. Idem ,,La o sutá de ani de la alegerea și instalarea la Roman a Episcopului Melchisedec Ștefãnescu,, (1879—1979), ibidem, LV (1979), nr. 9—12

19. Idem ,,Episcopul Melchiseclec Ștefănescu. Viața și infäptuirile sale,, Roman, 1982

20. Erbiceanu, Constantin, ,,Discurs funebru in ,,Biserica OrtodoxăRomână”,XVI(1892),nr.3
21. Georgescu-Tistu, N. ,,Preocupàrile de carte ale Episcopului Melchisedec și biblioteca sa,, ibidem, LXXXI (1963), nr. 11— 12

22. Gheorghia, Ilie ,, Pe urmele Episcopului Melchisedec,, XLV(1927),nr.7
23. Gherontie Nicolau Episcopul Constanței, ,,Biografie. Episcopul Melchisedec Ștefãnescu, în vol. ,,Melchisedec. Zugrãvit de

24. Gotcu, Pr.I. ,, Amintiri din viața marelui Melchisedec, fost episcop al Romanului. Sub acest titul autorul a publicat mai multe pagini in diverse numere din ,,Chronica Romanului” în anii 1925-1933.

25. Grosu, Prof. Nicolae, Clerici moldoveni care au luptat pentru Unire. Episcopul Melchisedec al Romanulu în ,,Mitropolia Moldovei și Sucevei,, XLV (1969), nr. 1-2.

26. Ionițà, Alexandru M., Contribuția Episcopului Melchisedec Ștefănescu la recunoașterea autocefaliei Bisericii noastre, în ,,Biserica Ortodoxă Română,,CIII (1985), nr. 5-6.

27. Idem — Episcopul Melchisedec Ștefãnescu sprijinitor al învățământului teologic românesc, CVIII (1990), nr. 3—4.

28. Domnitorul Alexandru loan Cuza și Episcopul academician Melchidesec Ștefänescu în slujba Idealulul național, CIX (1991), n. 1—3

29. Ivan. Diac. prof. loan, Legãturile Episcopului Melchisedec cu mănăstirea Neamțu, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, XLVIII (1972) nr. 5-6.

30. Idem — Referiri despre Episcopul Melchidesec Ștefãnescu despre războiul din 1877 intr-o corespondenă de epocá, LIII(1977),nr.5-6
31. Înmormántarea Episcopului de Roman Melchidesec, în ,,Biserica Ortodoxă Română,, XVI (1892), nr. 3
32. LucianTriteanu,Patruzeci de ani de la moartea Episcopului Melchisedec în ,,Chronica Romanului,,IX(1932),nr 6 -7
33. Idem —În memoria Episcopului Mechisedec, ibidem, XIX (1942), nr. 5—6, p. 137— 143
34. Idem — În amintirea Episcopulul Melchisedec, în ,,Chronica Romanului,, IX (1932), nr 5.
35. Mihail, Pr. Paul, Scrisori de la A. D. Xenopol (cãtre Episcopul Melchisedec), în ,,Studii și cercetãri științifice și istorice” VII (1956), fasc. 2.
36. Idem — Din corespondența episcopului Melchisedec, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, LXXVII (1959), nr. 5-6
37. Idem— Legáturile culturale bisericești ale Episcopului Melchisedec cu Rusia. Corespondența sa din anii 1849-1892, în ,,Mitropolia Moldovei și Sucevei” XXXVII (1961), nr. 3-4.
38. Idem — Geneza studiului întocmit de episcopul Melchisedec despre Grigorie Țamblac, XLV (1969), nr. 7-9
39. Idem — Contribuția episcopului Melchisedec la războiul pentru independență, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, XCV (1977) nr. 56

Nazarie, Icon Constanța, Douăzeci de ani de la moartea P. S. Melchisedec, XXXVI (1ë12), nr.5, p. 510-51;

Nițu, Preot Gh., Melchisedec în amintirea romașcanilor, în ,,Chronica Romanului,, XIX (1942) nr. 5-6, p. 185-188;
Popescu, Pr. Niculae M., Episcopul Melchisedec. La 50 de ani de la moartea lui în ,,Biserica Ortodoxă Română” LX (1942), nr. 5-6 p. 172-176;
Popescu-Pasãrea, I., Episcopul Melchisedec (1822-1892) în ,,Cultura” I (1911), nr. 10, p. 202-206
Popescu, Violeta, Melchisedec Ștefànescu. Studiu monografic, manuscris, București 1980 (lucrarea de diploma susținutã în cadrul Faeu1tății de limba și literatura românä a Universitãții din București);

Porcescu, Gh., Amintirile unui fost Seminarist despre Episcopul Meichisedec, în ,,Chronica Romanului” XIX (1942), nr. 5—6 p. 188-197
Porcescu, Pr. Scarlat, Câteva scrisori trimise Episcopului Melchisedec de Vasile Alecsandri, ibidem, XXII (1946), nr. 4—5, p. 84—87;
— Cinci scrisori trimise de Mihail Kogălniceanu Episcopului Meichisedec în ,,Studii și cercetări istorice” vol. II, seria nouã, Bucureti, 1946, p. 33-40
— 62 de ani de la moartea Episcopului Melchisedec în ,,Mitropolia Moldovei și Sucevei” XXX (1954), nr. 5-6, p.71-72
— Episcopul Melchisedec. 80 de ani de la moartea sa, ibidem, XLVIII (1972) nr. 5-6, p. 380-402
— Legäturile Episcopului Melchisedec cu Wladimir Guettee, ibidem, nr. 7—8, p. 757-761
— Discursurile Episcopului Melchisedec în Senat. Idei privind Ortodoxia româneascä, în ,,Chronica Romanului” XIX (1942), nr. 5-6 p. 209-212
Relli, Prof. univ.S, Legäturile Episcopului Melchisedec cu Bucovina, în ibidem, p.165-167
Resmerițã, Prof. Alexandru, Episcopul Melchisedec — mare bărbat politic român, la Gherontie, Episcopul Constanței, ,,Melchisedec. Zugrãvit de…”, vol. cit., p. 165—182;
Scriban, Arhim. Iuliu, O meritată pomenire, în ,,Chronica Feleacului”, IX (1932), nr. 6—7, p. 168—170. Articol apãrut și în ziarul ,,Epoca” din 28 mai 1932;
— Episcopul Melchisedec în amintirea lumii. XIX (1942), nr. 5—6, p. 148— 156;

— Cultul Episcopului Melchisedec, nr. 10,
Stánescu, Prof. dr. Dumitru, Episcopul Melchisedec la Gherontie, Episcopul Constanței, ,,Melchisedec. ZugrAvit de
Șesan, Dr. Milan, Raporturile episcopului Melchisedec cu confesiunile. creștine, în ,,Chronica Romanului”, XIX (1942), nr. 5—6
Todoran, Prof. dr. I., Episcopul Melchisedec, în Mitropolia Ardealului”, II (1957), nr. 9—10
Vartolomeiu, Pr. C. Gh., Episcopul Me1chiedec, Omul și epoca în ,,Chronica Banatului”, XI (1942),nr. 5—6.
Veniamin Pocitan, Episcopul Melchisedec ca școlar în Seminarul de la Socola, în ,,Biserica Ortodoxă Română”,L (1932), nr. 5; p. 337—347

— Din coresponențele lui Melchisedec, in ,,Buletinul Episcopiei Hușilor”, IX (1933), nr. 2, p. 11—13,nr. 3.
— Momente din viața și activitatea lui Meichisedec, intre anii 1856—1861, București, 1936
— Melchisedec ca membru al Sf. Sinod (1861—1892), Bucuresti, 1939 (a apàrut si în vol. Ingrijit de Gherontie Nicolau, Episcopul Constanței, ,,Melchisedec. Zugràvit de…”, vol. cit.
— Amintini despre Episcopul Melchisedec al Romanulul, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, LX (1942), nr. 5—6, p. 161—171 ; Cu acelasi titlu au apárut și p. 169—178, 313—325 i 345— 354 din ,,Chronica Romanului”, XIX (1942), nr. 5—6
Vlad, Preot Gh., Episcopul Melchisedec și școalele pentru pregãtirea clerului, în ,,Chronica Romanului”, XIX (1942), nr. 5—6.
— Pomenirea Episcopului Melchisedec, în ,,Mitropolia Moldovei și Sucevei”, XXXII (1956), nr. 6—7, p. 438—443;
— Episcopul Melchisedec. XXXIV (1958), nr. 1—2
Zub, AL, Kogãlniceanu și Melchisedec. Note pe marginea unei opere de colaborare, ibidem, XLIII (1967), nr. 9—10.
— Contribuția Episcopului cărturar Melchisedec Ștefănescu la procesul renașterii naționale, în ,,Momente istorice și izvoare creștine. Mãrturii de străveche existentã și de continuitate a românilor pe teritoriul Dunárii de Jos și al Dobrogei”, Galați, 1983

Adamescu, Gh., Istoria Seminarului Veniamin din Iași (1803—1903),București, 1904;
Arhiepiscopia Tomisului și Dunării de Jos în trecut și astäzi, Galați, 1981
Berechet, St., Situația Bisericii și a mänăstirilor închinate din Moldova, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, XLI (1923), nr. 12,

— Reformele bisericești sub Cuza Vodă, dupá presa străină, ibidem, XLIII (1925) nr. 8
Braniște, Pr. prof. Ene, Problema unificării calendaruiui litungic in Bisericile Ortodoxe, în ,,Ortodoxia”, VII (1955), nr. 2
Bria, Preot prof. dr. loan, Destinul 0rtodoxiei, București, 1989;

Bulat, T. G., Din legáturile mai nouá cu Patriarhia de Constantinopol, în ,,Revista istoricà,, XI (1925), nr. 10—12.
Ciurea, Conf. univ. Al. I., Prof. onorar T. G. Bulat 75 de ani de la întemeierea Facultäții de Teologie din București. Contribuția la istoricul Facultății de Teologie și Institutului Teologic Universitar din București, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, LXXXIII (1965), nr. 11—12.
Ciurea, Pr. prof. Al. I., Diac. prof. Mircea Pâcurariu, Istoriografia Bisericii Române și problemele ei actuate LXXXIX (1971), nr. 3—4
Constantinescu, Diae. Anghel, Monografia Sf. Episcopii a Dunärii de Jos, București, 1906;
Cristea, Alexandru, Viața și activitatea episcopilor Eparhiei Romanului, din secolul al XIX-lea, București, 1901
Curticăpeanu, V., Epoca lui Cuza Vodă, București, 1973;
Dobrescu, N., Studii de istoria Bisericii Române contemporane. I. Istoria Bisericii din România. (1850—1895), București, 1905
Drágoi, Pr. Eugen, Aspecte ale vieții bisericești din Episcopia Dunärii de Jos in anli 1864—1886, în ,,Monumente istorice și izvoare creștine. Mãrturii de străveche existentă și de continuitate a românilor pe teritoriul Dunării de Jos și al Dobrogei”, Galați, 1987, p. 257—303;
— lerarhi și preoți de seaná la Dunärea de Jos (1864—1989), Galati, 1990;
Drăgulin, Pr. dr. Gheorghe, Wladimir Guettée și Ortodoxia, în ,,Ortodoxia”, XI (1959), nr. 3.
— Din contribuția Bisericii Ortodoxe la Mișcarea eumenică Wladimir Guettée și rev. ,,L’Union chretiênne”, în ,,Glasul Bisericii”, XXIV (1965), nr. 5—6.
— Mărturii ale prestigiului extern al Bisericli Ortodoxe Române din preajma dobândirii autocefaliei, ibidem, XLIV (1985), nr 5—6, p. 306—314;
Drãgușin, Magistrand Constantin, Legile bisericești ale lui Cuza Vodä și lupta pentru canonicitate, în ,,Studii Teologice”, IX (1957), nr. 1—2

Elian, Prof. Alexandru, Legăturile. Mitropoliei Ungrovlahiej cu Patriarhia de Constantinopol și cu celelalte Biserici Ortodoxe. A. De la întemeiere până la 1800, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, LXXX VII (1959),nr7—10,
— Mărturisirea Ortodoxă. Introducere, traducere și comentariu,București,1981;
Enciclopedia istoriografie românești, București, 1978;

Gemil Thasân, Relațiile Țărilor Române cu Poarta Otomană în documente turcești (1601—1712j, Bucureti, 1984
Georgescu, Pr. Ilie, Legăturile Țărilor Române cu lerusalimul, în ,,StudiiTeologice”,VIII(1956),nr.5—6
Giurescu, Constantin C., Viața si opera lui Cuza Voda, București,1966;
Grosu, Pr. Nicolae, Viața bisericească în Dobrogea și la Dunärea de Jos, după războiul de independență, în ,,De la Dunãre la Mare”, ediția a II-a,Ga1ați,1979,
Grosu, Pr. dr. Neculai, înfiinșarea și activitatea Episcopiei Dunárii de Jos (1864— 1973), în ,,Arhiepiscopia TomsuIui și Dunãrii de Jos în trecut și astãzi”, Ga1ați, 1981

Ioniță, Alexandru M., Episcopiá Constanței, în ,,Studii Teologice,XXVIII(1976),nr.7—10 ;
— Contribuția Bisericii Ortodoxe Române la realizarea idealului de independențä a poporului român, în ,,Biserica Ortodoxă Română”,XCVI (1978);nr.7—8
— 350 de ani de la urcarea lui Matei Basarab pe tronul Țärii Românești,CI (1983), nr. 1—2

— Centenarul Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române CIII(1985),nr.5—6 ;
— Sprijinul acordat pe linie bisericească de Tările Române popoarelor creștine din Balcani în sec. XVI—XVII în ibidem,;CVI(1988),nr.5—6
lorga, N., Istoria Bisericii Românești și a vieții reiigioase a românilor, vol. II. ediția a II-a, București 1930;

Istoria României în date, București, 1972;
— Prof. dr. Lazăr lacob (1884—1951), în ,,Biserica Ortodoxă Română,, CIII (1985), nr. 7—8,
Izvoranu, Magistrand Stelian, Sinoadele de sub regimul legilor lui Cuza Vodă, LXX VIII (1960), nr. 7—8, p. 658—682;
Pr. loan Mareș (P.S. loachim Vasluianul) Recunoașterea autocefaliei act de prestigiu in istoria Bisericii Orodoxe Române, CIII (1985), nr.5—6. p.435—439
Moisescu, Diac. Gh. 1., Bursieri români la școaleIe teologice din Rusia,LXIII (1945), nr. 11—12, p. 722—756;
Norocel, Ieronim. drd. Epifanie, Relațiile bisericești și culturaie între Bisericile Ortodoxe Română și Bulgară, în secolul al XIX-iea,LXXXV (1967), nr. 9—10, p. 10004—1016;
— Figuri luminoase de slujitori bisericești din secolul al XIX-lea, luptători pentru cultura și unitatea neamulul, în ,,Arhiepiscopia Tomisului și Dunãrii de Jos în trecut și astăzi”, Galati,1981,p.127—143
Palade, Doctorand R.V., Principii de drept bisericesc în opera lul Mihail Kogălniceanu, în ,,Mitropolia Moldovei și Sucevei”, LI (1975) nr. 3—4, p. 275—302;
Pãcurariu, Magistrand Mircea, Traduceri românești din literatura teologică rusă până la sfârșitul secolului XIX, în ,,Studii Teologice”,XI(1959),nr.3—4,p.182—212
— Arhiereii Neofit și Filaret Scriban, în ,,Mitropolia Moldovei și Sucevei”,XXXV(1959), nr.1—2, p.87—116
— Atitudinea slujitorilor Bisericii Ortodoxe Române față de actul Unirii Principateior, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, LXXXV(1967),nr.1—2,p.73—94;
— Listele cronologice ale ierarhiior Bisericii Ortodoxe Române, ibidem, XCIII (1975), nr. 3—4, p. 322—355
— Istoria Bisericii Ortodoxe Române. vol. I—Ill, București,1980—1981
Plămädealä,Dr.Antonie, Vocație și misiune creștină în vremea noastră, Sibiu,1984;
Popescu, Prof. dr. Emilian, Un model de preoteasă și mama cretină: Anastasia Ștefănescu, în ,,Îndrumãtor bisericesc, misionar și patriotic”, nr. 5, Iași, 1989, p. 176—178;
Începuturile îndepărtate ale autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române: — Tomisul, Arhiepiscopie autocefală în vol ,,Centenarul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române 1885—1985”,București,1987,p.327-353;
Popescu-Spineni, M., Procesul mănăstirilor închinate. Contrlbuții la istorla socială româneascâ, București, 1936;
Popescu, Teodor M., Probema stabilizării datei Paștilor.Privire istorică asupra divergențelor și comploturilor pascale. Încercări de îndreptare. Greutatea și necesitatea unui accord.Propuneri și posibilităși actuate, în ,,Ortodoxia”, XVI (1964,)nr.3,p.334—444;
Porcescu, Pr. Scarlat, Pr. Gabriel Cocora, Un veac de la înființarea Academiei.Clerici ortodocși din Moidova în acest for de cultură, în ,,Mitropolia Moldovei și Sucevei”, XLII (1966), nr.9—12,p.691—693;
Porcescu, Pr. Scarlat, Episcopia Romanului, Roman,1984;
Radu,Pr.prof.Dumitru,Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române. La a 90-a aniversare, în Biserica Ortodoxă Română”, XCVI (1976), nr. 3—4, p. 390—407;

Privire de ansamblu asupra conferințelor teologice interconfesionale din România, în ,,Studii Teologice”, XXX (1978), nr. 5—6, p. 647—712;

Rãmureanu, Pr. prof. I., Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de Constantinopol și cu celelalte Biserici Ortodoxe.De Ia 1800 până la recunoașterea autocefaliei Bisericii noastre,în ,,Biserica Ortodoxă Română”, LXX VII (1959),nr.7—10,p.935—960;

—La a 90-a aniversare a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române,ibidem,XCIII(1975),nr.11—12,p.1366—1385
Sinaitul,Arhim.Veniamin,Studenți teologi moldoveni la Academia spiritualä din Kiev, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, LXIII(1945),nr.11—12,p.561—570
Sârbu, Pr. prof. Corneliu, prezența activă a Bisericii Ortodoxe Române în cadrul ecumenismului, în ,,Mitropolia Moldovei și Sucevei”, (1975), nr. 3—4, p. 200—220
Stan, Pr. prof. Liviu, Sprijinirea luptei de independență a poporului român prin lupta Bisericii pentru autocefalie, în ,,Ortodoxia’, XX (1968), nr. 4, p. 611—618;

— Contribuții și poziții ale teologilor români în probleme de drept bisericesc, în. ,,Studii Teologice”, XXIII (1971),nr.3—4,p.149—173;
Șerbãnescu,Pr.Niculae,Optzeci de ani de la dobândirea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române 25aprilie 1885
— 25 aprilie 1965,în ,,Biserica Ortodoxă Română ,, LXXXIII(1965),nr.3—4,p.247—273
— 1600 de ani de la prima mărturie documentară despre existența Episcopiei Tomisului,LXXXVII(1969),nr. 9-10,p.966—1026
— 150 de ani de la nașterea lui A1exandru loan Cuza,LXXXVIII(1970),nr.3—4,p.36-—407
— Biserica Ortodoxä Română in timpul domniei lui Alexandru loan Cuza (1859— 1866), în ,,G1asul Bisericii”, XL (1981),nr.1—2,p.155—166;
— Facultatca de Teologie a Universitãții din București. O sutä de ani de la înființare 1881—1948—-i981, în .,,Biserica Ortodoxă Română”, nr.9-10

Ștrempe1, Gabriel, Catalogul manuscriselor românești, ,,Biserica Ortodoxă Română”1—1600, București, 1978
Tänãsescu Antoaneta, Octav Päun, Discursuri de recepție la Academia Română, București, 1980;
Vasilescu Gheorghe, Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române,Aspecte și semificații, în ,,Biserica Ortodoxă Română”,CIII(1985)
Vornicescu, Dr. Nestor, Contributii aduse de slujitorii bisericești pentru independența de stat a României în anii1877—1878,Craiova,1978;
— La aniversarea centenarulul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Date și fapte din. viața bisericească a Mitropoliei Olteniei în ,,Biserica Ortodoxă Română”,CIII(1985), nr. 5—6